Loading

HIV/SIDA şi sănătatea reproductivă

iulie 27th, 2008

La mai bine de 20 de ani de la depistarea epidemiei, femeile reprezintă aproape jumătate din cele 40 de milioane de persoane infectate cu HIV. În regiunea africană din sub-Sahara, 57 la sută dintre adulţii cu HIV sunt femei, iar femeile tinere cu vârsta cuprinsă între 15-24 de ani sunt de trei ori mai mult supuse riscului de a fi infectate în comparaţie cu bărbaţii tineri. În pofida acestei tendinţe alarmante, femeile deţin mai puţine cunoştinţe decât bărbaţii despre căile de transmitere a HIV/SIDA şi modul de prevenire a acestei infecţii. În plus, puţinele cunoştinţe de care dispun, de cele mai multe ori nu le sunt de folos din cauza violenţei şi discriminării de gen cu care se confruntă.

Din punct de vedere biologic şi sociologic, femeile sunt mai vulnerabile la infectarea cu virusul HIV decât bărbaţii.

De ce (şi) din punct de vedere sociologic? Nivelul relativ scăzut al puterii pe care o deţin în societate şi incapacitatea femeilor de a controla relaţiile sexuale cu bărbaţii, le fac mai vulnerabile.

Vulnerabilitatea femeilor faţă de virusul HIV/SIDA în comparaţie cu cea a bărbaţilor a sporit în decursul pandemiei, deoarece calea sexuală a devenit principalul mod de transmitere a virusului. Pe lângă vulnerabilitatea sporită faţă de infecţie, femeile sunt şi mult mai „afectate” de HIV/SIDA: femeilor le revine sarcina de a avea grijă de rudele bolnave, de persoanele bolnave din comunitate şi chiar din instituţiile medicale.

În prezent, mai mult de trei sferturi din numărul infecţiilor HIV sunt transmise pe cale sexuală, iar multe din abordările utilizate pentru prevenirea, tratarea şi îngrijirea în caz de infectare HIV se suprapun cu cele utilizate pentru sănătatea reproductivă (SR). Din perspectiva bugetului, interferarea serviciilor HIV cu serviciile SR poate menţine costurile la un nivel scăzut şi se pot presta servicii mai eficiente atât din perspectiva prestatorului de servicii, cât şi a utilizatorului. Pentru prestatorul de servicii – aceleaşi încăperi, echipament şi personal – poate fi utilizat pentru a oferi o gamă mai largă de servicii, decât să prevadă şi să administreze resurse financiare în două direcţii separate. Pentru mulţi utilizatori care ar putea avea nevoie de ambele servicii, nu ar mai exista necesitatea de a se adresa la diverse servicii, cel mai probabil în zile diferite, mai ales că aceste servicii interferează în mare parte.

Fiind trataţi de personal calificat atât în domeniul sănătăţii reproductive cât şi HIV, utilizatorilor le sunt oferite şanse sporite de a fi diagnosticaţi corect la o etapă timpurie şi de a primi tratament pentru întregul spectru de eventuale probleme.

Este indubitabil că problema HIV/SIDA este una primordială în agenda de activitate a sănătăţii reproductive; totuşi, integrarea acestor două domenii, deseori nu are sorţi de izbândă. De cele mai multe ori, serviciile HIV sunt prestate separat de serviciile de sănătate reproductivă. În unele cazuri, acest fapt este motivat prin faptul că HIV este o problemă „nouă” şi prioritară care necesită un serviciu „pe verticală”, controlat la nivel naţional, în timp ce serviciile de sănătate reproductivă sunt prestate ca parte integrantă a serviciilor generale de asistenţă primară, sau ca un program „pe verticală”, separat.

O posibilă soluţie?
Ar fi, poate, solicitarea ca programele separate să fie încurajate de donatorii/finanţatorii care doresc să ştie că resursele „lor” sunt direcţionate spre o problemă specifică (HIV/SIDA sau planificarea familiei etc) şi să insiste din acest punct de vedere.

Dar există şi alte bariere, pe lângă motivele menţionate mai sus: se sugerează, de exemplu, rezistenţa din partea prestatorilor de servicii în domeniul sănătăţii reproductive de a presta şi servicii HIV/SIDA din cauza stigmei existente, precum şi lipsa conlucrării specialiştilor HIV/SIDA cu specialiştii în domeniul planificării familiei

Apoi, dacă HIV/SIDA s-ar trata mai cu seamă prin intermediul programelor de sănătate reproductivă, atunci ar apărea şi unele lacune care ar necesita o abordare adecvată. De exemplu, în multe ţări serviciile de „planificare a familiei” se orientează doar spre femeile căsătorite şi nu ţin cont de bărbaţi, femeile tinere şi femeile necăsătorite de toate vârstele. Deseori aceste programe exclud persoane care sunt ţinta principală în cazurile de prevenire a HIV, cum ar fi bărbaţii heterosexuali, bărbaţii homosexuali şi femeile necăsătorite, sexual active. Aceste lacune ne indică, de asemenea, necesitatea de a integra serviciile SR şi HIV/SIDA, iar serviciile SR ar trebui să-şi extindă conceptul vizând persoanele-ţintă.

O publicaţie din anul 2004 a UNFPA, UNAIDS, IPPF şi Institutului Alan Guttmacher a recunoscut că, colaborarea dintre Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi UNAIDS pe marginea problemei HIV/SIDA şi sănătatea reproductivă şi sexuală a fost limitată. Subiectul campaniei UNAIDS pentru anul 2004 a fost „Femeile şi HIV”, însă această campanie nu a luat în consideraţie sănătatea şi drepturile reproductive decât prin prisma violenţei pe bază de gen (un alt subiect care poate fi dezbatut pe larg, mai ales în societatea noastră). Fondul Global de luptă contra SIDA, tuberculozei şi malariei (GFATM) de asemenea nu acoperă problemele aferente sănătăţii reproductive; acesta ignoră chiar şi anemia asociată cu HIV, cazurile tuberculoză şi malarie la femeile însărcinate seropozitive.

În acelaşi timp, serviciile vizând sănătatea reproductivă, de cele mai multe ori nu includ servicii HIV/SIDA nici chiar pentru femeile căsătorite care sunt clienţii lor tradiţionali. Astfel, un studiu din 2003 realizat de Proiectul POLICY în 73 de ţări a constatat că, în total, numai uneia din zece femei i se oferă consiliere şi testare în caz de afectare cu HIV precum şi tratament anti-retroviral pentru prevenirea transmiterii virusului de la mamă la făt sau sfaturi cu privire la opţiunile de alăptare la sân. Multe servicii de planificare a familiei nici nu încurajează femeile să utilizeze prezervativele pentru a preveni HIV/SIDA, dacă ele aleg orice altă metodă de prevenire a sarcinii. În cazurile de includere a serviciilor aferente HIV, acestea se referă la cele mai simple şi mai puţin sensibile, cum ar fi managementul clinic al ITS.

Unii promotori ai sănătăţii reproductive sunt oarecum precauţi atunci când este vorba despre orientarea spre HIV/SIDA, deoarece ei consideră că prea multă atenţie şi resurse se acordă problemei HIV/SIDA ignorând serviciile „standard”. Această atitudine a fost încurajată şi de faptul că un număr mare de finanţări SIDA au fost realizate „pe verticală”, ca programe separate şi nu ca ceva integrat în cheltuielile de bază. Abordarea pe verticală nu promovează inter-legăturile.

Lista de verificare pentru integrarea SSR şi a programelor HIV/SIDA

O publicaţie în domeniul Sănătăţii Reproductive (Berer, 2003) prezintă o listă detaliată a problemelor aferente drepturilor şi sănătăţii sexuale şi reproductive (SSR) care trebuie să fie luate în considerare în procesul prevenirii şi tratării HIV/SIDA. Unele din problemele enumerate sunt:

• acces la servicii de consiliere şi testare HIV în instituţiile ce prestează servicii SR, precum şi referirea la serviciile SR în procesul consilierii, testării şi tratării HIV;
• încurajarea utilizării prezervativelor ca formă prioritară de contracepţie şi descurajarea utilizării dispozitivelor intrauterine în caz de risc de infectare cu HIV;
• servicii de planificare a familiei şi întrerupere a sarcinii care să ţină cont şi de necesităţile femeilor seropozitive;
• atenţie la necesităţile femeilor seropozitive în perioada de îngrijire antenatală, la naştere şi postnatală;
• examinarea şi tratamentul cancerului cervical al femeilor seropozitive, căci ele fac parte din grup de risc de la o vârstă mai precoce în comparaţie cu femeile neinfectate;
• servicii pentru supravieţuitorii violurilor şi abuzurilor sexuale care includ eliberarea de anti-retrovirale, examinarea şi tratarea ITS, contracepţie, întrerupere a sarcinii în caz de urgenţă.

Surse:
Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Integrarea dimensiunii de gen în programele HIV/SIDA: Studiu de revizuire. Geneva: OMS, 2002. Referinţe: Berer M. 2003. HIV/SIDA şi sănătatea reproductivă: sunt strâns corelate. Probleme ale Sănătăţii Reproductive 11 [22]:6-11.

[http:www1.elsevier.com/homepage/sab/womenshealth/doc/journals/pdf/RHM11%2022%20ed.pdf]

Stopaţi SIDA Acum, WPF şi SHare-Net. 2004. Integrarea HIV/SIDA şi Sănătatea Sexuală şi Reproductivă în politici, programe şi servicii.

UNAIDS, IPPF, Institutul Alan Guttemacher, UNFPA. Probleme pe scurt: rolul prestatorilor de servicii ce ţin de sănătatea reproductivă în prevenirea HIV (2004). Portalul web al UNIEFM/UNAIDS cu privire la gen şi HIV/SIDA. http://www.genderandaids.org.

OMS, UNFPA, UNAIDS şi Federaţia Internaţională pentru planificarea familială. Legături între sănătatea reproductivă şi sexuală şi HIV/SIDA (2005). htpp://www.who.int/reproductive-health/stis/linking.html

Prin Bucuresti. Ieri si azi.

iulie 27th, 2008
Bucureștiul se luptă să-și păstreze memoriaBucureștiul se luptă să-și păstreze memoria

Bucurestiul s-a nascut. Cand? Nu stie nimeni. Nici macar cei ce dau ca act de nastere data de 20 septembrie 1459. Nu glumesc. Am vazut pe o harta de la 1897 „Curtea veche”. Era postata in locul „curtii arse”, langa manastirea Mihai voda. Azi ar putea crede oricine ca Manastirea era printre blocuri! Asta pentru ca Biserica a fost „translata”. A fost singura cale de a o apara de „furia demolarilor”.

Bucurestiul apare ca nume in actul lui Tepes. Abia peste 6 ani, fratele si rivalul sau, Radu cel Frumos decide ca aici sa fie o resedinta domneasca. Asta este o opinie. Nu a mea. A celor care au postat pe net istoria Bucurestiului. O istorie care ar incepe cu Cetatea Dambovitei. O cetate ridicata de Mircea cel Batran pentru a crea un avanpost aproape de Dunare…

A mai aparut o parere. Niste sapaturi facute in zona Sf. Gheorghe Nou, au dat peste un vechi cimitir. Si un zid. Sau cam asa ceva. Se presupune ca din vremea lui Radu cel Frumos. Pare plauzibil. Ar fi o alta „Curte veche”. Radu cel Frumos era aliat cu turcii. Dusman cu Moldova lui Stefan. Cel care a cucerit Bucurestiul in 1473 si „a veselit trei zile”. Motivul ar fi Bucurestioara. Un rau secat in 1870. Sau mai tarziu. Dupa unii, la 1820. Discutam cu un amic, si el isi amintea de o rigola pe strada Arghezi, prin anii ’60.

S-au facut sapaturi prin tot orasul de azi. S-au gasit vestigii din cele mai vechi timpuri. Asta nu inseamna ca Bucurestiul e mai vechi. Au fost asezari. Pana la 1625 in zona s-au „inventariat” 41 de localitati.

Apropo de sapaturi: s-a sapat din 1953 pana in 1970 pana s-a gasit „Curtea veche”. Reconstruita de Matei Basarab dupa 1670, este parasita de Ipsilanti in 1776.
Pierduta si regasita. Ca o telenovela.

Greu de scris o istorie reala a orasului! S-a facut o harta a orasului la 1850. Din date adunate. Autorii recunosc, este greu sa faci o harta veche 100% reala.
Bucurestiul seamana cu o pictura murala, peste alta mai veche, peste alta si mai veche…

Dimineti insorite. Pe vremuri plecam cu mama la Chirigiu. Acolo era centrul TBC. Mama lucrase la fabrica de autobuze. Acolo se intoxicase cu mirosul vopselei. Ieseam la Cismigiu sa luam tramvaiul. Dupa pod (Izvor), se desparteau liniile. Una urca pe Uranus. Mi-amintesc… Tramvaiul gafaia la urcarea dealului. Sus era IEFS-ul. In intersectie, Monumentul pompierilor. Cei ce luptasera sa tina piept turcilor la 1848. Asadar, urcam dealul Spirii.

Cu mama mergeam pe cheiul Dambovitei prin fata „Tribunalului mare”. In stanga, Hala Unirii. Si piata. Oborul l-am descoperit mult mai tarziu. Cumparaturile le faceam de la „Unirii”, „Matache” sau „Elefterie”. Prima si ultima au disparut…si nici „Matache” nu se simte prea bine. De aici tramvaiul „facea dreapta”. In fata Spitalului Brancovenesc. Tin minte o sala mare cu o fantana in mijloc. Totul verde. Inclusiv fantana! Verdele dadea ideea de spital. Verdele acela de ulei… Vopsea care se putea sterge de praf cu carpa.

De la Brancovenesc tramvaiul trecea pe langa dealul Mitropoliei. Eram copil. Vedeam o cetate mare in varful dealului. Erau zidurile locuintei patriarhale.
11 uinie. In colt, o biserica impunatoare. Tramvaiul continua traseul inainte.

Peste ani, veneam, pe acelasi traseu, facand stanga la bifurcatie, pentru a ajunge la Parcul Libertatii (actual Carol). Parcul s-a numit Carol in 1906 cand a fost amenajat. In mijloc, „Palatul Artelor”. Demolat. Pentru a construi „Mausoleul”. Acum ii spune Carol I. In 1906 nu se nascuse nepotul, Carol al II-lea. Au fost zile framantate. Bucurestiul fierbea. Carol voia mult fast pentru a serba 40 de ani de domnie. Micul Paris a suferit noi transformari.

Sa revenim la traseu. Multa vreme am fost convins ca Rahova incepe la Chirigiu. De ce? Nu stiu. Poate pentru ca tramvaiul urca pe Cosbuc. Ma nascusem la Maternitatea Brancovenesc, chiar la inceputul „Caii Rahovei”! Alaturi, un „Radio-Progres”. Acolo am lucrat intr-o vacanta pentru a-mi lua casetofon. De aici, printr-un parculet, dadeai in spatele Tribunalului. In subsol lucra mama. Dactilografa. Asadar, a fost colaboratoare a odioasei procuraturi!

De la Chirigiu ajungeam repede la Centrul TBC. Nu imi mai amintesc decat o cladire mica, cu o scara…
Bucurestiu vechi rasare misterios. Ca un fel de iceberg ce isi arata varfurile. Strapungand veacurile, cate un colt ne aminteste ce a fost…

Privesc fotografi vechi. Unele cladiri mi le amintesc, altele nu.

Piata Elefterie. Nu stiu daca asa se numea. Primarii pun placute cu nume pe care nimeni nu le citeste. Numele pietei vine de la biserica de alaturi. Aici, in vremea dictaturii comuniste, oamenii se adunau la „Inviere”. O mare de oameni. Militia, coplesita, ii pazea. Mi-amintesc un banc.

Un om mergea pe strada. Se intalneste cu secretarul de partid. Acesta, insotit: „Hristos a’ nviat!”. Secretarul de partid, in dilema. Raspunsul vine:”Am fost informat” !!!
Pana la 1900, cand Dambovita a fost amenajata, de aici incepea un ostrov. Biserica era cea veche, construita in timpul lui Mihai Racovita Voievod, din dania lui jupan Constantin si Macsin cupetul la 1743-1744, azi postata in mijlocul soselei. Cartierul pastreaza izul anilor de demult. Case cu curti mari. Sateni ai Bucurestiului. Daca doriti sa mai vedeti o insula uitata de timp, mergeti in spatele „Delfinului”, in Pantelimon. Cred ca zona se numeste „Ostrov”.

Taluzarea Dambovitei de la inceputul secolului XX a facut parte dintr-un program mai amplu. Atunci s-a dat in functiune si Grozavestiul, prima fabrica electrica din Bucuresti, trecand de la iluminatul cu petrol lampant la cel electric. Au aparut si tramvaie electrice. Nu radeti! Primele tramvaie din Bucuresti au fost cu cai. Prin taluzare s-a pierdut o veche meserie. Au disparut „sacagiii”. Cei ce treceau pe la portile oamenilor sa aduca apa cu sacaua.

Pe la 1880 a inceput canalizarea orasului. Cand s-a translat Biserica Sf Ioan, pentru a o ferii de furia demolarilor din anii ’80, inginerii au fost pusi intr-o situatie delicata. Au gasit vechile instalatii, vechi de un secol. Asadar, taluzarea a ajutat si la inlaturarea concurentei!

Diverse surse, diverse povesti… Daca urci pe Bratianu, in spatele Cocorului, gasesti „Vulturul de mare” (acolo e o banca azi). Mai in spate, ascunsa de cladire, Biserica Sf. Gheorghe Vechi. Gurile rele spun ca Brancoveanu, din invidie, a vrut sa faca o biserica mai frumoasa si mai aratoasa. Alte surse incearca sa convinga ca a incercat sa refaca vechea biserica. Si, fiindca tot suntem la barfe, cica drumul spre palatul Mogosoaia, teren cumparat de Domnitor de la vaduva Mogos, l-ar fi facut special pentru a taia in doua Hanul ridicat de Serban Cantacuzino!

Si apropo de Cantacuzini: ansamblul Coltea este unul dintre putinele ctitorii care nu poarta numele celui care le-a ridicat, ci a celui de la care a fost cumparat terenul, Coltea Doicescu. Biserica, han, turn si spital. Spital in secolul XVIII! Turnul Coltei a fost demolat in 1888 (dupa doi ani, avand nevoie de o cladire inalta de unde sa se observa incendiile, s-a construit Foisorul de Foc), dar pe vremea „mitraliatului” era desenat pe asfalt, din piatra cubica, un contur. Azi, in democratie, a disparut. Pentru fluidizarea circulatiei? Si inca un amanunt: nu Coltea, ci fratele sau ridicase aici o biserica de lemn.

Ce repede se estompeaza amintirile! Am vazut de curand niste poze interbelice cu zona Teatrului National. Acolo era un circ. Zona s-a modificat prin ’70. A fost neschimbata la moartea lui Dej. Am fost acolo cu parintii. Stiu ca am plans. De ce? Nu-mi amintesc. Nu-mi mai amintesc nici zona. Si totusi, imi amintesc doar o secventa de dupa. Se facuse Pasajul. Oamenii erau speriati de scarile rulante. Voiau sa treaca pe la suprafata, asa cum o faceau de o viata. N-aveau curajul. Un domn cu servieta a pornit primul. Dupa el, turma! Atunci TNB avea forma de palarie mexicana. Modificarea formei a avut loc dupa incendiul din 1978. Si totusi, nici o poza din acele timpuri. Va asigur ca au existat!

In spatele „Interului” este str. Batistei. Strada veche de macelari. Se pare ca ei au inaltat Biserica Batistei. Istoricii pun numele strazii pe seama macelarilor. Cica ar veni de la batatorirea pamantului de copitele vitelor aduse la taiere. Acolo a fost si o balta. Otetari. Dupa numele unor pasari ce stateau in papurisul baltii. Acolo e si Biserica Otetari. Un cunoscut, pentru ca la revolutie in zona era si F.R. de Sah, a propus schimbarea numelui strazii in V Ciocaltea. Nu-l acuz. Nu avea de unde sa stie de unde venea numele strazii. Primaria, mai informata, a dat numele unei strazi Parintele Lucaci! Asta e in alta parte. Pe langa Romulus si Remus. La biserica Lucaci a cantat Anton Pann. Acolo este si mormantul sau. Dar, Romulus si Remus, ne duc cu gandul la Lupoaica. Stop! Asta e alta poveste.

Mai sus, pe Bratianu, Sala Dalles. O poveste lunga, cu o familie de greci stabiliti de generatii in Valahia si o donatie catre Academie (prin testament) de catre ultimul exponent, Elena. A dorit ca aici sa fie un lacas de cultura (Fundatia Ioan Dalles) in memoria ultimului sau fiu. In 1958 comunistii au plasat in fata un bloc. Cel cunoscut azi ca Dalles. Oare or mai exista vechile cladiri? Trebuie sa ajung neaparat pe acolo!

Cand eram copil, mama ma ducea sa ma joc in Cismigiu. Mama spunea ca in perioada interbelica plateai pentru a sta pe banca. Venea un om, iti lua banii, si iti elibera un bilet. Nu stiu… M-am nascut in „anii puterii populare”. Cismigiul era pentru mine locul unde ma jucam cu nisip, in fata chioscului fanfarei, langa Buturuga (de aici luam braga), locul cu leagane de la „pelicani”. Lacul acela mic, in vale de palatul Cretulescu. Acum acolo e cladirea UNESCO. Mai tarziu am descoperit „careul”, un loc ciudat unde se adunau sahisti si chibiti de fotbal. Liniste si galagie! Citeam, in vremea gimnaziului, „Cismigiu & comp.” a lui Bajenaru. Ar parea ca timpul s-a oprit in loc. O singura schimbare. Gardul care separa Lazarul de parc. In rest, totul e la locul lui. Cetatea, Muntele cu cascada de langa Buturuga (din pacate, asta a disparut), Monte Carlo, debarcaderul…

Mai aveam un loc de joaca: aleile din fata Operei, unde, la un moment dat, a aparut statuia lui Enescu. Stand. Multa vreme s-a discutat pe tema asta. Enescu, stand? el care a muncit toata viata? Acolo erau, mai sunt si azi, niste vase mari de pamant. Alaturi, TCB. S-a mutat pe langa lacul Floreasca. Apoi, Parcul Venus. Aici a fost arena unui mare club de fotbal din perioada interbelica. Abia cand am aflat am inteles ca Zonele alea ciudate de pe iarba erau fostele rigole. In parc era un dud mare. In el ne adunam, copii din cartier, in fiecare iunie. De ce oare?

Vis a vis de blocul meu era Stiinta, baza sportiva a Universitatii. S-a schimbat si ea. Jos, in „groapa” s-a jucat primul meci international de volei al Romaniei. In 1954. Balcaniada. Meci cu Albania. Cel mai bun din 5. I-am batut. Cu 5-0 !!!

Sus erau terenuri de baschet. Cu zgura. Le uda un paznic. Nu mai stiu cum il chema. Daca voiam sa intram, ne alerga. Cu furtunul. Dupa ce s-a pensionat, a venit Nea Manea. Terenurile se betonasera. Acolo jucam fotbal pana seara. Nea Manea, cand i se facea „sete”, ne ameninta ca ne da afara. Strangeam repede bani, trimeteam pe unul din noi dupa o sticla si conflictul se incheia. Cand gaseam cate un Spray aruncat, ne duceam la „foc”. Prin sparele Facultatii de Drept, construita in 1935 dupa planurile lui Petre Antonescu (la un moment dat, vazand pe o gramada de cladiri placuta cu „arh. P. Antonescu”, am fost tentat sa cred ca Bucurestiul a fost ridicat de acesta!), era un parculet prin care, tiptil, ajungeam la crematoriul de gunoi al cladirii. Operatia o faceam dimineata, sa prindem focul inca nestins. Aruncam sprayurile si ne ascundeam. Pooooc!!! Si plecam fericiti!

Sora mea a facut liceul la „Zoia Cosmodemianscaia”, numele comunist al Scolii Centrale. Scoala pastra (pastreaza si azi) incrustate pe zid nume de Doamne (Carmen Sylva, Domnita Balasa…). Scoala Centrala a fost scoala de fete. Functioneaza in lacasul actual de la 1890, in cladirea proiectata de Ion Mincu. Se invecineaza cu Parcul Icoanei, parc pe care Primaria il considera locul de unde izvora Bucurestioara. Nu stiu de unde au datele. Eu stiam ca izvora din Parcul Ioanid. Parcul a fost mai mare. Cuprindea ambele parcuri. A fost taiat in doua. Piata Cantacuzino. Are si un monument. Se spune ca Icoanei era Gradina publica. Ioanid apartinea librarului. Ultimul descendent, George (o fi fost fiu, nepot?) avea o afacera cu arbusti. Zona, pana pe la mahalaua Otetari, era un ciot din vechiul Codru al Vlasiei. Merita sa faceti un drum prin zona. Case vechi cu stiluri diferite, dar placand ochiului.

Pentru ca am vorbit de ion Mincu, parintele arhitecturii romanesti, sa ne intoarcem in spatiu si timp. Biserica Stavropoleos, ridicata de Ioanichie Stratonikeas la 1724. De-a lungul anilor, biserica a suferit din cauza cutremurelor. Manastirea si hanul au fost demolate iar biserica a fost refacuta dupa planurile arhitectului Ion Mincu. Acareturile, in stil bizantin, sunt opera sa. Daca ajungi in zona, e greu sa te hotarasit ce sa vezi mai intai. Caru’ cu Bere, Banca, Palatul Postelor, Palatul CEC…
Lipscaniul a fost si a ramas unul din punctele de atractie. Numele vine de la stalcierea Leipzig-ului in vorbirea populara. Unii spun ca ar veni din slavona, dar nu ii cred. Prea academic pentru a fi adevarat! Citeam niste opinii ale pustilor care scriu in „Pupaza din Tei”. „Care e ma, Strada Lipscani, aia care are numai cladiri urate si care stau sa se prabuseasca?!“. Istoria celei mai vechi strazi din Bucuresti nu mai intereseaza pe tineri. Oare nu este gresita programa de invatamant? Cateodata ma enerveaza faptul ca stim denumirea latina de „arbores fiorosus”, dar nimeni nu ne invata in scoala cum arata un corcodus sau un cintezoi!

Era si un banc: „S-au facut reforme ale invatamantului. Cuza a separat invatamantul de biserica, comunisti l-au separat de cultura, iar astia, de scoala”. Nu credeti ca elevul ar fi mai interesat de istorie si de geografie daca ar invata despre Bucurestioara, Curtea veche sau de Arcul de Triumf?

Stefan cel Mare s-a batut cu turcii. Brancoveanu a fost mazilit la Stambul. (Nimeni nu spune ca sotia sa a trimis oameni sa-i recupereze trupul din Bosfor pentru a-l inmormanta crestineste la Sf. Gheorghe Nou.) Vladimirescu a fost tradat de Eteristi. Dar Podul Calitei? Dar ostrovul de la Elefterie?

Cand vine primavara, nimeni nu mai are timp sa admire pomii inmuguriti. Nici nu se mai uita spre azurul cerului sa vada daca s-au intors pasarile calatoare. Si, mai ales, trecem pe langa Atheneu si nici macar nu-l observam!
Bucurestiul nu moare. Cu toate eforturile noastre. Doar un val acopera o pictura veche. Si, peste ani…

Sate cu populație ZERO – SOS demografia Republicii Moldova (I)

iulie 27th, 2008
Republica Moldova e o țară care se depopuleazăRepublica Moldova e o țară care se depopulează

Este incredibil: s-a ajuns până la stadiul de număr al populaţiei ZERO. Sate întregi fără nici un locuitor. Mass media internaţională trage un semnal de alarmă în ce priveşte criza demografică alarmantă din R. Moldova. Am realizat un reportaj în acest sens pornind de la datele oficiale care pot fi puse la dispoziţie şi terminând cu situaţii particulare de familii destrămate, bătrâni singuri, stare de lucruri de la faţa locului (sate părăsite, unde singura “alinare” a sătenilor ajunge să fie doar păhărelul).
Sărăcie, singurătate, dezamăgire. Cuvinte de ordine pentru multe sate din Republica Moldova.

Stare generală

La 1 ianuarie 2008, populaţia a trei localităţi din R. Moldova era de 0 (ZERO) locuitori – date oficiale, pe care ni le-a pus la dispoziţie Biroul Naţional de Statistică al RM, în persoana dnei Elena Vătcărău. Localităţile respective sunt: comuna Chetrişul-Nou (aparţine primăriei satului Chetriş, Făleşti); comuna Stalineşti (primaria satului Corestăuţi, Ocniţa) şi comuna Odaia (satul Alcedar, Soldăneşti).

Nu mai puţin îngrijorătoare sunt statisticile conform cărora, localităţile Chirilovca, Popovca, Podul-Lung, Elenovca, Frumuşica-Nouă, Nistreni, Gavrilovca, Darcăuţii-Noi şi Bondăreuca aveau de la 1 până la 13 locuitori fiecare.

Tot la 1 ianuarie 2008, R. Moldova înregistra 3,6 mln de cetăţeni, 1,7 mln. bărbaţi şi 1,9 mln femei, repartizaţi astfel: 1,5 mln. În mediul urban, iar restul în mediul rural.

Criză demografică

Criza demografică în R. Moldova este în continuă ascensiune, o ascensiune care de fapt a început încă din ultimele decenii de existenţă a URSS.

Caracteristici ale crizei demografice din R Moldova:
Reducerea natalităţii, înrăutăţirea sănătăţii şi majorarea mortalităţii, reducerea longevităţii, schimbarea modelului familiei tradiţionale. Nu trebuie omis, desigur, nici exodul forţei de muncă în special a persoanelor de vârstă reproductivă.

Declinul demografic este abordat la nivel de guvern în toate ţările vecine (Ucraina, România, Bulgaria, Rusia). Însă, deocamdată, R. Moldova este singura ţară din regiune care nu are politici şi strategii demografice. Criza demografică actuală provoacă scăderea drastică a numărului populaţiei, dar şi îmbătrânirea acesteia.
Natalitatea va continua să descrească în următorii 15 ani, în parallel, din păcate, cu scăderea în ritm accelerat a numărului de personae apte de muncă. Unele prognoze pe termen lung aproximează că în preajama anului 2050, populaţia RM va scădea cu un milion, iar către 2030 va ajunge la 1,5 milioane.

A fi bătrân în Moldova…

O problemă ridicată de tot mai mulţi reprezentanţi ai societăţii civile. Dacă, în general, (cu precădere în Occident, persoanele ajunse la vârsta de pensionare consideră că abia îşi încep viaţa – se vor odihni, vor călători etc), bătrânii din RM se confruntă cu mari dificultăţi: pensii mici, condiţii de trai mizere, agravarea stării sănătăţii, dispreţ şi umilinţă din partea societăţii şi chiar a propriilor copii.

La începutul anului trecut, numărul persoanelor de peste 60 de ani în RM era de 491 mii persoane (în majoritate femei, locuind la sate). Desigur, se întreprind unele măsuri (servicii sociale, centre de plasament, centre de zi pentru bâtrâni), dar în general locurile sunt limitate.
Mai cresc şi pensiile, dar paradoxal bieţii bătrâni sunt mai săraci, prin raportarea la salariul mediu (în 2001 reprezenta 38% din salariul mediu, iar în prezent se apropie de 30% şi continuă să scadă).

Mulţi bătrâni sunt înşelaţi de escroci şi rămân fără proprietăţi. Unii funcţionari publici au ajuns să profite de vârsta înaintată şi starea dificilă a bătrânior alângându-i în stradă.

Boli și sărăcie

În instituţiile medicale nu au acces toate persoanele în vârstă, afectate de boli grave; alături de modificările psiho-fiziologice specifice, are loc şi o acutizare a bolilor cronice. Ca urmare, gradul cel mai înalt al morbidităţii se înregistrează în rândul populaţiei în vârstă.

Nu putem ignora nici subnutriţia bătrânilor, iars ingurătatea care caractezizează această perioadă a vieţii provoacă stări de depresie şi stress, reducându-se astfel dorinţa de viaţă a acestora.

Deosebit de frecvent sunt înregistrate cazuri când copiii nu-şi ajută părinţii deoarece sunt la rândul lor săraci, sunt plecaţi din ţară sau pur şi simplu nu le mai pasă de aceştia.

Prognoze

Creşterea numărului persoanelor de vârsta a treia va determina necesitatea modificării sistemului de asigurare cu pensii prin creşterea vârstei de pensionare. Dezvoltarea şi diversificarea serviciilor sociale medicale la domiciliu (home care), servicii de reabilitare şi recuperare, servicii de alimentare (cantione sociale etc).
Copii orfani cu părinţi în viaţă?

Biroul Naţional de Statistică al Moldovei afirmă că zece mii de copii din Republica Moldova cresc în internate, izolaţi de rude şi comunitate. Majoritatea, însă au cel puţin un părinte în viaţă.

Moldova se află printre ţările cu cel mai mare număr de copii abandonaţi. Modurile de abandon sunt de la cele mai diferite fiind înregistrate chiar şi cazuri şocante în care micuţii erau aruncaţi în tomberoane, în sacoşe atârnate în copaci, dar au supravieţuit ca prin minune.
Mulţi părinţi pleacă peste hotare şi îşi uită practic odraslele. Sunt lăsate în grija vecinilor sau rudelor etc, însă, nebeneficiind de atenţia necesară abandonează şcoala, familia şi devin “copii ai străzii”.

În ediţia următoare vom reveni cu un reportaj realizat în cateva sate din Moldova care să ilustreze datele statistice oferite mai sus.
Pentru cei interesaţi suntem în măsură saă punem la dispoziţie şi alte date de ordin statistic, privind numărul populaţiei, oferite BNS de către Ministerul Dezvoltării Informaţionale.

La 1 ianuarie 2008, mun. Chişinău înregistra 785 mii de locuitori, dintre care 368 mii de bărbaţi şi 416 mii femei; 105 persoane cu vârsta de 95-99 de ani şi doar 3 persoane care au împlinit vârsta de 100 de ani (doi bărbaţi şi o femeie).

Mun. Bălţi avea 148 de mii de locuitori, dintre care 68 de mii bărbaţi şi 80 mii de femei; 7 persoane de peste 100 de ani (doi bărbaţi şi cinci femei).
În UTA Găgăuzia locuiau 160 mii de persoane, inclusiv două de peste 100 de ani.

Cele mai populate raioane ale RM sunt:
Orhei (126 mii de locuitori)
Cahul (124 mii)
Hânceşti (123 mii)
Ungheni (117 mii)

Cel mai mic număr al populatiei se atestă în raioanele:
Basarabeasca (30 mii)
Dubăsari (35 mii)
Taraclia şi Şoldăneşti (44 de mii fiecare)
Rezina (53 de mii)
Leova (54 de mii).

Corăbiile timpului

iulie 27th, 2008

Am adunat gândurile în căuşul palmei şi am început să le număr. Număratul a început să-şi piardă sensul la primul gând numărat, acesta devenid o clipă de o viaţă. Mi-am dat seama că o clipă poate să dureze cât o viaţă sau o viaţă cât o clipă. Acel gând a început să-mi povestească despre suflet şi viaţă. Corăbiile timpului pline cu destine sunt duse undeva departe în direcţii necunoscute pe marea apă a infinitului total, a universului nostru mental, poate… Unii din omeni de pe corabii devin suflete păsări, care îşi iau zborul şi se întorc o ultimă dată spre astă lume cu părere de rău că nu mai sunt aici. Ochiul lor de sus, invizibil, ne priveşte prin ultima fracţiune de clipă de acolo de sus. Marea stâncă universală a timpului-părinte îşi deschide încet porţile pentru ca veşnicia să-i cuprindă.

Agăţaţi dinspre marginile lumii strigă cei de ieri la cei de astăzi, prin amintiri-vise sau tresăriri în noapte cu senzaţii ciudate şi frig, prin ce simţiţi pe coloană de suflet. Trebuie sa fiţi atenţi, folosindu-vă sufletele şi clipele în armonie şi cu bună credinţă. Ei spun ca sacrificiul inutil nu vă va salva de la ceea ce aveţi bun sau rău în viaţă. Trebuie găsită calea potrivită şi modul de întorcere la nodul cărărilor destinului vostru. Cât mai este timp.

El, sufletul meu, socoate fiece clipă trecută peste el conştient, că devine din ce în ce mai mic şi că se poate pierde undeva în goana clipelor trecute, până va ajunge nimic aici, în această lume, şi poate ceva la fel de mic dincolo sau deloc. Inexorabil nu ţin cont şi nu conştientizez de multe ori că ceea ce este astăzi nu va mai fi poate niciodată. De multe ori simt că lumea este un mare nimic şi un mare total universal, în care noi suntem mici punctuleţe într-o agitaţie de multe ori inutilă sau o potenţială înlănţuire continuă, care trasminte acumulări informatice spre viitor.

De multe ori am impresia că trăiesc într-o lume a piticilor care se împiedică într-un continuum neîntrerupt, printre catalige ce unii le folosesc fără să ne vadă. Şi totuşi echilibrul precar şi starea incertă de echilibru nu determină aproape pe nimeni să se oprească.

Ei înconjoară planeta, apele şi oceanele în fier ce merge pe ape, ce zboară, ce se târâie, dar fier care în final rugineşte şi se degradează. Natura însă, cu ajutorul marelui ei coordonator, rămâne încă maiestoasă în diversitatea splendorilor şlefuite în sute de milioane de ani. Sufletul meu neîmpăcat înghite fum, motoare, zgură, ecrane, vorbe goale, agonie şi strigă revoltat opriţi-vă! Timpul va avea poate odată clipe de răgaz şi va întoarce capul să vadă şi să pedepsească pângărirea noastră. A mai făcut-o de multe ori.

Treptele cerului albastru pătrund în simţirea mea câteodată şi norii îmi pansează răni ale sufletului meu, cu albul lor sidefat sau roşu-sângeriu din apusuri târzii. Vârfuri înzăpezite care nu mai au acoperişuri de gheaţă suspină cu lacrimi topite prin văi. Gheţarii din lacuri de munte tremură greoi alunecând cu zgomot de joasă frecvenţă, speriind căprioare ce atente tresar şi se opresc deodată într-o înmărmurire totală. Totul trosneşte neauzit de om la presiunea colosală. Înainte de asta, un vânt ca de stirigoi uriaş bântuie uşor şi neauzit prin vârfuri de păduri şi stânci golaşe. Apoi încremenire. Pământul se mişcă şi spinarea sa zbârcită tremură zguduind înălţimi şi câmpii. Apele îşi ies din matcă, vărsând surplus de plângeri prin codrii pârjoliţi de arşiţe sau distruşi de noi.

Fiarele pădurii, care mai sunt, urlă cu fior-pustiu şi moarte la lună. Totul este o frământare înnebunitoare în tăceri de întideri mari şi timp la scară planetară. Tot ce zboară se târăşte şi merge prin pământ, se zvârcoleşte, se împotriveşte nimicului de om şi la ceea ce face el. Între toate acestea, eu, nimicul în existenţă, îmi duc cruciada sigur în sigurătăţile mele şi caut punându-mi întrebări absurde până când nu voi mai fi.

Aşa că am cutreierat toate timpurile şi marginile acestora care există, pentru a da de timpul meu şi de marginea mea. Nu le-am găsit pentru că lumea mea nu este făcută din margini. Am luat jumătatea mea crezând că este iubire şi am încercat să fac un întreg cu mine. Încerc şi acum, dar dacă ea este margine şi nu poate fi facută parte din întreag, devin singuraticul şi prizonierul propriului meu timp. Poate că o să reuşesc. Poate că ea vrea asta. Sau poate este şi ea o parte de întreg şi ne vom completa, dar nu suntem suficient de aproape. Se poate să nu fi găsit partea mea de întreg sau poate nu o voi găsi niciodată.

De ce nu se atrag toate sufletele? Sufletul după ce nu mai suntem este oare acel halou al sfinţiilor din incoane de biserici, halouri sfere luminoase? Sau poate este spiritul nopţii care sub formă „fosforescentă” ne vizitează numai pe unii dintre noi care nu sutem orbi pentru acestea? Frica de moarte construieşte în imaginaţia noastră monştrii de multe ori. Abia în situaţii de acest gen, ghiarele acelui eu interior teribil, fie de curaj, fie de frică, te pot duce la graniţe, limite şi senzaţii ale necunoscutului şi necunoşterii. Oare sunt căi de a vedea lumina în viaţă prin toate acestea?

Agăţate undeva acolo, în înălţimi, de coloane suspendate precum în Capela Sixtină sau în mii de lăcaşuri ale supremului divin, imaginile pictate şi făurite de minţile noastre ne spun că sunt fapte ce nu sunt descrise de Codul lui Da Vici. Sunt oameni cu chipuri uitate în trecut cu suflete mici sau mari ce ne trasmit trecutul spre prezent fără ca noi să percepem semnul.

Unele sunt mai mici, unele mai mari. Suflete mici şi suflete mari. Ce bine este să fii suflet mare, cât mai mare! Repede atragi şi repede îţi găseşti perechea. Sau rămâi pustnicul propriei tale singurătăţi. Oare teoria gravitaţiei funcţionează şi pentru sufletul mic, şi pentru cel mare? Sufletul, cu cât devine mai mare, are şanse să devină ceva similar cu o stea de lumină prăbuşită în ea, Black Hole, într-o totalitate uriaşă, dacă are o masă sufletescă suficientă?

Există prăbuşiri prin depăşiri de mase critice care vor determina căderea în nouă sau chiar unsprezece ceruri, acolo unde există marea unificare. Vei deveni poate ceva similar lanţului genetic, adică devii un suflet „culoare”. Devii de o anumită culoare. Cei din lumea fizicii au găsit legătura cauzală între toate acestea, ajungând la baza sufletului materiei, indentificând „culori” şi „arome” care prin combinaţii pot constitui orice formă de suflet a materiei. Aromele şi culorile determină faţete diferite ale aceloraşi fundamentale şi primare esenţe. Coborând acolo, în infinităţile mici, noi, sufletele spirituale, ne regăsim în armonie şi culoare. Sunt încercările noastre către a şti, către a fi permanent. O luptă şi o zbatere teribilă o ducem cu toţii până în ultima clipă.

Ea, clipa, este cea mai importantă fracţiune din eternitatea noastră conştientă, dar este nemăsurabilă în exactitate absolută şi percepută ca întreruperi repetabile periodic într-un continuum perpetum, pe care imaginativ încercăm să-l dividem cât mai mult prin experienţe fizice. Ea, clipa, are rolul faţă de conştiinţe că, fiind cuantificabilă, uneşte şi desparte în bine sau rău trecutul de viitor. Ea te desparte de acestă lume prin ultima clipă rămasă de la marea masă a „Cinei cea de taină” care a împărţit clipele fiecăruia. Prin această ultimă clipă se ajunge acolo pentru trecerea prin acel tunel spre miez de lumină fierbinte.

Conştiinţa mea sau a noastră sapă, caută drumuri, cercetează, se adânceşte şi compară, se suie şi coboară, iubeşte şi urăşte, trece prin frumos şi urât, câştigă experienţă, analizează sau umblă cu mintea la lucruri periculoase şi interzise, care ne pot duce chiar la propria distrugere totală şi reluarea ciclului. Un atribut de necontrolat este imaginaţia cu privire la „scormonitul” lucrurilor nevăzute şi văzute ce fac din conştiinţe şi suflete, până la un anumit punct, farmec şi freamăt spre o perpetuă organizare a materiei spre niveluri mai înalte, ţinta finală fiind desăvârşirea şi transformarea în informaţie totală a viiului sub formă de lumină nemuritoare ce se propagă la infinit prin univers.

Imaginaţia mea călătoreşte spre acel tunel tare fierbinte şi de o densitate aşa de mare…. că sufletul meu, căzut în colaps, poate chiar exploda, cu şanse să fiu aruncat înapoi, în lumea de aici. Voi putea îndura acea prăbuşire năprăsnică şi fierbinţeala acelei lumini?

Corăbiile de timp duc continuu destine, începând cu galaxiile uriaşe de univers, până poate la micul meu suflet sau al tău, spre focul divin şi lumina divină.

Acum, aici, în lumea mea, mă agăţ de propia-mi margine şi trag de ea să mă acopăr. Mă uit prin fanta rămasă liberă şi constat că este o breşă mare, prea mare pentru puterea mea de pătrundere dincolo. Dincolo unde?

Privirea mea umblă oarbă prin lumea întunericului. Oare de ce sunt orb, mă întreb câteodată, dacă nu este lumină? Nu ajunge că există acei orbi unde există lumină? Dar şi mai rău cred că este să nu fii orb, să fie lumină şi să nu vezi. Oare orbire este şi dincolo sau orb care vede în lumină. De ce trebuie să existe atâtea categorii?

Unii însă sunt veniţi în această lume cu o anumită parte sub formă de lumină. Ei nu sunt orbi de nicio categorie. Ei sunt în trasformare şi trec prin lumea noastră trecător în drumul lor spre depărtările cunoşterii lor şi necunoşterii noastre.

Lumina emisă de om în acestă lume depinde de cât este de bun sau rău, el regăsindu-se mai mult sau mai puţin după marea trecere în lumina care călătoreşte prin spaţii spre acel tunel luminos. Pentru unii nu este bine, căci ei nu sunt nici în lumea acesta, nici în cea de dincolo. Ei nu vor mai fi şi nu se vor duce nicăieri. Rămân în întunericul de aici, care se prelugeşte dicolo. Nu este bine că nu eşti nici în lumea aceasta, nici în cea de dincolo. Sufletul poate deveni un corp suflet negru în univers. Un „stirigoi”. O pată negră, fostă real existenţială, nu poate fi ştersă, însă mai poate avea şansa cândva, peste infinităţi de timp, prin iertare, prin întorcerea sensurilor, să renască.

Timpul în eu, tu sau voi, este un continuum nefragmentabil. Este împarţit de noi şi fiecare îl împarte la scara propriei valori şi percepţii. Oboseala sufletului sau bucuria lui dă timpului dimensiuni diferite. Conştiinţele existenţiale îl împart pentru a avea repere. Dacă stăm şi analizăm, cel puţin pe acestă planetă, divizarea timpului ciclic şi pe o perioadă foarte scurtă la scara universului reprezintă o fragmentare din afara noastră încă de la începuturile noastre. Această repetare prin clipa infinit de mică poate fi considerată ca şi inexistentă în realul nostru, al fiecăruia, şi nu perfect egală ca unitate. Dar ea ne este reper de viaţă şi existenţă.

Ghearele timpului, constând din clipe distribuite la masa împărţelii universale, micşorează cu fiecare cilipă împărţeala noastră. Cantitatea clipelor primite depind de noi, în sensul că să nu lăsăm ca acestea să se consume sau să treacă fără sens, noi pierzând din ele, pentru că nu sunt folosite. Ce păcat că nu ştim să folosim această împărţeală, care poate să devină tot mai mică, până ce putem rămâne doar o ultimă clipă, apoi funcţie de cum vom folosi clipele în lumea aceasta, vom trece sau deveni nimic.

Astfel mă regăsesc în alternanţa de zi şi noapte, în evoluţia noastră prin început şi sfârşit de evenimente, de la stadiul de neexistenţă la starea de conştiinţă. Mă regăsesc iubind alternanţa de zi şi noapte, de primăveri, veri, toamne şi ierni, delimitând timpul înainte şi înapoi faţă de ziua prezentă, conştient zi de zi şi noapte de noapte că devin purtător de mai puţine clipe.

Această alternanţă, aparent uniformă, regulată şi egală, delimitează conştient prezentul faţă de trecut şi de viitor. Ziua de ieri a fost un astăzi şi un mâine. Acestea nu le putem opri, fiind suportul prin care noi ne ducem sau ne trecem şi care sunt prezente în conştientul nostru ca ceva de care nu ne îndoim. Bucuriile şi tristeţile noastre rămân în ele imprimate.

De fapt, parcurgând primele unităţi de timp conştientizate, noi uităm că ne ducem pe un drum care poate nu are întoarcere. Ce s-ar fi întâmplat cu noi, ce evoluţie am fi avut, dacă nu ar fi existat aceste alternanţe regulate, zi şi noapte, dacă am fi evoluat într-o alternanţă neregulată? Ar fi existat un alt reper de alternanţă pentru a conştientiza prezentul şi am fi avut un alt reper de a stabili prezentul, trecutul şi viitorul din timpuri când nimeni nu măsura şi împărţea clipele până astăzi?

Începuturile vieţii au o legătură foarte strânsă cu sfârşitul acesteia. Întodeauna viitorul este determinat de trecut şi prezent. Oare? Viitorul se poate autogenera fără a avea cauzalitate şi acţiune deteminate de trecut şi prezent? Murim datorită faptului că am fost determinaţi greşit în evoluţie de regularitate şi de ciclicitate? Dacă nu ar fi existat aceasta ciclicitate cum am fi evoluat?

Primul gănd din căuşul palmei mele de univers de viaţă mi-a vorbit refuzând numărarea următorelor gânduri-clipe din palma mea. Am rămas cu mare chinuială şi zbatere în suflet, punându-mi o mare întrebare: De ce exist eu pe lumea asta? De ce am aparut eu, precum tu şi voi? De ce?

Publicat de Viorel Muha

Fernando

iulie 27th, 2008

„Como puedo consolar a un amigo a quien se le muere su padre?
Abrazando, abrazando, abrazando!”
Nancy Degante

Peste răsuflarea deşertului,
Sub soarele ucigaş,
Copitele cailor sălbatici zdruncină pietrele arse.
Du-te-vino ca o poveste începută demult.
Gândurile zboară fără teamă de gardurile cu sârmă ghimpată,
De graniţele ca nişte curţi ponosite
Pline cu oasele celor care nu au avut noroc.
Oh, tată rămas acolo departe!
Dacă aş putea opri muntele acela urât
Să se rostogolească peste oasele tale firave,
Dacă aş putea să-i sec izvorul,
Să-i golesc cămările îmbâcsite,
Aş alerga încoace şi încolo,
Du-te-vino călare pe gânduri
Din Orange Country la Tenochitlan.
Vântul uscat al nopţilor m-ar trimite:
„Du-te Jupiter, du-te Fernando!”
Dar nu.
Zeii cruzi ai strămoşilor Maya
Au ieşit încruntaţi din piramidele triste.
Au dat sentinţa, neîndurători.
Muntele urât se va rostogoli
Peste oasele tale firave.
Nu îţi vei putea ţine în braţe nepoţii.
Din pomul vieţii, încă un ram va fi doborât.
Nu vei putea să-i cânţi nurorii tale
La nuntă o tristă Corrido.
Braţele ei calde, respiraţia ei liniştitoare
Vor împinge durerea din sufletul meu
Să se usuce, să piară, s-o uit.

Dan David, Los Angeles, Martie-09-2007.

Zori Incetosate – Epilog (Partea 1-a)

iulie 27th, 2008

Privind în urmă
Au trecut şase decenii de-atunci şi astăzi încă melancolia mă face să zăbovesc pe cărările amintirilor la zilele pline de farmec ale copilăriei de unde încerc să dezgrop din colbul uitării, fiinţele şi momentele ce-au adus atâta cădură şi dragoste în jurul meu. Fără această dragoste şi căldură aş fi rămas un vlăstar uscat, lipsit de rod, fără viaţă proprie şi nefolositor nimănui. Dar în pofida sărăciei, a neajunsurilor, a vremurilor teribile pe care le-am trăit, am avut norocul să am părinţi cu calităţi excepţionale care nu au pregetat să sacrifice orice pentru ca noi, copii, să putem creşte aidoma celorlalţi, cu o copilărie normală. Datorită grijei lor să nu ducem lipsă de nimic, în condiţiile nespus de grele de atunci, am putut menţine o faţă egală cu ceilalţi copii din cartier, să nu ne simţim nici ruşinaţi şi nici inferiori celorlaţi. Poate de aceea în zilele de paşte şi sărbători când alţi copii ieşeau în stradă cu straie noi şi noi apăream la fel. Fiecare zi aducea schimbări noi, şi curând regele a fost forţat să abdice. Partidele istorice au fost scoase în afara legii şi ziarul la care lucra tata, Viitorul, a fost desfiinţat. In schimb, un ziar nou de limbă maghiară, Elore, a luat fiinţă şi tata, ca şi tovarăşul lui de muncă, Usache, s-au mutat aici. Dar deşi la primul congres al Partidului Muncitoresc s-au făcut promisiuni de bunăstare pentru întreaga populaţie, oamenii o duceau greu, lipsurile şi cozile la alimente nu încetau şi cu atât mai mult lipsa de case. Acum ca Simona trecuse de zece ani, nu mai puteam dormii toţi patru în aceaşi încăpere, în două paturi. Teohari Georgescu, un fost coleg cu tata de la ziarul Dimineaţa, tipograf şi el, a fost ales de congres în Comitetul Central al Partidului. Tata s-a dus să discute cu el şi ca urmare am obţinut o casă mai mare pe strada Eduard Grant 13. După reforma învăţământului din 1948, şcoala Ciocanul a fost transformată în Şcoală Medie Tehnică Mixtă de Mecanică cu numai o parte din profesori continuând să predea aici. Atelierul de tâmplărie al maistrului Ardoş a fost desfiinţat, iar eu am fost repartizat la secţia de maşini agricole. De altfel toţi colegii mei au fost risipiţi prin diferite clase, unii la mecanică fină şi optică, alţii la construcţia de maşini unelte sau la scule şi dispozitive. Profesori noi, clase noi, reguli noi. Cu vechii colegi ne mai întâneam când şi când, cantina din Theodor Speranţa a fost desfiinţată la fel ca şi organizaţile sioniste care au fost puse în afara legii. În schimb, după câteva luni de existenţă a Uniunii Elevilor, am fost solicitaţi să ne înscrim în Uniunea Tineretului Muncitor. Doctrina comunistă, Cursul Scurt de Istorie al Partidului Comunist şi Economia Politică au devenit materii obligatorii în şcoală, la fel ca şi limba rusă, materii fără de care nu se putea merge la nici o facultate. Începuse construcţia Casei Scânteii după modelul arhitectural al Universităţii Lomonosov din Moscova, şi înainte de-a se fi terminat clădirea toate ziarele au început să fie tipărite în combinat, incluzând şi ziarul unde lucra tata. În jurul construcţie roiau tineri în uniforme militare albastre care apaţineau unor familii cu provenienţă socială nesănătoasă, adică fii de funcţionari, negustori sau mici industriaşi, cărora li s-a luat tot ce le aparţinea. Acum îngroşau rândurile detaşamentelor de muncă de pe şantiere şi mai cu seamă la lucrările Canalului Dunărea-Marea Neagră unde erau forţaţi să muncească şi deţinuţii politici. Iar noi, cei cu apartenenţă socială sănătoasă, eram scoşi la muncă voluntară la fiecare sfârşit de săptămână şi mai ales la culesul recoltelor. După terminarea şcolii am fost repartizat la SMT Videle, o staţiune de maşini şi tractoare care ajuta Gospodăriile de Stat înfiinţate pe locul vechilor moşii naţionalizate şi căteva Gospodării Colective care au început să ia fiinţă. Cu puţin timp inainte am început să frecventez un cenaclu literar la Biblioteca Clubului Griviţa Roşie şi am fost atras de activitatea din acest cenaclu în care fiecare avea prilejul să citescă câte ceva din producţia proprie. Participau mulţi tineri cu care ne-am împrietenit şi după întâlnirea de fiecare joi seara, mergeam fie spre case împreună, fie la o bere, unde continuam discuţia. În septembrie, am fost scos din producţie de la SMT şi trimis la Şcoala de Literatură şi Artă Mihail Eminescu, înscris de către conducera Cenaclului. Aici am fost împresionat să dau ochii cu tineri poeţi de valoare ca Nicolae Labiş, Gheorghe Tomozei, Rusalim Mureşan şi alţii care deja aveau publicaţii în Gazeta Literară şi Tănărul Scriitor. Trăind un an în compania lor şi a altor tineri nu mai puţin valoroşi, încojuraţi de majoritatea scriitorilor de renume al timpului, începând cu marele Sadoveanu, şi având drept profesori scriitori consacraţi ca Petre Dumitriu, Mihail Beniuc, Dan Deşliu, Maria Banuş sau Veronica Porumbacu, pentru mine, ca şi pentru ceilalţi studenţi din şcoală, acest timp a marcat platoul celor mai deosebite aspiraţii, egalate numai de un vis. Visul meu a încetat în primăvara anului 1953, după primul an. A urmat stagiul militar după care, în 1955, am început să lucrez şi eu la Casa Scânteii, ca socotitor de norme la secţia de mecanică. În timpul acesta Simona s-a transformat într-o domnişoară frumoasă care atrăgea toate privirile, şi deşi se purta cu modestie, se distingea în orice împrejurare. Nimic nu mă flata mai mult decât să mă aflu în vecinătatea ei, urmărind privirile întoarse înapoi pe când mergeam împreună. Foştii mei colegi de şcoală au început să-mi dea târcoale şi mă pomeneam cu ei pentru o vizită întâmplătoare, deşi ştiam că nu eram eu cel căutat. Curând însă Simona mi-a spus că dintre toţi ei îi place Răţoiul, pe Edelştein Jack. S-au căsătorit, au locuit cu noi o vreme în Eduard Grant, apoi s-au mutat pe Mircea Vodă în mansarda clădirii unde locuiau părinţii lui. Când a rămas însărcinată, doctorii au avertizat-o că nu trebuie să se expună la travaliul unei naşteri naturale, dar ea nu a dat curs sfaturilor şi a născut o fetiţă drăguţă şi sănătoasă pe care au numit-o Adina. Totuşi, deşi nu am auzit-o niciodată văitându-se de ceva, când era obosită sau mai agitată, venele jugulare lăsau să se vadă la gât pulsul de sânge zvâcnind la fiecare bătaie a inimii. Într-o zi, când am găsit un moment să stăm de vorbă, mi-a zis că are de gând să se interneze la Spitalul Fundeni să facă operaţie pe inimă. O asemenea operaţie în vremea respectivă era o noutate şi deşi spitalul era unul dintre cele mai utilate tehnic, doctorii încă nu dobândise experienţa necesară unei operaţii pe inimă care era performată rar chiar şi în Occident. Mi-a mai spus că operaţia nu era de-o necesitate imperativă, dar că ea a obosit să asculte temerile doctrilor care nu vor s-o lase să trăiască o viaţă normală, fără temeri şi ameninţări. Când m-a întrebat ce sfat îi dau, eu nu am ştiut ce să-i spun. Am fost îndrăgostit de căteva ori, dar iubitele mele se pare că aveau alte visurile. Cred că am pierdut anul la literatură din cauză că în fiecare seară patrulam prin faţa geamurilor de la casa unde locuia fata ai cărei ochi nu-i puteam uita, Paula Messinger, elevă la şcoala Aurel Vlaicu în ultimul an. Când am realizat că tot ce-mi putea oferi era numai prietenia ei, după un timp m-a înflăcărat imaginea altei fete din Combinat, Gabriela Cerchez, care m-a fermecat cu ochii ei negrii, îneguraţi de adâncimea tainelor în care nu se putea desluşi nimic. Am renunţat să mă mai gândesc la ea când am aflat de la prieteni că s-a măritat cu un sportiv, Ionescu. Au fost şi fete care m-au plăcut, dar nu păreau să corespundă idealului meu. În experienţele mele de dragoste, infedelitatea unora din ele mi-au dictat să fiu prudent în alegerea pe care o fac, şi atunci am socotit că aşteptarea imi va soroci fiinţa potrivită. Această fiinţă mi-a ieşit în cale într-o zi de vacanţă în 1960 la ştrandul Combinatului de pe malul Herăstrăului. Locuia şi ea tot în Grant, în spatele pieţei. În drum spre casă, străbătând şoseaua Kiseleff cu Vali, am aflat că este fata unor adventişti de ziua a şaptea, că tatăl ei fost antrepenor de lucrări, a refuzat să muncească sâmbăta şi că din această cauză e fără serviciu. Nimeni nu-l primea la lucru numai pentru cinci zile pe săptămână şi de aceea trăiau în sărăcie. Am mai aflat că ea este cea mai în vârstă din cei cinci copii, cu două surori şi doi fraţi mai mici, şi că mama lor trebuia să facă faţă nevoilor de acasă şi de pe şantier, pentru că tatăl ei uneori găsea ceva de lucru la particulari şi angaja oameni să-l ajute. Cu încetul am realizat că această fată cu înfăţişare simplă şi serioasă, cu sinceritatea ei cristalină şi devotament pentru familie este cu adevărat fata pe care am căutat-o şi în care mă puteam încrede. Ne-am căsătorit pe data de 25 decembrie 1961, deşi Vali încă nu terminase cursurile Şcolii de Asistente Medicale, că nu dispunea decât de o bursă mizeră, iar eu, intrat în producţie ca maşinist la secţia offset din Combinat, aveam un salariu mic. Părinţii mei ne-au oferit dormitorul lor. Tata lucrând la gazeta în fiecare noapte, venea şi se culca pe laviţa din bucătărie, iar mama dormea pe recamierul meu de lângă geam, din sufragerie. După terminarea şcolii, Val, a început să lucreze la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, la Camera de gardă. Câtre toamnă o bătrână este adusă la spital în stare de urgenţă. Din păcate nu a putut fi salvată. Vecinii care au adus-o au spus că trăia singură într-un apartament comun de pe strada Sevastopol. Când m-am dus seara s-o iau de la spital, Vali mi-a povestit despre bătrâna care a murit şi a vrut să mergem să vedem casa aceea. Era visavi de cimitirul unde cu ani în urmă mergeam să-mi întâlnesc prietenii de la Ha’Şomer–Ha’Ţair. Ne-am dus şi am fost întâmpinaţi de un domn de vre-o şaizeci de ani şi soţia lui, mult mai tănără. Ne-a arătat casa şi ne-a asigurat că ei nu lasă pe nimeni altcineva să ia acest apartament. Şi într-adevăr, după ce am solicitat aprtamentul de la Spaţiul Locativ, aceştia au trimis un inspector cu alţi solicitanţi, dar domnul Ştefan nu i-a lăsat să intre în casă nici sub povara ameninţărilor. Domnul Ştefan Koziac şi domna Irina erau nişte oameni foarte cumsecade, căsătoriţi de mulţi ani, fără copii şi venirea noastră în casa lor a adus tinereţe, un grad de nepăsare şi multă voie bună. Casa era o înşiruire de patru camere cu intrarea pe la mijloc, în care fiecare aveam un dormitor şi acces la bucătărie şi salonul pe unde se intra. Toată averea noastră a fost numai recamierul meu de-acasă şi o maşina aragaz cu patru ochiuri pe care am cumpărat-o de la Cici,. prietena lui Vali. A trecut mai bine de un an până când am făcut banii potriviţi să ne cumpărăm mobilă atât in dormitor, cât şi în bucătărie. Până atunci, familia Koziac ne-a lăsat să stăm la masa lor, să vizionăm filme la televizorul lor, ne-a dat sfaturi utile fără a insista prea mult pe părerile lor şi ne-au cocolit ca pe copii lor timp de opt ani. I-am iubit, îi iubim şi acum şi regertăm că i-am pierdut atât de timpuriu. Primul nostru copil, Marius, s-a născut acolo, pe Sevastopol, în junie 1966. Ancuţa, fetiţa noastră s-a născut în aceeaşi casă un an şi jumătate mai târziu, în noembrie 1967. În 1968 s-a permis muncitorilor să cumpere în rate, apartamente personale la blocuri construite de stat pentru că nu se prididea cu satisfacerea nevoilor de case ale populaţiei. Noile construcţii au fost imediat etichetate cu numele de „Blocul Milionarilor”. În 1969 am cumpărat şi noi un apartament în Şulea, într-un bloc cu patru etaje din prefabricate. Într-o pauză de lucru la spital, pe când era la o ceaşcă de cafea, o colegă i-a ghicit lui Vali cu puţin înainte de a ne muta în casa noastră din Şulea că nu vom sta mult acolo. „Cum se poate?”- protestează Vali, „ O casă se cumpără pe toată viaţa!”. „O fi, dar tu o să ai multe case, o să călătoreşti, o să vezi lumea, şi nu ai să stai aici!” Vali şi-a luat colega în derâdere şi a uitat. Ne-am mutat în casa noastră în toamnă târziu, dar eram mulţumiţi că aici era cald, cu caloriferele cuplate la linia termocentralei de la Vitan, şi deşi înotam în noroi până intram în casă, aici era curat, confortabil şi luminos. Ca să facem faţă datoriilor, am închiriat o cameră la niste tineri pentru suma de patru sute pe lună şi am luat un proiect acasă pentru cineva, o lucrare particulară. De acum lucram de mai mulţi ani al Uzinele Semănătoarea, eram tehnolog principal la consumurile specifice de materiale şi traduceam în limba română proiectele străine pe care trebuia să le fabricăm în ţară. Lucrarea mea particulară avansa anevoios din lipsă de timp, deşi în fiecare seară zăboveam asupra planşetei ore în şir, căutând să găsesc cea mai economică soluţie de fabricare pentru maşina comandată. După aproape patru luni de zile, fac sul desenele pe hârtie de calc trasate in tuş negru şi merg la Constanţa să predau lucrarea pentru care trebuia să primesc zece mii de lei. Clientul însă nu-mi dă nici un ban; el vrea să-i dau maşina, nu desenele. Am rămas crucit, pentru că din capul locului îi spusesem că nimeni nu poate construi o maşină fară desene, iar eu numai la atât mă angajez. O maşină ca aceea necesita peste o tonă de material pentru care nu aveam repartiţie, în afară de-o mulţime de rulmenţi, roţi dinţate şi o asamblarea unor profile metalice forjate. „I-a matale damigeana asta de vin şi du-o la directorul de la Semănătoarea şi să vezi că se aranjează”, căuta să mă convingă omul. Limita toleranţei la mine încetează la ideia de afaceri necurate. Am refuzat, am explicat, am protestat, am bătut cu pumnul în masă, dar el o ţinea morţiş că nu plăteşte decât atunci când are maşina. Am revenit acasă bolnav, de parcă aş fi fost prădat de hoţi. În noaptea aceea a încolţit în mine gândul că aici nu se mai poate trăi, am încercat, dar nu e nici o soluţie. Orele suplimentare au fost anulate. O jumătate de normă în altă locaţie era interzisă, la fel ca şi colaborările externe. Salarile erau mici, promovarea la o altă treaptă cerea timp, şi pentru un ban în plus trebuia ori să ucizi pe cineva ori să furi. Nu a rămas decât o singură soluţie: plecarea în Israel. Cu Cuţa, verişoara mea, ne vedeam rar, dar după ce au cunocut-o pe Vali, atât ea cât şi tanti Luţi, au îndrăgit-o. Cuţa s-a măritat cu un inginer de drumuri şi poduri unde lucra şi ea, dar după puţini ani au divorţat şi împreună cu mama ei, pentru că unchiul Mark a decedat în 1950, au emigrat in Israel. După un an, a venit să ne viziteze. Mulţi alţi prieteni şi cunoscuţi ce au fost în vizită în Israel s-au întors cu poveşti despre incredibilile condiţii de viaţă de-acolo. Mama a găsit că era timpul să meargă şi ea în Israel, unde se afla acum toată familia ei din Bulgaria. A mers împreună cu tata pe o perioadă de şase luni. La întoarcere au stat cu noi pe timp de iarnă în noul nostru apartament, dar adevărul era că după vizita din Israel aveau nevoie de mai mult timp pentru aclimatizarea cu situaţia din ţară. De aceea, după întoarcerea mea de la Constanţa, când i-am spus lui Vali că mă gândesc să plecăm în Israel, ea a sărit ca arsă din pat: ”Cum te gândeşti că o să-mi las aici toată familia, prietenii, serviciul şi o să mă duc acolo în necunoscut?” Nici un argument în seara aceea nu au putut s-o domolească. După căteva zile însă, poate că şi alţii au sfătuit-o, a fost mai uşor să discutăm pe această temă. Nici şase luni nu au trecut de la depunerea actelor, şi într-o dimineaţă la birou primesc un telefon de la tata care a cerut paşaport odată cu noi că numele nostru a apărut pe lista celor aprobaţi. La auzul veestei piciorele mele s-au înmuiat şi a trebuit să mă aşez pe un scaun. Ştiam că din acest moment se iscă furtuna: excluderea din Patrtid, vânzarea casei şi a lucrurilor din casă, despărţirea de familie şi prieteni, fuga după acte, împachetarea şi plecarea cu doi copii mici in necunoscut. Primul act ghicit în ceaşca de cafea a lui Vali era pe cale să se împlinească: am fost conduşi la aeroportul de la Otopeni cu tot alaiul de familie, prieteni şi mulţi care şi-au luat liber de la servici numai ca să fie cu noi în dimineaţa aceea de 4 ianuarie 1972. În Israel nu am stat decât doi ani şi jumătate. După câteva luni de şcolarizare la un „Ulpan”(Şcoală de limbă) din nord, ştiam suficient ivrit că să ne putem descurca în viaţa de toate zilele. Atât Vali cât şi eu am obţinut servicii bune, ea în Spitalul Tel-Ha’Şomer din Tel-Aviv, iar eu la Ha’Argaz, fabrica de autobuze. Am primit un apartament într-un cartier nou din preajma Universităţii Bar-Ylan şi în primul an am putut să-mi cumpăr o maşină nouă de import cu bani din economii şi de împrumut de la tata. Părinţii au fost instalaţi la o casă de oameni bătrâni din Herzelya, unde au primit un apartament cochet cu o singură cameră, în apropierea mării. Apartamentul primit de noi, ne-a fost oferit cu condiţia ca să-l cumpărăm în primii trei ani. Cumpărându-l, mi-am amintit de profeţia ghicitoarei în cafea care a prezis lui Vali că „vei avea multe case.” Din primul an am putut realiza în această ţară mai mult decăt au realizat părinţii mei în întreaga lor viaţă. Dar nu era pace. O săptămână, două după sosirea noastră un terorist nipon ucide în aeroportul din Lod o mulţime de oameni cu mitraliera. Curând o şcoală din nord a fost atacată de terorişti şi mulţi copii au murit. În magazine, locuri publice şi chiar la teatre erai cercetat corporal şi prin genţi şi sacoşe să nu ai arme, iar în autobuze la fiecare jumătate de oră se transmitea la radio noutăţile care mai mult speriau decăt informau. Vali la spital avea zilnic dovada actelor de banditizm şi teroare şi ea nu se putea obişnui cu această situaţie. Dilema mea era că am cărat după noi pe părinţi şi nu mă puteam împăca cu gândul că-i zmulg din nou da la ceace le asigura o bătrâneţe liniştită şi să-i duc altundeva în necunoscut. Dar nici plecarea noastră şi părăsirea lor aici n-o puteam admite. În martie 1973, a sosit Simona şi Adinuţa în vizită. Ea făcu-se operaţia de inimă la Spitalul Fundeni şi a reuşit. Acum se simţea bine şi arăta splendit. Am făcut excursii cu ea prin toată ţara şi era încântată de tot ce vedea. După naşterea lui Adinuţa, pentru că locuiau într-o singură cameră la mansardă, a fost trecută la urgenţ întâia pentru case şi la insistenţa soţului ei Jack s-au mutat împreună cu părinţii lui într-un apartament mai mare cu patru camere. Viaţa comună cu ei a fost o tragedie. Mama lui Jack şi-a asumat controlul în întreaga casă, intervenea în orice discuţie între ea şi soţul ei până şi-n educarea copilului. Simona s-a văzut dintr-o dată exclusă la luarea oricărei hotărâri şi lipsită de autoritate în casa şi familia ei. Când vizita la noi era pe cale să expire, a hotărât că trebuie să se despartă de părinţii lui şi singura soluţie este aceea de-a veni cu Jack în Israel. La telefon cu Jack l-a rugat să-i promită că la întoarcerea ei acasă vor depune actele. El i-a zis să nu insiste, că nu vine aici. Atunci Simona s-a îndârjit şi i-a spus că ea rămâne aici şi că e rândul lui să decidă dacă vrea să stea cu părinţii lui acolo sau vine aici unde era aşteptat de toată lumea. Răspunsul lui a fost negativ. Şcoala de ebraică a făcut-o într-un oraşel din nord, Naharia, unde mergeam cu ai mei deseori s-o vizităm. Cu noi mai venea Cuţa, soţul ei Şlomo cu care s-a măritat în Israel, şi prietenul lor Buţu, un ceasornicar din Tel-Aviv. Acesta avea o casă splendită în Bat-Yam şi nu a fost căsătorit nici odată. Cu o fetiţă de cinci ani după ea, sosită aici numai cu hainele de pe ele şi o valizioară mică, fără bani, fără o situaţie, cererea în căsătorie a lui Buţu părea unica soluţie de supravieţuire. După obţinerea divorţului s-au căsătorit imediat şi s-a mutat în apartamentul lui Buţu din Bat-Yam care era la numai cinci minute de plaja mării. Simona a început să lucreze la sediul central al unei Bănci din Tel-Aviv, iar Adinuţa mergea la grădiniţa din cartier şi fiecare dintre noi eram bucuroşi că în final viaţa a orânduit lucrurile cum nu se putea mai bine. Vali continua să mă ameninţe că-şi ia copii şi pleacă din ţară fără mine dacă eu refuz să mergem în altă parte. O prietenă din Germania cu care coresponda, a învitat-o să stea cu ea. Căutam s-o înţeleg, dar î-mi venea greu să accept o altă emigrare când eram aproape aranjaţi, servicii şi responsabilităţi cum nu am visat nici odată şi familia reîntregită. Milioane de oameni s-au acomodat cu situaţia de aici, deci ne putem acomoda şi noi. Între ameninţări şi discuţii, în scurtul răstimp în care eram împreună, pentru că Vali lucra noaptea la spital iar eu dimineaţa, mulţi din prietenii noştri, majoritatea căsătorii mixte, aprobau decizia lui Vali. Rezolvarea situaţiei a fost impusă de începerea războiului de Yom-Kipur. Împresuraţi din toate direcţile de trupe ostile şi în special de armatele egiptene care au cucerit Sinaiul, am retrăit înapoi acele momente de groază la auzul sirenelor care-mi aminteau episoadele bombardamentelor din Bucureşti şi mă sileau din nou să mă cuibăresc cu copii prin adăposturi. După război preţul plătit de Israel în vieţi omeneşti a fost tragic. Într-o dimineaţă prin martie 1974, în timp ce lucram la planşeta mea de desen în birou, la radio se transmitea ceremonia înmormântării unor ostaşi la Naharia. Golda Meir vorbea despre cei peste 1500 de soldaţi israelieni căzuţi în acest război. În timp ce o ascultam în mintea mea derula imaginea părinţilor celor 1500 de copii căzuţi la datorie, într-o luptă nedreaptă şi inegală, ca între David şi Goliat. Ce mângăiere au aceşti oameni? Aceea că după victoria Războiului de Şase Zile s-au culcat pe urechea cealaltă şi-au zis că arabii nu vor mai veni peste ei? Dacă atunci, în 1967, când aceşti copii erau de vârsta copiilor mei, ar fi plecat în alte locuri în lume, astăzi aceşti copii ar fi continuat să trăiască. Această ideie că trebuie să-mi salvez copiii „astăzi” a fost atât de puternică, că am plecat de la birou şi am mers direct la Vali să-i spun că am hotârât să plecăm. Am fost educaţi în ideea că mama trebuie să fie protejată de necazuri, mai ales acum când suferea şi cu inima, reumatizmul începuse să-i deformeze mâinile şi în plus devenise uşor iritabilă şi nervoasă. Cu tata însă se putea discuta fără menajamente orice problemă, şi sfaturile lui erau totdeauna pline de înţelepciune şi drepte. Şi Simona şi eu obişnuiam să dicutăm cu el aparte despre problemele pe care le aveam. După ce am fost cu Vali şi copiii la oficiul YMCA din Ierusalim şi am complectat formularele de emigrare în Canada, l-am luat de o parte pe tata şi i-am spus ce am de gând să fac. Ştia dinainte că Vali suferă şi că nu-i place situaţia din Israel, dar vestea că deja am înaintat actele de plecare, a căzut ca un trâznet peste el. Nu a spus nimic, dar nici nu a vrut să vorbească despre asta. L-am lăsat mâhnit, cu lacrimi în ochi. În ziua în care ne-am luat rămas bun, în ajunul sărbatorilor de toamnă în casa lui Buţu, după masă, tata a dispărut din casă pe nesimţite. Trebuia să plecăm pentru că bagajele încă nu au fost închise şi i-am rugat să nu vină la aeroport. Mai bine ne despărţim aici, în linişte, fără să atragem atenţia la toată lumea în îmbulzeala şi graba fiecăruia din aeroport. Tata lipsea, aşa că am coborât să-l caut jos în stradă. L-am găsit cu greu, ascuns după colţul străzii, rezemat de o clădire, plângând ca un copil. Nu se putea potoli, nu putea vorbi şi nu voia să se întoarcă acasă. Cu greu, mai mult împins, l-am adus până în curtea blocului lui Buţu, unde ne aştepta restul familiei. Mama s-a dovedit mai înţelegătoare, realistă şi mult mai calmă. Atunci am inţeles că ea era mai tare, mai tare decât fiecare dintre noi şi deşi comunicam cu ea mai puţin decât cu tata, un simţ special o ajuta să recepţioneze problemele pe care i le ascundeam. Am ajuns în Toronto, Canada, după opt luni de lagăr la Lavrion în Grecia, un orăşel pescăresc la 40 de kilometri distanţă de Atena. După cinci luni de şcolarizare în Canada, întreţinuţi de guvern, am început să căutăm serviciu. Engleza pe care am învăţat-o în şcoală nu era suficientă ca să profesăm în aria noastră de cunoştiinţe, aşa că primul meu servici era ca mecanic de intreţinere la un mare hotel. Dar fiind cel din urmă angajat, trebuia să mătur în fiecare dimineaţă intrarea la hotel şi în jurul clădirii. De multe ori o făceam cu lacrimi în ochi. Vali a găsit de lucru la o fabrică de bijuterii şi în fiecare zi venea acasă cu degetele arse de obiectele minuscule de aur care frigeau în strânsoarea degetelor la operaţia de polizare. Locuiam la etajul 12 într-o clădire cu 30 de etaje. Economiile făcute în Israel ne-au ajutat să suplimentăm micile noastre salarii. Eram însă mulţumiţi, copii creşteau ca din apă şi în jurul nostru domnea pacea. Cu primii bani am cumpărat un aparat de fotografiat Polaroid şi în fiecare scrisoare pentru părinţi trimiteam câte-o fotografie nouă să vadă că suntem bine şi că nu trebuie să ne poarte de grije. După primul an în Canada părinţii au venit să ne viziteze. Au făcut-o de multe ori după aceea şi erau mândri atât de realizările nostre, cât şi de progresele copiilor noştri care s-au integrat cu uşurinţă în şcoala de aici şi cu noii lor prieteni. Dar de câte ori îi conduceam la aeroport după vizita la noi, le citeam în ochi nerostită întrebarea dacă aceasta era să fie ultima noastră revedere. Oricât de mult Vali şi cu mine încercam să le transmitem optimismul nostru, nimic nu putea alunga din sufletul lor nesiguranţa că ne vom mai vedea. La prima lor sosire părinţii ne-au găsit într-un apartament spaţios, cumpărat în rate, într-un bloc situat în centrul oraşului şi atât împrejurimile cât şi aspectul din interior i-au împresionat. Dar încă munceam greu, munci în care nu eram calificat şi pentru prima dată în viaţă a trebuit să înfrunt concedierile şi şomajul. După ce am făcut un curs seral de desen tehnic pentru că nu cunoşteam terminologia necesară în engleză şi apoi sistemul de măsurători pe acest continent este diferit decât cel din Europa, am reuşit după doi ani şi jumate să fiu angajat la o agenţie care făcea desene pentru Westinghouse. Şase luni după aceea am primit serviciu permanent la o companie aparţinând de Magna Internaţional, cea mai mare producătoare de piese pentru automobile din Canada şi America de Nord. În această companie în scurt timp am devenit şef proiectant, muncind timp de 20 de ani, până la pensionarea mea în 1997. Vali a avut şi ea de înfruntat multe obstacole până să poată profesa ca soră înregistrată, echivalenţa asistentelor medicale din România, într-un spital. Primul obstacol a fost limba. Nici o diplomă nu putea fi echivalată fără absolvirea unor examene grele de limba engleză, atât scrisâ cât şi vorbită. Colegiul surorilor medicale nu admitea să profesezi în domeniu fără a fi recunoscută şi înscrisă în acest colegiu. Între timp Vali a găsit o slujbă în spitalul Branson la sterilizarea instrumentelor de chirurgie. Când a apărut o poziţie de tehnician la electro-encefalografie, Vali şi-a demonstrat calificarea şi a fost transferată în această secţie unde a lucrat timp de 12 ani. Dar cu maşinaţiuni de culise un tehnician cu vechime mai mare în spital, a obţinut un contract de la spital ca el să preia întregul sector în particular, şi atunci Vali a rămas fără lucru. De acum, Vali a fost nevoită să intre în colegiu şi abia în final actele i-au fost recunoscute cu condiţia să facă câteva cursuri ce nu s-au predat în ţară şi care i-au mai mâncat vre-o doi ani. În final a căpătat licenţa de registered nurse (soră medicală). În 1981, Simona, Buţu şi Adinuţa au venit să-şi petreacă cu noi vacanţa. Am făcut un tur cu maşina până la oceanul Atlantic, am vizitat multe localităţi din New Hamshire, Vermont şi am fost la New York. A fost o intrevedere frumoasă, veselă şi amuzantă. Nu aveam de unde să ştiu că aceasta avea să fie ultima întâlnire cu sora mea. Un an mai târziu am cumpărat o căsuţă într-un cartier nou în partea de nord a oraşului, mult mai aproape de spitalul lui Vali şi serviciul meu. Curând, făcând o vacanţă în Florida, după vizitele de rigoare la Disney Land, am cumpărat o săptămână de vacanţă la un resort care se putea schimba oriunde în lume. Cu această achiziţie vacanţele noastre s-au transformat în adevărate aventuri care ne-au dat posibilitatea să vizităm mai toate ţările din Europa cu modestele noastre salarii. Curând distanţele intercontinentale aveau să se restrângă şi mai mult, după prima noastră călătorie maritimă pe un Ocean Liner. In felul acesta, prorocirea din ceaşca de cafea avea să se împlinească în întregime. Tentaţia marilor capitale, a muzeelor, a locurile memorabile din antichitate, India, Australia şi Extremul Orient, ne-au ajutat să înţelegem mai bine lumea, istoria, tradiţiile şi ne-au stârnit curiozitatea de-a vedea şi afla mai multe. În vara anului 1982 am aflat că Simona sfătuită de un doctor cu renume de la spitalul Belinson din Petah-Tikva, a făcut o nouă operaţie pe inimă. Doctorul şi-a încasat onorariul pus în plic şi a plecat în concediu undeva în străinătate. După ce a ieşit din spital, la câteva zile, conducând maşina pe străzile Tel-Avivului, Simona a avut un accident destul de neînsemnat, primul ei accident. Maşina a fost dată la reparat şi în câteva zile arăta ca nouă, dar nu acelaş lucru ş-a întâmplat cu ea. S-a dus înapoi la spital şi alt doctor a constatat că o valvă pierdea sânge. A intrat într-o nouă operaţie din care nu s-a mai trezit. După o săptămână de comă a fost scoasă de pe aparate şi a decedat. Tata şi Buţu au stat cu schimbul lângă ea zi şi noapte. Mama nu a ştiut nimic de operaţie. Tata a informat-o că Simona a plecat în America la un sanatoriu pentru un tratament. Eu nu am mai prins-o în viaţă, nici la înmormântare nu am ajuns in timp. Am stat la Buţu cu el şi cu Adina, iar tata, venind la noi zilnic, m-a învăţat ce să-i spun lui mama despre vizita mea inopinată acolo. Ca să nu prindă de veste despre moartea lui Simona, trebuia să ne bărbierim zilnic şi să părem veseli în prezenţa ei, ceeace o făceam cu strângere de inimă. Grija cea mai importantă care frământa pe fiecare dintre noi era situaţia lui Adina care împlinea 13 ani în octombrie. Într-un fel, ea a rămas singură pe lume acum, cu un tată vitreg în casă. Singura soluţie era s-o iau cu mine acasă, în Canada, unde nu ar duce lipsă de nimic. Vali, o mamă dedicată ca ea, un suflet nobil şi de nemărginită bunătate, nu ar fi făcut nici o obiecţie, şi în mijlocul familiei noastre cu siguranţă că s-ar fi simţit bine. Fără întârziere am mers la Kolbo Shalom, acolo unde se afla Direcţia Paşapoartelor. În zilele acelea era greu să răzbeşti prin mulţimea de solicitanţi până la ghişeul unde se primeau cererile de paşaport. În final, după ore de chinuitoare aşteptare, gălăgie şi fum de ţigare, am reuşit să depunem actele pentru paşaportul lui Adinuţa. Dar au fost multe obstacole, actul de deces al mamei ei, semnătura tutorelui legal, Buţu, că este de acord s-o lase şi identificarea mea ca rudă apropiată. După o săptămână de insistenţe, interviuri şi înghesuială la care şi tata era prezent, Adina şi cu mine am ieşit victorioşi cu paşaportul ei în mână. Tot ce ne trebuia acum era numai o viza Consulatului Canadian, şi un bilet de avion. Chiar în acel moment ne-am urcat în maşină şi am mers glonţ la Consulat. Dar am greşit. Dacă aş fi cerut numai viza de vizită în Canada, cu siguranţă că aş fi primit-o. Însă după atâta efort până la primirea paşaportului lui Adina, la Consulat, între ai mei, le-am povestit cât am pătimit până am ajuns la ei. Le-am povestit că Adina este orfană, că nu are pe nimeni care să aibe grije de ea, că eu sunt singura ei rudă şi că alături de copii mei, ea are să fie protejată şi crescută cu dragoste. După puţină aşteptare am fost învitat în biroul unui funcţionar mai important şi mi s-a adus la cunoştiinţă cu profundă părere de rău ei nu pot să-mi acorde viza pentru Adina. Singura soluţie este aceea de-a mă întoarce singur în Canada şi să cer de acolo emiterea actelor de înfiere. O Doamne! De ce trebuie să-mi zăgăzuesc emoţiile şi simţămintele chiar şi acolo unde cred că sunt în siguranţă? De ce laşi să îndur umilinţa, când tot ce vreau este să fac bine? Unde e, Doamne, dreptatea Ta? Tu care le şti pe toate, trecut, prezent şi viitor, de ce pui stavilă celor mai nobile intenţii? Înainte de întoarcerea mea în Canada, am aranjat două lucruri: Adinuţa a dorit ca mormântul mamei să fie acoperit cu o placă de marmoră pe care să se afle o carte de piatră deschisă cu numele ei. Am întocmit o schiţă şi comanda a fost preluată de un pietrar şi achitată de Buţu cu care mergeam de două ori pe zi la Templu să ne rugăm pentru ea. După refuzul Consului Canadian am ajuns la concluzia că cea mai bună soluţie temporară pentru Adinuţa este de-a se muta la un kibutz unde putea trăi alături de fetiţe de aceeaşi vărstă, munci şi învăţa alături de ele. Atmosfera sănătoasă din kibutz, departe de toate tentaţile marilor oraşe, munca colectivă sub supravegherea conştincioasă a instructorilor, faptul că toţi copii duc o viaţă independentă de cea a părinţilor, deşi cresc sub ochii lo, fără a fi cocoliţi sau menajaţi de ei, a fost probabil motivul principal care ne-a dus la această concluzie. Ajuns acasă, primul lucru a fost acela de-a întocmi dosarul de înfiere pentru Adinuţa. Aici am aflat că infierea unui copil era posibilă numai până la vârsta de treisprezece ani. Timpul era scurt, pentru că pe 15 octombrie 1982, Adinuţa împlinea treisprezece ani. Dar cel mai important a fost să obţin de la Jack, tatăl ei, autorizaţia de înfiere a copilului. Am scris imediat lui Jack, i-am descris situaţia, l-am rugat cu insistenţă să nu tărăgăneze prea mult timpul, dar nu am primit nici un răspuns. Curând am aflat că mama lui murise şi că şase luni după moartea lui Simona, Jack şi tatăl lui au emigrat în Israel. Jack a luat legătura cu Adinuţa, dar a lăsat-o mai departe în kibutz şi el după şcoala de limbă, s-a căsătorit cu o femeie cumsecade care avea doi fii. Doi ani mai târziu a lăsat-o, tatăl lui s-a prăpădit şi relaţile dintre el şi Adina niciodată nu au ajuns să fie filiale, deşi ea a încercat până în ultima zi din viaţa lui. În schimb Adina nu a fost singură nici odată: Buţu, tatăl ei vitreg, i-a fost şi rămas familie până astăzi. La fel îi este Cuţa care e mereu în contact cu ea şi într-un fel i-a devenit o adouă mamă, caldă, bună, săritoare la orice nevoie şi plină de sfaturi bune. Şi părinţii, în special tata care a fost totdeauna prezent la orice eveniment din viaţa ei. (Va urma)

TOAMNA

iulie 27th, 2008

TOAMNA

E toamnă iar
şi sunt îndrăgostită
de frunze verzi şi frunze arămii,
de nori imenşi şi zarea-ntunecată,
de gândurile mele ce abia acum se-arată,
de stropii imenşi de ploaie
ce amintiri îmi răscolesc,
dorinţa mea de viaţă
ele-mi răcoresc!

Privesc imensitatea ce mă-nconjoară
iubesc natura toată,
pădurea înmiresmată,
izvoarele ce-mi clipocesc prin vene,
şi dragi îmi sunt şi ele, gândurile mele.

Viaţa mea nu pot s-o controlez
vijelios străbate spaţii şi timpul cel trăiesc.
Respir cu muzica, şi mă hrănesc cu stele,
sunt totdeauna pe cer
alăturea de ele.

Iubesc şi valul
ce nisipul continuu spală,
sunt muzica sirenei
ce marinarul o aude-n larg,
sunt muza ta şi muza sa
şi dragostea-i acum a mea!

rodica cernea
galati
27.10.2007

Metamorfoza unui prezumptiv criminal genocidar și delirul naționalismului sârb

iulie 27th, 2008
Din criminal în terapeut new-age: Radovan KaradziciDin criminal în terapeut new-age: Radovan Karadzici

O bună parte a sârbilor, atât din Serbia cât şi din Bosnia, continuă să-l ţină de erou, ceilalţi ex-iugoslavi îl detestă, lumea occidentală reclamă o sancţiune exemplară, pildă pentru toţi paranoicii atinşi de morbul naţionalist al epurării etnice de tristă aducere aminte.

Culpabilitatea lui Radovan Karadzici nu mai are nevoie de probe în faţa justiţiei imanente, în schimb, cea omenească le exige. Numărul uluitor al victimelor şi furia sălbateca a hoardelor fanatice ale genocidului, ar fi suficientă pentru o condamnare definitivă şi irevocabilă. Societatea civilizată impune însă ceremonialul bine cunoscut – uneori tărăgănit ani de zile – al judecăţii procedurale contradictorii, cu procurori şi avocaţi, cu juraţi şi martori, cu judecători imparţiali dar, mai cu seamă, cu cheltuieli fabuloase din punga contribuabililor.

Incognito

Prezentarea lui Slobodan Milosevici la Tribunalul penal internaţional de la Haga, la început de secol, a produs confruntarea a două percepţii opuse privind necesitatea acestei jurisdicţii.

Pe de-o parte, susţinătorii lui Milosevici şi o mare majoritate opiniei publice sârbe, au denunţat caracterul ilegal şi parţial al TPI-ului, care a refuzat să examineze „crimele” OTAN-ului în rândurile populaţiei civile Sârbe, sau să justifice intervenţia marilor puteri în Balcani, soldată cu dislocarea sângeroasă a Iugoslaviei.

Pe de alta, Occidentul şi populaţiile regiunilor afectate direct de crimele sârbilor, au salutat procesul, comparând TPI-ul cu un instrument de înaltă justiţie şi de reconciliere.

După căderea lui Slobodan Milosevici, Ratko Mladic, executantul atrocităţilor de la Sebreniţa, condamnat în lipsă, s-a pierdut prin mulţime, protejat de fraţii de arme, iar Radovan Karadzici, şeful şi instigatorul sârbilor bosniaci, uzurpând identitatea unui cetăţean oarecare, a devenit Drăgan Dabic, expert în medicina paralelă şi animator al unor cercuri de acest gen.

Deghizat în guru cu frica-n Dumnezeu, pupând Cartea Sfântă din mâinile popilor ortodocşi, s-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu cei ce se făceau că-l caută, mai mult de 12 ani, până când Tribunalul penal internaţional de la Haga a zis „basta!”. Astfel, ca prin miracol, poliţia secretă sârbă, sprijinită de consilieri streini, l-a scos pe Radovan din pălărie în aplauzele mulţimilor care n-aşteptau decât vindicta.

Fără îndoială, fuga lui timp de aproape 13 ani, a trebuit să coste destul de scump, dar „patrioţii” sârbi şi bosniacii ortodocşi, Biserica ortodoxă şi toţi apărătorii proiectului politic de purificare etnică, au făcut faţă, nutrind speranţa unui Stat sârb în Bosnia-Herţegovina.

Toţi aceşti susţinători ai fugitivului, care l-au apărat şi ajutat, vor trebui să se explice în faţa justiţiei internaţionale. Complicitatea lor, le-ar putea deveni extrem de prejudiciabilă raportată la uciderea celor 8000 de bosniaci de obedienţă musulmană.

Campania de teroare şi demoralizare, pe criterii religioase şi etnice, inspirată şi dirijată de Karadzici, ar justifica, dacă nu pedeapsa capitală, cel puţin o perpetuitate incompresibilă.

Complicitate

Putem vorbi însă şi de o altă formă de complicitate, aceea la nivel internaţional. Printre soldaţii de la EUFOR, forţele de poliţie internaţionale, care se găseau pe teritoriul ex-Iugoslav, dispunând fiecare de un mandat de arestare destunat criminalilor de război, nimeni n-a fost capabil, timp de 13 ani, să pună mâna pe Karadzici. Se mai ştie şi că în a doua jumătate a anului 1990, trupele NATO şi mai ales soldaţii francezi, au avut posibilitatea, fizică şi tehnică, să-l aresteze, dar n-au îndrăznit fiindcă n-au primit ordinul…

Purtătoarea de cuvânt al procurorului general de la TPI pentru ex-Iugoslavia, Florence Hartmann, a declarat că ar fi existat voinţa părţii Americane de a nu-l aresta pe mister Karadzici.

Cine ar fi vrut arestarea şi cine n-ar fi vrut-o, rămâne o întrebare complexă şi misterioasă. Probabil una din principalele probleme de multiplicitate a centrelor de decizie. Cu un pic de şansă, procesul va elucida şi acest mister.

Pentru moment, avocatul lui Radovan Karadzici intenţionează să se opună prin toate mijloacele la transferul acuzatului la Haga, cerând desfăşurarea procesului la Belgrad, aşa cum crede el că s-ar cuveni. Evident, înaintea unei astfel de ipoteze, ne-am putea întreba dacă un Tribunal de această anvergură şi-ar mai găsi raţiunea de a exista, chiar temporar ?

Probabil că, pe timp ce trece, responsabilii TPI-ului vor căuta să ţină cont mai mult de configuraţiile regionale în anunţurile lor de inculpare şi de presiunile exercitate asupra autorităţilor locale.

N-aş vrea să deplasez problema dar, dacă memoria îmi este fidelă, îmi amintesc că în timpul procesului lui Milosevici s-au operat o serie de arestări printre albanezii din Kosovo, suspectaţi de crime de război, ca să aflu mai târziu de acordarea unor amnistieri, cel puţin surprinzătoare, sau de clasarea anumitor dosare.

Nu-mi pot imagina ca plauzibile, denunţările lui Milosevici, precum că TPI-ul ar fi dependent de Statele care-l finanţează şi c-ar exista „două greutăţi şi două măsuri” în stabilirea verdictelor.

Acum câteva luni, arestarea lui Karadzici şi Mladici nu figura ca o condiţie sie qua non în vederea integrării Serbiei în UE, cu excepţie Olandei şi a Belgiei care pretindea interpelarea celor doi pentru a continua procesul de integrare. În momentul de faţă Europa a schimbat de discurs, susţinând că înglobarea unei ţări protectoare a criminalilor de război nu şi-ar fi găsit niciodată justificarea.

Câteodată doar vântul

iulie 23rd, 2008

câteodată doar vântul
ne spulberă iluziile ca zăpada
pe crengile goale

câteodată nici el

se aprinde o lumină adâncită
în orele vii sunătoare

gesturile de alint ni s-au terminat
cobori în placida ta aşteptare
ca-ntr-o celulă căptuşită cu vată

un fond stins de cuvinte
te-mpresoară neutru

între tine şi cei de afară
sunt corăbii cu pânzele
arse

şi fum de zăpadă
se-adună pe cer

ANI si LACRIMI

iulie 23rd, 2008

ANI şi LACRIMI!

Macină întruna moara,
anii îi adună-n saci,
aşteptând să vină seara
să adoarmă printre maci.

Nuferi albi pe apa vieţii
eu arunc acum discret,
dau bineţe dimineţii
cu un gest mic dar cochet!

O privire peste umăr
spre trecut arunc fugar,
anii mei, nici nu-i mai număr
fiindcă fug, ca un ogar!

Te aştept să-mi fii alături
puntea nopţii să o trec
şi, când vor răsari ei, zorii
lacrima să mi-o înec!

E o lacrimă de rouă
ce s-a strecurat stingher,
pe o geană ce priveşte
către tine, către cer!

rodica cernea
06.07.2008

Flori carnivore

iulie 23rd, 2008

Iubirea ninge polen în corolele florilor.
I-a coborât în braţe ca un fluture alb
În corola unei flori carnivore
Cu petalele înroşite
De sângele victimelor imprudente.
Ochi injectaţi, buze strivite între dinţi.
Joc lugubru întins peste zi, peste noapte.
Pândeşte, pândeşte.
Plouă diamante de pe aripi
Peste petalele însângerate.
Dacă dragostea ar fi scrisă cu sânge
Şi uciderea ei ar fi plătită
Cu sângele ucigaşului,
Urmele ei ar rămâne
Nu doar pe dinţii pe care-i spală dimineaţa.
Ar rămâne pe suflet, pe nume.
Floare carnivoră cu petalele înroşite
De sângele victimelor imprudente.

Dan David, Los Angeles, Feb.-17-2007.

Zori Incetosate – Capitolul VII (Partea a 2-a)

iulie 23rd, 2008

VII
Anul şcolar s-a soldat cu o singură corigenţă: limba franceză. Domnişoara Bobinger nu m-a iertat. Asta avea să mă ţină ocupat pe tot timpul verii dacă voiam să-mi regăsesc colegii in clasa a doua la toamnă. Aveam de învăţat verbele, declinările, o mulţime de cuvinte şi mai ales pronunţia care era, cred, partea cea mai dificilă, deşi mama încerca să mă corecteze de fiecare dată, însă fără rezultat.. Tanti Luţi, mama lui Cuţa, cunoştea un student care era foarte bun la franceză şi care se numea Pozmantir. Era un tip cam ciudat; l-am cunoscut mai înainte pe când am vizitat-o pe mătuşă într-una din zile. Tănăr, înalt, brunet cu păr ondulat din care o şuviţă cădea răzleaţă pe fruntea-i palidă, era întovărăşit în permanenţă de un baston de care nu se folosea la mers pentru că era întreg şi sănătos. “De ce mergi cu bastonul?”- l-am întrebat într-o zi. “Ca să mă apăr de câini”- a venit răspunsul. De câte ori venea la noi, intram cu el în dormitor şi acolo, la masa de lângă fereastră, cu cartea şi caietul deschis citeam, traduceam şi învăţam verbele pe de rost, zilnic, timp de peste o oră. După ce pleca de la noi, trebuia să compun o istorioară în franceză, să copiez o lecţie nouă şi mai trebuia să învâţ alte verbe. Oh, de-aş putea scăpa de această domnişoară Bobinger mai repede! S-a cam terminat cu joaca pe stradă cu prietenii mei. Tata a aranjat cu cei din administraţia ziarului Viitorul, să mă lase să fac practică în biroul lor. Într-una din primele zile de vacanţă a venit cu mine dimineaţa să mă prezinte celor din birou. Aici am întâlnit mulţi domni şi doamne cu feţe distinse şi zâmbete cuceritoare care m-au primit in mijlocul lor cu căldură şi înţelegere părintească, făcându-mă să mă simt din primul moment în largul meu. Câte-odată mă solicitau să copiez cifre pe nişte formulare, alte ori mă puneau să liniez căteva coale de hărtie, să adun sau să scad şiruri de numere, dar de cele mai multe ori mă lăsau să mă joc în voia mea pe o maşină veche de scris de care m-am apropiat cu pasiune şi interes. La prânz mergeam în grup cu ei la o cantină, mă ocroteau sub mantalele lor pe vreme ploiasă, mă serveau cu bomboane sau ciocolată, şi dacă aş fi fost copilul unora dintre ei, nu cred că aş fi fost tratat mai bine. Uneori, tata lucra în schimbul de după amiază la zeţărie şi atunci urcam scările din dos, la primul etaj, să-l vizitez. Acelaşi ca totdeauna, cu părul vălurat, dat pe spate, cu degetele înegrite de cerneală, ţinând un şpalt pe care aduna literele de plumb şi cu ochii săi albaştrii luminoşi, mă primea cu zâmbet pe buze şi mă întreba ce e nou. Lângă el, colegul lui de muncă, Usache, mă saluta făcându-mi cu ochiul. Priveam cu interes atelierul care încă din frageda copilărie mi-a devenit familiar pentru că, indiferent de locul lui de muncă sau stăpân, aceleaşi dulapuri cu litere de plumb erau peste tot, aceleaşi valţuri înegreau cu cerneală literele înaintea tragerii unei noi corecturi, aceleaşi linotipuri zăngăneau cu sunet strident şi aceleaşi maşini plane scoteau pagini de tipărituri. Numai că aici sala era mai mare, plafonul mai înalt, pereţii erau vopsiţi pe jumătate in albastru, lumina era mai bogată şi în jururul lui tata erau mese cu rotile care puteau muta paginile grele de plumb fără a fi ţinute pe pântec cu mâinile. Drumul meu către birou care se afla pe strada Academiei, trecea prin Pasajul Victoriei unde se afla Teatrul Naţional Comedia. Aici clădirea împunătoare a teatrului cu scări grandioase la intrare, holul larg în care se afla casa de bilete şi două scaune tapiţate în pluş roşu de o parte şi de alta a uşilor ce ducea spre sala de spectacole, aveau o putere fascinantă pentru mine. Prima piesă pe care am văzut-o aici cu bilete cumpărate prin şcoală a fost “Romeo şi Julieta” cu actorul Mihai Popescu, vestit în vremea aceea pentru înterpretarea sa. A fost un spectacol remarcabil, văzut de la galerie, care a durat aproape cinci ore, considerând şi timpul luat pentru schimbarea decorurilor celor 27 de tablouri. După aceea, profitând defaptul că şcoala permitea difuzarea de bilete cu plata după, din bursă, mi-am extins pasiunea pentru teatru, mergând la multe matinee în care am văzut pe Emil Botta în “Othelo,” la sala Sfântul Sava, pe Giugaru, Birlic şi Beligan in “O noapte Furtunoasă” şi “O Scrisoare Pierdută,” la sala Comedia. La această pasiune a contribuit foarte mult şi înfiinţarea teatrului Muncitoresc CFR, în localul de lângă Stadionul Giuleşti, folosit în trecut de nemţi ca spital şi comandament German. Prima piesă prezentată aici cred că a fost “Coliba Lui Moş Toma,” dar adevărata premieră a fost deschiderea teatrului în sine. Sala mare elegantă, pereţii în calcio vechio, draperiile roşii de catifea, la fel ca şi cortina, scaunele tapiţate in pluş şi scena enormă cu fosă pentru orchestră, a devenit din primul moment una dintre cele mai încăpătoare şi frumoase săli din tot oraşul. Repertoriul s-a îmbogăţit cu o paletă de lucrări dramatice celebre care fără nici o îndoială au contribuit la formarea gustului meu pentru artă şi nu mai puţin, a unei generaţii de oameni din cartier care nu s-ar fi deplasat niciodată până în centrul oraşului pentru o piesă de teatru. Singura legătură a acestor oameni cu un act artistic pe viu ar fi rămas numai revistele muzicale cu actori ca Titi Mihăilescu sau Horia Căciulescu din pauzele filmelor de pe Griviţa. Teatrul de pe Giuleşti a furnizat pentru mine o atracţie căreia cu greu mă puteam împotrivi, depăşind chiar şi atracţia pe care am avut-o pentru meciurile de fotbal de pe stadion. Urmăream în ziar ce spectacole sunt în ziua respectivă, în special sâmbăta seara când tata nu lucra şi începeam să mă rog de ei să mergem la teatru. De multe ori reuşeam să-i conving, şi atunci tata-mi da bani să merg să cumpăr bilete pentru seara.. Alte ori nici rugăminţile mele, nici cele ale lui Simona nu puteau să-i determine să meargă. Atunci, în ziua următoare, înainte de începerea matineului începeam să mă foiesc cu motive să ies afară din casă, şi când reuşeam mergeam glonţ la teatru. Mersul pe jos de la şcoală mă ajuta să economisesc ceva bănuţi, nu totdeauna suficient pentru cumpărarea unui bilet. Uneori găseam câte-o uşe laterală din jurul teatrului deschisă şi mă furişam în sala de spectacol fără zgomot aşezându-mă pe primul scaun liber. Puteam să văd aceeaşi piesă de teatru de nenumărate ori, la fel cum şi astăzi pot vedea un film clasic la televizor din nou şi dinou, fără a mă plictisii şi nici de faptul că învăţasem replicile pe dinafară nu mă supăra. Din acest motiv, poate, revăd şi acum în aducerea aminte, spectacole ca “Moartea Civilă” cu Ovid Brădescu, “Vulpone” cu Nicolae Sireteanu, sau ”Coana Chiriţa” cu Nelly Nicolau Ştefănescu. Şi cine ar putea să uite realizări ca “Nevestele vesele din Windsor” pe muzică de Otto Nicolai în care orchestra, beneficiend de un întreg arsenal de instrumente şi o fosă imensă in care ar fi intrat întreaga Filarmonică, concerta de fiecare dată faimoasa ei uvertură.

VIII
Vărul meu Benu a fost cel dintâi care a profitat că se putea trece încă spre vest şi a reuşit să ajungă în Austria. Scurt timp după aceea, Ticu, care continua să doarmă din când în când la noi, a plecat şi el. Cea din urmă amintire cu el din perioada aceea, a fost legată de felul în care se pieptăna. La noi, dormea pe laviţa de scânduri făcută de tata, din bucătărie. Când se scula dimineaţa, îşi turna apa în lighean şi se spăla până la brâu, în el. Când era frumos afară, nu pregeta să iasă despuiat de cămaşă, cu prosopul pe umeri, la cijmeaua din curte. Apoi se instala în faţa oglinzii atârnată în perete şi timp de mai multe minute îşi pieptăna părul lung, negru, dat peste cap, în toate direcţile. “De ce te piepteni aşa?”- am întrebat. “Aşa cum?”- mi-a răspuns cu o întrebare. “Păi, şi în sus, şi în jos, şi pe stânga, şi pe dreapta…” “Pentru că şi părul are nevoie de gimnastică”, mi-a răspuns. Păcat, gimnastica părului nu avea să folosească prea mult, pentru că la scurt timp după plecarea lui am primit din Italia o scrisoare şi câteva fotografii făcute la nunta lui cu o tănără frumoasă şi deja avea părul căzut. Se vede treaba că a moştenit şi el de la unchiul Aurel, tatăl lui, nu numai întreaga lui înfăţişare, aşa cum o ţineam eu minte, dar şi chelia. Sergiu, rare ori dădea câte-un semn de viaţă. Soţia lu, Maricica, născuse o fetiţă şi locuiau la parterul unei clădiri din zona Grădinei Icoanei. Am aflat toate acestea într-o zi când tata ne-a scos în oraş la cumpărături. Tocmai intrasem în magazinul Lafayette din Calea Victoriei, când ne-am întâlnit cu el. “Unchiul Avram, tanti Berta, ce faceţi aici?”- ne-a întrebat Sergiu. A insistat să mergem cu el la etajul patru, acolo unde se afla un resturant elegant cu feţe de masă scrobite şi tacămuri de argint. Ne-a instalat la o masă în centru şi a spus să comandăm tot ce dorim. “Nu vă faceţi probleme, ăsta-i restaurantul meu.” Şi într-adevăr, clienţii şi personalul de acolo îi spuneau “dom’le director.”
După instaurarea guvernului Groza situaţia în ţara nu s-a îmbunătăţit, deşi noul guvern a introdus o serie de măsuri, între care alegeri noi, împroprietărirea ţăranilor şi drepturi de vot femeilor. Apoi au urmat multe demonstraţii anticomuniste soldate cu numeroase arestări, bătăi şi chiar cu moartea unui număr necunoscut de oameni. Partidul comunist sprijinit de sovietici a început să-şi extindă dominaţia în treburile politice ale ţării, în pofida partidelor tradiţionale care au fost scoase cu timpul în afara legii sau au fost forţate să fuzioneze cu comuniştii. În fruntea partidului Comunist se afla Gheorghe Gheorghiu Dej care a fost ţinut în închisoare pe toată perioada războiului şi care împreună cu Ana Pauker, Vasile Luca, Theohari Georgescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu formau Comitetul Central. În ziare figurile lor începură să apară din ce în ce mai des şi Gheorghiu Dej, cu figura lui de om necompromis, plin de energie şi vitalitate, părea să inspire încredere în populaţia ajunsă la limita dezamăgirii şi-a sărăciei. Mama privindu-i fotografia in ziar, a spus că seamănă cu Charles Boyer, marea ei febleţe cinematografică din tinereţe. În perioada aceasta de tranzicţie şi incertitudine în care schimbările de curs erau marcate de arestări, resursele naturale ale ţării erau secătuite de noile Sov-Romuri care facilitau transportul bunurilor româneşti către Rusia, în timp ce în ţară lipsurile şi foametea se făcea tot mai simţite. În faţa nemulţumirilor generale, presa vremii a început să încurajeze mulţimea să acţioneze împotriva “speculanţilor” care erau învinuiţi că stochează mărfurile de pe piaţă ca să poată sporii preţurile. În ziare apăreau zilnic fotografii în care mulţimea plimba pe străzi câte-un negustor cu placarde atârnate de gât ce sfârşea linşat de mânia generală. Părinţii mei încă mergeau la piaţă cu mărfurile lor în special duminicile şi în zile mai mari de târg. Într-o dumincă dimineaţă, căţiva s-au oprit la taraba lor de la marginea bordurii să întrebe de preţuri. Unii mai îndrăsneţi au început să vocifereze şi să strige: “Speculanţii! Speculanţii!” Curioşi, alţi trecători s-au oprit să urmărească ce se întâmplă. Lumea se îmbulzea, mulţi vociferau şi cereau să-i atârne lui tata o placardă de gât. Tata a început să-i împigă cu coatele şi scoţând din buzunar cu mână lui zdrobită de înleştarea maşinii carnetul de sindicat cu cotizaţia la zi, urlând peste gălăgia generală: “Ce vorbeşti măi, păi eu nu sunt muncitor ca şi tine? Tu ce-ai făcut noaptea asta? Ai dormit? Nu? Tu şti ce-am făcut eu?”- a scos ziarul din buzunarul pardesiului şi l-a întins mulţimii. “Asta-i ce fac eu în fiecare noapte! Şi asta-i ceace fac ca să dau copiilor de mâncare!” Spunând asta, a indicat mărfurile de pe jos peste care mulţi se urcase cu picioarele. Mulţimea a amuţit şi-a început să se retragă. Mama tremura toată învineţită. Tata tremura şi el. Câţiva cumpărători cereau una sau alta din marfa de pe jos, dar tata a spus că prăvălia este închisă şi după ce-a împachetat totul, a plecat acasă fără nici un cuvânt. Nu acelaş lucru s-a întâmplat cu domnul Segal, tatăl lui Samurică. El era un infirm, cu o cocoaşe reliefată şi în faţa şi în spatele toracelui deformat ce-l făcea scund şi indesat. A fost luat pe sus de mulţime şi plimbat de-alungul Grângaşilor cu placarda de gât sub ploaia de pumni şi lovituri anonime. Când nu s-a mai putut ţine pe picioare, câţi-va oameni de inimă l-au dus acasă, unde a zăcut multe luni până s-a refăcut. Părinţii mei au continuat să mai meargă cu marfa ce o aveau în piaţă, dar într-o zi, s-au întors cu mânile goale şi feţe necăjite de parcă ar fi îngropat pe careva. Poliţia le-a confiscat toată marfa, atât lor cât şi-a altora. Acum erau mai săraci decât înainte, pentru că tot căştigul lor a fost re-învestit in alte mărfuri, din care multe erau încă neachitate.
Corijenţa mea din toamnă, am dat-o cu cealată profesoară de franceză. Nu am fost singurul corigent, şi în clasă s-au strâns un număr de elevi şi colegi din clasa mea. Aveam ororare să dau ochii din nou cu domnişoara Bobinger. Când am văzut cine vine în clasă, am răsuflat uşurat. Am fost ascultat printre cei din urmă; am conjugat câteva verbe, am răspuns la mai multe întrebări şi în final a trecut nota opt în catalog. Cu asta mă ştiam salvat.
IX
Ne-am reîntâlnit aceaşi, într-o clasă nouă care nu era cu nimic diferită de vechea noastră clasă, cu exceptia poziţiei în clădire. Geamurile din clasa veche dădeau spre stradă, iar acum erau orientate câtre terenul de sport din curte. Câţiva colegi schimbaseră clasa, alţii atelierul în care făceau practică, în timp ce alţii noi au apărut aici. Ne-am întâlnit bucuroşi după întreruperea de-o vară şi fiecare părea să aibe un volum de amintiri care se cereau povestite ca răspuns la întrebarea: “Ce mai e nou?” Emil (Alimănescu) nu mai sărea peste bănci ca în anul care a trecut, părea mai înalt şi mai subţire, cu aceaşi faţă rotundă, păr tăiat scurt, ondulat şi o pată din naştere, cât o unghie, peste buza superioară. M-a ţintit din uşe şi a început să strige: “Poetul Mazăre! A venit poetul!” Cu ghiozdanele aruncate la nimereală peste bănci, grupuri, grupuri răsfirate aici şi acolo, fiecare aveam câte ceva de spus ori de întrebat, nebăgând în seamă că clopotul de la intrare a anunţat de-o vreme începerea primei ore de curs şi că profesorul era deja instalat la catedră. Dirigintele clasei anul acesta era profesorul Ringhelstein, “Moşul,” cu care am făcut prima oră. După ce a tuşit de câteva ori ca să ne atragă atenţia, în clasă s-a făcut linişte şi ne-am aşezat la locurile noastre. Mi-am lăsat servieta pe prima bancă lângă Avram Simon, “Piţurcă,” aşa că m-am aşezat lângă el. Cu vocea lui caldă, părintească, Moşul a citit catalogul, apoi l-a pus pe Steinberg Bebe să copieze pe tablă orarul clasei pe primul trimestru pe care noi l-am trecut pe caiete. In timp ce Bebe construia pe tablă graficul orarului, Moşul a început să ne povestească o întâmplare de curând care l-a făcut să reflecteze asupra avansului tehnologic din zillele astea. Spunea că a văzut un militar american pe bulevard, în centru, scoţând o ultimă ţigare dintr-un pachet străveziu gol pe care l-a aruncat în mijlocul drumului. O maşină s-a întâmplat să treacă cu roţile peste pachetul de ţigări care s-a turtit sub greutatea ei ca o coală de hârtie. După ce maşina s-a îndepărtat, pachetul a revenit la forma lui iniţială, fără spărtură, deformare sau un semn cât de mic. Cineva s-a dus şi a ridicat pachetul ca pe un trofeu, pentru că pe vremea aceea, pachetul acesta, imitând cleştarul, valora mai mult decât o tabacheră normală de ţigări. “Domnilor,” ne-a mai spus Moşul, “am intrat era materialelor plastice! De-acum în colo multe metale vor fi inlocuite de materialele plastice care vor fi ieftine şi mult mai durabile. O să fiţi martori la multe schimbări care vor revoluţiona atât ştiinţa cât şi tehnologia. O să vedeţi, nu are să treacă mult!”- ne-a asigurat el. Intr-adevăr, denumirea “nylon” începuse a fi pe buzele fiecăruia, în special a tinerelor femei care erau înebunite după ciorapii de nylon introduse de americani în Bucureşti. Aceştia nu numai că erau mai frumoşi decât ciorapii de mătase naturală, care oricum nu se găseau, dar erau mai subţiri, fini si foarte elastici şi mai ales, puteau fi purtaţi vreme îndelungată pentru că erau rezistenţi la uzură. O altă evoluţie tehnică a timpului a fost apariţia creioanelor cu pastă. La fel ca şi ciorapii de nylon, acestea nu se puteau cumpăra decât de la negustorii ambulanţi de prin pieţele mari şi costau foarte mult. Curând însă spiritul inovator al unora a lărgit piaţa creioanelor cu pastă cu producţie autohtonă confectionate pe strung din aluminium, cu rezerve importate din apus. Acelaşi spirit inovator a dus şi la crearea unui număr de afacerişti pe picior ce-si desfăşurau produsele la repezeală în calea trecătorilor, acolo unde aglomeraţia era mai mare, pe calea Griviţei lângă Gara de Nord ori la Podul Grant către Giuleşti. Veneau cu o ladă in mână, urmărind să nu fie vre-un sergent în apropiere şi acolo, pe platforma îngustă a lădiţei începeau să facă demonstraţii la pietrele de ascuţit cuţite, produse chimice de curăţat petele de pe haine sau “Uite popa, nu e popa, de trei ori.” Când ţinteau poliţistul venind către ei, strângeau în grabă marfa de pe lădiţă şi dispăreau în mulţime.
Acasă am primit vizita unchiului Manole din Ploieşti. Venise într-o seară, în urmă cu căteva săptămâni cu o valizioară mică în mână, pentru nişte afaceri urgente, pe o zi sau două. Voios, a adus cu el o încăcătură de poveşti şi bomboane pentru mine şi Simona. Tata a fost bucuros să-l vadă şi mi-a zis să dau fuga la cârciuma domnului Buzatu şi să cer o sticlă de vin în cont. Am primit o sticlă de vin negru de Malaga din care tata ne-a lăsat şi pe noi să gustăm. Era vâscos şi dulge ca mustul. Tata zicea că are puterea ursului. După mai multe zile în care unchiul pleca în fiecare dimineaţă de-acasă şi se întorcea către seară, nenea Manole a început să spună că el nu vrea să se mai întoarcă acasă la Ploieşti, că aici afacerile sunt mai bune şi că cea mai bună ideie este să fie partener cu tata în afaceri. Tata i-a zis că el are deja o experienţă în care a pierdut mai mult decât a căştigat şi că nu are intenţia s-o ia de la capăt. Înflăcărat, unchiul s-a ridicat în picioare şi, patrulând în jurul mesei de bucătărie, a început să-l convingă pe tata asupra unor prospecte formidabile pe care el, cu conecţiile pe care le are, ar putea face milioane de lei împreună. Tata l-a felicitat pentru prospecte, dar a rămas neclintit în hotărârea lui. In final unchiul a spus că are nevoie ca tata să-l finanţeze pentru că el nu mai are bani nici măcar ca să ajungă acasă. Ochii lui mama, muţi, erau aţintiţi pe tata. Privind numai la felul în care ea îşi ţinea gura încleştată, fără a spune nici un cuvânt, cu buzele subţiate de strânsoare, se putea înţelege răspunsul ce tata avea să-l dea. Din prima zi sosirea unchiului la noi a declanşat în ea presimţirea unei veşti rele. După câteva zile de la sosire, văzând că nu se mai întoarce acasă, presimţirea s-a transformat în certitudine şi i-a spus lui tata că ceva nu e în regulă. Acum că s-a dat în vileag, cu siguranţă că lucrurile la Ploieşti stau foarte prost, poate au pierdut totul şi din cauza asta şi-a părăsit familia şi copiii şi a venit să stea la noi. Înainte ca tata să aibe timp să răspundă, mama l-a întrebat: “Dece nu vinzi prăvălia de-acasă şi cu banii respectivi începi aici?” El a privit un moment în gol. “Nu pot dragă, nu pot s-o vând, că trebuie să-mi plătesc creditorii. Şi aşa vin peste mine să-mi ceară bani. Vânzarea e proastă, nimeni nu cumpără nimic. Am nevoie de ajutor, nu am unde să mă duc. Debora, nevastă-mea, e bolnavă cu nervii, cred că trebuie s-o duc la balamuc. Vremurile s-au schimbat, nu mai e cum a fost…” Adoua zi unchiul a venit mai devreme din oraş, dar nu a intrat în casă. S-a dus direct în cârciuma de la stradă. La fel şi în zilele următoare. Mama nu a mai putut răbda; l-a somat pe tata că trebuie să facă ceva. Unchiul trebuie să plece. Se pare că discuţia dintre tata şi unchiul Manole nu a avut loc acasă şi nici nu se ştie câţi bani a primit unchiul de la tata ca să se întoarcă acasă, dar în ziua următoare unchiul şi-a luat rămas bun de la noi şi a plecat. Către sfârşitul săptămânii, domnul Buzatu a venit la noi cu o notă de plată. “Ce-i cu asta?”- a întrebat tata uimit. “Păi fratele matale a consumat la mine şi a zis s-o pun în cont” “Dar pe mine m-ai întrebat?”- l-a chestionat tata. “Păi doar sunteţi fraţi, nu?”- a răspuns cârciumarul ridicând din umeri. “Hai să fim serioşi, domnule Buzatu! Dacă vine la mata un străin care stă ocazional la mine şi-ţi cere bani în numele meu, dumneata îi dai fără să mă întrebi şi pe mine? Cum crezi matale că eu am să iau pâinea de la gura copiilor mei ca să-i plătesc lui băutura? Regret, domnule Buzatu, dar eu nu am nimic de-a face cu nota asta.” Proprietarul a mai stat un moment în cumpănă, dar negăsind un argument convingător, a dat din umeri şi a plecat.
X
Ce poate fi mai plăcut decât răgazul de a mai rămâne în pat dimineaţa în zilele de odihnă? Nu trebuie să sari din pat la auzul ceasului deşteptător, în plin întuneric, în casa îngheţată de peste noapte şi nu trebuie să alergi după tramvai ca să ajungi în timp la şcoală. In celelalte zile zbârâitul cesului dimineaţa î-mi răpea cele mai frumoase visuri. Cu ochii încă lipiţi de somn, mă ridicam la marginea patului, chircit, coate pe genunchi, încercând să înnădesc continuarea visului întrerupt, şi dacă mama nu m-ar fi înghiontit pe la spate, poate că aş fi adormit din nou pentru o clipă. Ea însă, cu capotul de casă pe ea şi cu papuci de pâslă în picioare, mă mustra în şoapte ca să nu-l scoale pe tata venit de curând de la lucru. În zilele de odihnă ceasul nu trebuia să sune dimineaţa şi puteam dormi până când se lumina de-abinelea. Deschideam ochii privind lumina de afară prin dantela perdelelor croşetate de mama şi fără să fiu zorit de nimeni puteam lenevi în voie încă un timp. De multe ori tot atunci se scula şi tata, privind cu ochii lui albaştri ce se întâmplă în jur şi de multe ori, cu chef de glumă şi joacă, ne trăgea spre el în pat, pe Simona şi pe mine, sau ne gâdila. Pentru că în dormitor numai rare ori se aprindea focul, ne luam hainele de pe scaun şi alergam cu ele în bucătărie unde era cald şi acolo ne spălam şi ne îmbrăcam. Aici, lângă focul trosnind în maşina de gătit, mama păzea laptele să nu dea în foc peste bordura cratiţei smălţuite in care caimacul se umfla ameninţător. Masa era deja aranjată cu căni, pâine, unt şi marmelada în borcanul acoperit cu o foiţă de celofan. Într-o dimineaţă ca aceasta, la început de decembrie, tata mi-a spus că începând de adoua zi, trebuie să merg după şcoală la Templul Coral, la cursul de pregătire pentru Bar-Mitzva. Trebuia să fiu acolo înainte de ora şapte pentru că rabinul cu care trebuie să învăţ să citesc Tora are şi alţi copii programaţi pentru curs. “Nu uita,” mi-a zis tata, “Bar-Mitzva înseamnă că de-acum eşti socotit bărbat şi un bărbat adevărat este punctual şi serios. Deci caută să ajungi în timp acolo pentru că dacă întârzii odată sau de două ori, rabinul se supără şi nu te mai primeşte. Ne-am înţeles?” Am încuvinţat. După orele de atelier am dat fuga până la Vitan la tramvaiul 19 care trecea prin calea Văcăreşti, chiar prin faţa Templului Coral. Am coborât la calea Călăraşi unde se afla primăria locală şi m-am avântat prin mulţime până în faţa templului. La stradă, un grilaj de fier forjat în spatele căruia se afla o curticică nu foarte adâncă până la intrarea în clădire. Clădirea însă foarte impunătoare cuprinzând trei nave din care cea centrala se distingea printr-un portal rotunjit în partea de sus deasupra căruia se afla rozeta unor geamuri ornamentale dispuse în romb. Navele laterale se complectau simetric cu geamuri înalte ce inrămau vitralii şi aveau pe deasupra fiecare câte o rozetă ca cea de la intrare, însă ceva mai mică. Nava centrală era puţin ieşită în afara celorlate două, avea de o parte şi de cealaltă a intrării suspendat câte un felinar de fier forjat şi se termina sus pe frontispiciu cu o lucrătură ce părea dantelată. Deasupra ei cornişa avea pe mijloc tablele cu cele zece porunci incadrate pe margini cu două turete ce păreau să imite mânerele de lemn ale sulurilor sfinte pe care faţada navei părea că se înfăşoară. Portalul conducea după căteva trepte de marmoră către o uşă masivă de lemn încrustat în spatele căreia o încăpere imensă, silenţioasă, cu lumină domoală venită dintr-un candelabru imens deasupra podiumului din partea opusă. Podiumul era jos cu un pupitru pe centru îmbrăcat într-o lucrătură scumpă şi sfeşnice pe margini, avea în spate o boltă înaltă cu lucrătură fină şi chivotul sulurilor sfinte acoperit cu o draperie de catifea. Băncile de lemn lustruit în negru, înalte şi reci, erau despărţite de-un culoar larg acoperit cu covor roşu, ce pornea de la uşe până la podium. Deasupra lor, balcoanele dispuse pe două etaje înconjurau pereţii pe trei laturi susţinute de stâlpi rotunzi şi din loc în loc, suspendate, ciorchine de becuri neaprinse. Deşi era slab luminată, numai din centru, măreţia sălii era grandioasă, aproape fiecare colţişor excela în lucrături a căror detalii nu se pot descrie amănunţit fără a omite multe alte lucruri tot atât de frumoase şi demne de menţionat. M-am îndreptat cu paşi timizi către podiumul din faţă. Pe primul rând, la marginea unei bănci, un bărbat în redingotă neagră şi pălărie cu boruri largi, citea dintr-o carte. M-am oprit în faţa lui fără să-mi scot şapca de pe cap: „Bună seara” M-a măsurat prin sticla ochelarilor cu rama de sârmă: „Şalom!” „Am venit pentru Bar-Mitzva” Mi-a întins cartea din mâna lui: „Şti să citeşti de aici?” Mi-am lăsat servieta pe bancă şi am răsfoit cartea. Coperta groasă a cărţii era îmbrăcată în piele şi încrustată cu litere în ebraică. Eram familiarizat cu litere ebraice încă de la şcoala din Poradim, dar chiar şi acum, cu două ore de ivrit pe săptămână cu profesorul Szabo, nu puteam spune că excelez în citirea corectă a unui text. Îmi lua timp să descifrez litera cu literă, la care trebuia să analizez poziţia punctelor din jurul textului, pentru că locaţia punctuaţiei schimbă vocala care o însoţeşte. La fel ca şi la orele de muzică, descifrarea notelor pe portativ ia timp unui începător, luni sau poate ani până ajunge să înţeleagă muzica scrisă numai dintr-o privire. Şi aici cei versaţi cu cărţile sfinte pot omite punctele şi citesc înşiruirea de litere din text. Cartea pe care mi-a întins-o nu avea puncte: „Nu are necudot (puncte)”, am zis. Mi-a luat cartea din mână şi-a deschis-o la alt capitol. „Încearcă aici”- mi-a spus, dându-mi cartea înapoi. Am început să citesc încet, tărăgănat, cu emoţie, ca la un examen. În acest timp, au mai apărut şi alţi copii care s-au aşezat pe bănci în jurul nostru. Unii dintre ei începuseră cursul înaintea mea şi erau mai avansaţi decât mine. Am primit şi eu o carte pe care puteam s-o iau acasă, dar acum, unul după altul, eram puşi să citim pe rând rugăciunile indicate, în timp ce restul urmăreau din carte. După o perioadă cititul a început să curgă lin, cu poticniri mai rare care şi ele au dispărut în timp. Către sfârşitul lunii, după Hanukah, am început să citim din Tora (Sulul Sfânt). Din Tora se citeşte zilnic câteva pasaje ce descriu istoria patriarhilor aşa cum apare în Vechiul Testament. Scrisă în coloane verticale aliniate pe–un val din piele subtire, înfăşurat pe două rulouri mari de lemn lustruit, acestă istorie e divizată pe zilele unui an întreg după calendarul evreiesc, astfel ca zilele ce marchează celebrarea unui anumit eveniment sau sărbătoare să coincidă cu episodul corespunzător din Tora. Când se ajunge la sfârşit, Tora este celebrată printr-o mare sărbătoare în care oaspeţii cântă şi dansează, după care, în următoarea zi, cititul Torei se reia de la început. Din păcate citirea corectă a cuvintelor din Tora, nu m-a ajutat să desprind şi mesajul conţinut în acest text, pentru că între a citi şi tălmăci e o mare diferenţă.
Noul meu coleg de bancă, Piţurcă, era cel mai scund din clasă. Numele lui era Avram Simon, dar fiecare avea pentru el un alt nume: Piţurcă, Piticul, Agamiţă Dandanache şi altele. El răspundea la toate fără se supere pentru că avea un bun simţ al umorului şi dese ori răspundea cu o mică înţepătură la adresa celui care-l poreclea. Dar pe cât de mic, pe atât de vioi, Piţurcă era mereu în mişcare, de parcă avea argint viu în sânge. Ocupam împreună prima bancă din centru şi deşi eram în ochii profesorilor de la catedră, găseam timp să jucăm şi câte-o „pătrăţică” sub nasul lor, pe-o foaie de matematică ascunsă sub maculatorul pe care luam notiţe. Când vre-un coleg era scos la tablă şi în dificultate de a da un răspuns potrivit, ochii lui erau îndreptaţi către noi, aşteptând să suflăm cuvântul salvator. Ascuns îndărătul unui caiet sau carte, Piţurcă se lăsa jos prefăcut că citeşte şi-şi făcea meseria de sufler cu impecabilă conştiinţiozitate. Uneori era prins şi scos şi el tablă. Atunci trebuia să-i ţin locul, scriind pe maculator cu litere mari de tipar, răspunsul la întrebare. Dar nu totdeauna ghiceam răspunsul corect şi atunci pe lângă ura profesorilor şi nota proastă la purtare ne alegeam şi cu năduful colegilor stigmatizaţi în catalog cu un patru din vina noastră. Piţurcă locuia pe o străduţă ce da în calea Văcăreşti lângă cinematograful Izbânda. Deseori mergeam împreună până în dreptul casei lui, după care eu trebuia să ajung în Piaţa Mare, de unde luam tramvaiul 12 până acasă. Fetiţa unor vecini, Clara, ne ieşea de multe ori în cale şi ne asalta cu noutăţi din cartier. Intr-o seară ne-a adus la cunoştiinţă că merge la un club de teatru în clădirea cinematografului Izbânda şi ne-a învitat să mergem cu ea. Era o sală la etaj, peste cinematograf. Mulţi tineri, băieţi şi fete, aşteptau venirea regizorului. Când acesta a apărut, a pasat textul unei piese de teatru la fiecare pe rând, ca să citească câte-un personagiu. Practic, era o scenetă în care eroul, un copil de culoare, Bulgăre de Zăpadă, trebuia să facă faţă prigoanei rasiale din America. În final rolul principal a fost atribuit lui Piţurcă care şi-a adăugat la renume o nouă preclă, Bulgăre de Zăpadă, sau Snowball, titlul piesei în original.
XI
Tot în prima bancă, pe şirul din dreapta noastră, erau doi colegi care păreau nedespărţiţi. Amândoi provenind din familii înstărite, cu educaţie şi posibilităţi diferite de majoritatea colegilor de clasă. Se părea că erau cunoscuţi în corpul didactic, şi unul dintre ei era totdeauna însărcinat ca să păstreze ordinea în clasă până la sosirea profesorilor. Numele lor era Israel Jean şi Waldman Carol. Jean era înalt, subţirel, îmbrăcat într-un costum gri, stofă englezească, cu pantaloni lungi şi cravată la gât, foarte ordonat, blajin şi împăciuitor, ten alb, păr negru cu şuviţă rebelă pe frunte şi înfăţişare feciorelnică. Waldman, era opozitul lui. Mai scund de statură, pielea tuciurie, păr negru, lucios ca pana corbului, era vioi şi arogant, cu vocabular mai vulgar şi gata de o hărţuială. Nu toţi erau dispuşi să le recunoască autoritatea în clasă şi de multe ori se iscau certuri soldate cu înjurături care ar fi putut duce la o răfuială cu pumnii, dacă Jean nu ar fi intervenit ca să domolească conflictul. Deşi nici unul dintre noi nu căutam să scoatem în evidenţă diferenţa socială dintre ei şi restul clasei, ea era totuşi simţită. Mulţi dintre colegii mei erau orfani, crescuţi cu greu de un singur părinte care de cele mai multe ori era plecat ziua întreagă la slujbă, iar copilul î-şi petrecea timpul de unul singur, acasă sau printre străini până la căderea serii. Atunci, pentru câteva ore, părinte şi copil cooperau la pregătirea mesei de seară, a celor necesare pentru adoua zi, şi frânţi de oboseală, mergeau la culcare. Am fost de multe ori acasă la Emil, cel poreclit Alimănescu. Locuia pe-o străduţă din spatele şcolii, într-o căsuţă măruntă cu numai o cameră şi bucătărie. Pe mama lui nu am văzut-o nici odată. Ştiam că a rămas orfan de mic. A crescut singur, nutrind un respect ieşit din comun pentru mama lui. De câte ori mergea cu noi la el acasă, avea grije ca nici unul dintre băieţi să nu atingă, spargă sau să clintească vre-un obiect de la locul lui, să nu lase nimic murdar în urma şi el nu părăsea casa până nu aranja totul la fel cum a fost. Aceeaşi ordine era oglindită şi în caietele lui de şcolă, în care caligrafia cu litere rotunde pe foile dictando, cu lini de margine trasate cu roşu, deşi în toată clasa nu era altul mai gălăgios, războinic şi mucalit. Un alt coleg, Cohen Jack, care locuia pe strada Florilor chiar în vecinătatea in-faimoaselor case din districtul lanternelor roşii, era şi el orfan de tată. Totuşi după terminarea şcolii a reuşit să fie primit fără exame de admitere ca bursier la Facultatea de Fizică-Matematică. Cei care terminau liceul cu media generală zece nu trebuiau să dea examane de admitere la nici o facultate şi Jack a fost unul dintre aceştia. Şteinberg Bebe şi sora lui Eva, alţi orfani de tată, crescuţi în sărăcie, au adunat în ei filtrată toată frumuseţea şi luminozitatea pe care ţi-o dau înţelegerea vieţii şi echilibrul sufletesc. Acest echilibru i-au ajutat să înfrunte viaţa cu fruntea sus, lăsând în urmă aprobarea şi respectul celor din jur. Ca şi în anul precedent, după terminarea cursurilor, la pauza de prânz, mergeam în grup către cantină, străbătând strada Ciocanu, apoi prin Strada Laptelui ieşeam în Theodor Speranţa unde făceam colţul pe-o străduţă laterală. Pe vreme bună sau rea, grupul nostru care-l avea în frunte ca şef de bandă pe Emil, se lărgise cu noii veniţi din clasele inferioare. Ceilalţi, bogătaşii, mergea la casele lor, fie cu bicicleta, fie cu tramvaiul ori luaţi în maşina care aştepta uneori la poartă. Noi cei fără maşini şi biciclete care făceau rotogoale în recreaţii printre copii adunaţi în curtea şcolii, ne organizam la joacă lângă marginea gardului la jocul de-a „Lapte gros” ori „Cal de prinţ şi de-împărat”. Şi atunci când în învolburarea jocului nu interesa decât numărul bilelor intrate în goapa săpată cu unghile la marginea terenului de sport, cine avea să ţină contul dacă Jenică, Waldman sau alţii din grupul lor era aici în jurul nostru, ori ca deobicei, retraşi în faţa catedrei la căldurică. Şi nu cred că le-am simţit lipsa.
XII
Piaţa Sfântul Gheorghe era nu numai centru geografic al oraşului, dar pe bună dreptate centrul întregei ţări. Toate Drumurile Naţionale răsfirate în cele patru pucte cardinale au luat naştere de aici, la Kilometrul Zero. Vechiul centru comercial al oraşului a luat fiinţă tot aici, după care s-a extins odată cu creşterea oraşului care se dezvolta treptat, trecând şi peste malul de sud-vest al Dâmboviţei. În jurul Bisericii Sfântul Gheorghe, vechiul oraş s-a împânzit cu o mulţime de străduţe înguste ce adăposteau dughene mici şi case cu un singur nivel sau două şi ici şi colo câte un depozit mai mărişor de mărfuri. Erau hanuri pentru călătorii şi negustorii de pe alte meleaguri, păzite de arnăuţi cu flintele încârcate de frica haiducilor şi a tâlharilor de drumul mare. Mai târziu, după ce oraşul a crescut şi mai mult, s-au adăugat şi alte locuri de închinăciune, un spital sau două şi-au făcut apariţia, piaţa din faţa dealului Mitropoliei şi drumuri mai lărgite după modelul apusean. Noii îmbogăţiţi şi boieri de viţă au vrut să locuiască în case ca acelea din marile oraşe apusene, doamnele cereau mai multe sorturi de mătăsuri, dantelă şi brocat, iar caleştile lor trebuiau să fie conduse de vătafi înfăşuraţi în caftane pluşate. Dar micile străduţe cu caracter comercial şi datând din perioada aceea s-au păstrat până astăzi. Pe una din aceste străduţe se afla Templul Coral. În ziua acea, Templul a fost iluminat ca la o mare sărbătoare, deşi numai primele căteva bănci din faţă au fost ocupate de audienţă. Câţiva dintre noi, toţi născuţi în luna ianuarie, am venit aici împreună cu familile noastre şi un număr restrâns de prieteni, ca să sărbătorim marele evniment, Bar-Mitzva noastră. Eram îmbrăcaţi cu tot ce aveam mai bun, hainele periate, pantofii lustruiţi, pieptănaţi cu grije şi chiar parfumaţi cu câţiva stropi din sticluţa mamei, şi plini de emoţie aşteptam desfăşurarea ceremoniei. Înainte de a pleca de-acasă, tata şi-a scos ceasul brăţară de pe mână şi mi l-a dat: „Dorele, acesta este cadoul pentru ziua ta. Tu nu mai eşti un copil, deja eşti un om tânăr şi noi ne încredem în tine şi sperăm să vedem în comportarea ta că eşti matur şi demn de încrederea noastră. La Mulţi Ani!” Au urmat îmbrăţişari şi sărutări de la fiecare, după care ne-am luat paltoanele şi am plecat pe jos până la Regie. Simona şi cu mine mergeam în faţa lor, părinţii se ţinea de braţ şi-i auzeam comentând din spatele nostru, iar tata, ca totdeauna, dădea răspunsuri monosilabice la argumentele pro şi contra ale lui mama. În paltonul lui bleumarin de curând întors pe dos pentru că ştofa s-a ros pe faţă şi cu pălăria gri pe care o purta atât vara cât şi iarna, tata o susţinea pe mama cu o mână, iar în cealaltă î-şi ţinea ţigarea, pentru că deobicei nu fuma în casă şi acum avea răgazul s-o facă până la urcarea în tramvai. Scundă, abia de ajungea la umerii lui tata, legată sub bărbie cu un batic de mătase împrimat, mama îi arăta lui tata cât am crescut, pentru că deşi a dat drumul la tiv, manşetele de la pantaloni tot î-mi desgoleau gleznele un pic prea mult. Cu ceasul lui tata pe mână, mă simţeam cu adevărat foarte important, ca un bărbat, şi ţinând-o pe Simona de mână, mă străduiam să merg drept, serioas, atent la drum, gata s-o protejez în orice situaţie. Ea mergea în dreapta mea în paltonul bleumarin cu glugă din care părul ei auriu-roşcat răsărea afară în şuviţe ondulate, năsuc drept, acoperit de pistrui şi botic trandafiriu reţinut la vorbă, deşi putea fi foarte tumultos la nevoie. Aproape cu patru ani mai mică decât mine, Simona a ajuns să-mi fie nu numai un partener permanent la joacă, dar şi un adevărat prieten în momentele de îndoială şi descurajare. Era înzestrată cu un simţ deosebit de receptiv care o ajuta să desluşească în labirintul sufletesc, şi de cele mai multe ori nu trebuia să i te spovedeşti pentru că din cuvântul ei se desprindea soluţia. De aceea o iubeam, îmi plăcea să mă aflu în tovărăşia ei şi probabil tot din acest motiv Simona era totdeauna înconjurată de prieteni, colegi şi admiratori. De altfel, cu simţul umorului dezvoltat, spirit jucăuş şi inteligenţă fină, Simona forma o companie admirabilă pentru oricine atât la joacă, cât şi în problemele serioase. Rabinul cu care am făcut pregătirea pentru Bar-Mitzva era un bătrân habotnic cu mult har şi răbdare, corectând slovă cu slovă citirea noastră din Biblie şi Tora până când am ajuns să recunoaştem textul sfânt de la primele litere. Un om plin de înţelegere şi bunătate care ştia că face o „mitzva” (pomană) pentru copiii sărăcimii, din căteva date culese de la noi a reuşit să scrie pentru fiecare o pagină sau două de caiet, cu scris mărunt, untext pe care trebuia să-l citim după terminarea ceremoniei religioase. Era o scurtă cuvântare ce trebuia rostită în faţa audienţei şi pe care m-am străduit s-o învăţ pe dinafară. Când a sosit rândul meu, am privit de la înălţimea podiumului mica audienţă care avea în centru pe părinţii şi pe sora mea. Tata mă privea serios în aşteptarea momentului meu de performanţă, mama cu ochi încurajatori părea că-şi ţine răsuflarea. Pentru mine această sală grandioasă, scăldată în lumini ca la teatru, a început parcă să se clatine sau să danseze. M-a cuprins o emoţie adâncă ce a crescut ca un dop înăuntrul gâtlejului, sufocându-mă şi printre lacrimile care îngheţară lipite de gene, am început să desprind frânturi din copilăria mea, mersul în case străine la Giurgiu şi Ploieşti, timpul petrecut în sifonărie, groaza de bombe, spaima întunericului din canalul cu miros stătut din adâncul pământului şi gătuirea care nu mă lăsa să vorbesc. Cu palmele încleştate pe marginea mesei şi respiraţie întretăiată, căutând să-mi amintesc textul cuvântării, printre lacrimi ce nu voiau să-mi dea pace, am început să-mi ţin discursul. Tata m-a urmărit cu ochi mari, mama, lăcrimând cu mine odată strângându-şi în pumn batista şi audienţa într-o frigidă muţenie. Când am terminat, au fost multe aplauze, tata s-a ridicat în picioare ca să mă întâmpine, şi după el restul sălii care mă aştepta cu mâinile întinse să-mi ureze „Mazel Tov!” (Noroc Bun). Emoţia mea se pare că a fost resimţită în fiecare persoană din sală. Rabinul, familia, prietenii s-au strâns în jurul meu cu felicitări şi îmbrăţişări, dar adânc în suflet m-am simţit aşa de ruşinat că mi-ar fi venit să fug, să mă ascund, să nu mai îndur această lipsă de stăpănire de sine de care cu siguranţă toţi vor râde în urma mea. In această zi în care era de aşteptat să mă port ca un bărbat, să arăt că sunt un bărbat, tocmai atunci, de faţă cu atâta lume şi mai cu seamă în faţa părinţilor şi a sorei mele, să plâng ca un ţânc, halal de aşa bărbat! Niciodată n-am să-mi iert această ruşine!
(Va urma)

Quebec – mon amour – 6. Bonne Fete !

iulie 21st, 2008
Stradela in QuebecStradela in Quebec

Seria de articole dedicate lumii franceze din Canada continua cu mentiunea ca in iulie ac orasul Quebec implineste 400 ani de existenta. La 3 iulie 1608 Samuel de Champlain avea sa inaugureze prima colonie franceza pe malul fluviului St. Laurent.

Orasul Quebec (capitala provinciei Quebec) isi sarbatoreste ziua de nastere prin manifestari cultural-artistice deosebite :

Moara de imagini, in fiecare seara sunt proiectate pe un ecran urias in Le Vieux Port (cartierul vechi al orasului) imagini din istoria Canadei franceze. Primaria împreuna cu scenograful Robert Lepage propun 40 de minute de proiectie pe cladirile silozurilor de cereale ale orasului, ecran masurand in lungime 600 metri, iar in inaltime 30 metri.

Artisti ai strazii, jongleuri, acrobati, muzicanti, actori ambulanti isi vor performa momentele de delectare.
Centrul orasului, zona pietonala amintind de burgurile europene va fi teatrul unor altor proietii de foc, lumini, sunet unde tehnologia electronica cu laser va amplifica ecourile concertelor si caracterul festiv al serilor francofone.

Aniversarea citadelei Quebec va culmina in 22 august ac cu un concert extraordinar sustinut de catre Celine Dion, in parcul numit Campia lui Abraham, loc al unei sangeroase confruntari dintre francezi si englezi (8 septembrie 1759). Sunt asteptati 100 000 spectatori.
Le Cirque du Soleil, circul quebecois arhicunoscut in lume si cu audienta enorma in Las Vegas va derula un sir de spectacole dedicate evenimentelor la inceputul lui octombrie.

O actiune patronata de catre Muzeul National de Arte din Quebec va gazdui o serie de opere aduse din Paris intr-o expozitie intitulata : Louvre in Quebec- Artele si Viata .

Opera din Quebec va prezenta un spectacol unic Operalia, sub directoratul celebrului Placido Domingo (18-24 septembrie). O noua versiune a musical-ului Les Miserables va fi pusa pe scena teatrului Capitole.
Un surplus de substanta il consituie prezenta Primei Natiuni a Quebec-ului ( populatia indigena) la festivalul verii cu o piesa de teatru numita Klugwe – Marea Intalnire, sustinut in aer liber in cartierul ameroindian Wendake, loc al triburilor Huroni.

Nu sunt omise nici omagierea imigrantilor in trecere sau stabiliti in provincia francofona. Un spectacol de sunet- lumina si expozitii sub tema Les Passagers inscriu inca o data intentia de reusita a multiculturalismului in America de Nord si in lume.

Zidurile de aparare, tunurile sunt datate inca din secolul al XVIII-lea devenind parte a patrimoniului UNESCO, reconsiderand fortareata cea mai veche si mai bine conservata.

Quebec-ul ramane o retraire Ev-ului Mediu extins peste ocean ca victorie a unei natiuni curajoase supravietuind de generatii in America.
In finalul articolului reproduc un poem scris in franceza si dedicat Quebec-ului :

Le Grand Fleuve Laurent

Le goéland qui vole d’une rivière á l’autre,
liberté
c’est ton nom, matin.

Chant vivant portant le bleu de l’été,
le diamant de l’hiver,
l’histoire de ton peuple.

L’amour et le soir,
le souvenir et le plafond d’étoiles
nagent leur visage
chaque jour
dans le miroir des eaux.

Plus loin
á l’océan la symphonie de métal,
victoire du Nord.

Medicina moderna si secretul abatelui Bayes

iulie 21st, 2008

Dupa ce, in saptamanile anterioare, am discutat notiunea de test medical, cu insusirile sale “ideale”, precum si cu cele practice, din pacate destul de departate de acest…ideal, astazi vom aborda o intrebare aparent atat de simpla, incat, la prima vedere, ea nu ar trebui macar sa se puna. Vom incerca sa-i raspundem pe scurt, sa asezam temeiurile teoretice ale raspunsului si sa aratam importanta cu adevarat extraordinara a acestui raspuns in practica. Asadar :

Cand trebuie realizat un test medical ?

Exista doua situatii clinice care justifica efectuarea unui test medical, si anume:

1 – sa existe posibilitatea – si ratiunea – de a modifica tratamentul pacientului daca acest test are rezultate pozitive (deci, daca el arata prezenta bolii). De pilda, nu are sens sa realizam o cultura virala din secretiile nazale ale unui individ in general sanatos, dar de doua zile bolnav de guturai (in primul rand, deoarece oricum nu exista medicamente antivirale specifice tipurilor celor mai frecvente de virusuri ale guturaiului, si in al doilea rand, pentru ca, in general, medicamentele antivirale au potentiale efecte adverse care le depasesc cu mult pe cele ale simplului guturai – asa incat, fie si in fata unei culturi virale pozitive, tratamentul tot in Aspirina si Paracetamol ar consta !) La capatul celuilalt al spectrului de gravitate, nu vom realiza o angiografie coronariana (injectare de substanta de contrast in vasele inimii, pentru a le detecta eventualele ingustari ; desigur, procedura este invaziva) unui pacient in stadiile finale ale unei maladii oncologice, si aceasta, dintr-un calcul (oricat de cinic ar putea apare aici acest cuvant) conform caruia, din pacate, pacientul « nu mai are timp » sa beneficieze de o eventuala interventie asupra vaselor coronariene (angioplastie cu balonas sau bypass coronarian), zilele fiindu-i numarate din cauza maladiei oncologice. Cu alte cuvinte, orice act medical (in acest caz, test diagnostic) trebuie sa fie de asemenea natura, incat beneficiul potential pentru pacientul in chestiune sa depaseasca riscurile. In acelasi timp, medicul trebuie sa se straduiasca sa evite cheltuielile medicale inutile, de natura sa supraincarce un buget al Sanatatii si el…grav bolnav !

2 – sa existe o probabilitate medie ca individul testat sa sufere de boala respectiva. Aceasta conditie, la prima vedere destul de ciudata, este totusi foarte rezonabila. In fond, si in viata de toate zilele, cand anume punem o intrebare ? – tocmai atunci cand exista cam aceeasi posibilitate ca raspunsul sa fie pozitiv sau negativ ; daca stim dinainte raspunsul, din capul locului… nu mai punem intrebarea ! Desigur, realitatea este mai complexa, caci, de cele mai multe ori, suntem in situatia de a banui raspunsul, cu un mai mare sau mai mic grad de certitudine ; in acest caz, daca punem sau nu intrebarea depinde, in special, de cat de importanta/de urgenta este chestiunea (de aceea, la cateva minute dupa ce am iesit din casa, ne intrebam deseori « oare am incuiat usa cand am iesit ? », dar deobicei nu « oare am spalat ceasca de cafea, inainte de a iesi din casa ? » ). In ce priveste temeiul de a banui raspunsul la o anumita intrebare, acesta este oferit de acel vast complex de cunostinte si de intuitii care se cheama « context ». Revenind la testele medicale, acestea trebuie realizate numai cand, pe baza simptomelor si a contextului medical, diagnosticul este rezonabil, dar nu cert (caci atunci se impune deja tratamentul medical, nu un test diagnostic), si nu improbabil (caci atunci, se impune a ne gandi la alte diagnostice posibile). Sa remarcam ca, in contextul discutat, notiunea de probabilitate de boala are doua intelesuri separate : 1) probabilitatea pre-test (adica tocmai cea care trebuie sa fie medie pentru ca testul sa fie justificat). Probabilitatea pre-test se stabileste atat dupa simptomatologia pacientului, cat si dupa frecventa fectiunii in cauza. De pilda, in fata unui individ cu un singur brat (dar altminteri perfect normal), este incomparabil mai probabil ca acestuia sa-i fi fost amputat bratul, decat ca acesta sa lipseasca din nascare (de aceea, de fapt aici nu este necesar nici un test medical pentru a stabili originea infirmitatii, decat daca exista motive foarte convingatoare de a dori totusi sa verificam posibilitatea rarisima a unei absente congenitale a bratului). Daca, insa, la palparea ganglionilor unui alt individ gasim un ganglion marit in mod persistent, fara vreo cauza aparenta, se va impune biopsia ganglionului, pentru a stabili daca el este sau nu semnul unei boli canceroase, probabilitatea acestei situatii fiind medie, iar importanta intrebarii, maxima. 2) probabilitatea post-test, care depinde de puterea predictiva a testului. Caracteristicile testelor medicale (putere predictiva, sensibilitate, specificitate), asa cum le-am descris in saptamanile trecute, sunt definite tocmai presupunand o probabilitate de boala pre-test medie. Aceasta este aplicatia medicala a unui principiu matematic (din domeniul teoriei probabilitatii) descris in secolul XVIII de catre abatele Bayes, in Regatul Unit. Neglijand acest principiu, probabilitatea post-test este atat de apropiata de cea pre-test, incat testul este inutil (fie cauta sa dovedeasca ceea ce se afla deja sub nasul nostru, fie vaneaza…cai verzi pe pereti !)

Fondurile de investiții pe înțelesul tuturor – trei întrebări, Matei Păun răspunde

iulie 21st, 2008

1) Ce sunt fondurile de investiții și de câte feluri sunt ele?

Sunt mii de tipuri de fonduri de investiții. Ele acoperă toate piețele și toate regiunile, ca și produsele investiționare de la acțiuni, la hârtii de valoare, la materii prime. Ele variază ca risc sau cereri de investiție minimă. Unele sunt listate și nu negociate ca acțiuni. Altele cer un angajament ferm din partea investitorului pe o anumită perioadă de timp, care poate fi de cinci ani sau mai mult.
Fondurile de investiții variază mult și în funcție de randamentul pentru managerii lor – unele fonduri iau comisioane ridicate de performanță, până la 40 sau chiar 50% din apreciere. Altele au costuri de management neglijabile.

2) Care sunt avantajele și dezavantajele fondurilor de investiții?

Cum fondurile tratează cu atât de multe tipuri de strategii, apetituri de risc și necesități, ele nu prezintă un anumit avantaj sau dezavantaj în sine. Ele reprezintă o multitudine de mecanisme prin care se poate investi.

3. Ce tipuri de fonduri sunt prevalente în România și cum se poate investi?

Cele mai multe fonduri gestionate în România tind să se concentreze pe piața de acțiuni sau cea a banilor. Ele sunt puține și minuscule, în comparație cu cele accesibile pe piețele mai dezvoltate. Chiar și fondurile de pensii sunt tinere și va trece un timp până ce vor fi acumulat o cantitate suficientă de capital. În România, fodurile tind să fie distribuite prin intermediul băncilor și a companiilor de asigurări. Dar nimeni nu-i oprește pe români să investească în fonduri de investiții din străinătate și să se bucure de profiturile (și riscurile!) care sunt la dispoziția investitorilor din lumea întreagă.

Breakfast in America

iulie 21st, 2008

Epistola tinerei Victoria Lapadatescu (EVZ Diaspora, din 15 mai 2008) desfatuieste romanii sa imigreze in Statele Unite expunandu-si propria-i experienta ca un fel de fapt generalizator, cronic:
Am aplicat astfel pentru viza J1 Au pair. Acum vreau ca toata lumea care viseaza sa vina aici sa stie sa nu o faca, pentru ca ni se promit o groaza de lucruri si vii aici intr-o famile de americani si esti tratata ca o servitoare. Aici sunt oameni lipsiti de sentimente. Eu aveam grija de 2 copii, unul de 1 an, iar celalat de 4 ani.

In primul rand eroina articolului uita sa explice cititorilor restrictiile vizei J1 Au Pair si statutul beneficiarului in cauza(The J-1 visa, whatever the circumstances of its issue is a non-immigrant visa for the USA and as such, it will not lead to the opportunity to apply for a Permanent Resident Card for lawful permanent residence in the USA, or a US Green Card as it is more commonly known. Immigrating to America on a J-1 visa allows a foreign national to live and work in the USA for a limited period in a variety of capacities. Au pairs will also receive lodging, meals, their own bedroom, and the cost of their round trip will usually be paid for by the host family the academic requirements for the American au pair visa are less than those for employment-based routes to the United States.)

Inteleg frustrarile, campania anti-americana din Europa si din Romania. In fond fiecare e liber sa accepte sau nu convingerile politice americane, dar cand este vorba de dreptul reglementarilor vizelor nu suntem in masura sa emitem nici o decizie.

Din start caracterul resctrictiv al vizei J1 nu permite exercitarea altei munci decat celei prevazute prin contractul incheiat inainte de a sosi in SUA. Viza are un caracter temporar, iar autoarea scrisorii deschise uita ca prezenta ei in SUA este un privilegiu, nu un drept.
Singurele joburi pentru care pot opta, si nici asa nu este legal, sunt ori ca babysitter, ori ca si chelnerita. In rest, nimic altceva. Acum incerc sa imi schimb statutul vizei, intr-o viza de student si sper ca intre timp sa gasesc un job multumitor.

Aici competitia, piata muncii sunt diferite si nu sunt circumscrise doar diplomelor, relatiilor si traficului de influenta. America incearca sa nu mai fie un sat fara caini, in care sa misune la nesfarsit muncitori ilegali, teroristi si turisti nedoriti. Locurile de munca sunt prioritare cetatenilor si rezidentilor cu acte legale, contribualilor.

Cat despre dispretul domnisoarei fata de muncile oferite denota o inadaptare la conditiile de viata capitalista. Sunt locuitor de ani ai continentului nord-american, nu imi e rusine sa marturisesc ca lucrez intr-un restaurant.
Jobul de ospatar, atat de repudiat, ofera venituri financiare superioare muncii de cadru didactic sau de functionar bancar.

Un ospatar performant poate castiga intr-o zi de lucru intre 80- 250 dolari, plus salariul pe ora, plus mancarea, plus cafeaua si bauturile nealcoolice (in unele locuri plus uniforma platita). Lucrand 6 zile pe saptamana ajungi la 1000 dolari pe saptamana. Week end-urile ofera castiguri suplimentare, ca si sarbatorile.

Am renuntat la cateva job-uri considerate bune, in favoarea muncii de carciumar fara sa-mi para rau.

Nu este usor deloc, inca am cosmaruri, nu ma pot odihni, plang, nimeni nu stie prin ce calvar trec si toate astea din acuza unei ambitii prostesti, America. Schimbarea statului vizei e singura optiune pe care o mai am sau sa ma casatoresc, ceea ce nu se va intampla. Daca nu reusesc, ma voi intoarce acasa, in scumpa Romanie.

Victoria se contrazice. Daca vrea sa se intoarca in Romania de ce nu o face pur si simplu ? Ea este constienta ca nu viata Americii in sine o supara, ci faptul ca nu ajunge la strugurii doriti din cauza vizei restrictive.
Am trecut prin greutatile vietii de inceput ca imigrant si subscriu ideii ca nu este usor.

In Romania firmele de intermedieri de munci ca si cele de turism promit, aburesc neprezentand realitatea in culoarea ei. Se creeaza o imagine ideatica a vietii americane din filme, dar si o imposibilitate a tinerilor romani cu studii superioare de a nu reusi, rezida in refuzul prestarii de munci inferioare pregatirii lor.

Luptătorii şi Legea Iudaică

iulie 21st, 2008
Caporalul Gilad Shalit este în continuare prizonier în GazaCaporalul Gilad Shalit este în continuare prizonier în Gaza

Legea Iudaică spune că luptătorii îşi vor găsi odihna veşnică pe Pământul Sfînt; asta-i cu atât mai mult indiscutabil în cazul prizonierilor (nefăcîndu-se deosebire între prizonieri ai unei grupări teroriste sau ca urmare a unui război între state, sau prizonierat ca urmare a unei excursii).

Deci Guvernul Israelian actual a făcut totul pentru recuperarea celor 2 soldaţi răpiţi în urmă cu 2 ani la graniţa de nord de către Hezbollah, fapt ce adus la declanşarea războiului Israeliano-Libanez.

Că după unele opinii totul trebuia făcut în alt mod (inclusiv războiul), asta deja nu mai are importanţă.

Gilad Shalit, care încă este prizonierul unei grupări teroriste în Gaza Strip, trebue răscumpărat, si asta cât mai repede indiferent de preţ.

E corect să se ţină cont de părerile părinţilor văduviţi de copii şi de soţii, soţiile a căror viaţă a fost distrusă de acte teroriste de către teroriştii ce vor fi eliberaţi, dar viaţa lui Gilad este mai impotantă.

Timpul şi mormîntul nu rezolvă traumele văduviei, într-o oarecare măsură le atenuiază.

În cumpăna nescrisă a hotărîrilor stă VIAŢA lui Gilad faţă de trauma zecilor de văduviţi.

Preţul va fi plătit pînă la urmă, dacă nu de actualul guvern de cel următor, şi atunci de ce să se amîne. La urma urmei din punct de vedere al echilibrului zonal nu se va schimba nimic.

Securitatea Israelului numai depinde azi în actuala conjunctură mondială numai de capacitatea armatei israeliene.

Cum nu se poate prevede Pace cu Gruparea Hamas (grupare definită teroristă de către USA, UE & Israel), ce a cîştigat ultimele alegeri electorale în Gaza Strip în detrimentul PLO, unica soluţie este să se accepte situaţia de facto şi HUTNA (armistiţiu) pe 30 de ani, ast în speranţa că generaţile următoare vor ajunge la consensus.

N.A. Grupare teroristă definită de USA, UE, Israel de către palestinieni este considerată grupare armată legitimă ce luptă pentru drepturi treitoriale şi ridicarea embargoului economic-politic, folosind mijloace ca bombe sinucigaşe împotriva civililor pe teritoriul Israelului (Tel-Aviv, Haifa, Jerusalem, Netanya, etc), atac cu mortier şi rachete Sderot, Ashkelon, Negev samd.

Arheologie versus geologie?

iulie 21st, 2008
Foto 1Foto 1

La venirea mea in muzeografie (1987), din tabloul istoric al Baraganului lipseau mai multe epoci istorice. (Paleolitic, mezolitic, neolitic timpuriu, bronz mijlociu si sec. V-VIII A.D.) (Ma mindresc cu faptul ca am desoperit paleoliticul si mezoliticul si ca am explicat absenta bronzului mijlociu prin datarea gresita a culturii Coslogeni, care nu incepea in sec. XIV i.d.H, cum era incadrata initial, sau in sec. XII i.d.H, cum o incadrau tineri arheologi total ignoranti, ci porneste din sec. XV i.d.H., poate chiar mai devreme. Pentru datarea culturii Coslogeni, pot proba cu lucrarea de doctorat, care, desi nesustinuta public si nepublicata, a circulat in lumea initiatilor. De asemenea, la congresul 7 de tracologie din 1996 de la Constanta (Mangalia-Tulcea), am sustinut o comunicare in care sustin plasarea inceputului culturii mai devreme. Cf. lucrarea cu rezumatele congresului, p.305-306. Este drept, in noul de tratat de istorie al romanilor, la cultura Coslogeni, ideea este pusa pe seama altui cercetator, care n-a avut nici un merit in domeniu. Decit ca m-a haituit continuu, pentru ca nu scriam la ..sugestie. Ca sugerstiile erau monumente de prostie nu interesa. Poate dupa indepartarea mea din arheologie si-a dat seama ca am dreptate si tinindu-ma pe „tusa”, si-a insusit ideea. Despre ignorantii despre care scriam mai sus nu pot spune decit ca si-au dat doctoratele si sunt „profesionisti” fara pata si cusur.)

Cum Baraganul nu e asa departe de Bucuresti, inca de la Odobescu (considerat primul arheolog roman), a fost batut in lung si-n lat de arheologi mai cunoscuti si mai priceputi, sau mai putin…Nimeni nu a reusit sa identifice o statiune paleolitica.

(Probabil stiti ca arheologii, antropologii -in sens european-, etc. au ajuns la concluzia ca toate fosilele de hominizi mai vechi de 40.000 de ani nu reprezinta stramosii directi ai omului. Sunt linii stinse fara urmasi superiori evolutiv. Inclusiv faimosul om in valea riului Neander. Cam de acum 40.000 de ani incepe sa se raspindeasca actualul homo, ai carui stramosi nu se cunosc.)

Datorita acestor lipsuri, au inceput sa se auda voci care explicau inexistenta descoperirilor, paleolitice-mezolitice-neolitic timpurii, prin faptul ca Baraganul ar fi fost un fund … de lac. Si prin urmare, nu putea fi locuit.

Daca nu ar fi fost si alte interese la mijloc, afirmatia ar fi fost sigur catalogata ca gresita. Pentru ca piese paleolitice au fost descoperite in Baragan. D.V. Rosetti, sapind un tumul la Gurbanesti, a gasit in pamintul de umplutura din manta mai multe silexuri sigur paleolitice. Comunicate, publicate (inca din 1959). Acest lucru, trebuia sa opreasca afirmatiile hazardate. Normal ca pamintul de umplutura nu a putut fi carat de la o distanta prea mare (mai ales daca tinem cont de posibilitatile tehnice ale epocii tumulului in discutie).

La aceasta chestiune pur arheologica, se adauga o grava confuzie geologica. Geologii vorbesc de un lac in Baragan dar in …pleistocen. Cu alte cuvinte, acum 1.000.000 de ani. Cam mult pentru epoca despre care discutam noi. Acest lac se colmateaza, devenin un curs sinuos al Dunarii, care trecea pe la nord de Bucuresti si se indrepta spre Braila. Incet, fluviul a ros din „malul drept si a depus aluviuni in malul sting”. Ca toate apele curgatoare din emisfera nordica, pina a ajuns la actualul talveg. De altfel, nici geologii nu stiu sigur daca a existat lacul respectiv.

Statiunile paleolitice cunoscute pina in 1987, inconjurau Baraganu. Malu’ Rosu (linga Giurgiu), Bucuresti (mai multe puncte), Ploiesti (idem), Lapos (Buzau). De aici aveam iar in zona Braila-Galati, in Dobrogea si-n Bulgaria de nord.

In afara ideii cu… lacul, se vorbea fie de o transgresiune marina care ar fi invadat uscatul (pe cursul Dunarii, in sens invers de curgere), fie de…inexistenta reliefului actual?!!!

In mod clar, lucrurile erau discutate „dupa ureche”. Si e mult mai grav in stiinta sa practici sportul asta, decit in jurnalistica. Repet, piesele de la Gurbanesti dovedeau ca exista paleolitic in zona, doar ca n-a fost, inca, descoperit, localizat.

In acest moment a intervenit descoperirea mea. Care a insemnat o statiune (Nicolae Balcescu, jud. Calarasi) si alte descoperiri de suprafata (piese scoase din strat cu diferite prilejuri si purtate): Al. Odobescu, Boanca si Gostilele. In felul acesta nu se mai poate nega existenta paleoliticului in zona, asa cum s-a intimplat dupa descoperirea lui D.V.Roseti. (O precizare: N.Balcescu era un sat ce tinea de comuna Al.Odobescu, desi sediul primariei era la…N. Balcescu. Dupa ’89, localitatile s-au separat.)

Piesele au fost incadrate tipologic in zona epipaleoliticului. Datare larga: 20.000-10.000 i.d.H. Cum am gasit si citeva microlite mezolitice, cred ca ne putem orienta spre 10.000 i.d.H. (Asta arata ca si mezoliticul si neoliticul timpuriu din Baragan, trebuie cautate mai atent.)

Relieful

In Baragan, solul are urmatoarea stratigrafie (geologica): 0- -0,60m humus vegetal (negru); -0,60 – -0,80m amestec humus loess; sub -0,80m, incepe stratul de loess (pamint galben, lut). Stratul are grosimi diferite: 10-15m, ajungind pina la 50-60m (Stelnica, linga Fetesti). Orizontul in care am gasit silexurile „in situ” (cele mai importante) este situat intre -0,90- -1,20m (La Malu’ Rosu, orizontul se incadreaza intre -0,90- -1,50m; informatie amiabila de la Emilian Alexandrescu, caruia ii multumim inca odata.)

Stratigrafia, a nascut doua probleme.

Prima: arheologii din Baragan, ajunsi la lut il declarau „viu” (intact, neatins de urme omenesti) si renuntau la sapatura. Obiectivele lor, situate la adincimi mai mici, erau epuizate, banii la fel, ei si familiile lor idem. Deci, la ce sa mai sape? Cum lutul curat incepe la -0,80, nimeni nu mai insista cu o sapatua de sondaj. Poate acum, sunt mai atenti. Si iata de ce nu se descoperea paleolitic in Baragan.

A doua problema este ca descoperirea mea confirma stratigrafia de la Malu’ Rosu. Ambele certifica existenta reliefului format in perioada 20.000-10.000 i.d.H. Loess-ul s-a format prin spulberarea prafului din cimpiile din nord, spre sud. Praful a rezultat din erodarea rocilor in timpul glaciatiunilor. (Daca nu om avea praf cosmic.) Microera pluviala, a determinat extinderea rapida a vegetatiei si fixarea acestor dune miscatoare. Prin intelenire.

Acum, depinde cum se dateaza aceasta era. Stratigrafic, o avem clar surprinsa. (Si datata dupa tipologia pieselor, independent de fenomene naturale.)

Inca o precizare. Praful asta carat de vint, naste doua tipuri de roca. Atunci cind se depune pe un suport tare, dur, iau nastere loess-urile. Cind se depune pe mlastini sau lacuri cu adincimi mici, etc, se formeaza lehm-uri. Privind harta geologica a Romaniei, aveam lehmu-uri numai la vest de Mostistea si-n jurul Bucurestiului. Deci, nici povestea cu „relieful neformat” nu se verifica.

Pentru a preciza conditiile descoperirii: la N.Balcescu, in punctul numit de mine „La vii” (intre timp viile au fost scoase de oameni), am sapat dupa o mare asezare de sec. IV A.D. Distrusa de lucrarile de desfundare a terenului (vezi foto 1) cu pluguri uriase, nu am putut realiza nici o stratigrafie. Am recuperat mai multe vase de provizii de mari dimensiuni, din pasta „ciment” („dolium”). Intregibile in laborator. Facind sapatura de verificare pina la 1 m adincime, am dat peste o groapa rituala, cu aceeai datare. Am sectionat groapa pe jumatate si am mers pina la epuizarea ei. (Cam 3 m, daca imi aduc aminte.) Dupa desenarea profilului, am golit-o. Evident, groapa perforase stratul paleolitic si mi-a dat primele piese paleolitice „in situ” din Baragan. La Al. Odobescu si Gostilele, piesele au fost gasite la suprafata, fara a putea preciza de unde au aparut. La Boanca lucrurile sunt mai clare: din poza doi si trei, rezulta ca era vorba de o mare cariera de lut pentru digul de la…Boanca (nord de Fundulea). Toate bune si frumoase, daca in perimetrul sapat nu ar fi existat si doua obiective arheologice. Primul: o uriasa necropola birituala de sec. IV A.D. si o statiune paleolitica. Din prima am recuperat 11 morminte (mai degraba parti de morminte, pentru ca toate erau deranjate mai mult sau mai putin) dintr-un total de citeva sute (dupa suprafata). Din statiunea paleolitica, nu am gasit decit un singur silex cazut de pe pamintul lipit pe o cupa uriasa de excavator. (Vadeti excavatoarele, o singura cupa umplea o basculanta de mari dimensiuni.)

Acum, cind am fixat datele „la sol”, este timpul sa ne ocupam de…ape. Pentru a nu supraincarca cititorii cu date seci, aride, lasam pe numarul viitor discutia cu transgresiunile, potopurile, etc.

Ryugin – Festinul împăraților

iulie 21st, 2008
Seiji Yamamoto și două creații de haute-cuisineSeiji Yamamoto și două creații de haute-cuisine

Am auzit pentru prima dată de chef-ul Seiji Yamamoto, cu ocazia evenimentului Madrid Fusión 2007. Adept al bucătăriei moleculare lui Ferran Adrià (restaurantul El Bulli de lîngă Barcelona), tânăra speranță a bucătăriei japoneze i-a impresionat pe toți participanții atât prin tehnică cât mai ales prin creativitate. În fața asistenței, Yamamoto a desenat cu cerneală de sepie un cod de bare prin intermediul căruia, prin scanare, a accesat pagina web a restaurantului său din Tokyo, Nihon-ryori (bucătărie japoneză) Ryugin.

Când am început să organizăm periplul nostru japonez (vedeți rubrica “Impresii de călătorie”), a devenit evident că nu se putea încheia decât cu o cină la Ryugin.

Restaurantul este situat în cartierul Roppongi, noul centru al Tokyo-ului, unde se află, dealtfel, și ambasada României în Japonia.

Veneam pregătiți: oriunde în lume bucătăria de autor, haute-cuisine, se plătește bine. Ne informaserăm pe internet, ba chiar, la solicitarea restaurantului, aleseserăm meniul dinainte, iar dintre cele trei opțiuni cu prețuri între o sută cincizeci și două sute cincizeci de dolari, am optat pentru Meniul nr. 2 de două sute de dolari, în așteptarea unei experiențe unice. La așa preț, glumesc eu, și o pisică moartă dacă mi-o servesc și tot o mănânc.

Peste tot în Japonia serviciile sunt foarte bune, dar restaurantul Ryugin excelează. Încă de la intrare suntem întâmpinați de șeful de sală care ne conduce la masă, ne prezintă conceptul restaurantului și ne servește o cupă de șampanie.

Mobilierul este minimalist, cu mult bun gust, în stil european. Pe pereți ca și pe câteva platouri care urmau să defileze prin fața noastră, imaginea unui dragon. “Ryugin” înseamnă, de fapt, “răcnetul dragonului”.

Chef Yamamoto a depășit faza moleculară, trecând la bucătaria tradițională japoneză, care i-a și adus, dealtfel, la sfârșitul anului trecut, două stele Michelin. Restaurantul Ryugin servește, deci, mâncare de tip kaiseki, rezervată, pe vremuri, numai împăraților. Un meniu kaiseki tradițional constă dintr-o succesiune de feluri alternate ca gust, aparență și consistență. Iar principala caracteristică este prospețimea ingredientelor.

Începem festinul cu un lichid transparent servit într-un pahar. Este vorba, după cum ni se explică, de o supă de ierburi aromatice cu apă de lac și cu fasole baby proaspătă. Este foarte bună la gust: ușoară, revigorantă, supa gelatinoasă făcând un contrast plăcut cu boabele de fasole aproape crude.

Într-o farfurioară adâncă ni se aduce felul al doilea: asparagus alb cu sos de tofu, porumb prăjit și gelatină de crevete uscat. Sunt gusturi neobișnuite pentru papilele noastre gustative europene, însă rezultatul este pe cât de interesant, pe atât de delicios.

Urmează creveții din insula Hokkaido: doi creveți cruzi, serviți cu cartofi japonezi și alge “nori”. Textura creveților, ușor crocantă, dar foarte suavi la gust, este completată de celelalte două ingrediente.

Trecem acum la Hamo, un pește din familia anghilelor, cu mii de oase foarte mici aproape imposibil de detectat. Pentru a-și perfecționa tehnica de pregătire a Hamo-ului, Seiji Yamamoto s-a dus la un spital și a supus peștele la o radiografie, pentru a-i detecta toate oasele. Și, într-adevăr, n-am găsit niciun oscior în bucata de pește servită cu tofu și pepene galben în zeama proprie.

Am continuat cu un platou asortat de sahimi (v. foto) compus dintr-o scoică de stâncă cu sos verde; o felie de calcan dintr-o specie care trăiește numai într-o anumită zonă din Marea Japoniei măturată de curenți foarte puternici care “ard” toate grăsimile din pește; o bucată de ton cu alge și o felie de sepie cu sos de prune.

După alte câteva feluri, care mai de care, ni se aduc și doi păstrăvi japonezi prăjiți. Au și ei povestea lor. Trăiesc numai în apele foarte limpezi ale uni lac din zona Tokushima. și sunt gătiți vii, pe un pat de foi de bambus (v. foto).

Următoarea vedetă este mușchiul de vită din provincia Shimane, o carne extrem de moale și fără grăsime. Este servită cu trufe, felii de vinete la grătar, piure de soia și portocale și stropită cu sos de wasabi.

Și, pour la bonne bouche, trei deserturi. Mai întâi un suc de pepene roșu cu lichior cointreau. Apoi, servită într-o lingură de la congelator, gelatină din șampanie Veuve Clicquot cu înghețată de struguri japonezi. Gelatina, în contact cu papilele gustative, s-a transformat instantaneu în mii și mii de bule de șampanie. Iată și influența moleculară în bucătaria tradițională a lui Seiji Yamamoto. Iar în final, o adaptare a unui desert tipic din zona Kanazawa: așchii de gheță, servite în versiunea Ryugin cu bucăți și suc de mango.

Fiecare fel de mâncare are povestea sa, ingredientele sunt extrem de proaspete, de sezon și cu pedigri. Mă întreabă un amic: ei și tu chiar ai crezut toate bazaconiile astea? Bineînțeles că am crezut: onestitatea japonezilor este mai presus de orice îndoială!

După câteva fotografii ca amintire, chef Seiji și echipa sa ne conduc pâna în stradă și ne salută îndelung cu tradiționalele plecăciuni. Ne-am dat naibii, comentez, unde în lumea asta mai găsești un chef cu două stele Michelin să te trateze cu atâta deferență?

Ryugin și chef-ul său își merită pe deplin faima: restaurantul impresionează prin puritatea mâncării, prin calitatea ingredientelor și prin inventivitatea lui Seiji Yamamoto. Iar tratamentul este de lux. Vorba ceea: dai un ban, dar stai în față!

Informații utile:
Adresa: Side Roppongi Bldg, 7-17-24, Roppongi, Minato-ku, Tokyo
Telefon: 03-3423-8006
Fax: 03-3423-8003
Capacitatea: 18 locuri și un salon privat cu 8 locuri
URL: www.nihonryori-ryugin.com

Notă: Costul cinei a fost suportat, cum era și firesc, de autorul acestei cronici.

Arabi și israelieni: un conflict pe viață și pe moarte – o carte remarcabilă despre războiul din 1948

iulie 21st, 2008
Benny Morris a reușit să prezinte o imagine echilibrată a conflictului de acum 60 de aniBenny Morris a reușit să prezinte o imagine echilibrată a conflictului de acum 60 de ani

“De ce-ar face arabii pace? Dacă aș fi lider arab, niciodată n-aș face pace cu Israelul. Și e firesc: noi le-am luat țara. Sigur, Dumnezeu ne-au promis-o nouă, dar lor ce le pasă? Dumnezeul e al nostru, nu al lor. Venim din Israel, dar acum 2000 mii de ani, ce contează asta pentru ei? A existat anti-semitism, naziștii, Hitler, Auschwitz, dar a fost asta vina lor? Ei nu percep decât un singur lucru: noi am venit aici și le-am furat țara. De ce-ar trebui să accepte ei asta?”

Aceste cuvinte de un realism dezarmant au fost rostite în anii ’50 de însuși David Ben Gurion, primul prim ministru al Israelului, sionistul prin excelență, care, iată reușea să se pună în pielea arabilor palestinieni cu o onestitate dezarmantă și să explice astfel, de fapt, esența conflictului arabo-israelian care durează de peste 60 de ani sau, după alte opinii de peste 125 de ani, când au sosit în Palestina primii coloniști evrei moderni.

Am luat citatul de mai sus din cartea, și ea de o onestitate și de un realism aproape fără precedent în Israel, “1948. Primul război arabo-israelian”, a istoricului Benny Morris, de la Universitatea Ben Gurion din Tel Aviv.

Cartea este de o imparțialitate fără precedent și dă o teribilă lovitură mitului “purității de arme” a israelienilor în războiul de independență.

Colonizare pe căi necinstite, presiuni politice, purificare etnică, crime de război, crime împotriva umanității – toate sunt dezvăluite de autor și toate puse în contul coloniștilor evrei înainte și după obținerea independenței pe 15 mai 1948.

Benny Morris revine în timp pentru a explica cum s-a ajuns la războiul arabo-israelian și momentul care pare să fi declanșat conflictul ireverersibil între evrei și arabi este scrisoarea lui Arthur Balfour către Baronul Rotschild, un cunoscut filantrop evreu, susținător al prumelor colonii evreești în palestina, de la 2 noiembrie 1917, în care ministrul de externe britanic îi promitea liderului sionist înființarea unui cămin național evreiesc în Palestina.

Promisiune neonorată de Marea Britanie, care devenea putere mandatară în Palestina de după primul război mondial.

Partiție respinsă

Britanicii și-au dat seama repede că fie și termenul vag “cămin național evreiesc” antagonizează pe arabii palestinieni, iar imigrația evreiască sporită din perioada interbelică a dus la violențe tot mai mari în Palestina mandatară.

Ideea partiției între evrei și arabi, avansată în 1937 de britanici, a fost refuzată net de palestinienii conduși (sau mai degrabă manipulați) de Marele Muftiu de Ierusalim, Haj Amin al-Husseini, care dorea un stat palestinian independent cu un maximum de 7% locuitori evrei, procentul existent înainte de 1917.

Dar evreii n-au stat cu mâinile în sân și, pe lângă imigrație, au cumpărat terenuri în Palestina de la latifundarii arabi care tăifăsuiau la Damasc sau la Beirut, în dauna țăranilor palestinieni.

Înfrângerea Germaniei naziste, către care priviseră cu speranță mulți lideri arabi, inclusiv marele muftiu Husseini, care-și petrecuse anii războiului la Berlin propăvăduind la radio propagandă anti-sionistă și anti-aliată, și Holocaustul au schimbat total situația.

Deși Marea Britanie s-a spălat pe mâini, dorind să se descotorosească cât mai repede de un mandate care o costa bani și vieți omenești ale soldaților cantonați acolo, nou create Organizația a Națiunilor Unite a întocmit un nou plan de partiție, care oferea evreilor – în număr de 650000 – circa 50% din teritoriul Palestinei mandatare, arabii – de două ori mai mulți – primeau ceva mai puțin, iar Ierusalimul primea un statut internațional sub mandat ONU.

Planul a fost din nou respins de arabi, dar a fost votat de Adunarea Generală ONU la 29 noiembrie 1947 cu o majoritate de 2/3. Majoritate obținută, scrie Benny Morris, cu mituiri, presiuni și chiar amenințări din partea Statelor Unite, având în spate organizațiile sioniste.

Conflict civil

Acel moment a constituit punctual de declanșare al conflictului, mai întâi cel civil între coloniștii evrei – Yishuv – și arabii palestinieni, urmat de războiul între statele arabe – Egipt, Iordania, Siria, Irak și Liban – și noul stat Israel, apărut pe 15 mai 1948 în zori, odată cu retragerea totală a puterii mandatare, Marea Britanie.

Perioada de război civil a pus la grea încercare Yishuv-ul, dar palestinienii, dezorganizați și lipsiți de acceași motivație ca evreii, amenințați cu un nou Holocaust, și care și-au apărat cu îndârjire fiecare așezare în Palestina.

Dacă în prima parte a conflictului civil (noiembrie 1947 – martie 1948) forțele Yishuv-ului – Hagana – Apărarea – au fost în defensivă, în ultimele două luni – aprilie – mai 1948, ele au trecut la ofensivă.

A apărut și purificarea etnică și masacrele, cum ar fi cel de la Deir Yassin, un sat arab din periferia Ierusalimului, unde combatanții din organizația paramilitară revizionistă Irgun Zvai Leumi (IZL) au ucis la 9 aprilie 1948 cel puțin 100 de civili, între care femei, copii și invalizi.

Masacrul de la Deir Yasin a devenit pentru arabi sinonimul brutalității evreiești, un strigăt de luptă și răzbunare.

Liderul IZL, Menachem Begin, ulterior premier al Israelului între 1977 și 1983, care a negat imediat atunci masacrul, avea să afirme: “Legenda (Deir Yassin-ului) valorează mai mult decât jumătate de duzină de batalioane israeliene. Panica i-a copleșit pe arabi.”

Și într-adevăr, după Deir Yassin, sute de mii de arabi palestinieni aveau să-și părăsească locuințele și să fugă, majoritatea dintre nemairevenind niciodată, fie că n au încercat, fie statul Israel nu le-a mai permis.

Invazia arabă

Războiul a fost declanșat de statele arabe imediat după declararea independenței la 15 mai 1948. Pe hârtie aveau un avantaj copleșitor: cinci țări arabe cu o populație de 40 de milioane împotriva unui stătuleț abia născut de 650000 de locuitori.

În realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Armatele arabe, cu excepția Legiunii iordaniene, conduse de generalul John Glubb (“Pasha”) erau slab echipate, slab antrenate și demotivate.

“Ulița arabă” isterizată de liderii demagogi care promiteau “aruncare sioniștilor în mare” – expresie consacrat[ de secretarul general al Ligii Arabe Abd-el Rahman Azzam (deși fusese folosită pentru prima oară de o organizație arabă din Jaffa în 1919) cerea distrugerea statului Israel.

Numai că majoritatea erau foarte viteji să demonstreze, mai puțin viteji când venea vorba de înrolare.

La sfârșitul războiului, în iarna lui 1949, Israelul avea aproape 70000 de oameni sub arme, de două ori mai mulți decât armatele arabe.

Iar liderii arabi, odată ce au creat uncenicul vrăjitor – isteria “uliței” – n-au mai avut apoi curajul să recunoască totala nepregătire pentru război.

Israelul a profitat de organizarea superioară și a reușit să ocolească embargoul livrării de arme, cumpărând mai ales din Cehoslovacia și beneficiind de aportul nor voluntari care luptaseră în armatele aliate în timpul celui de-al doilea război mondial.

Bilanț

Benny Morris estimează numărul victimelor evreești în război la circa 5700 – 5800 de morți și circa 12000 de răniți la un total al populației de circa 650000.

Pierderile palestinienilor sunt mult mai greu de estimat, dar Haj Amin al Husseini afirma în anii ’50 că un număr de 12000 de palestinieni au pierit în războiul din 1948.

Armata egipteană a declarat 1400 de morți, iar armatele Ioradaniei, Irakului și Siriei câteva sute fiecare.

În urma războiului au rămas mai multe sute de mii de refugiați palestinieni. Mulți dintre ei și descendenții lor trăiesc tot în tabere de refugiați, la Beirut, Damasc, Gaza sau Qalqilia.

Traiul lor adeseori în condiții mizerabile și din fonduri de la donatori individuali este încurajat de statele arabe care țin astfel vie flacăra urii împotriva Israelului.

Palestinienii rămași în urmă au primit drepturi în Israel și deși sunt tratați de multe ori ca cetățeni de categoria a doua, constituie 20% din populația statului, iar majoritatea arabilor din regiune pot doar visa la nivelul lor de trai.

Războiul arabo-israelian din 1948 – 1949 a creeat și o altă dizlocare masivă de populație: evreii sin țările musulmane, mai ales din cele arabe, au devenit dintr-o dată indezirabili.

Pogromuri și persecuții din Maroc și până-n îndepărtatul Pakistan au determinat peste jumătate de milion de evrei să-și ia traista la spinare și să plece, uneori doar cu hainele de pe ei, expulzați, hărțuiți să plece sau pur și simplu de teamă.

Cu excepția evreilor din Yemen, foarte puțini dintre ei erau sioniști, cei mai mulți având limba arabă ca limbă maternă.

Cu toate acestea, evreii din țările musulmane, numiți impropriu sefarzi – unii dintre ei, ca cei din Irak nu erau veniți din Spania, ci trăiau acolo de peste 2500 de ani – s-au integrat și au devenit clientela electorală a partidelor de dreapta, precum Likud și a celui ultrareligios SHAS, fiind cei mai intransigenți la adresa arabilor.

Israel a mai luptat împotriva țărilor arabe în 1956, 1967, 1973, 1982 și 2006 (în Liban) ocupând în 1967 teritoriile palestiniene Cisiordania (numită de evrei Iudeo-Samaria) și Gaza (de unde s-a retras în 2005).

Egiptul și Iordania au semnat tratete de pace, dar celelalte state arabe refuză să recunoască dreptul la existență al Israelului, iar conflictul cu palestinienii continuă fără să se zărească vreo luminiță la capătul tunelului.

Meritul lui Benny Morris este de a fi reușit să prezinte cu imparțialitate un conflict care, deși a avut loc acum 60 de ani, are și azi implicații profunde nu numai în zona Orientului Apropiat, ci și în întreaga lume.

Stelism, anti-țigănism și vinovăție

iulie 21st, 2008
Stadioanele din România sunt scena unor manifestări explicit rasisteStadioanele din România sunt scena unor manifestări explicit rasiste

“Stelismul trebuie pedepsit cu moartea dupa exemplul celui care a purtat acest nume…inseamna tradare, savarsita de un legionar pentru dezertare din randuri ”
Nichifor Crainic

Pe 16 Iulie 1936 in Spitalul Brancovenesc zece partizani ai legiunii l-au impuscat si taiat cu topoarele pe fostul legionar Steleanu, criticul principal al liderului Garzii de Fier “Capitanul” Zelea Codreanu. Apoi langa cadavrul ciopartit s-au inchinat, s-au sarutat si au plans de bucurie.

Onoare, demnitate, ortodoxism si ascultarea neconditionata a Capitanului au fost principii care au stat la baza propagandei legionare care a dus la crearea celei mai violente miscari din istoria Romaniei. Ura impotriva evreilor din Romania a fost ,de asemea, un element unificator.

Desigur, este greu de crezut ca asemenea lucruri s-ar putea repeta intr-o Romanie democratica, membru al Uniunii Europene. O recenta campanie a postului Realitatea TV care incerca sa obtina o reactie de solidaritate, impotriva rasismului institutionalizat din Italia a dus la o reactie greu de crezut si pentru cei mai pesimisti dintre noi . Posibilitatea unei miscari sociale violente similare miscarii legionare care sa aiba ca element unificator anti-tiganismul pare mult mai posibila.

Zdrobitoarea majoritate a mesajelor de pe sit-ul Realitatea sunt in mod strident rasiste. Sute de posting-uri cer moartea, castrarea, expulzarea, inrobirea, izolarea tiganilor romani. Multi dintre cei care au scris cred ca imaginea Romaniei in Europa este stricata de tigani. In mod ironic niciunul dintre acestia nu pare sa creada ca indemnul la genocid, inrobire fortata si castrari colective ar putea strica imaginea Romaniei mult mai dramatic decat incidentele criminale din Italia.

Discurs legionaroid

Vadim Tudor si Gigi Becali sunt priviti de o intelectualitatea romana pasiva mai mult ca bufoni decat ca amenintari, desi discursul lor are aceleasi caracteristici ca ale discursurilor legionare. Criza clasei politice romanesti de la sfarsitul anilor ‘90, scandalurile de coruptie, lehamitea electoratului roman l-au impins pe Vadim Tudor pe locul doi in topul popularitatii, desi in campania lui electorala acesta a vorbit dezinvolt despre “executii pe stadioane”. Gigi Becali, un sustinator al extremei drepte, a devenit de asemenea unul dintre cei mai populari romani in ultima perioada. Acelasi tip de lehamite a electoratului precum si coruptia si nepotismul rampante ale clasei politice au facut posibila ascesiunea fulminanta a Garzii de Fier la mijlocul si sfarsitul anilor ‘30.

Fostul cap al Bisericii Romane este stiut ca ar fi avut simpatii legionare.Exista zeci (daca nu sute) de cazuri de preoti rasisti ( in special impotriva evreilor si romilor) . Vadim Tudor si Gigi Becali sunt considerati aparatori ai crestinitatii romane. Biserica Ortodoxa Romana( ca si galeria lui Dinamo Bucuresti) a promovat cultul lui Antonescu (responsabil pentru moartea a sute de mii de evrei si a zeci de mii de tigani )si a acordat cea mai inalta distinctie bisericeasca unui primar ( Antonie Solomon primarul Craiovei) care a fost de doua ori sanctionat pentru rasism.

Gigi Becali s-a autodenumit “cavalerul” si “razboinicul luminii si al adevarului”.In mod interesant intr-o telegrama catre Hitler , Codreanu il denumea pe acesta “purtator al luminii adevarului”.

Legaturile partidelor mari cu Legiunea au fost bine documentate, mai ales simpatia deschisa a lui Maniu (liderul Partidului National Taranesc) pentru Codreanu. Aceste relatii au dus la intarirea credibilitatii unui lider extremist care se declarase deschis pentru asasinate politice. Legaturile intre Vadim si PSD sunt de notorietate asa cum sunt si cele dintre PDL si Gigi Becali. Atat Vadim Tudor cat si Gigi Becali sunt, asa cum a fost si Codreanu, foarte prezenti in mass media romaneasca.

Filiera ortodoxismului

Termeni ca “onoare”, “demnitate”, “ortodoxism” sunt in mod demagogic folosite pentru promovarea unui nationalism care adesea tinde spre extremism.Modul agresiv si succesul lui Vadim si Becali in a folosi un crestinism agresiv in promovarea unor idei adesea inepte si necrestine au dus la o mimetizare comica. Astfel politicieni din vechea generatie- oameni care in marea parte a vietii lor adulte au fost liber cugetatori se imbulzesc la ceremonii religioase care le ofera prilejul sa fie in atentia publica. Presedintele Romaniei a declarat ca reconfirmarea domniei sale in functie in urma Referendumului e determinata/vruta de Dumnezeu.

Garda de Fier a avut o sustinere deosebit de puternica din partea preotimii romanesti o parte importanta a miscarii radicale fiind compusa fie din preoti ,fie din studenti la teologie. Dumnezeu si “credinta adevarata” au fost termenii folositi in a justifica unele dintre cele mai abominabile fapte din istoria Romaniei, incluzand pogromurile impotriva evreilor din Iasi, Chisinau si Bucuresti.

Stelismul legionar nu e foarte departe de anti-tiganismul din o Romanie in care un segment important al populatiei e fie “vadimizat” fie “becalizat”. Atata timp cat intr-un mod inept o parte a politicienilor si o parte a opiniei publice continua sa ignore sau sa incurajeze violenta si radicalismul in Romania riscam sa vedem in strada ceea ce citim pe web-site-uri.

Culpabilizarea romilor

Nu romii care chipurile strica imaginea Romaniei sunt cheia problemei. Problemele principale sunt in noi, cetatenii romani obisnuiti si nicaieri altundeva.

Sunt in noi, cei care se intampla sa fim romi si ascundem asta, fricosi fiind sa incercam sa schimbam mentalitatile celor de care ne pasa cel mai mult si care sunt in jurul nostru(parteneri, prieteni, colegi); fricosi sa nu fim respinsi de cei care deja ne plac.

Sunt in noi, celor care ne pasa de imaginea Romaniei, dar care preferam sa acceptam mita, nepotismul, coruptia la toate nivelele; care preferam sa gasim justificari rasimului, violentei in familie, lipsei de moralitate.

Sunt in noi cei care, desi avem rude sau parteneri de etnie diferita, continuam sa avem aceleasi prejudecati despre grupuri etnice si continuam sa radem la glumele rasiste ale colegilor nostri.

Noi suntem cei vinovati de propria noastra scarba si marginalizare si de faptul ca este exceptional sa avem personalitati publice care sa nu ne starneasca o senzatie de greata macar ocazional.

Eu ma simt roman. M-am simtit probabil “cel mai” roman cand Hagi (machedon) si Ilie Dumitrescu (rom) au adus in strada de sute de ori mai multi romani decat a reusit vreodata sa aduca oricare politician.

Intodeauna este simplu sa gasim justificari pentru mita, coruptie, furt, violenta sau rasism, in special in cazul in care noi insine sau cei apropiati noua o fac.Dar, daca vrem sa incercam sa contruim o Romanie normala in care copiii nostri sa-si doreasca sa stea sau sa revina si in nici un caz sa plece; trebuie sa ne chinuim sa invatam ca, in fapt, “problemele reale si majoritare ale comunitatii rome” ca si cele ale comunitatii romane trebuie rezolvate impreuna si nu separat.

Bunicei mele ii era frica de o noua deportare la Bug. Imi spunea sa nu fiu la fel ca mama (integrata) si sa incerc pe cat posibil sa ma izolez de romani.Sistemul de invatamant romanesc m-a invatat ca fac parte din o specie subhumanoida care a fost pe drept pedepsita si abuzata de-a lungul istoriei. Istoria care se preda in momentul acesta elevilor este “istoria romanilor” si nu face nici un fel de referire la abuzurile impotriva romilor.Romania, desi promovata a fi tara etnicilor romani este tara cetatenilor romani, cei mai multi dintre acestia “impuri” etnic. Pana nu acceptam asta o sa continuam sa fim intr-un cerc vicios in care o sa ne invartim in cautarea problemelor reale ale altora si nu ale noastre si o sa ne batem capul de pomana cu cine e vinovat de imaginea proasta a Romaniei intr-un stat care e acuzat de rasism institutionalizat(Italia) si care are probleme de imagine mult mai mari decat Romania.

Valeriu Nicolae este director executiv la European Roma Grassroots Organisation

STATELE DIN NORDUL ŞI SUDUL MEDITERANEI SUB SEMNUL ÎNŢELEGERII

iulie 21st, 2008
Sarkozy privește către SudSarkozy privește către Sud

Eveniment unic, reuniunea la Paris a 43 de State legate istoric sau direct de Marea Mediterană, organizată, cu o deosebită insistenţă de Preşedintele Franţei, se vrea purtătoare de speranţe de pace într-o regiune tradiţional conflictuală.

Lansată în sunet de fanfară, „Uniunea Mediteraniană” va pune, se crede, bazele unei reconcilieri durabile în Orientul-Apropiat. „N-am fost niciodată atât de aproape de găsirea unui acord”- cu palestinienii – declara, optimist, Primul ministru israelian Ehud Olmert, de faţă cu Nicolas Sarkozy şi cu Preşedintele Autorităţii palestiniene Mahmud Abbas. Strângerea de mână a celor doi bărbaţi de stat, ne trimite la imaginea mişcătoare din 1993, când Yizhac Rabin şi Yasser Arafat şi-au dat mâna, în semn de împăcare, sub oblăduirea lui Bill Clinton.

Rămâne totuşi de văzut dacă UPM-ul (Uniunea pentru Mediterană) va isbuti mai abitir ca Reuniunea de la Barcelona din 1995, din care-şi trage inspiraţia. E drept că structurile „Procesului de la Barcelona” n-au putut fi duse la capăt din cauza frecvenţei conflictelor militare regionale.

Al-Kadhafi face „mutre”

Co-prezidată de Nicolas Sarkozy şi de preşedintele egiptean Hosni Mubarak, această întrunire istorică a reunit, atât totalitatea ţărilor din Uniunea europeană cât şi Statele de pe malul sudic al Mediteranei: Algeria, Marocul, Israelul, Siria, Autoritatea Palestiniană, cu excepţia Libiei lui Kadhafi care a refuzat să participe şi să semneze declaraţia alianţei, fără nici o explicaţie plauzibilă, invocând teama iraţională a unei „neo-colonizări” :”Europa are nevoie de resursele noastre – spune dictatorul – ea e datoare să se aşeze cu noi la masă, fără nici o condiţie”.

Tot ce-l obsedează pe acest spirit încins, este soluţia de a umili cât se poate Occidentul pe propriul lui teren şi nu tentaţia de a reuni cele două ţărmuri ale Mediteranei în vederea unor proiecte comune.

Or, naivitatea e deseori o slăbiciune a Franţei, fată bună, şi a Europei angelice, ambele mult prea credule în vorbe de clacă…

Israelul şi Statele Arabe la masa rotundă

Întâlnirea a demarat într-adevăr sub semnul păcii. Ehud Olmert a avut o discuţie indirectă, dar pozitivă, cu inamicul nr.1 al Israelului, sirianul Bachar al-Assad, prin intermediul Premierului turc Erdogan, după cum relatează presa israeliană.

Pentru a ajunge la o înţelegere pacifică cu Israel, va fi nevoie de o perioadă între şase luni şi doi ani, estima Preşedintele sirian, intervievat pe canalul de televiziune France2.

Pe de altă parte, al-Assad şi-a pus toate speranţele în viitoarea administraţie americană, reieşită din alegeri, pentru a ajuta Damascul să parvină la o înţelegere cu Israelul. „Administraţia actuală nu are nici viziune şi nici voinţa de a instaura pacea…”.

Pace fără cronometru

„Pacea nu se va face într-o după amiază – concede Nicolas Sarkozy – trebuie surmontate dezacordurile şi diviziunile pentru a construi un instrument al păcii în serviciul mării noastre comune, marea Mediterană ”.
Adresându-se celor prezenţi în jurul mesei rotunde, Preşedintele francez a continuat: „Lumea întreagă vă priveşte. Vă priveşte din Turcia şi din Grecia, din Algeria şi din Maroc, din Palestina şi din Israel, din Croaţia şi din întreaga Europă, întrebându-se dacă această generaţie de oameni politici este capabilă să instaureze un climat pacific, evitând pierderi inutile de vieţi omeneşti…”

Şase proiecte

Depoluarea Mediteranei este o prioritate. În cursul ultimilor ani marea a suferit serioase degradări, care devin din ce în ce mai costisitoare pentru Statele ce-i populează ţărmurile, între 2,5% şi 5,5% din PIB-ul lor. Uniunea îşi propune contribuţii substanţiale pentru curăţirea litoralelor a 40 de site, atinse în mod particular, până în 2020.

Crearea de „autostrăzi” maritime, în vederea facilitării transporturilor şi securizării trecerilor de marfă prin punctele nevralgice :Bosfor, Gibraltar, sau Canalul de Suez.

O Protecţia civilă amplificată pe timp de cutremure, secete, inundaţii, poluări maritime sau industriale constituind ameninţări ale bazinului mediteranean.

Realizarea unui plan de exploatare a energiei solare, atât de generoase pe aceste meleaguri.

O cooperare universitară relevând de înfiinţarea unei universităţi euro-mediteraneene, bazate în Slovenia, capabilă să stimuleze cercetările în acest sens.

Susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii, constituind marea majoritate a celor din regiunea Mediteranei.

Succesul UME, va depinde, mai întâi de toate, de avansarea discuţiilor de pace din regiune. O reuniune, la fiecare doi ani, este prevăzută în vederea urmăririi activităţilor Uniunii şi luarea măsurilor celor mai apropiate în cazul unor eventuale defecţiuni.

„Mai întâi am visat. Uniunea pentru Marea Mediterană a devenit acum o realitate” se exprima bucuros Nicolas Sarkozy. „A trebuit ca cineva să rişte pentru ca cercul virtuos să se angajeze”.

Nouăzeci de ani de la asasinarea Ţarului Nicolae al II-lea

iulie 21st, 2008
Membrii familiei regale au fost executați în grabăMembrii familiei regale au fost executați în grabă

În Urali, la Ecaterinburg, sute de admiratori ai ultimului ţar rus comemorează nouă decenii de când Nicolae al II-lea şi întreaga sa familie au fost ucişi de bolşevici. S-au adunat la Biserica „Sângelui Vărsat”, ridicată în 2003, pe locul unde au fost împuşcaţi împăratul rus, soţia, cei cinci copii ai lor, medicul şi trei servitori.

În această noapte, la ora când familia imperială a fost executată în beciul unei case din Ekaterinburg, după slujba religioasă, pelerinii vor merge 18 kilometri să se roage în mina abandonată unde au fost aruncate trupurile fără viaţă. Asasinii au încercat atunci să şteargă urmele şi au stropit cadavrele cu acid, după care le-au dat foc.
Resturi ale scheletelor au fost găsite de-abia în 1991 şi identificate cu ajutorul testelor ADN.

Ceilalţi doi copii ai ţarului, prinţul Alexei şi prinţesa Maria, erau în continuare dispăruţi fără urmă. Recirculau zvonurile potrivit cărora unii Romanovi ar fi supravieţuit masacrului.

Acum, după 90 de ani, experţii încearcă să rispească definitiv misterul. Vara trecută, fragmente de schelet aparţinând unui baiat şi unei fete au fost exumate lângă Ekaterinburg.

Misterele din pădurea Ekaterinburgului

Timp de 90 de ani, după execuţia ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale, nu s-a găsit nicio urmă a acelui îngrozitor măcel. De fapt, nu s-a întreprins nicio căutare, puterea sovietică nefiind dispusă să facă lumină în acest sângeros episod. Dar, după căderea comunismului, pădurea în care se presupunea că au fost îngropate cadavrele familiei imperiale a fost răscolită în lung şi-n lat şi au fost scoase la iveală osemintele găsite în trei gropi aflate la mare distanţă unele de altele. Rămăşiţele pământeşti au stabilit, fără drept de dubiu, că osemintele aparţin familiei Romanovilor.

Dar lipseau osemintele prinţului Alexei, în vârstă de 13 ani, la acea vreme, şi ale Marii Ducese Maria Nikolaevna, sora sa. Lipseau, totodată, şi osemintele prinţesei Anastasia, despre care s-a spus că ar fi scăpat din acel sinistru măcel. În legătură cu prinţesa Anastasia, fiica cea mică a ţarului, au fost vehiculate, de-a lungul timpului, numeroase legende care au făcut obiectul unor filme artistice, inclusiv documentare.

Enigmă descifrată

Se pare, însă, că trista odisee a familiei imperiale ruse a ajuns la final. Cu alte cuvinte, după cum informează site-ul edmontonsun.com, enigma din jurul dispariţiei Romanovilor, ultima dinastie imperială a Rusiei, a fost, în sfârşit, descifrată. Testele ADN efectuate asupra rămăşiţelor pământeşti descoperite recent într-o pădure din apropiere de Ekaterinburg au confirmat că acestea le-au aparţinut prinţilor Alexei şi ducesei Maria, copiii lui ţarului Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Rusiei.

Dar, în pofida acestei descoperiri, descendenţii familiei Romanov, mulţi dintre ei stabiliţi în SUA, sunt de părere că aceste teste nu sunt adevărate, ele fiind doar o abilă acţiune de reabilitare a imaginii Rusiei, la originea acestui demers ştiinţific şi mediatic totodată aflându-se actualul guvern. „Tragedia familiei ţarului se va termina doar atunci când aceştia vor fi declaraţi victime ale represiunii politice”, a declarat Gherman Lukyanov, avocatul descendenţilor familiei imperiale.

O scurtă istorie a homosexualității. 8. Între renaștere și Freud

iulie 21st, 2008
Psihanaliza lui Freud poate fi considerată o pseudoștiințăPsihanaliza lui Freud poate fi considerată o pseudoștiință

1. Prolog

Voi incepe acest articol, destinat intr-o oarecare masura prezentarii unor notiuni ceva mai aride, despre caracterul stiintific sau nestiintific al psihanalizei lui Freud, cu prezentarea unor realitati din timpul renasterii. Nu fac acest lucru in mod intamplator, ci mai ales pentru a explica de ce demersul lui Freud de a psihanaliza artistii renasterii a fost steril si chiar caraghios. Ma refer aici in primul rand la efectuarea unor „studii psihanalitice” care se refera la viata lui …Leonardo da Vinci, dar si la incercarile efectute de Freud de a psihanaliza viata lui Michelangelo.

Dar nu este singurul motiv care ma determina sa incep astfel acest articol. De curand mi s-a adus ca argument al superioritatii religiei crestine catolice tocmai imensul volum de arta pe care l-a generat. Vom vedea ca aceasta arta, realizata in mare parte de artisti homosexuali nu a supravietuit datorita crestinismului, ci de foarte multe ori…in pofida lui.

Conciliul de la Trent (care a avut loc in secolul al 16-lea, intre 1545 si 1563) a fost organizat de Vatican din multiple cauze, una din ele fiind minimizarea pierderilor bisericii catolice in fata pericolului reformat, dar si pentru aplanarea scandalului starnit de pictarea Capelei Sistine de Michelangelo. Ma intreb si azi cam ce parere ar avea vreun calugar crestin orthodox care vede pentru prima data capela Sistina, cu pleiada ei de nuduri masculine si de corpuri atletice; cu Isus Christos pictat mai mult ca zeul Apolo, fara barba dar foarte stralucitor, ca o zeitate solara. S-a chiar sugerat faptul ca papa Julius al doilea ar fi fost foarte progresist, desi nu putrea sa se exprime direct, si ca de fapt ar fi fost adeptul sistemului solar al lui Copernic!

Cam acelasi lucru (ca orice calugar sau preot crestin orthodox sau orice rabin) l-au simtit in acei ani si unii cardinali catolici care s-au infuriat ingrozitor la vederea picturilor lui Michelangelo. Mai precis, cardinalul Carafa a fost atat de socat incat l-a reclamat imediat pe Michelangelo papei. Michelangelo a raspuns in stilul lui taciturn dar neiertator: l-a pictat pe cardinal cu sleahta lui de sustinatori in iad, intr-o pozitie foarte stanjenitoare: Satana, sub forma unui sarpe fioros, era pictat devorandu-i organele lui genitale. Dar nu li se putea inchide usor gura protestatarilor religiosi, chiar daca Papa a fost in mod sistematic si consistent total de partea lui Michelangelo. Insusi Cardinalul Carafa si prietenul sau din Mantua, Monsegnorul Sernini au inceput pe cont propriu o actiune de cenzura a picturilor.

Spre lauda papei, cand cardinalul respectiv a intervenit la el cu rugamintea de a-l obliga pe Michelangelo sa renuntze la batjocorirea lui picturala si sa-l „mute” din iad in rai, Papa a raspuns mucalit: „Fiul meu, Sfanta Noastra Credinta Catolica nu imi permite mie sa scot pe cineva din iad! Asta numai Dumnezeu singur o poate face! Daca te-ar fi pictat in purgatoriu, mai aveam o posibilitate. Dar cine e in iad nu poate spera decat la mila lui Dumnezeu!”. Si i-a inchis gura pe vecie!

Dar cum am spus, partida nu era castigata, mai ales ca insusi maestrul de ceremonii al Papei, Biaggio da Cesena a declarat ca acum Capela Sistina arata mai mult ca un bordel de barbati decat ca o biserica crestina. Asa ca pana si papa a trebuit sa cedeze, angajand un pictor vestit sa „acopere goliciunea” barbatilor. Italienii contemporani au fost total neiertatori cu acest biet pictor (Daniele da Voltera) pe care l-au poreclit „il Braghettone”, adica ” punatorul de slitzuri”! (termen profund peiorativ si insultator chiar si atunci).

Daca la tot acest scandal mai adaugam si multitudinea de fanatici de tipul lui Savonarola care misunau pe atunci in Italia renascentista si care distrugeau ei insisi tablourile reusite si in general piesele de arta, vedem ca in realitate ceea ce a supravietuit acelor vremuri a fost cu mult mai putin decat ceea ce s-a creat atunci. Unii pictori, cum a fost Boticelli, au fost convinsi sa-si distruga singuri multe din picturile lor! La fel ca si lucrurile care au supravietuit din distrugerile obiectelor antice.

Desi episodul „Savonarola” s-a sfarsit oarecum surprinzator (dupa arderea artei, el insusi a sfarsit prin a fi ars pe rug), totusi erau multi altii „ejusdem farinae” care au distrus timp de multe secole adevarata arta a renasterii plus cea a lumii antice. La toate aceste exemple pitoresti de istorie transparenta a renasterii mai putem adauga „frisca de pe tort”. Oameni ca Savonarola au organizat brigazi de cercetare a vietii sexuale a locuitorilor Florentei care functionau noaptea prin parcuri, ca politia din Havana pe timpul inceputurilor lui Castro. Locuitorii Florentei si asa erau ironizati in Germania. („florenzen” ca verb german dobandise sensul de „a avea sex anal” pe atunci). Reciproc, la Florentza se spunea ca germanii sunt murdari si plini de purici si paduchi; si ca dorm bine numai in paie cu alte animale alaturi; nu se apropia nimeni de ei. Delicatetzuri reciproce intre vecini.

2. Freud

Vom sari cateva secole de la atat de transparenta renastere pana la Freud, observand ca Freud si-a cautat exemple pe care sa discute teoriile sale mai intai din realitatea imediata, apoi in secolele trecute…pana cand a ajuns la renastere. De ce? Pentru ca tot ce s-a intamplat in era Victoriana si chiar mult mai devreme era ascuns cercetarii; totul era secret. Numai renasterea a prezentat deschiderea necesara realizarii unor studii, fie ele si caraghioase. Sa nu uitam ca in perioada cand biserica avea controlul absolut asupra moralei, nici macar numele „crimelor” nu erau accesibile, fiind ascunse generic sub expresia „crimen nefandum”. („crimele” despre care crestinii nici nu au voie sa vorbeasca; crime „de ne-vorbit”)

Astfel in secolul al 18-lea un baiat olandez prins asupra faptului (in flagrant) la 16 ani a fost legat in lanturi o viata intreaga si numai la moarte s-a aflat care a fost „crima lui”. Destul de asemanator cu trimiterea oamenilor nevinovati la canal si la puscarii, sub regimul communist, fara sa li se spuna de ce. („hehe, daca ai fi fost vinovat de ceva crezi ca ai mai fi fost eliberat vreodata? –spuneau tortionarii lor.)

Meritul imens al lui Freud consta in faptul ca a fost primul care sa include sexualitatea umana in domeniul analizei mai mult sau mai putin stiintifice. Azi lucrarile lui despre renascentisti (psihanaliza lui Leonardo da Vinci, Michelangelo sau ale altora) sunt considerate junk. Gunoi. Freud reprezinta pentru noi azi exemplul cel mai frecvent dat de personalitate importanta a stiintei (a reusit sa sparga o dogma milenara) dar de la care pe planul strict stiintific nu a ramas nimic valid. Iar cel care l-a scos din domeniul stiintific cu totul se numeste Karl Popper.

3. Karl Popper

Cum Freud a avut o activitate uriasa de descriere a fenomenelor psihice (sa ne gandim numai la inventiile lui despre ego, super-ego si sine; la complexul Oedip si Electra, la verbozitatea cercetarilor lui si chiar la pleiada de imitatori de la Young la Adler si de la justificarea „isteriei publice” a lui Charcot si clientelor sale…) este oarecum straniu sa putem spune ca Popper a inchis pagina deschisa de Freud cu numai cateva fraze.

Freud sustinea de exemplu ca toti oamenii trec prin complexele Oedip (de dragoste intre copilul de sex masculin si mama sa) sau Electra (de dragoste sexuala intre fiica si tata).

Cuiva care ar fi spus ca mine: „asta este fals”, el ii raspundea ca este „repressed”, ca isi reprima amintirea. Asa in toate privintele. Deci asa zisa stiinta a lui Freud se reducea la „crede si nu cerceta”, care este atitudinea caracteristica religiei iar nu a stiintei. Iar aceasta caracteristica a intregii invataturi a lui Freud desfiinta orice character stiintific al demersului sau!

Karl Popper a fost preocupat o viata intreaga de caracterul stiintelor. Ce determina ca o stiinta sa aiba character stiintific iar o pseudostiinta sa nu aiba acest character? Si a gasit raspunsul: falsifiabilitatea!

Pentru a intelege acest lucru, cel mai usor este sa luam in discutie cazul lui Einstein, care a spus: „daca se vor face mii de experiente care vor confirma teoria relativitatii stabilita de mine, asta nu ar fi destul ca sa confirme ca teoria mea este corecta . In schimb daca cineva va face un singur experiment in urma caruia sa observe o discrepantza cat de mica intre datele obtinute de el si ceea ce prevede teoria relativitatii, acel experiment „nereusit” va cantari mai mult decat posibile milioane de experiente care o satisfac, si va dovedi in mod clar ca nu este adevarata!”

Evident ca nu s-a descoperit (inca) nici un caz in care teoria relativitatii generalizate sa nu fie corecta! Desi exista presupunerea ca exista o super-teorie care sa poata explica mai multe date in cazul miscarii de rotatie a galaxiilor in cosmos. Daca se va adeveri acea noua teorie, nu va insemna totusi ca Einstein nu a avut dreptate pentru domeniul in care teoriile lui sunt confirmate de practica.

Deci o stiinta adevarata are intodeauna posibilitatea sa probeze fie ca este adevarata, fie ca este incompleta. Sau o ipoteza stiintifica are posibilitatea de a se dovedi corecta sau incorecta. Daca prin insasi constructia ei o teorie nu permite confirmarea sau infirmarea ei, ea este eliminata din domeniul stiintific. Ceea ce s-a intamplat si cu Psihanaliza lui Freud!

Din acest motiv (si pe acest criteriu) noi putem respinge de la inceput o pseudostiinta, cum ar fi de exemplu creationismul, care nu are caracter stiintific ci doar religios. Un creationist spune, indiferent de experienta fizica, despre varsta pamantului ca este de circa 6 mii de ani, cum a calculate-o din biblie arhiepiscopul irlandez Usher in 1656. Toate argumentele tuturor masuratorilor facute prin zeci de metode verificate si omologate spun altceva, dar un fundamentalist creationist va gasi oricand o explicatie la teoria lui, care este neverificabila. Cum ar putea fi verificata o ideie trasnita dupa care Dumnezeu a bagat in pamant fosilele de dinozauri pentru a verifica credinta fundamentalista drept-credinciosilor crestini sau evrei? Nimeni nu poate verifica asa ceva, macar pentru ca nimeni nu l-a vazut pe dumnezeu facand asa ceva!!

Tot pe acest criteriu respingem si Freudismul: pentru ca daca un lucru nu este dovedit, ca in religie, Freud recurge la explicatia lui infailibila: este asa cum zic, dar ai uitat ca nu ai memorie buna. In cazul specific al lui Freud s-a spus ca nu a existat niciodat vreun medic care sa fie „DEBUNKED” de atatea ori! (as traduce prin dat de gol, condamnat, demonstrat ca fals).

4. Rolul de azi al psihanalizei

Cu toata lipsa caracterului stiintific, psihanaliza nu este moarta! La fel ca si acupunctura, la fel ca si presopunctura sau chiar ca si…….efectul placebo ca sau pilulele continand particole de nimic (cum se intampla in cazul homeopatiei!)Pilule fabricate pe bani grei, dar cand incerci sa le calculezi concentratia unui „medicament” din ele, ajungi la …multime vida!

Numai ca psihanaliza a fost exclusa iremediabil din „tratarea” orientarii sexuale, chiar pe motivul amintit, ca nu are nimic stiintific in ea. Zeci de ani de aplicare a psihanalizei la orientarea sexuala au dus la rezultate ridicole. Marturisaesc ca si eu m-am distrat citind despre tratamentele epigonilor romani ai lui Freud, care au publicat destule carti in perioada interbelica. Carti care sunt interesante din punct de vedere strict istoric! In viziunea lor, a visa un spic de grau avea cu siguranta o conotatie sexuala!

Cat despre criteriile lui Popper sunt studiate si aplicate cu mult mai in adancime decat am pomenit eu aici! Dar nu am vrut ca subiectul acesta sa devina arid si greu de inteles. Si in acest domeniu stiinta face progrese; nu este incheiata. De exemplu exista azi o teorie a stringurilor ( de fapt a d-branelor) care pare sa rezolve intr-un mod extraordinar aparentele contradictii dintre mecanica cuantica si cea relativista in fizica moderna, numai ca nu exista inca aceasta posibilitate de verificare a teoriei. Desi este vorba de stiinta pura, totusi acest domeniu nu s-a ridicat inca la nivelul verifiabilitatii…Mai asteptam progresul si aici!!

5. Concluzii

A. De multe ori unii credinciosi afirma ca numai revolutia sexuala din anii 60 este vinovata de trezirea sexualitatii in oameni (ceea ce in opinia lor este ceva negativ). Se poate vedea din istorie ca perioada renasterii a fost cu mult mai deschisa din acest punct de vedere decat orice „revolutie sexuala” recenta.

B. S-a vazut ca toate incercarile de „tratare” a orientarii sexuale nu numai ca sunt absurde (a se vedea si articolele trecute) dar sunt chiar din fasha sortite esecului deoarece teoriile pe care se bazeaza nu sunt stiintifice. (psihanaliza in primul rand).

C . Referintele pe care le fac azi cardinalii si papii homofobi nu sunt sustinute de istorie. Actualul papa Ratzinger a definit pe toti homosexualii ca fiind in mod intrinsec rai. („intrinsically evil”). Prin asta el a mers mai departe pe calea homofobiei chiar decat papii anteriori, care spuneau ca homosexualii care „nu fac nimic” pot fi chiar sfinti!
Ar fi de dorit ca acest papa sa se si poarte cum ii este vorba, adica sa doneze toate operele de arta facute si proiectate de homosexuali societatii civile. Ma refer aici evident si la…Capela Sistina. Momentan el ii condamna pe homosexuali, in timp ce se lafaie in palatele si bisericile facute de ei.

D. Pentru ca o disciplina umana sa aiba o valoare stiintifica este necesar ca ea sa satisfaca criteriul falsifiabilitatii. Nu orice guias ideologic (ca „socialismul stiintific”, „marxism-leninismul” sau „creationismul stiintific” au valoare stiintifica! Criteriul falsifiabilitatii este usor de aplicat si inteles mai ales prin raportare la adevaratele stiinte.

E. Chiar si fara sa se cunoasca definitia moderna a sanatatii mintale, din istorie vedem
cazurile unor oameni perfect normali, chiar genii, care ar fi putut deschide mintea asa
zisilor medici moderni sa nu considere niciodata homosexualitatea pe lista bolilor mintale. Dar nu a fost sa fie asa. Uneori a privi in fatza evidentza este in sine un act de curaj.

Voi continua in articolele viitoare sa analizez nu numai culturile europene, dar sa trec si la alte culturi pentru a vedea care a fost atitudinea lor fatza de orientarea sexuala inainte de a interveni zelotii crestini ca misionari in tarile lor.

Optsprezece zile în Japonia (4) – Tokyo, de la șic la șoc

iulie 21st, 2008
Tokio: modernitate și tradițieTokio: modernitate și tradiție

Mobilele noastre sună frenetic: neamuri, prieteni din Portugalia și România, că neapărat să ne uităm la televizor. Cum, n-am aflat?, s-a petrecut o nenorocire în Tokyo, un nebun a omorât vreo șapte persoane în plină zi, în principalul cartier de produse electronice! Într-adevăr toate televiziunile anunță la unison că Tomohiro Kato, un tânăr de 25 de ani, “obosit de viață”, după cum avea să declare, a atacat și ucis șapte persoane în cartierul Akihabara.

Știrea este întoarsă pe toate părțile și-mi servește de lecție în ceea ce privește jurnalismul japonez. Cu atât mai mult cu cât înțelegem totul, nu că am fi învățat noi japoneza peste noapte, ci grație unei facilități extraordinare: o singură apăsare pe un buton al telecomandei și posturile în japoneză sunt traduse în engleză și viceversa.

Mai toate recurg la același tip de prezentare (cu nelipsitele plecăciuni la începutul și sfârșitul jurnalului): oribila crimă este reconstituită pas cu pas iar reporterii aleargă dintr-un loc în altul la vânătoare de martori oculari. Abordarea pare destul de senzaționalistă, deși au bunul-simț de a nu arăta chipurile părinților rușinați de fapta necugetată a fiului lor.

Oricum, trebuie să vă spun că nu m-am simțit nicăieri atât de în siguranță cum m-am simțit în Japonia. În plină zi sau la ore târzii din noapte, nu ne-a mirosit nicio clipă a pericol. În toate orașele pe care le-am vizitat, magazinele își expun produsele pe stradă și nu le păzește nimeni, pentru că nimănui nu i-ar trece prin cap să fure, desigur. Iar despre corectitudinea lor, ce să mai vorbim: n-am verificat nici măcar o dată restul primit de la vânzătoare!

Ginza – luxul la el acasă

În plin centru al Tokyo-ului, cartierul de afaceri, Ginza, transpiră opulență la fiecare pas: toate casele de modă de lux, de la Chanel și Louis Vuitton la Prada, cei mai cunoscuți bijutieri din lume, principalele firme de electronice au aici nu un magazinaș ci clădiri întregi. Bine cunoscuta Sony are chiar o stradă cu numele ei.

La asemenea magazine, prețuri pe măsură. Ginza este, dealtfel, celebră pentru cumpăratul cu ochii în vitrinele care se întrec în creativitate.

Ne aflăm într-o zonă unde metrul pătrat costă nici mai mult nici mai puțin decât trei sute nouăzeci de mii de dolari! Ginza deține recordul absolut în Japonia, deși casele sunt, în general, foarte scumpe, datorită crizei de spațiu. Explicația este simplă: o sută douăzeci și trei de milioane de japonezi locuiesc pe o treime din teritoriu, restul fiind ocupat de munți.

Inimă de broască sau carpaccio de Fugu?

La marginea cartierului se află cea mai mare piață en-gros de pește din lume. Spectacolul începe dis-de-dimineață, pe la ora 5, cu licitația de ton. Peștii congelați sunt aliniați pe ciment și analizați cu atenție de potențialii cumpărători. Bucătari din toată lumea vin personal sau își trimit agenții să cumpere peștele cel mai proaspăt. Cu câteva luni în urmă licitația era una dintre atracțiile tursitice ale orașului. Dar din cauza prostului obicei de a pune mâna pe pești, accesul turiștilor a fost interzis. Vizităm restul pieței, cu mare atenție la sutele de vehicole motorizate care forfotesc în toate direcțiile, printre pești pe care nu i-am mai văzut niciodată și fructe de mare de dimensiuni incredibile.

La ieșire, câteva restaurante servesc sushi proaspăt. Ne așezăm și noi la coadă la restaurantul cel mai cunoscut. Printre delicatesele servite clienților, pe lângă banalul pește încă viu ciopârțit până la stadiul de sashimi chiar în fața ta, se mai numără câteva specialități pentru cei cu stomacul tare: inimă pulsând de broască sau felii de Fugu, peștele balon interzis în UE din cauza veninului foarte puternic pe care-l conține în ficat, ovare și piele. Deși drăguț și chiar caraghios ca aspect, Fugu este o adevărată provocare, atât pentru cine-l gătește, cât mai ales pentru cine-l consumă! Carnea sa poate deveni mortală dacă nu este tăiată respectând reguli precise, iar pentru a-l putea servi, bucătarii trebuie să se antreneze timp de câțiva ani.

Tentația crește direct proporțional cu prețul delicateselor, dar suntem nevoiți să renunțăm când auzim că poate dura și două ore până să fim serviți! Intrăm, totuși în alt restaurant și ne delectăm la micul-dejun cu cel mai prosapăt “Sushi to sashimi” (platou mixt) pe care l-am mâncat vreodată. Iar în loc de periculosul Fugu ne mulțumim cu o nevinovată dar nu mai puțin provocatoare pereche de creveți cruzi.

Subrete și maniaci ai calculatoarelor

Cu stomacul pus la cale ne îndreptăm spre capitala produselor elctronice. Da, ați ghicit, ne aventurăm în Akihabara, cartierul de la începutul acestei cronici, Mecca jocurilor pe calculator.

Încă de la ieșirea din metrou ne întâmpină zeci, poate sute de magazine de electronice. Senzația este destul de ciudată: te aștepți să te lovești la orice pas de vreun robot, extraterestru ori maniac într-ale calculatoarelor, sau toate astea la un loc. Iar printre ei adolescenți care-și imită personajele preferate din celebrele manga animate japoneze sau din jocurile electronice.

Tot aici se găsesc și celebrele cafenele unde ești servit de adolescente îmbrăcate după moda subretelor franțuzești. Un succes! Mai ales când te întâmpină cu un surâs și un “Welcome home, master”. Desigur totul se rezumă la un joc, la o înscenare, care apelează la fetișurile și visele noastre, pardon, ale japonezilor, cele mai ascunse.

Oricum, cartierul acesta este atât de copleșitor și de obositor încât după o oră ne hotărâm să plecăm, intoxicați.

“Să nu vă fie milă de mine, muncesc de plăcere”

Cuvintele îi aparțin lui Kiyoshi, ghidul nostru în Tokyo. Autocarul înțesat cu europeni, americani, canadieni și australieni se uită neîncrezător. Dar omul, deși zâmbește, nu glumește. Are aproape șaizeci de ani, trei joburi, Iar la sfârșitul zilei aleargă cinsprezece kilometri ca să-și întrețină picioarele, numai fibră și os, pe care le și expune cu mândrie. Doarme numai patru ore pe noapte pentru că “este suficient”. Și, ca majoritatea japonezilor, muncește șapte zile pe săptămână. Ba el încă se poate considera norocos: din două în două luni are o zi liberă.

Dealtfel, când le spuneam japonezilor că periplul nostru dura optsprezece zile, se minunau cu toții. Vacanțele lor durează cel mult o săptămână pe an, dar nu pentru că ar fi obligați de patroni, ci dintr-o opțiune personală. De aceea, ați observat, probabil, grupurile de turiști japonezi care vizitează Europa sunt compuse mai ales din persoane în vârstă. Mulți dintre ei călătoresc de-abia după 65 de ani pentru că deși ies la pensie la 60 de ani, încep să-și primească drepturile de-abia după încă cinci ani, timp în care sunt nevoiți să trăiască din economii sau să-și găsească de lucru.

Timp de câteva ore, Kiyoshi ne prezintă principalele puncte de atracție din Tokyo: turnul identic, dar roșu și câțiva metri mai înalt, cu Turnul Eiffel, templul Senso-ji, străzile comerciale. Se entuziasmează ca un copil când ne vorbește despre Odaiba, insula artificală construită acum nouăsprezece ani în golful Tokyo-ului. La aniversarea de 10 ani a insulei, prietenii americani le-au dăruit și o replică a Statuii Libertății, loc de pelerinaj pentru perechile de îndrăgostiți la apus de soare.

Înapoi la civilizație?

Ne despărțim de Tokyo, de Japonia, cu sentimente amestecate, de la păreri de rău, la dorința de a ne întoarce, cel puțin ca să vedem Muntele Fuji care, sfios ca o japoneză s-a ascuns în nori pe toată durata șederii noastre.

Plecăm, cuceriți mai ales de simpatia japonezilor, impresionați de calitatea serviciilor și cu nostalgia unor realități pe cât de frivole, pe atât de utile, precum toaletele high-tech cu scaune care încălzesc capacul și te spală la fund, parol!

Ne întoarcem în Europa cu vaga senzație că e nemaipomenit să fii turist în Japonia, sau să trăiești câtăva vreme, dar altceva (cum?) e să fii japonez – “Suntem prea mulți”, spunea doamna Tanabe din Takayama.

Aterizăm, și jumătate din avion s-a ridicat deja în căutarea bagajelor. Se aud și primele telefoane mobile. Voci stridente îmi perforează timpanele. Îmi vine să fug înapoi la o grădină Zen oarecare. N-avem de ales, ne-am întors. La civilizație?

Injurand partidul prin muzica

iulie 21st, 2008

Multi cunosc atitudinea pe care a avut-o Haydn, cu diplomatia-i cunoscuta, atunci cand printul Nikolaus Esterhazy, fratele mostenitor al printului Paul Anton Esterhazy produsese o groaza de nemultumiri instrumentistilor din orchestra palatului, majoritatea legate de salarii sau, cel mai important, de obligativitatea de a petrece mult timp pe drumuri, departe de familiile lor, de Viena, cu ocazia nenumaratelor deplasari ale printului. Dorind sa gaseasca o solutie pentru instrumentistii pe care ii iubea atat de mult si pe care ii conducea in calitate de dirijor, Haydn a compus o simfonie, lucrare ramasa in istoria muzicii sub numele de “Simfonia Despartirii”.

In seara spectacolului in care urma sa fie prezentata simfonia, sala de concerte era feeric luminata, si totul stralucea. A venit si randul lucrarii pregatite special si dedicata printului, ultima lucrare din acel concert.
O lucrare frumoasa, emotionanta, care invaluia in visare spectatorii. Linistea era absoluta. Prima si a doua parte se scurg lin, a treia parte e un menuet gratios si sublim si urmeaza partea a patra si ultima…Aparent, nimic nu era neobisnuit pana cand toate instrumentele tac si se petrece un lucru ciudat: al doilea cornist si primul oboist se ridica de la pupitrele lor, isi iau instrumentele, sufla pe rand in lumanarile care le luminasera partiturile si parasesc scena. Ceilalti continua parca incercand sa-i suplineasca si pe cei plecati, dar dupa doar cateva masuri fagotistul face si el acelasi lucru, se ridica, sufla in lumanare si pleaca. Si uite asa, rand pe rand, aproape toti instrumentistii ies din scena, iar lumina isi pierde din putere…

Parca neobservand nimic, Haydn continua sa dirijeze. Alaturi de el mai erau doar doi violonisti care, in cele din urma, sufla si ei in lumanari si parasesc scena. Haydn, dupa un moment de ezitare, sta sa plece si el. In acea clipa, Esterhazy se ridica de la locul lui, se apropie de scena, îi face semn capelmaistrului sa ramana si cu vocea emotionata ii spune: „Dragul meu Haydn, am inteles: muzicantilor le e dor de casa. Bine, de maine impachetam, plecam la Viena.”

Cei care cunosc limbajul muzical stiu ca exista anumite formule, insiruiri de note, care sunt folosite drept coduri intre muzicieni, in special instrumentisti, pe modelul intrebare si raspuns. Nu stiu daca aceste formule isi au originea pe vremea jocurilor cu margele de sticla, sau poate mult mai de mult, dar ele s-au transmis intotdeauna din muzician in muzician. Exista insa printre aceste formule si o injuratura celebra pe care evident nu v-o pot traduce in cuvinte, si nu neaparat pentru ca pudoarea mi-o impune, ci pentru ca ea circula doar sub forma unor sunete muzicale insiruite intr-un anume fel, si nu are o anume traducere. Injuratura este cunoscuta insa de instrumentistii din lumea intreaga si, pe note, suna asa: “do, re, mi, do, re, do..etc”

Prin 1986 am participat cu orchestra liceului la Cantarea Romaniei, ca in fiecare an. Interpretam o lucrare a lui Dumitru Capoianu, “Tema cu variatiuni,” compusa avand la baza acest motiv muzical despre care va vorbesc: aceasta injuratura.

Fiind o tema cu variatiuni, si motivul despre care va vorbesc fiind asadar tema, ea se repeta pe parcursul piesei care dura aproximativ 7 minute de nenumarate ori, pe la toate instrumentele, astfel incat fiecare instrumentist din orchestra o canta de mai multe ori. Piesa era o perla muzicala. O ghidusie. Un lucru atat de amuzant incat te facea oricum sa o canti cu mare placere, si se incheia intr-un apoteotic si grav unison executat in forte, cu o “codita”, un trombon care trebuia sa ramana in urma, aparent lenes, sa mai cante o data motivul, incheiand cu un sunet fals, grotesc…
Piesa, creata special pentru Cantarea Romaniei, reprezenta bineinteles atitudinea autorului fata de regim. Iar placerea cu care cantam noi, tinerii din orchestra, reusita lucrare, era dublata, triplata..etc de placerea de a injura si noi, fiecare in parte si impreuna, regimul comunist.

Inchipuiti-va un cor de 100 de persoane care ar injura pe muzica din toate piepturile si de zeci de ori in timp ce comisia din partea partidului asculta, ia notite, se consulta. Ei bine, noi nu eram un cor, ci o orchestra. Bineinteles ca acest lucru exprimat in cuvinte ar fi fost deplasat nu doar pentru timpurile alea, dar chiar pentru zilele de azi. Cu atat mai mare era provocarea atunci pentru noi.

Repetam in fiecare zi injuratura muzicala. Ne placea. O invatasem pe dinafara. Cautam zilnic expresii cu care sa imbogatim interpretarea noastra astfel incat nimic din cele sugerate de compozitor sa nu ramana nepuse in valoare, ba chiar amplificate usor de pofta noastra de a o interpreta.

A venit insa si Ziua „Z”. Aveam emotii, nu stiam nici noi, nici profesorii nostri ce se putea intampla. Si nici compozitorul. Orchestrele adunate din toata tara isi interpretau care mai de care piesele tintind la cate un premiu, si…ne-a venit randul. Am “injurat” cu patos. A fost si singura data cand am “injurat” regimul cu “voce tare”. Am cantat cu atata dedicatie si am pus de la noi atata sens si atata batjocura pentru partid incat finalul apoteotic plus notele scrise special pentru a suna fals, la sfarsit, ni s-a parut ca au mai rasunat mult dupa ce am incheiat.

Apoi o tacere… O tacere prelunga… Si cateva aplauze dintr-un colt. Cei care se prinsesera, muzicienii din sala, nu indrazneau nici sa aplaude. Pedeapsa a fost un nemeritat premiu doi obtinut pentru prima data in istoria liceului in cadrul participarilor obligatorii la festivalul de trista amintire.

Din fericire insa partidul nu avea un Esterhazy care sa inteleaga mesajul, pentru ca altfel nu ar fi urcat pe scena decat ca sa ne lege pe toti.

Muzica este o forma de comunicare fara cuvinte, care transforma direct mesajul in emotie. Absenta cuvintelor ne-a lipsit de eventualele repercusiuni din partea partidului dar, lucrul cel mai important este ca mesajul a trecut!

Tarlev a re/intrat în jocul politic din Republica Moldova

iulie 21st, 2008
Vasile Tarlev - agent de influență al Rusiei în Republica Moldova?Vasile Tarlev – agent de influență al Rusiei în Republica Moldova?

În luna martie curent, a demisionat cel mai longeviv executiv din istoria Republicii Moldova. Din start am presupus că Primul-ministru, Vasile Tarlev, nu a fost eliminat din ecuaţiile politice în mod accidental sau din motive personale, ci pentru a fi atras în stratageme politice ulterioare. Acest raţionament reiese din participarea activă a ex-premierului şi în continuare membru semnificativ al PCRM-ului în cadrul recent createi Asociaţii obşteşti “Prietenii Rusiei în Moldova”.

În principiu, a devenit clar că Tarlev va avea în viitor o implicaţie politică sau de alt gen (civică) după ce acesta a fost decorat cu cea mai valoroasă distincţie din RM, cea a Ordinului Republicii. Acordarea unor distincţii de această categorie părea ilogică în contextul în care Guvernul Tarlev a lăsat drept moştenire următorului executiv o serie de probleme nerezolvate, precum şi imaginea unei guvernări nesigure şi diletante.

Tocmai din acest considerent putem califica demisia lui Tarlev drept o parte din planurile politice cu puternică tentă electorală ale guvernării actuale. Acest fapt este confirmat de iniţierea procesului de constituirea a organizaţii neguvernamentale “Prietenii Rusiei în Moldova”, de care se va preocupa V. Tarlev, în calitate de preşedinte al Comitetului organizatoric, care va urma să creeze pentru început organizaţii primare în sate şi raioane, după care să lanseze asociaţia propriu-zisă, fapt ce ridică mai multe semne de întrebare.

În primul rând, de ce la formarea iniţială a organizaţiei date participă anume Tarlev, care conform ultimului Barometru de Opiniei publică este pe locul patru în topul politicienilor în care are încredere cel mai mult populaţia (4,5%). În general, credibilitatea faţă de acest politician poate fi apreciată drept pozitivă (36,6% din respondenţi îşi investesc încrederea în el). În afară de aceasta, 12,6% din populaţie îl văd pe Tarlev în calitate de viitor preşedinte al RM (aflându-se pe primul loc în percepţia opiniei publice).

Alt element dubios îl constituie caracterul organizaţiei date, ce va cuprinde relaţionarea cu organele de stat şi cele publice, în vederea stimulării relaţiilor bilaterale cu Rusia în domeniile politicii, economiei, culturii, învăţământului, ştiinţei, sportului, turismului şi alte sfere umanitare. Totodată, unul din scopurile acestui „ONG” va fi dezvoltarea unei responsabilităţi pentru un viitor comun al Moldovei şi al Rusiei. Printre membri ai acestei organizaţii se vor putea numără atât persoane juridice, cât şi fizice. Paradoxal, dar “Prietenii Rusiei în Moldova” încearcă să copieze şi/sau să dubleze competenţele statului în ce priveşte contactarea cu spaţiul politico-economico-cultural rusesc.

În al treilea rând, modul în care se constituie această organizaţie este foarte similară cu cea de crearea a unei formaţiuni politice. Diseminarea filialelor viitoarei organizaţii în localităţile şi regiunile din RM, poate fi comparată cu procedura de creare a celulelor de partid în regiuni, necesare pentru a coordona şi a transpune activitatea acestuia direct în rândul populaţiei.

În final, cea mai controversată particularitate a acestei organizaţii este misiunea şi specificul acestei organizaţii. Rolul pe care organizaţia îl revendică este inclusiv cea de dezvoltare a unei societăţi deschise democratice, ceea ce de fapt intră în contradicţie cu intensificarea raporturilor cu Rusia, calificată de o serie de organizaţii internaţionale (Consiliul Europei, Freedom House) drept ţară cu democraţie deficitară condusă în spiritul unui „capitalism autoritar”. Totodată, formula “un viitor comun al Moldovei şi Rusiei” poate fi interpretată drept o finalitate improprie priorităţii şi interesului naţional al RM de a adera la UE. Iar însăşi denumirea organizaţiei este formulată într-un mod viciat, deoarece astfel rezultă că persoanele care nu vor face parte din această asociaţie ar putea deveni “Duşmanii Rusiei în Moldova”.

Prieten al Rusiei

În acest caz, nu este clar cum va acţiona organizaţia şi viitorii membri ai acesteia în raport cu categoria dată de populaţie, dar şi care va fi atitudinea faţă de aceştia din partea purtătorilor de cultură rusă din RM. Afirmaţiile lui Tarlev privitor la faptul că “Prietenii Rusiei în Moldova” nu acceptă nicio formă de xenofobie sunt extrem de sugestive, dacă ne referim la poziţia lui V. Voronin faţă de mass-media care critică Rusia, apreciată de el drept factor ce răspândesc xenofobie informaţională vizavi de imaginea acestei ţări.

Din acest context constatăm că Tarlev nu a fost demis pentru insuccese sau din motive personale, ci pentru a fi atras în campania electorală prin intermediul unei combinaţii neobişnuite (crearea unei organizaţii obşteşti atractive pentru publicul din RM, folosit pentru promovarea imagologică continuă a lui Tarlev). Astfel, Guvernul Greceanîi a fost instituit pentru a redresa situaţia socio-economică din ţară, iar în cazul unui insucces să fie sancţionat şi demisionat drept un executiv incapabil. Or, important era de a distrage atenţia opiniei publice de la erorile politicilor economice realizate de Tarlev, pentru a-l proteja şi/sau inocula în rolul de prim-ministru de succes, ulterior activist al societăţii civile şi respectiv susţinător al Rusiei în RM.

Totodată, acordarea unui specific pro-rus asociaţiei date nu a fost întâmplătoare. Din motiv electoral era important de a acoperi acest segment al populaţiei, care este atras de agenda politică, socială, culturală a Rusiei, inclusiv prin mass-media rusească ce are priză la publicul din RM. Din aceleaşi considerente, organizaţia dată transformată ulterior în formaţiune politică ar putea reprezenta o alternativă de succes pentru partidele pro-ruseşti practic insesizabile şi pasive pe piaţa electorală moldovenească. În afară de aceasta, în calitate de “ONG” sau de eventual partid, “Prietenii Rusiei în Moldova” vor activa pe teritoriul Transnistriei, unde vor putea atrage simpatia, dar şi colecta voturi, în rândul populaţiei transnistrene sceptice faţă de restul formaţiunilor politice din Moldova. Graţie orientării sale pro-ruseşti această „entitate” ar putea să folosească finanţarea acordată de Departamentul pentru lucrul cu compatrioţii a Ministerului Afacerilor Externe a Federaţiei Ruse pentru diverse activităţi cu eventual caracter electoral.

În fine datorită suportului înalt din partea populaţiei şi a decăderii partidelor pro-ruse moldoveneşti, Tarlev prin intermediul organizaţiei date, care ar putea să se transforme eventual în partid politic, va avea pârghii suficiente pentru a ajunge în Parlamentul RM din 2009. Astfel, prin contribuţia in/directă a acestuia, guvernarea comunistă îşi asigură existenţa unui aliat docil (“Prietenii Rusiei în Moldova” sau PRM) în viitorul legislativ. Conform celor mai pesimiste prognoze putem presupune că această organizaţie, dacă nu se va transforma în formaţiune politică, va participa activ la convertirea voturilor populaţiei moldoveneşti pro-ruse (inclusiv din Transnistria) în mandate parlamentare pentru actuala guvernare.

Articolul a apărut inițial pe pagina www.unimedia.md

Noi locuri de muncă în sectoare de putere: energii neconvenţionale

iulie 21st, 2008
Energia solară a devenit o soluție de ne-evitatEnergia solară a devenit o soluție de ne-evitat

„Cantitatea de energie eoliană a crescut cu 45 la sută anul trecut. Avem nevoie de fiecare tip de candidat de locuri de muncă”, afirmă Christine Tonuri de Azua, spokeswoman pentru Asociaţia Americană a energiei eoliene. Doriţi să reparaţi turbine eoliene, să gestionaţi un reactor nuclear sau să instalaţi panouri solare? Locurile de muncă vă aşteaptă”.
Astfel sună , mai nou, numeroase anunţuri de angajare în internet.

Biroul de Statistică a Muncii (BLS) din USA face cunoscute domeniile care se aşteaptă să explodeze în perioada imediat următoare (până în 2016). Sunt puse la dispoziţie şi cotele salariale, precum şi informaţii conexe necesare pentru a obţine un astfel de loc de muncă.

Salarii cuprinse între $ 44.790 – 145.600 dolari anual, în funcţie de specialitate

Este ceea ce se numeşte o întoarcere la locuri de muncă “primitive, murdare”, după cum avea să se exprime Chris McCormick, partener şi şef de divizie al unei firme cu capital de risc, în domeniul energiilor neconvenţionale, Landmark Ventures.
„În timp ce câţiva ani în urmă, doream ceea ce însemna locuri de muncă curate, în domeniul calculatoarelor, informaticii, acum revenim la tipul de inginerie cărora le sunt specifice mâinile murdare”.

Inginerii chimişti caută domeniile care funcţionează cu biocombustibili, inginerii mecanici vor încerca să găsească cele mai bune moduri de a capta aerul şi energia eoliană, vor efectua cercetări de eficientizare a instalaţiilor etc. În cazurile mai dificile, este posibil să fie nevoie de doctori în ştiinţă spre a face faţă noilor tipuri de locuri de muncă, însă în cele mai multe dintre ele, cum ar fi ingineri de mediu, este suficientă doar diploma de licenţă în fizică sau inginerie.

Operatori în domeniul energiei nucleare

Salarii: $ 35.590 – 75.240 dolari anual

„Când am absolvit colegiul, mulţi dintre cunoscuţi mi-au spus: ar fi mai bine să te orientezi spre altceva. Se considera că energia nucleară nu este un domeniu de succes”, povesteşte Carol Berrigan, senior director la un Institut de energie nucleară. „Dar acum, avându-se în vedere unele modificări de reglementare, se preconizează noi aplicaţii pentru 16 noi tipuri de noi centrale nucleare în următorii câţiva ani.”

Ce locuri de muncă se vor ivi în curând? În orice caz, cunoştinţele în domeniul computerelor nu vor fi atât de riguroase.

Se preconizează investirea a miliarde de dolari în industria de noi construcţii în domeniu. Or, în următorii 10 ani, jumătate din numărul operatorilor de la reactoarele nucleare este de aşteptat să se pensioneze. Nu este nevoie de un înalt grad de inginerie pentru aceste locuri de muncă, mai ales că se aşteaptă ca la locul de muncă să se organizeze instrucţiuni de formare şi de clasă, precum şi susţinerea unor examene de licenţă.

Mecanici. Maşini şi utilaje industriale

Venit: $ 42.350 în medie, anual

Cei care se pricep la instalarea panourilor solare şi reparaţia turbinelor eoliene, industriale şi a utilajelor sunt cei care obţin cel mai uşor un loc de muncă în acest domeniu.

De altfel, s-a constatat că în domneiul instalării panourilor solare există cea mai mare cerere de locuri de muncă.

Alte locuri de muncă:

Electricieni: venit mediu anual $ 44.780
Lucrători simpli: venit mediu anual : $ 52.570
Sudori: venit mediu anual: $ 32.270
Pentru a avea posibilitatea de ocupare a unor astfel de locuri de muncă, nu este absolută nevoie de studii superioare, dar este necesară o anumită perioadă de ucenicie. Astfel de programe durează până la patru ani.

Corolar

Aşadar, omenirea a intrat într-o nouă eră a energiei, caracterizată prin creşterea cererii globale a energiei pe fundalul creşterii continue e preţurilor şi instabilităţii acestora, precum şi de emeninţările reale cauzate de schimbările climaterice.

A venit timpul să conştientizăm cu toţii faptul că perioada în care se beneficia de resurse energetice ieftine a luat sfârşit. Energia este scumpă, iar producerea ei, în baza tehnologiilor tradiţionale, pune în pericol însăşi viaţa omului pe Pământ.

Nu doar SUA, ci şi Europa s-a angajat foarte serios în combaterea acestei grave ameninţări, asumându-şi obiectivul de a majora ponderea energiilor regenerabile până la 20% din consumul brut, până în anul 2020. Însă pentru a transforma ambiţiile politice în acţiuni concrete, Comisarul European pentru Energie, Adnris Pielbalgs declasarae (în IPCC Fourth Assesment report, 2007) că este nevoie de o nouă revoluţie industrială care se va baza pe utilizarea de noi generaţii de tehnologii: tehnologiii energetice fără emisii de carbon, precum energia eoliană, energia solară sau tehnologiile din a doua generaţie pentru valorificarea biomasei.

Cercetătorii afirmă cu tot mai multă putere că implementarea surselor de energii regenerabile nu mai poate fi neglijată, devenind o mare necessitate. Abordarea “business as usual” nu mai reprezintă o opţiune pentru viitor în domeniul aprovizionării cu energie.

Rezolvarea cu succes a multiplelor probleme legate de sectorul energetic depinde în mare măsură de două aspecte: informaţional şi educaţional. În România şi nu numai este necesară schimbarea mentalităţii generaţiei formate în perioada de pană la 1990, când tarifele pentru energie nu reflectau cheltuielile reale.

Este necesară educarea generaţiei tinere pentru care utilizarea surselor regenrerabile de energie, problemele mediului şi ale schimbărilor climaterice să devină o prioritate în toate activităţile.

Am avut posibilitatea să analizez contextual o lucrare de marcă realizată de o echipă de specialişti în domeniu din Republica Moldova, manual intitulat “Sisteme de conversie a energiilor regenerabile (eoliană, solară, hidraulică)”. O lucrare remarcabilă care s-a bucurat de înalte aprecieri ale reprezentanţilor Comisiei ONU care propun traducerea acesteia, facilitând astfel informarea cât mai multor persoane interesate de acest domeniu.

Mnaualul respectiv îşi propune promovarea noilor tehnologii pentru soluţionarea a două probleme majore: diminuarea dependenţei de importul energiei electrice dintr-o singură sursă (75% în 2007 în R. Moldova) prin producerea la scară largă a energiei electrice, folosind turbine eoliene moderne cu puterea mai mare de 2 MW şi stimularea fabricării în R. Moldova a turbinelor eoliene şiimicrohideocentralelor de putere mică (3…10) kW pentru utilizări individiauele; asigurarea cu energie eoliană şi solară a sistemelor de irigare etc.

Ca o concluzie generală, succesul valorificării SRE, peste tot în lume, depinde de încadrarea plenară a tineretului cu gândire creativă în elaborarea sistemelor de conversie a energiilor regenerabile.

Umbre ale universului copilăriei: consumul de droguri (I)

iulie 21st, 2008

Da. Din păcate, Universul copilăriei nu este întotdeauna cu parfum de roze. Cerul său este şi înnorat pe alocuri.
Totul a pornit zilele trecute, când mi-a căzut în mână un studiu interesant, realizat de departamentele de poliţie şi de educaţie a popula¬ţiei din oraşul Fullerton, statul California (S.U.A.). Nu e tocmai recent, însă e actual. Iată ce conţine acest studiu:

Principalele probleme din şcoală în 1940:
1. Elevii vorbesc în timpul orelor.
2. Mestecă gumă.
3. Fac gălăgie.
4. Aleargă pe coridoare.
5. Nu respectă ordinea la rînduri.
6. Se îmbracă în mod neregulamentar.
7. Se ceartă în clasă.

Principalele probleme din şcoală în secolul XXI:
1. Consumul de droguri.
2. Consumul de alcool.
3. Graviditatea.
4. Sinuciderile.
5. Violurile.
6. Tîlhăriile.
7. Bătăile.
Comentariile sînt de prisos. Trebuie subliniat în mod special faptul că aceste înfricoşătoare metamorfoze au avut loc în mai puţin de 50 de ani.

Cu permisiunea dv. ne vom opri asupra uneia dintre aceste probleme: consumul de droguri.

Consumul oricărui drog determină la început de¬pendenţa psihică, iar apoi şi dependenţa fizică. Datorită consumului frecvent apare o atracţie de neînvins către preparatul narcotic.

Narcomania este boală, este crimă. Narcoma¬nia este o suferinţă a trupului, dar şi a sufletului. Specialiştii enumeră câteva semne evidente spcifice copiilor care consumă droguri, pentru ca părin¬ţii şi profesorii să le deosebească în comportamentul copiilor:

• Copilul devine ascuns, fără să-şi înrăutăţească relaţiile cu părinţii. Deseori rămîne pînă tîrziu la plimbări şi nu răspunde la întrebările despre locurile în care a fost. Trebuie să ne în¬dreptăm atenţia către comportamentul lui mai ales atunci cînd începe să mintă fără să aibă dovezi clare. De exemplu, spune că a fost la un prieten, care locuieşte de mult în alt oraş.

• Pe fondul pierderii interesului pentru învăţătură şi alte atracţii se amplifică interesele financiare, pe care încearcă să le satisfacă prin orice mijloc, inclusiv prin golirea portmoneuri¬lor părinţilor şi prin extragerea din casă a lucrurilor care nu îi aparţin.

• Fără motiv întemeiat i se schimbă brusc starea sufletească: ba este nemăsurat de vorbăreţ şi vesel, ba arată istovit şi este apatic, palid. Părinţii trebuie să fie cu ochii în patru mai ales atunci cînd copiilor le dispare pofta de mîncare. Trebuie să vadă dacă copilul nu mănîncă nimic toată ziua, iar noaptea mănîncă tot ce există în frigider sau dacă adolescentul refuză să mănînce cîteva zile la rînd, iar apoi începe brusc să mănînce normal, de parcă nu ar fi bolnav.

• O dată cu consumul de droguri, unui copil, care mai înain¬te nu s-a distins prin nici un talent, i se poate dezvolta o dorinţă neaşteptată de creaţie. Dintr-o dată începe să-l apuce dorinţa de a desena, de a scrie sau de a compune muzică, lipsindu-i, evident, interesul pentru roadele activităţii sale („roadele” de obicei sînt mai mult nişte mîzgăleli, o înşirare de cuvinte fără sens sau o gamă nedesluşită de sunete).

• Principalul semn distinctiv al narcomanilor îl constituie starea pupilelor. Pupilele dilatate şi pupilele înguste care nu reacţio¬nează la lumină sînt semnul evident al consumului de droguri.

• Părinţii trebuie să fie cu ochii în patru atunci cînd apar obiecte străine în casă: seringi, ţigări ieftine, timbre care nu seamănă cu cele poştale, diferite feluri de cornete din bancno¬te răsucite, forme de lamele de sticlă făcute din foiţe de metal, tăbliţe cu desene fără sens, diferite feluri de prafuri, plante fărîmiţate, dizolvanţi, tuburi cu lipici şi altele. Dacă copilul se aseamănă adesea cu un beţiv (dacă vorbeşte prelungind cuvintele, dacă se leagănă în timpul mersului, dacă fuge de întîlniri¬le cu cei maturi) şi, în acelaşi timp, nu miroase a alcool, atunci este momentul să vă interesaţi mai serios de situaţia lui.

Vom continua materialul nostrum cu mărturisile unui toxicoman, în ediţia următoare a publicaţiei ACUM.

Explorarea Lunară – vis irealizabil sau realitate îndepărtată (II)

iulie 21st, 2008

Conditii Necesare pentru a implementa o colonie pe luna

Problemele logistice care trebuie adresate sunt urmatoarele:

Transportul echipamentului si a sistemului de locuinte pentu locuitorii lunari trebuie re-examinat din cauza ca astazi costul de a transporta echipament de pe terra la luna este enorm, aproximativ 120,000$/Kg. Costul se reduce daca echipamentul se transporta initial in subansamble intr-o orbita la altitudine joasa cca 200 Km. Asa numitul LEO (Low Earth Orbit) Habitat va fi assamblat in LEO si dupa aceea trimis pe luna. Aceasi metoda de lansare in spatiu a subansamblelor si asamblarea lor in orbita a fost folosita in construirea SPACE STATION.

Aceasta metoda de a construi habitatul pentru lunatici are dezavantajul efectului de frinare a statiei de constructie de catre athmosphera rarefiata, deasemenea iregularitatile cimpului magnetic al pamintului deformeaza orbita si este necesar ca in fiecare șase luni sa se corecteze traiectoria. Trebuie adaugat ca statia de constructie traverseaza Centura Van Allen punind in pericol astronautii din cauza expunerii indelungate la radiatii.

De aceea este recomandabila asamblarea intr-o o orbita la 35850 Km de suprafata pamantului cunoscuta in literatura ca Geosynchronous Earth Orbit sau GEO, unde nu mai este nici un fel de franare, singura forta care afecteaza traiectoria este “vantul” solar. Dar costul creste din cauza distantei ridicate. Orbita GEO este in acelasi plan cu ecuatorul si energia solara este disponibila aproape tot timpul.

Sursa de energie

Schimbarea luminii in electricitate este posibila prin celule fotovoltaice. Cele mai potrivite locuri pentru plasarea panourilor solare sunt la poli lunii, lumina soarelui este accesibila 70 la 80 % din timp.
Colonizarea lunii este o sarcina foarte dificila din cauza lipsei de aer si apa, mai jos se prezinta care sunt etapele de dezvoltare si pasi logistici. Necesitatea de a avea o sursa de enrgie in continuu impune sa se construiasca o capacitate mare de inmagazinare a energiei (suficienta pentu doua saptamini de intuneric). Initial prima colonie va fi localizata la poli unde se va folosi enegia solara, deoarece e nevoie de o sursa continua si din cauza ca escavarile de minereu se vor extinde catre ecuatorul lunii se va folosi o alta alternativa si anume: energia nucleara. In solul lunar se gaseste Heliu-3 numai la cativa centimetri de la suprafata lunei, depozitat de vantul solar. Fuziunea cu He3 este extreme de eficinta pentru obtinerea de energie electrica

Existenta pe luna fara ajutor pamintesc

La inceput este necesar sprijin de pe Pamant pentru a se stabili colonia dar dupa aceea noii locuitori (lunatici) trebuie sa fie sustinuti de ei insisi. Independenta este obligatorie.

Pentru transportul pe luna al “ caselor” si cladirilor care vor adaposti locuitori si echipamentele lor, in momentul de fata sunt mai multe alternative, americanii au Shuttle si racheta TITAN IV, rusii au PROTON si ENERGYA, europeni au ARIANE , chinezi LONG MARCH, japonezi au H-2 si indienii PLSV. Presupunand ca politicienii se vor intelege la un efort comun de construire a unei colonii pe luna aceste rackete sar putea folosi lentru lansarea subansamblelor in LEO sau GEO orbits. Pentru a comunica cu terra echipamentul va fi localizat la polul sud al lunii de unde pamantul este in linie directa tot timpul, asfel incat comunicatia laser sa fie posibila.

Transportarea minereurilor si produse speciale fabricate in vacuum

Costul colonizarii depaseste sute de miliarde de dolari, cheltuielile trebuie facute prin utilizarea minereurilor de pe luna. Escavarea propriu zisa este similara cu acea pe pamant, transportul minereurilor inapoi pe terra este dificil. Viteza de scapare din orbita lunei este de 2.38Km/sec in comparatie cu cca 10 Km/sec a terrei.

O propunere considerata este de a incarca materialul cu destinatia terra pe un fel de platforma care poate sa acelereze la 10Gs din cauza gravitatii reduse a lunii, materialul se va ridica de platforma cu directia spre zona L-5 (gravitatea lunii este egala cu gravitatea pamintului). Platforma are nevoie de circa 60 Km de linie de accelerare si o viteza de 8500 Km/ora (2.38 Km./sec).

Existenta vidului permite fabricatia tuburilor magnetron pentru microunde si a tuburilor TWT (Traveling wave tube) folosite in comunicare electronica. Luna are o cantitate mare de minereuri rare care se se pot folosi la fabricarea magnetilor cu flux de mare intensitate. Acesti magneti sunt utilizati la trenuri cu levitatie magnetica… Pe luna acesti magneti se pot folosi pentru accelerarea platformelor care trimit materialele in regiunea L-5.

Aceste platforme cu levitatie magnetica montate la ecuatorul lunii pot fi utilizate pentru lansarea diferitelor sonde in sistemul solar la un cost mult mai redus decat propulsia chimica. Luna este o bogata sursa de platina din craterele de asteroizi care au bombardat luna de milioane de ani.

Cerintele habitatului

Trebuie cautat si aflat ce minereuri sunt pe luna, in special apa, si surse de oxigen. Explorarile facute anterior de programele Apollo si Lunar prospector au adus informatii privind natura solului lunar. Pentru inceput trebuie trimisi roboti ( gen Rover ) cum sunt pe planeta Marte pentru a face analiza solului lunar.

O alta problema este ca ziua si noptea lunara sunt de doua saptamani fiecare, conditiile sunt extreme, ziua teperatura se ridica la 121 C, iar noaptea -156 C, astfel incat capacitatea de a inmagazina energie pentru doua saptamini devine foarete costisitoare, trebuie o alta metoda de a genera electrictate. Habitatul ar trebui sa fie la unul din polii lunari unde soarele lumineaza aproape tot timpul.

Gheata de la poli poate fi recuperata prin escavare si transformata (descompusa ) in oxigen si hidrogen care se foloseste drept combustibil pentru rachete, aceasta ar face luna o statie de alimentare cu combustibil pentru explorarile inter-planetare.

Solul lunii este bogat in oxid de metale si oxigenul poate fi eliberat din solul lunar. Problema este nitrogenul, deoarece plantele din interiorul habitatului au nevoie de azot. Calculele preliminare arata ca aerul, apa, alimentele si energia necesare pentru un locuitor necesita aproximativ 226 M3 gaz de sera pe 40M2 din suprafata lunii si un consum de energie de 77 Kilowati. Umezeala din habitat se va condensa si va fi utilizata ca apa de baut si igiena personala.

Problemele de sanatate care sunt cauzate de gravitatea scazuta si exploziile solare necesita o atentie speciala. Consecintele exploziilor solare care au loc cu regularitate sunt similare cu excesul de doze ridicate de raze X (Rontgen), radiatiile fiind cumulative.

Este dificil sa se faca previziuni cind au loc aceste explozii, dar se pot detecta de catre sateliti in orbite solare destul de devreme pentru ca “lunaticii” sa intre intr-un adapost.

Pentru gravitatia scazuta una din solutiile propuse este crearea de gravitate artificiala in spatiul alocat pentru a dormi. Expunerea indelungata la lisa de gravitate asa cum reiese din cercetarile facute pe statia MIR duce la incapacitatea completa astronautului.

Concluzie

Din datele prezentate reiese clar ca explorarea Lunii este o sarcina dificila, fiind necesara dezvoltarea a unor sisteme de propulsie noi precum si surse de energie atomice.

Trebuie dezvoltate metode de fabricatie a modulelor lunare in GEO-orbite si asezarea lor pe suprafata lunii, acoperirea lor material de pe luna pentru a obtine protectie impotriva radiiatilor.

NASA trebuie sa inventeze escavatoare speciale pentru mediul lunar, la toate acestea trebuie adaugat crearea gravitatiei artificiale in habitatul lunar. Efortul este imens si poate fi indeplinit numai la nivel global.

Alexandru BALTAG: „Doresc sa rămân în Moldova”

iulie 21st, 2008
Alexandru Baltag prevede Moldovei un viitor europeanAlexandru Baltag prevede Moldovei un viitor european

Alexandru s-a născut la 16 iunie 1984, în oraşul Bender (Tighina), Republica Moldova. S-a întors recent din Franţa unde, la Nisa, a urmat studiile Institutului European de Înalte Studii Internaţionale (IEHEI), susţinând teza de master: „Republica Moldova şi Ucraina – miza între Uniunea Europeană şi Rusia”. A participat la conferinţe internaţionale din Germania, Franţa, Principatul Monaco, Bulgaria, România, Ucraina, Republica Moldova. A obţinut Premiul de excelenţă din partea ex-Preşedintelui al României, Emil Constantinescu, Fundaţia Generaţia Europeană XXI, precum şi diplomă pentru succese deosebite la studii cu prilejul celei de-a 60-a aniversare de la fondarea Universităţii de Stat din Moldova. Cunoaşte limbile română (maternă), franceză, engleză, rusă, germană (începător). Deşi atât de tânăr are o bogată activitate publicistică şi… politică. Iubeşte muzica ethno-dance, clasică, lectura, reviste şi ziare cu caracter politic, economic şi financiar, fotbalul.

I-am vorbit lui Alexandru despre echipa ACUM şi i-am solicitat un interviu. A acceptat şi îi mulţumesc. Să îl cunoaştem împreună pe Alexandru BALTAG.

–––––

Te-am cunoscut prin prisma a ceea ce ai publicat. Din acest punct de vedere am considerat ca te numeri printre cei care pot face o diferenţă. Cum îi califici pe cei care merită să fie incluşi în această categorie?

Consider că sunt persoane critice, cu atitudine şi cu o viziune proprie faţă de evoluţia evenimentelor. Desigur, că părerile celor din jur contează, însă ele ar trebui să constituie doar nişte repere. În general, susţin că fiecare persoană trebuie sa-şi dezvolte propria concepţie asupra evenimentelor, pentru a nu fi „manipulată” de altcineva. Important e să crezi în ceea ce faci şi să crezi că este ceva bun, şi nu invers.

Ai acceptat interviul meu pentru această rubrică şi îţi mulţumesc foarte mult pentru acest lucru. Prin ce consideri tu că (trebuie să) faci o diferenţă?

Consider că fac o diferenţă prin modul de gîndire şi logică, prin analiza şi sinteza informaţiei. Prin comparaţii încerc să completez tabloul de analiză, iar prin concluziile finale îi redau claritate. În general, fac această diferenţă printr-o abordare multilaterală a subiectului de analiză.

Eşti deosebit de tânăr, însă, am convingerea că palmaresul tău înscrie activităţi meritorii. Ai putea să ne vorbeşti despre ele?

După cum ai menţionat, sunt destul de tânăr şi este adevărat ca am ceva succese. Fiind deseori autocritic, mi se pare, totuşi, un rezultat modest, ceea ce mă determină „să urc mai insistent treptele” în continuare. Dacă e să menţionez meritele mele, aş putea sublinia rezultatul final destul de bun la programul de master la Institutul European de Înalte Studii Internaţionale (IEHEI) din Nisa, Franţa, premiul de excelenţă acordat de Preşedintele Emil Constantinescu, precum şi apariţia în mass-media din Republica Moldova, România, Rusia şi Ucraina a articolelor mele de analiză. Înainte de examenul final de master (Grand oral), un paragraf din teza mea de master (în limba franceză) a fost publicat pe pagina web a Centrului Internaţional de Formare Europeană (CIFE).

Ce calităţi consideri că ţi-au permis să enumeri toate aceste realizări?

Ambiţia, încrederea în sine, flexibilitatea, cunoştinţele şi practicile acumulate în timpul anilor de studii din Moldova şi Franţa, interesul faţă de actualitatea domeniilor cercetate (geopolitica şi energetica).

Cum este perceput Alexandru Baltag de semenii săi?

Consider că cineva dintr-o parte ar putea răspunde mai bine la această întrebare. În plus, deseori evit discuţiile în grup despre personalitatea mea. Ce se vorbeşte despre mine în absenţa mea puţin mă interesează. Însă, din cele auzite şi intuite aş putea remarca că lumea mă percepe ca o persoană serioasă, responsabilă şi de încredere. Deseori sunt privit ca mîndru, uneori rece şi posesiv. Mulţi îmi zic că sunt ambiţios, insistent şi principial.

Ce anume este semnificativ şi relevant pentru tine în viaţă?

În primul rînd, familia şi oamenii care mă înconjoară. Cariera profesională ocupă o poziţie prioritară în viaţa mea. Fiind o persoană sociabilă, cu o fobie de izolare socială, ma strădui să păstrez relaţiile de prietenie şi contactul cu oamenii pe care îi cunosc.

Alexandru, putem vorbi de un model în ce te priveşte?

Consider ca nimeni nu poate să reprezinte în totalitate un model pentru cineva, deoarece toţi oamenii sunt diferiţi, cu interese, viziuni şi priorităţi distincte. Fiecare îşi are propriul drum în viaţă. Dacă e să vorbim de un model în viaţa familială, atunci este tatăl meu, Andrei Baltag, în cea profesională (politică) ar putea fi Robert Schuman.

Ce apreciază Alexandru Baltag?

Apreciez mult modestia şi omenia. Totodată, apreciez persoanele ambiţioase şi cu caracter puternic.

Ce defecte poţi spune că te caracterizează?

Îmi este dificil să enumăr defectele mele. Consider că o persoană terţă, care mă cunoaşte, ar putea face acest lucru mai bine şi obiectiv. Din defectele pe care le autoobserv aş putea evidenţia că uneori sunt autoritar, meticulos, impulsiv, răsfăţat.

Ce lucruri îţi reproşezi?

Rar îmi reproşez un lucru pe care l-am făcut deja, deoarece mă strădui să fiu conştient de ceea ce fac. Chiar dacă fac ceva rău, mă autocritic, deorece astfel mă mobilizez. În general, consider că reproşul reprezintă o acţiune cu-n impact psihologic negativ. Astfel, evit să fac acest lucru. Fiind o persoană optimistă, încerc să văd în fiecare lucru sau acţiune latura sa pozitivă şi fac ca aceasta să domine în comparaţie cu negativismul. Este un procedeu care mă ajută să traiesc viaţa în culori deschise.

Doreşti să rămâi în Moldova? De ce?

Doresc să rămân în Moldova, deoarece aici am crescut, am fost educat şi m-am maturizat. Mi-aş dori mult să mă implic în sfera politică europeană, dar am decis că acest lucru îl voi face cu Moldova şi prin Moldova.

În ce culori (pre)vezi viitorul Moldovei?

În culori europene.

Dacă ai fi pentru o zi preşedinte al Republicii Moldova, care ar fi agenda ta de lucru?

Ar fi plină de lucru.

Transnistria ‘întărește’ dependența Republicii Moldova de GAZPROM

iulie 21st, 2008
Alexandru BaltagAlexandru Baltag

Este cunoscut faptul că, în urma Acordului semnat între Moldova-gaz şi Gazprom, preţul la gaz pentru RM se va majora treptat, astfel că începând cu anul 2011 Chişinăul va trebui să plătească un preţ mediu european pentru resursa energetică importată din Rusia. De la 1 iulie tariful s-a majorat cu 13%, constituind 240 USD. Următoarea majorare se aşteaptă deja în octombrie.

Un astfel de aranjament este destul de „înţepător” pentru bugetul de stat, în condiţiile în care ritmul de dezvoltare al economiei naţionale rămâne în urmă faţă de ritmul creşterii preţului la gazele naturale (trebuie de luat în considerare un factor: preţul la gazele naturale se stabileşte în concordanţă cu preţul la petrol, adică se indexează). Aici se mai adaugă datoriile Moldovei faţă de Gazprom, care au crescut în ultimii trei ani cu 60%, constituind în jur de 207,89 mil. USD (fără penalităţi).

În acelaşi context, mai menţionăm datoria regiunii separatiste pentru gaze, care constituia la 1 ianuarie 2008 1,677 mlrd. USD, dintre care 200,82 mil. USD sunt datorii acumulate pe parcursul anului 2007, ceea ce semnifică că regiunea nu a plătit nici măcar 20% din valoarea gazelor primite de la Gazprom.

Datele prezentate mai sus sunt bine cunoscute publicului larg. Astfel, în continuare îmi propun să fac o mică analiză în ceea ce priveşte dependenţa energetică a RM faţă de Rusia în cazul reintegrării statului, operând, desigur, cu cifrele menţionate.

În ultimul timp se aud tot mai multe voci, atât la Chişinău, cât şi la Moscova şi Bruxel, că reglementarea conflictului transnistrean a trecut în faza finală. Nu pot exclude acest fapt atunci când am asistat cu toţii la întilnirea lui Voronin cu Smirnov, sau la votul de nerecunoaştere a independenţei „rmn” de către Duma rusă după declararea independenţei Kosovo, sau, chiar, la disponibilitatea Occidentului de a asista financiar procesul de reintegrare al Republicii Moldova. Axându-mă pe domeniul energetic, domeniul destul de sensibil pentru autorităţile şi populaţia din Moldova, apare o situaţie de incertitudine pentru noi în ccea ce priveşte achitarea datoriilor pentru gaz ale regiunii secesioniste.

Făcând o retrospectivă a evenimentelor, aş dori să remarc un fapt. Până în anul 2008, în perioada de „neclaritate” dintre Chişinău-Moscova în problema transnistreană (nu pot să zic că acum este destul de clară pentru un cetăţean simplu), adică până în perioada când s-au activizat negocierile (ne amintim multiplele întâlniri dintre oficialii de la Chişinău şi Moscova începând cu ultimele luni ale anului 2007 şi până în prezent), autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova (conform declaraţiilor oficiale).

Deci, nu este dificil să constatăm că, datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care automat devin datoriile Chişinăului, dacă se ajunge la reintegrare. Mai completăm tabloul cu datoriile oficiale ale Chişinăului, care vor creşte şi ele, având ca şi bază legală Acordul Moldova-gaz – Gazprom, menţionat la început. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc, chiar şi reintegrat. Consider că fără nicio dificultate sau opoziţie din partea autorităţilor de la Chişinău, Gazprom-ul va putea achiziţiona pachetul de acţiuni de aproximativ 30% ce revine Transnistriei în compania mixtă Moldova-gaz, unde concernul rus deja deţine 50% plus o acţiune. De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mâini şi la picioare” de către gigantul rus.

Aici aş mai evidenţia o nuanţă interesantă, care constă în aceea că Gazprom-ul a decis transmiterea unei părţi a datoriilor regiunii transnistrene pentru consumul de gaze naturale holdingului industrial „Metalloinvest” din Federaţia Rusă. La prima vedere pare convenabil, însă dacă atragem atenţia la faptul că „Metalloinvest” este co-proprietar al Uzinei metalurgice moldoveneşti din oraşul transnistrean Râbniţa (una din cele mai prospere uzine metalurgice din spaţiul CSI), imediat ne dăm seama în ce constă toată această afacere şi cine stă în spatele ei.
Remarc faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi sunt practic convins că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, în momentul când toţi actorii implicaţi în procesul de negocieri sunt optimişti în rezolvarea paşnică a conflictului, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbra şi puţin observat, însă, am convingerea că datoriile (aproximativ de 2 miliarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi.

Concluzionând, nu-mi rămâne decât să regret acest fapt, deoarece toată această schemă a fost fabricată artificial, deliberat şi cu un scop. Nu este adevărat că Chişinăul nu a sesizat-o, este adevărat că a neglijat-o, pe alocuri conştient. Dar, aşa cum în politică şi diplomaţie mereu pot fi găsite lacune, nu ne rămâne decât să găsim metode de valorificare a lor.

Alexandru Baltag este magistru în relaţii internaţionale.

Sursa: www.Unimedia.md

Incertitudine înaintea celor mai importante alegeri parlamentare

iulie 21st, 2008
Pentru prima oară, parlamentul va fi ales separat de președintePentru prima oară, parlamentul va fi ales separat de președinte

În aceste zile de sfârșit de iulie ar trebui să se încheie operațiunea de delimitare a colegiilor uninominale în care vor fi aleși deputații și senatorii în scrutinul parlamentar din toamnă.

O comisie parlamentară trebuie, conform Legii 35/2008 să prezinte guvernului propunere privind trasarea acestor colegii, dar, din puținele știri care răzbat în presă, nu este clar în ce stadiu se află această operațiune, în schimb este clar că reprezentanții celor trei mari partide care alcătuiesc triunghiul “toxic” al politicii românești – PD-L, PSD și PNL – nu se prea înțeleg în această comisie.

În primul rând ar trebui să remarcăm întârzierea tipic românească cu care se face această operațiune.

După ce “boborul” și aleșii lui au clamat acest tip de scrutin, iată că nici cu trei luni înainte de alegeri, colegii în care sunt aleși deputații și senatorii nu sunt delimitate.

Vă imaginați ce consecințe poate avea asupra procesului electoral o eventuală atacare în justiție a hotărârii de guvern privind delimitarea colegiilor electorale…

Este drept că delimitarea nu are importanța crucială pe care o are în state ca Marea Britanie, Franța, Statele Unite sau Canada, unde parlamentarii sunt aleși în mod exclusiv prin scrutin majoritar uninominal.

Legea din România prevede votarea în circumscripții uninominale, dar reprezentarea în parlament este proporțională cu votul pe țară al partidelor care depășesc pragul de 5%.

Doar candidații care obțin majoritatea aboslută a voturilor valabil exprimate într-un colegiu sunt aleși direct, ceilalți sunt aleși în ordinea inversă pe țară a voturilor obținute, în limita numărului de mandate ce se cuvine fiecărui partid.

Dacă luăm alegerea președinților de consilii județene din iunie, când doar în două județe – Harghita și Constanța – învingătorul a obținut peste 50%, ne putem aștepta ca foarte puțini deputați și senatori să fie aleși direct, deși colegiiiile sunt de această dată mai mici- minimum două în fiecare județ la Senat și minimum patru la Camera Deputaților.

Românilor din afara țării le sunt rezervate două mandate de senatori și patru mandate de deputați.

Chiar dacă reprezentarea de ansamblu e proporțională, nu înseamnă că modul de delimitare nu are importanță. În județe cu populație mixtă precum Mureș sau Satu Mare, limitele colegiilor pot determina câți parlamentari UDMR sunt aleși în județul respectiv, ceea ce nu este neglijabil.

‘Triunghiul toxic’

Până la urmă, acest mod de scrutin va avantaja partidele mari, așa cum s-a văzut la alegerile locale, când PD-L, PSD și PNL au câștigat 36 de președinții (15,16, 5) de consilii județene (UDMR a câștigat 4 și Forumul Democrat al Germanilor 1) din totalul de 41.

E de așteptat ca PD-L, PSD, PNL și UDMR să fie partidele reprezentate în viitorul parlament.

PSD și reînnoit alianța din 2000 și 2004 cu Partidul Conservator (fost Umanist) și va trebui să cedeze niște colegii candidaților partidului condus de Dan Voiculescu.

PD-L tatonează o alianță cu Partidul Noua Generație și dacă o acceptă va trebui să procedeze cu partidul lui Becali cum procedează PSD cu PC.

Oricum ar fi aceste alegeri parlamentare sunt cele mai importante de după răsturnarea regimului comunist în decembrie 1989, fiind primele care au loc decuplat de cele prezidențiale.

Întrebarea care se pune ce combinație de trei luate câte două din triunghiul toxic al politicii românești ca fi viabilă drept coaliție de guvernare și ce premier va putea coabita cu președintele Traian Băsescu aflat în ultimul an de mandat.

Deocamdată, doar alianța PSD-PC și-a prezentat oferta de guvernare și doar Mircea Geoană și Theodor Stolojan par a fi candidați la funcția de prim ministru.

Pe măsura apropierii alegerilor vom intensifica acoperirea campaniei electorale, dar o vom face total diferit față de presa din România – păstrând cea mai deplină imparțialitate și abordând chestiunile de esență și nu bârfele care pasionează această presă mediocră.

Solicitare de sprijin

iulie 20th, 2008

Am primit la redactie urmatorul apel:

Tatal prietenului meu are o tumoare foarte mare pe trunchiul cerebral. Acesta are nevoie de 40.000 de euro pentru realizarea operatiei la Hanovra programata pe 29 iulie a.c. Familia lui a reusit sa stranga doar un sfert din aceasta suma.
Va rog sa-l ajutati cu orice suma de bani in conturile:
Dinu Marius Ciprian, UniCredit Tiriac Bank, filiala Nerva
RON
RO16BACX0000000246908000
EUR
RO86BACX0000000246908001

Va multumesc foarte mult si sper sa nu treceti cu vederea acest mesaj.
„Lucrul care, in evolutia bolii, l-a afectat foarte mult pe tatal meu a fost incapacitatea de a mai conduce automobilul (imediat dupa Pasti). Apoi, in urma cu o saptamana, scaunul cu rotile i-a devenit mijloc de locomotie,iar azi…a fost pentru prima data cand nu s-a barbierit singur. Si, fiind cu el, pentru el, mi-am stapanit plansul. Dar ii multumesc lui Dumnezeu ca starea lui nu este mai rea.
El este un om tare, nici macar o data nu l-am auzit revoltandu-se impotriva lui Dumnezeu din cauza bolii. Dar, pe de alta parte, este sceptic in privinta sanselor de a ajunge in timp util la Hanovra. O repet, daca nu ma imbarbata Dan, as fi devenit si eu sceptic, fiindca persoane in care aveam incredere, m-au parasit (de aceea ni se recomanda in Psalmi sa ne incredem doar in Dumnezeu). Dar m-au ajutat prieteni pe care nu-i mai sunasem de cateva luni, prieteni cu rate pentru apartamente si copii bolnavi, colegi de-ai tatalui si oameni necunoscuti, asa incat, azi, dupa aproape o saptamana, avem un sfert din suma necesara operatiei (donatii, sponsorizari + creditul de 5.000 de Euro). Ii multumesc lui Dumnezeu si tuturor celor care ne sunt alaturi prin rugaciuni, ganduri bune, donatii si sfaturi. Cand ne vom intoarce de la Hanovra, voi publica lista celor care ne-au sprijint, indiferent de forma.
Cred cu tarie ca, pe 29 iulie, il voi interna pe tata la Hanovra. Pe cei care ne mai pot ajuta, ii rog sa o faca, pentru ca inca e mare nevoie, iar Dumnezeu nu va uita nicio jertfa! Multumim! „Doamne-ajuta, omule”!”(Dinu Marius Ciprian)
Mai multe detalii pe http://todoran.blogspot.com/2008/07/solicit-sprijinul-blogosferei-pentru-un.html
Pentru mai multe informatii:
Dinu Marius Ciprian
Tel 0770.803.499
dmariusciprian@yahoo.com

cu tot respectul,
Daniel Todoran-Rares

PUEBLOS BLANCOS

iulie 19th, 2008

dansul flamenco nu este
pentru politician…
iar ochiul de vulpe
nu se potriveşte artistului!
nici nu mă aşteptam
să gust ştirile din ziare
şi drumul bătătorit al ceasului,
când se sparg în figuri
presupuşii eroi ai ţării…
ei doar se prefac, nu înţeleg
ce căutăm noi,
nu-şi mai aduc aminte
nici ce-şi doreau în copilărie,
doar inventează!
şi în ultimul timp…
au prostul obicei de a ne închide
şi speranţele…
satele albe – Pueblos blancos.

13 martie 2008, 00:30
SPICA, 2008

UE cere imbunatatirea legii electorale din Republica Moldova

iulie 19th, 2008

Unsprezece ambasade si reprezentante diplomatice de la Chisinau au semnat si difuzat joi presei o declaratie comuna „privind starea democratiei si a libertatii de exprimare in Basarabia”, in care remarca faptul ca „societatea basarabeana a inceput deja pregatirile pentru alegerile din 2009″ si solicita autoritatilor moldovene sa renunte la unele modificari recente ale Codului Electoral care majoreaza de la 4% la 6% pragul electoral si interzic aliantele preelectorale.

Ambasadorii statelor membre UE la Chisinau cer autoritatilor moldovene sa imbunatateasca cadrul legislativ ce reglementeaza procesul electoral, sa asigure o reala libertate de exprimare si independenta mass-media si sa elimine hartuirea partidelor de catre organele de stat.

Declaratia a fost semnata de ambasadele la Chisinau ale Austriei, Bulgariei, Cehiei, Frantei, Germaniei, Lituaniei, Poloniei, Romaniei, Marii Britanii, precum si Delegatia Comisiei Europene si Reprezentatul special al UE in Basarabia.

Ambasadele europene cer autoritatilor de Chisinau si sa renunte la interdictia pentru persoanele cu cetatenie multipla de a detine functii elective care au acces la secretul de stat. Diplomatii occidentali mai subliniaza si faptul ca „libertatea de exprimare, pluralismul si independenta mass-media, cat si accesul liber la informatie obiectiva, variata si echilibrata joaca un rol decisiv pentru alegatori in stabilirea preferintelor lor electorale in baza unei optiuni documentate”.

Declaraţie Comună:

Privind starea democraţiei şi a libertăţii de exprimare în Republica Moldova

Noi, reprezentanţii Statelor Membre ale Uniunii Europene şi ai Instituţiilor Europene la Chişinău – Delegaţia Comisiei Europene şi Reprezentantul Special al Uniunii Europene, ţinând cont de Raportul cu privire la Implementarea Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană:

Observând că societatea moldovenească a început deja pregătirile pentru alegerile din 2009, considerând că aceste alegeri reprezintă o bună oportunitate pentru Republica Moldova de a realiza un progres decisiv, comprehensiv şi ireversibil în vederea implementării standardelor şi practicilor electorale, declarăm următoarele:

Apelăm la autorităţile Republicii Moldova ca să îmbunătăţească în continuare cadrul legislativ ce reglementează procesul electoral. În perspectiva alegerilor naţionale din 2009, îndemnăm autorităţile să transmită cât mai curind posibil Codul Electoral spre expertizare Consiliului Europei şi OSCE şi să respecte pe deplin recomandările lor, în special în ceea ce priveşte pragul electoral, blocurile electorale şi exercitarea efectivă a dreptului de a fi ales de către toţi cetăţenii. Concordanţa Codului Electoral cu standardele internaţionale nu va face altceva decît să contibuie la sporirea stabilităţii democratice a Republicii Moldova.

Ţinem să subliniem că libertatea de exprimare, pluralismul şi independenţa mass media, cât şi accesul liber la informaţie obiectivă, variată şi echilibrată joacă un rol decisiv pentru alegători în stabilirea preferinţelor lor electorale în baza unei opţiuni documentate.

Cu toate că Republica Moldova a înregistrat progrese veritabile în îmbunătăţirea cadrului legislativ privind libertatea de exprimare, rămânem îngrijoraţi de acţiunile întreprinse de către organele de drept împotriva mass media, a independenţei editoriale a Teleradio Moldova şi a pluralismului în sectorul audiovizual în întreaga ţară.

Atestăm o intensificare a acţiunilor unor organe de stat de hărţuire a diferitor partide politice sau susţinători ai programelor acestora. Astfel de situaţii pot periclita potenţialul mediului pre-electoral pentru desfăşurarea alegerilor legislative în 2009.

Progresul remarcabil în exercitarea libertăţii de exprimare şi în organizarea alegerilor din 2009 în deplină concordanţă cu angajamentele asumate faţă de OSCE, Consiliul Europei şi comunitatea internaţională ar constitui argumente solide pentru intensificarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană.

Suntem dispuşi să conlucrăm cu autorităţile Republicii Moldova în vederea realizării acestor obiective.

Ambasada Austriei
Ambasada Bulgariei
Ambasada Republicii Cehe
Ambasada Republicii Franceze
Ambasada Republicii Federative Germane
Ambasada Republicii Lituania
Ambasada Republicii Polone
Ambasada Romaniei
Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
Delegaţia Comisiei Europene în Republica Moldova
Reprezentatul Special al Uniunii Europene în Moldova

Ruga unui nenascut

iulie 19th, 2008

La tine in pantec am prins viata si asteptam sa te vad. Te auzeam, te simteam clipa de clipa, respiram prin tine. Precum ceilalti copii aveam un timp pana sa vad lumina soarelui si sa te vad pe tine, mama. Dar, ai luat o decizie fara a te gandi ca eu exist. M-ai scos fortat cu toata incapatanarea mea de a trai, aruncandu-ma la cosul de gunoi al policlinicii private. Am murit pentru lume si pentru tine, cea care nu ma doreai. Am plecat de la tine fara a-ti face probleme, chiar doctorul ti-a spus ca operatia de chiuretare a decurs normal. Am plecat si privesc din lumea de Sus, si te vad, chiar daca tu crezi ca eu n-am existat niciodata, eu pe tine te stiu ca esti mama mea. Au trecut ani mami si tu nu ma poti vedea. Ma uit in lumea ta si ca si ceilalti copii, pe care ii vad as fi putut sa-ti zambesc, sa-ti vorbesc si sa ne plimbam strangandu-ne in brate.
In momentele tale de tristete as fi putut sa fiu cu tine, sa fiu eu fiinta plamadita in trupul tau, langa tine. Acum as cobori la tine sa te mangai si sa-ti sterg lacrimile de pe obraz. Dar, m-ai trimis in alta parte fara de intoarcere pentru lumea ta. Daca ai stii cat ma rog pentru tine mama sa ne putem intalni candva.

Filozofie şi apă minerală

iulie 19th, 2008

Stau în bucătărie.
Vorbesc singur în faţa unei sticle de Bodoc.
Crizele conjugale pornesc din motive foarte diferite.
De la copiii neascultători,
La previziunile meteorologice.
Nepotrivirile de caracter sau dizarmoniile sexuale
Sunt mai rare chiar decât certurile
Dintre cele două „mama mare”.
În fiecare zi se schimbă ceva.
Adesea dinamica vieţii ne-o ia înainte
Şi ne târâm abia, şchiopătând, gâfâindu-i în urmă.
La farmacie nu se mai găsesc
Pastile care te bagă în groapă.
Au fost interzise la insistenţa
Agenţiei pentru Sănătatea Animalelor.
Nu mai trăgea nimeni pisicile de coadă.
Bietele mureau de plictiseală.
Clima pe Terra nu se schimbă chiar aşa
Cum susţin unii pe la canalele de ştiri
Ori pe la conferinţele internaţionale.
Locvace, încrezuţi, închişi la dialog,
Se adună să poată vorbi neîntrerupt,
Să bea cafele cu lapte din soia
Şi cu îndulcitori sintetici în loc de zahăr tos.
Cinematografele au emigrat în masă
De pe „strada mare” prin apartamentele din bloc
Şi dau naştere unor conflicte care nu au fost.
Stau mai mult în bucătărie.
Vorbesc singur în faţa unei sticle de Bodoc.
Tu eşti prinsă până peste freză
În ultimul episod al telenovelei cu fata săracă
Şi cu băiatul care s-a împiedecat în noroc.
Ce-a mai rămas din armonia vieţii noastre conjugale?
Ne pândeau vecinele de după perdele
Şi ne dădeau exemplu ginerilor zburători,
Nepoţilor întârziaţi la însurătoare
Şi chiar nurorilor rebele!
Las apa să se răsufle în pahar.
Mă duc la culcare.

Dan David, Los Angeles, Feb.-13-2007.

Zori Incetosate – Capitolul VII (Partea 1-a)

iulie 19th, 2008

Zori înceţoşate
I
De acum trebuia să mă obişnuiesc cu noul meu program de şcoală, cu sculatul devreme în fiecare dimineaţă, cu tânguielile mamei că o să întârzii, cu mâncarea pe fugă şi alergătura zilnică până la Regie ca să prind tramvaiul ce mă va duce la şcoală fără întârziere. Dar şi tramvaiele nu erau totdeauna foarte primitoare, uneori aglomeraţia era excesivă, se călătorea pe scară şi nu era uşor să te strecori printre trupurile celor mari cu servieta încârcată când eu deabia răsăream ceva mai sus de coatele lor. La şcoala fiecare oră aducea profesori noi la catedră, fiecare cu stil diferit de-a explica, şi în timp ce la unele lecţii interesul şi curiozitatea noastră atingeau culmea, la altele plictisul alunga şi bruma de interes ce o mai aveam şi atunci ne afundam în jocuri diferite pe paginile de maculator. Cărţi nu existau decât pe la anticariate şi era greu de găsit acelaşi autor pentru toată clasa, aşa că numai puţini dintre noi aveau pe ce să înveţe. Restul trebuia să umplem pagini de scris mărunt pe foile de maculator cu pagini îngălbenite şi aspre ca hârtia de ziar, pe care creionul de grafit sau chimic, abia reuşea să lase o urmă lizibilă. Clasa însă îşi avea viaţa ei plină de vitalitate şi boemică nepăsare. Începusem să ne cunoaştem bine între noi, mergeam la joacă împreună în recreaţii, alergam unii după alţii pe coridor şi în curtea scolii sau ne mai şi băteam. Şi chiar dacă un profesor sau pedagog alerga să ne despartă, în pauza următoare eram din nou împreună la joacă, alergătură sau o altă bătaie. Câţiva dintre profesorii noştri deveniră în timp îndrăgiţi, şi la orele lor de program nu se auzea nici musca în clasă. La auzul clopotului de aramă atârnat de zidul intrării la secretariat, fiecare ne repezeam în clasă, frunzăream ultima lecţie pe maculator să ne reamintim despre ce era vorba şi aşteptam în tăcere intrarea profesorului în clasă. Unul dintre aceşti profesori era domnul Iordăchescu, la istorie, care aveau darul să captiveze cu povestirile lui pline de amănunte înteresante, aproape romantice, mai ales atunci când vorbea de Alexandru Macedon sau de Napoleon. Nu mai puţin intereasantă a fost trecera în revistă a oamenilor politici ce au făcut Europa să se cutremure, ca Cromwell, Richelieu şi Talleyrand. La aceste ore timpul părea să treacă mult prea repede. Povestea nu numai şirul întâmplărilor aşa cum sunt păstrate în paginile istoriei, dar şi porţiuni din pledoarea eroilor lui şi argumentele cu care şi-au suţinut până la sfârşit ideile. Când termina o anumită porţiune din cele povestite, scria pe tablă câteva date mai importante, apoi ne spunea să luăm creioanele şi ne dicta un paragraf sau două de reţinut, ceea ce noi aşterneam pe caiete. In clasele lui nu au fost acte de indisciplină, absenţe sau corijenţe cu re-examinare la toamnă. Spre marele nostru regret, în vara următoare a fost numit director la Liceul Matei Basarab şi nici un alt profesor nu a mai avut aceaşi popularitate ca a domnului Iordăchescu. In schimb în şcoală erau mulţi alţi profesori buni, stimaţi şi îndrăgiţi de elevi. Intre ei era inginerul Ringhelştein, un om în vârstă, solid fără să fie foarte înalt, cu păr alb, ochelari, călcătură lentă dar sigură, căruia noi îi spuneam “Moşul” El preda fizica şi rezistenţa materialelor. Cu voce domoală îşi explica lecţia la tablă, notând formulele cu creta pe suprafţa ei neagră lucioasă, după care scotea pe câte unul dintre noi să facă un exerciţiu, întrebuinţând formulele încă neşterse de pe tabla de sus. După el, altul şi apoi altul era scos la tablă. În felul acesta la terminarea orei ieşeam din clasă cu lecţia abia predată învăţată de-abinelea de fiecare. Astăzi încă îi rămân dator Moşului pentru cele ce le-am învăţat atunci şi care au format baza cunoştiinţelor mele atât în matematică cât şi în inginerie. Şi nu o singură dată am regretat faptul că notiţele mele de la clasele lui nu au fost păstrate, că, Doamne, tare bine mi-ar fi prins. Domnul Ringhelştein era apreciat nu numai pentru zelul lui de profesor, dar mai ales pentru omenia şi înţelegera lui aproape părintească. Ne trata cu respect, fără insulte şi invectivele folosite de alţi profesori, ca şi cum am fi fost copii lui. Vorbea rar, avea o povestire interesantă cu care-şi începea ora, de multe ori incidente cărora le-a fost martor fie pe stradă, fie la şcoală. Era bun şi drept sfătuitor, şi în felul acesta, când aveam o problemă şi nevoie de un sfat, el era acela la care mergeam întâi şi întâi. Ieşea din clasă sau din cancelaria profesorilor şi asculta răbdător problemele cu care îl solicitam, după care ne spunea cum vede el situaţia. Şi era unul din puţinii oameni din şcoală care ştia tot ce ne frământă, ce probleme avem acasă şi de multe ori ajuta în tăcere cu ceea ce putea. Din păcate erau şi profesori care şi-au ales această meserie din lipsa altei ocupaţii, ca pe un refugiu de vreme rea. Orele lor treceau anevoios, în clasă se simţea freamătul nervozităţii greu de stăpănit, interesul pentru ceea ce se petrece la tablă era scăzut, în timp ce activitatea dintre noi în bănci era în creştere. Între acestia, profesorul Ionel Cohn la matematici era poate cel mai bun exemplu. Era un om trecut de vârsta mijlocie, necăsătorit, ce locuia împreună cu tatăl lui, tot profesor de matematici, în acelaşi apartament şi era contribuitor nelipsit la Gazeta Matematicii. Ca om de ştiinţă şi matematician, capabilitatea lui era fără îndoială, respectabilă. Ca profesor însă, era o altă poveste. Când intra în clasă cu catalogul sub braţ din care nu făcea niciodată prezenţa, îmbrăcat în acelaşi costum bleu-marin cu dungi, şifonat şi lustruit, cu aceiaşi pantofi negri scâlciaţi şi cu călcâile roase pe dinafară, nimeni nu-i acorda nici o atenţie, decât numai după ce se enerva şi începea să strige la noi. Apoi, după ce fiecare trecea prin faţa lui să-şi ocupe locurile în bănci, mergea la tablă şi începea să vorbească fără a privi în spate, practic cu tabla, în timp ce făcea demonstraţia unei noi formule de geometrie sau matematică. Lucra de unul singur formulele pe tablă, fără să ştie dacă cineva îl urmăreşte sau nu. Vocea lui era moale, uniformă care de cele mai multe ori nu ajungea până în fundul clasei, în timp ce noi discutam unii cu alţii în şoapte, ne jucam sau smângăleam pagini din maculator. Cu timpul profesorul Cohn, văzând că foarte puţini îl urmăresc, a început să lucreze numai cu câţiva copii din clasă care erau mai atenţi la ceea ce se întâmpla la tablă şi-şi notau pe caiete exerciţile făcute de el. Cât despre rest, ne declaram satisfăcuţi la sfârşit de trimestru cu o notă de trecere dată din oficiu, însoţită de privirea lui plină de dezgust, după ce scoşi la tablă, realiza ce rezultat a dat tot efortul depus de el. Toată această mărinimie avea să mă coste în anii de mai târziu enorm prin lipsa cunoştinţelor de bază în matematică. De multe ori am fost pus în situaţia să împrumut cărţi de nivel elementar ca să pot găsii rezolvarea problemelor de care mă loveam. Şi nu cred că am fost singurul.

II
În spatele şcoli era terenul de footbal Macabi. Acest teren aparţinând echipei de fotbal Ciocanul care avea jucători vestiţi la vremea respectivă, ca Moisescu, Şmilovici sau fraţii Baraş. În timpul meciurilor de campionat se umplea de public nu numai în tribuna acoprerită de pe partea dreaptă, dar şi în jurul gardului de sârmă ce încojura terenul. De multe ori în orele de sport, sub conducerea pedagogului Eşchenazi sau profesorului Feller, om mai în vârstă, mergeam înşiruţi doi câte doi, în pas alergător, pe teren. Acolo fugeam pe pista cu zgură din jurul terenului, făceam gimnastică cu întreaga clasă aliniată în şiruri ori băteam mingea pe gazonul cu iarba îngălbenită de brumă. De cele mai multe ori în meciurile de fotbal eu mă vedeam plasat în poartă şi asta nu pentru că aş fi fost mai bun decât alţii, dar pentru că nu eram suficient de combativ ca jucător de câmp. Însă î-mi făcea plăcere să joc fotbal şi nu cred că am pierdut multe ocazi de-a merge la joc cu colegii mei. De multe ori, chiar şi în timpul orelor de franceză sau matematică, mergeam în spatele şcolii unde, la adăpostul gardului care o despărţea de terenul de joc, ne încingeam într-un meci pe făşia de drum ce ducea spre tribună. Cel mai bun jucător era Şfarţman David, căruia îi ziceam Şuţică, un băiat nu mai înalt decât Piţurcă, dar cu o enrgie şi voinţă ieşită din comun. El şi cu Jujiţiu, colegul meu de bancă, făceau alegerea pentru cele două echipe dintre cei dintre noi care formam un cerc în jurul lor, şi când aflam cu cine joc, îmi alegeam locul de poartă marcat de doi bolovani. Cu câteva şuturi pe poartă drept încălzire, Jujiţiu mă făcea să plonjez pe smocurile de iarbă din dreptul porţii, pe terenul încă umed după ploaia din ajun. Hainele mele, săracele, când ajungeam acasă erau mai totdeauna pline de noroi uscat, şi nu rare ori eram mustrat de mama pentru că nu ştia dece pe lângă noroi mai căram pe haine şi pete de păcură sau alte uleuri. Ce puteam să-i spun, că în frenezia jocului, când vedeam pe Şuţică venind în viteză spre mine, cu mingea de cârpă la picior, scrutând terenul să vadă locul mai puţin apărat, eu îi ieşeam în faţă şi fără să cuget prea mult, mă aruncam cu disperare la piciorele lui?. Uneori, mingea trecea peste mine direct în poartă, alte ori, find mai rapidă, trecea pe sub mine, dar şi multe goluri sigure au fost salvate şi atunci primeam răsplata în zâmbetele încurajatoare ale colegilor din echipă. Emil, sau faimosul Alimănescu, nu participa la meciurile noastre de fotbal. Lui îi plăcea franceza şi cred că dintre noi, de el s-a prins cel mai bine, chiar şi în pofida faptului că trebuia să facă faţă teribilei domnişoare Bobinger, profesoara noastră. Când se înşuruba pe scaunul ei de pe podium, cu ochelarii pe nas şi cu coatele extinse pe toată lăţimea catedrei, părea turnată acolo. Nu se ridica niciodată de pe scaun până la zângănitul de aramă al clopotului din curte. Deschidea catalogul la întâmplare în cautarea unui nume, pentru că nu a învăţat nici odată numele nostru, şi-l punea să citească lecţia cu traducerea cuvenită. În monotonia acestui citit scălâmbăiat cu pauze de descifrare în care ea rare ori intervenea, era ceva adormit şi bolnav, care nu sugera nici un interes şi atunci recurgeam la activităţile noastre obişnuite, cu gândul la ce v-om intreprinde în pauza următoare. La sfârşit de trimestru ne lua în ordine alfabetică după catalog şi ne cerea să conjugăm un verb sau să traducem un fragment din carte. Aici profesoara transformată adhoc în leoaică se putea răzbuna pe noi cu făţişă răutate, trecând note teribile în catalog. Acesta era momentul ei, victoria ei asupra unei clase de copii a căror vină a fost aceea de a trebui s-o indure la catedră. Uneori e aşa de trist să vezi actul cabotin al unuia care se pretinde altceva decât e. Dar la teatru cel puţin, publicul î-şi poate îngădui să-l huiduie pe prostul actor. Un cabotin la catedră e suveran, iar copii din clasă devin martirii lui. La orele de religie şi limba ebraică elevii creştini aveau dreptul să rămână în clasă sau să meargă afară. Cei care ieşeau afară erau urmăriţi de invidia tăcută a unei clase întregi. Nu toţi însă preferau să meargă afară. Între acestia era un băiat tăcut, cu nas obraznic, păr blond ce se răzvrătea într-o buclă căzută în permanenţă pe frunte şi ochi azurii. Numele lui era Mâtcă Domenic, fiu al unei familii de oameni nevoiaşi angajaţi de o familie din centru ca oameni de servici. Când ne-am împrietenit mai bine, treceam pe la el acasă la mansarda rezervată numai celor din serviciul familiei de bogătaşi, în clădirea de pe strada Dianei la numarul zece. În această mansardă, în două cămăruţe foarte mici părând mai mult a chilii, părinţii lui m-au primt cu dragoste simplă şi feţe zâmbitoare care m-au făcut să mă simt totdeauna ca şi fiul lor, un membru de familie. Aduşi în capitală de undeva din zona Adjudului, oamenii aceştia au fost o pildă de onestitate, împăcare şi adâncă credinţă. Mâtcă, sau Nicuşor cum îi spuneam noi, a moştenit şi păstrat pilda părinţilor până în ziua de astăzi. Profesorul de ebraică şi religie se numea Szabo, un om mic de stat, sever şi lipsit de răbdare, patrulând clasa în lung şi în lat. Cu cărţile de ebraică pe bănci, deschise de la dreapta spre stânga, pentru că în ivrit aşa se citeşte, încercam să memorăm caracterele atât de diferite de cele pe care le ştiam, deşi multe din ele îmi erau cunoscute de la şcoala din sinagoga de pe Infundătura Poradim. Acum însă profesorul Szabo nu îngăduia nimănui să-l ignor, şi când te ridica la lecţie cu vre-o întrebare, trebuia să ştii. Şi nu era exclusă o urechială bună pentru un răspuns nepotrivit. Singura excepţie o făcea Nicuşor, care asista în tăcere la ce se întâmpla, dar nu trebuia să răspundă la nici o întrebare. La orele de religie însă, profesorul Szabo parcă se schimba într-un om diferit. Poveştile lui din Vechiul Testament erau interesante, darul lui de povestitor era neîntrecut şi ascultam absorbiţi pildele pline de morală pe care le reliefa cu dibăcie de-a lungul fiecărei lecţii.

III
După aproape doi ani de la terminarea războiului, situaţia părea să nu se fi schimbat cu nimic. Mâncarea şi hainele continua să fie distribuite pe cartelă, şi de multe ori nici cu bonurile respective nu găseai ce ai nevoie. Cozile în faţa magazinelor continuau să fie prezente pretutindeni. Se spunea că trenuri încârcate cu vite, cereale şi maşinării trec graniţa în Rusia şi, colac peste pupăză, a dat peste noi şi un an de secetă cumplită. În şcoală, la pauza de zece, câteva cucoane făceau voluntar munca de-a merge în fiecare clasă cu tăvi de lemn în care se găseau cuburi de mămăligă unse cu marmeladă. Primeam fiecare câte un cub de mămăligă într-un pătrat de hârtie albă şi cu el în mână ieşeam afară la joacă. În pauza de prânz majoritatea dintre noi mergeam în grupuri la o cantină pe o straduţă laterală din strada Theodor Speranţa. Uneori trebuia să stăm la coadă pentru seria următoare. Era o cantină a Comunităţii Evreieşti la care veneau mai mulţi nevoiaşi din cartier şi care funcţiona într-o casă în care cele câteva camere au fost mobilate cu mese pătrate şi scaune. Pereţii erau albi, ca şi feţele de masă ce se schimbau zilnic, iar mâncarea era bună, deşi meniul era repetat des în ciclu dominat de varză, linte şi arpacaş. Alimănescu şi Juju mă flancau ca deobicei, dar alături de ei, în grup cu noi mai veneau şi alţi colegi, ca Mendel Moise zis Câine Roş, Zilberman Marcel care locuia prin cartierul Văcăreşti şi fraţii ZML, dintre care numai cel mic, din trei, era în clasă cu noi. Tot aici am cunoscut mulţi alţi copii din alte clase, cu care aveam să mă întovărăşesc în multe alte ocazii de-a lungul anilor de şcoală şi chiar după aceea. Pe timp de iarnă drumul de la şcoală la cantină trecând prin strada Laptelui era întovărăşit de bătăi cu zăpadă, aruncatul prin nămeţi sau numai presărat cu poveşti şi snoave colectate de la alţii de prin şcoală. În acelaşi fel reveneam în calea Dudeşti pentru orele de atelier unde eram supraveghiaţi de meşterul Ardoş, cel atât de talentat, dar şi cu scăpărări neprevăzute de mânie, când ceva nu-i era pe plac. Printre hârtiile adunate cu timpul am găsit un articol publicat de un ziar în limba română aparţinând colegului meu Marcus Emil, zis Alimănescu. Era o evocare despre Dudeştiul din copilăria noastră din care dacă nu aş reproduce câteva rânduri, aş aduce o mare injustiţie memoriei lui, pentru că zilele i-au fost scurtate de-un cancer nemilos în urmă cu câţi-va ani: “Sentimentale sau nu, rândurile de faţă constituie imaginea unei copilării, a unui copil evreu în anii trişti şi mohorâţi ai prigoanei, rămas orfan şi la limita sărăciei. Nu am strâns note şi nu am pretenţia de a şti să meşteresc cuvintele, dar totul a rămas cuibărit în suflet: Dudeştiul constituia o lume de necăjiţi, de chinuiţi, de prigoniţi, lumea calicilor. Laolată trăiau evrei, români şi ţigani, toţi cu feţe palide, şomeri cu coatele roase şi pantofi scâlciaţi, cu o goană continuă după o bucată de pâine, pentru asigurarea unei existenţe mizere. Cartierul era plin de hanuri şi case de raport, cu cijmeaua şi closetul în curte, încâlzite de un godin sau sobiţă din care ieşea mereu fumul făcut de rumeguş sau resturi de cărbuni. Lumina locuinţelor era furnizată de lampa cu gaz numărul 8 sau 11, cu sticla mereu întunecată de funingine.” Dragă Emile, de câte ori citesc aceste rânduri nu pot să stăvilesc căteva lacrimi răzleţe ce izvoresc din evocare rândurilor tale. Dar trebuie să şti că descrierea făcută de tine nu se mărgineşte numai la cartierul copilăriei tale, Dudeştiul, ci e comună multor alte cartiere, dintre care Grantul nu face excepţie.

IV Într-o zi tata a primit vorbă de la unchiul Rubin din Giurgiu să meargă la un angrosist de pe Bărăţiei şi să cumpere de acolo pentru el o listă de mărfuri. Tata a mers fără întârziere, a luat tot ce a trebuit şi s-a înapoiat la gară să predea comisionerului marfa cerută. Acesta însă nu a venit, trenul s-a pus în mişcare şi tata a venit acasă cu un balot de mărfuri sub braţ. În zilele următoare nici o vorbă din Giuriu, tata achitase mărfurile cu banii din salariu şi acum nu aveam nici de pâine. Până la sfărşit de săptămână a lungit-o cu bani de împrumut. Duminica Piaţa Grant se umplea de oameni. Ţăranii veneau cu căruţele încăcate de produse din toate comunele dimprejur, tarabele erau ocupate de negustori, precupeţii îşi aliniau coşurile pe trotuarul asfaltat de la intrare şi mulţimea de cumpărători defila în şiruri neîntrerupte prin faţa lor. În noaptea asta tata a dormit acasă pentru că duminica, nu apăreau ziarele. Şi-a băut îngândurat surogatul de cafea din pachetele Unica în timp ce mama căuta să-l convingă să renunţe la idea de-a se duce cu mărfurile în piaţă. Cu toată împotrivirea ei, tata a înlăturat-o din dreptul uşii cu mâna cea libera şi a plecat cu pachetul de mărfuri sub braţ. “Omul ăsta are să piardă toţi banii. Are să fie furat de toată lumea. Mai bine mă duceam şi eu cu el.” Mama s-a frământat aşa tot timpul până pe la patru după masă când a revenit tata acasă. Nu mai avea pachetul mare de marfă sub braţ, dar nici cu mâinile goale nu s-a întors. Faţa îi era zâmbitoare, iar ochii îi radiau de-o bucurie ascunsă. Mama nu ştia ce să creadă, şi pentru că încă nu-i trecuse supărarea, l-a luat la zor: ”Ce-i cu tine? Eşti băut?” Tata a scos din pungi pe masa de bucătărie, cumpărăturile făcute. Era o pâine caldă încă din care un colţ lipsea, un pachet de salam, altul în care se afla un bulgăre de unt îngheţat de frig, aşezat pe-o frunză de viţă şi un cub de brânză împachetat într-o colă groasă de hârtie. Mama stătea la distanţă şi privea. Simona şi cu mine, strânşi în jurul mesei, aşteptam să vedem ce se mai întâmplă. Mirosul de pâine caldă şi salam amestecat cu cel al brânzei care lăsa zerul să pătrundă prin învelişul de hârtie mă îndemna să-mi satisfac pofta abia descoperită, dar ştiam că momentul nu e potrivit. Încă cu paltonul pe el, tata a început să scoată din mai toate buzunarele ghemotoace de bani de hârtie şi monezi. Erau hârtii mototolite sau împăturite cu grije, unele care şi-au găsit adăpost în buzunarele de la haină, altele la pantaloni şi chiar în buzunarele din înteriorul hainei, unde ţinea actele. Pe masă erau acum o mulţime de bani şi monezi. După ce şi-a desbrăcat paltonul şi pălăria, tata s-a aşezat pe scaun, şi fără grabă lua una câte una fiecare bancnotă, o netezea şi le aranja pe categori. Când a sfârşit această operaţie, a luat un creion şi hârtie şi a început să numere adunând sumele pe un colţ de gazetă. În final, după ce a scăzut suma plătită de el, cu faţa luminată de zâmbet a văzut că toată temerea, osteneala şi frigul îndurat pe-o zi de iarnă în piaţă i-au fost răsplătite din plin. De-acum şi lui mama i-a trecut supărarea şi a apucat să deretice pe masă bunătăţile aduse de tata, aşezându-le cu grije pe platouri şi pregătind masa pentru cină. În timpul mesei mama l-a întrebat pe tata dacă angrosistul de la care a luat marfa ar putea să-i dea alte mărfuri pe datorie. Tata a ridicat din umer, gânditor. Salariul lui era mic, preţurile creşteau de la o zi alta ca febra la bolnav. Cu munca de noapte, ore suplimentare şi toate economiile făcute de mama nu se putea face faţă. Odată cu preţurile a crescut şi inflaţia şi de-acum hârtiile de câte o mie au început să circule ca leii în timpuri mai bune. Se spunea că banca vrea să scoată pe piaţă hârtii de un milion. Curând aveam să plătesc un bilet de tramvai în milioane. Cozile la mâncare deveniră interminabile şi din cauza devalorizării banilor ţăranii preferau să nu mai aducă produse pe piaţă, că în ziua următoare, preţurile puteau să se dubleze şi ei rămâneau în pierdere. La toate acestea s-a adăugat şi seceta care a făcut ravagii în toată ţara, dar mai cu seamă în Moldova. Pâinea pe cartelă incepuse să fie amestecată cu cartofi din care nu lipseau nici seminţele de mătură; mălaiul distribuit era dese ori râncezit şi îl mâncam totuşi aşa cum era. Numai că acum mămăliga pripită în ciaun s-a diluat într-un un terci lung şi moale ca grişul pentru prunci. Angrosistul de pe Bărăţiei s-a învoit să-i dea lui tata în consignaţie câteva perechi de ciorapi, elastic pentru chiloţi, tibişiruri de aţă de toate culorile şi nasturi cusuţi pe dreptunghiuri de carton. A mai primit şi câteva cuti cu mosorele de aţă, ace de cusut şi tot felul de funde colorate şi de lăţimi diferite. Nu încăpea vorbă că în duminca următoare tata avea să se ducă din nou la piaţă, numai că de data asta mama l-a avertizat că nu-l lasă să meargă singur şi nici el nu s-a împotrivit. Când ne-am sculat de dimineaţă, Simona şi cu mine am constatat că părinţii erau deja plecaţi de-acasă. După ce am mâncat cele lăsate de mama pe masă, ne-am îmbrăcat şi ne-am dus să-i căutăm în piaţă. I-am găsit aproape de intrarea din Constantin Grant, jos, la marginea trotuarului, între alţi vânzători cu mărfurile desfăşurate pe pavaj. L-am văzut pe tata înconjurat de cumpărători care se aplecau să pipăie obiectele întinse pe o faţă de masă veche de-a lui mama sub care se aflau mai multe ziare. Mama era înconjurată de alţi cumpărători şi de câte ori cineva o întreba de preţ, ea îi cerea lui tata să răspundă. Pe lângă ei unii vindeau mături şi perii de scânduri. Alţii aveau obiecte din lemn, funduri de bucătărie, tocătoare de vinete, umeraşe de haine, cârlige şi tot felul de alte obiecte. Dincolo un băieţaş vindea fluieraşe de lemn încrustate cu meşteşug dintr-un coş impletit din nuiele. Mai erau pe lângă ei unii cu fructe uscate, miere de albine şi halviţă după care-mi lăsa gura apă. Câte şi mai câte nu erau acolo: preşuri de pus pe jos sau de atârnat pe pereţi, piepteni tăiaţi cu grije din osul unui corn de bou expus ca mărturie lângă meşteşugarul care-i tăia dinţii în făşia de os strânsă în despicătura unui ciomag mai vânjos, statornicit între pulpele lui, stând turceşte pe caldarâm.. Mai încolo, lângă colţul unei clădiri, piaţa se lărgea către calea Crângaşi unde şiruri de tarabe, unele prevăzute cu roţi şi umbrar de pânză, erau aliniate şi mulţime de oameni animau târgul cu freamăt neîntrerup, ca zumzetul continuu al unui agregat in mişcare peste care ici şi colo răsăreau vocile stridente ale unor negustori făcând reclamă mărfurilor de pe tarabă. Când m-a zărit, tata care se străduia să măsoare elastic cu metrul lui de cârpă folosit de croitori, m-a trimis la părinţii lui Samurică Segal, fostul meu coleg de şcoală de la Poradim, să cer împrumut metrul lor de lemn. Taraba lor nu era departe şi a trebuit să fac de mai multe ori cursa dus şi întors cu metrul în mână. Duminica aceea şi altele la fe, luând naştere dintr-o întâmplare s-au repetat pe o perioadă mai lungă, poate doi, trei ani. Din câştig ai mei cumpărau mai multă marfă şi cum cerinţele erau mari, au început să se uite după surse noi de aprovizionare, alţi angrosişti şi alte prăvălii. Într-o zi au auzit că la magazinul Winter de pe Lipscani se dau numai câte trei metri de persoană, un cupon pentru rochie. Tata a mers într-o noapte după lucru acolo şi a văzut că era o coadă imensă, oamenii aşteptând de cu seară până dimineaţa la deschiderea magazinului. Când a venit acasă aproape de ora prânzului, mama a fost fermecată de lăţimea dublă a materialului imprimat in culori vii din care se puteau scoate uşor două rochii. Altă dată ea nu ar fi stat în cumpănă dacă să-şi coase singură o rochie pentru ea şi Simona din acest cupon, dar acum, cu gândul la câştig, situaţia părea diferită. A dorit să meargă şi ea la magazin. O omora curiozitatea să vadă ce alte lucruri mai sunt acolo, dar nu putea să ne lase singuri acasă toată noaptea. Până la urmă au hotărât să mergem împreună şi în felul acesta în loc de două cupoane, puteam cumpăra patru. Era una din nopţile în care tata era liber. Am plecat de-acasă înainte de miezul nopţii, în timp ca să prindem ultimile tramvaie. Mama ne-a pus de cu seară să dormim, dar când a trebuit să ne scoale, de abia puteam ţine ochii deschişi. Ajunşi în faţa magazinului, am găsit strânşi deja o mulţime de oameni lipiţi de zidul alb cu vitrină mare de o parte şi de alta a uşii de pe colţ, acoperită de grilaj. Clădirea se afla pe un colţ de stradă ce da în strada Lipscani, vizavi de fostul magazin Sora care mai târziu şi-a schimbat numele în Magazinul Bucureşti. În vre-o două locuri, în butoaie mari de ţiţei, ardeau focuri şi oamenii se strângeau în jurul lor să se încălzească pentru că gerul iernii pişca şi deşi vremea era uscată, îngheţul se făcea simţit în ciuda ciorapilor groşi de lână şi mănuşilor cu un deget croşetate de mama. Mai jos pe Lipscani câţiva negustori ţineau deschis şi noaptea şi unii veneau de-acolo cu gogoşi fierbinţi pe care zahărul pudrat încă nu se topise. Alţii se întorceau mai bine dispuşi după o duşcă zdravănă de ţuică fiartă şi poate un mic sau doi. Tata ne-a îndrumat să stăm mai pe lângă foc, că până la ziua mai era multă vreme şi nu avea rost să îngheţăm la coadă. Ne-am apropiat de butoiul de tablă de lângă colţul străzii din care resturi de cârbuni şi rupturi de lemn din garduri, ardeau cu flacără jucăuşe ce se transforma în dâre de fum care te orbeau când vântul le-aducea spre tine. În jur oamenii se împrieteneau, începeau să vorbească de-ale lor, necazuri sau bucurii, unii spuneau câte o snoavă ţopăind din picioare ca să se încâlzească sau îşi suflau în palme, şi timpul părea că nu mai trece. Câte-un gardian de stradă sau paznic de noapte se oprea şi el la foc, la vederea căruia unii se depărtau către rândul de la perete iar alţii încetau discuţia la jumate. Simona a obosit să stea în picioare şi s-a dus la tata s-o ia în braţe. După un timp tata şi-a proptit piciorul pe o ieşitură din zid şi-a ţinut-o pe Simona pe geniunchiul lui, aproape de piept, invăluită în laturile pardesiului său deschis. Eu, luptând încă cu fumul ce ieşea din butoi, abia reuşeam să-mi ţin ochii deschişi, parte şi din cauza somnului neîmplinit ca şi din cauza amorţelei, a statului îndelungat în picioare şi a frigului. Către dimineaţă o mulţime de oameni au răsărit din toate direcţile şi s-au alăturat rândului. Coada s-a lungit înconjurând clădirea şi mulţi încercau să intre în faţă, cu scuze că au fost de cu seară şi şi-au lăsat rând. Cei din spate veneau cu ocâri la îndrăsneţi, alţii încercau să-i îmbrâncească afară din rând, unii râdeau, alţii înjurau de mama focului şi nici bătaia nu a întârziat. Noi ne-am strâns în jurul lui tata care nu s-a deslipit din locul lui la coadă şi aici, încojuraţi din toate direcţiile de oameni, părea să fie mai cald decât la butoi, vântul nu mai ajungea la noi fiindcă eram ocrotiţi de strânsoarea trupurilor din jur. Picioarele însă, îngheţate ca nişte butuci, păreau îngreunate de parcă am fi avut încâlţări de plumb, în ciuda faptului că bătătorem pământul ca într-un dans greoi de urs. Zarea a început să prindă culoare, forfota pe stradă s-a învolburat cu oameni grăbiţi la treburile lor şi-n sfârşit cineva a venit să tragă grilajul de la uşa prăvăliei. Când primii oameni au fost lăsaţi să intre înăuntru, înghesuiala în jururul uşii a crescut, noi eram împinşi inainte şi înapoi, gata să fim striviţi de mulţime dacă tata nu ar fi ţinut cu spatele lui vânjos îmbrânceala din spate. Târziu, aproape de ora prânzului, am reuşit să ieşim victorioşi din magazin, cu cele patru cupoane de material care deşi erau frumoase şi demne de toată oboseala, nu au făcut-o pe mama prea fericită: “Dar nu mai vin, dragă, aici. Nu-mi trebuie. Âsta-i calvar.”

V
După Căuzaşi şi Mircea Vodă urma staţia Dimitrie Cantemir care avea pe trotuar chiar în dreptul staţiei de tramva, o cruce de piatră cenuşie pe care erau dăltuite în afara literelor, motive naţionale. Era cam de statura unui om şi auzisem vorbindu-se multe ori de această cruce, dar nu puteam să-mi imaginez că în spatele numelui ei, se ascundea şi altceva decât crucea în sine cu înfăţişare falnică, răsărind din trotuar la marginea zidului unei prăvălii de încâlţăminte de pe colţ. Imaginea ei avea să-mi inspire curând o noţiune diferită. Şi iată dece: De multe ori, după orele de atelier, în grup cu ceata de colegi cu care m-am împrietenit, dacă vremea era frumoasă, mergeam pe jos o staţie, două, continuându-ne discuţiile. Cu timpul drumul pe jos avea să se lungească, cuprinzând întregul segment de drum până la Piaţa Mare, mai ales că în felul acesta economiseam şi costul unei călătorii cu tramvaiul. Intr-o seară, ne-am abătut din drum pe Dimitrie Cantemir, o străduţă laterală din spatele crucii cu pricina şi am descoperit locul unde dragostea se putea cumpăra pe bani. În dreptul porţilor cu grilajul camuflat de făşii largi de tablă, fete tinere sau femei de toate genurile, în fustiţe scute şi bluze cu decolteu exagerat, îi întâmpina pe trecători cu zâmbete şi voci îmbietoare ca ale sirenelor din mitologie. Ajungând în dreptul lor, ne chemau la ele, ne făceau cu ochiul sau ne aţâţa privirile mimând că arată acel ceva ce legea interzicea. Odată una mi-a furat şapca din cap şi a fugit cu ea în curtea înconjurată de chilii micuţe cu o uşe şi un geam acoperit. M-am luat după ea, cerându-i să-mi dea înapoi şapca şi numai după ce mi-au dat lacrimile, mi-a înapoiat-o. Totuşi chiar şi după acestă învăţătură de minte puterea de atracţie magnetică a acestui loc m-a făcut de multe ori să-mi fac drum pe această stradă, să privesc cu coada ochiului fetele de la marginea gardurilor, să le urmăresc siluetele îmbietoare când mergeau cu şolduri legănând sau cu picioare dezgolite până la chiloti, aşezate picior peste picior pe un scaun la poartă. Dar nici odată nu am avut nici banii necesar, şi nici curajul să mă las furat de chemarea acestor sirene mai puţin mitologige într-o casă în care nu ştiam ce mă aşteaptă şi ce trebuie să fac în spatele acestor ziduri. La scurt timp după aceste diversiuni ale drumului meu către casă, odată cu schimbarea vremurilor, casele cu fete de la Crucea de Piatră aveau să fie desfinţate, lăsând în urma lor numai savoarea de mit din povestirile celor ce au trecut pe acolo la vremea lor de glorie.
Programul încârcat de şcoală ce cuprindea toate zilele săptămânii cu excepţia zilei de dumnică şi a altor sărbători, mi-a creat un fel de independenţă acasă, şi nu pot spune că nu am ştiut să profit de ea. De-acum, venind acasă puţin mai târziu decât de obicei, devenise un fapt scuzabil, considerând distanţa de la care veneam, iar mersul pe jos cu colegii după orele de atelier s-a statornicit cu timpul, chiar şi atunci când condiţiile metereologice nu erau foarte prielnice. Coboram pe Dudeşti până la Mircea Vodă, apoi mergeam pe strada Anton Pann, acolo unde se afla o şcoală de fete şi traversând prin strada Domniţei, ajungeam în bulevardul Regina Elisabeta, de unde luam tramvaiul 24 ce mă ducea la Regie. În drum aveam mereu însoţitori cu care vorbeam, glumeam, ascultam noutăţi şi ne iniţeam în bârfă. Mulţi dintre colegi au început să meargă pe la diverse cluburi sioniste. Cuţa, verisoara mea, mergea la şcoala de pe Anton Pann şi când se făcea s-o întâlnesc, mergeam împreaună spre casă. Ea mergea cu câteva colege la clubul “Ha-Şomer Ha-Ţair”, adică “Tânărul Păzitor” în traducere, de pe strada Sevastopol. Într-o amiază, cred că era într-o duminică, am mers cu ea acolo. Pe strada Sevastopol, pe la jumătatea străzii între calea Victoriei şi strada Buzeşti, se afla un vechi cimitir evreiesc marcat de un zid cu stâlpi înalţi de cărămidă. Zidul susţinea bare de fier forjat dublate din interior de fâşii de tablă ce împiedicau privirea să pătrundă dincolo. Înăuntru, de-a lungul gardului, era o baracă din lemn cam de aceeaşi mărime ca sala de festivităţi de la şcoala noastră. În adâncime, cimitirul se întindea până aproape de Piaţa Victoriei, şi dincolo de plopii ce străjuiau gardul din fund se putea vedea Palatul Preşedenţiei Consiliului de Miniştri. Cimitirile sunt locuri triste şi totuşi sunt mulţi care se duc să cutreiere prin cimitire, pentru frumuseţea monumentelor, a liniştei de acolo şi de multe ori pentru reculegere şi meditaţie. Cimitirul din Sevastpol era numai trist. Trist să vezi un loc în care pietrele funerare au fost smulse de pe morminte şi depozitate într-o margine lângă gard ca să ilustreze nu istoria personalităţilor ce au poposit aici pe veci, ci barbaria unor nelegiuiţi care au încercat să schimbe cursul istoriei. Aceste pietre funerare cu iscripţii încrustate în pulpa de marmură veche, multe din ele acoperite de muşchi verzui, aliniate în şiruri rezemate de gard, au lăsat în urmă pământul dezvelit, brăzduit de tractoare în care şi iarba refuză să crească. In baracă se desfăşurau activităţile organizaţiei. Jumătate din lungimea ei era divizată în încăperi largi, mobilate cu bănci în jurul pereţilor şi câte-o masă mărişoară pe centru. Desene, tablouri şi lozinci în limba română şi ebraică, animau pereţii. Cealaltă jumătate a barăcii, partea din fund, adăpostea o încăpere mare fără nici un mobilier, cu excepţia unor bănci lipite de perete, ce înconjurau sala. Erau mulţi tineri, fete şi băieţi de toate vârstele, ce vorbeau gălăgios, strânşi în grupuri sau răzleţiţi prin colţuri, şi intrând în sala cea mare din fund, Cuţa a fost imediat reperată de câteva fete care au venit să ne întâmpine. Apoi Cuţa m-a prezentat unui tânăr înalt, cu figură prezentabilă ce inspira stăpănire de sine şi multă inteligenţă. Numele lui era Daniel. El era şeful grupului de “ţăirimi, ” adică tineri sub vârsta de 14 ani. Mai târziu am aflat că cei între 14 şi 18 ani formau grupul de “benoni,” adică mijlocii, pe când cei mai bătrâni de 18 ani erau “bogrimi.” În jurul lui Daniel forfoteau mulţi copii, iar el după ce ne-a adunat pe toţi într-una din camerele din faţa barăcii, m-a prezentat la fiecare şi mi-a cerut să le spun ce anume m-a făcut să vin la ei. Cred că am ridicat din umeri, fiindcă ce ştiam eu să le spun?! Tăcerea mea a fost întreruptă de Daniel, care a început să ne vorbească despre Ha-şomer Ha-ţair. Ne-a spus că ţara noastră este Palestina şi că această ţară are nevoie de “haluţimi,” pioneri, tineri ca noi care trebuie să colonizeze pământurile de acolo, să le facă roditoare aşa cum au fost odată, pe vremea lui David şi Solomon. Apoi a zugrăvit tabloul întâmplărilor din timpul războiului, în care evreii au fost trataţi de către nazişti mai rău decât animalele, torturaţi şi asasinaţi în masă şi că de aceea era necesar să fie creat un stat al evreilor în care fiecare poate trăi în siguranţă şi deplină libertate. Ne-a vorbit despre întemeietorul sionismului, Dr. Theodor Hertzel, care a vizionat necesitatea creerii unui stat naţional evreiesc, Palestina, pe locul strămoşesc, cu mult înaintea apariţiei lui Hitler şi a naziştilor. La sfârşit am avut o discuţie pe marginea unei schiţe literare a scriitorului L.Peretz, în care era vorba despre un om foarte sărac care nu a păcătuit nici odată în toată viaţa lui. Într-o zi, mergând pe stradă, o trăsură dă peste el şi-l omoară. Ajuns la cer, sfântul Petre cercetează în cartea vieţii că omul nu are nici un păcat şi, neîncrezător, îl duce în faţa lui Dumnezeu. Creatorul, cu faţa radiind de bucurie, îl felicită pe om şi-i spune să-i ceară orice şi dorinţa îi va fi înplinită. Omul însă nu cere nici o răsplată. Dumnezeu insistă, asigurându-l pe om că orice-i va cere, nu-i va refuza nimic. Omul ridică din umeri ruşinat şi spune că nu doreşte nimic. Domnul, părând că-şi pierde răbdarea, îl somează să-i ceară ceva, la care omul, cu privirea în pământ, frecându-şi timid mâinile, îngănă: “Da’pă-i, Doamne, dacă nu-i cu supărare, o halcă de pâine cu puţin unt pe ea, e tot ce-mi doresc…” Idea în discuţie a fost dacă e normal ca atunci când ţi se oferă orice, să te mărgineşti, ca omul din poveste, la un lucru atât de neînsemnat. Este oare posibil ca atunci când oferta î-ţi dă posibilităţi nelimitate, tu să te mărgineşti la un lucru fără însemnătate? Nu e oare păcat să reduci splendoarea infinitului la micimea cuprinsă într-un grâunte de nisip? După discuţi, cei din grupele mai mari au strâns lemne în spatele cabanei, au aprins un foc de tabără şi noi, strânşi laolată, cerc în jurul lui, cu feţele luminate de jocul flăcărilor, ascultam snoavele povestitorilor şi cântecele îngănate în surdină de majoritatea celor strânşi ca să nu acopere sunetele născute dintr-o ghitară sau un acordeon. Apoi s-a încins dansul “Ha-Yeled” în care un băiat scoate în centrul horii o fată şi dansează cu ea ţinându-se de mână, când pe stânga, când pe dreapta. Şi nu mică mi-a fost surpriza să mă văd poftit la dans de-o fătuţă cu codiţe şi pistrui pe nas ca ale lui Simona. Dar mi-a făcut plăcere, şi pe drumul spre casă cu Cuţa, am căutat să aflu mai multe despre ea. Ajuns acasă, mama nu a trebuit să mă iscodească cu întrebări despre cele văzute acolo. De fapt, nu prea ştia cum să mă oprească din relatări, că se făcu-se târziu şi adoua zi trebuia să mă scol devreme.
VI
Domnişoara Bobinger nu era singura profesoară de franceză în şcoală. Mai era o doamnă al cărei nume nu mi-l amintesc, dar reţin foarte bine figura ei, părul blond incadrând o faţă ovală, privirea vie ce prindea în focosul ei persoana cu care discuta, vorba reţinută şi o purtare ce denota confidenţă. A trecut prin mai multe clase încercând să recruteze câţiva elevi care vor să participe la o serbare în pregătire. Când a întrebat dacă ştie cineva o poezie frumoasă, mi-am amintit că în noptiera cu reviste a lui tata am dat peste un poem care m-a împresionat mult. A doua zi m-am dus s-o caut în cancelaria profesorilor şi i-am arătat poemul. Poezia începea cu versul: “Mi-e foame dragă mamă, nu ai pâine?” Era lungă şi finalul poemului era încârcat de dramatism. A citit-o şi apoi m-a întrebat dacă vreau s-o recit la serbare. Din ziua aceea, la fiecare recreaţie mare mă întâlneam cu ea în sala de festivităţi şi mă învăţa cum să recit poemul. Cu râbdare îmi corecta ţinuta, poziţia, şi cu întreruperi pe aproape fiecare vers mă ajuta să reliefez în intonaţie nuanţa fiecărui cuvânt. După câteva şedinţe, învăţasem poemul pe dinafară şi cu fiecare zi trecută sporea în mine excitaţia apropierii momentului de performanţă. În sfârşit, în săptrămâna dinaintea serbării, deşi retuşările de la repetiţii s-au diminuat, am fost scuzat de la câteva ore de clasă, fapt pentru care eram privit cu invidie de majoritatea colegilor mei şi am trecut cu bine şi de repetiţia generală cu întregul program alcătuit. Serbarea trebuia să fie ţinută duminică dimineaţa, dar vineri seara am venit acasă cu febră. Adoua zi, sâmbătă, mama nu m-a lăsat să merg la şcoală şi m-a ţinut în pat cu ceaiuri, aspirină şi comprese cu spirt în jurul gâtului. Febra scăzu-se, dar lui mama nu-i plăcea să se joace cu boala, aşa că continuat cu mai multe ceaiuri şi mai multe doftoriceli. În noaptea acea m-am rugat lui Dmnezeu să mă facă bine pentru a-doua zi, şi într-adevăr, a doua zi dimineaţa m-am ridicat din pat complect vindecat. Nu mai aveam temperatură, vocea-mi revenise la normal şi-mi venea să dansez de bucurie. Dar mama a venit repede la mine şi m-a băgat din nou în pat, ca să nu mă reîntoarcă boala. Nici un protest, nici o rugăminte şi nici o lacrimă nu au făcut-o să dea înapoi de la hotârârea ei de-a mă ţine acasă. Nici tata nu a intervenit. A fost una dintre cele mai mari decepţii din timpul copilăriei mele.
În fiecare zi de la două la şase seara, în atelierul meşterului Ardoş se muncea pe rupte. Lucrând la un loc cu colegii din clasele mai mari, învăţam unii de la alţii meşteşugul lemnăriei şi al mobilierului de lux. Uneori munceam câte doi la o tejghea, văzându-ne fiecare de lucrul lui, măsurând, tăind, şlefuind sau asamblând obiectele ce ne-au fost încredinţate. Unul din primele obiecte pe care trebuia să le facem era un vinclu din lemn de carpen care trebuia asamblat din două piese şi încleiate exact la 90 de grade. Meşterul era foarte pretenţios la calitatea desenului, punându-ne de multe ori să desenăm după modele de lemn sau gips motive înflorate în forme contorsionate, felurite frunze pe vrejuri ce se încolăceau pe-o grindă, redate astfel ca să scoată în evidenţă relieful. Cu răbdare pierdeam ore căutând să reproducem pe pagina de album aceste desene, iar eu oricât mă străduiam să desenez mai frumos, când priveam în jur desenele unora dintre colegi, mă căinam că nu pot retuşa umbrele atât de frumos ca ei. Când avea nevoie de ajutor, meşterul ne chema la tejgheaua lui. Era foarte dibaci şi ceea ce ieşea din mâinile lu, depăşea aspectul obişnuit al mobilierului care ne înconjura, erau lucrări de artă, comparabilă numai cu mobilierul din vremeaRenaşterii sau epoca prerevoluţiei franceze. Sculptura lui cizelată sau încrustaţiile în furnir de diferite culori puteau fi prezentate în orice salon de artă sau ar fi inobilat orice palat. La chemare lui când trebuia să încleieze componentele între ele, înainte de-a lăsa cleiul să îngheţe în strat subţire pe bucaţile de lemn, trebuia să lăsăm totul din mână şi să mergem la el. Din ochi ne indica cum să aplicăm vinciul de strângere şi în ce poziţie, în timp ce el căuta să menţină nemişcate membrele mobilierului de încleiat. Strânsoarea cu vinciu trebuia făcută peste cuburi de lemn moale care nu lasă urme pe mobilă, şi ferească-ne Domnul ca din neatenţie vreunul dintre noi să fi scăpat vinciul metalic din mână peste piesa finisată, că mâna lui zdravănă scăpăra cu iuţeala fulgerului peste ceafa ta şi numai stele verzi aveai în faţă pe tot restul zilei. Către sfârşitul anului ni s-au înmânat la fiecare câte-o plăcuţă finisată de lemn pe care trebuia să desenăm şiruri de forme geometrice reproduse dintr-o carte. Când am terminat desenul pe lemn, meşterul ne-a arătat cum să cizelăm formele respective în carnea lemnului, înlăturând cu multă atenţie şuviţele de material de prisos. A fost prima lecţie de sculptură în lemn şi am fost informaţi că aceste plăcuţe vor fi socotite ca piesele de examen. Fiecare detaliu desenat pe plăcuţe, triunghiuri, pătrate sau romburi în relief, trebuiau să fie egale şi identice între ele, şirurile trebuiau să fie drepte, spaţile dintre ele egale şi fiecare urmă de daltă sau cuţit trebuie să dispară sub fina şlefuire finală care să lase netezime de marmoră pe orice suprafaţă. Nu toţi am excelat în această tentativă, dar au fost puţini care au produs piese remarcabile. Între aceştia, am avut un coleg, Şteinberg Bebe, care avea un deosebit talent la desen. În clasă fiecare profesor când avea nevoie să reproducă pe tablă un desen, schemă sau o lecţie mai importantă, îi cerea lui Bebe s-o facă. Talentul lui a înflorit în forme multiple de-a lungul anilor pentru că s-a dovedit la fel de fructuos şi în sculptură, artă dramatică şi chiar în cinematografie. Dar acum plăcuţa lui finisată şi lăcuită a fost incontestabil cea mai reuşită din toată clasa şi expusă în expoziţia de sfârşit de an a şcolii care avea loc anual într-un local închiriat pe strada Carol. Doi ani mai târziu Bebe avea să expună la aceeaşi expoziţie o altă sculptură în lemn, copia statuii Soldatului Sovietic cu pruncul în braţe după statuia din Piaţa Victoriei a sculptorului Jalea, dacă nu mă înşel. A fost o lucrare superbă, înaltă mai mult de jumătate de metru, pe care însuşi meşterul a apreciat-o. Bebe a fost unul dintre prietenii de care m-am ataşat cu timpul mergând deseori spre casă după orele de atelier, fiind onest, înţelegător şi fără ifose de primadonă. Orfan de tată, trăind în sărăcie alături de mama şi sora lui Eva, care a venit la şcoala noastră după Reforma Învăţământului din 1948, locuia într-o casă modestă în zona străzii Nerva Traian. Mergeam împreună până în poarta casei lui şi totdeauna ceea ce discutam cu el era mai interesant şi mai diferite decât cu ceilalţi colegi. Prietenia cu Bebe era un privilegiu, pentru că fiind mai solid decât mulţi din clasă, sub protecţia lui nimeni nu îndrăznea să se atingă de mine, deşi el nu s-a bătut niciodată cu nimeni. Într-o zi pe la sfârşitul lui aprilie,directorul şcolii, domnul Walenştein, a introdus în clasă pe actorul Alexe Marcovici, un domn elegant, îmbrăcat cu un pardesiu crem şi fular alb de mătase. Era un bărbat înalt, slab, cu păr negru dat peste cap ce incadra o frunte lată cu colţuri şi o pereche de ochi foarte ageri. El avea să pună în scenă tradiţionalul spectacolul de sfârşit de an al şcolii, pentru care venise să recruteze noi talente. După ce directorul l-a lăsat în seama noastră, el şi cu pedagogul Eşchenazi cu care a venit şi care-i sta în urmă, au început să vorbească pe rând cu fiecare dintre noi. Începând cu băncile din faţă s-au oprit în dreptul fiecărui elev întrebând dacă au fost în vre-un spectacol, dacă au apărut în vre-o piesă de teatru, dacă pot declama şi alte întrebări de acest gen. Din când în când, după scurtul înterviu cu unii dintre noi, îi spunea pedagogului care venea în urmă înarmat cu un bloc de hărtie, să noteze numele celui ales. După ce a vorbit cu mine, i-a zis lui Eşchenazi să noteze: “voce de Beligan” Rămas uimit, l-am întrebat pe Emil în şoaptă: “Ce-i aia?” “Ce-i ce?, m-a întrebat Emil. “Voce de Beligan”. Emil a râs: “Dobitoc! A zis găligan.” M-am răzbunat cu un ghiont între coaste. Pe şirul de bănci de lângă uşă, în prima bancă era un băieţel cu păr blond, prietenos cu toată lumea şi care aparţinea unei famili de oameni înstăriţi, Adrian Cojocaru. Ajuns în faţa lui, actorul a strigat: “Clasă! Îsta-i Albişor! Cine l-a văzut la Baraşeum?” Teatrul Baraşeum a fost unicul teatru în care actorii evrei aveau voie să joace în timpul ocupaţiei germane. Colegul nostru Cojocaru, la fel ca şi pedagogul Eşchenazi, erau distribuiţi în mod frecvent în piesele de copii şi comediile jucate pe această scenă. Mai târziu teatrul avea să fie transformat în Teatrul Evreiesc de Stat cu întreg repertoriu în idiş. Vocea mea de Beligan nu m-a ajutat să fiu selecţionat în spectacol, ci doar căţiva din toată clasa noastră au ajuns în final pe scenă, în afara lui Albişor şi Piţurcă care a primit unul din rolurile principale. Dar spectacolul în sine, cu o singură prezentaţie dată într-o seară senină de iunie pe scena ridicată pe terenul de volei din curtea şcolii, a fost de ne uitat. Au fost aduse scaune şi bănci de au umplut terenul până la gard, dar la spectacol mulţi dintre noi au stat şi în picioare. Astăzi, după o perioadă de şase decenii, regăsesc în memorie frânturi de cuplete, glume şi cântece ascultate numai o singură dată în seara aceea şi de fiecare dată revăd chipurile lor, tinereţea şi bogăţia de expresie scăldată în lumina reflectoarelor. Şi dacă regret nespus un lucru, este acela că niciunul dintre părinţii mei nu m-au însoţit în seara aceea şi nici măcar Simona nu a fost acolo ca să am cu cine împărtăşii bucuria unui spectacol aşa de reuşit.
(Va urma)

Doi cercetători ai comunismului răspund întrebărilor presei din România

iulie 18th, 2008
Stephane Courtois la Școala de vară de la SighetStephane Courtois la Școala de vară de la Sighet

Stephane Courtois și Thierry Wolton vor susține o conferință de presă marți 22 iulie, la ora 11, la sediul Institutului Francez, în Bulevardul Dacia nr.77, din București.

Conferința de presă e organizată de Fundația Academia Civică și prilejuiește un dialog cu acești celebri cercetători francezi ai totalitarimului comunist.

Stephane Courtois este director la Centre International des recherches Scientifiques și a devenit faimos prin coordonarea Cărții Negre a Comunismului, publicate în 1997, lucrare care a provocat enorme controverse și comentarii.

El este rectorul Școlii de Vară de la Sighet și membru în Consiliul Științific al Fundației Academia Civică.

Thierry Wolton este autorul cunoscutelor lucrări KGB-ul în Franța (1986), Marea Recrutare (1993), Roșu-Brun: răul secolului (1999), Cum să ne vindecăm de complexul de stânga (2003) și Al patrulea război mondial (2005).

Congresul mondial in Martie 2009 in Israel si Romania

iulie 15th, 2008

Congresul mondial al evreilor nascuti in Romania va avea loc in zilele de 22-27 Martie 2009 in Israel si Romania . Initiatorii Congresului: Organizatia Unitara a Evreilor Originari din Romania si Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania . O hotarare in acest sens a fost adoptata marti 24 Iunie la adunarea generala AMIR tinuta in orasul Natzeret Ilit, la invitatia lui Menahem Ariav, primarul acestui oras, originar din Romania.

In Israel, congresul se va desfasura in zilele de 22 si 23 Martie, o zi la Tel Aviv si una la Ierusalim. In Romania , congresul va avea loc la Bucuresti, la 25 si 26 Martie. In afara dezbaterilor care vor avea loc in zilele congresului si care va dezbate problemele crearii in Israel a Muzeului de istorie a evreilor nascuti in Romania, sunt prevazute si intalniri cu personalitati conducatoare din cele doua tari gazda.

Scriitorul Elie Wiesel, laureate al Premiului Nobel, a acceptat invitatia ce i-a fost facuta de AMIR de a fi Presedintele de onoare al Congresului.

Din comitetul de conducere al AMIR fac parte repreazentanti a numeroase organizatii ale israelienilor originari din Romania. Din biroul care conduce activitatea AMIR fac parte Miha Harish – presedinte, Moshe Nagor – vice presedinte, conducatorul comisiei pentru pregatirea congresului, Richard Armon – seful comisiei pentru pentru constructia muzeului, Iaki Lev – director general, Bercu Kriegler – trezorier, avocat Uri Adar – consilier pentru probleme juridice, seful comisiei pentru ajutorarea financiara a organizatiilor care participa la actiunile dedicate pastrarii mostenirii spirituale a evreimii romane.

Muzeul evreilor nascuti in Romania va fi creat la Rosh Pina , intr-o cladire pusa la dispozitie de autoritatile locale.

„O INIMĂ CÂT O ŢARĂ” – expoziţie-eveniment dedicată Reginei Maria

iulie 15th, 2008

ELITE ART GALLERY anunţă deschiderea în data de Joi, 17 Iulie 2008 a expoziţiei de pictură O INIMĂ CÂT O ȚARĂ, expoziţie tematică dedicată personalităţii Reginei Maria şi a moştenirii sale artistice. Expoziţia va fi inaugurată la orele 11 printr-o conferinţă de presă şi va rămâne deschisă publicului larg de Joi până Duminică, între orele 11-19. Ulterior, expoziţia va putea fi vizitată cu programare prealabilă.

Expoziţia O INIMĂ CÂT O ȚARĂ este dedicată Reginei Maria şi este realizată în cadrul proiectului „Pictori de azi la Balcic” cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la moartea Reginei Maria (18 iulie 1938). Lucrările de pictură expuse ilustrează aspecte ale personalităţii artistice a Reginei Maria, concentrându-se asupra bogatelor teme picturale oferite de ctitoria sa de la Balcic.

Pictate de-a lungul a cinci ediţii ale proiectului „Pictori de azi la Balcic”, lucrările exprimă în ulei pe pânză sau în acuarelă picturalitatea şi încărcătura spirituală a castelului de la Balcic, a grădinilor suspendate sau a decoraţiunilor alese de Regina însăşi. Vilele parcului regal, aleile străjuite de plopi, fântânile şi porticele, sculpturile, ancadramentele, cascada şi florile au stimulat creativitatea pictorilor, care au încercat să transmită farmecul luminos al locului şi spiritul artistic unic al Reginei. De fapt, întregul complex poartă amprenta unei sensibilităţi romantice şi a unei orientări spre comuniune spirituală, fiind conceput de un pictor al epocii împreună cu Regina însăşi.

Tema cea mai abordată, însă, este „Stella Maris”, bisericuţa bizantină ridicată de Regina Maria pentru a servi drept capelă a castelului şi, mai ales, pentru a-i primi post-mortem inima, ca semn al iubirii pe care a purtat-o locului ei de suflet: Balcicul.

„Stella Maris – cea mai mică biserică din ţară; un smerit altar ortodox pe care eu, protestanta, l-am clădit, pentrucă Stella Maris îmi stă înainte ca un simbol al vieţii mele; un altar ridicat unei mărturisiri de credinţă care nu-i a mea, într-o ţară în care am fost odată străină şi pe care mi-am însuşit-o prin bucuria, suferinţa, lucrul, care m-au legat de ea, cu fiecare an, mereu mai mult.” (Regina Maria)

„Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespedele bisericei ce am cladit-o… Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale, ci din potrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă.” (Regina Maria)

Lucrările expuse cu această ocazie sunt semnate de pictori români şi internaţionali, participanţi la taberele de pictură de la Balcic realizate în cadrul proiectului „Pictori de azi la Balcic”, iniţiat în 2004. Lista de autori îi cuprinde pe Marilena Murariu, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv, Simion Crăciun, Vitalie Butescu, Pierre Zoran Petrel, Ion Lazăr, George Mircea, Alexandru Andronache, Mihai Ţăruş, Larisa Astreyn, Andreea Palade-Flondor, Angela Tomaselli, Ana-Ruxandra Ilfoveanu, Emilia Pop şi Florin Ferendino.

Caracterul de eveniment al expoziţiei este dat de prezentarea în exclusivitate şi în premieră a doua lucrări de excepţie. Este vorba de două tablouri care îi reprezintă în mărime naturală pe Regele şi Regina României, Ferdinand şi Maria. Realizate de pictorul Ion Drăghici în urma unei ample documentaţii, tablourile urmează canoanele portretisticii „oficiale” clasice (suveranii sunt înfăţişaţi în portret întreg), fiind astfel unice. Remarcabile din punct de vedere al valorii lor documentare, comemorative și artistice, tablourile constituie o realizare de excepție şi sunt prezentate în premieră publicului român.

Alexandru MIRCEA
Director de Programe
ELITE ART GALLERY

ELITE ART GALLERY este un brand al ELITE ART Club UNESCO si reprezinta modalitatea moderna si atractiva prin care ELITE ART Club UNESCO va pune la dispozitie online serviciile sale in domeniul artelor plastice: galerie de arta, consultanta, impresariat, organizare si logistica, magazin si agenda culturala.

ELITE ART GALLERY: Str. Constantin Noica Nr.134, Ap.1, Bucureşti / Tel.: 0742 355 775 / www.eliteart-gallery.com

Carte din Ardeal

iulie 15th, 2008

Arborele pe trunchiul caruia candva scrijelisem o inima,
creste in mine cu ramuri, cu frunze cu tot
in zilele de vara si
fanul proaspat cosit ,
din fantana impietrita albastrul se rostogoleste pe covorul de dinaintea lumii.

Tata imi scrie,
au inflorit cartofii dintai, viţa e in floare….

E semn ca sunt departe si munca n-are cine-o face.

CIZMĂRIŢA

iulie 15th, 2008

televizorul mă usucă,
l-am vândut, demult,
unui colţ jupuit…
de cameră, care-şi ţine suzeta
în albul unui timp neîncheiat
la cămaşă…
el flutură un steag decolorat,
zdrenţuros…
mă anunţă să-l schimb,
ca pe un copil mic,
dornic să-mi umble prin ochi!
poate că sunt vinovată,
căutând să-mi scot evantaiul
cu fluturi zglobii…
poate că sunt convinsă
de anianiau, albinărelul…
să încerc guriţa florilor…
dar ce să fac, a venit timpul
să-mi abandonez trecutul…
şi colecţionez cercuri zodiacale,
mă desenez chiar eu…
ca un glob pământesc cu picioare!
şi alerg printre berbeci, tauri,
gemeni, lei, fecioare…
şi alerg printre zile de sărbătoare,
bătând la cizme
şi la uşa Sfântului Spiridon…
să mă-ntâlnesc cu Motanul încălţat!

10 decembrie 2007, 23:37
pentru Felix
„ZEIŢA DE TURCOAZ”, 2008

Zori Incetosate – Capitolul VI (Partea a 2-a)

iulie 15th, 2008

VIII
Se vorbea des de manifestaţie, dar încă nu ştiam ce înseamnă. Mama era tare nemulţumită pentru că datorită manifestaţiei tata venea acasă nu ca de obicei, la terminarea gazetei, ci târziu, chiar şi după ora prânzului. El lucra noaptea la Viitorul şi în loc să vină acasă, mergea cu alţi muncitori, cu placarde şi lozinci pe străzi, pentru că salarile erau mici şi nu făceau faţă scumpetei astronomice. De multe ori se întorcea în fugă, fără a avea timp de un ceas de somn, trebuind să meargă înapoi la lucru. “Să şti că de-acum vin cu tine la manifestaţie!” i-a spus mama într-o zi, şi ca să-şi întărească ameninţarea, într-o dimineaţă, văzând că el nu a venit acasă, a plecat şi ea în oraş. Aşa se face că tata mi-a zis intr-o zi de la sfârşitul lui februarie, să rămân cu Simona acasă pentru că el şi cu mama vor merge în oraş la o manifestaţie. S-au întors târziu, după prânz. Mama era istovită şi tremura cam tot la fel ca pe timpul bombardamentului. Tata s-a aşezat pe un scaun fără să scoată o vorbă. Se pare că au avut discuţii tot timpul drumului, dar a continuat şi în casă.: “Se poate ca tu, om serios cu doi copii, să te amesteci cu toată gloata aceea de pe stradă? Dacă te omora şi pe tine? Dacă ne omora pe amândoi? Cu cine lăsam copii ăştia, cine avea să-i crească? Tu nu te gândeşti deloc la ei?”- şi neputându-se stăpânii, a izbucnit în lacrimi. Adoua zi ziarele au publicat pe prima pagină fotografiile măcelului de pe calea Victoriei, din faţa Piaţei Palatului Regal, sub titlul “Jandarmii Generalului Rădescu au tras în muncitori!” Între cei nouă sau zece morţi din această zi era şi unul din elevii şcolii unde aveam să merg în anii următori. Scurt timp după asta generalul Rădescu a demisionat şi la 6 Martie 1945 a fost instaurat guvernul Petru Groza.
În şcoala noastră erau doi fraţi, singurii copii la părinţi, dintre care unul era în aceaşi clasă cu mine, iar celălat era cu doi ani mai mic. Incerc fără succes să-mi amintesc numele lor. Locuiau în casa de pe colţul străzii Zoe Grant unde se intersectează cu Constantin Grant. Câteva case mai jos strada se înfunda. Cândva acolo fusese un gard care să oprească trecerea în maidanul care se intindea până la Piaţa Grant. Acum din gard nu-a mai rămas decât resturi, în parte mâncate de mucegai, iar dincolo pe maidan, oamenii aruncau gunoiul şi molozul curăţat de la bombardament. După şcoală, într-o zi ne-am strâns acolo mai mulţi copii, scormonind prin moloz şi făcându-ne de lucru din nimic. Era un soare primăvăratec şi se putea ieşii afară fară paltoane. Câţiva băieţi din faţa noastră au găsit în iarba abia mijită o grenadă verde cu pete de rugină pe ea. Ne-am adunat cu toţi împrejurul ei ca s-o admirăm,. deşi unii se întrebau dac-o fi adevărată. Mare cât un ou de gâscă, avea o clapă de-a lungul ei care era blocată de un cârlig de sârmă. “Hai s-o aruncăm! “- a propus unul, iar ceilalţi vociferau pro şi contra. Eu nu am rămas, era târziu şi trebuia să fiu deja acasă. Mama m-a pus să mă spăl în grabă, pentru că avea treabă în oraş. Mergem pe jos până la Regie, pentru că pe Giuleşti încă nu erau tramvaie, iar autobuzul numărul 40 venea rar şi costa mult. În stradă multe femei ieşite pe la porţi vorbeau între ele şi-şi făceau semnul crucii. La fel şi pe străzile adiacente ce duceau la Regie. Când am ajuns în dreptul şcolii noastre, tatăl colegului meu de clasă fugea cu el în braţe către Maternitatea Giuleşti. Prietenul meu, cu faţa lividă şi ochi speriaţi care mă recunoscură, îşi ţinea cu mâna pântecul sfâşiat, scâldat în sânge. A fost cea din urmă frântură de privire pe care am părins-o venind din ochii lui blânzi şi inteligenţi. A doua zi la şcoală a fost zi de doliu. Amândoi fraţii au pierit, cel mic sfârtecat pe loc de explozie, celălalt câteva ore mai târziu pe masa de operaţie. Au fost mai mulţi copii morţi şi răniţi. Un alt coleg de clasă care locuia în cea din urmă casă de pe stradă, fiindcă de la el începea maidanul, a fost ciuruit de schije şi operat ore întregi. După o săptămână a fost adus acasă şi m-am dus să-l văd. Mama lui, văduvă de râzboi, şi sora lui erau bucuroase că e acasă şi nu ştiau ce să ne mai dea pentru că am venit la ei. L-am găsit în dormitor, culcat pe spate, foarte palid, dar bucuros că ne vede. Când a ridicat plapuma de pe el, am văzut printre fâşii de bandaj găuri de schije şi arsuri ca o constelaţie neagră pe trupul lui alb. Două zile după vizita noastră a murit şi el. La biserica din cartier, cea de lângă Piaţa Grant, slujbele se ţineau aproape în zilnic pentru ei. Am mers cu clasa la fiecare din ele. Biserica se umplea de fiecare dată cu copiii şi oamenii din cartier, mulţi care i-au cunoscut şi mulţi care au auzit numai de această tragedie. Tristeţea atârna în aer ca norii grei de plumb. Şi-n gândul fiecăruia stăruia suferinţa părinţilor care aveau doi băieţi nespus de cuminţi şi silitori şi care au pierit în aceaşi zi din părimăvara anului 1945.

IX
Înainte de terminarea anului şcolar copii au început să vorbească la ce şcoli vor merge în anul următor. În cartier nu era decât un singur liceu, Doamna Stanca, dar acesta era de fete. Cei mai mulţi din colegii mei înclinau să meargă la Liceul Lazăr de lângă grădina Cijmigiu. Acela părea să fie cel mai nimerit, pentru că era chiar pe bulevard, în inima Capitalei, frunzărit de maşini şi tramvaie, cu cinematografe şi filme de premieră şi cutreierat de pietoni fără întrerupere zi şi noapte. Ce putea fi mai atrăgător decât atât?. În ceea ce mă priveşte, tata avea pentru mine numai o opţiune: Şcoala Ciocanul. Pentru el acestă şcoală reprezenta cheia viitorului meu, pentru că puteam învăţa în acelaş timp şi carte şi o meserie. Mama însă era necăjită că şcoala era prea departe de casă, tocmai în marginea opusă a oraşului, undeva după Piaţa Vitan, pe calea Dudeşti. Ce voi face toată ziua singur printre străini, traversând oraşul cu două, trei tramvaie şi când voi avea timp să-mi pregătesc lecţile, dacă toată ziua sunt la şcoală? Eu ascultam discuţiile dintre ei ca şi cum s-ar fi discutat de altcineva, neştiind dacă trebuie să mă bucur sau nu. Ca totdeauna în asemena situaţii, lăsam soarta să decidă pentru mine. Într-o duminică după masă nu mică mi-a fost uimirea să vâd intrând în curtea noastră pe domnul Angelescu, directorul şcolii, care s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă tata e acasă. Am intrat împreună în bucătărie unde mama l-a învitat să ia loc la masă, oferindu-i dulceaţă atât lui cât şi mie. În acest timp tata a venit din camera alăturată, cu cămaşe nouă şi cravată la gât şi s-a aşezat la masă, în stânga directorului. “Domnule Kimel”, a început vorba directorul, “am venit să discut cu matale problema şcolarizării fiului, David. Eu şi soţia mea, doamna Angelescu” (în prezenţa elevilor ei se adresau unul altuia cu “domnul sau doamna Angelescu” şi-şi vorbeau numai la persoana a treia plural), “doamna Angelescu şi cu mine ziceam, am urmărit îndelung comportamentul fiului dumneavoastră şi am ajuns la concluzia că ar fi o mare greşeală să fie dat la o şcoală de meserii. David are înclinaţie înăscută pentru artă şi poezie, sau pentru o ocupaţie mai intelectuală, cum ar fi profesiunea de contabil, profesor sau jurist…mă înţelegeţi? Din cele spuse de el, reiese că dumneavoastră vreţi să-l daţi la o şcoală tehnică care cred că nu i se potriveşte.” Tata a explicat că în viziunea lui meseria a fost şi rămâne o “brăţară de aur”, că vremurile de astăzi sunt atât de tulburi şi că experienţa lui de viaţă l-a convins că cine are o meserie, se descurcă mai bine şi mai uşor în viaţă. “La urma urmei o să ajungă şi el să aibe o familie pentru care trebuie să fie capabil să câştige o existenţă onorabilă.” După ce a mai încercat căteva argumente, văzând că tata nu poate fi clintit din convingera lui, domnul Angelescu a servit dulceaţa din farfurie, a băut paharul cu apă servit şi mulţumind gazdei, a plecat. Vacanţa de vară a adus tot felul de activităţi noi care pentru mine erau noi şi captivante. Încercam din răsputeri să ţin pasul cu ceilalţi copii, în special Jenică care era as în mai toate domeniile. Cu el, Titi şi alţi copii, treceam desculţi prin groapa lui Oatu, cea care începea din spatele Pieţii Grant şi continua până la stăvilarul Ciurel. Cum ajungeam în faţa stăvilarului, ne aruncam hainele pe mal şi goi puşcă, ne scăldam în apele Dâmboviţei. Uneori ne căţăram pe treptele de ciment ale stăvilarului, acolo unde apa tâşnea prin cele două guri laterale de formă ovală şi încercam să-i opunem forţa cu spatele nostru. Apoi îmbrăcaţi uzi, treceam peste coclaurile din groapă, către Parcul Regiei de lângă gardul de cărămidă cu tencuiala căzută pe alocuri ce-l despărţea de liceul Doamna Stanca. Aici ne întindeam la soare pe băncile din pavilionul din centru unde avea loc în fiecare Duminică concertul dat de fanfară şi localnicii veneau să-l asculte la umbra copacilor seculari din parc. Tot aici se ţineau chermezele de sâmbătă seara şi perechile se înlănţuiau la dans în jurul pavilionului ocupat de orhestră. Iarba în jur era verde şi moale, pete de soare se strecurau prin frunzişul des al copacilor şi în zilele de lucru întregul parc era numai al nostru. Din pavilion uşa metalică din zid, mereu încuiată, prezenta pentru noi o atracţie greu de ascuns din pricina nenumăratelor legende legate de acest loc, cum că îndărătul uşii ar fi un tunel care iese afară din oraş, la Roşu. Când să plecăm, am dat o raită pe la uşă, şi ce să vezi? Uşa era crăpată. Deschizând-o, am dat de o cameră cu pereţii văruiţi şi o intrare întunecată, fără uşă, în care nici unul dintre noi nu a vut curajul să intre. Eu şi mai puţin decât ceilalţi.
X
Ticuţă, fiul dulgherului de peste drum, a descoperit în podul casei proprietarului un cufăr plin cu cărţi vechi. Proprietarul, un om în vârstă, cu o mustaţă albă împunătoare şi chelie până la ceafă, a fost mare iubitor de cărţi. El a adunat toate suplimentele săptămânale din ziare care apăreau în broşuri pe mijlocul lor şi le-a legat în volume cu coperţi groase şi gravate cu litere aurii. Între aceste erau Aventurile Submarinului Dox, Misterele Parisului şi ceea ce m-a impresionat cel mai mult, Istoria Inchiziţiei Spaniole. Cu încunvinţarea bătrânului domn, Ticuţă mi-a împrumutat şi mie câte-un tom pentru care mama trebuia să apară cu nuiaua la mine ca să mă convingă să merg la culcare. Cel puţin Misterele Parisului strecura fiori de groază în sufletul meu şi numai gândul că ar putea exista şi în jurul nostru catacombe ca acelea, mă făcea să dau înapoi de la expediţii ca cea din tunelul descoperit în pacul de la Regie. În mai toate duminicile erau meciuri de fotbal pe stadionul Giuleşti, şi oamenii veneau din toate colţurile oraşului la meci, mai ales când Rapidul, echipa lor preferată, apărea pe teren. Eu încă nu fusesem la un meciu de fotbal. Mă jucam în curte cu căţeluşa noastră Lili pe care mi-a dat-o un vecin şi m-am rugat atâta de mama să mă lase s-o ţin, până când a încuvinţat. “Dar să nu mi-o aduci în casă. Ai înţeles?” Ce era să fac? I-am făcut culcuş într-o cutie de carton până când domnul Niculescu bătrânul, a meşteşugărit un coteţ ca lumea pentru Lili a mea. Mâncare primea de pe la toţi vecinii, dar mama avea grije ca să aibe apă curată în strachina de lângă coteţ şi de multe ori o mângâia, atentă să nu aibe căpuşe şi pureci. Jenică m-a strigat la poartă şi mi-a zis să merg cu el la stadion. Era îmbrăcat curat, pieptănat cu grije şi cu sandale în picioare, dar eu aveam pe mine hinele de joacă şi eram desculţ. Când m-a văzut ezitând, a zis să nu fiu prost că pentru meci sunt foarte bine aşa cum sunt, că şi alţii sunt la fel. De pe Podul Grant se scurgeau şuvoiaie de oameni cu biletele în mână, grăbiţi să prindă locuri mai bune în tribune. Nici nu traversasem strada încă la cesul electric de pe colţ, că Jenică a şi ţintit o pereche de tineri venind spre noi şi s-a înfipt în faţa lor: “Nene, ia-mă şi pe mine te rog la meci, că ne lasă dacă vin cu matale, că eu sunt numai un copil. Zău că ne lasă…” Omul a râs, la fel şi fata de lângă el şi l-au luat cu ei. Eu am mers în spatele lor până la intrarea în tribune. Controlorul a rupt biletele şi le-a dat drumul înăuntru la toţi trei. Dinăuntru Jenică a întors capul spre mine, mi-a făcut cu ochiul, după care a urcat scările cu noii lui însoţitori. Eu am rămas ţintuit lângă intrarea la tribune, înconjurat de-o ceată de copii care, la fel ca mine, erau magnetizaţi parcă de atracţia barelor metalice care înconjurau intrarea. De sus, de pe tribune, vuietul mulţimii creştea tumultos în valuri, iar noi jos, păzeam intrarea acum pustie. Cei doi cuntrolori de bilete vorbeau între ei fumând nepăsători, fără să ne acorde nici o atenţie. Câteodată, unul dintre băieţi se posta în faţă lor cu o ţinută de suferind, ca a cerşetorilor de pe stradă, cu rugămintea: “Nene, te rog, lasă-mă şi pe mine să intru” După o vreme, la pauza celui de-al doilea meci, cei de la intrare ne-au dat drumul: “Hai măi, intraţi şi voi! Dar să fiţi cuminţi!” În alte zile, când sau copt cireşele, am mers la furat cu hoţoicele din trestie. În groapa lui Oatu erau o mulţime de băltoace şi trestia creştea înaltă şi suplă, putând să te acopere în întregime. Cred că nici un om călare nu s-ar fi făcut văzut din stufăriş. Moţul trestiei era bogat, plin de seminţe şi sub greutatea lor, înclina capul spre pământ. Jenică, cu briceagul, a tăiat trestia de la rădăcină, făcând provizie şi pentru zile negre, aşa că ne-am întors acasă la umbra şopronului cu mai mult de-o duzină. Aici am desfoliat trestia, i-am tăiat moţul şi am crestat trei, patru tăieturi d-alungul segmentului de la vârf pe care le-am despărţit cu beţe de chibrituri. Acum trestile noastre păreau a fi lăncii de luptă, dar noi aveam de gând să luptăm cu ele altcumva. Înarmaţi cu hoţoicele, ieşeam în stradă pe lângă gardurile vecinilor, şi unde vedeam vreun pom încărcat cu fructe, întindeam trestia peste gard până prindeam cu despicătura din vârful hoţoicei fructul dorit care rămânea captiv in vârful de lance. La numărul 58, curtea de după familia Popescu, locuia un om ursuz care-şi înconjura-se casa cu un gard înalt prin care nu se zărea nimic din stradă. Ţintuise pe poartă o firmă metalică pe care scria “Câine Râu” Dar din spatele gardului răsărea în toată frumuseţea un cireş cu fructe pietroase, frumoase, ca desprinse de pe-o reclamă, care-ţi lasă gura apă numai când treceai pe lângă ele. La acest cireş am făcut prima vizită. În timp ce noi operam din stradă cu hoţoicele nostre din trestie nevăzuţi de nimeni, câinele din curte ne-a simţit şi se zbătea să sară gardul la noi, lătrând cu sălbăticie. Curând poarta s-a dat în lături şi proprietarul a ieşit la noi cu furca în mână, gata să ne străpungă cu ea, strigând: ”Derbedeilor, vă învăţ eu minte!”. Când l-am văzut, am fugit cât ne ţineau picioarele, fără să ne mai uităm înapoi şi ne-am ascuns în şopronul de-acasă. Noroc că nu a lăsat câinele să iasă la noi. Oricum din ascunzătoarea noastră trăgeam cu urechea să auzim dacă nu a venit să ne reclame la părinţi. Abia târziu, când am văzut că nu se întâmplă nimic, am avut curajul să ieşim în stradă După meciul de fotbal de pe stadion pe strada noastră nu erau fotbalişti mai buni decât Jenică şi cu mine. Problema era că o minge costa cam mult şi la valoarea noastră nu dura timp prea îndelungat. Aşa că tot Jenică a venit cu ideea să ne facem proprile noastre mingi. El a făcut rost de nişte ciorapi vechi de mătase de la doamna Popescu, dar umplutura era de resortul meu. Am început să mă milogesc de mama să-mi dea cârpe. “De unde să-ţi dau cârpe, dragule?”- m-a întrebat ea, “Doar nu vrei să rup cămăşile lui tatu-tău” Până la urmă am primit nişte cârpe şi ne-am pus pe treabă. Ne-am aşezat pe bordura trotuarului, am îndesat bine cârpele în ciorapul de mătase, am răsucit cu nădejde ciorapul de câteva ori până când din ciorap n-a mai rămas nimic. Problema era că acum aveam nevoie de ac şi aţă, pentru că ciorapul trebuia cusut la capete. Înapoi la mama! În sfârşit, când treaba a fost terminată, am putut să ieşim pe teren. Terenul era mijlocul străzii, locul unde se desfăşurau toate jocurile noastre. Am găsit prin curte nişte bolovani pe care i-am cărat în stradă şi ne-am făcut porţi. Dar jocul nu avea farmec, Jenică mai mare şi mai rapid decât mine, marca gol după gol în poarta mea, iar eu mă alegeam numai cu alergătura în spatele lui, fără să ating măcar mingea. Şi pe urmă, cu picioarele goale pe strada pietruită cu bolovani, nu era prea plăcut. Am schimbat regula jocului: nu mai jucam fotbal, am început să ne jucăm de-a respinselea. Fiecare dintre noi stăteam în poarta lărgită acum şi băteam mingea cu mâna în poarta adversă. Portarul, în loc să prindă mingea, putea s-o respingă şi din locul unde se oprea, putea s-o arunce pe poarta celuilalt şi să marcheze un gol din apropiere. Acum jocul avea farmec, pentru că, să vezi!, eu pe poartă eram mai bun decât Jenică şi când el bătea mingea în poarta mea, plonjam pe pietrele goale, dar nu lăsam golul să treacă de mine. Când era şi Titi Bureţea pe stradă cu noi, jucam „şeful la mijloc.” Era într-o zi pe înserat şi mama de pe treptele casei striga peste gard la mine să intru în casă că tata trebuia să meargă la lucru şi masa era pusă. Titi era şeful la mijloc şi voia cu tot dinadinsul să scoată pe cineva în locul lui. La o minge aruncată de Jenică, nu exact acolo unde mă aflam eu, Titi sare să prindă mingea, eu deja fiind acolo, el mă îmbrânceşte şi cad cu faţa în jos peste pietrele neregulate ale străzii. La început s-a făcut beznă în jurul meu. Apoi m-am ridicat de jos cu faţa năpădită de sânge. Î-mi simţeam gura amorţită şi limba părea că identifică tăişurile dinţilor mei sparţi ca dinţii de fierăstrău. Titi şi Jenică m-au ajutat să mă scol şi m-au dus într-o curte străină să mă spăl pe faţă. Când vorbeam, sunetele ieşeau însoţite de un şuierat enervant şi am început să simt o durere stranie a dinţilor din faţă. Mama a ieşit din nou să mă cheme de peste gard. Tata încă nu plecase la serviciu, deşi eu aş fi dorit ca el să nu fie acasă. Când m-a văzut cu faţa tumefiată şi pete de sânge pe cămaşe, s-a ridicat în picioare şi mi-a zis să-i spun ce s-a-ntâmplat. Apoi mi-a cerut să deschid gura să vadă despre ce e vorba. Mama si-a prins faţa intre palme. Eu am zis că a fost un accident, că n-a fost vina nimănui, dar tata nu m-a ascultat. M-a luat de-o mână şi m-a târât în curtea vecină la familia Bureţea. “Vă place ce a făcut Titi? Spuneţi-mi ce aţi fi făcut dacă treaba asta i s-ar fi întâmplat lui?” Domnul Bureţea s-a scuzat, Titi se făcu-se mic în colţul lui, şi tata, plin de furie şi conştient de neputinţa lui de a mai schimba ceva din cele întâmplate, a ieşi de la ei trântind uşa. A doua zi mama m-a dus la policlinica de lângă Regie, peste drum de fabrica de pâine Herdan şi doctorul mi-a uns dinţii sparţi cu o soluţie care mi-a mai domolit durerea. Limba mea a avut mult de furcă, tăindu-se necontenit în tăişul ascuţit ca de fierăstrău al dinţilor sparţi. Întâmplarea această, ezitarea mea de-a intra în casă la prima strigare a mamei, mi-a pecetluit tinereţe cu o coroană de viplă cu strălucire stranie şi deloc atractivă care m-a făcut să fiu retras, nesuferind privirile lipsite de considerare a celor cu care vorbeam, de parcă sluţenia mea le era ofensatoare.
XI
Ţin minte că în acel timp se vorbea foarte mult că un anumit artist cu numele de Alexandru care mergea cu bicicleta pe sârmă, mânca şi chiar se culca pe sârmă. Când am auzit prima dată cele spuse despre el, nici nu am vrut să cred. Toată lumea vorbea de el. Aşa că într-una din seri ne-am dus şi noi să vedem despre ce e vorba. Într-adevăr, de cum se lăsase seara, cred că era sâmbătă sau dumunică, lumea s-a adunat în Piaţa Grant unde, peste pavajul din centrul pieţii, marele Alexandru şi-a întins sârma pe doi stâlpi înalţi. Două faruri mari î-şi proiectau lumina pe nori, iar Alexandru, îmbrăcat în costum negru de jerseu, mergea pe firul de sârmă aproape invizibi de la un capăt la altul. Apoi a mers cu o bicicletă normală, după care pe una cu numai o singură roată. Priveam cu neîncredere spectacolul, de parcă aş fi avut în faţă o nălucă, deşi respiraţia-mi era tăiată şi nu-mi putea deslipi ochii de la el. După spectacolul acesta, de câte ori treceam pe Giuleşti către Regie, nu mai mergeam pe trotuar, normal, ca oamenii, ci o luam pe linia de triaj până la barieră, făcând echilibristică de mers pe şina de cale ferată. În piaţă mai veneau mulţime de artişti ambulanţi cu numere de circ, cu pavilioane în care prezentau lucruri uluitoare, cum ar fi copii născuţi cu două capete sau omul cu limbă de bou şi femeia fără mâini. Oameni plăteau intrarea şi după câteva minute ieşeau afară făcându-şi semnul crucii şi scuipând în jur. Tot prin piaţă am văzut pentru prima oară şi hora căluşarilor în costume albe cu fundiţe tricolore la pălării şi cingători, bătând pământul straşnic cu opincile legate în cruce până aproape de genunchi. Pe timp de vară, când seceta era în toi, veneau paparudele, nişte ţigâncuşe acoperite pe mijloc cu cu frunze lungi de lotus, dansând în sunete de tamburină însoţite de corul vocilor lor. Alteori apărea şi ursarul, mânuind un urs lăţos ţopăind în două labe, săltat de ursar cu băţul atârnat de un inel trecut prin nasul animalului. Rareori câte-un cetăţean se întindea pe asfaltul străzii şi ursarul împingea ursul să treacă cu labele peste spatele omului ca să-l îndrepte. Apoi periodic în spatele pieţei se instalau căluşeii şi lanţurile rotite de oameni plătiţi cu ziua care împingeau caruselul de pe platforma de sus, făcând-ul să se învârte spre amuzamentul celora de jos. În timp ce căluşeii erau asaltaţi de copii, lanţurile erau ocupate de soldaţi şi servitoare cu liber de la cucoane sau regiment. După ameţeala din carusel se strângeau în faţa marionetelor mânuite de păpuşari care din spatele cutiei lor dădeau viaţă micilor păpuşi cu poveşti hazlii şi păruieli de pomină, toate acestea pe preţul unui bănuţ aruncat în pălăria întinsă la sfârşit de spectacol. Mulţi se opreau din drumul şi treburile lor uitate pe-o clipă, rămânând neclintiţi, în picioare, ca şi toţi ceilalţi, probabil în amintirea proprilor aduceri aminte din copilărie. Pentru că toate aceste serbări populare nu par să se fi schimbat cu nimic de secole, ci doar acum, în zilele noastre, oamenii le-au dat uitării pentru că gusturile lor s-au schimbat, împinse de tehnologie pe alte direcţii. Uneori sâmbătă seara, în curtea bisericii de lângă piaţă, veneam cu scaune de-acasă şi ne aşezam sub copacul plin de frunză. Afişe din curtea bisericii anunţau din vreme că se va prezenta un film cu Patimile lui Hristo, şi oamenii din cartier se adunau din vreme acolo să ocupe locuri mai bune. La vremea respectivă câţiva călugări în sutane negre apăreau cu o maşină, instalau pe o masă din casa preotului un aparat de proiecţie şi în scurt timp priveam cu răsuflarea tăiată, pe peretele văruit al bisericii, filmul mut ce derula întreaga povestire a patimilor îndurate de Isus. În drum spre casă, după film, fiecare mergea tăcut, cu capetele plecate parcă sub povara proprilor cruci.
În Universul Copiilor a apărut odată un supliment care m-a determinat să cumpăr de data asta revista. La mijlocul revistei era tipărit pe-un carton mai grosişor un fel de teatru de păpuşi, cu caractere interesante, decoruri şi chiar frontispiciul scenei fără cortină. Tot ce aveam de făcut era să decupez fiecare desen pe conturul indicat cu linioare întrerupte şi să-mi construesc teatrul după indicaţiile tipărite pe spate. Cu Simona ca secund, m-am şi pus pe treabă. Dar, ca totdeauna, orice iniţiativă creează probleme noi ce nu se pot prevedea ână nu te loveşti de ele. De data asta problema a fost lipsa de lipici ca să asamblez detalile într-un tot. Ştiam că mama nu are lipici în casă, dar mi-am amintit că cizmarul de peste drum care repara încălţămintea noastră are pe măsuţa lui, o cutie de conserve plină cu pap de lipit. Cizmăria era la stradă, o cămăruţă mică, joasă, un raft cu ciobote uzate la perete, o măsuţă ca pentru copii încăcată cu cutiuţe pline cu cuişoare de lemn, ţinte scurte, bucăţi de talpă şi fâşii de cauciuc cu tăieturi de cuţit în forme rotunjite, şi pap în cutia de metal ruginită. Nea Costică cizmarul, aşezat pe taburetul lui cu spatele la perete şi ţinând pe genunchi calul de fontă încâlţat cu un pantof, mi-a aruncat o privire scurtă: “Ce cauţi Ţâcă aici?” Cuişoarele care le ţinea între buze îi alunecară în palmă înainte de-a mă chestiona. “Nene m-a trimis tata să-mi dai pap de lipit”. “Pap, hai? Ce să facă tac-tu cu pap?”- m-a întrebat nea Costică, privindu-mă cam iscoditor. “Păi ştiu eu?”- am zis, ridicând din umeri. “Du-te şi spunei lui Tac-tu să ia o lingură de făină, apă într-un ibric, să pună făina în ea şi mestece pe foc până se încheagă. Ai înţeles? Âsta-i papul” Acasă am început să mă rog de mama să-mi dea puţină făină. “Ce vrei să faci cu făina?” m-a interogat ea fără să se uite la mine. “Î-mi trebuie pentru teatru.” “La ce-ţi trebuie?” “Păi, ca să lipesc cartoanele astea” Mama mi-a pus puţină făină într-o farfurioară şi mi-a întins-o: “Să nu pui apă multă şi să nu-mi faci murdărie în casă!” “Dar, mamă, Nea Costică cizmarul a zis s-o fac la foc” “Merge şi fără foc “- m-a asigurat mama. Am luat apa cu o lingură din găleata acoperită de pe banca din colţ şi am început să amestec conţinutul până s-a mai întărit puţin. Când amestecul a ajuns să fie suficient de legat, am început să pun piesele împreună, dar se descleiau îndată ce le lăsam jos. Disperat, î-mi venea să las baltă toată afacerea, dar am dorit aşa de mult să am acest teatru în care mi-am pus toate speranţele, încât am început să mă gândesc la o altă soluţie. Am luat cutia cu ace de cusut a lui mama, şi cu ac, aţă şi degetar pe deget, am început să cos lipiturile. Acum aveau să ţină. Dintr-o cutie veche de pantofi mi-am construit scena. Am instalat pe ea frontispiciul în spatele căruia trebuia să se afle cortina. Mama mi-a dat o cârpă roşie pentru cortină, dar era prea băţoasă şi nu se deschidea frumos aşa cum văzusem la teatru. În cele din urmă, din două pagini de hârtie albă pe care am desenat două măşti, îndoite cu atenţie ca pe o armonică, mi-am întocmit cortina. Ca să se poată deschide, am trecut fire de aţă prin îndoituri şi când trăgeam de ele, cortina mea se deschidea frumos, lăsând să vadă decorul de pe fundal. Cele patru personagii din revistă erau în ordine: regele, regina, prinţul şi prinţesa. Le puteam mânui din culise cu ajutorul unor fâşii de carton lipite în spatele lor, la picioare, câte două personaje de fiecare parte a scenei. Şi decorul era aşa de frumos, reprezentând un portal grandios ce lăsa să se vadă dincolo de el pe fundal măreţia unui câmp larg, insorit, cu copaci, şi un castel pe vârful unui deal. Eram foarte mândru de realizarea mea de care nu mă mai puteam deslipi. Am pus cutia pe mijlocul mesei din bucătărie, mi-am dres glasul ca să pot imita vocile personajelor mele ş, în faţa audienţei prezente, adică a lui mama şi Simona, am dat prima mea reprezentaţie. Cred că în noaptea acea nu am visat decât piese cu regi, regine, prinţi şi prinţese. Adoua zi am chemat copiii de pe stradă la noi, mi-am instalat teatrul pe treptele scării de la intrare şi le-am creeat un spectacol ce i-au lăsat pe toţi muţi. În zilele următoare am început să decupez de prin reviste tot felul de figuri de oameni şi de animale pe care le tăiam cu grije, le lipeam pe carton şi le foloseam ca personaje în spectacolele mele. Acelaşi lucrul- am făcut şi cu decorurile, şi în felul acesta, cu personaje şi decoruri noi, spectacolele deveneau şi mai interesante şi variate. Audienţa mea, la care Lili căţeluşa era totdeauna prezentă, a început să mă caute şi dacă nu mă vedeau prin curte la joacă, copiii o întrebau pe mama unde sunt şi când mai fac teatru. Cu timpul însă repertoriul a început a se repete, interesul a început să scadă, nici eu nu mai aveam chef să dau spectacole, mai ales când Jenică apărea la poartă cu tot felul de propuneri de joacă aşa de ispititoare. O vreme teatrul a rămas ca piesă de muzeu într-un colţ de cameră, până când mama a hotărât că e timpul să-l pună la gunoi.
XII
Când am fost mai mic, nu eram prea înteresat să aflu ce anume se ascunde prin dulapurile din casă. În general nu era mare lucru în ele, dar într-o zi am dat în noptiera de lângă patul lui tata de cele două albume de fotografii ale familiei. Fotografiile în vremea aceea se făceau rar şi numai la un fotograf sau pe stradă când un fotograf ambulan, se fixa cu aparatul lui instalat pe un trepied şi-ţi lua imaginea într-o clipă, dar aşteptai un sfert de oră până developa fotografia. Amândouă albumele era încărcate cu fotografii şi îmbrăcate în piele maronie. În cel mare erau fotografii de familie, portretele bunicilor, multe fotografii de la nunta părinţilor, eu pe genunchiul bunicului din Bulgaria şi multe altele. În cel mic, mai gros însă, erau numai ilustrate de mărimea cărţilor poştale cu vederi din diferite oraşe şi figuri de actori de cinema. La aceste fotografii puteai să te uiţi ore întregi fără să te plictiseşti. Şi eu, şi Simona, îngenunchiaţi la marginea patului, deschideam albumul şi dam pagină cu pagină, privind cu atenţie cele mai mici detalii din ilustrate. Multe din ele reprezentând maşini descoperite, lungi şi strălucitoare, parcate în faţa unor clădiri elegante. Altele arătau oameni radiind de bucurie, îmbrăcaţi în haine cum vezi numai în filme, însoţiţi de fete tinere şi frumoase. Cele mai frumoase erau acelea care erau cu scrisul lui mama pe spate, cu litere rotunjite îngrijit, scrise cu răbdare, dar care se mărgineau numai la căteva cuvinte. Cele scrise de tata, cu scrisul lui mărunt şi înghesuit, cu litere parcă tremurând de emoţie, depăşeau conturul tipărit al marginii şi se continuau pe fiecare porţiune albă rămasă liberă de pe spatele ilustratei. Privind aceste ilustrate, imaginaţia mea prindea aripi şi mă lasă să plutesc în peisajul şi locurile arătate, imaginându-mă fie la volanul acestor maşini cum nu s-a pomenit, fie plimbând de căpăstru calul din fotografie prin parcul palatului cu grădini ca din basme. Este atât de uşor să te transpui în feeria sugestivă a unei poze când ai numai unsprezece ani. În aceaşi noptieră erau stivuite foiletoanele din “Floarea Literaturii Străine”, apărute pe timpuri ca supliment în ziarele de dumincă, colecţionate de tata. Am găsit între ele un adevărat tezaur de nuvele, traduceri din cei mai mari scriitori universali, povestind istorioare interesante, multe hazli, altele care te lăsau cu lacrimi în ochi, dar nici una care să te plictisească. Aici am făcut cunoştiinţă cu Cehov, Turgheniev, Cronin, Maupassant, Maugham, Pearl Book şi mulţi, mulţi alţii. Citite şi răscitite, aceste nuvele mi-au deschis apetitul pentru citit şi cu aceasta marea mea dragoste şi respect pentru carte. În noptiera de pe cealaltă parte a paturilor, am descoperit un alt tezaur: ascunzişul lui mama pentru cutia de zahăr cubic, luat pe cartelă. Uneori, înainte de război, mama trecea câte-o dată pe la grecul de pe Crângaşi, care mai avea în prăvălie şi alte bunătăţi ca rahat, halviţă, bomboane şi tot felul de fructe exotice. Mama cumpăra de la el câte un şnur de zahăr candel. Erau cristale de zahăr semănând cu sticla, cam de mărimea unei nuci, prin mijlocul cărora trecea un fir de aţă, ce le ţineau unite ca pe un şirag. Uneori bulgărele de zahăr era prea mare, sau nu se desprindea de pe firul de aţă şi atunci mama îl spărgea cu ciocanul. Şi era bun, mai bun decât bomboana, şi noi, Simona şi cu min, ne topeam după el. Dar acum, după război, nimic nu era mai bun decât zahărul cubic, mai cu seamă când era înmuiat într-un pahar cu apă şi dus repede la gură să sugi zeama indulcită din zahăr înainte de-a se topi şi sfărâma pe fundul paharului. Descoperisem în cutia de zahăr şi cuburi mai lungi, poate două sau trei bucăţi la un loc, din care puteai să sugi mai multă apă şi plăcerea era cu mult mai mare. Dar în prezenţa lui mama nu puteam să umblu la cutie, deci trebuia să aştept până când pleca la cumpărături sau ieşea să stea de vorbă cu o vecină, şi apoi mă furişam în dormitor după zahăr. De multe ori ridicam capacul de pe cutie, mă uitam să văd dacă au mai rămas bucăţi din alea lungi, apoi îmi înfundam buzunarele cu zahăr şi o zbugheam cu prada afară, la joacă. Curând ştiam că am s-o aud dinou pe mama văitându-se când găsea cutia goală în noptieră: “Dar deabia am pus cutia asta aici.”

XIII
N-am crezut că vara poate să treacă aşa de repede, dar tata m-a anunţat că luni începe şcoala. De uluit ce am fost, nici nu ştiam dacă trebuie să mă bucur sau nu. În ziua aeea am fost sculat mai devreme decât deobicei, tata a venit să mă dea jos din pat pentru că încercările lui mama nu dădeau rezultate, şi e, încă pe jumătate adormit, m-am lăsat condus de el în faţa ligheanului instalat pe un scaun în bucătărie. Hainele erau pregătite pe spătarul scaunului, pe masă mă aştepta micul dejun, pâine cu marmeladă făcută de mama şi o cană de lapte, iar tata, nerăbdător din uşă, cu pălăria pe cap şi servieta mea în mână, îmi făcea semn să mă grăbesc. În acel moment o invidiam pe Simona că ea încă mai putea să doarmă, în timp ce eu eram împins, periat şi pieptănat de mama care nu contenea cu sfaturile de cuminţenie şi strădanie. În sfârşit, cu un sărut am fost scos afară pe uşă şi condus cu privirea până la poartă. Am mers pe jos până la Regie la tramvaiul 12 sau 24. Era un drum cam de zece minute, dar noi nu foloseam niciodată autobuzul 40 care trecea în vremea acea pe Giuleşti. Abia câţi-va ani mai târziu a început să circule tramvaiul 11 pe acest traseu. Dimineaţa era proaspătă, cu aer rece şi eu trebuia să lungesc pasul după tata care ca întotdeauna părea să fie în întrecere cu timpul. După ce am lăsat în urmă bariera de la calea ferată, ne-am urcat în remorca deschisă a tramvaiului în care se mai aflau câţiva pasageri. Taxatorul, cu geanta de bilete deschisă atârnându-i pe umeri, a venit la noi şi tata i-a dat banii pentru bilete. Fiind cap de linie, tramvaiul nu pornea în cursă înainte de ora programată. Câte-un cetăţean de la distanţă, văzând tramvaiul încă în staţie, începea să alerge bucata de drum ca să nu-l scape şi odată urcat pe platforma lui, de abia î-şi trăgea sufletul găfâind. Apoi intra în compartiment şi se aşeza pe-o bancă în aştepatrea taxatorului care făcea curse înainte şi înapoi între cele două platforme, întrebând cine s-a mai urcat. Nerăbdător, tata-şi consulta ceasul de pe mâna, şi în sfărşit, tramvaiul s-a pus în mişcare. Am trecut pe lângă fabrica de bere Luther unde zvonurile au pus lumea să aştepte la coadă ore întregi pentru un vas de drojdie de la bere care se spunea că este foarte sănătoasă, şi oamenii goleau în fiece zi câte-o cană de drojdie pe stomacul gol pe care o dădeau şi la copii. Apoi am oprit la staţia din spatele Gării de Nord unde s-au urcat o mulţime de oameni cu desagi şi coşuri încârcate; am trecut prin faţa Liceului Lazăr de lângă Cijmigiu şi în sfârşit am ajuns la staţia din Piaţa Mare, în faţa Spitalului Brâncovenesc. Aici mulţime de oameni au coborât din tramvai, platforma s-a eliberat de coşuri şi bagajele celora ce s-au urcat la gară şi în sfârşit ne-am dat jos şi noi. Hala imensă era înconjurată de o platformă pavată ce găzduia sute de gherete pe care precupeţii î-şi desfăşurau produsele. Fructe, legume, păsări, blănuri de animale şi lână, unt, brânză, smântănă, obiecte din lemn încrustate cu dibăcie, toate se putea cumpara de-aici. În grabă ne-am făcut loc printre tarabe şi oamenii staţionaţi în jurul lor, pe lângă un grataragiu care întorcea micii pe jar şi am ajuns în staţia tramvaiului 16. Acesta a venit cu platformele încărcate şi oameni călătorind pe scară. Cei ce voiau să coboare, erau întâmpinaţi de cei ce voiau să intre în vagon şi-n îmbulzeala asta, tata m-a ridicat pe treapta de sus a scării, iar el a reuşit să rămână ancorat de-o bară, pe treapta inferioară. Tramvaiul a ocolit fântâna arteziană din centrul pieţei şi, trecând pe Căuzaşi pe lângă Morgă care, în ciuda exteriorului cu aspect clasic, cu frontispiciul suţinut de coloane, îmi da fiori de nelinişte şi repulsie. În calea Dudeşti, după staţia Cantemir şi Vitan, tramvaiul a început să se golească şi curând, la statia următoare am coborât şi noi. Şcoala era pe partea opusă, îngrădită de un zid înalt de cărămidă roşcată. La intrare o poartă de fier forjat ce era străjuită dintr-o cămăruţă ataşată de gardul de cărămidă de un bătrănel rotofei, mic de statură. Mai târziu am aflat că se numea domnul Ştein şi că era tatăl secretarului şcolii, un om slab, scund, cu ochelari şi păr roşcat tuns scurt. De la poartă drumul pavat cu pietre cubice despărţea cele două clădiri, una pe partea dreaptă care nu avea etaj, şi cealaltă pe stânga care avea mai multe etaje şi avea în faţă un teren de sport. Amândouă clădirile aveau zidul gălbui şi o temelie înaltă de culoare închisă ce părea smolită. Cea fără etaj era înaltă, înconjurată de multe ferestre mari separate la intervale egale ce incadrau în rame prăfuite pe din afară carouri de sticlă. Pe mijlocul clădirii era intrarea cu trepte de ciment. Aici se ţineau clasele. Portarul însă ne-a spus să mergem la sala de festivităţi care se afla în fundul curţii într-o baracă de lemn după clădirea şcolii. Baraca era lungă, avea multe ferestre, intrarea pe mijloc şi în interior şiruri, şiruri de bănci, fără spătar, despărţite de două coridoare. In faţa scenei, la mese mari de lemn se făcea înregistrarea celor noi veniţi în şcoală. Eu am fost repartizat în clasa I-a D. Am mers cu tata. Am parcurs drumul înapoi la intrarea cu trepte de ciment cu uşi mari duble, am urcat în interior unde se afla un hol imens cu pereţii văruiţi în două culori, albi în partea de sus şi un gri închis, mohorât, de la înâlţimea umerilor în jos. Cimentul pe jos era pestriţ, uşile de la clase erau foarte înalte şi negre cu luciu ce părea să fi fost vopsite de curând, şi pe fiecare din ele erau afişate numere indicând numele clasei respective. A mea era în fundul coridorului, către stradă. Tata m-a dus până la uşe, m-a sărutat ca de obiceiu pe faţă, mi-a urat succes şi a plecat. Clasa era aproape plină, majoritatea băncilor ocupate, iar la catedră un bărbat tânăr cu părul de un roşu aprins ca frunza de arţar toamna şi cu ochi ageri, albaştri, ţinând în mână un băţ lung, ca cel de la biliard, mi-a indicat unde să mă aşed. Eram cel de-al treilea într-o bancă în care se mai aflau doi copii. Cel de la margine s-a sculat, făcându-mi semn să mă aşed în mijlocu băncii. Pentru că banca nu avea decât două despărţituri pentru cărţi, a trebuit să stau cu servieta la spate. Aproape toate băncile erau ocupate de către trei copii. După o vreme, când noii sosiţi au încetat să mai apară, tânărul de la catedră s-a dus să închidă uşa clasei ş, luând o cretă în mână, şi-a scris numele pe tabla dublă care culisa sus şi jos pe scripeţi suţinuţi la capete de rama superioară. Se numea Eşkenazi şi era pedagogul nostru. Ne-a spus că datoria lui este aceea de-a păstra ordinea în clasă, că ne poate ajuta la pregătirea lecţilor şi că putem să mergem la el cu orice problemă avem în şcoală sau în afara şcolii. Faţa lui era deschisă, ochii căutau să cuprindă parcă privirile noastre şi întrega lui înfăţişare inspira încredere. Ne-a descris şcoala, mulţimea de meseriaşi care au învăţat mesteşugul în acest locaş şi cât de căutaţi sunt datorită destoiniciei lor . În final a vrut să ştie ce anume ne-a determinat pe noi să ne înscrim aici. Când mi-a venit rândul, am răspuns că aşa a vrut tata. Toţi au râs. După pauză, profesorii fiind încă angajaţi în cancelarie, pedagogul ne-a întrebat ce vrem să facem ora asta. Până la urmă tot el a găsit răspunsul: “Hai să facem o oră de engleză” Fără să mai aştepte reacţia noastră, a luat creta şi a notat pe tablă cele 27 de litere din alfabetul englez, repetând cu noi pronunţia fiecăreia: ei, bi, si, di… Deşi făceam haz şi ne prăpădeam de râs la fiecare literă nouă, această lecţie avea să rămână unica mea cunoştiinţă de engleză până târziu când, ca să pot supravieţui, a trebuit s-o buchisesc şi s-o bag la cap aşa cum scrie la carte. După el, în celelate ore, catedra a fost ocupată şi de alţi profesori. Domnişoara Bobinger, profesoara de franceză, o femeie în vârstă, grasă, cu părul rărit şi început de chelie ce se vedea printre firele de păr vopsit, era greoaie, cu înfăţişare amorţită ce s-a transmis ca o molimă peste clasă. Apoi am cunoscut profesorul de desen, căruia toţi îi spuneu “Ţăranul” şi al cărui nume adevărat nici nu-l mai ţin minte. Porecla părea nepotrivtă, pentru că – deşi era scund de stat şi cam rotofei – era totdeauna bine îmbrăcat, îngrijit şi cu o nuanţă de rafinament. Ne-a pus să trasăm pe maculatoare două linii paralele cu mâna liberă pe care trebuia să le verificăm atât paralelizmul cât şi drumul drept de pe filă, ridicând caietul până la nivelul ochiului, urmărind din profil corectitudinea fiecărei linii. Apoi ne-a cerut să continuam linie după linie pe întreaga filă de caiet. De la el am învăţat destoinicia schiţării cu mâna liberă a unui plan sau un desen de orice natură. Profesorul de matematici, ”Cioc”, la fel de curat şi îngrijit, îşi datora prorecla bărbiţei ca de ţap. Altfel, era un bun profesor şi pedagog, om în etate care putea să menţină în clasă un nivel constat de interes şi atenţie. La muzică aveam pe profesorul Rotblum, un om cu înfăţişare de artist, poreclit “Domnul Diapazon,” care s-a străduit să ne înveţe tonul şi valoarea fiecărei note scrise pe tablă pe care noi trebuia s-o intonăm vocal. Cu el am învăţat multe cântece în cor şi în special când trebuia să pregătim un spectacol în sala de festivităţi. Şi nu era uşor să aduni un cor de peste o sută de copii, împărţiţi pe patru voci, cu care trebuia să lucreze ore în şir, şi de multe ori îl vedeam istovit cum căuta să-şi readune forţele ca s-o ia de la început. După fiecare oră aveam o recreaţie de zece minute, lucru nou pentru fiecare dintre noi, care eram obişnuiţi cu o singură pauză mai mare, în şcoala primară. La prima pauză nici nu mi-am părăsit locul din bancă. Căutam să mă obişnuiesc cu clasa asta mare, plină de copii zgomotoşi în care vibra o energie nestăpănită. Unii erau mai îndrăzneţi decât alţii, ca şi cum ar fi fost un concurs pentru întâietatea celuia care se va evidenţia mai întâi. Nu a trebuit să treacă mult timp ca să găsesc un învingător. Era chiar aici, pe bancă lângă mine. Se numea Marcus Emil, dar toţi îi zicea Alimănescu. Numele lui Alimănescu era pe buzele tuturor în întreaga ţara, dar mai ales în Bucureşti. La auzul acestui nume oamenii se cutremurau pentru că în fiecare zi vânzătorii ambulanţi de ziare strigau în gura mare pe străzi ultimile spargeri de bănci şi furturi ce le înfăptuia. Mai era faimos pentru cruzimea şi ferocitatea cu care îi înlătura pe cei care-i stau în faţă sau i se opuneau. Curând după începerea şcolii, într-o noapte, operând la sediul Percepţie de pe Calea Giuleşti, lângă Regie, Alimănescu a fost ucis în plină stradă, dar în jurul lui şi-au pierdut viaţa o mulţime de poliţişti şi agenţi ce au încercat să-l prindă. Acum însă Alimănescu se împingea în mine, făcându-mă sandviş între el şi Juju Horovici, poreclit Jujiţiu, de la marginea cealaltă a băncii. Amândoi erau cunoscuţi fiindcă că locuiau în vecinătatea şcolii şi majoritatea celor din jur fie c-au învăţat cu ei, fie că se cunoşteau din cartier. De fapt, din Grant, nu mai era nimeni în toată şcoala. Aveam în clasă colegi de toate mărimile. Unii erau mici, cu înfăţişare copilărească, alţii păreau mai maturi şi mai bine dezvoltaţi, în costume cu pantaloni lungi şi chiar cu fire de păr mijind pe deasupra buzelor sau în barbă. Din cei 56 de elevi din clasa noastră, cel mai mic de statură era Avram Simon, un băieţel drăguţ şi inteligent, mereu în vervă, ce s-a aşezat în prima bancă pe centru. Curând toţi copii îl vor porecli Piţurcă, botezat astfel de Alimănescu care după lecţia cu “O Scrisoare Pierdută” a lui Caragiale, avea să-i atribuie un alt nume, Agamiţă Dandanache. Un alt coleg, slab şi deşirat, puţin încovoiat din spate, cu pielea mai tuciurie şi ochelari cu ramă neagră pe nas, Edelştein Jacob, a fost poreclit Răţoiul, pentru că în mers se legăna ca acul unui metronom. În spatele băncii noastre şedea Mendel Moise, un alt roşcat cu pistrui pe faţă care a primit porecla de Câine Roş. Nici eu nu am fost cruţat: porecla mea avea să-mi dezvăluie taina creatoare: Poetul Mazăre. Nu toţi colegii mei erau evrei, deşi şcoala a fost înfinţată de Comunitatea Evreiască, cu mult inaintea începerii războiului. Menirea acestei şcoli a fost acea de a instrui în patru ani cadre de meseriaşi înzestraţi cu un grad corespunzător de noţiuni teoretice, capabili să creeze produse de calitate şi bun gust. La terminarea şcolii primeau diplome şi carnete de meseriaşi şi puteau merge să se angajeze cu salarii bune ori unde. Dacă aveau ceva bani, puteau să deschidă propriul lor atelier, lucru făcut de mulţi. Oricum, renumele şcolii a fost întărit de-alungul anilor de noile generaţii de meseriaşi ce s-au perindat ca şi noi acum prin aceste bănci. Schimbările succesive de regim politic nu au făcut decât să întărească prestigiul şcolii care a funcţionat chiar şi în timpul ocupaţiei germane, pentru că mulţi au ajuns ca şi tata la convingerea că dacă ai o meserie, e mai uşor de supravieţuit oriunde. După alungarea nemţilor din ţară, în expectarea instaurării unui regim cu adevărat democratic, şcoala s-a distins ca o adevărată academie de arte şi meserii cu porţile deschise tuturor celor ce vroiau să înveţe o meserie, indiferent de religie sau poziţie socială.
XIV
După pauza de-o oră de la prânz, trebuia să mergem la ateliere. Eu am fost repartizat la tâmplărie, atelierul de la primul etaj al clădirii din stânga unde se afla şi secretariatul şcolii. O sală mare cuprinzând întregul etaj, cu tejghele de tâmplărie aliniate cu faţa spre geamurile mari, incadrate în rame de fier, ce da spre curte. Câteva maşini rânduite pe lângă perete, o presă mare din lemn, lungă de aproape trei metri ca un tunel cu numeroase şuruburi groase de lemn şi manivele metalice, iar pe soba din mijloc, fierbând o găleată in care se topea cleiul de oase. Maistru era domnul Ardoş, un transilvănean încă tânăr, cu o mustaţă scurtă deasupra gurii şi care vorbea cu un pronunţat accent unguresc. Ne-a rânduit câte doi la o tejghea, ne-a explicat denumirea fiecărei scule şi materialul din care au fost făcute, apoi ne-a dat câte două bucăţele de scândură cu feţe finisate de maşina pe care trebuia să le fuguim. Operaţia asta cerea ca să tragem la rindea muchile celor două scânduri până vor fi perfect drepte, astfel ca lumina să nu pătrundă intre ele când vor fi aşezate una peste cealaltă înainte de a fi încleiate. A dat prioritate însă felului cum trebuie să ţinem rindeaua în mână, cum trebuie aliniat cuţitul drept în sculă şi cum ştim dacă cuţitul este ascuţit sau nu. Pentru că dacă cuţitul nu e ascuţit cum trebuie, rindeaua înloc să scoată o aşchie continuă şi uniformă de la un cap la altul, va rupe materialul şi va crea stricăciuni. După lecţia întroductorie, ne-a lăsat să ne facem treaba, iar el s-a dus în fundul atelierului, acolo unde era ocupat cu propria lui muncă, mobila de artă. Împreună cu doi elevi mai vechi, asambla piesele unui scaun gen Ludovic XIV. Rămaşi singuri cu bucăţile noastre de lemn în mână, ne-am împărţit fiecare câte o falcă mobilă de strângere de la tejghea ce imita menghina, cu singura deosebire că aici toată construcţia era din lemn. Ne-am dus apoi la dulapul de scule de unde trebuia să ne alegem rindeau cu care să facem fuguiala.. Acolo erau tot felul de rindele, unele mai lungi, altele mai scurte, unele cu un cuţit, altele cu două, şi după explicaţia meşterului, întorceam rindeaua pe toate feţele, încercând să descoperim natura şi calitatea cuţitului din ea. Revenit la tejghea cu rindeaua în mână, am strâns prima bucată de scândură cu şurubul de lemn din capatul de la marginea mesei de lucru şi potrivindu-mi rindeaua în mână, am tras cu nădejde pe muchia lemnului. Se vede treaba că cuţitul era fie prea ieşit în afară, ori nu prea ascuţit, că s-a înţepenit la numai câţi-va centimetri din cursă, rupând o aşchie groasă cu asperităţi de raşpel. La văzul acestui spectacol, am realizat că sunt în treabă. Am luat un ciocan şi am încercat să lovesc în corpul rindelei, aşa cum a făcut maistrul Ardoş ca să dea înapoi cuţitul din sculă. Încercările mele nu păreau să dea rezultat, cuţitul continua să rămână nemişcat în sculă de parcă ar fi fost încleiat acolo. În cele din urmă m-am dus la maistru să-i spun că rindeau nu e bună. “Dece nu e bună rindeaua?”, am fost întrebat. “Păi, să vedeţi, rupe materialul” Fără să uite nici la mine, nici la rindea, m-am pomenit cu o scatoalcă peste ceafă, iar el strigând la mine: “Păi du-te la mota-n cur şi ascute cuţitul!” Noroc că un ajutor de-al lui, băiat dintr-o clasă mai mare, mi-a sărit în ajutor şi mi-a arătat ce trebuie să fac. El a dat afară cuţitul cel încăpăţănat, a desfăcut înâlţătorul, placa de peste cuţit ce culisează cu ajutorul unui şurub şi mi-a arătat ce piatră de ascuţit trebuie să folosesc la început şi după aceea.. Mi-a mai arătat cum trebuie să mânuiesc cuţitul de-a lungul pietrei, cum controlezi aţa ascuţişului, cum o înlături şi în final m-a lăsat pe mine să continui treba începută. Ascuţind păcătosul de cuţit, am pierdut aproape tot restul zilei, pentru că după toate explicaţile primite şi orele de practică în acest atelier, nici astăzi nu cred că ştiu să ascut un cuţit ca lumea. Cert este că în ziua aceea nu am reuşit să termin finisarea muchiei la care am început, aşa că ne-am însemnat fiecare cu creionul de tâmplărie bucăţile noastre de material, lăsate peste noapte într-un colţ din atelier pentru ziua următoare. Când am ajuns acasă la sfârşitul zilei, după drumul lung cu două tramvaie aglomerate, eram rupt de oboseală, flămând şi cu conştiinţa încâcată că n-o să iasă nimic bun din toată treaba asta.
(Va urma)

Exit memory

iulie 15th, 2008

Podurile peste care trec
Vor să mă arunce în apă.
Acoperişurile caselor
Mă privesc printre sprâncenele roşii,
Cu ură.
Apărătorii Constantinopolului
Mi-au promis iertare
Dar au pierdut războiul
Şi dreptul la memoria urmaşilor.
Nu au mai avut timp să se gândească la mine.
Palmele, zgâriate de cozile ciocanelor
Cu care am bătut fierul fierbinte al vieţii,
Ştiu cel mai bine cât este de greu
Să fii scuipat după sacrificiul suprem.
Privesc în curtea vecinilor
Şi mă pufneşte râsul
De aurul cu care şi-au poleit laşităţile.
Cine îşi mai aminteşte acum
De anii când păsările ne ciuguleau din creier
Ultimele urme ale răbdării?

Dan David, Los Angeles, feb.-18-2007.

Banul care a pierdut virtutea original

iulie 14th, 2008

„Banul te poate preface în stăpân sau slugă”
(perifrază după Horaţiu)

Nimeni nu se mai îndoieşte, „fobia banilor” nu există. Cei care pretind că-i detestă, o fac din snobism, dintr-un romantism întârziat de faţadă sau, evident, din lipsa lor.
N-am auzit nici un partid politic cerându-le abolirea. Ba dimpotrivă, cu cât bugetele lor sunt mai importante (nu forţamente şi transparente) cu atât accesul la putere devin mai posibil.

Ustensilă de libertate, banul a jucat, timp îndelungat, rolul de pacificator în relaţiile umane, până când, subtil, ajuns pe mâinile finanţatorilor, obsedaţi de randamente pe termen scurt, virtuţile s-au transformat în vicii, reunind consecinţele dramatice ale dereglării sistemelor sociale.

„Aristocraţia” banului, a luat-o înaintea valorile morale, a cunoaşterii ştiinţifice, a culturii şi, mai ales, a spiritualităţii, în lipsa căreia se produce stare haotică a conştiinţelor.

Invenţia monedei a constituit o turnantă capitală în istoria civilizaţiei umane. Legea talionului a fost înlocuită cu cea a despăgubirii, iar datoriile pasionale s-au putut stinge graţie echivalenţelor pecuniare.

Banul a diminuat violenţa explosivă a speciei umane, devenind un veritabil calmant, dacă nu euforizant, când melancolia lipsurilor copleşeşte sufletul.

Acum, mai bine de un secol, gânditorul Georg Simmel, în „Filozofia banului”, făcea din el un motor de libertate graţie capacităţii de-a fi „transportabil peste tot” şi „schimbabil contra tot”. Pe-atunci, aceste două calităţi erau de actualitate, într-o societate unde politica şi religia, prin neîncredere sau pudoare, ţineau banul la o anumită distanţă. Evoluţia societăţii însă, a transformat totul în marfă de vândut, de negociat şi de cumpărat.

Les nouveaux riches

Implozia comunismului, unde veniturile se credeau ”echitabile” şi corupţia „inexistentă”, dar şi absenţa generalizată a convicţiunilor religioase, au lăsat loc a ceea ce am putea numi „religia” banului, când contabilitatea debitului şi creditului au devenit rugăciunea de toate zilele.

În fostele Ţări de est, banul s-a impune rapid ca regulator principal al pieţei, făcând să apară, ca prin miracol, giganţi finanţatori, înscrişi în palmaresul avuţilor planetari. Din moment ce cunoşti regulile adunării, înmulţirii şi dobânzii, le poţi ignora, liniştit, pe cele ale conştiinţei …

Emulaţiile spectaculare între marile averi, face ca omul de rând să se simtă extraterestru. Când se anunţă că, Carlos Slim, magnatul mexican al telecomunicaţiilor, speculator prin excelenţă, e mai bogat ca Bill Gates, că generaţia „nabanilor” ruşi depăşeşte 53 de miliardari ai petrolului, a gazelor naturale sau alte bogăţii terestre. Că printre cei 250.000 de ruşi stabiliţi la Londra, 10 sunt miliardari şi 1000 milionari. Când citeşti în ziarele româneşti că Gigi Becali, comicul finanţator al Stelei, nu-i decât la glezna lui Ion Ţiriac…, te întrebi dacă, cu o pensioara derizorie de om cinstit, resursele tale onirice îţi vor prilejui vreodată o competiţie de această natură?

În Franţa, situaţia nu-i mai puţin spectaculară. În 1971, secretarul Partidului socialist, François Mitterrand, condamna excesele utilizării necondiţionate ale banului: „banul care corupe, banul cu care se cumpără, banul care striveşte, banul-rege, care ruinează şi putrezeşte conştiinţa oamenilor…”.

Numai că, după câţiva ani la putere, socialiştii erau deja convertiţi: „Veste bună, banul a devenit, în fine, frecventabil !”, scria în „Globe”(organ de la „curtea” mitterrandiană), socialistul Georges-Marc Benamou, devenit, actualmente, consilier al Preşedintelui Sarkozy, un Preşedinte care mărturiseşte, pe faţă, că-i plac bani şi… ceasurile.

Conversiunea stângii la cultul banilor, a decomplexat dreapta, care nu mai afişează nici o reticenţă în etalarea manei pecuniare (pactole-ului).

Departe de principiile Generalului de Gaulle: ”Adversarul meu, adică al Franţei, n-a încetat câtuşi de puţin să fie banul,”, Bernard Arnault, omul cel mai bogat din Franţa, a ilustrat imaginea acestei turnuri istorice exhibând, în mod extravagant, căsătoria fiică-si într-o veritabilă „money-pride”.

Capitalismul escrocilor

„A-ţi lucra banul”, semnifică, după unii, a-i face să lucreze pe alţii din ce în ce mai ieftin, sau să le împrumuţi bani din ce în ce mai scump. Băncile seduc clienţii mai puţin solvabili propunându-le să consume din economiile virtuale.

Iată deci originea crizei actuale, provocate de crash-ul american al împrumuturilor ipotecare riscate: băncile au concedat familiilor insolvabile împrumuturi cu dobânzi majorabile, pentru cumpărările de locuinţe, pariind pe creşterea preţurilor imobiliare pentru a se rambursa sesizând bunurile celor incapabili să-şi achite ratele. Asemănătoare virusurilor informatice, această plagă americană s-a răspândit pe piaţa mondială, tot mai fluidă, tot mai anonimă şi tot mai focalizată pe dobânzile ridicate, tot mai flămândă de numerar.

În faţa dramelor suferite de americanul modest, dar nu numai, îndoielile privind moralitatea bancherilor devin din ce în ce mai frecvente.

Afacerile Enron şi World Com, cu ai lor „golden boys”, experţi în trucarea bilanţurilor, au demonstrat că cele mai fructuoase randamente proveneau din manipulări necinstite.

Cazul scandalos de trucare din cadrul marelui Siemens, model de onestitate al economiei germane, cifrat la 1 miliard de euro, şi atâtea altele cunoscute sau încă neştiute, ilustrează iuţeala de răspândire a procedeelor veroase pe mai toate meridianele.

Precauţiunile sunt de rigoare pentru cei rămaşi fideli muncii oneste, încrederea lor poate fi pusă la încercare în orice moment de fauna prădătorilor gata să se înfrupte, prin orice mijloace, de bunuri, chiar modeste fiind ele.

O tristă experienţă personală, în domeniul imobiliar şi pe plan european, îmi îngăduie acest sfat util pentru cei cu mai puţine cunoştinţe în sfera tranzacţiilor comerciale.

Beneficiile economice ale prezenței românilor în străinătate – trei întrebări Matei Păun răspunde

iulie 14th, 2008

Care sunt beneficiile economice ale prezenței în străinătate, mai ales în vestul Europei a circa două milioane de cetățeni români?

Beneficiile sunt multiple. În primul rând, este vorba despre o supapă de siguranță pentru șomajul din România. O bună parte dintre cei care lucrează în străinătate ar fi fost ori subutilizați, ori nu ar fi muncit de loc. În al doilea rând, aceste două milioane de români sunt responsabili de trimiterea în țară a miliarde de euro. Acest lucru a contribuit la un boom economic în România stimulat de cerere. Dacă nu ar fi aceste fonduri, România ar avea un deficit de cont curent și mai mare decât cel prezent, constituind un pericol și mai mare pentru economie. În sfârșit, aceste fonduri au ca efect apărarea leului de la o depreciere rapidă.

Un alt efect puțin anticipat sunt beneficiile pe termen lung ale experienței și calificărilor suplimentare pe care acești lucrători le acumulează. Presupunând că ei se vor întoarce într-o bună zi, acești români vor aduce cu ei experiență și o manieră diferită de a munci.

Care sunt efectele neagtive ale plecării în masă a românilor după 1990?

Cei peste două milioane de români care au părăsit țara după 1989 sunt printre cei mai ambițioși, hotărâți și mai harnici cetățeni. Nu e vorba numai de elite – oameni de știință, intelectuali, profesioniști – ci și de lucrători calificați ambițioși. Oamenii au plecat dintr-o combinație de factori – democrație și capitalism. După mineriade, oamenii cu o conștiință politică și civică au plecat, adăugându-se și un flux migrator pe motive economice, în căutarea unei vieți mai prospere.

Dintr-un punct de vedere civic, e regretabil că atâția oameni au fost așa de dezamăgiți că au trebuit să căute o viață mai bună în altă parte. La fel, dintr-o perspectivă economică, plecarea a milioane de cetățeni, relevă un eșec total al clasei politice de a crea un climat economic în care oamenii să poată prospera. Emigrarea, în ultimă instanță, reprezintă democrația în acțiune: oamenii votează cu picioarele. Oar când oamenii pleacă, acesta nu e un semn al succesului…

Dintr-o perspectivă pur economică, plecarea a două milioane de oameni constituie o presiune asupra finanțelor publice ale României, mau ales asupra sistemelor de pensii și sănătate. Aceștia cunt oamenii care au cel mai puțin nevoie de pensii și îngrijirea sănătății, dar cei mai pasibili de a le sprijini cu contribuțiile lor. Acest povară crescândă e transferată pe umerii celor rămași în urmă.

Care va fi impactul pe termen lung ale acestei migrații asupra economiei României?

Marea întrebare fără răspuns este câți dintre ei se vor întoarce? Cu cât se întorc mai mulți, cu atât impactul negativ asupra economiei României va fi mai mic. Din păcate, precedentele exemple de emigrație în masă (italieni, turci, portughezi, etc) arată că probabil nu mulți dintre cei două milioane se vor întoarce. Ei se vor integra din ce în ce mai mult, iar întoarcerea va fi din ce în ce mai dificilă și costitsitoare la mai multe nivele. Aceasta înseamnă că România nu va mai vedea niciodată întoarcerea unei generații în care a investit masiv (hrană, îngrijirea sănătății, educație, etc). România nu are rata de natalitate și resursele pentru a-și putea permite o astfel de emigrație. Acest fenomen este de înțeles, dar este în același timp unul regretabil, care generează pierderi economice pe termen lung României.

„Antonescu a fost în acelaşi timp călăul şi salvatorul evreilor” – interviu cu Ottmar Trașcă

iulie 14th, 2008
Cartea nu va fi pe placul adulatorilor lui Antonescu și a negaționiștilor HolocaustuluiCartea nu va fi pe placul adulatorilor lui Antonescu și a negaționiștilor Holocaustului

Înființăm o nouă subrubrică „Istorie și actualitate” în care ne propunem dezbaterea unor teme istorice cu rezonanță în prezent, pe principiul că cine uită greșelile trecutului e condamnat să le repete.

Începem cu o promisiune făcută în urmă cu câteva săptămâni, de discutare a unei cărți recente, intitulată „Al III-lea Reich și Holocaustul din România 1940 – 1944. Documente din arhivele germane”. Cartea a fost publicată la editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, de istoricul Ottmar Trașcă, de la Institutul Academiei Române din Cluj și Dennis Deletant, profesor de limba română la Universitatea Londrei. Profesorul Deletant este autorul a numeroase cărți de istorie, printre care „România sub regimul comunist”, „Ceaușescu și Securitatea” și „Aliatul uitat al lui Hitler. Antonescu și regimul lui, 1940 – 1944″ și membru al comisiei Tismăneanu de cercetare a abuzurilor regimului comunist din România.

Pentru a dezbate cartea de documente germane despre Holocaustul din România am stat de vorbă cu unul dintre autori, Ottmar Trașcă.

De ce mai era nevoie de o astfel de carte la trei ani după după publicarea raportului Comisiei Wiesel?

Bună întrebare. Departe de a nega sau diminua în vreun fel calitatea raportului întocmit de Comisia Elie Wiesel, cred totuşi că acest raport nu a rezolvat toate aspectele referitoare la Holocaustul din România. Raportul, lucrare excelentă, elaborată de profesionişti, a prezentat în linii mari persecuţia populaţiei evreieşti din România în anii celui de-al doilea război mondial, dar nu avea cum să soluţioneze toate chestiunile pendinte de Holocaust. Raportul nu este o “biblie”, daca mă pot exprima aşa, unicul depozitar al adevărului despre Holocaust. Dimpotrivă, apariţia raportului nu exclude – aşa cum este şi normal – noi cercetări în acest domeniu. Publicarea volumului nostru vine să acopere un gol serios existent în cadrul istoriografiei referitoare la Holocaust. Ne place sau nu ne place, epicentrul evenimentelor ce au condus la moartea a millioane de evrei în perioada 1939-1945 s-a aflat la Berlin. În consecinţă, soarta evreilor din România în timpul regimului antonescian nu poate fi înţeleasă pe deplin fără cunoaşterea surselor documentare germane. Demersul nostru istoriografic a urmărit exact acest lucru: să pună la dispoziţia specialiştilor dar şi a publicului o lucrare care să cuprindă cele mai importante documente cu privire la situaţia evreilor din România, provenite din arhivele politice, diplomatice şi militare germane.

Impresia lăsată de prima parte – până în vara anului 1942 – este că Antonescu o luase într-un fel înaintea germanilor în aplicarea – avant la lettre – a soluţiei finale. Este corectă această impresie?

Cred că înainte de a răspunde la întrebarea propriu-zisă se impun anumite precizări. Referitor la aplicarea soluţiei finale în teritoriile controlate/ocupate de Reich, respectiv în statele aliate/satellite, trebuie spus faptul că politica promovată de Berlin faţă de chestiunea evreiască a cunoscut mai multe faze. Nu aş dori să intru în detalii, aş menţiona doar câteva chestiuni:

a) în perioada 1933-1939 Berlinul a facilitat şi încurajat, în principal, emigrarea populaţiei evreieşti ca soluţie a chestiunii evreieşti.

b) în 1940, după înfrângerea Franţei, RSHA (Oficiul Central de Siguranţă al Reichului) a elaborat împreună cu Ministerul de Externe german aşa-numitul plan Madagascar ce prevedea deportarea în Madagascar a tuturor evreilor aflaţi în sfera de influenţă germană.

c) În vara anului 1941, după izbucnirea conflictului sovieto-german, planul Madagascar a fost abandonat – era irealizabil în condiţiile în care Anglia deţinea supremaţia pe mare – iar conducerea germană a optat în favoarea soluţiei finale în chestiunea evreiască, modalitatea şi detaliile aplicării fiind discutate în cadrul conferinţei desfăşurate la Wannsee în 20 ianuarie 1942.
Revenind la întrebare, Antonescu nu avea cum s-o ia înaintea germanilor în ceea ce priveşte aplicarea soluţiei finale. În schimb, îndeosebi în vara anului 1941, mareşalul Antonescu a acţionat în chestiunea evreiască într-o manieră care i-a surprins inclusiv pe germani şi s-a străduit să preia modelul nazist în soluţionarea chestiunii evreieşti. Adică în primăvara anului 1941, guvernul roman solicită trimiterea de către Berlin al unui aşa-numit “consilier pentru chestiunile evreieşti” german. Misiunea acestui consilier, repet, solicitat de guvernul român – este vorba de Hauptsturmführerul (căpitan) SS Gustav Richter – a constat în prima fază în armonizarea legislaţiei antisemite româneşti cu cea nazistă, iar, ulterior (1942), în pregătirea aplicării soluţiei finale în România. Urmează apoi cele întâmplate în Basarabia, Bucovina şi Transnistria. Asasinatele în masă comise în vara şi toamna anului 1941, brutalitatea şi cruzimea autorităţilor române (Armată, Poliţie şi Jandarmerie) i-au uimit chiar şi germani. În acest sens este de ajuns să citezi aprecierea lui Hitler, care în 19 august 1941, într-o discuţie cu Goebbels, afirma următoarele: “În ceea ce priveşte chestiunea evreiască, în orice caz se poate constata în prezent faptul că un om precum Antonescu acţionează în această privinţă mult mai radical decât am făcut-o noi până acum”.

Aprecierea lui Hitler nu făcea altceva decât să consemneze o stare de fapt. Iar în 1942, după ce Berlinul a decis aplicarea soluţiei finale – adică exterminarea fizică a evreilor – Antonescu şi-a dat acordul (iulie 1942) în vederea deportării evreilor din Vechiul Regat şi Transilvania de sud – începând cu judeţele Timiş, Turda şi Arad – în lagărele morţii din Polonia. Prin urmare se poate spune că Antonescu nu a luat-o înaintea germanilor, ci, mai degrabă s-a străduit să implementeze modelul german în soluţionarea chestiunii evreieşti.

Rezultă din documentele germane cine se face responsabil de pogromul de la Iaşi şi de trenurile morţii din iunie-iulie 1941?

Evident. Înainte de a răspunde la întrebare cred, de asemenea, că se impun anumite precizări. În cadrul istoriografiei române persecuţia evreilor în timpul regimului antonescian a constituit foarte mult timp un subiect tabu, îndeosebi înainte de 1989. Chiar şi în puţinele cazuri în care acest subiect a fost abordat – ca de exemplu pogromul de la Iaşi – responsabilitatea autorităţilor antonesciene a fost fie negată, fie, în cel mai bun caz, trecută sub tăcere. De regulă, în asemenea cazuri, răspunderea pentru atrocităţi a fost atribuită germanilor, legionarilor sau “elementelor declasate din armată”. Afirmaţia mea este ilustrată cel mai bine de maniera în care a fost reflectat pogromul de la Iaşi în istoriografia română. Şi aici am în vederea cartea semnată de “istoricii” Maria Covaci şi Aurel Kareţki, “Zile însângerate la Iaşi. 1941” (1978), lucrare ce a ridicat falsificarea adevărului istoric şi diversiunea la rang de “artă”. Concret, în opinia autorilor vinovaţii pentru pogromul de la Iaşi au fost germanii (trupele SS cantonate în Iaşi), legionarii şi unele elemente declasate din Armata română. Acest punct de vedere, din nefericire, s-a perpetuat inclusive în multe dintre lucrările apărute în perioada postdecembristă. Mărturisesc faptul că am avut încă din momentul citirii lucrării respective, ca student, serioase îndoieli cu privire la veridicitatea versiunii acreditate de autorii citaţi anterior. Posibilitatea de a investiga în arhivele germane mi-a oferit prilejul pentru a descifra implicarea/responsabilitatea germană. Am fost intrigat de faptul că în nici o lucrare referitoare la pogromul de la Iaşi nu apăreau citate sursele arhivistice germane. Ştiind că în timpul evenimentelor din Iaşi, în oraş funcţiona un consulat german şi că, de asemenea, în Copou era comandamentul Corpului XXX armată german, comandat de generalul-locotenent Hans von Salmuth, am încercat – cum era şi firesc – să identific rapoartele acestora. Aşa am descoperit rapoartele consulatului german din Iaşi în arhivele diplomatice din Berlin, respectiv însemnările din Jurnalul de război al Corpului XXX armată german în arhivele militare din Freiburg im Breisgau. Aceste documente, incluse toate în volum, arată în mod clar nu numai faptul că autorităţile germane – civile şi militare – nu au fost implicate în pregătirea şi desfăşurarea pogromului, ci, dimpotrivă, au intervenit în repetate rânduri pe lângă autorităţile române cerând să se pună capăt exceselor. Germanii nu au avut nici un interes în crearea de haos şi dezordini în imediata apropiere a liniei frontului (frontul era pe Prut, la mai puţin de 30 de km!). Dimpotrivă, fiind o zonă de operaţii militare, germanii aveau nevoi de linişte şi ordine pentru a nu periclita concentrarea forţelor proprii! În plus, o altă minciună a istoriografiei comuniste cum că în Iaşi ar fi fost trupe SS implicate în pogrom, poate fi foarte uşor demontată în urma consultării documentelor germane. Este suficient să parcurgi rapoartele Einsatzgruppe D (unitatea mobilă de exterminare ce a acţionat în spatele trupelor germane şi române din Basarabia, Bucovina şi Transnistria) pentru a constata că Einsatzkommandourile (comandourile speciale) îşi fac apariţia pe teritoriul României abia la începutul lunii iulie 1941 şi nu la Iaşi, ci la Piatra Neamţ. Documentele germane confirmă ceea ce se ştia: responsabilitatea pentru pogrom revine în totalitate autorităţilor române. Au fost implicaţi şi câţiva militari germani răzleţi, dar comandamentele germane informate cu privire la acest aspect au luat măsuri.

Care este responsabilitatea germană faţă de cea a lui Antonescu în masacrele evreilor din Basarabia, Bucovina şi Transnistria?

Am amintit anterior de Einsatzgruppe D şi în acest sens am menţionat faptul că ea a operat în Basarabia, Bucovina de nord, Transnistria, în spatele Armatei a 11-a germane, respectiv în spatele Armatelor 3 şi 4 române. Câteva cuvinte despre Einsatzgruppe D. Einsatzgruppen der Sicherheitspolizei und des SD, pentru a folosi titulatura lor oficială, erau unităţi mobile de exterminare ale SS, formate din aproximativ 400-500 de oameni, a căror misiune consta în „curăţirea“ terenului cucerit de Wehrmacht de inamicii Reichului. Ce se înţelegea prin “inamicii Reichului”? Evreii, comisarii din Armata Roşie, etc, în general toate elementele ostile Germaniei naziste din teritoriile cucerite în est. Au existat 4 asemenea Einsatzgruppen. Einsatzgruppe D, comandat de colonelul-Standartenführerul SS Otto Ohlendorf a asasinat în perioada iunie 1941-iunie 1942 aproximativ 90000 de evrei (femei, copii, bărbaţi), pe teritoriul Basarabiei, Bucovinei de nord, Transnistriei şi Crimeei. Am cercetat aşa-numitele „Ereignismeldungen“, rapoartele evenimenţiale, ale Einsatzgruppe D – unele sunt incluse în volum – şi am constatat faptul că în aceste rapoarte colaborarea cu autorităţile române a fost descrisă drept „armonioasă“. Referitor la Einsatzgruppe D, aş mai aminti faptul că există o monografie impresionantă publicată de istoricul german Andrei Angrick, o lucrare ce ar merita cu prisosinţă să fie tradusă în limba română.

Aţi reuşit să explicaţi schimbarea de atitudine a lui Antonescu şi refuzul deportării în masă a tuturor evreilor din România în Polonia în jurul datei de 10 septembrie 1942?

Fără îndoială. Volumul include suficiente documente care atestă în mod clar schimbarea intervenită în politica antisemită a regimului antonescian în toamna anului 1942. Este adevărat, în iulie 1942 guvernul Antonescu şi-a dat acordul de principiu pentru deportarea tuturor evreilor din Vechiul Regat şi Transilvania de sud – începând cu judeţele Timiş, Turda şi Arad – în lagărele morţii din Polonia. Potrivit documentelor germane, deportarea urma să înceapă în jurul datei de 10 septembrie 1942, cei apţi aveau să fie puşi să muncească, iar cei inapţi urmau să fie supuşi “tratamentului special”, în germană “der Sonderbehandlung unterzogen werden sollen”. Ce însemna tratament special nu este greu de ghicit. De ce nu s-a ajuns, totuşi, la deportare? Răspunsul constă într-un complex de factori, pe care i-aş enumera pe scurt în cele ce urmează:

a) Memoriile întocmite de Wilhelm Filderman, memorii redactate în august-septembrie 1942, în care Filderman avertiza asupra consecinţelor economice şi politice ce puteau rezulta în urma deportării evreilor din România. Pe de altă parte Filderman a invocat şi un alt argument şi anume tratamentul bun aplicat la acea dată de guvernul maghiar evreilor din Ungaria. Concret, Filderman a dat de înţeles că în competiţia pentru Transilvania, tratamentul bun aplicat populaţiei evreieşti putea fi un bun capital politic iar România nu trebuia să-şi deporteze evreii atâta timp cât Ungaria nu proceda la fel cu evreii săi. Antonescu, extrem de sensibil la orice amănunt legat de Transilvania, s-a dovedit receptiv la argumentele invocate de Filderman.

b) intervenţiile Regelui Mihai I şi Reginei Mamă Elena pe lângă Conducător.

c) intervenţia baronului Francisc Neumann care a plătt o sumă de aproximativ 400 de millioane de lei pentru a obţine oprirea deportărilor.

d) intervenţiile lui Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu pe lângă Antonescu.

e) intervenţiile mitropolitului ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, pe lângă Antonescu.

f) nota de protest a guvernului SUA, transmisă guvernului român prin intermediul legaţiei Elveţiei din Bucureşti în octombrie 1942, în care ameninţa cu represalii la adresa cetăţenilor români din SUA în cazul în care deportările vor continua.

g) Situaţia de pe teatrele de operaţiuni militare. Mareşalul Ion Antonescu a fost un militar capabil. El şi-a dat seama că după Stalingrad Germania a pierdut războiul. A şi spus că “noi trebuie să avem grijă să nu-l pierdem pe al nostru”. În acest context în care se impunea reluarea tratativelor cu aliaţii – pentru pregătirea ieşirii României din război – mareşalul a mizat inclusiv pe cartea tratamentului bun aplicat populaţiei evreieşti. Fire pragmatică, el şi-a dat seama că printr-un tratament bun faţă de populaţia evreiască, putea obţine un capital politic deloc neglijabil în tratativele cu aliaţii. În plus, permiţând plecarea evreilor spre Palestina putea obţine – prin taxele de emigrare percepute – sume considerabile pentru bugetul de stat. În acest fel scăpa de evrei pe o cale confortabilă şi obţinea inclusiv beneficii politice şi economice. Această cotitură în politica regimului antonescian faţă de populaţia evreiască s-a conturat începând cu decembrie 1942. Germania a protestat în repetate rânduri împotriva “noului curs”, dar fără succes.

Poate fi calificat Antonescu drept “un salvator al evreilor din România” aşa cum îl califică unii negaţionişti?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem ce s-a întâmplat în cei 4 ani în care generalul, ulterior mareşalul Ion Antonescu s-a aflat la putere. Cred că putem spune fără a exagera că în perioada 1941-vara anului 1942 mareşalul Ion Antonescu este responsabil pentru moartea unui număr situat între 210000-270000 de evrei. În primul rând este vorba de evreii din Basarabia, Bucovina, județul Dorohoi şi Transnistria. Am văzut că Antonescu a vrut să-i deporteze în 1942 în lagărele morţii din Polonia şi pe cei din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei. Prin urmare, intenţia a existat. Că nu s-a mai ajuns la materializarea intentiei, acest fapt s-a datorat unui complex de factori, prezentat anterior. Pe de altă parte, prin schimbarea politicii promovate faţă de populaţia evreiască începând cu toamna anului 1942, mareşalul a devenit – paradoxal – salvatorul evreilor. În 1943 şi 1944 mareşalul a refuzat orice sugestie venită dinspre Berlin în sensul repunerii pe tapet a aplicării soluţiei finale în România. În consecinţă, paradoxal, Antonescu a fost în acelaşi timp călăul şi salvatorul evreilor. Călău până în 1942, salvator din toamna anului 1942 până la căderea sa în august 1944. Asta nu înseamnă că în 1942 şi-a schimbat concepţiile faţă de evrei. În nici un caz. Antonescu a fost şi a rămas un antisemit până la capăt.

Aşa cum mă aştept, unii sceptici se vor lega de prenumele dumneavoastră şi vor spune “Păi sigur, vrea să-i exonereze pe nemţi şi să-l înfunde pe Antonescu…”. Cum le răspundeţi şi în general ce mesaj aveţi pentru negaţioniştii Holocaustului din România?

Cei care gândesc în acest fel comit o eroare majoră. În abordarea unor subiecte delicate – aşa cum este şi persecuţia evreilor români în timpul regimului antonescian – originea etnică a celui care întreprinde cercetarea respectivă nu trebuie să joace nici un rol. Important este ca cercetătorul în cauză să acţioneze într-o manieră profesionistă. În ce mă priveşte, nu am urmărit niciodată să-l înfund pe Antonescu şi să-i exonerez pe germani pentru cele întâmplate în România între 1940-1944. Am urmărit doar restabilirea adevărului istoric. Întotdeauna am fost de părere că adevărul trebuie spus până la capăt, indiferent de riscuri şi indiferent dacă acel adevăr este pe placul nostru sau nu. Tocmai din acest motiv am efectuat o documentare extrem de serioasă şi am preferat să publicăm documentele, în original şi în traducere. Cu alte cuvinte am lăsat documentele să vorbească. Dacă cineva nu este mulţumit de traducere poate apela la original. Sau dacă va dori să verifice autenticitatea documentului, dispune de cotele arhivistice şi le poate verifica în arhivele germane. Negaţioniştilor le transmit doar atât: înainte de a contesta mai mult sau mai puţin virulent evidenţa, să se documenteze. Pentru că negaţionismul vine în primul rând din refuzul de a accepta evidenţa, refuzul de a lua la cunoştinţă ceea ce s-a publicat în domeniu.

Integrare europeana in stil moldovenesc

iulie 14th, 2008
Președintele Voronin vrea integrare europeană cu păstarea neutralitățiiPreședintele Voronin vrea integrare europeană cu păstarea neutralității

In cadrul sedintei Comisiei Nationale pentru integrare europeana presedintele Vladimir Voronin a facut publica propunerea parcurgerii un traseu aparte de integrare europeana diferit de cel balcanic, ucrainean etc.. Conceptul de baza in acest model consta in pastrarea neutralitatii RM prin neaderarea la NATO. In acest sens, Voronin compara RM cu alte state neutre din UE (Suedia, Irlanda, Ciprul, Malta, Austria), dar totodata invoca o legatura cauzala dintre problema transnistreana, integrarea europeana si respectiv neapartenenta la NATO. Tocmai din cauza acestor trei elemente Republica Moldova nu se poate asocia cu statele neutre din cadrul UE. Pana la urma, presedintele Voronin recunoaste ca din aceste considerente RM va trebui sa depuna eforturi suplimentare pentru a realiza proiectul european.

Paradoxal, dar liderul moldovean este constient de faptul ca integrarea europeana poate fi taraganata din cauza corelatiei celor trei elemente de mai sus, dar oricum continua sa promoveze un scenariu de apropiere europeana de natura falimentara. Adica, reiese ca daca RM adera la NATO, atunci accesul la UE este mai facil, dar RM nu poate face acest lucru deoarece are conflictul transnistrean. In acest sens, Presedintele moldovean nici macar nu isi propune drept scop sa realizeze reintregirea tarii, prin reanimarea perspectivelor euroatlantice care ar putea sa asigure o certitudine mai clara privitor la aspiratiile europene ale RM. Cauza principala a acestui rationament nu este gradul redus de fezabilitate a acestui plan, ci promisiunile facute de Voronin elitei moscovite privitor la neaderarea la NATO, in schimbul sprijinirii Partidului Comunistilor (PCRM) in campania electorala, precum si in solutionarea conflictului transnistrean, dar si in realizarea altor obiective care ar permite mentinerea influentei comunistilor si cea a Rusiei in Moldova.

In afara de aceasta, Voronin doreste sa obtina din partea UE un document bilateral similar celui solicitat de Ucraina, denumit Acord de asociere. Insa, in afara de acest lucru Voronin nu doreste sa preia nimic din asa numitul model ucrainean de integrare europeana, care se bazeaza pe integrarea dualista a Ucrainei in UE si NATO. Spre deosebire de conducerea de la Chisinau, liderii \”oranjisti\” de la Kiev inteleg faptul ca integrarea euroatlantica poate conduce la avansarea celei europene, in special din motive de securitate. In schimb Moldova, in conceptia Presedintelui moldovean nu apeleaza la modelul ucrainean decat numai pentru a prelua denumirea tratatului de aprofundare a relatiilor cu UE.

Simplitatea (unii ar zice simplismul) abordarii moldovenesti tradeaza lipsa de cunostinte privitoare la practicile europene in ceea ce priveste principiul de \”valuri de extindere\” si aderare la UE \”la pachet\”. Astfel, Chisinaul care nu mult timp in urma dorea faca parte din valul de aderare balcanic, acum il respinge indirect pe cel ucrainean, in favoare unui plan individual special. Probabil, conducearea comunista incearca sa se detaseze de la actiuni de integrarea europeana in comun cu Ucraina, din cauza relatiilor stranse dintre Kiev si NATO (in pofida sprijinului redus pentru cauza euroatlantica in randul cetatenilor ucraineni). Oricum, RM va adera la UE impreuna cu Ucraina, cel putin aceasta abordare este prevazuta in regulile nescrise ale UE. De aceea, conducerea actuala nu trebuie sa creeze probleme artificiale in acest sens, pentru a nu ingreuna integrarea europeana a RM.

Neintelegerea realitatilor europene

O dovada ce demonstreaza interpretarea defectuoasa a proceselor europene de catre conducerea actuala a RM este faptul ca aceasta echivaleaza \”Parteneriatul estic\” propus de Polonia si Suedia cu modelele de integrare existente pentru Balcanii de Vest (Acorduri de Asociere si Stabilizare) sau cel ucrainean etc. Aceasta semnaleaza o abordare gresita ce persista in perceptia Chisinaului vizavi de procesele europene. Astfel, \”Parteneriatul estic\” nu este un model de integrare europeana comparabil cu cel balcanic, ci mai degraba o forma inedita de a consolida relatiile UE cu statele din vecinatatea sa estica, printre care este si Moldova, propus de partea polona si sustinuta de cea suedeza, cu scopul echilibrarii posibilei orientarii masive a UE spre proiectul francez privind crearea \”Uniunii pentru Mediteraneana\”. Prin urmare, Republica Moldova va fi invitata sa participe la aceasta initiativa nu pentru a crea o asociatie de state alternativa calitatii de membru UE, ci pentru a intensifica procesele de aprofundare a acesteia in relatiile cu UE si pentru a facilita eventuala aderare a acesteia la spatiul comunitar.

De asemenea, perceptii lacunare exista si in cazul solicitarii perspectivelor de integrare europeana care nu sunt raportate la finalizarea perioadei de reformare si apropiere evidenta a RM de standardele si valorile UE, ci la faptul ca conducerea de la Chisinau doreste stimulenti pentru procesul continuu de reformare in directia europeana. In pofida faptului ca RM are angajamente fata de UE in realizarea unor progrese pe marginea armonizarii legislative, normative, valorice etc., aceasta insista asupra unor perspective europene clare stipulate in documente bilaterale cu caracter juridic. UE care se confrunta cu serioase crize interne (votul negativ al Irlandei pentru Tratatul de la Lisabona, obosirea in urma recentei largiri etc.) reitereaza de fiecare data necesitatea implementarii integrale a Planului de Actiuni RM-UE pentru a putea persevera in initierea unor raporturi mai apropiate dintre Bruxelles si Chisinau.

Conducerea comunista, din contra, face abstractie de aceste recomandari constante, pedaland pe discursuri aberante si nefondate despre acordarea de catre Bruxelles a unor \”energizanti\” politici (promisiuni, mentiuni politice cu efecte juridice) necesari pentru impulsionarea integrarii europene a RM. Chiar daca respectarea legislatiei in domeniul democratiei, libertatii presei etc. nu necesita eforturi majore din partea autoritatilor moldovene, acestea cer promisiuni din partea oficialilor europeni privind viitorul european garantat al RM in schimbul realizarii progreselor in domeniul legislativ etc., avand in vedere probabil inclusiv principiile democratice si drepturile fundamentale ale omului care sunt incalcate frecvent in RM.

Regimul de vize

Totodata, presedintele Voronin afirma ca obtinerea unui nou acord cu UE depinde de calitatea desfasurarii alegerile electorale din 2009, ocolind intentionat subiectele ce tine de asigurarea si promovarea statului de drept, principiilor democratice, libertatii mass-media, luptei impotriva coruptiei, climatului investitional si de afaceri, a caror realizarea a fost calificata recent de UE (Vezi: Comunicatul de presa difuzat cu ocazia celei de-a zecea intalniri in cadrul Comitetului de cooperare RM-UE) la fel de importanta pentru avansarea in ceea ce priveste ulteriorul acord moldo-comunitar.

Presedintele Voronin a declarat ca RM trebuie sa dezvolte un regim de comert liber cu UE, fiind constient de faptul ca aceasta nu este capabila sa beneficieze deplin de oportunitatile regimului de preferinte comerciale autonome. Totodata, presedintele moldovean a amintit si despre liberalizarea regimului de vize, in contextul in care conducerea actuala nu depune eforturi necesare pentru a pune in functiune prevederile Acordului privind micul trafic de frontiera cu Romania, care permite circularea populatiei din raioanele limitrofe frontierei romano-comunitare in raza de 30-50 km a teritoriului roman, in baza unor conditii simplificate.

De asemenea, seful statului a propus crearea unui post de Secretar in cadrul Comitetului national pentru Integrare in scopul sporii coordonarii relationarii inter-institutionale pe marginea actiunilor ce vizeaza integrarea europeana, in conditiile in care absenteaza instrumente viabile de comunicare dintre RM si UE. Acest lucru a fost solicitat recent de Prim-secretarul delegatiei Comisiei Europene (CE), Paolo Berizzi, care a subliniat faptul existentei a doua mesaje diferite in raporturile dintre partile europeana si cea moldoveneasca, ceea ce creeaza obstacole in dialogarea eficienta dintre RM si UE.

In fine, mesajul lansat de V. Voronin in cadrul Comisiei Nationale pentru Integrare Europeana, la care au participat inclusiv reprezentantii misiunilor diplomatice etc., poate fi calificat drept dezechilibrat si necorespunzator realitatilor si evolutiilor privind integrarea europeana a RM si perspectivele reale pentru aderarea acesteia la UE.

Denis Cenușă este magistru în Politologie şi absolvent al Facultăţii de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative al Universității de Stat Chișinău. Articolul a apărut inițial pe pagina de internet www.azi.md

‘Alchimiștii sunetelor’

iulie 13th, 2008

Incep acest material in urma unor discutii avute cu Roberto Cociaș, maestru de sunet la Societatea Romana de Radiodifuziune, pe marginea reaudierii unor inregistrari ale unor concerte transmise pe parcursul mai multor editii ale Festivalului International “George Enescu”.

Patrunsa in laboratorul acustic ca-ntr-o bucatarie orientala unde fiecare aroma, fiecare condiment isi are rolul si rostul sau, caut cu interes si curiozitate acele ingrediente care fac produsul sonor, dincolo de o capodopera componistica sau o merituoasa interpretare, un tot desavarsit, atat din punct de vedere tehnic cat si estetic, un tot in care regizorul muzical, acest alchimist al sunetelor, are un rol definitoriu: de a intelege, a prelucra si a reda ascultatorului tot ceea ce compozitorul si interpretii au vrut sa ofere umanitatii.

Profesia despre care vreau asadar sa va vorbesc imbina armonios latura artistica cu cea tehnica, iar acela care o practica, poseda, fara exceptie, acea ureche fina, atent antrenata in mii de ore de auditie muzicala pe parcursul a nenumarate transmisii directe, inregistrari speciale, editari si masterizari.

Transmisia directa aseaza fata in fata interpretul cu ascultatorul.Pe undeva, pe la mijlocul distantei dintre ei, se afla maestrul de sunet, aceasta prezenta invizibila atat publicului cat si interpretilor, martor si garant al fidelitatii transmisiei si al adevarului interpretarii.

Insa partea cea mai laborioasa a muncii maestrului de sunet este cu siguranta inregistrarea speciala.

Aici, alchimistul nostru, devine el insusi un creator. Multi interpreti isi datoreaza devenirea si celebritatea si celui care se afla, asa cum se spune, “in spatele butoanelor”, in cabina de inregistrare.

‘Bucătăria sunetelor’

Acolo, in bucataria sunetelor, se lucreaza atat cu inaltimi, cu intensitati, cu timbre, dar si cu sentimente, trairi…pe parcursul a zeci de ore de inregistrare, in care celebrele “d’a capo”, “stop” sau “repetati de la masura x”, repetate de atatea ori de cate e nevoie, devin leit-motivurile operei de laborator. E momentul cand urechea regizorului muzical vaneaza cu precizie orice fals, acest dusman de moarte al oricarui interpret.

In fata pupitrului de inregistrare cu sute de butoane, maestrul, ca un comandant de nava spatiala aflat la bordul ei, surprinde si stoarce esenta de interpretare, cauta sensuri, vaneaza culori, surprinde expresii si picura cu precizie de farmacist in fiecare sunet atata efect cat tehnica ii permite si sensul estetic i-o cere.

E usor sa fii azi interpret, ar putea spune multi. Si e un adevar pe care umerii maestrului de sunet il poarta de la inceputurile aparitiei acestei profesii nascute din nevoia de perfectiune a omului si care a evoluat odata cu tehnica ce ne-a facut pe toti prizonierii universului electronic.

Materialul brut, aluatul nedospit al procesului despre care am vorbit pana acum, si care pana la urma va deveni lucrarea muzicala, trece intr-o alta etapa, aceea a prelucrarii, din momentul in care dirijorul a lasat bagheta pe pupitru si interpretul a inchis stima: editarea si masterizarea.

E momentul in care “alchimistul sunetelor” decanteaza materialul util de cel inutil.

Un mare profesionist

Cu “lame” si bisturiuri nevazute, ca un adevarat chirurg estetcian, decupeaza bucatile de material corect executat, uneori nota cu nota daca este necesar, si le combina astfel incat realizarea finala capata sensuri si contururi vecine cu perfectiunea. Maestrul se contopeste cu ascultatorul cel mai avizat din punct de vedere muzical pentru ca produsul obtinut sa corespunda si celor mai exigente cerinte.

Nu ne putem imagina cum ar fi azi lumea fara aceste minuni ale tehnicii sau fara oamenii din spatele lor. Ne-am obisnuit ca dand drumul la radio, cumparand un CD (considerat la momentul aparitiei o adevarata revolutie tehnica), un DVD, sau pur si simplu download-and de pe internet, sa gasim cele mai bune interpretari cu destul de multa usurinta. Cati ne mai aducem insa aminte de inregistrarile de pe benzi sau de pe viniluri, usor desuete, usor imprecise, cu interpretari nu tocmai perfecte, pe care ni le procuram atat de greu?

Putem spune ca tehnica face minuni; dar intotdeauna minunea din spatele aparatului ramane totusi Profesionistul.

Montreal, iulie 2008

Traducerea în română a cărții lui Carol IANCU «ALEXANDRE SAFRAN. UNE VIE DE COMBAT, UN FAISCEAU DE LUMIERE» premiată

iulie 13th, 2008

INVITATION

L’Association des écrivains israéliens de langue roumaine

décernera le PRIX 2008

pour la traduction roumaine du livre de
Carol IANCU

«ALEXANDRE SAFRAN. UNE VIE DE COMBAT,

UN FAISCEAU DE LUMIERE»

Montpellier, PULM, 2007

«ALEXANDRU ŞAFRAN

O VIAŢĂ DE LUPTĂ, O RAZĂ DE LUMINĂ»

Bucarest, Hasefer, 2008

Vous êtes cordialement invité (e) à la cérémonie de la présentation

du livre et de l’octroi du Prix, qui aura lieu le Lundi 11 août 2008 à 18h,

à la Bibliothèque municipale,

auditorium „BEITH ARIELA”, rue Shaul
Hamelech nr. 25, Tel Aviv.

COMITETUL DE CRIZĂ PENTRU SALVAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC

iulie 13th, 2008

Bucureşti, 14 iulie 2008.

BILANŢUL EVOLUŢIEI EDUCAŢIEI SI FORMĂRII PROFESIONALE 1990-2008

Pentru sistemele de educaţie şi formare profesională din România avem două tipuri de evaluări: cele oficiale, care spun că \”pe ansamblu stăm bine, deşi mai avem şi lipsuri\” şi cele independente, externe şi interne, care demonstrează cu date clare stagnarea acestor sisteme în paradigma comunistă anterioară anului 1990.

Educaţia este una dintre temele de maximă importantă pe plan european şi mondial. Din această cauza, cu periodicitate, se evaluează starea educaţiei prin teste internaţionale. Testul european cu cea mai mare relevanţă în cadrul ţărilor UE este Testul PISA, în urmă căruia au fost măsuraţi un număr de parametri de funcţionare a educaţiei în diverse ţări.

România se situează în clasamente în zonă inferioară la aproape toţi parametrii masurabili, zona superioară fiind atinsă în general la parametrii negativi, cu unele excepţii (ex. citirea la vârste timpurii).

Conform ultimului Raport al Comisiei Europene, jumătate dintre copiii români cu vârstă de 15 ani au dificultăţi de citire şi înţelegere. Potrivit aceluiaşi document, din anul 2000 până în 2006, procentul românilor care nu înţeleg ceea ce citesc (analfabetism funcţional) a crescut de la 41,3% la 53,5 %. Procentul ne plasează pe ultimul loc din ţările europene la ştiinţa de carte.

Discrepanţele uriaşe între cele două tipuri de abordări conduc autorităţile române la regizarea de adevărate potemkiniade, mai ales cu ocazia examenelor de absolvire şi a evaluărilor naţionale, care sunt astfel organizate încât frauda să ascundă adevărul într-o mare de minciuni. Suntem încă tributari obiceiurilor moştenite de la comunişti, de care nu scăpam, iată, după 18 ani de regim \”necomunist\”. Recentul examen de bacalaureat ilustrează pe deplin această teză.

Principală cauza a eşecului evoluţiei din domeniu poate fi considerată subfinantarea cronică a educaţiei din perioadă 1990-2004. Este adevărat că în perioadă 2005-2008 s-au alocat procente mai mari din PIB educaţiei, iar salariile cadrelor didactice s-au majorat semnificativ. S-au investit sume importante în dotarea cu echipamente informatice şi mijloace de învăţământ, în reabilitarea unui număr de şcoli şi demararea programelor naţionale pentru campusuri şcolare. Problemele educaţiei nu stau doar în infrastructura, ci mai ales în modernizare curriculara, perfecţionarea resursei umane, salarizare diferenţiata, management performant, etc.

Ce spun evaluările independente:

1. Raportul Miclea, 2007: învăţământul românesc este INEFICIENT, NERELEVANT, INECHITABIL şi de SLABĂ CALITATE.

2. Evaluarea EDU CER, 2007 : învăţământul românesc este încremenit în paradigma comunistă a ultimilor 30-40 de ani.

3. Evaluarea EDUGATE: Sistemul de educaţie nu este organizat pentru a răspunde specific la nevoile de instruire ale copiilor, tinerilor, adulţilor pe direcţiile lor de interes şi conform cu capacităţile cognitive şi cu abilităţile naturale ale acestora. De asemenea sistemul educativ nu este organizat spre a răspunde la nevoile actuale şi de perspectivă a pieţei forţei de muncă.

4. Aprecierea SAR, 2007: învăţământul românesc este fabrică auohtona de mediocritate.

5. Majoritatea românilor care se află în alte ţări din Uniunea Europeana efectuează munci necalificate, în agricultura şi ocupaţii casnice.

6. Doar 25% dintre absolvenţii de gimnaziu din mediul rural urmează cursuri liceale, comparativ cu 80% în mediul urban şi doar 2,5-3% dintre elevii proveniţi din rural urmează cursuri universitare.

7. 80% dintre copiii care nu participă la nici o formă de învăţământ sunt de etnie romă, ceea ce înseamnă că 28,6% din populaţia romă este analfabetă. O rată de participare scăzută se înregistrează şi în rândul copiilor cu nevoi educaţionale speciale, datorită numărului limitat de profesori calificaţi, infrastructurii educaţională inadecvată şi comunicării precare între şcoală şi comunitate.

8. România se situează pe ULTIMUL LOC în Europa în privinţă participării la o formă de educaţie a tinerilor de 15-24 de ani. Doar 41,9% dintre aceşti tineri participă la vreo formă de învăţământ (faţă de 64,5% – Lituania, 63,4% – Polonia, 62,7% – Slovenia), ceea ce are consecinţe negative asupra nivelului de pregătire a forţei de muncă.

9. Evaluarea internaţională PISA-2006 plasează învăţământul românesc pe locul 47 din 57 de ţări, iar alte evaluări externe (TIMSS, PIRLS) chiar şi mai prost.

10. Abandonul şcolar înainte de împlinirea celor 8 ani de studiu obligatoriu este în creştere (s-a dublat între 1996 şi 2006), iar rata de părăsire timpurie a şcolii (cls. I – XII) era de 19 % faţă de media de 14,9% în UE, cu reper în 2010 de 10%.

11. Ponderea profesorilor cu rezultate proaste sau mediocre la titularizare era, în 2007 de 60%, faţă de 18% în UE.

12. Procentul adulţilor care participă la forme de educaţie permanentă în timpul vieţii era, în 2007, de 1,3% faţă de 12,5 % media în UE, adică de 10 ori mai mic.

BILANŢUL 1990-2008

1. Nu există stabilitate, sincronizare şi predictibilitate legislativă. În lipsa unei strategii şi a stabilităţii legislative, la fiecare schimbare de ministru sau de guvern se schimbă politicile în domeniu, făcând imposibil un cadru predictibil de evoluţie, care să permită investiţii, studii de fezabilitate şi impact. Mai mult, chiar atunci când există legi care realizează descentralizarea financiară şi a resursei umane (legile 354 şi 349/2004), ele nu se aplică. Se ştie că sistemele de educaţie sunt inerţiale şi conservative. Există un timp îndelungat în care aceste sisteme oferă un feedback organismelor de legiferare. Modificările legislative repetate au făcut actualele legi ale educaţiei incoerente şi nefuncţionale. Haosul şi incoerenţa legislativă au indus nesiguranţa şi proastă funcţionare în tot spaţiul educaţional românesc.

2. Există o prăpastie între formarea profesională şi piaţa muncii interne şi externe, astfel încât există un deficit imens de personal calificat în construcţii, industrie, servicii, inclusiv medicale, în timp ce în piaţa muncii europene concetăţenii noştri prestează preponderent munci necalificate. Planurile de şcolarizare, elaborate de inspectoratele şcolare, nu ţin cont de evoluţia pieţei muncii interne şi externe. Un exemplu: la Bucureşti, 60% din planul de şcolarizare pentru anul şcolar 2008-2009 este proiectat în filiera teoretică, pentru un segment de joburi în piaţa muncii de 15-20%, în timp ce în filiera tehnologică şi şcoală profesională vor învăţa 30% dintre elevi, pentru un segment de joburi de 80% în piaţa muncii. Nu se practică, cu mici excepţii, pregătirea forţei de muncă pe bază de contract de şcolarizare între unităţi de învăţământ şi agenţi economici sau Consilii Locale, pentru că nu există un cadru legislativ atractiv corespunzător.

3. Curriculumul nu este corelat cu cerinţele din piaţa muncii, este prea încărcat (32-36 ore pe săptămâna, 14-18 discipline), conţinuturile sunt în multe cazuri nerelevante, nu au în vedere să construiască la elevi şi studenţi abilităţi de autoformare continuă, creativitate, iniţiativă, gândire logică, comunicare, lucru în echipă, cuprinse în cele opt competenţe cheie stabilite de Uniunea Europeana. Curricula este suprateoretizata şi neaplicativa, neflexibila, plină de termeni de specialitate neadecvati vârstei, neinteresanta şi orientată spre trecut, proiectată ne-creativ şi permiţând evaluarea prin reproducere directă fără participarea motivată de interesul pentru cunoaştere al elevilor. În ciuda numeroaselor avertismente, curricula românească se caracterizează încă prin centrarea dominantă pe transmiterea de informaţii şi cunoştinţe, în detrimentul formării de deprinderi, aptitudini, atitudini şi comportamente civice, prin dezvoltarea competenţelor transferabile şi a atitudinilor bazate pe valori. În majoritatea şcolilor româneşti funcţionează încă paradigma învăţării moştenite de la părinţi şi bunici: dictat-copiat-tocit-reprodus-uitat. Concepte moderne, precum curriculum digitalizat, biblioteci virtuale, nu şi-au făcut încă loc în organizarea şcolară românească. Nu s-au definit competenţele pe care societatea şi piaţa muncii le aşteaptă de la elevi la diferite etape ale parcursului educaţional. Ar fi utile liste maximale şi minimale de itemi ceruţi elevilor la examenele de absolvire.

4. Nu este funcţional în şcolile româneşti conceptul european „mediu prietenos de învatare”. Am rămas tot la vechiul „magister dixit”, care nu mai corespunde actualelor generaţii de elevi. Aceste generaţii noi cer insistent „sa venim cu drag la scoala”. Traseele individuale de învăţare reprezintă de asemenea o cerinţa modernă, ignorată şi ea de actualul sistem de învăţământ. Şcoala de după şcoală, atât de necesară pentru suplinirea părinţilor ocupaţi în piaţa muncii, funcţionează în prea puţine şcoli.

5. Semnalele de alarmă ale medicilor, părinţilor, asociaţiilor neguvernamentale asupra factorilor de risc la sănătatea elevilor pe care îi conţine actualul curriculum sunt ignorate. Nu poate fi ignorată însă contribuţia disconfortului generat de cerinţele exagerate şi nediferenţiate ale curriculumului la gradul de violentă din şcoli, la abandonul şcolar şi chiar la rata prea mare de sinucideri în rândul tinerilor. Starea de superioritate şi dispreţ pe care oficialii din educaţie o manifestă faţă de aceste semnale confirmă, cu preţul sănătăţii elevilor, lipsa totală de comunicare între oficialii din educaţie şi partenerii de interese din societate.

6. România este cunoscută cu un trist record în privinţă lipsei de educaţie socială şi civică. Sunt deja cunoscute reacţiile mediului internaţional la adresă modului în care se comportă unii români plecaţi la lucru în alte ţări, incluzând aici şi cetăţenii români de etnie rroma.

7. Nu s-a elaborat un cadru strategic care să includă viziunea, valorile, misiunea, obiectivele pe termen mediu şi lung ale dezvoltării sistemelor de educaţie şi formare profesională, etapizarea evoluţiilor acestor sisteme, cadrul legislativ necesar, o strategie coerentă de dezvoltare durabilă, concepută pe termen lung şi punând accentul pe investiţia în factorul uman, pe educaţie şi o înaltă formare profesională.

8. Nu avem proiecte viabile în educaţie, realizate cu sprijinul specialiştilor români şi europeni şi al societăţii civile din România, fapt de asemeni de neacceptat, deşi legea 17/2007, nerespectata şi nepusă în practică de către MEdCT, înfiinţează structură necesară implementării celor mai bune practici mondiale.

9. Toate programele care finanţează infrastructura educaţiei nu sunt urmate de raportări şi evaluări postfinantare independente, astfel încât contribuabilii să ştie dacă banii obţinuţi de guvern din taxele şi impozitele plătite de ei sunt utilizaţi eficient sau ajung în buzunarele unor afacerişti veroşi, cum se întâmplă în multe alte domenii. În lipsa rapoartelor postfinantare, realizate de auditori de terţă parte, fără o evaluare a eficienţei cheltuirii acestor fonduri, nu se ştie dacă banii investiţi îşi produc efectele. Lipsă de transparenţa, chiar şi a celei minimale, cerute de legea 544/2001, face ca suspiciuni mari să planeze asupra corectitudinii licitatiilor, derulării contractelor şi achitării facturilor. Procedurile greoaie, complicate şi netransparente, alocarea târzie a banilor, au făcut ca în noiembrie 2007, 200 milioane de euro destinaţi infrastructurii din educaţie, necheltuiţi, să se întoarcă la buget.

10. Programele de sprijin social, deşi binevenite, se adresează indistinct tuturor elevilor, chiar şi acelora care, prin poziţia economică a părinţilor, nu au nevoie de ele. Pe de altă parte şi aici lipsesc studii independente credibile, de evaluare postfinantare, care să explice de ce în ciudă acestor programe, abandonul şcolar creşte, în loc să scadă, triplându-se în 2007, faţă de 2000. Promisiunile bombastice de genul „un laptop pentru fiecare elev” rămân simple promisiuni demagogice, acum în prag de campanie, dacă nu au acoperire în surse de finanţare.

11. Pachetul de legi, promovat de ministrul Cristian Adomnitei, a fost abandonat, se pare, prin sertarele birocraţiei ministeriale. Principalul obiectiv al pachetului, descentralizarea, s-ar fi putut realiză cu ajutorul legislaţiei deja existente: legile 354 şi 349/2004, legi organice ignorate, cu termen de intrare în vigoare deplină la 1 ianuarie 2008. Modul în care a fost conceput pachetul de legi privind educaţia, fără o diagnoză, strategie prealabilă, fără clarificarea obiectivelor pe termen mediu şi lung, a dus la contestarea sa de către o parte a actorilor implicaţi în educaţie.

O asociaţie de studenţi apreciază că: „pachetul de legi ale educaţiei a devenit motiv de dispută politicianistă în an electoral”, sindicatul FEN îl respinge, Comisia Prezidenţială pentru Educaţie îl contesta, profesori, experţi, analişti apreciază că în absenţa unei legi a salarizarii după performanţe şi rezultatele muncii, a clarificării prealabile a unor concepte importante (titularizare, descentralizare, autonomie universitară, etc.), pachetul de legi „carpeste” doar vechile legi, dar nu aduce o viziune noua şi europeana asupra educaţiei din România.

Chiar şi aşa, pachetul de legi propus de ministrul Adomnitei conţine prevederi contrare intenţiilor declarate: direcţiile judeţene de învăţământ rămân în subordinea Ministerului, adică o descentralizare „in sens invers”, nu există prevederi clare referitoare la descentralizarea curriculara, directorii vor da concurs tot unor comisii formate din inspectorii numiţi de minister, până şi directorii din învăţământul privat ar urmă să fie numiţi de minister. Amânarea prezentării acestui pachet în parlament, dovedeşte nesiguranţa şi neîncrederea autorilor pachetului de legi în propria muncă.

12. Menţinerea deciziei la nivelul administraţiei centrale face ca interesele locale şi regionale de dezvoltare, interesele beneficiarilor, să fie ignorate. Descentralizarea, atât de discutată şi clamata, prevăzută deja în acte normative neaplicate (legile 354 şi 349/2004), rămâne încă un deziderat. Separarea clară şi legală a competenţelor şi atribuţiilor poate duce la un management performant. Conform principiului deciziilor partajate, Ministerul Educaţiei ar rămâne doar autoritate de reglementare şi certificare, iniţiator de politici, strategii şi proiecte, iar administraţia publică locală ar urmă să administreze şi gestioneze reţeaua unităţilor de învăţământ

13. Managementul este centralizat, politizat, nemotivat de salarii proporţionale cu gradul de realizare a standardelor de performanţă din contractele de management. Consiliile de Administraţie din unităţi ar trebui să angajeze, revoce, salarizeze directorii executivi, fapt ce nu se întâmplă.

14. Nu există în învăţământ un sistem atractiv de salarizare diferenţiata, motivant, având la bază performanţă şi rezultatele muncii. În absenţa unui astfel de sistem de salarizare, instituţiile şi unităţile de învăţământ se confruntă cu o criză de personal calificat şi performant, mai ales în domenii importante precum informatică şi învăţarea limbilor moderne. În lipsă legii salarizarii, care să diferenţieze retributiile în funcţie de performanţe şi rezultatele muncii, banii injectaţi în salarii nu-şi produc efectul dorit. Atât timp cât salarizarea se face după grade şi vechime, condiţii nici necesare nici suficienţe pentru o prestaţie de calitate, reminiscenţă a regimului comunist, tinerii vor fugi de cariera didactică, iar ceilalţi profesori vor munci cu convingerea că orice ar face salariul merge automat. Şcolile rurale suferă în primul rând de lipsa unor cadre calificate, care în absenţa unor motivaţii salariale şi de altă natură refuză să lucreze în aceste şcoli. Managementul performant ca şi formarea continuă a corpului profesorat trebuie să aibă la bază principiul autoformarii continue MOTIVATE. În adevăr, în epocă internetului şi a accesului lesnicios la orice sursă de informaţie, nu se mai pune problemă „formarii” continue, în sens „clasic”. Ceeace lipseşte este MOTIVAŢIA salarială si de alta natura. Simpla creştere in bloc, a tuturor salariilor din învăţământ, fara legarea acestora de rezultatele muncii nu va rezolva nimic.

15. Gestiunea carierei cadrelor didactice ar fi trebuit să treacă din sarcină statului în atribuţiile asociaţiilor profesionale ale personalului din învăţământ, ce se pot constitui pe structura şi logistică Caselor Corpului Didactic (CCD-uri). Relaţiile de muncă din sistemul de învăţământ trebuie să fie cele prevăzute de Codul Muncii, fără alte discriminări pozitive sau negative.
16. Infrastructura este depăşită, în special în mediul rural. În lipsa unei finanţări decente, infrastructura educaţiei a rămas, uneori, la nivel de ev mediu. Nu există o strategie şi proiecte coerente de remediere a acestei situaţii. Deşi după 2005 s-au alocat fonduri pentru remedierea situaţiei, nu se ştie, din evaluări independente, la ce rezultate s-a ajuns. Introducerea internetului şi a echipamentelor informatice în şcolile rurale este calea cea mai sigură şi lesnicioasa pentru asigurarea condiţiilor de autoformare continuă a resursei umane. Motivarea cu salarii mari, dar şi avantaje de alt gen (atribuirea de loturi şi locuinţe, eventual în campusuri şcolare), amplificarea rapidă a construcţiei de campusuri şcolare care să devină centre de educaţie, formare şi cultură, sunt căi de atragere a unor profesori performanti. Împreună cu investiţii în entităţi economice, campusurile şcolare pot constitui centre de coagulare a viitoarelor aglomerări urbane şi vor atrage cadrele calificate în mediul rural.
17. Lipsesc mecanismele de feedback. Nu există, sau nu sunt utilizate, mecanisme de analiză a eficienţei, oportunităţii şi legalităţii cheltuirii fondurilor publice, rapoarte postfinantare în toate segmentele, dar în special în domeniul cercetării finanţate de la bugetul de stat. Finanţarea sporită din ultimii ani riscă să nu-şi atingă scopurile, dacă o parte însemnată din sumele alocate ajunge în buzunare private prin mecanisme de fraudă şi sifonare a fondurilor publice, inclusiv la nivelul administraţiei locale. Sunt necesare mecanisme de feedback şi audit extern, astfel încât costurile să fie transparente şi controlabile, iar finanţarea să fie direcţionată doar spre acele instituţii şi unităţi eficiente şi cu o prestaţie de calitate, prin raportare la referentialele stabilite prin consultarea părţilor interesate şi în conformitate cu cele mai bune practici europene.
18. Nu sunt operante şi funcţionale mecanisme şi instituţii de evaluare şi urmărire a calităţii serviciilor educaţionale. Evaluarea calităţii educaţiei, în ciudă Legii 87/2006, nu-şi atinge nici pe departe scopul pentru care a fost iniţiată. În ciudă directivei europene EN 45013, care spune că evaluarea externă trebuie să fie de tertă parte, în România singurele agenţii care fac evaluare externă sunt cele create de stat, ARACIS şi ARACIP. Nici actualul ministru liberal al educaţiei, Cristian Adomnitei, nu a înţeles că evaluarea calităţii la furnizor nu poate fi obiectivă şi credibilă. Aşa de puţin a înţeles acest lucru încât tezele unice promovate de dânsul au condus, datorită metodologiei greşite ce prevedea supravegherea elevilor de către proprii profesori, la rezultate mirobolante, conform cărora o treime din elevii României sunt genii.
19. Nu avem, după 18 ani de evoluţie, o măsură credibilă la ieşirea din sistemele de educaţie şi formare. În lipsa unor examene de absolvire orientate pe ce ştie să facă elevul, pe testarea competenţelor legate de creativitate, iniţiativă, gândire logică, antreprenoriat, examenul de bacalaureat ne arată doar măsură necinstei şi fraudei la care se pretează deopotrivă o mare parte dintre elevi, părinţi, cadre didactice, universitarii şefi de comisii. Fără feedback credibil nu se pot întreprinde măsuri de corectare, de premiere, respectiv sancţionare, a actorilor implicaţi în pregătirea elevilor.

20. Finanţarea uniformă a instituţiilor şi unităţilor şcolare, fără nici o legătură cu performanţă şi calitatea serviciilor prestate, măsurate în termeni de valoare adăugată şi valoare nou creaţă, nu reprezintă un factor de stimulare pentru ridicarea calităţii acestor servicii. Finanţarea urmează elevul sau prescolarul, inclusiv în unităţi private, eventual prin vouchere educaţionale, nu s-a pus în operă, deşi este prevăzută de legea 354/2004.

21. Nu există un cadru legislativ de stimulare a competiţiei, generatoare de calitate, inclusiv prin pârghii finaciare. Furnizorii de servicii educaţionale ar trebui să concureze pe o piaţă funcţională, nedistorsionată de finanţarea preferenţială a unităţilor de stat, care nu justifică o astfel de avantajare. Doar competiţia onestă şi reglementată este generatoare de calitate. Competiţia între şcoli, între universităţi, între profesori, între elevi, stimulată de premierea substanţială a actorilor performanti ar fi calea pe care s-ar dezvoltă în mod eficient educaţia românească. O piaţă a furnizorilor de servicii educaţionale şi formare profesională, reglementată, nedistorsionată, este singurul drum spre performanţă

22. Nu există politici de stimulare a învăţământului privat, ca alternativă la cel de stat. Existenţa unui sistem privat de educaţie este premiza necesară instalării unei pieţe a serviciilor educaţionale libere, funcţionale, bazată pe competiţia generatoare de calitate. Învăţământul privat ar putea constitui o alternativă viabilă la învăţământul de stat, care s-a dovedit ineficient şi incapabil să răspundă cerinţelor societăţii şi economiei. Cu condiţia să funcţioneze pe o piaţă nedistorsionata, strict reglementată şi cu certificări credibile. Nu există nici un motiv pentru ca învăţământul preşcolar privat, de exemplu, să nu devină complementar celui de stat, rezolvând rapid criză de spaţii şi personal pentru grădiniţe, dacă s-ar fi aplicat formulă „finantarea urmează elevul”, inclusiv în învăţământul privat preşcolar.

23. Nu s-au făcut paşii necesari în vederea compatibilizarii sistemelor noastre de educaţie, formare profesională şi cercetare, cu cele similare din Uniunea Europeana, nu au fost preluate exemplele de bune practici din ţările cu sisteme performanţe. Recunoaşterea diplomelor româneşti în spaţiul european este periclitată din aceste motive.

24. Nu există un cadru instituţional funcţional pentru educarea elevilor supradotati. Educarea copiilor cu abilităţi deosebite/ trebuie să fie făcută conform practicilor validate internaţional, ale programelor „gifted education”, „programul integrat” şi/sau ale altor programe asociate (specifice) care au la bază principiul „educatiei diferentiate”.

25. Nu există un cadru legal stimulativ pentru participarea structurilor economice la formarea profesională. Pregătirea forţei de muncă prin Liceul Profesional ar trebui să fie realizată la comanda şi pe cheltuiala solicitanţilor, agenţi economici, patronate sau Consilii Locale. Finanţatorii îşi pot impune o parte din curricula tehnică teoretică, îşi pot asigura întreaga instruire practică, garantând locuri de muncă absolvenţilor. Liceul Profesional se poate încheia cu Bacalaureat profesional, care nu da însă dreptul de acces la facultate.

26. Nu există consiliere şi orientare profesională realizată de specialişti, astfel încât de foarte multe ori elevii îşi aleg trasee educaţionale fără nici o legătură cu propriile înclinaţii şi aptitudini şi, mai grav, fără legătură cu piaţă muncii.

27. Nu s-a realizat debirocratizarea administraţiei centrale din educaţie, astfel încât 11.000 de funcţionari consuma anual 200 milioane de euro, fără rezultate vizibile.

28. Comunitatea locală nu este implicată prin cadru legislativ adecvat (de exemplu prin participarea relevantă în organisme de decizie), la activitatea şcolilor, deşi prin taxe şi impozite le finanţează.

29. Educaţia pentru adulţi este de 10 ori mai mică decât media europena, fără că această situaţie să deranjeze pe cineva. Nu există un cadru legislativ motivant pentru reconversia profesională a şomerilor. Unităţile de învăţământ de stat nu sunt motivate în niciun fel să între pe piaţă furnizorilor de servicii educaţionale pentru adulţi, iar furnizorii privaţi, în lipsă concurenţei, nu sunt performanti. Nu există eforturi sistematice, instituţionalizate, de dezvoltare a educaţiei permanente. Conform afirmaţiilor ministrului economiei, aproximativ 2 milioane de oameni din mediul rural nu pot intră în piaţă muncii datorită absenţei unei calificări. Nu există mecanisme credibile pentru validarea educaţiei informale şi nonformale, prin certificarea conformităţii în raport cu referentiale prestabilite şi acceptate de părţile interesate.

30. Învăţământul superior este departe de calitatea celui european şi mondial. Astfel, nici o universitate românească nu se află printre primele 500 de universităţi din lume, piaţa muncii are o acută nevoie de specialişti pe care universităţile nu sunt în stare să-i ofere. Principala cauza o constituie nerecurgerea la auditori externi, care folosind referentiale europene să producă o ierarhie şi să pună diagnostice credibile pentru universităţile noastre. Învăţământul superior rămâne în continuare o fabrică de făcut bani din taxele încasate de la studenţi, cărora le „vinde” în schimb „iluzii”, pe o hârtie numită diplomă. Profitând de naivitatea elevilor, părinţilor şi studenţilor, de lipsă de control a calităţii din partea agenţiei de stat, ARACIS, o mare parte dintre universităţile de stat şi/sau private funcţionează în regim de entităţi comerciale motivate de profituri cât mai mari. Rectorii, decanii şi celelalte organisme de conducere din universităţi, îşi umflă buzunarele proprii, profitând de „complicitatea” statului răspunzător pentru certificarea serviciilor educaţionale, de lipsă de competiţie şi încasează sume uriaşe atât de la studenţi, cât şi/sau de le bugetul de stat, pentru a furniza pieţei muncii tineri cu „diplome” fără acoperire în cunoştinţe, deprinderi şi aptitudini. Aşa se face că la 23-24 de ani ţinerii se trezesc în piaţă muncii fără calificări cerute de această, fără să ştie vreo meserie, dar blindaţi cu diplome şi certificate fără valoare. Această e perspectivă oferită tinerilor de învăţământul românesc, în momentul de faţă. Titlurile de doctor şi profesor universitar, acordate la cine are pile sau da mai mult, a decredibilizat ierarhia universitară, astfel încât şi puţinii profesionişti pe care-i mai avem sunt scufundaţi într-o mare de impostură. Familii întregi, uneori la propriu, au acaparat conducerea unor universităţi pe care le conduc după interesele buzunarelor proprii, într-un sistem de „privatizare de facto”, specific românească.
31. Raportul Miclea: \”Cu excepţia unor insule izolate de excelentă, datorate mai degrabă meritelor personale decât politicilor instituţionale, calitatea personalului de predare şi cercetare din universităţi este la un nivel foarte scăzut. Nepotismul, clonarea imposturii pe criterii de „gasca\”, corupţia sunt fenomene comune în universităţile româneşti. \”Avem prea multe universităţi pentru prea puţini studenţi, prea mulţi profesori pentru un nivel slab al cercetării, prea mare dispersie a banilor publici indiferent de calitatea educaţiei şi nici un control al relaţiei dintre cantitatea de bani publici investiţi şi calitatea rezultatelor obţinute.\”
32. La adăpostul autonomiei universitare, o parte dintre managerii universităţilor de stat nu dau nimănui socoteală asupra destinaţiei fondurilor, inclusiv de stat, îşi acordă salarii enorme, necorelate cu performanţele respectivei instituţii. Ministerul Educaţiei trebuie să renunţe valideze egalizeze diplomele titlurile universitare doctorale, responsabilitatea pentru valoarea acestor diplome titluri revenind emitenţilor. Universităţile de trebuie conduse de manageri angajaţi de statul proprietar, prin concurs . Bugetul de ar trebui subventioneze direct, prin vouchere educaţionale, doar acei studenţi merituoşi lipsiţi de resurse.
33. Banii destinaţi cercetării, alocaţi din taxe impozite, sunt cheltuiţi evaluări postfinantare, raportari rezultatelor obţinute prin derularea temelor de cercetare, raportari la care contribuabilii au tot dreptul. Cercetarea ar trebui de doar care rezultatele investiţiile. Doar acei cercetători, acele institute, care au rezultate relevante, apreciate după criterii internaţionale, primească resurse financiare de la .

Această analiză, departe de a fi exhaustivă, demonstrează eşecul politicilor educaţionale din ultimii 18 ani, politici care au plasat educaţia românească pe ultimul sau pe unul din ultimele locuri din Europa.

În momentul de faţă, educaţia şi formarea profesională nu numai că nu au devenit „resursa de bază în modernizarea României\”, cum spun programele de guvernare succesive, dar au ajuns să reprezinte o frână în dezvoltarea ţării, prin nepregătirea resursei umane pentru piaţa muncii, pentru o economie bazată pe cunoaştere.

Prevederile programului de guvernare (acces egal şi sporit la educaţie; calitate ridicată a educaţiei şi pregătirea societăţii bazate pe cunoaştere; descentralizarea şi depolitizarea sistemului educativ; transformarea educaţiei în resursa de bază a modernizării României; reconstrucţia învăţământului în mediul rural; combinarea eficientă a educaţiei de elită cu educaţia generală; compatibilizarea europeana şi scoaterea învăţământului românesc din izolarea din ultimii ani; dezvoltarea instituţională a educaţiei permanente), au fost realizate în proporţie de cel mult 10%.

Întreg sistemul de învăţământ a fost pervertit în ultimii 18 ani de interesele de îmbogăţire ale unor adevăraţi moguli ai educaţiei. Fără competiţia generatoare de calitate, funcţionând pe o piaţă cu clienţi captivi, profitând de naivitatea elevilor şi studenţilor, s-a impus legea profitului cu orice preţ, indiferent de nevoile de educaţie ale tinerilor români.

Vinovate de această situaţie, unică în Europa, sunt structurile guvernamentale, miniştrii, secretari de stat, Primii Miniştri, Parlamentele, înalţii funcţionari publici, care n-au înţeles sau au ignorat problemele grave nerezolvate din acest domeniu. Numirea unor politicieni provenind din afară sistemului la cârma Ministerului Educaţiei, a făcut ca sistemul să stagneze, să rămână în afară curentului european de dezvoltare.

Experţi din societatea civilă au atras atenţia oficialilor în repetate rânduri asupra neajunsurilor semnalate mai sus, asupra riscurilor majore cu care se confruntă România datorită sistemelor de educaţie neperformante. Nu numai că au fost trataţi cu o superioritate de nimic justificată, având în vedere starea dezastruoasă în care se află educaţia, dar într-un comunicat oficial al MEdCT au fost atacaţi într-un limbaj securisto-stalinist pe care-l credeam abandonat în noaptea neagră a istoriei. Singură „consolare” rezidă în faptul că şi Academia Romană a fost tratată la fel.

COMITETUL DE CRIZĂ PENTRU SALVAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC va continuă să realizeze analize, să ofere expertiză şi soluţii neinfluentate de interese politice sau partizane. În perioada imediat următoare, COMITETUL DE CRIZĂ îşi propune să ofere soluţii pentru admiterea la liceu şi organizarea examenului de bacalaureat 2009.

În perspectivă viitoarei campanii electorale este corect ca electoratul să afle din evaluări independente situaţia educaţiei formării profesionale, pentru ca în procesul electoral decidă in cunostinta de cauză.

Prof. Stefan VLASTON, preşedinte EDU CER www.educer.eu
Tel. 0722.802.165

Purtător de cuvânt al COMITETULUI DE CRIZA

COMITETUL DE CRIZA PENTRU SALVAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

1. prof. Stefan VLASTON, preşedinte EDU CER (vlaston@yahoo.com, tel.0722.802.165), purtător de cuvânt.

2. Florian COLCEAG, preşedinte EDU-GATE, preşedinte IRSCA GIFTED EDUCATION Membru Club of Rome, Membru WCGTC, ECHA. NYEX. Asia-Pacific Federation, Austega, British Columbia Federation, Membru fondator a primei reţele internaţionale de policy makers educaţia de , Membru fondator Consorţiului European pentru Copii cu Nevoi Speciale de Educaţie.

3. Prof.univ.dr.ing. Nicolae George DRAGULANESCU, Universitatea din Bucureşti, Visiting Professor – Chung Ang University of Seoul; Auditor calităţii – DGQ/ Tş°V, Asesor – EFQM, PRC \”J.M.JURAN\”,Secretar general – Fundaţia pentru Promovarea Calităţii, Preşedinte – de Cooperare Cultural- România-

4. Marian STAS, preşedinte Codex Pentru Leadeship, Membru Aspen

5. Florinte CATARGIU, expert IRSCA GIFTED EDUCATION

6. Prof. Elena SPANULESCU, Asociatia Părinţilor din România

7. Prof. Gheorghe RADULESCU, preşedinte AEACE-IP.

Quebec-mon amour – cine se teme de vecinul român? (V)

iulie 13th, 2008

In urma cu ani comunitatea romana din Montreal se concentra doar in jurul celor doua biserici rivale, amplificand dispersarea imigrantilor. Ultimul deceniu se distinge printr-o mai buna organizare a imigratiei romane, prin evitarea bisericii ortodoxe ca element de coeziune in diaspora.

Am intalnit tineri romani in Montreal si in Quebec, bine pregatiti profesional datorita exploziei informationale, dar si faptului ca imigrantii de astazi au dreptul la un surplus de bagaje, la sume substantiale de bani.

Spre deosebire de frontieristii de dinainte de ’89 ori de cei ce refuzau sa se intoarca in tara cerand azil politic, imigrantul de astazi se mai confrunta cu perioada de instalare, de acomodare etc.

Parasirea tarii natale se situeaza mai mult in motivatii economice, dar cum Canada ramane inca o tara inca nu indeajuns de populata portile imigrarii ofera sansa unei alte vieti.

Nu cu mult timp in urma aflandu-ma in Montreal aveam nevoie de cateva informatii juridice cu privire la solutionarea unui litigiu civil (acte de divort). La recomandarea fiului meu am batut la usa unui birou situat nu departe de centrul Montrealului. Biroul se compune dintr-o agentie de voiaj, un centru de ajutor in probleme de imigrari in Quebec, si mai ales redactia publicatiei montrealeze de limba romana, Tribuna noastra.

Abia intrat in birou reintalnesc un vechi prieten, Alexandru Vlad Lungu pe care nu l-am mai vazut de cel putin 12 ani, acelasi idealist muncind pe branci sa editeze un ziar in limba romana si sarind in sprijinul atator romani. M-am bucurat enorm si incerc sa refac intalnirea noastra intr-un dialog pe tema romanilor in Canada franceza.

Alexandru, cu ani in urma prin 1992, amandoi am esuat in organizarea unor seri romanesti, desi nu ne lipsea audienta si nici proiectul. Ce s-a mai intamplat de atunci in viata ta ?>

Pe vremea aceea am editat revista « Conexiuni », pe care am abandonat-o din lipsa de fonduri. Cautand sponsori pentru revista, mi s-a spus ca daca pot s-o editez singur e bine pentru ca are un continut interesant, daca nu, sa nu apelez la alte ajutoare. Pe vremea aceea era in voga ziarul Luceafarul, un concurent care se temea de aparitia altor publicatii in limba romana !
Apoi, timp de 9 ani am pus in pagina revista bisericii ortodoxe romane Sf. Nicolae, Calea de lumina.

Inteleg ca esti redactorul sef al publicatiei Tribuna noastra. Poti sa ne descrii in cateva cuvinte obiectivele acesteia ?

Tribuna noastra este o adevarata tribuna deschisa exprimarii oricarei pareri in limitele bunului simt.

Tribuna noastra este o realizare a Fundatiei romanilor din Montreal, organism ce nu pare sa fi existat in anii de inceput ai imigratiei noastre in Montreal. Ce caracter are, cine o conduce, cum functionati ?

Presedintele F.R.M. este dl. Basile Gliga, el fiind si editorul publicatiei Tribuna noastra (http://www.fundatiaromanamontreal.org/) . Fundatia ofera o gama larga de servicii noilor veniti, precum inlesniri in gasirea unui apartament, informatii asupra serviciilor guvernamentale si private, sfaturi in inceperea unei afaceri, contacte cu agentiile de plasare a fortei de munca etc.

Sosirea tinerilor imigranti are un impact asupra comunitatii romane din Montreal si in ce fel ?

Timpul si schimbarile ce au intervenit in Romania din ultimii 19 ani, au adus mai multa liniste in comunitatea romaneasca din Montreal. Nu mai exista rivalitate intre biserici mai ales acum: Episcopia de la Vatra a revenit in sanul Bisericii Ortodoxe Romane – Patriarhia Romana.

As cita un articol publicat chiar in ziarul tau intitulat : De ce fug romanii de romani ? (semnat de Anca Fetea, martie 2004) ce subliniaza tocmai psihoza tipica neamului nostru in extensie. « Eram intr-un magazin, intr-o zona a Montrealului unde e greu sa iesi pe strada si sa nu auzi pe nimeni vorbind romaneste. In magazin, un cuplu de romani scotoceau in galantarul cu fructe, palavragind una, alta. Eram cu sotul meu la cativa pasi, vorbind romaneste. Tocmai cand ma pregateam sa dau buna ziua, cei doi au tacut brusc. Insa n-a fost tot. Au inceput sa vorbeasca franceza cu un accent inconfundabil. Oarecum rusinati, s-au indepartat, marind in mod vizibil pasul. Trebuie sa recunosc ca am ramas cu salutul pe buze, cu un gust teribil de amar. Mi-a fost dat sa asist inamarmurita la fuga romanilor de romani. »

Cum contribuie revista si fundatia la diminuarea tensiunilor, a dezuniunii in cadrul diasporei romane ?

Pastrand o echidistanta fata de toate organismele si personalitatile locale si neimplicandu-se in disputele comunitare care, de fapt, s-au estompat.
In plus, ar trebui sa aiba loc o revolutie in cadrul mass-media din Romania care sa oblige la abordarea corecta a limbii romane, fara a mai folosi termeni din engleza sau din franceza, precum si un mod conventional de a se adresa auditoriului. Un respect mai accentuat fata de limba noastra, ar fi implicit mai bine receptionat, adaptat si pastrat de romanii sositi pe continentul nord-american. Multi dintre emigrantii romani in intentia lor de integrare cauta cateva puncte de sprijin: sa se identifice cu populatia locului uitand limba, schimbandu-si numele (de exemplu, din Ion in John), cumparandu-si cu efecte necunoscute o casa etc.

O poeta apartind spiritului de fronda a generatiei optzeci, Elena Stefoi este ambasador plenipotentiar al Romaniei, la Ottawa, ex-consul la Montreal, deci ar fi firesc sa va bucurati de privilegiile unei colaborari excelente pe linie culturala.

Care sunt relatiile voastre cu romanii din tara si mai ales cu oficialitatile consulare din Canada ?

Suntem mai mult interesati de mersul cultural al comunitatii romanesti si de manifestarile cultural-artistice care au loc in Romania, decat de ceea ce ar putea sa ne furnizeze ambasada

Mi s-a spus ca lucrezi la un studiu exhaustiv si diacronic despre romani in Montreal. Relateaza-ne, pe scurt, despre ce e vorba ?

Nu efectuez un astfel de studiu. Au facut-o altii. Eu l-am pus pe Internet : http://conexromcan.com/romanianamericana/index.html

As incheia cu complimentul ca in biroul Fundatiei romanilor am gasit un real sprijin in redactarea documentelor de care aveam nevoie. Inainte adresasem un email unui consulat roman cerand acelasi sprijin, insa emailul meu a ramas fara nici un reply…

In numele editorialului on line www.Acum.tv, cu dorinta de a ne intalni cat mai des iti urez reusite depline si cat mai multe reviste in limba romana.

Nu cred ca ar trebui mai multe publicatii in limba romana, ci mai multi publicisti implicati in cele existente.

Țara de la țară sau de ce sunt fotbaliștii români ieftini

iulie 13th, 2008

Recent exprimatul punct de vedere al presedintelui de federatie fotbalistica nationala, domnul Mircea Sandu, cum ca jucatorii din campionatul intern n-au nici o sansa sa fie vanduti in lumea larga pe mai mult de 3 milioane de euro, ne plaseaza undeva prin provincia Europei, undeva mai pe la tara. Carevasazica, bun ori rau, tanar ori batran, talentat marcator ori ciomag defensiv, plin de realizari sau doldora de esecuri, fotbalistul roman musai sa-si ia gandul de la aprecierea financiara a strainatatii.

Nu le plangem noi de mila sarmanilor patroni si negociatori, caci castigurile dumnealor le asigura totusi cosul zilnic al cetateanului mediu de la poale de Carpati. Dar ne gandim ca, atunci cand in vistieria cluburilor intra un euro in plus, poate o particica din el o sa mai ajunga si spre centrele de copii si juniori, pentru ca la urma urmei de acolo vin echipele de maine.

Lucrurile ar merge cam asa: orice jucator din Romania poate fi achizitionat pe bani putini si, dupa un sezon competitional, vandut la pret sporit, spre profitul cui a stiut sa-l aleaga si extraga din Romania, tara de la tara.

Ei, se pare insa ca realitatea il contrazice pe domnia-sa domnul presedinte. Rapidistul Sapunaru ar putea pleca din Giulesti pe 6 milioane de euro, iar stelistul Goian intra si el in topul transferurilor cu 4,8 milioane. Facand o mica si rautacioasa paranteza, suma oferita pentru Sapunaru ar cam trebui sa-i bage un ghimpe in coasta maestrului Piturca, al carui ochi expert nu l-a vazut pe giulestean cand a asternut pe hartie lista de 11 titulari, la nici unul dintre cele 3 meciuri din Elvetia.

Se pare ca simpla prezenta a Romaniei la un turneu final european tot inseamna ceva! Daca am fi avut si rezultate, viata ar fi fost mult mai frumoasa! Dar vine toamna si ar fi cazul sa ne miscam mai cu vioiciune prin cupele europene, ca sa nu uite lumea mare ca ne include si pe noi!

Un pacient de vază: testul medical (continuare)

iulie 13th, 2008

Care sunt posibilitatile de corespondenta intre rezultatele unui test medical si prezenta sau absenta starii de boala?

Distingem patru posibilitati:

1 – test adevarat pozitiv: rezultatele testului anormale, boala intr-adevar prezenta. Testul a reusit sa descopere boala.
2 – test adevarat negativ: rezultatele testului normale, boala intr-adevar absenta. Testul a reusit sa elimine posibilitatea bolii.
3 – test fals pozitiv: rezultatele testului anormale, boala totusi absenta. Testul creaza o alarma falsa. In cazul fericit, se vor intreprinde ca urmare alte teste, mai precise, dar si mai costisitoare, deseori invazive, care, in cele din urma, vor infirma diagnosticul gresit. In cazul nefavorabil insa, se va institui un tratament medicamentos inutil, posibil periculos pentru pacient. In orice caz, pacientul va fi ingrijorat degeaba.
4 – test fals negativ: rezultatele testului normale, boala totusi prezenta. Testul a ratat diagnosticul. In cazul fericit, se vor intreprinde ca urmare alte teste, mai precise, care, in cele din urma, vor stabili diagnosticul corect. In cazul nefavorabil insa, pacientului i se va spune ca este sanatos, permitandu-se evolutia bolii pana la aparitia unor complicatii si/sau a pierderii « ferestrei de oportunitate » pentru tratamentul medical adecvat.

Care sunt parametrii ce servesc la definirea valorii diagnostice a unui test medical ?

Pe baza caracteristicilor de mai sus, se definesc urmatorii patru parametri esentiali, casre permit evaluarea unui test medical, in ce priveste ajutorul efectiv pe care el il ofera in practica :

1 – Sensibilitatea = raportul « adevarat pozitivi /toti bolnavii », unde « toti bolnavii » = adevarat pozitivi + fals negativi. Semnificatia : Din 100 de bolnavi, cati au testul pozitiv
2 – Specificitatea = raportul « adevarat negativi /toti bolnavii », unde « toti bolnavii » = adevarat negativi + fals negativi. Semnificatia : Din 100 de indivizi sanatosi, cati au testul negativ
3 – Valoarea predictiva a testului pozitiv (VPP) = raportul « adevarat pozitivi /toti pozitivii », unde toti pozitivii = adevarat pozitivi + fals pozitivi. Semnificatia : Din 100 de indivizi cu testul pozitiv, cati sunt intr-adevar bolnavi
4 – Valoarea predictiva a testului negativ (VPN) = raportul « adevarat negativi /toti negativii », unde toti negativii = adevarat negativi + fals negativi. Semnificatia : Din 100 de indivizi cu testul negativ, cati sunt intr-adevar sanatosi

Care este importanta practica a calcularii tuturor parametrilor de mai sus?

La prima vedere, aceasta multitudine de parametri poate parea derutanta, caci, in fond, se permuta in diferite moduri unii si aceiasi termeni. In practica, cele mai importante sunt VPP si VPN, care permit a stabili care este probabilitatea ca, dat fiind un rezultat anormal (respectiv normal), individul sa fie intr-adevar bolnav (respectiv sanatos). Sa ilustram printr-o problema clinica pe cat de frecventa, pe atat de importanta. In fata oricarui caz de angina faringiana (rosu in gat), medicul trebuie sa-si puna problema daca aceasta nu este cauzata de Streptococul grup A, caci in acest caz se poate declansa o reactie autoinuna ce duce la vatamarea valvelor cardiace si a rinichilor. Din fericire, numai o minoritate a cazurilor sunt cauzate de acest agent patogen, restul fiind virale. Diferenta este ca cea dintai grupa necesita tratament antibiotic, iar cea din urma, nu.

Cum sa facem asadar pentru a nu rata cazurile de infectie streptococica, fara insa a trata in mod inutil cu antibiotic mii si mii de pacienti ? – Raspunsul este acela de a folosi un test rapid, dotat cu o mare VPN, pentru a « cerne din start » pacientii care sigur nu au infectie streptococica ; in cazul celor cu test pozitiv, trebuie acum ales un test cu VPP crescuta (mai scump, si necesitand cca 2 zile pana la obtinerea rezultatelor, fata de cel dintai test, ieftin si imediat), pentru a « cerne mai fin » pe cei carora le trebuiesc cu adevarat administrate antibiotice.

Urmarea in numerele viitoare.

Explorarea Lunară – vis irealizabil sau realitate îndepărtată (I)

iulie 13th, 2008

Istoria Calatoriei pe Luna

Luna a trezit multe visuri de calatorie si a fost sursa multelor romane stiintifico-fantastice. Jules Verne descrie o astfel de calatorie in novela : De la Pamant la Luna publicata in anul 1865.

Numai dupa dezvoltarea tecnologica a secolului XX a fost posibila lansarea oamenilor pe Luna si reintoarcerea lor pe Pamant sau mai corect pe ocean .

Intre Uniunea Sovietica si SUA in anii 1960 era o concurenta in spatiu, programul Apollo a demonstrat ca americanii au cistigat in confruntarea tecnologica cu URSS, victorie care a avut implicatii politice globale.

Directiva impusa de J. F. Kennedy de a pune astronauti pe luna intr-un termen de 10 ani, a provocat opozitie in cercurile stiintifice si politice americane. Parerea generala era ca acelasi rezultat stiintific se poate obtine prin lansarea de roboti pe solul lunar, la un cost mult mai redus.

Succesul sovietic in lansarea in orbita in jurul pamantului a satelitului Sputnik avand ca pasanger cainele Laika arata intentia clara a rusilor de a trimite in spatiu astronauti.

Lansarea in spatiu a lui Yuri Gagarin in 1961 a convins NASA ca explorarea lunii sa fie facuta cu astronauti. In Congresul american si comunitatea stiintifica a urmat o perioada dificila de confruntari politice, stintifice si economice asupra directiei explorarii spatiale.

Foarte multe probleme tehnice si accidente erau cat pe ce sa distruga programul de explorare a lunii dar in final “American Know How” a reusit sa invinga toate obstacolele si in 1969 primul visul lui Kennedy sa fie realizat

Programul Apollo

Pe 20 iulie 1969 Neil Armstrong a fost primul om care a reusit sa puna piciorul pe luna coborand din modulul lunar al misiunii Apollo-11. Dupa acest succes au urmat o serie de mai multe vizite pe luna,. Toate a fost succese cu exceptia Apollo 13, care in urma unei explozii a rezervorului de oxygen, nu a putut aseleniza, programul cercetarii lunare incheiandu-se cu Apollo 17 in Decembrie 1972.

Datele culese de acest program sunt foarte importante pentru construirea unui habitat pe luna, a fost intocmita harta completa a lunii, s-a adus material lunar pentru studiu, s-au facut studii geologice, seismice si de mediu lunar.
Cele 6 aselenizari au adus o bogatie de material stintiific, in plus sa adus cca 400 Kg de sol lunar pentru analize, de asemenea s-au cules date asupra campurilor magnetice, impactului asteroizilor, activitatilor seismice si vantului solar. Dupa Apollo 17
explorarea luni a intrat intr-o perioada de relativa stagnare odata cu terminarea programului Apollo.

Activitatea internationala

Activitatea de explorare a lunii de catre Agentia Spatiala Europeana (ESA) si Rusia a avut aceeasi soarta ca in SUA, evenimentele politice globale si in special din estul Europei au dus la scaderea interesului explorarii satelitului terestru.

Pe de alta parte, aceasta stagnare a permis recuperarea avantajului tehnologic pe care il aveau SUA si Rusia, de catre noii veniti in explorarile spatiale. Japonia, China si India

In 2007 japonezii au lansat satelitul Kaguya, obiectivul misiuni fiind obtinerea de date in ce priveste compozitia solului lunar, topografie, campul gravitational si investigarea operationala a diferitelor instrumente si validarea intregului proiect.

Chinezii au lansat in 2007 satelitul Change-1, obiectivul acestui satelit era validarea tehnologiei folosite, logistica proiectului lunar si pregatirea pentru lansarea in spatiu a primului astronaut chinez.

India are in program sa lanseze Chandrayaan-1, obiectivul satelitului indian fiind acelasi cu cel chinez, validarea tecnologiei folosite si aducere informatiei stintifice de pe suprafata lunii.

Programul LRO

Riscul de a pierde avantajul technologic in cercetarea lunii a determinat la nasterea unui nou program de cercetare. NASA a propus un program denumit Lunar Reconnaissance Orbiter ( LRO) care va fi lansat in tomna anului 2008. In acelasi timp in la 9 iulie 2008, NASA si ESA colaboreaza la dezvoltarea unui “avanpost“ pe luna si dezvoltarea in comun a unui plan de explorare a sistemului solar. Discutii similare au loc intre SUA si Rusia.

Obiectivele acestui program sunt de a afla locul cel mai potrivit pentru aselenizarea modulului lunar, localizarea resurse minerale pentru escavari comerciale, masurarea radiatiilor cosmice si eventual a exploziilor solare.

LRO va fi lansat pe racheta Atlas V401, calatoria spre luna durand aproximativ patru zile.

Sprijinul prezidential al explorarii planetelor si al satelitilor lor din sistemul solar si mai ales recentele succese pe planeta Marte au dus la alocarea de fonduri pentu explorarea robotica a lunii. Trebuie remarcat ca pentru a trimite astronauti pe planeta Marte, NASA va avea nevoie de un post de un avanpost pe luna.

Recent in SUA si Europa au aparut multe associatii si organizatii care vor sa comercializeze explorarea lunii. O astfel de organizatie este K2LX care propune sa fie dat in functie un habitat permanent pe luna in anul 2012, iar in anul 2015 sa fie dat in functie un habitat care sa faciliteze cercetarea si si comercializare minereurilor.

Planul este ambitios dar nu este realist, actualmente ne-existand sint mijloace de transport adecvuate, iar costul este prea ridicat. Ei propun o metoda ridicola de a finanta proiectul: prin turism pe luna si vinzarea de parcele pe solul lunar.

Numai o cooperare internationala poate asigura fondurile necesare pentru un astfel de program. Proiectul de explorare a lunii poate aduce o cooperare internationala si sa faciliteze ameliorarea relatiilor dintre toate puterile economice si militare

Colonii pe luna

De ce sa colonizam Luna? Sunt tot felul de motive economice, stiintifice si sociale, pentru care sa colonizam luna, de exemplu: exploatarea de minereuri, posibilitatea de explorare a altor planete, (luna fiind un avanpost) spiritul omenesc de aventura, conservarea speciilor umane in cazul unui cataclism (asteroid sau cometa se ciocneste cu Terra), incalzirea globala, boli, eruptie vulcanica, etc…)

Pentru salvarea omenirii de un cataclism este necesara dispersarea speciilor in tot sistemul planetar, luna fiind primul candidat pentru un astfel de refugiu. In realitate,
toate aceste cataclisme sunt posibile, dar prea departe in timp si cea majoritatea populatiei globului nu este ingrijorata de posibilitatea unui astfel de eveniment.

Un lucru este sigur – dezvoltarea coloniilor pe luna va duce la noi descoperiri tecnologice similar cu descoperirile in urma explorarii spatiale curente, ca de examplu conectivitatea globala de care ne bucuram, sistemul de pozitionare globala cunoscut ca GPS, prognoza vremii, identificarea resurselor minerale sunt doar cateva din beneficiile aduse de explorarea spatiului. Din pacate este si o parte negativa in aceste descoperiri, noua tehnologie este capabila de distrugere in masa si creare a unui cataclysm.

Luna este pasul urmator de extindere a omenirii in exteriorul globului pamantesc. Populatia globului a ajuns deja la peste 6 miliarde si este incontrolabila, resursele pamantesti se diminiueaza, poluaria este in crestere, calitatea vietii se diminueaza, de aceea o noua frontiera trebuie cucerita… si balanta pe terra restabilita.

Planeta Marte este cea mai ospitaliera dintre toate planetele din sistemul solar, dar o calatorie pe Marte dureaza circa noua luni. Cercetarile curente in noi sisteme de propulsie ca rachete nucleare ar ar putea reduce timpul de calatorie la numai doua saptamani. Marte are o atmosfera (CO2) care doar in mica masura protejeaza planeta de radiatiile cosmice.
Pe de alta parte, la polii lunari se confirma existenta apei, aparent este posibil de sustinut viata ca pe pamant. Luna va deveni un avanpost pentru extinderea omenirii in sistemul solar.

NASA este in stagiul de programare a unui habitat pe luna, actualul efort de cercetare pe luna este facut cu echipament robotic, cand progresul tehnologiei de propulsie va ajunge la un nivel mai inalt, elementul uman se va adauga la explorarea lunii.

Din cauza logisticii complexe, a nivelului actual de dezvoltare a propulsiei, a gravitatii scazute pe luna (1/3 din gravitatea pamantului), radiatiile solare, o necesitate de nivel ridicat de energie, costul financiar ridicat, face colonizarea lunii imposibila. In acelasi timp nu ar fi prima data cind omenirea ar invinge imposibilul.

Marea Neagră: Aici a avut loc Potopul lui Noe? (2)

iulie 13th, 2008

Inainte sa parasim acest subiect, sa vedem care au fost influentele reciproce dintre cele doua civilizatii si cite ceva despre formarea Marii Negre.

In primul rind, prezenta coloniilor grecesti in Dobrogea duce la modificari antropice ale reliefului. Vechea Dobroge era acoperita de paduri seculare (ca si Grecia preistorica). Putini din cei ce vad azi Dobrogea (Grecia) stiu cum aratau aceste tinuturi in vechime. Dupa defrisarea sistematica a Greciei, nevoia de lemn (constructii, nave, foc) ii impinge pe colonisti sa inceapa un comert tot mai activ cu bastinasii; evident, lemnul ocupa locul central. Venirea romanilor amplifica fenomenul pina la paroxism.

Locul batrinelor paduri este ocupat de ogoare, vii, livezi. Teritoriul dintre Istros si Pontos devine o gradina infloritoare.

Acest tablou este modificat in sec. VII A.D. (Personal, nu renunt la „i.e.n”-„e.n.”; dar pentru a nu crea dificultati tehnoredactorilor, folosesc sintagmele „oficiale”; desi ideea ca autorii sunt obligati sa foloseasca anumite formule, expresii, etc. ne duce cu gindul la cenzura.) Prabusirea „limes”-ului Danubian la inceputul secolului, duce la penetrarea masiva a migratorilor si disparitia aparatului de stat roman (administratie, forta represiva). Noii veniti nu vor mai practica agricultura (nici n-o cunosc), in favoarea cresterii animalelor. Populatia bastinasa, renunta si ea, treptat, la vechile deprinderi. Nu total, dar in proportie semnificativa. (Agricultura stabila, sedentara, nu se poate practica decit intr-un teritoriu in care ordinea interna este ferm mentinuta.) Aceste fenomene, produc stepizarea Dobrogei. Din punct de vedere geografic, Dobrogea devine in acest secol, o prelungire a stepelor nord-pontice.

Este a treia infatisare a Dobrogei in ultimii aproximativ 3000 de ani. Ultimele doua, sunt creatia totala a omului. Incostienta, dar implacabila. Modificarile antropice au modelat relieful mai mult decit natura. Este adevarat, intervalul de timp este foarte mare. Cam 1500 de ani.

Import cultural

Una din influentele foarte importante a civilizatiei grecesti a fost „exportul” rotii olarului in lumea getica. Sigur, tracii cunosteau roata olarului dar…lenta. Roata rapida (de astazi) este imprumutata de la greci (arealul sudic si estic) si celti (arealul vestic). Tot de la greci s-au imprumutat primele forme de monede, scrierea si elemente de arhitectura si tehnica constructiilor cetatilor.

Grecii au mai multe zeitati de certa origine tracica. Mai vechi decit epoca de care ne ocupam. Cel mai proeminent ramine Orfeu. Sunt voci care considera ca si Ares ar fi tot de origine tracica. (Foarte important, daca se dovedeste ca adevarat.) La aceste nume, se pot adauga zeii „hiperboreeni”. Zei de originie nordica, ajunsi la greci prin intermediul tracilor: Leda, Castor si Polux, Apollo/Artemis.

Nu se stie daca naiul (creat de zeul Pann, fiul lui Dyonisos) ajunge la noi in aceste timpuri, sau in Evul Mediu.

Grecii nu imbogatesc panteonul geto-dacilor, dar au o influenta hotaritoare in viata lor religioasa (si nu numai). Marele reformator al religiei de la nord de Istros a fost Zamolxis. Toate izvoarele il considera un discipol al lui Pitagora sau al scolii pitagoreice. Iar izvoarele grecesti ne-au invatat ca nu se consemneaza degeaba o stire sau un zvon.

S-a creat o problema in legatura cu denumirea populatiei de la nord de Istru. Ei erau denumiti „geti” de greci si „daci” de romani. Nu sunt un exeget al izvoarelor antice. S-au facut multe precizari (unele inca din antichitate): vorbeau aceeasi limba, aveau aceeasi cultura materiala, nu aveau organizatii politice diferite (uniuni de triburi, state). Denumirea diferita, ascunde clar aceeasi realitate. Personal, cred ca ar fi mult mai bine daca s-ar folosi termenii: „traci nordici” (toti cei la nord de Istru), „traci sudici sau balcanici (toti cei de la sud de fluviu) si „moesi” (pentru tracii din jurul Dunarii Inferioare; de altfel, Dobrogea a fost parte componenta a provinciilor imperiale MOESIA si MOESIA INFERIOR). Asta tocmai pentru a sublinia diversitatea in unitate a acestei importante mase de populatie antica. Disputa „daci”/”geti” este, si ea, o consecinta a prezentei grecilor pe meleagurile noastre si a consemnarilor ramase de la ei in diferite izvoare.

Fost lac cu apă dulce

In ceea ce priveste formare Marii Negre, lucrurile sunt mai simple.

Ce stim sigur: dupa ultima glaciatiune (WURM), Marea Neagra ocupa o suprafata mult mai mica decit cea actuala. Strimtoarea Bosfor nu exista. In locul ei era o „creasta”, un „zid” inalt care unea Europa cu Asia Mica. Marea Marmara (si, bineinteles, Mediterana) aveau un nivel mult mai inalt decit Marea Neagra. Acest dig natural s-a rupt (presiunea uriasa a apei, cutremure), provocind o catastrofa de proportii. Apele au inundat mari portiuni de uscat, in doar citeva ore/zile. Se estimeaza ca tarmul vechii mari era cu 50 pina la 200 km mai in larg, fata de actualul mal. Sigur 50. Deci, Dobrogea avea o latime dubla, ca sa zicem asa. Peninsula Crimeea nu exista, etc.

Unii cercetatori (si oameni de cultura) considera ca acest fenomen a ramas in constiinta locuitorilor zonei ca „Potopol” biblic. (De ce Noe si arca lui s-au oprit tocmai in Caucaz? Alti munti, eventual mai inalti, n-or fi in Europa-Asia?).

Ce nu se stie sigur este data. Cei mai multi cercetatori plaseaza fenomenul in microera „pluviala”. Cindva, cu 19000-15000 de ani in urma. Se discuta si despre datarea acestei microere. Alti cercetatori, considera ca prabusirea acestui dig natural si nasterea strimtorii Bosfor, cu marirea suprafetei Marii Negre, s-ar fi intimplat in urma cu aproximativ 8000 de ani.

Deocamdata, nu sunt dovezi sigure pentru nici o varianta. (Cea de-a doua, este foarte noua: sfirsitul anilor ’90. Apartine cercetatorilor francezi din domeniu.)

Oricum, se poate face aprecierea ca Marea Neagra este cea mai tinara mare. (Sau printre cele mai tinere mari. Nu cunosc originea tuturor celorlalte.)

O scurtă istorie a homosexualitatății – 7. Homofobia.

iulie 13th, 2008

Nota: am restructurat putin ordinea de prezentare a urmatoarelor articole intrucat am constatat ca Homofobia se bucura de cea mai mare atentie in multe bloguri, dar si de cel mai mic grad de intelegere.

Voi continua aici cu abordarea problemei homofobiei, si probabil modul de a discuta homophobia va constitui o surpriza pentru unii. Voi incepe cu ceea ce consider a fi una din cele mai grele probleme psihologice de rezolvat: homofobia homosexualilor! Care este cu mult mai destructiva si auto-destructiva decat homophobia celor needucati sau a celor cu creierii spalati!

1. Homofobia interna la adulti

In lumea de azi, chiar si in tarile civilizate, nu este usor pentru un copil sa-si asume orientarea sexuala de mic. Exista tot felul de piedici, dintre care cele mai interesante sunt piedicile “morale” de a caror existenta afla prin educatia religioasa de care nimeni sau aproape nimeni nu scapa, atata vreme cat religia este turnata pe gatul tuturor copiilor la o varsta cand ei nu pot intelege ca sunt manipulati. Efectele cele mai nocive si in acelasi timp cele mai ridicole se inregisreaza bineintele in comunitatile religioase.

Voi da cateva exemple din care se va vedea raul social care rezulta din aceasta situatie. Voi lua ca prim exemplu cazul unui fundamentalist crestin, Ted Haggard. A fost unul dintre cei mai respectati sefi crestini, din SUA, avand sub tutela lui nu mai putin de treizeci de milioane de evanghelici si fiind efectiv seful a 45 000 de biserici! Avea o familie frumoasa, cu cinci copii sanatosi, o sotie avand toate calitatile. Sunt sigur ca el a aderat in mod sincer la crestinismul fundamentalist, dorind din toata inima sa se califice pentru “nemurirea” promisa de fiecare cult crestin.

Dar, exact ca “Sfântul Paul”, avea si el un ghimpe in suflet, ceva foarte secret! Era homosexual! Cum sa se comporte un homosexual caruia i s-a bagat in cap de mic ca nu exista homosexuali, ci doar pacate?
Si-a negat natura. A inceput cu rugaciunile. A facut copii cat a crezut el ca e suficient pentru Zeul Iehova. La 5 s-a oprit!

Bineinteles nu se putea rupe de secta sau cultul lui, care , la fel ca si Catolicismul de azi, sustine ca nu exista homosexuali. De fapt papa poreclit de catre homosexuali Natzinger (intrucat a facut parte din HitlerJugend) a declarat chiar ca pana si extraterestrii pot exista, dar homosexualii nu.

Cand nu a functionat nici una din tacticile amintite, Ted s-a inglodat pana in gat in minciunile fundamentaliste: il puteti vedea aici negand cele mai elementare adevaruri stiintifice in fața lui Richard Dawkins! (pe you tube).

Dar aceste clipuri video care par ca se refera la un monstru uman pot fi vazute si in alt mod: cand Ted Haggard in inconstienta lui le spune enoriasilor sai “Stiu ce ati facut noaptea trecuta, daca imi dati o mie de dolari nu va parasc nevestelor voastre”, atunci, fara sa vrea isi tradeaza mentalitatea sa de infirm intelectual, sau in jargonul crestin, de “calauza oarba”; fiindca el si fundamentalistii crestini nu cred in faptul ca exista homosexuali, ci numai pacatosi care din cand in cand pacatuiesc. In mintea lui e clar ca el are o imagine extrem de distorsionata a lumii: el crede ca toti barbatii sunt ca el: visand sex cu alti barbati, cum facea el si cedand “ispitei” din cand in cand (bineinteles contra sumei de 1000 de dolari pe noapte!). El nu poate intelege ca nu toti oamenii sunt la fel, chiar din cauza spalarii creierilor la care a fost supus! Urmare fireasca: cine neaga faptul ca exista in lumea asta homosexuali, de fapt neaga si existenta heterosexualilor!

Unde mai punem la socoteala faptul ca acest om era prezent in fiecare luni dimineata in cabinetul Presedintelui G. Bush Jr. ca sa pledeze contra homosexualilor, pentru adaugarea unui amendament restrictiv la constitutie care să împiedice căsătoriile între personae de același sex!

2. Homofobia interna la copii

Doua cazuri recente au zguduit de curand America, iar aceste cazuri s-au petrecut in cel mai liberal stat : California. Primul caz: intr-o scoala, chiar in acest an, in luna Februarie, copiii se pregateau de “Valentine’s Day”, cand in America toti indragostitii trimit mici daruri iubitelor sau iubitilor lor si invitatii de a iesi impreuna undeva. La teatru sau spectacole muzicale, sau chiar la filme. Uneori darurile sunt primite, alteori nu. De multe ori mai ales fetele au avut rezerve fatza de cei care le-au cerut sa fie pe post de “Valentine” in acest an. Si atunci ele au refuzat baietii respectivi, totusi frumos, ca sa nu jigneasca. Alteori baietii refuza fetele. Nici o catastrofa nici in acest caz!

Dar un baietel de 15 ani cu o figura de copil mai efeminat i-a predat invitatia sa… nu unei fete, ci unui coleg de scoala! Care, fiind educat in spirit religios, a luat pistolul si l-a executat imediat pe micul Larry King pentru crima de a-l crede… homosexual!!

Urmatorul caz: tot in California, tot in zona numita Silicon Valey: doi baieti au gasit o fata extrem de draguta careia i-au propus sa aiba sex. Da, este adevarat ca ea era sub 18 ani si in California a avea sex la o varsta mai mica de 18 ani inseamna “statutory rape” (viol statutar, datorita varstei). Stiau si ei asta si se simteau cu musca pe caciula, dar intalnirea lor cu fata si consecintele intalnirii i-au umplut de entuziasm!

Numai ca a doua zi baietii afla ca au avut sex cu….un baiat transsexual, ca ochii frumosi si față de inger, ca si buzele pe care le-au sarutat… nu sunt ale unei fete, ci ale unui baiat… transexual!

Baietii considera ca nu au alta iesire din aceasta situatie “infama” decat sa-l ucida pe acel partener! Ceea ce o si fac, in mare graba!!!

Homofobia instilata de mici copii in acesti baieti a fost in toate aceste cazuri scanteia crimei. Si pedagogii sunt oripilati de rolul mizerabil pe care religiile homophobe le au asupra tinerilor. Atat asupra tinerilor homosexuali, cat si asupra celor heterosexuali! Ei lupta pentru schimbare, in ciuda pastorilor de tot felul si preotilor unor religii imorale.

Statul cu cele mai multe condamnari de homosexuali care au ucis alti homosexuali datorita urii picurate incet in constiinta lor de catre parinti si „conducatori spirituali” sau de alti fundamentalisti este Texas (in SUA). O ancheta asupra unor asemenea cazuri mi-a deschis ochii sa vad cat de destructive sunt minciunile sociale mai ales cele bazate pe religie: am putut urmari evolutia unui fiu de pastor Baptist din copilarie, pana la anticamera pedepsei cu moartea la inchisoare, trecand prin uciderea unui alt homosexual prin injunghiere salbatica, la realizarea faptului ca a facut crima pentru a acoperi faptul ca si el avea exact aceleasi senzatii si sentimente la vederea altor tineri ca el. Dar, a adaugat el, “am inteles….prea tarziu!” A inteles motivul adanc al crimei sale numai dupa ce s-a debarasat de credinta instilata in el de… tatal sau.

3. Homofobia externa la adulti

Sigur ca modul in care ne ciocnim zilnic de homofobie este mult mai frecvent legat de homophobia gloatei needucate si incurajate de preoti cu programe politice si sociale.

Repetarea la infinit a unor lozinci duce de multe ori la efectele asteptate de homofobi, dar asta este la fel si pentru multi altii! Citez o afirmatie facuta pe un site unde mai colaborez cateodata:

“Da tu Petru Clej nu le mai tine parte poponarilor daca nu esti din categoria lor”. Semnat xxx.

Foarte interesant la ce nivel de incultura se ridica homofobii. Daca esti heterosexual, nu-ti sta bine sa contribui la restabilirea adevarului atata vreme cat asta ar insemna sa-ti tradezi “gasca”! Fii credincios colegilor de troaca! Daca vreunul evolueaza, sari pe el!
Numai ca lucrurile nu stau asa in toata lumea noastra. Spre exemplu, in San Francisco, nu homosexualii organizeaza parazile gay. Banii sunt donati in ultima vreme de guvern, de primarie si de diversi politicieni care vor sa cucereasca voturile homosexualilor. Ba mai mult, in lupta pentru aprobarea casatoriilor gay, cel care s-a remarcat cel mai mult a fost…primarul heterosexual al metropolei, Gavin Newsom! Pur si simplu pentru ca sunt destui oameni care nu suporta de loc nedreptatea!
Lucrurile par ca au inceput sa evolueze in sensul correct. Dar sa nu ne grabim.

Va rog sa priviti macar un singur minut filmele editate de Fred Phelps! El este reprezentantul Bisericei Baptiste Westborrow, al carei program declarat este distrugerea si eliminarea fizica a tuturor homosexualilor! Cautati pe internet acest personaj, si pun pariu ca pana si cei mai inraiti homofobi se vor revolta!

Aceasta biserica neoprotestanta a ajuns sa fie condamnata de absolut toate celelalte biserici din lume!
Pentru ca in afara de indemnuri la ura si crime murdare nu exista nimic interesant in postarile ei.

Phelps condamna pe toti: el condamna Suedia, Norvegia, ca nu au ucis destui homosexuali; el condamna pana si soldatii morti in Afganistan si Irak, intrucat Irakienii sunt mai eficienti in uciderea homosexualilor decat armata Americana! Ca sa nu mai vorbesc despre …condamnarile cu bombe ale institutiilor ce ajuta programarea familiei.

Alti homofobi de mare anvergura s-au produs chiar in SUA de curand: Ahmadinajad a declarat ca in Iran nu exista homosexuali (evident correct, intrucat sunt condamnati la moarte!).

Fidel Castro a fost un original la inceputul anilor ’60: el a facut primele lagare pentru homosexuali de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Ba mai mult, a scos o lege prin 1960, dupa care nimeni nu poate cumpara un ceas de mana de la magazine daca nu are adeverinta de la “comitetul revolutionar de vecini si mai ales vecine” care sa atesteze cu toata seriozitatea ca respectivul potential comparator este interesat “numai de femei”. Banuiesc ca un homosexual care reusea sa-si violeze vreo vecina iesea bine la…examen!

Cu totul la polul opus se afla Cuba de azi! Deoarece una din rudele apropiate ale lui Castro este sexolog, acum parazile gay au primit culoarea verde si sunt mai spectaculoase in Cuba decat la Miami!!!! Unde dai si unde crapa!

In Germania lui Hitler, pana cand Hitler a pus mana pe puterea absoluta, nu a existat nici un fel de masura discriminatorie. Dar cand a simtit ca are in mana si fortele para-militare ale lui Roehm, a intrat imediat in faimoasele dormitoare in care Roehm dormea cu tinerii lui iubiti din SA si i-a casapit pe toti, mentionand “virtutea”!!

La fel a facut si Stalin: timp de vreo sapte ani de la instalarea bolsevilor ca carma, el a desfiintat orice regula burgheza (vorba lui C Tanase: davai ceas, davai sotie/halal de-asa tovarasie) dar apoi a introdus cele mai crunte pedepse contra homosexualilor.

4. Homofobia externa la copii

O era noua a inceput totusi in lumea civilizata. Copiii au inceput sa fie educati die la gradinita in spiritual respectului pentru cei din ei care sunt homosexuali. In plus o serie de copii din multe scoli sunt adoptati si vin la scoala cu parintii lor gay. Deocamdata aceasta solutie nu a ajuns in Romania sau RM, tari oricum mai inapoiate pe plan social, dar a ajuns sa fie obligatorie in multe state ale SUA, in Canada, etc. Noua genereatie de copii nu se mai crede ca se vor mai executa ca in trecutul recent copiii care sunt homosexuali sau diferiti intr-un fel. Din pacate este un drum lung pana acolo!

5. Experimentul discriminarii copiilor pe criteriul culorii ochilor

Poate ca a fost unul dintre cele mai reusite experimente de demascare a prejudecatilor, inclusiv a homofobiei. O invatatoare- educatoare – care educa copii de 7-10 ani a realizat acest experiment prezentat acum pretutindeni in lume. Lucrul s-a petrecut dupa cate stiu in SUA sau Canada.

Copiii au fost impartiti in doua grupe: copii cu ochi albastri si copii avand alte culori ale ochilor/ In prima saptamana educatoarea i-a indoctrinate pe toti copiii ca numai copiii cu ochi albastri sunt intelegenti si buni, iar notele lor au crescut ca prin minune.

Saptamana urmatoare a spus, nu, regret ca am gresit: numai copiii cu ochi albastrii nu invata bine, sunt prosti, etc. Copiii, foarte influentabili, au crezut de fiecare data ce le spunea doamna! La 10 ani de la terminarea liceului s-au intalnit si au ras impreuna si plans impreuna amintindu-si de acel incident! Dar niciunul din ei nu a mai fost influentzat de prejudecati in viata!!!

6. Epilog

Traim azi o perioada de profunde schimbari de toate felurile. Stiu, multi nu sunt multumiti de adoptarea termenului “Homofobie”. Poate ca George Weinberg, autorul acestei notiuni si expresii, ar fi putut gasi in 1972 ceva si mai apropiat de ideea pe care voia s o exprime. Si totusi, chiar fara a fi perfect, acest termen a modelat deja modul cum gandeste o generatie (ultima) si viitoarele generatii! In plus sa nu uitam ca meritul lui George Weinberg este si mai mare decat il simtim, pentru ca si-a publicat articolul cu un an inainte ca homosexualitatea sa fie eliminata din nomenclatorul bolilor mintale!

Copșa Mică – o crimă ecologică de proporții (I)

iulie 13th, 2008
Dialog deschis in 2006 la Copsa Mica :Primarul din Copsa MIca, Domnul Mhalache si Horia Barbu cu membrii delegatiei NATO pe tema poluariiDialog deschis in 2006 la Copsa Mica :Primarul din Copsa MIca, Domnul Mhalache si Horia Barbu cu membrii delegatiei NATO pe tema poluarii

Inspirat de editorialul Domnului Petru Clej „ Comunistii au construit mult” –un mit care refuza sa moara am alcatuit un interviu cu Horia Barbu, un idealist si optimist cercetator ce isi consacreaza activitatea sa profesionala luptei impotriva poluarii mediului inconjurator in Romania.
As mentiona si luarile de pozitie ale cotidianului Tribuna de Sibiu, publicatie locala ce nu a ezitat nici o clipa sa dezvaluie realitatile zonei defavorizate Copsa Mica.

Draga Horia, au trecut anii si vremea stradaniilor noastre timide: tu etalandu-ti primele studii de cercetare in chimie, eu primele poezii. Prietenia noastra incepe cu o revista scolara, numita Lyceum … Spune-ne, te rog, in cateva cuvinte ce-ai mai facut in cele trei decenii de la absolvirea liceului ?

Mi-e destul de greu sa vorbesc despre mine, si sper sa nu-ti plictisesc cititorii. Am facut Facultatea de Technologie Chimica din Timisoara, am lucrat in domeniu pana in 1992 cand, timp de doi ani mi-am castigat existenta ca traducator. In 1994 am intrat in randul cadrelor didactice ale actualei Universitati „Lucian Blaga” din Sibiu, ca lector, in 1999 mi-am luat doctoratul in chimie, in 2002 am fost numit conferentiar si, de anul acesta sunt profesor „plin”. Preocuparile mele se indreapta la ora actuala pe remedierea solurilor poluate cu metale grele, iar Copsa Mica este principala mea tinta.

Copsa Mica reprezinta de ani un exemplu de iad al realizarilor din epoca precedenta si cosmarul unui peisaj expresionist apocaliptic, pe care poetul german Georg Trakl l-ar numi « frica de marele oras », adica de ceea ce industrializarea a adus rau in lume. Ce a fost Copsa Mica si ce este astazi in descrierea unui profesionist in materie de mediu inconjurator ?

Pana prin anii 1930 Copsa era un orasel patriarhal, dar pozitia sa ca nod de cale ferata si apropierea de rezervele de gaz metan au determinat „capitalistii” sa construiasca, inainte de Razboi, doua fabrici chimice: actuala Sometra, pentru prelucrarea minereurilor neferoase si obtinerea de Pb, Zn, Cd si chiar Au si Ag, plus acum inchisa Carbosin, pentru obtinerea negrului de fum. „Socialismul biruitor” nepunand prea mult pret pe protectia mediului, cele doua fabrici au poluat din greu mediul. Din pacate, in presa occidentala, dupa 1989 au aparut foarte multe articole despre „negreala” din zona, fara a tine cont ca toxicitatea era redusa, si prea putine articole despre poluarea cu cadmiu si plumb, la care s-a adaugat si dioxidul de sulf, mult mai periculoasa pentru mediu (nu uita, si oamenii fac parte din ecosisteme!)
In ceea ce priveste negreala, „Mama natura” a fost buna cu locuitorii din zona, si peisajul este din nou verde. La asta si-au adus contributia si oamenii: s-au facut impaduriri masive, s-au schimbat tiglele pe acoperisuri, s-au vopsit din nou casele… Din pacate, cadmiul si plumbul care au fost emise de fostul I.M.M.N au ajuns in sol, contaminandu-l, si intrand apoi, prin intermediul plantelor, in lantul trofic care are la capat omul. Ca urmare a poluarii morbiditatea si mortalitatea in Copsa sunt inca la nivel ridicat, iar cei care sufera cel mai mult sunt copii. Cel mai trist este ca nu prea exista solutii facile de depoluare a solului, iar statul, dupa ce terenurile au fost restituite fostilor proprietari „si-a luat mana” de pe acestea. Vestea buna este ca SOMETRA a fost obligata sa ia masuri pentru a se incadra in valorile admise pentru emisia de poluanti (gradual, pana in 2012), si s-au inceput cercetari sistematice pentru gasirea unei solutii privind terenurile poluate, prin finantare nationala.

In 2006 am fost prezent alaturi de tine si de participantii la Conferinta NATO cu tema protectia mediului inconjurator pe care ai organizat-o chiar in sala de conferinte a Primariei din Copsa Mica. Poti rezuma cat s-a realizat din obiectivele enumerate acolo ? Ati primit sprijin din partea puterii locale sau din strainatate?

Dupa ce s-a poluat din greu timp de aproape 70 ani, e greu sa remediezi situatia de la Copsa intr-un timp atat de scurt, mai ales ca pe langa poluarea solului orasul a avut probleme cu apa potabila, cu canalizarea, cu somajul, etc. Norocul lor este ca primarul Mihalache s-a implicat puternic si a obtinut bani pentru apa, pentru canalizare, pentru colectarea gunoiului, si „sta in coasta” celor de la SOMETRA, alaturi de cei de la Garda de mediu, pentru indeplinirea tuturor obligatiilor asumate „intocmai si la timp”. Majoritatea strainilor au venit, s-au uitat, si-au dat cu parerea si au pleacat, in asteptarea unor bani, din partea Uniunii Europene sau a statului roman…

Primarul de atunci, un om energic si dedicat dezvoltarii si schimbarii imaginii apocaliptice a localitatii mai este in functie ? S-a discutat despre impactul socio-economic asupra zonei in cazul inchiderii definitive ale fabricilor : cresterea somajului, a criminalitatii etc.
A fost reales din primul tur, cu aproape 70% din voturi! In ceea ce priveste inchiderea fabricii, s-a mers pe principiul crestinesc al „indreptarii pacatosului”. Intrarea Romaniei in Uniunea Europeana a creat cadrul legal prin care proprietarii SOMETRA au fost somati drastic: sau se conformeaza normelor de protectie a mediului, sau se inchide fabrica. Ei au ales sa continue activitatea, au avut loc negocieri dure cu factorii responsabili de protectia mediului, s-a semnat un „Plan de conformare” destul de realist, cu masuri si termene, care pana acum a fost respectat in mare parte, iar pentru nerespectare s-au dat niste amenzi mult mai mari decat inainte cu doi-trei ani. Problema cea mai mare este ca pentru a nu se mai emite gaze poluante in atmosfera trebuie construita o instalatie de obtinere a acidului sulfuric, care costa foarte mult, si aceasta are ca termen de finalizare anul 2012. Logic, copsenii nu sunt prea multumiti de acest termen, dar pana la urma s-au consolat.
In ceea ce priveste nivelul de trai si criminalitatea nu pot sa ma pronunt, deoarece deja multi copseni au plecat in strainatate, iar foarte multi someri sau asistati social au fost angajati in noile proiecte de dezvoltare a orasului, dar acestea erau doar pe hartie in 2006, cand s-a eliberat autorizatia de functionare a SOMETRA.

Ce e de facut ? Nu crezi ca in continuare poluarea ar avea un efect nociv de neinlaturat, pe cand o restructare a economiei locale cu programe fiabile si investitii ar fi mai realista ? Acum cand nu e prea tarziu!

Acum vreo cativa ani Copsa a fost declarata „zona defavorizata”, si erau prevazute in lege o serie de facilitati majore, menite sa atraga investitorii in aceste zone. Legea a tot fost modificata, pana cand singura facilitate a fost eliberarea gratuita de autorizatii de catre primarii… Cred ca oamenii se tem sa vina intr-o zona cotata de multi drept „cea mai poluata din Europa” (eu unul am rezerve fata de acest calificativ, dar asta-i alta poveste). Culmea este ca in Copsa Mica au aparut doua fabricute, dar ele recupereaza Pb din acumulatorii uzati, si sunt si ele destul de poluante… Noroc cu programele de dezvoltare actuale, care au facut ca somajul sa nu mai reprezinte o problema acuta a zonei. In plus, sa nu uitam ca multi copseni lucreaza la Medias, care se dezvolta tot mai mult.

Daca poluarea aerului si apei isi vor gasi in curand o rezolvare, in ceea ce priveste poluarea solului situatia e mai complicata, datorita suprafatei foarte mari de teren incarcat cu plumb si cadmiu peste limitele admise. Tristetea este aceste metale nu prea pot fi extrase din sol (desi exista tehnologii, ele fie costa enorm, ca in cazul extractiei electrocinetice – similara cu electroliza, fie dureaza sute de ani, in cazul fitoextractiei – extragerea lor cu ajutorul unor plante hiperacumulatoare).

Si totusi…

Si totusi lucrurile incep sa se miste, si daca la inceput spuneam ca mi-e greu sa vorbesc despre mine, cred ca e cazul sa iti spun ca am castigat un proiect de cercetare (grant) pentru remedierea si utilizarea durabila a terenurilor poluate din zona. Ideea este ca daca tot nu putem extrage metalele toxice din sol, in loc sa cultivam porumb, cartofi sau mai stiu eu ce plante comestibile sau furajere, hai sa cultivam plante energetice: rachita, miscanthus, etc., care sa poata fi utilizate intr-o viitoare instalatie de co-generare (energie electrica plus caldura) pe care acelasi primar Mihalache doreste sa o construiasca in oras. Veniturile obtinute prin cultivarea si comercializarea acestor plante i-ar permite proprietarului de teren sa cumpere alimente sau furaje curate, din alte zone. Deocamdata cercetarile sunt doar la inceput, dar rezultatele sunt promitatoare, cum promitatoare este si intentia specialistilor de la Universitatea Tehnica din Freiberg – Germania, sa se implice in rezolvarea acestei probleme.

Exista o anume putere din umbra impotriva careia nu se poate lupta ? Sau ca si in cazul Rosia Montana subiectul devine tabu ?

In incheierea dialogului vorbeste-ne de gradul de poluare, daca intr-adevar exista o involutie a degradarii mediului inconjurator si in raport cu alte zone din tara, Copsa Mica ramane un caz singular ? Mentionez ca si Marea Neagra, dupa ultimele relatari in mass-media, se afla in pericol.

Imi pare rau ca te dezamagesc, dar nu am sesizat nici o putere din umbra, iar subiectul Copsa Mica nu e deloc tabu. Mie lucrurile mi se par clare: grecii de la Sometra au venit in tara prin 1998-1999, cand legislatia de mediu era plina de gauri, au crezut ca situatia va continua asa multa vreme, n-a fost cazul, incat au trebuit sa fie de acord cu investitii masive in protectia mediului. Fabrica merge in profit, asa ca nu trebuie sa ii plangem. Ce ma deranjeaza este ca la vanzarea fostului I.M.M.N. nu s-a mentionat nici o obligatie privind remedierea solului poluat, nici din partea statului roman, nici a cumparatorului, iar ceea ce ma deranjeaza si mai mult este inexistenta vreunei initiative din partea statului privind remedierea acestor soluri.

In ceea ce priveste starea generala a mediului, din cate am vazut si stiu lucrurile au inceput sa se miste privind „marea poluare”, intreprinderile mari au inceput volens-nolens sa achizitioneze si sa instaleze echipamente de protectie a mediului, au aparut gropi ecologice pentru deseurile menajere si industriale, autoritatile de protectie a mediului au capatat puteri sporite, au fost dotate cu aparate performante de control, si sunt optimist (stii ca eu sunt mai mult Pollyana decat Cassandra…) Mica poluare, adica PET-urile aruncate peste tot, autoturismele si camioanele poluante, inca se simte din plin, dar asta tine si de educatie, si de cadrul legislativ, si va mai dura pana cand vom trai ca in Elvetia…

Pentru „linistea” ta, Copsa nu este un caz singular, si zona Zlatna, si Baia mare sufera din aceleasi cauze, iar Marea Neagra, da, este din ce in ce mai poluata. Stiai insa ca principalii poluanti vin din Austria si Germania, ca urmare a ploilor din ultimii ani, care au „spalat” solurile poluate cu pesticide si metale grele, si le-au transportat in Dunare? Ceea ce mi se pare insa foarte ingrijorator este reducerea suprafetei litoralului romanesc (latimea plajei), si fenomenul se amplifica de la an la an… Dar hai sa speram ca in viata asta vom putea sa mai mergem „la mare” si, mai ales, sa respiram aer curat in Copsa Mica, unul dintre cele mai curate orase din tara!

În căutarea tinereţii fără bătrâneţe, să mâncăm mai puţin

iulie 13th, 2008

Proverbiala expresie se află dintotdeauna printre obeictivele urmărite de cercetătorii întregii lumi.
De curând, lider în rezultatele cercetărilor menite să prelungească viaţa cu câţiva ani (între 4 şi 7 ani) este reducerea alimentaţiei. Deci cade în dizgraţie ceea ce până acum se caracteriza prin “gras, frumos şi sănătos”.

Cum?
Formula este simplă: să mâncăm mai puţin. Mult mai mulţi specialişti susţin că aceasta ar urma să adauge ani vieţii noastre. Sau, cel puţin, ar putea să ne ajute să trăim o viaţă mai sănătoasă.

Principiul constă în restricţia caloriilor. \”Există o mulţime de dovezi că prin restricţia caloriilor se pot reduce riscurile pentru multe boli comune, inclusiv cancer, diabet şi boli cardiovasculare\”, spune cercetătorul Edward Weiss de la Universitatea Saint Louis.

Acesta a prezentat săptămâna trecută un studiu care vine să completeze modul în care această soluţie este eficientă. Până în prezent, estimările se bazează în cea mai mare parte pe studii efectuate pe animale şi doar pe studii preliminare de cercetare efectuate în cazul omului.

Poate chiar mai promiţătoare, deşi, în stadiu de cercetare, sunt unele medicamente proiectate în baza concluziilor studiilor efectelor reducerii caloriilor. Sunt medicamente ce vizează celulele umane, scopul urmărit fiind obţinerea aceloraşi beneficii: oprirea efectelor negative care afectează distrugerea celulelor vitale şi activarea efectelor pozitive, care prelungesc viaţa acestora.

Nimic nu e lipsit de mistere

Savanţii nu pot descrie cu exactitate de ce o astfel de atitudine vis-a-vis de alimentare tergiversează îmbătrânirea. Însă fundamentul constă în a reduce rata metabolică şi de a provoca organismului o acţiune mai puţin dăunătoare a \”radicalilor liberi\”.
O ipoteză ar fi, de asemenea, că ar scadea numărul hormonilor tiroidieni, triiodotironina (T3), care în timp încetineşte metabolismul şi duce la îmbătrânirea ţesuturilor.

Pas cu pas

Pot fi înlăturate 300 până la 500 de calorii prin simpla eliminare a desertului. Sau, cum spunea unul dintre cercetători, prin înlocuirea unui produs fast-food cu un sandwich de curcan.

Până acum, cercetări minuţioase au fost efectuate în cazul rozătoarelor şi al câinilor şi rezultatele au fost excelente. Desigur, pentru o corespondenţă similară la om ar fi nevoie de mult timp pentru cercetare, dar cercetătorii nu văd de ce nu ar funcţiona şi în cazul omului.

A convinge oamenii să mănânce mai puţin, şi apoi a studia efectele pe durata unei vieţi, este considerabil mai dificil decât în cazul animalelor. Dar, renumite studii de cercetare sugerează că ceea ce funcţionează pentru şobolani şi câini pare să se aplice pentru oameni.

Studiile sunt în curs de desfăşurare cu maimuţe, care au durata de viaţă de aproximativ 25 până la 30 de ani, iar rezultatele sunt promiţătoare.

Desigur, se precizează că o eventuală prelungire a vieţii nu înseamnă nemurire. Marea majoritate a cercetătorilor vizează o prelungire de câţiva ani.

\”Estimarea ar fi că 40 de ani de astfel de regim ar duce la un procent de 3 până 7 la sută creştere în longevitate, deci o estimare optimistă ar fi o suplimentare de aproximativ patru ani\”, a spus unul dintre cercetătorii UCLA.

Paradoxuri
Cercetătorii au descoperit însă şi anumite paradoxuri: francezii mănîncă bine, dar au o perioadă a vieţii relativ lungă. Anumiţi compuşi din vinul roşu contribuie la buna calitate a vieţii.

Pe de altă parte, nimeni nu vrea să investească într-un produs anti-îmbătrânire fără teste prealabile. Dar pentru obţinerea unor rezultate viabile cu privire la eficacitatea şi siguranţa lor pe termen lung este nevoie de mult timp.
În pofida acestor temeri, se aşteaptă ca acest domeniu să explodeze în următorii câţiva ani.

În fapt, chiar şi cele mai mici reduceri ale aportului caloric au ca rezultat îmbunătăţirea sănătăţii, ceea ce nu poate fi decât benefic pentru noi toţi.

De ce e corect „rrom” și nu „țigan”

iulie 13th, 2008
Delia Grigore demontează termenul Delia Grigore demontează termenul „țigan”

Revista ACUM a lansat recent un sondaj de opinie care a arătat că în raport de peste 10 la 1 cititorii preferă termenul de „țigan” celui de „rom”. Una dintre personalitățile de frunte ale comunității Roma din România, lector universitar dr. Delia Grigore explică de ce de această dată majoritatea se află în eroare.

In limba rromani, cuvantul „tigan” nu exista. Termenul nu are nici o legatura cu autoidentificarea in limba rromani a etniei rromilor, ci este un cuvant profund peiorativ folosit de alteritate/nerromi pentru a insulta rromii. Termenul gresit si nestiintific de „tigan” este, din pacate, uneori asumat de catre unii rromi, in special de catre cei care nu vorbesc limba rromani, din necunoastere, dar si de catre unii rromi care vorbesc limba rromani, ca forma de „captatio benevolentiae”, pentru a multumi interlocutorul nerrom.

Termenul de „tigan” provine din limba greaca medie, din „athinganos / athinganoy”, semnificatiile cuvantului fiind urmatoarele: „pagan”, „eretic”, „de neatins” sau „impur”. Cuvantul este atestat pentru prima data in anul 1068, in scrierea unui calugar: acesta spunea ca athinganos sunt un grup de eretici, nomazi, cititori in stele si vrajitori si ii sfatuia pe crestini sa se fereasca de acestia. “Cea dintai referire privind prezenta rromilor in Constantinopol vine, cel mai probabil, din textul hagiografic georgian: Viata Sfântului Gheorghe Ancoritul, scris la Manastirea Iberon de pe Muntele Athos, in jurul anului 1068.” Imparatul Constantin Monomachus, in anul 1050, bolnav fiind de ciuma, „a invocat ajutorul poporului samaritean, descendenti ai lui Simon Magicianul, numiti athingani, notorii pentru preziceri si vrajitorii, cu rugamintea de a distruge, prin vrajitorie, animalele salbatice din Parcul Philopation, banuite a fi vinovate de imbolnavirea sa”.

In Tarile Romane, inca de la prima atestare a rromilor, din 1385, semnalata tot in documentele unei manastiri, Vodita, termenul „atigan”, care a devenit mai tarziu „tigan”, desemna o stare sociala, aceea de rob, nicidecum etnia. In documentele de cancelarie domneasca autohtona, abia in anul 1385 (6894) se pomeneste despre rromi, intr-un act de danie catre Manastirea Vodita (Tara Romaneasca), intarire si recunoastere, din partea domnitorului Dan-Voda, fratele mai mare al domnitorului Mircea cel Batran si fiul lui Radu Voda, a daniei „de 40 salase de atigani” facute manastirii mentionate de catre unchiul sau, Vladislav Voievod.

Tigan – termen pejorativ

Se contureaza astfel doua sensuri ale cuvantului „tigan”: mai intai erezie si apoi statut social aflat in afara sistemului ierarhic al societatii. Cuvintele „rob” si „sclav” apar mai tarziu in limba româna, asadar, in limba româna veche, termenul utilizat pentru denumirea acestei categorii sociale era „tigan”. Robul/tiganul nu facea parte din structura sociala, nu era considerat ca apartinand speciei umane, el se definea ca obiect de schimb. Rromii s-au aflat in stare de robie pentru mai bine de jumatate de mileniu (aprox. 1385-1856).

Mai tarziu, cuvantul „tigan” a pastrat, in mentalul colectiv românesc si in limba româna, un sens profund peiorativ: in proverbe – „Nici tiganul nu-i ca omul, nici rachita nu-i ca pomul”, „S-a inecat ca tiganul la mal”, „A ajuns tiganul imparat si pe tata-sau l-a spanzurat”, „Tiganul e tigan si-n ziua de Paste” -, in expresii curente – „Nu te tigani!”, inclusiv in dictionarele explicative ale limbii române: „epitet dat unei persoane cu apucaturi rele”, „care are maniere urate; care se tocmeste mult; calic, zgarcit”. (DEX, editia a II-a, 1998).

„Rrom” este un cuvant vechi al limbii rromani, folosit dintotdeauna pentru desemnarea apartenentei etnice a rromilor, asadar acesta este termenul corect stiintific. Dupa cea mai bine documentata ipoteza , termenul provine din cuvantul prakrit „dom” (cu d celebralizat), care insemna „om” si se referea, pe de-o parte, la imigrantii indieni provenind din diverse grupuri etnice, care s-au amestecat si au realizat casatorii mixte in Persia, formandu-se ca popor acolo si pornind apoi spre Europa, iar, pe de alta parte, la un subgrup etnic din India, care exista si astazi. Evolutia fonetica fireasca a condus la transformarea cuvantului „dom”, cu „d” celebralizat, in cuvantul „rrom”, cu „r” nazalizat, motiv pentru care, in limba rromani, scrierea corecta a cuvantului „rrom” este cu dublu „r”, pentru a sublinia pronuntia nazalizata a termenului. In limba româna insa, cuvantul „rom” se scrie cu un singur „r”, avand in vedere ca nu este pronuntat nazalizat, ci ca oricare alt „r”.

Delia Grigore predă etnologie rroma la Universitatea Bucureşti – Secţia Romani din cadrul Catedrei de Limbi şi Literaturi Orientale; a publicat cărţi şi studii de antropologie culturală romă; conduce organizaţia ‘Amare Romentza’ – ‘Cu rromii noştri’

Optsprezece zile în Japonia – (3) În Alpii… japonezi

iulie 13th, 2008
În Shirakawa-go acoperișurile caselor par două mâini care se roagăÎn Shirakawa-go acoperișurile caselor par două mâini care se roagă

După o călătorie cu autocarul de circa o oră și jumătate pe șosele șerpuind și tuneluri deschise prin munți, am ajuns la următorul popas: Shirakawa-go. Locul este atât de celebru încât circulă pe Internet în format Powerpoint – nu m-ar mira să-l fi primit și dumneavoastră într-un mesaj electronic de la vreun cunoscut.

Satul istoric este cunoscut pentru casele într-un stil arhitectonic unic denumit gasshō. Denumirea însemnă “mâini împreunate” ca într-o rugăciune și se referă la forma acoperișurilor, astfel construite pentru a nu permite acumularea zăpezii pe timpul iernilor riguroase.

Peisajul îmi aduce amintiri din copilărie și, pentru câteva ore, Heidi nu mai este fetița din Elveția ci o mică japoneză din Shirakawa-go.

Casele, cu două sau trei etaje, sunt din lemn, iar acoperișurile sunt făcute din stuf și au o grosime considerabilă. Întreaga structură a caselor este făcută din lemn, stânghiile fiind prinse între ele cu funii, rareori utilizându-se cuie.

Fiind construite din materiale extrem de inflamabile, locuitorii și-au pus la punct un sistem comunitar de alertă și stingere a incendiilor. Iar la începutul toamnei acoperișurile sunt stropite cu furtunul în scop preventiv.

Înlocuirea periodică a stufului este făcută programat, în funcție de necesități, iar la activitate participă toată comunitatea.

Inima casei se află la parter, în jurul unui ceainic atârnat de tavan și încălzit cu lemne. Etajele superioare au un sistem de grile în podea care permite circulația aerului cald până la stuful de pe acoperiș. Iar la ultimul etaj se aflau, de obicei, crescătoriile de viermi de mătase, principala îndeletnicire a localnicilor înainte ca satul, declarat patrimoniu Unesco în anul 1995, să devină o atracție turistică.

Ne lăsăm cu greu duși din acest spațiu mirific și liniștit în care spiritul de comunitate contrastează atât de puternic cu individualismul centrelor urbane.

Ryokan-ul doamnei Tanabe

Din dorința noastră de a cunoaște și Japonia rurală, ne îndreptăm spre Takayama, în inima așa-numiților Alpi japonezi, plini de curiozitate în ceea ce privește următoarea aventură: o noapte la un ryokan (han tipic).
Încărcați numai cu un rucsac – valizele mai mari le-am expediat de la Kyoto la Tokyo prin intermediul unui foarte eficace și ieftin serviciu de curierat –, intrăm în casa tradițională cu poarta și ferestrele îmbrăcate în hârtie.

Intimitatea, în Japonia, nu se obține prin intermediul zidurilor, al porților încuiate sau al ferestrelor din sticlă cu obloane. Ea provine, instantaneu, din comportamentul formal, din respectul față de celălalt și al regulilor de comportament și civilizație.

Trecem primul prag și intrăm într-un fel de antecameră. O doamnă scundă și vioaie ne întâmpină cu obișnuitul “Irashaimase” și ne invită să ne descălțăm pantofii de stradă și să încălțăm niște papuci ordonați ca la expoziție. Facem prezentările și doamna Tanabe – ryokanul îi poartă numele –, dorește să afle imediat cum se spune “mulțumesc” în portugheză și în românește. “Murtumesc” avea să repete de câteva ori, ca un copil mic care nu reușește să-l pronunțe pe “l”. Toți japonezii au, de fapt, această problemă.

Oricum, simpatia dnei. Tanabe ne cucerește pe loc. Își amintește imediat de Nadia, după cum îmi amintesc și eu de reacțiile grupurilor de japonezi între isterie și extaz la exercițiile Nadiei la sol. Amicul meu portughez, Paulo, îi stârnește și el curiozitatea, amintind câteva cuvinte japoneze care au fost introduse de navigatorii portughezi, ca de pildă, “pan” (“pâine”, “pão” în portughezã) și chiar “arigato” (“mulțumesc”, “obrigado” în portughezã).

Camera unde stăm are podeaua acoperită cu tatami (rogojini) iar papucii rămân, din nou, la intrare. Alți papuci ne vor aștepta, și ei aliniați, la intrarea în toaletă, cu scopul de a fi utilizați numai în acel loc.

La baia comunală

Înainte de a lua cina, servită în cameră, ne hotărâm să trecem la nivelul următor al experienței noastre într-un ryokan: baia publică cu apă termală – onsen.

Într-o încăpere de trecere se găsesc toate cele necesare înainte și după baie: instrumente de ras, periuțe și pastă de dinți, parfumuri și creme de corp. În camera următoare, câteva dușuri își așteaptă mușterii. Dușul se face stând pe un scăunel de lemn iar după o ambientare la temperatura apei termale, de circa 50-60 de grade, suntem gata să intrăm în bazinul alimentat de un izvor natural. De cealaltă parte a bazinului, o mică grădină japoneză cu scop decorativ și contemplativ. Baia se face obligatoriu în costumul lui Adam, cu un mic prosop care să-ti acopere părțile rușinoase până ajungi în apă. E atât de fierbinte, la propriu, că nu rezist decât câteva minute. Mă îmbrac în yukata, halatul japonez pus la dispoziția oaspeților, și mă așez pe treptele grădinii interioare cu vedere spre o pagodă în miniatură și un firicel de apă care susură printre câteva pietre.

La ora șapte camera noastră se transformă în sală de mese. Prin fața ochilor și a aparatului fotografic încep să defileze vreo 12 feluri de mâncare, prezentate în amănunt de simpatica noastră gazdă. Și pentru că e prea devreme și oricum camera trebuie pregătită pentru dormit, facem o incursiune nocturnă prin Takayama.

Dna. Tanabe insistă să ieșim prin sat în papuci japonezi (de stradă) din lemn. Ne supunem și ne deplasăm ca pe patine cu rotile pe străzile liniștite și fermecătoare. Papucii ăstia au talpa curbată în partea din față, astfel încât avem senzația că merg de unii singuri.

La întoarcere, în locul mesei din centrul camerei se află acum două paturi improvizate direct pe tatami, dintr-o saltea joasă și o patură subțire. După o noapte confortabilă, dar parcă prea scurtă (ferestrele din hârtie își îndeplinesc pe deplin sarcina de a lăsa să treacă lumina naturală), ne luăm micul dejun tot în cameră și ne despărțim de scumpa doamnă Tanabe, făcând schimb de cărți de vizită.

Când am ajuns înapoi în Portugalia ne aștepta pe amândoi câte o carte poștală de mulțumiri din Takayama, cărora nu le puteam răspunde decât prin intermediul unei vederi din Lisabona. Sunt sigur că doamna Tanabe o va contempla îndelung și o va pune la loc de cinste, cu simplitatea, recunoștința și bucuria cu care numai japonezii primesc un dar atât de simplu.

Urmează Tokyo, iar ziarele vuiesc despre Tomohiro Kato, tânărul de 25 de ani care, într-un act de nebunie, a omorât șapte persoane în cartierul Akihabara, renumit pentru magazinele de produse electronice.

In memoriam: COLEA RĂUTU, DEJA LA TRECUTUL IREVERSIBIL…

iulie 13th, 2008

Celebrul actor de teatru şi film Colea Răutu, decedat pe 13 mai (pe numele adevărat Nikolai Rutkowski), s-a născut la 28 noiembrie 1912, în satul Limbenii Noi, judeţul Bălţi, din mamă româncă şi tată polon. A fost cel mai mare fiu din cei patru copii ai familiei Rutkowski, alături de Larisa, Natalia şi Valentin. Urmează Colegiul „Regele Ferdinand” din Chişinău.

Nu i-a plăcut niciodată cartea, aşa cum singur recunoştea, în schimb îi plăcea foarte mult fotbalul, jucând câtva timp în echipa uzinelor „Mociorniţa” din Bucureşti. A urmat apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. A fost mai întâi corist la Opera din Cluj.

A ajuns la Bucureşti la 17 ani, mânat de pasiunea sa pentru fotbal. Cinci ani mai târziu ajunge să facă figuraţie pe scena teatrului Cărăbuş. Câştigă faimă alături de Radu Zaharescu şi Grişa Tascarov, trio-ul fiind apreciat nu doar de publicul românesc, ci şi de cel din Turcia, Egipt şi Grecia, unde trupa face turnee.

A debutat la Teatrul de revistă Cărăbuş condus de Constantin Tănase, unde a interpretat mai ales cuplete social-satirice. Tot acolo a cântat pentru prima oară faimosul şlagăr „Ţi-a ieşit coşaru-n drum”, de Gherase Dendrino, pe versuri de Puiu Maximilian. La iniţiativa lui Sică Alexandrescu a jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Între anii 1952-1968 a fost actor la Teatrul Giuleşti. A jucat pentru scurt timp şi la Teatrul din Piteşti. A interpretat roluri în peste 70 de filme de lung metraj, atât româneşti, cât şi străine, precum şi în seriale de televiziune. Rolul sau de debut (Ilie Barbu) a rămas reperul întregii sale filmografii. A debutat în film interpretând rolul protagonistului din „Desfăşurarea”, regia Paul Călinescu, prima ecranizare după Marin Preda.

A interpretat roluri memorabile în Moara cu noroc, Răscoala, Neamul Şoimăreştilor, Haiducii, Mihai Viteazul, Fraţii Jderi, Facerea lumii, Ştefan cel Mare, Nemuritorii, Pintea, Ultima noapte de dragoste, Mircea, Cel mai iubit dintre pământeni etc. Fizionomia interesantă, uşor asiatică, misterioasă şi totodată înfricoşătoare este remarcată de regizorii de marcă, care îl distribuie în filme antologice (Răzbunarea haiducilor, Răpirea fecioarelor, Zestrea domniţei Ralu, Haiducii lui Şaptecai).

Colea Răutu interpretează roluri negative, precum Selim Paşa sau Spânul, din Toate pânzele sus!(1976). Are roluri memorabile si în filmele lui Sergiu Nicolaescu: Accident (1977), Acţiunea Autobuzul (1978) şi Duelul (1981). La 90 de ani a impresionat publicul urcând pe scena Teatrului Naţional, interpretând un rol în Azilul de noapte.

Actorul a primit premiul ACIN în 1988, pentru întreaga activitate, şi s-a numărat printre laureaţii Galei „Vârsta de Aur” din 2001, ai Premiilor Naţionale în Domeniul Teatrului şi Galei Premiilor în Cinematografie.
Colea Răutu, pe care românii şi-l amintesc din zeci de filme, s-a despărţit de această lume la vârsta de 96 de ani. Cel pe care Nichita Stănescu l-a numit un actor de geniu, a fost însoţit pe ultimul drum de familie şi prieteni, colegi la Cimitirul Bellu din Bucureşti, şi a fost înmormântat pe Aleea Actorilor, cu onoruri militare. Alături de familie, lui Colea Răutu i-au adus un ultim omagiu mai mulţi actori şi regizori, printre care Sergiu Nicolaescu, Mitică Popescu, Ion Besoiu, Sebastian Papaiani, Ştefan Iordache, Alexandru Bindea, Monica Ghiuţă, Ruxandra Sireteanu, Nicu Constantin ş.a. nici chiar liniştea stepei kirghize nu te poate face să păcăleşti destinul”, transmit mai multe agenţii şi portaluri de ştiri de pe mapamond. Ne-a lăsat însă o impresionantă moştenire literară, spirituală, care va avea o dăinuire, cu certitudine, mai lungă decât veacul în care am ajuns. Cinghiz Aitmatov a fost scriitorul care a deschis poarta Occidentului către Rusia – arogantă şi preocupată mai mult de isprăvi ideologico-militare. Totodată, el a putut arăta Occidentului ce se ascunde dincolo de cortina de fier: o lume ce respiră sentimente şi emană dragoste. Dar numai pentru cei care au suflete de simţit.

Firul vieţii lui Cinghiz Aitmatov se rupe însă brusc, la vârsta de 79 de ani. A fost internat de urgenţă la o clinică din Nürnberg, Germania, după ce starea sa de sănătate i se deteriorase alarmant. I s-a făcut rău în Rusia, unde lucra la o adaptare a romanului său O zi mai lungă decât veacul. Potrivit medicilor, scriitorul a decedat din cauza unei infecţii pulmonare. Înmormântarea a avut loc la Cimitirul Ana Beyit, nu departe de Bişkek, capitala Kirghiziei.

Conform dorinţei sale testamentare, a fost petrecut în ultimul drum conform tradiţiei musulmane, corpul neînsufleţit al celebrului scriitor fiind înhumat alături de mormântul tatălui său.
C. Aitmatov s-a născut pe 12 decembrie 1928, în oraşul Şeker, din nord-vestul Kirghiziei, pe atunci republică sovietică. Tatăl său, activist al PCUS din Asia Centrală, a fost una din milioanele de victime ale atrocităţilor comise de regimul stalinist. Tragedia familiei sale, care era o reflectare a tragediei poporului kirghiz, l-a marcat profund, posibil, de la aceste dureri înăbuşite au şi pornit primele scrieri ale sale.

Talentul său este recunoscut încă de la primele povestiri publicate şi în 1956 este primit la Institutul de literatură „Maxim Gorki” de la Moscova. Urmează fulminantul său debut Jamila, romanul cu care sparge graniţele sovietice şi care îl face pe poetul francez Louis Aragon să declare opera drept „cel mai bun roman de dragoste din lume”.

Cinghiz Aitmatov va rămâne un nume de referinţă pentru marea literatură a Estului. Jamila, Vaporul alb, Cocorii timpurii, Adio, Gulsarî!… (tradus şi ca: Adio, floare galbenă!… ), Eşafodul, Cântecul stepei, cântecul munţilor, O zi mai lungă decât veacul (într-o versiune se numeşte Halta viscolelor), Înfierarea Casandrei, Norul alb al lui Genghis-Han, Când se prăbuşesc norii (Mireasa eternă) sunt nişte titluri de cărţi ce i-au adus celebritatea. Este autorul a 15 romane şi a câtorva zeci de povestiri, a făcut şi unele dramatizări, jucate cu mult succes în Kirghizia, la Moscova, în alte centre culturale din URSS. În special prozele sale, au fost traduse în circa 150 de limbi – numeroase limbi ale popoarelor din ex-URSS, dar şi din multe ţări de pe toate continentele.

În română s-au făcut mai multe traduceri, ele fiind aproape fără excepţie de calitate, văzând lumina tiparului mai întâi la Chişinău, apoi şi la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Constanţa. Majoritatea scrierilor sale au fost ecranizate – atât în URSS, cât şi în ţări din Orient şi din Occident. Unele filme cu subiecte inspirate din opera lui C. Aitmatov au luat diferite premii la concursuri şi festivaluri internaţionale.

Un succes deosebit l-a avut, mai ales printre reprezentanţii popoarelor anexate prin violenţă, de către Rusia – URSS, Legenda mankurtului, de Cinghiz Aitmatov. Prin această naraţiune, devenită concept arhetipal, şi care este un capitol din romanul O zi mai lungă decât veacul, scriitorul kirghiz a arătat tragedia şi primejdia pe care le prezintă omul deznaţionalizat, zombificat, mutilat sufleteşte, de către ocupanţi, care devine duşman înrăit şi chiar ucigaş al propriilor părinţi, al poporului din care se trage, dar de care se leapădă, îmbrăţişând străinii, invadatorii. În 1988 la Chişinău s-a montat spectacolul Halta viscolelor, în care nu putea să fie lipsă Legenda mankurtului. Înscenarea, datorată lui Val Butnaru, Vsevolod Ciornei (text dramatic) şi Andrei Vartic (regie) s-a jucat cu mare priză la spectatori.
Prieten bun cu fostul preşedinte sovietic Mihail Gorbaciov, Cinghiz Aitmatov a devenit ambasador al Rusiei la Bruxelles, apoi pe lângă Uniunea Europeană şi NATO, după căderea URSS-ului. Din 1995, el preia toate aceste atribuţii pentru ţara sa, Kirghizia.

În timpul vieţii a primit zeci de premii de stat pentru prozele sale. La fel, i s-au decernat zeci de ordine, medalii, titluri onorifice, inclusiv de Scriitor al poporului din Kirghizia şi chiar Erou al naţiunii kirghize. Nu ştim cât preţ punea scriitorul pe ele. Cert e însă că a fost o personalitate foarte populară, iubită de multă lume, cu un prestigiu mai rar întâlnit.
Ca o ironie a sorţii, autorităţile kirghize au proclamat 2008 Anul Cinghiz Aitmatov, în onoarea celei de-a 80-a aniversări a marelui scriitor. C. Aitamtov se numără printre candidaţii la Premiul Nobel pentru literatură din anul curent…

(Sursa: BiblioPolis)

Aniversari culturale 2008 în Republica Moldova

iulie 13th, 2008

AUGUST

80 de ani de la naşterea istoricului şi profesorului universitar VICTOR STAHI (1 aug. 1928).

125 de ani de la naşterea lui PANTELIMON HALIPPA, poet, publicist, traducător, om politic (1 aug. 1883 – 30 apr. 1979).

100 de ani de la stingerea din viaţă a lui ŞTEFAN DIMITRIE GRECIANU, diplomat, istoric şi publicist (19 sept. 1825 – 1 aug. 1908).

70 de ani de la naşterea dirijorului şi profesorului SERGHEI CIUHRII (2 aug. 1938).

70 de ani de la naşterea lui MIHAIL MOLDOVEANU, medic, profesor universitar, inventator (2 aug. 1938).

200 de ani de la naşterea lui SIMION BĂRNUŢIU, filozof, istoric, estetician şi om politic (2 aug. 1808 – 28 mai 1864).

60 de ani de la naşterea poetului EUGEN CIOCLEA (4 aug. 1948).

60 de ani de la naşterea prozatoarei ZINAIADA CENUŞĂ (4 aug. 1948).

140 de ani de la naşterea lui PAUL CLAUDEL, poet, dramaturg, diplomat şi eseist francez (6 aug. 1868 – 23 febr. 1955).

130 de ani de la naşterea pictoriţei germane MARIA CASPAR-FILSER (7 aug. 1878 – 12 febr. 1968).

70 de ani de la stingerea din viaţă a lui KONSTANTIN S. STANISLAVSKI, pedagog, actor şi regizor rus (17 ian. 1863 – 7 aug. 1938).

75 de ani de la naşterea cântăreţei de operă (soprană) TAMARA ALEXANDRU (9 aug. 1933).

90 de ani de la naşterea lui ALEXANDRU I. GONŢA, specialist în istoria universală, originar din Basarabia (10 aug. 1918 – 24 ian. 1977).

75 de ani de la stingerea din viaţă a lingvistului şi filologului ALEXANDRU PHILIPPIDE (1 mai 1859 – 12 aug. 1933).

80 de ani de la stingerea din viaţă a poetei OLGA VRABIE (11 noiemb. 1902 – 14 aug. 1928).

320 de ani de la începutul domniei lui CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, domn al Ţării Româneşti, om politic, diplomat şi ctitor de biserici şi mănăstiri (15 aug. 1688 – mart. 1714).

80 de ani de la naşterea scriitoarei RAISA LUNGU-PLOAIE (15 aug. 1928).

70 de ani de la naşterea regizorului de teatru VENIAMIN APOSTOL (15 aug. 1938 – 14 dec. 2000).

70 de ani de la naşterea lui VALERIU ŞAUGA, specialist în domeniul tehnicii, profesor universitar, inventator (15 aug. 1938).

70 de ani de la naşterea flautistului şi fluieraşului LEONID MOŞANU (15 aug. 1938).

65 de ani de la naşterea cântăreţului de operă şi profesorului MIHAI MUNTEANU (15 aug. 1943).

65 de ani de la naşterea actorului MIHAIL CURAGĂU (15 aug. 1943).

60 de ani de la naşterea LUDMILEI NIKITIN, specialist în domeniul biblioteconomiei şi pedagogiei (15 aug. 1948).

125 de ani de la naşterea lui IVAN MEŠTROVIĆ, sculptor, pictor şi gravor iugoslav, membru de onoare al Academiei Române (15 aug. 1883 – 16 ian. 1962).

70 de ani de la naşterea scriitorului GHEORGHE C. MADAN (16 aug. 1938).

185 de ani de la naşterea lui ALEXANDRU HURMUZAKI (HURMUZACHI), jurist, publicist şi om politic (16 aug. 1823 – 20 mart. 1871).

70 de ani de la naşterea scriitorului ANDREI BURAC (17 aug. 1938).

60 de ani de la naşterea graficianului VIKTOR KUZMENKO (17 aug. 1948).

150 de ani de la stingerea din viaţă a lui BARBU (VASILE) LĂUTARU, cântăreţ, cobzar şi viorist (17 dec. 1780 – 18 aug. 1858).

85 de ani de la apariţia la Chişinău a publicaţiei „CUVÂNTUL BASARABIEI” (19 aug. 1923).

80 de ani de la naşterea cântăreţului VLADIMIR VASILIEV (19 aug. 1928).

80 de ani de la naşterea poetului de expresie găgăuză MINA CHIOSEA (19 aug. 1928).

75 de ani de la stingerea din viaţă a scriitorului NICOLAE LAŞCU (1859 – 19 aug. 1933).

125 de ani de la naşterea GABRIELLEI (COCO) CHANEL, creatoare franceză de modă (19 aug. 1883 – 10 ian. 1971).

175 de ani de la naşterea scriitorului şi traducătorului VASILE POGOR (20 aug. 1833 – 20 mart. 1906).

85 de ani de la stingerea din viaţă a compozitorului şi dirijorului ALEXIS CATARGI (17 sept. 1876 – 20 aug. 1923).

195 de ani de la înfiinţarea EPARHIEI CHIŞINĂULUI (21 aug. 1813).

80 de la naşterea actorului de teatru şi film JEAN CONSTANTIN (21 aug. 1928).

65 de ani de la stingerea din viaţă a scriitorului danez, laureat al Premiului Nobel, HENRIK PONTOPPIDAN (24 iul. 1857 – 21 aug. 1943).

50 de ani de la stingerea din viaţă a scriitorului şi prozatorului francez, laureat al Premiului Nobel, ROGER MARTIN DU GARD (23 mart 1881 – 22 aug. 1958).

90 de ani de la naşterea pictoriţei ADA ZEVIN (23 aug. 1918).

80 de ani de la naşterea lui ISRAEL GOHBERG (23 aug. 1928), matematician, membru corespondent al AŞM, stabilit în Israel.

60 de ani de la naşterea lui ANDREI PLEŞU, filozof, istoric, scriitor şi eseist (23 aug. 1948).

65 de ani de la stingerea din viaţă a scriitorului şi publicistului MIHAIL CURICHERU (12 aug. 1910 – 24 aug. 1943).

60 de ani de la naşterea interpretei de muzică uşoară MARIA CODREANU (24 aug. 1948).

135 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film LUCIA STURDZA-BULANDRA (25 aug. 1873 – 19 sept. 1961).

150 de ani de la naşterea lui CHARLES-GUSTAVE-AUGUSTE LE BARGY, actor de teatru, regizor şi autor dramatic francez (25 aug. 1858 – 5 febr. 1936).

125 de ani de la naşterea lui GHEORGHI IAŢENTKOVSKI, violonist concertist, pianist, dirijor, compozitor şi profesor (27 aug. 1883 – mart. 1934).

80 de ani de la naşterea lui MIHAIL LUPAŞCU, specialist în domeniul fitotehniei, profesor universitar, membru titular al AŞM (27 aug. 1928).

80 de ani de la naşterea lui MIRCEA ZACIU, eseist, critic şi istoric literar (27 aug. 1928 – 21 mart. 2000).

70 de ani de la naşterea publicistului, criticului de teatru şi film NICOLAE BĂTRÂNU (28 aug. 1938).

175 de ani de la naşterea pictorului englez EDWARD SIR BURNE-JONES (28 aug. 1833 – 17 iun. 1898).

85 de ani de la naşterea graficianului IURI RUMIANŢEV (29 aug. 1923).

65 de ani de la naşterea cântăreţului PETRE EŞANU (29 aug. 1943).

260 de ani de la naşterea pictorului francez JACQUES-LOUIS DAVID ( 30 aug. 1748 – 29 dec. 1825).

135 de ani de la naşterea lui ALEKSANDR I. IAŢIMIRSKI, lingvist, bibliograf, istoric, preocupat de relaţiile româno-slave (30 aug. 1873 – 12 febr. 1925).

100 de ani de la naşterea lingvistului şi profesorului universitar ANDREI BORŞCI (31 aug. 1908 – 1993).

60 de ani de la naşterea graficianului ANDREI ŢURCANU (31 aug. 1948).

100 de ani de la naşterea prozatorului şi dramaturgului american de origine armeană, WILLIAM SAROYAN (31 aug. 1908 – 18 mai 1981).

100 de ani de la apariţia la Bârlad a publicaţiei „ION CREANGĂ”, cu subtitlul „Revistă de limbă, literatură şi artă populară”, sub redacţia lui Tudor Pamfile (aug. 1908 – iul. 1921).

SEPTEMBRIE

70 de ani de la naşterea ZINAIDEI ANESTIADE, medic, profesor universitar, primul medic endocrinolog în republică (1 sept. 1938).

95 de ani de la naşterea sculptorului LEV AVERBUH (1 sept. 1913 – 4 ian. 1981).

70 de ani de la naşterea ceramistului SEMION ODAINIC (1 sept. 1938).

60 de ani de la naşterea poetului şi criticului literar ANDREI ŢURCANU (1 sept. 1948).

450 de ani de la stingerea din viaţă a ierarhului şi cronicarului român MACARIE (? – 1 sept. 1558), episcop de Roman; la solicitarea lui Petru Rareş, a redactat o cronică a Moldovei, între 1504 şi 1551.

70 de ani de la naşterea muzicologului ELEONORA ABRAMOVA (2 sept. 1938).

60 de ani de la naşterea lui ANDREI GALBEN, istoric, profesor universitar, academician (2 sept. 1948).

80 de ani de la naşterea lui ALEXANDRU DUŢU, comparatist, traducător, critic şi istoric literar român (2 sept. 1928 – 19 ian. 1999).

100 de ani de la naşterea scriitorului ALEXANDRU LIPCAN (3 sept. 1908 – 10 iun. 1977).

80 de ani de la naşterea lui ION DRUŢĂ, prozator, dramaturg şi publicist, membru titular al AŞM, membru de onoare al Academiei Române (3 sept. 1928).

70 de ani de la naşterea biologului şi profesorului universitar ANDREI ŞUTOV (4 sept. 1938).

240 de ani de la naşterea lui FRANÇOIS-RENÉ de CHATEAUBRIAND, gânditor, prozator, memorialist şi om politic francez (4 sept. 1768 – 4 iul. 1848).

120 de ani de la naşterea lui OSKAR SCHLEMMER, pictor, sculptor şi scenograf german (4 sept. 1888 – 13 apr. 1943).

150 de ani de la naşterea scriitorului ALEXANDRU VLAHUŢĂ (5 sept. 1858 – 19 noiemb. 1919).

75 de ani de la stingerea din viaţă a lui EUGENIU A. KOZAC, filozof, profesor universitar, slavist, rector al Universităţii din Cernăuţi, între 1907-1908 (21 dec. 1857 – 5 sept. 1933).

100 de ani de la naşterea lingvistului şi filologului PANDELE OLTEANU (5 sept. 1908 – 1995).

370 de ani de la naşterea lui LUDOVIC al XVI-lea, rege al Franţei şi al Navarrei, a condus Franţa timp de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană (5 sept. 1638 – 1 sept. 1715).

70 de ani de la naşterea lui PETRU GALEŢCHI, profesor universitar, specialist în imunologie şi virusologie (6 sept. 1938).

475 de ani de la naşterea ELISABETEI I, regină a Angliei şi Irlandei, a cărei domnie este denumită „era elisabetană” sau „epoca de aur”, protectoare a artelor şi ştiinţelor (7 sept. 1533 – 24 mart. 1603).

70 de ani de la stingerea din viaţă a cărturarului şi iluministului basarabean, protoiereu-profesor MIHAIL CIACHIR (27 apr. 1861 – 8 sept. 1938).

60 de ani de la naşterea specialistului în domeniul biblioteconomiei RAISA CĂLDARE (8 sept. 1948 – 12 apr. 2007).

180 de ani de la naşterea scriitorului rus LEV N. TOLSTOI (9 sept. 1828 – 20 noiemb. 1910).

100 de ani de la naşterea lui CESARE PAVESE, prozator, poet, eseist şi traducător italian (9 sept. 1908 – 26 aug. 1950).

70 de ani de la naşterea pictoriţei-decoratoare KARMELA GOLOVINOVA (10 sept. 1938).

300 de ani de la naşterea scriitorului şi diplomatului rus, de origine română, ANTIOH CANTEMIR (10 sept. 1708 – 31 mart. 1744), fiul lui D. Cantemir.

175 de ani de la inaugurarea la Chişinău a GIMNAZIULUI DE BĂIEŢI Nr. 1 (12 sept. 1833), după 1918 – LICEUL „B.P. HASDEU”.

120 de ani de la naşterea lui MAURICE CHEVALIER, cântăreţ, dansator şi actor francez de film, laureat al Premiului Oscar pentru întreaga activitate în 1958 (12 sept. 1888 – 1 ian. 1972).

65 de ani de la naşterea pictoriţei NATALIA TARASENCO (13 sept. 1943 – 1 febr. 1995).

95 de ani de la stingerea din viaţă a lui AUREL VLAICU, inventator, pilot şi inginer-constructor de avioane (6 noiemb. 1882 – 13 sept. 1913).

100 de ani de la naşterea lui EDGAR PAPU, eseist, comparatist, traducător, critic şi istoric literar (13 sept. 1908 – 30 mart. 1993).

230 de ani de la naşterea poetului COSTACHE CONACHI (14 sept. 1778 – 4 febr. 1849).

70 de ani de la naşterea scriitorului evreu de expresie rusă RUDOLF A. OLŞEVSKI (14 sept. 1938).

85 de ani de la naşterea cimpoierului şi clarinetistului ALEXEI BOTOŞANU (15 sept. 1923 – 19 apr. 1984).

100 de ani de la naşterea dirijorului de orchestră şi compozitorului român, membru corespondent al Academiei Române, MATEI SOCOR (15 sept. 1908 – 30 apr. 1980).

85 de ani de la naşterea istoricului şi criticului literar ION RACUL (16 sept. 1923 – 11 apr. 1985).

120 de ani de la naşterea prozatorului finlandez, laureat al Premiului Nobel FRANS EEMIL SILLANPÄÄ (16 sept. 1888 – 3 iun. 1964).

120 de ani de la stingerea din viaţă a poetei IULIA HASDEU (2 noiemb. 1869 – 17 sept. 1888).

1955 de ani de la naşterea împăratului roman TRAIAN (MARCUS ULPIUS TRAIANUS) (18 sept. 53 d. Hr. – 8 aug. 117 d. Hr.).

100 de ani de la naşterea astrofizicianului armean VIKTOR AMBARŢUMIAN (18 sept. 1908 – 12 aug. 1996).

135 de ani de la naşterea lui LUDOVIC DAUŞ, scriitor, publicist şi traducător român de origine cehă, a fost director al Teatrului Naţional din Chişinău (19 sept. 1873-1954).

80 de ani de la naşterea graficianului VICTOR COVAL (20 sept. 1928).

130 de ani de la naşterea romancierului american UPTON BEALL SINCLAIR (20 sept. 1878 – 1968).

135 de ani de la naşterea scriitorului rus VEACESLAV I. ŞIŞKOV (21 sept. 1873 – 6 mart. 1945).

60 de ani de la naşterea VALENTINEI BULMAGA, chimistă, cercetător ştiinţific, inventator (22 sept. 1948).

135 de ani de la naşterea matematicianului DIMITRIE POMPEIU (22 sept. 1873 – 7 oct. 1954).

90 de ani de la stingerea din viaţă a lingvistului şi bibliologului francez AUGUSTE ÉMILE PICOT (13 sept. 1844 – 23 sept. 1918).

70 de ani de la naşterea actriţei austriece de film ROMY SCHNEIDER (23 sept. 1938 – 29 mai 1982).

60 de ani de la naşterea lui ADRIAN BEJAN, specialist în domeniul termodinamicii, profesor universitar român, stabilit în SUA, membru de onoare al AŞM (24 sept. 1948).

60 de ani de la naşterea pictorului-scenograf PETRU BALAN (25 sept. 1948).

95 de ani de la naşterea cântăreţei române de muzică populară MARIA TĂNASE (25 sept. 1913 – 22 iun. 1963).

80 de ani de la naşterea lui SVEATOSLAV MOSCALENCO, fondator de şcoală în domeniul teoriei corpului solid, opticii coerente şi neliniare, membru titular al AŞM (26 sept. 1928).

80 de ani de la naşterea lui VSEVOLOD MOSCALENCO, fondator al şcolii ştiinţifice în domeniul supraconductibilităţii şi fizicii statistice, membru titular al AŞM (26 sept. 1928).

75 de ani de la naşterea criticului şi istoricului literar şi teatral VASILE BADIU (26 sept. 1933 – 29 mai 1994).

75 de ani de la naşterea dirijorului şi compozitorului CORNELIU DUMBRĂVEANU (26 sept. 1933).

120 de ani de la naşterea lui THOMAS STEARNS ELIOT, scriitor, dramaturg şi eseist englez de origine americană, laureat al Premiului Nobel (26 sept. 1888 – 4 ian. 1965).

85 de ani de la naşterea prozatoarei ARIADNA ŞALARI (27 sept. 1923). (A se vedea şi CB 1998, p. 150-152).

280 de ani de la naşterea lui JAMES COOK, navigator şi explorator britanic (27 sept. 1728 – 1779).

80 de ani de la naşterea cântăreţei ELENA AFTENI (28 sept. 1928).

60 de ani de la naşterea graficienei VALENTINA BAHCEVAN (28 sept. 1948).

85 de ani de la naşterea actorului italian de teatru şi film MARCELLO MASTROIANNI (28 sept. 1923 – 19 dec. 1996).

60 de ani de la naşterea lui VICTOR VOVC, specialist în domeniul medicinii generale, profesor universitar, doctor habilitat în medicină (29 sept. 1948).

95 de ani de la naşterea lui STANLEY KRAMER, producător şi regizor american de film, câştigător a 16 premii internaţionale, filmele sale fiind nominalizate de 80 de ori la Premiile Oscar (29 sept. 1913 – 19 febr. 2001).

100 de ani de la naşterea lui DAVID F. OISTRACH, violonist şi pedagog rus (30 sept. 1908 – 1974).

OCTOMBRIE

155 de ani de la naşterea lui CIPRIAN PORUMBESCU, violonist, pianist, dirijor de cor, cântăreţ şi compozitor (2 oct. 1853 – 6 iun. 1883).

60 de ani de la naşterea lui PAVEL PELIN, prozator, publicist, eseist, critic de teatru (4 oct. 1948).

75 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film DANA COMNEA (2 oct. 1933).

135 de ani de la naşterea matematicianului GHEORGHE ŢIŢEICA (4 oct. 1873 – 5 febr. 1939), membru titular al Academiei Române.

125 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film MARIA FILOTTI (4 oct. 1883 – 4/5 noiemb. 1956).

75 de ani de la naşterea lui GEORGE ASTALOŞ, poet, eseist, dramaturg (fondator al „teatrului intruziunii”), romancier şi critic literar (4 oct. 1933).

295 de ani de la naşterea lui DENIS DIDEROT, filozof, scriitor, estetician şi critic de artă francez, iniţiator şi redactor principal a Enciclopediei franceze (5 oct. 1713 – 31 iul 1784).

600 de ani de la prima menţiune documentară a oraşului TIGHINA (6 oct. 1408).

135 de ani de la naşterea lui PETRU CAZACU, istoric, publicist, medic şi om politic (6 oct. 1873 – aug. 1956).

80 de ani de la naşterea lui BORIS MOVILĂ, redactor de film şi de carte, publicist, scenarist şi traducător (6 oct. 1928).

80 de ani de la naşterea lui VALENTIN ZELENCIUC, istoric, etnolog, profesor universitar, membru corespondent al AŞM (6 oct. 1928 – 31 mart. 2003).

600 de ani de la prima menţiune documentară a oraşului CERNĂUŢI, făcută printr-un hrisov domnesc emis de Alexandru cel Bun (7 oct. 1408).

90 de ani de la apariţia la Chişinău a publicaţiei „BASARABIA”, organ cotidian politic independent (7 oct. 1918 – 2 iul. 1919).

135 de ani de la naşterea lui ALEXEI ŞCIUSEV, arhitect, restaurator, istoric şi teoretician al artei (8 oct. 1873 – 24 mai 1949).

120 de ani de la naşterea sculptorului şi profesorului ALEXANDRU PLĂMĂDEALĂ (9 oct. 1888 – 15 apr. 1940).

55 de ani de la naşterea compozitorului ANATOL CHIRIAC (9 oct. 1953).

80 de ani de la naşterea violonistului şi violistului MIRCEA CAZACU (10 oct. 1928).

80 de ani de la naşterea compozitorului MIRCEA NEAGU (10 oct. 1928).

70 de ani de la naşterea actorului de teatru şi film VALERIU DOGARU (10 oct. 1938).

195 de ani de la naşterea compozitorului italian GIUSEPPE VERDI (10 oct. 1813 – 27 ian. 1901).

60 de ani de la naşterea interpretei de muzică uşoară LIDIA BOTEZATU (12 oct. 1948).

2330 de ani de la stingerea din viaţă a oratorului şi omului politic grec DEMOSTENE (DEMOSTHENES) (cca 384 î. Hr. – 12 oct. 322 î. Hr.).

75 de ani de la apariţia la Chişinău a publicaţiei „DIN SĂPTĂMÂNĂ ÎN SĂPTĂMÂNĂ” (14 oct. 1933).

50 de ani de la naşterea lui ION MEREUŢĂ, oncolog, profesor universitar, inventator, doctor habilitat în medicină (14 oct. 1958).

85 de ani de la naşterea lui VICTOR KERNBACH, prozator, poet, eseist şi traducător, originar din Basarabia (14 oct. 1923 – 16 febr. 1995).

60 de ani de la naşterea scriitorului VASILE SPINEI (15 oct. 1948).

80 de ani de la naşterea pictoriţei SIMONA VASILIU (15 oct. 1928).

60 de ani de la naşterea regizorului VLAD DRUC (16 oct. 1948).

60 de ani de la naşterea graficianului GHEORGHI ZLOBIN (16 oct. 1948).

80 de ani de la naşterea actorului de teatru şi film ION ANGHEL (16 oct. 1928).

120 de ani de la naşterea scriitorului şi dramaturgului american, laureat al Premiului Nobel, EUGENE GLADSTONE O’NEILL (16 oct. 1888 – 23 mai 1953).

150 de ani de la naşterea lui ANDREI BÂRSEANU, folclorist şi poet (17 oct. 1858 – 19 aug. 1922).

70 de ani de la naşterea lui VASILE MICU, specialist în domeniul geneticii şi ameliorării porumbului, membru titular al AŞM (18 oct. 1938).

60 de ani de la naşterea regizorului şi scenaristului VALERIU JEREGHI (19 oct. 1948).

100 de ani de la naşterea lui DUMITRU ALMAŞ (pseudonimul lui Dumitru Ailincăi), prozator, istoric, scriitor, publicist şi profesor universitar; a fondat (1967) şi a condus revista „Magazin istoric” (19 oct. 1908 – 12 mart. 1995).

140 de ani de la naşterea geografului SIMION MEHEDINŢI (19 oct. 1868 – 14 dec. 1962).

100 de ani de la naşterea lui VASILI CERVINSKI, economist, profesor universitar, membru titular al AŞM (20 oct. 1908 – 16 apr. 1971).

90 de ani de la stingerea din viaţă a istoricului CONSTANTIN GIURESCU (20 aug. 1875 – 20 oct. 1918).

85 de ani de la naşterea lui EUGEN COMŞA, bibliotecar, istoric şi arheolog, originar din Basarabia (20 oct. 1923).

60 de ani de la naşterea lui ANDREI VARTIC, specialist în fizică şi spectroscopie, cercetător, actor şi regizor de teatru şi film, publicist, scriitor (21 oct. 1948).

175 de ani de la naşterea chimistului ALFRED BERNHARD NOBEL, întemeietorul Fundaţiei Nobel şi al prestigiosului premiu ce-i poartă numele (21 oct. 1833 – 10 dec. 1896).

165 de ani de la naşterea sculptorului rus MARK M. ANTOKOLSKI (21 oct. 1843 – 26 iun. 1902).

60 de ani de la naşterea scriitoarei SILVIA CELAC (22 oct. 1948), stabilită în Franţa.

100 de ani de la naşterea profesorului şi poetului OCTAV SARGEŢIU (DUMITRU V. POPA) (23 oct. 1908 – 11 mart. 1991).

95 de ani de la naşterea dirijorului şi compozitorului VALERI POLEAKOV (24 oct. 1913- 17 ian. 1970). (A se vedea şi CN 2003, p. 234-235).

75 de ani de la naşterea lui ANDREI ANDRIEŞ, fizician, profesor universitar, membru titular al AŞM, membru de onoare a Academiei Române (24 oct. 1933).

190 de ani de la naşterea lui DUMITRU GUSTI, cronicar dramatic, poet, prozator şi publicist, profesor şi bibliotecar la Academia Mihăileană din Iaşi (24 oct. 1818 – 26 mart. 1887).

75 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film DRAGA OLTEANU-MATEI (24 oct. 1933).

70 de ani de la naşterea lui VENEDIKT V. EROFEEV, prozator, dramaturg şi eseist rus (24 oct. 1938 – 11 mai 1990).

70 de ani de la naşterea biologului şi profesorului universitar NICOLAE POPA (25 oct. 1938).

70 de ani de la naşterea lui MIHAIL GUBOGLU, specialist în domeniul etnopolitologiei, sociolingvisticii şi turcologiei, profesor universitar, membru de onoare al AŞM (25 oct. 1938).

80 de ani de la naşterea VALERIEI GUŢU ROMALO, lingvistă, profesor universitar, doctor, originară din Basarabia (25 oct. 1928).

170 de ani de la naşterea compozitorului francez GEORGES BIZET (25 oct. 1838 – 3 iun. 1875).

165 de ani de la naşterea prozatorului rus GLEB I. USPENSKI (25 oct. 1843 – 6 apr. 1902).

100 de ani de la naşterea pictorului DUMITRU SEVASTIANOV (26 oct. 1908 – 1 noiemb. 1956).

80 de ani de la naşterea lui AURELIU BUSUIOC, poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist (26 oct. 1928).

65 de ani de la naşterea lui DUMITRU GRAMA, jurist, specialist în dreptul român medieval şi modern (26 oct. 1943).

335 de ani de la naşterea lui DIMITRIE CANTEMIR, Domn al Moldovei, istoric, geograf, folclorist, istoric al religiilor, compozitor, filozof şi savant umanist român, membru al Academiei din Berlin (26 oct. 1673 – 21 aug. 1723).

65 de ani de la naşterea istoricului şi arheologului, originar din Basarabia, VICTOR SPINEI (26 oct. 1943).

90 de ani de la naşterea lui ŞTEFAN BACIU, poet, eseist, memorialist, ziarist, critic de artă, traducător, diplomat, profesor universitar român din diasporă (29 oct. 1918 – 6 ian. 1993).

150 de ani de la naşterea lui DUILIU ZAMFIRESCU, poet, prozator şi dramaturg (30 oct. 1858 – 3 iun. 1922).

175 de ani de la naşterea lui ALEKSANDR P. BORODIN, compozitor clasic rus, cercetător-chimist (31 oct. 1833 – 15 febr. 1887).

(Sursa: Calendar Naţional 2008)

Romii de ambele maluri de Prut: sărăcie, lipsă de educaţie, marginalizare (III)

iulie 13th, 2008
foto: Julie Pudlowskifoto: Julie Pudlowski

“Despre problemele cu statul se poate de vorbit mult. Cele mai mari probleme apar cu poliţia. Ceva se întâmplă… Cine-i vinovat? Ţiganul… Aceasta deja este o problemă serioasă între ţigani şi stat. Lumea ne întreabă: de ce copiii ţiganilor se duc mai mult la facultăţile de drept? Pentru că societatea ne impune să facem astfel. Noi, încetul cu încetul, tot mai mult înţelegem că nouă nu ni se respectă drepturile şi trebuie să ne cunoaştem drepturile… De aceea şi se duc toţi la drept, ca să se poată apăra pe ei şi să discute cu ei la egal, prin buchia legii, dar nu aşa de parcă noi am fi robi, dar ei stăpâni… În rest, ţiganii lucrează şi nu mai puţin decât alţii. Dacă moldovenii, acum au început a migra la lucru peste hotare, atunci ţiganii plecau de mult în Rusia. Ei lucrau foarte mult, nu furau. Ei câştigau banii cu sănătatea lor şi casele pe care le au la Otaci, Soroca sunt ridicate pe bani munciţi”.

Emigrarea şi abandonul şcolar

“Care părinte nu ar dori să-şi vadă copilul învăţat, educat, să aibă un lucru oarecare ca să-şi poată întreţine familia? Nu este corect că la romi ar exista o tradiţie oarecare ca copiii să nu înveţe. Chiar şi pe vremurile când ţiganii umblau cu şatra şi atunci tradiţia era ca copiii să înveţe, dar nu era posibilitate. Problema este că nu pot părinţii să stea acasă pentru ca copiii să se poată duce la şcoală, şi este nevoit să-l ia cu dânsul să umble pe drumuri”.

Discriminarea

“Discriminarea a fost şi este prezentă chiar şi în şcoală. Se spune că toţi copiii sunt egali, dar acest lucru este numai în cuvinte, pentru că discriminarea există cu adevărat. Despre ea nu se vorbeşte, dar ea se simte, în aceeaşi clasă. Dacă tu eşti ţigan, cu tine nu sunt receptivi pentru că există stereotipuri şi să demonstrezi că tu nu eşti rău este nevoie de timp, trebuie câţiva ani să treacă. Cu ei se comportă mai strict, dar în acelaşi timp şi mai indiferent. Noi suntem aşa cum suntem, dar atitudinea faţă de noi este aceasta. Dar oriunde nu te-ai duce, discriminarea se simte şi la spital şi în altă parte. Asta se simte şi eu cred că va mai fi încă mulţi ani… Dar drepturile nu ar trebui să existe doar pe hârtie”.

Estimare a numărului populaţiei

“Consider că numărul populaţiei roma în Republica Moldova constituie aproximativ 250.000 de oameni şi am să explic de ce recensământul prezintă un număr atît de mic de romi. De exemplu, naţionalitatea mea în paşaport este moldovean şi cunosc romi care sunt înscrişi în paşaport ca găgăuz, bulgar. Din cauza vieţii lor complicate, a existat o tendinţă printre romi de a ascunde cu orice preţ apartenenţa lor la această etnie; aceasta este o realitate istorică.

Ei au acceptat să se căsătorească cu moldovence sau ucrainence sau cu femei de orice altă naţionalitate şi să aibă copii mai albi, să fie înscrişi în acte ca moldoveni, dar după toate acestea nu înseamnă că ei nu mai sunt romi. Dacă cel care realizează interviul în timpul recensământului este moldovean, romii vor declara că şi ei sunt moldoveni. De exemplu, dacă mergi în satul Pîrjoleni din raionul Străşeni şi numeşti oamenii ţigani (romi) ei vor rămâne nemulţumiţi, însă de fapt, ei sunt romi. Am mers la şcoală şi am discutat cu directorul, care de asemenea e din acest sat şi el ne-a spus că este moldovean, chiar dacă e rom, căci el mi-a fost coleg la Universitate”.

Sunt câteva răspunsuri oferite de lideri roma, intervievaţi în legătură cu anumite aspecte cu care se confruntă comunitatea roma. Desigur, sunt subiective, însă nu putem nega şi o anumită doză de adevăr.

Vom încheia acest reportaj dedicat studierii comunităţilor roma cu câteva date de ordin statistic general, care consider că ar putea fi utile în diferite proiecte specialiştilor în domeniu.

Populaţia roma în regiune>

1. România

Datele oficiale (recensământul din 2002) arată că în România există 535250 romi, ceea ce reprezintă 2,5% din populaţie. Diferiţi experţi estimează (Institutul pentru cercetarea calităţii vieţii, 1998) că populaţia romilor este de circa 1.5 milioane sau 6.5% din populaţie. Alţii estimează numărul romilor la 1.4 milioane şi respectiv 2.5 milioane, prezentând acest grup drept cel mai numeros grup de romi în Europa şi posibil din lume.

2. Republica Moldova

Cel mai recent recensământ, efectuat în 2004, a arătat că aici locuiesc 12271 cetăţeni romi, adică 0,4% din populaţia statului. Aceasta reprezintă o rată cu mult mai mică decât în alte ţări din regiune.

3. Bulgaria

Datele oficiale (recensământul din 2001) indică 365797 persoane identificate ca romi ceea ce reprezintă 4.7% din populaţie. Diferiţi experţi estimează mărimea populaţiei romilor (potrivit datelor sondajelor sociologice, ale oficiilor forţei de muncă, serviciilor de asistenţă socială, Ministerului de Interne) între 600,000 şi 750,000 de persoane, fără modificări esenţiale în ultimii ani.

4. Ungaria

Recensământul din 1990 din Ungaria a arătat că 142683 de unguri erau romi, iar în timpul recensământului din 2001 au fost înregistraţi 190046 romi în această ţară. Grupurile de romi şi ONG-urile estimează un număr al populaţiei rome cuprins între 400000 şi 500000, estimat uneori până la 800000. Sondajele sunt recunoscute pentru cea mai sistematică apreciere a numărului de romi în anii 1993/94 şi la 1 ianuarie 1994, s-a stabilit că erau 456646 romi care trăiau în Ungaria (mai puţin de 5% din populaţie).

5. Slovacia

Datele oficiale (recensământul din 2001) arată 89920 de persoane de identitate romă (1,7% din populaţie). Cu toate acestea, ONG-ul Grupul Drepturilor Minorităţilor cu sediul la Londra estimează numărul lor ca fiind cuprins între 480000 şi 520000 de oameni (9 – 10% din numărul total al populaţiei). Această estimare face ca romii să devină a doua minoritate ca mărime în Slovacia, după unguri.

6. Republica Cehă

Potrivit datelor oficiale (recensământul din 2001), numărul romilor e de 11718, cu mult mai puţin decât a arătat recensământul din 1991 când erau 32903. Diferiţi experţi estimează cifre variind între 160000 şi 300000 (Liégeois 1994). Grupul Drepturilor Minorităţilor estimează că numărul lor ar fi de 275000 (între 2.5 şi 2.9% din populaţie).

Pentru un studiu mai detaliat al romilor din regiune recomand Studiul “Romii în Republica Moldova”, realizat cu profesionalism sub egida PNUD Moldova, apărut într-o formă grafică deosebită, la sfârşitul anului trecut.

Plecat din Arizona, Ciprian Fodorean este ucis in Cluj!

iulie 13th, 2008

Ştirea, conform căreia muzicianul Ciprian Fodorean a murit într-un accident, în timpul susţinerii examenului pentru şcoala de şoferi, în Cluj, a frapat o mare parte din comunitatea română din Arizona.

Ciprian avea 25 de ani în momentul accidentului şi doar în urmă cu câteva luni plecase din statul Marelui Canion, unde a locuit timp de o jumătate de an. Tânărul era licenţiat în pian la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj şi îşi făcea masteratul pe canto.

Potrivit ziarelor clujene, Ciprian se afla în remorca autocamionului şcolii de şoferi Alpha şi aştepta să-i ia locul colegului său care se afla la volanul autovehiculului şi îşi susţinea examenul pentru permisul de conducere. La o trecere de pietoni tânărul care conducea autocamionul a oprit pentru ca mai mulţi pietoni să poată traversa strada.

În acelaşi moment, se presupune că Ciprian ar fi crezut că i-a venit rândul la examen şi a încercat să coboare din remorca autocamionului, dar nu a mai apucat, pentru că ansamblul s-a pus din nou în mişcare. În acel moment, tânărul s-ar fi dezechilibrat şi a căzut sub roţile celei de-a doua remorci.

Ciudat este faptul că cei din cabina camionului, printre care şi instructorul auto al şcolii Alpha şi reprezentantul Serviciului de Permise Auto Cluj, nu au observat că tânărul a ajuns sub roţile remorcii, astfel că nu au întrerupt examinarea elevului de la volan, care a continuat deplasarea. Abia după ce autocamionul s-a întors la capătul străzii şi a ajuns înapoi, cei din cabină şi-au dat seama ce s-a întâmplat. Fiindcă în peisajul acestui accident a fost şi un agent de politie, seful Biroului de Permise Auto şi Examinări, Dan Florian, iese numaidecât la rampă şi încearcă să se disculpe: „Nu este nicio problemă dacă elevii stau în benă în timp ce un altul da examenul. În aceste maşini, în spate, sunt bănci pe care elevii pot sta.

În plus din declaraţiile celui care conducea în acel moment se poate vedea clar faptul că examinatorul i-a spus lui Fodorean să stea în benă şi să aştepte până o să vină să îi spună că este rândul său. Se zice în declaraţie că le-a dat indicaţii clare. Este normal ca orice părinte sa vrea să găsească un vinovat pentru moartea fiului său, dar Adrian Micu nu este vinovat” a declarat Dan Florian.

Citind aceste rânduri, nu putem face să nu ne ridicăm câteva întrebări de ordin elementar, cu riscul de-a sfida pregătirea profesională a d-lui Florian în întocmirea rapoartelor şi declaraţiilor publice.

În primul rând, potrivit cărei legi este regulamentar ca elevii să circule în benă? De asemenea, de unde certitudinea că tânărul a coborât din maşină, deoarece a crezut că îi venise lui rândul? Este aceasta singura ipoteză posibilă? (Dacă, de exemplu, i se făcuse rău în benă?).

Apoi, pentru a admite viabilitatea unei presupuse legi care permite elevilor să stea în benă, este normal să ne punem întrebări cu privire la elementele de siguranţă sau de protecţie pentru aceşti pasageri. De pildă, cu ce aparate este dotată maşina pentru a facilita, în caz de urgenţă, comunicarea elevilor din benă cu instructorul sau examinatorul din cabină? Cum se face că remorca a trecut peste acest tânăr iar examinatorul nu a sesizat impactul şi a lăsat ca maşina să îşi continue liniştită drumul târând după ea un tânăr care se zbătea între viaţă şi moarte? Unde e limita legii în care atât agentul de poliţie cât şi instructorul ignoră oglinzile retrovizoare pe parcursul examinării şi observă ce s-a întâmplat abia la întoarcere pe sensul opus de circulaţie?

Din declaraţii rezultă că în momentul în care a sosit salvarea tânărul era încă în viaţă, dar pentru că pierduse deja prea mult sânge, nu a mai putut fi salvat. În astfel de situaţii, fiecare secundă contează. Prin urmare, dacă poliţistul era mai agil, ar fi remarcat accidentul la timp şi ar fi anunţat imediat salvarea, şansele ca viaţa acestui tânăr să fi fost salvată ar fi crescut considerabil.
În plus, lipsa de interes a oamenilor legii este evidenţiată şi în faptul că până în momentul de faţă, nimeni, nici din partea Serviciului de Poliţie nici din partea şcolii de şoferi nu s-a sinchisit să de-a nici măcar un telefon familiei Fodorean pentru a le transmite „sincere condoleanţe” sau pentru a exprima regretul lor faţă de cele întâmplate. Este binecunoscut faptul că în Statele Unite când are loc un accident, reprezentanţii companiei sau a instituţiei care a fost implicată în accident (chiar şi când nu au nicio vină), contactează victima sau aparţinătorii acesteia, pentru a-şi manifesta sprijinul moral şi chiar financiar dacă e cazul. Să nu mai pomenim de situaţiile în care planează o vină şi asupra instituţiei.

Ciprian Fodorean a plecat din America să moară în România. Şi-a dorit să obţină permisul de conducere categoriile C şi E, cu toate ca nu avea nevoie de ele. Se gândea însă că poate pe viitor îi vor fi de folos. Ciprian s-a născut în luna ianuarie, 1983 în Cluj Napoca. A fost cel mai mare dintre cei cinci copiii ai familiei Lidia şi Eugen Fodorean. Mai avea doi fraţi: Eugen şi Mihai şi două surori: Ştefania şi Salomeea; aceasta din urmă fiind stabilită, împreună cu soţul ei, în Spania, oraşul Arganda.

După ce a absolvit facultatea de muzică, a fost invitat în Statele Unite, unde a condus cu succes câteva formaţii şi ansambluri muzicale. În anul 2005 a locuit o perioadă de şase luni în Chicago, statul Ilinois. S-a întors apoi în România, iar pe data de 4 iulie, 2007 a revenit în SUA, de data aceasta în Phoenix, Arizona, unde a locuit până la sfârşitul anului trecut.

Cei care l-au cunoscut, l-au caracterizat ca fiind un băiat foarte educat, respectuos şi cu un caracter deosebit. “Ciprian era un băiat foarte calculat; era foarte econom în cheltuirea banilor. Se gândea mult la familie, cum ar putea să-i ajute. Simţea foarte mult cu fraţii şi surorile lui. Se gândea mai puţin la viitorul lui” – îşi aminteşte Simion Murza, unchiul muzicianului. Având în vedere că trecerea din viaţă a lui Ciprian a fost una fulgerătoare, exită momente în care membrii familiei sunt furati pentru câteva clipe de gândul ca tânărul este încă America şi urmează să se întoarcă acasă.
O societate liberă este aceea în care viaţa fiecărui om este protejată de legile care o guvernează. Când e vorba de artişti însă putem spune mai mult; pentru că dacă ceilalţi oameni rămân în sufletul celor apropiaţi, artiştii au privilegiul ca prin opera lor să fie cunoscuţi şi de alţii şi opera lor să facă să vibreze şi suflete necunoscute. Un astfel de om a fost şi tânărul Ciprian Fodorean, un nume care pronunţat acum de prietenii lui, cu tristeţea gândului de a nu mai fi împreună, trezeşte amintiri pline de afecţiune şi de admiraţie.

Sa invatam diferenta

iulie 13th, 2008

“Sa invatam care este diferenta intre:

Lucrurile importante si cele urgente;

A ajuta si a te baga peste treaba altuia;

A fi hotarat si a fi obsedat;

A asculta si a auzi;

A trai si a exista;

A spera si a astepta;

A inflori si a inmuguri;

A creste si a se maturiza;

Cunoastere si intelepciune;

A fi curajos si a fi inconstient;

A fi cumpatat si a fi zgarcit”.

Elaine Laycock

Daca ar fi sa masor insuficienta leadership-ului politic de astazi, ea nu s-ar afla in lipsa indivizilor talentati sau a vointei lor, a bunei-credinte sau a profesionalismului, a cadrului democratic sau a libertatilor. Ceea ce le lipseste politicienilor din intreaga Europa, in mod ingrijorator, este instinctul comunicarii, generozitatea, profunzimea si respectul din partea cetatii.

Oamenii politici europeni desavarsesc democratia pe masura ce sfarama increderea oamenilor in institutiile lor. Ei consolideaza libertatea si prosperitatea in timp ce politizeaza pana la satietate viata de zi cu zi. Ei incurajeaza cinismul in detrimentul iubirii si al credintei si demonetizeaza generozitatea, inlocuind-o cu sterilul pragmatism masurabil in voturi. Prea multi politicieni inlocuiesc esenta rara a privilegiului prezentei publice cu divertismentul. Atunci, diferenta dintre un politician si un fotbalist sau o soprana de coloratura devine imperceptibila. Iar aceasta afecteaza institutiile democratice, nu oamenii care le servesc. Fiindca democratia este nu numai de neinlocuit, dar are nevoie sa fie inca mai mult dezvoltata si perfectionata.

Sansa Romaniei de a avea un lider de talia regelui Mihai depaseste sensul formei de guvernamat si atinge direct substanta statalitatii noastre. Regele ilustreaza un fel complementar de leadership, in Romania devenita – institutional – europeana; un mod regal de a fi lider, de a avea putere nu prin bani, prin politica ori prin trusturi de presa, ci prin forta exemplului personal, prin spiritul de raspundere, prin loialitatea fata de tara, prin generozitate si prin indeplinirea rolului de model in societate. Toate acestea nu sub semnul datoriei civice sau al vocatiei istorice, ci al unui fel peren de a reprezenta statalitatea si identitatea romaneasca. Si, mai presus de toate, din respect pentru viata romaneasca si cea europeana, in general, care nu se limiteaza, in realitate, la ingustimea tragi-comica a unora dintre cei care ne conduc politic.

Paradoxurile tranzitiei

Se spune ca civilizatia europeana a migrat in cursul istoriei de la est la vest si de la sud spre nord – de la Atena spre Roma, peste teritoriul Frantei de astazi inspre tarile nordului, acoperind si implinind spatiul european care, apoi, a impulsionat dezvoltarea intregii lumi, cea de peste mari si oceane. Luand-o ca pe o observatie istorica, in dezvoltarea Romaniei in granitele si substanta ei actuale un rol semnificativ l-a avut tanara dinastie romana, ce se revendica biologic din toate centrele „vitale“ europene – de la marea Mediterana la marea Nordului si de la Atlantic la izvoarele Dunarii.

Devenirea Romaniei in urmatoarele decenii sta in puterea romanilor insisi, nu in soliditatea sistemului trans-atlantic in care am intrat. Cu cinci decenii in urma, John Fitgerald Kennedy lansa fraza1: Nu intreba ce poate sa faca tara pentru tine – intreaba ce poti sa faci tu pentru tara. Astazi, Kennedy, ca si regele Mihai (doua personalitati din aceeasi generatie), poate aparea demodat. Adevarul despre rolul cetateanului in democratiile liberale a ramas, insa, acelasi. Sta in mana locuitorulul „cetatii“ sa faca din tara lui amprenta unei natiuni sau sa o transforme intr-o societate cu raspundere limitata.

Drumul Romaniei de la comunism la democratia liberala inseamna si o suma de paradoxuri: oameni care au trait in acelasi spatiu si timp se acuza unii pe altii de a fi existat intr-un sistem pe care nu si l-au ales singuri; in acest timp, societatea este obligata sa se repare, in chip durabil, cu “mesteri autohtoni” si cu “materialul clientului”; o parte a Romaniei profunde crede ca toate relele ii vin de la democratie, iar uneori presa, politicienii si societatea civila produc haos in numele libertatii si exercita bunul plac in numele democratiei; adesea, pentru a scapa de urmele comunismului, noi folosim democratia impotriva libertatii si libertatea impotriva democratiei. In ultimii ani, tranzitia romaneasca a creat cazuri hilaro-dramatice, punand in aplicare zicalele “cui pe cui se scoate” sau “hotul striga hotii”. Toate acestea nu sunt, desigur, inventate de romani si nici nu vor ramane un „drept de autor“ al lor.

In ultimele decenii, modelul leadership-ului european s-a concentrat pe politicieni, an de an, datorita aprofundarii democratiei. Lumea europeana occidentala traieste unul din cele mai mari momente din istoria ei, in privinta dezvoltarii economice, cultivarii pacii, extinderii si nuantarii puterii soft, educatiei, diplomatiei si culturii. Dar aprofundarea democratiei a dus si la o excesiva politizare a vietii de zi cu zi. Astazi, de la Madrid, Paris si Londra, pana la Berlin, Bucuresti si Varsovia, orice gest public este interpretat politic si orice gest care nu are relevanta politica este ignorat. Statele, organizatiile si politicienii au primit numele de “actori”, iar politica a ajuns sa inlocuiasca, asa cum spuneam mai sus, divertismentul. Aceasta s-ar putea sa fie de folos campaniilor electorale, sa fie de folos popularitatii, dar nu ajuta la imbogatirea notiunii de lider, celei de om de stat si nici respectabilitatii si statorniciei tarii.

Provocari pentru lideri

Leadership-ul romanesc de astazi nu face exceptie de la acest fenomen. Doar ca, in plus, el are de facut fata unei statalitati lovite serios in deceniile trecute, saraciei, ambiguitatilor politicii deceniului trecut, slabiciunii institutiilor si lipsei oamenilor de stat.

In timp ce societatea incearca sa se curete de comunism si de securism vazute, pe buna dreptate, ca dusmani ireductibili ai libertatii, democratiei si prosperitatii, identitatea si leadership-ul au de luptat – pe deasupra – si cu viitorul, dat fiind ca globalizarea cere o continua reaseazare, in sistemul international, a statalitatii si suveranitatii.

Experienta post-decembrista a produs noi tristeti si noi cazne regelui Mihai, dar tot ea a reprezentat, dupa un deceniu, sansa Casei Regale din Romania. In ambiguul deceniu al zecelea al secolului trecut, monarhia a constituit subiect de rafuiala intre oamenii politici. Ca in orice rafuiala politica, subiectul disputei nu prea conteaza. El este doar “ciocanul” de dat in capul adversarului. Monarhia, adica institutia compusa din “coroana + putere politica”, era pe gustul a 5% dintre romani, iar ei isi pazeau stindardul cu iubire; ceilalti 95% erau, mai ales, impotriva celor 5%.

La inceputul anilor ‘90, monarhiile europene occidentale pierdusera de mult relevanta politica si reprezentau statul in chip mai degraba simbolic si ceremonial. Pe de alta parte, lumea euro-atlantica a anilor 2000 nu ar fi acceptat niciodata un sistem in care puterea politica sa fie concentrata in mana unui singur om, precum cea, de exemplu, a regelui Ferdinand.

In fine, tot asa cum mediul euro-atlantic este putin sau deloc interesat de momentele istorice in care s-a produs o fractura identitara sau satatala a unei natiuni, tot asa statele care au jucat un rol in scoaterea Romaniei din abisul comunist sunt putin interesate de monarhie. Pentru sistemul international a fost important ca Romania sa se lepede de regimul ante-decembrist, nu sa faca restaurari identitare.

Relevanta Casei Regale

Aici incepe relevanta Casei Regale, astazi. Daca leadership-ul politic romanesc nu ar cunoaste astazi deficiente, daca Romania ar avea douazeci de mii de euro pe cap de locuitor si daca ar functiona ca o masinarie perfecta, Casa Regala nu ar avea o prea mare relevanta, indiferent de viziunea, legamantul sau talentele ei. Faptul ca familia noastra are un rol de jucat in Romania de astazi nu se datoreaza, asadar, nici simpatiei oamenilor politici fata de monarhie, nici nelinistii tarilor lumii fata de continuitatea statala sau identitatea noastra.

A inceput sa fie limpede, insa, o manifestare a instinctului binelui national la romani, chiar daca ei nu il numesc astfel. Acest instinct a trecut prin epoci si culturi, prin mode si sisteme, s-a strecurat miraculos printre tradari si distrugeri, prin fantezii institutionale si democratii originale si a re-aparut, surprinzator, la indivizi sau generatii care nici macar nu stiau ca el exista.

Oamenii au o nevoie telurica de a purta un nume. Societatea are instinct, nu numai nevoi. Democratia si libertatea, alaturi de curcubeul lor de valori impartasite nu cred ca pot exista fara valorile statorniciei: puterea exemplului personal, loialitatea, generozitatea, spiritul de raspundere, rolul de model.

In plus, daca vom cobori de la inaltimea metaforelor pe solul pragmatismului, vom vedea ca institutia, pentru a putea lucra, nu are nevoie numai de regulamente, ci si de oameni care sa le respecte. Pentru a putea domni legea, este nevoie de oameni care sa aiba impresia ca domnia legii este necesara.

Lumea europeana de maine nu are nevoie de tari prospere si predictibile in vest si de cazuri de “democratura” in est. Uniunea Europeana are nevoie sa construiasca o paradigma noua pentru sistemul international, dovedind ca statul-natiune, inventat tot de Europa acum trei sute de ani, poate avea un urmas, in sistem. Pentru aceasta, tarile din estul european, recuperat politic si sistemic, trebuie sa devina o sursa de energie si de inspiratie, nu o greutate pe umerii occidentului.

Presedintele Kennedy, un democrat convins, nu s-a sfiit sa vorbeasca despre excesele puterii in democratie. El spunea2: „Cand puterea indreapta omul catre aroganta, poezia ii aminteste despre limitele umane. Cand puterea ii ingusteaza orizontul preocuparilor, poezia aminteste omului despre bogatiile si diversitatea existentei lui. Cand puterea corupe, poezia curata. Pentru ca arta statorniceste adevarurile de baza ale omului care trebuie sa serveasca drept fundament al judecatii noastre“.

In Romania europeana de astazi, in multe cazuri, puterea politica indreapta omul catre aroganta, ii ingusteaza orizontul preocuparilor si il corupe. Acest lucru nu a incetat sa fie adevarat, din 1989 incoace. Nu stiu precis la care „poezie“ se referea Kennedy, dar stiu ca in tara noastra de astazi, regalitatea este un antidot la chiriasii istoriei si la aventurierii politici.

Daca gasim timp si resurse sa fim inca, in anul 2008, o pepiniera de lideri originali si impredictibili, putem sa gasim timp sa deschidem ochii in fata principiilor si valorilor care ne-au facut neamul cu o picatura mai demn.

Radu, Principe de Hohenzollern-Veringen

România are nevoie şi de (noi) jurnalişti

iulie 13th, 2008

Am greşit şi eu destul de mult, scriind vrute şi nevrute. Un autor american, Scott Adams, părintele personajului Dilbert (mult mai cunoscut decât autorul lui), spune că lumea e prea complexă pentru a avea în permanenţă numai păreri deştepte despre ea, aşa că majoritatea timpului ne-o petrecem purtându-ne prosteşte. Uitându-mă mai atent la mine, îmi dau seama că, în ceea ce mă priveşte, cam are dreptate.

Conştiinţa prostiei însă, parcă îl face pe om mai puţin rău, sau cel puţin aşa mi se pare. Pe aceeaşi linie logică cred că în rolul de jurnalist pe care mi l-am asumat uneori nu am greşit în mod inteligent, adica pentru a induce în eroare, ci am greşit cumva sincer, chiar fără să cunosc adevărul. Sesizaţi diferenţa…

Pe de altă parte, ajungând să deosebeşti în propriul comportament o zi buna de una rea, o reacţie inteligentă de una greşită, apare riscul de a începe să-i percepi şi pe ceilalţi în mod ceva mai obiectiv. Aşa am ajuns să consider că majoritatea presei şi a jurnaliştilor din România se află, în pofida a ceea ce am putea numi o stare de conştiinţă înaintată în raport cu majoritatea cititorilor, totuşi încă într-o zonă plină de tenebre şi înapoiere faţă de ceea ce ar trebui să fie ziaristica, în epoca în care trăim.

Care sunt principalele boli de care se suferă? Voi enumera doar câteva:

Frecţionita
Frecţionita este înclinaţia subtilă a ziaristului român de a se „da” cu cititorul. Ziaristul pus pe frecţionită va căuta să-şi facă cititorul să se simtă cât mai bine, să-i aţâţe pornirile viscerale către spânzuratul, cel puţin simbolic, al „duşmanului”. Evident, Binele şi Răul sunt clare în articolele frecţionistice, iar „Ziaristul român” este indubitabil exponentul Binelui. Forma eruptivă a frecţionitei este pupincurismul – îndelung exersată sub dictatura ceauşistă dar având totuşi semnificative sechele.

Urechita
Boală veche şi cam incurabilă, Urechita este nimic altceva decât scrisul după ureche. Afirmaţii neverificate, neînsoţite de o rezervă menţionată în clar până la o posibilă confirmare, broderii pe teme din auzite de la televizor sau de pe scara blocului reprezintă un loc prea comun ca să-i mai acordăm spaţiu aici.

Papalismul
Emiterea de „Bule Papale”, de preferinţă într-un fel de „nouă latină” a timpurilor noastre (barbarisme, neologisme, diverse agramatisme puse la un loc în mod pompos) dar care totuşi pare să aibă un sens, califică în categorii ireductibile evenimente, oameni, atitudini, fapte. „Ziaristul român” nu dialoghează, nu răspunde la e-mailuri, nu corectează erorile care i se semnalează, nu mulţumeşte. Este pur şi simplu divin prin definiţie.

Fudulismul
Ar fi trebuit s-o trec prima, pentru că „Ziaristul român” nu scrie pentru public în general ci pentru a fi remarcat de public. Nu scrie într-un limbaj simplu, pe înţelesul tuturor, ci îşi etalează vocabularul (adesea foarte sărac, de altfel). Faptele însele se găsesc pe un plan secundar – contează interpretarea „Ziaristului român”.

Mă opresc aici, invitându-vă (nu din frecţionită, vreau să sper) să adăugaţi şi alte boli ale ziaristicii româneşti contemporane pe care le consideraţi semnificative. Vă invit totodată (nu din papalism, vreau să sper) să reflectaţi asupra opiniei pe care v-o supun atenţiei şi anume ca România merită o presă de un tip nou (nou pentru România, căci jurnalismul profesionist, de înaltă clasă nu mai trebuie inventat, el există şi funcţionează în multe ţări, în special în SUA şi Marea Britanie).

Dacă ajungeţi la aceeaşi concluzie cu mine, pe care o împărtăşeşte şi Petru Clej, Redactorul Şef ACUM, avem rugămintea să ne ajutaţi să facem şi ceva concret:

Începând cu 1 Septembrie, vom organiza o Practică Jurnalistică prin Corespondenţă. În cadrul acestui program ne propunem efectiv să lucrăm direct cu tineri care doresc sa îmbrăţişeze meseria de jurnalist şi să-i îndrumăm pe o cale prin care să evite cel puţin bolile sus-menţionate…

Cei cu care vom lucra nu vor primi diplome sau posturi. Dar vor avea recomandările noastre personale, în scris. Dacă cunoaşteti pe cineva care este interesat(ă) de această experienţă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa editor@romanialibera.com.

Spuneţi tuturor cunoştinţelor dv. care nu ştiu deja, că este important a se lăsa spaţiu numai DUPĂ semnele de punctuaţie. Pe curând!

‘Şi totuşi… viza de tranzit nu înseamnă viză de intrare…’ – reportaj la Consulatul României de la Chișinău

iulie 11th, 2008
Decizia României a fost primită cu scepticism în fața Consulatului de la ChișinăuDecizia României a fost primită cu scepticism în fața Consulatului de la Chișinău

Pe strada Vlaicu Pârcălab, în imediata apropiere a Consulatului României la Chişinău, coada din faţa Consulatului a crescut vizibil în comparaţie cu zilele anterioare. “E sezon estival, merg în vacanţe, merg la admitere… de asta e aşa”, circulă tot felul de zvonuri explicative. Cererile pentru obţinerea vizelor nu se mai depun on-line ca până acum, ci personal, de către fiecare solicitant în parte. Cererile se depun la sediul nou al consulatului de pe strada Gr.Ureche, colţ cu str. Ismail.

Un vox pop realizat joi 10 iulie în faţa Consulatului imediat după publicarea în mass media a ştirii despre acordul ce va intra în vigoare începând de astăzi vine să demonstreze că moldovenii se află într-o stare de haos informaţional.

Aflându-se mereu la răscruce de drumuri, fiind nevoiţi să adopte mereu decizii din mers datorită legislaţiei interpretabile, menită să creeze confuzii în mintea cetăţenilor, ei sunt mereu în căutare de răspunsuri, de clarificări, asemeni croitorului învăţat să măsoare de zece ori înainte de a tăia o dată.

Aşadar, de vineri 11 iulie, cetăţenii Republicii Moldova care au obţinut viză din partea unui stat din spaţiul Schengen sau care au drept de şedere legală în ţările europene nu vor mai avea nevoie de viză de tranzit pentru România.

Fără a sta mult pe gânduri, paşii m-au purtat spre consulat, pentru a vedea la faţa locului cum au primit cetăţenii moldoveni această ştire, care este reacţia lor privind ridicarea obligativităţii vizelor de tranzit sau înfiinţarea la Cahul etc etc…

Apropiindu-mă de masa de oameni, de departe am fost întâmpinată de un tânăr care mi-a spus să îi prezint cauza pentru care mă aflu acolo. Pentru că el mi-ar putea înlesni obţinerea mai uşoară a vizei, dacă sunt interesată. Alţii, din tagma lui, urmăreau reacţia mea, invidioşi probabil pe cel care le-o luase înainte. Mi-am cerut scuze şi am spus ca nu sunt interesată.

Privind în jur, am putut constata din nou rapiditatea cu care se încearcă obţinerea de beneficii de pe urma oricărei oportunităţi: cafea se produce aici în regim non-stop (mulţi sunt cei care îşi petrec aici şi nopţile), 30 lei MDL costă patru fotografii făcute la minut (nu contează că trebuie numai una, ei oricum fac patru), 30 lei MDL pentru completarea unei anchete în caz ca persoana interesată nu se descurcă, alţi 30 de lei MDL pentru asigurarea corectitudinii acesteia, un xerox care funcţionează non-stop la turaţie maximă… O adevărată piaţă de desfacere a diverselor servicii. Doar loc de cazare nu există, oamenii dormind noaptea pe gazonul din faţa sediului instituţiei.

Scepticism

Trecând peste acest aspect, mă apropii aşadar de persoanele aflate în rând.
A fost de ajuns o singură întrebare, referitoare la efectele privind ridicarea obligativității vizelor de tranzit şi înfiinţarea consulatului la Cahul, iar răspunsurile aveau să se constituie în tot atâtea subiecte de presă, pe seama cărora un jurnalist şi-ar putea lesne încărca agenda de lucru pe o semnificativă perioadă de timp.

Primul răspuns a venit pe un ton destul de înţepător, tot sub forma unei întrebări:

“Păi ce părere avem? Dvs aţi citit comunicatul de presă emis de Ministerul de afaceri Externe al României?”
Din fericire pentru mine ştiam (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=7743). Astfel încât am putut continua dialogul, în jurul meu adunându-se din ce în ce mai multe personae.

“Ei bine, a continuat domnul stăpân pe situaţie. Aţi văzut cât e de confuz şi de interpretabil, pornind chiar din titlul său? “Cetăţenii străini pot tranzita, în anumite condiţii, teritoriul României, fără vize de tranzit”? În anumite condiţii? Care ar fi acelea, în ce-i priveşte pe cetăţenii moldoveni, atât de “străini” dintr-o dată?

Şi apoi, cine ne spune clar ce înseamnă “vize de tranzit”? Se referă doar la cei care tranzitează? Despre ei a mai fost vorba o dată. La începutul anului. Atunci, la data de 31 ianuarie, aflasem că Parlamentul European a permis României, Bulgariei şi Ciprului acceptarea pe teritoriul lor a călătorilor în tranzit spre o ţară Schengen. Termenul maxim de aflare în ţară putea fi de cinci zile”.

“Cred că mai degrabă poti obţine viza Schengen decât viza pentru România”, s-a alăturat o doamnă. “Ştiu cum se comportă la vamă cu călătorii şi îmi este frică să nu fiu lăsată pe teritoriul României. Se pare ca românii nu prea ne vor să intrăm în ţară, însă noi îi vrem”, încercă ea să glumească.

Interlocutorul meu nu se lasă.

“Referitor la informaţia cu vizele Schengen, eram convins că informaţia e oficială. Deoarece însuşi Ministrul de Externe, Adrian Cioroianu spusese: „Şi în România, şi în Bulgaria şi în Cipru cetăţenii moldoveni posesori ai unei vize Schengen nu vor mai avea nevoie de vize de tranzit”. Devenisem curios să aflu din ce cauză Consulatul României din Chişinău nu este interesat să confirme acest lucru, destul de important.

S-au emis atunci multitudine de păreri: sau că lucrătorii sunt puţin informaţi; sau că şi în acest caz ca şi în alte multe cazuri consulatul are altă părere decât MER; sau consulatul din Chişinău se subordonează Ministerului de Interne şi de aceea, implicit şi prin comportarea conducerii lor se vede că diferă de comportarea unor diplomaţi, concluzia fiind că numai în Moldova e posibil ca “lucrătorii poliţiei unui stat să activeze ca diplomaţi, dar cu maniere de jandarm”.

“Mare zarvă s-a stârnit şi atunci”, intră în vorbă un alt domn. “Însă dintr-o discuţie cu poliţia de frontieră Vaslui, am aflat că pot circula fără vize de tranzit, numai cetăţenii moldoveni care au permis de muncă pe cinci ani, în una din ţările Schenghen. De la tribune, în scopuri personale fac bine la toţi moldovenii, iar realitatea – ca de obicei… Iat-o aici”, conchise noul venit.

Confuzie

O studentă se apropie de noi şi confirmă: “Da, atunci, nici la vama Albiţa nimic nu ştiau, şi te îndreptau la Ministerul Interne la Bucureşti sau la nu ştiu care serviciu”.

Colega ei se apropie şi îşi cere voie să ne povestească propria păţanie vis-à-vis de informaţia lansată în eter la acea dată. A scos o mapa de documente, deoarece cazul o afectase foarte mult, intenţionând chiar să dea atunci statul în judecacată pentru ce i se întâmplase: “Deţineam multivize anuale Shengen eliberate de Serviciul Consular al Ambasadei Franţei la Chişinău. În 3 sau 4 februarie am sunat, cu mare greutate (pentru că este aproape imposibil să reuşeşti) la Consulatul României la Chişinău şi am întrebat următoarele: “dacă sunt posesor al unei multivize anuale Shengen, eliberată de Serviciul consular al Ambasadei Franţei la Chişinău, şi plec în spaţiul Shengen, la întoarcere, în 14.02.2008, vreau să trec prin Timişoara. Am bilet de retur Milano-Timişoara. O zi să rămân în Timişoara. Şi în ziua următoare – să revin la Chişinău tot cu avionul. Este posibil?”.
Mi s-a răspuns foarte nervos că am 5 zile să tranzitez ţara la plecare spre ţara de destinaţie şi 5 zile la întoarcere. Am rugat să mi se spună pe ce se bazează şi mi-a spus că dacă n-am încredere, n-am decât să nu mă duc.

Pe data de 14, la Timişoara mi s-a spus că nu am voie să rămân, şi nici nu am voie să tranzitez. Mi-au făcut o copie xerox de pe Regulamentul de trecere a frontierei, în special:

Art. 5 – condiţii de intrare pentru cetăţenii statelor terţe p.1.b. spun următoarele “să fie în posesia unei vize valabile, dacă se solicită, conform Regulamentului Consiliului (EC) nr. 539/2001 din 15.03.2001 care enumeră statele terţe ale căror cetăţeni trebuie să fie în posesia unei vize când traversează frontierele externe şi statele ai căror cetăţeni sunt exceptaţi de la această cerinţă, cu excepţia cazului în care posedă permis de şedere”; p.4.a. “prin derogare de la paragraful 1: cetăţenilor statelor terţe care nu îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la paragraful 1 dar sunt în posesia unui permis de şedere sau a unei vize de reintrare emisă de unul dintre statele membre sau, în situaţiile în care se cer, ambele documente, li se va permite intrarea pe teritoriul altor state membre, în scopul tranzitului, astfel încât să poată ajunge pe teritoriul statului membru care a emis permisul de şedere sau viza de reintrare, doar dacă numele lor nu se vor afla pe lista naţională de alerte a statului membru ale cărui frontiere externe intenţionează să o treacă şi alerta este însoţită de instrucţiuni de a refuza intrarea sau tranzitul”; şi acelasi p.4 la b. “cetăţenilor statelor terţe care îndeplinesc condiţiile prevăzute în paragraful 1, cu excepţia celei de la punctul (b) şi care se prezintă la frontiera li se poate permite intrarea pe teritoriul statelor membre în cazul în care li se eliberează viza la frontieră, în conformitate cu Regulamentul Consiliului (EC) nr. 415/2003 din 27.02.2003 privind eliberarea vizelor la frontieră, inclusiv eliberarea unor asemenea vize marinarilor în tranzit.”
Dupa ce mi-au spus motivele, mi-au făcut un act care se numeşte Refuzul intrării la frontieră, în care îmi spun că am fost informată că mi se refuză intrarea în ţară, potrivit O.U.G. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată şi actualizată, pentru următorul motiv – nu are viza valabilă.
M-au impus să-mi procur bilet şi m-au urcat la ruta din aceeaşi zi spre Chişinău”.

Dl Necula (aveam să aflu mai târziu cum îl cheamă, căci am discutat pe mai multe teme ulterior cu dumnealui) a intrat în discuţie, spunând că la începutul anului consulatul dădea dezminţiri vis-a-vis de tranzitările prin România. “La consulatul României cică se spunea: Ai viza Shenghen? Poti intra în România! Dar trebuie să vă clarificaţi în ce priveşte noţiunile de vize, titlu de sejur, carduri de identitate europene. Concluzia era că cine are simplă viză Shengen nu poate tranzita România fără viza tranzit cu excepţia celor care au rezidenţe europene”.

Diana, o agentă de turism, aflată la consulat în interes de serviciu ne spune că ea atunci a ajuns în posesia informaţiei concrete vis-a-vis de vize tranzit, deoarece lucra şi cu rute internaţionale. Astfel, de la consulat i-au negat ferm că cei care au viză Shengen, ori bulgară nu au nevoie de vize tranzit: doar cei care au rezidenţe, carduri europene nu au nevoie de vize tranzit sau chiar şi de intrare. Dar cei care deţin vize Shengen (fie şi multiple-anuale), bulgare necesită vize de tranzit prin România.

Dl Necula se apropie din nou: “Parlamentul European este deocamdată unul dintre organele legislative al UE, de aceea toate deciziile adoptate de acest for sunt valabile pentru toate ţările membre ale UE. Problemele care apăreau au putut fi legate de perioada de implementare a legii într-o anumită ţară, în cazul nostru România, de interpretarea inexactă a termenilor de către serviciul de presă care a dat ştirea sau, de ce nu, de incompetenţa serviciului vamal. Doar ştim cu toţii şi de cazul aleşilor locali din România care nu au fost lăsaţi să treacă graniţa Republicii Moldova…”

Nemulțumire

“Oameni buni, îşi face loc o doamnă care ne ascultase până atunci. Despre ce vorbim noi aici? De ce să ne bucurăm? Cu ce ne ajută pe noi acest acord? Cu nimic. Îi ajută doar pe moldovenii care tranzitează România, venind din exterior. Or, problema noastră e alta: noi stăm aici că vrem să intrăm în România. Asta nu se numeşte tranzit. Se numeşte vizită. Ca să te califici pentru tranzit, trebuie să demonstrezi că intrarea ta în România este pentru a tranzita, nu pentru a rămâne. Vreau să zic că chiar şi cei care deţin viza de reşedinţă într-o ţară europeană au nevoie de viza de tranzit!”

S-a făcut linişte. Cei mai mulţi vor să intre în România, nu să o tranziteze! Deci în ajutorul lor, cu ce vine practic acest acord?

Ma apropii din nou de dl Necula. Are aproape 50 de ani. De origine este din Cahul. Se bucură că în sfarşit se vor relua negocierile pentru deschiderea acolo a unui centru de emitere a vizelor. Dl Necula vrea să meargă la mare. În România. Le-a promis copiilor. De vinerea trecută a rugat pe cineva să îl noteze pe listă. De marţi stă acolo. Astăzi dimineaţa speră să reuşească să intre la rând.
“S-a aglomerat mult în ultimele zile, afirmă dl Necula. Oamenii par totuşi multumiţi de noua modalitate de solicitare a vizelor. Merge mai repede. A ieşit şi ambasadorul, a vorbit cu noi, s-a adresat frumos. N-am avut nici o problemă. Intră cam 700 de persoane pe zi”, explică dumnealui.
“Cât despre cei care vor tranzita… Nu ştiu nimic”, a mai adăugat el.

Mihai Sava e doctorand în arheologie. Trebuie să plece pe două săptămâni în Austria. Viza pentru Austria a obţinut-o fără probleme. Repede. Pe cea română, însă… A fost nevoit să renunţe şi să plece prin Ucraina.

Victoria se află la rând pentru a pune vizele pe paşapoartele mebrilor asociaţiei culturale pe care o administrează. “Îţi vine să îţi iei lumea în cap…”, se limitează ea în a spune.

“Campanie electorală, domniţă! Se apropie alegerile şi comuniştii vor să ne scoată ochii cu ce fac pentru noi”!, zâmbesc cu subînţeles un domn şi o doamnă, soţ şi soţie, care doresc să meargă la copii, în România.

Doamna Coval, aflată şi ea la rând, e aproape disperată. Consideră că moldovenii sunt cei mai năpăstuiţi de pe pământ. Din Rusia, moldovenii, cei mai mulţi din şirul de migranţi ilegali vânaţi prin Moscova, au fost reţinuţi şi transportaţi la secţia de interne din capitala moscovită. “Condiţiile care se impun sunt din ce în ce mai grele.Cercul se strânge tot mai strâns. Suntem speriaţi…”, încheie dna Coval.

Introducerea vizelor de călătorie odată cu aderarea la 1 ianuarie 2007 a României la Uniunea Europeană a declanşat un adevărat haos care a afectat zeci de mii de cetăţeni din Republica Moldova, care până atunci călătoreau în România doar cu paşaportul. Vămile din est sunt mai puţin aglomerate tocmai din motivul scăderii traficului.

Modalitatea de a obţine viza de intrare în România
Am profitat de aflarea mea acolo şi am ţinut să precizez pentru cititorii ACUM noile reguli de obţinere a vizei pentru România:

Cererile de vize de la persoanele fizice sunt preluate direct la secţia consulară, pe principiul “primul venit, primul servit” între orele 8.30 si 16.00. Fiecare dintre ei primeşte un bon cu un număr de ordine.
Există două numere de telefon la care cei interesaţi pot obţine informaţii vis+s+vis de obţinerea vizei pentru România: fix: 022 22 83 60, între orele 08 – 16 şi mobil 0693 08 160, în afara acestui interval orar.

PROGRAM DE LUCRU CU PUBLICUL

LUNI 08,00 – 16,30 – preluare cereri de la persoane fizice, inclusiv de la cele înscrise pe listele întocmite de unele ambasade de la Bucureşti, pentru toate categoriile de vize

MARŢI 08,00 – 16,30 – preluare cereri de la persoane juridice (organizaţii neguvernamentale, firme comerciale, asociaţii culturale şi obşteşti, cluburi sportive, etc.), pentru toate categoriile de vize

MIERCURI 08,00 – 16,30 – preluare cereri de la persoane fizice, inclusiv de la cele înscrise pe listele întocmite de unele ambasade de la Bucureşti, pentru toate categoriile de vize

JOI 08,00 – 16,30 – preluare cereri de la persoane juridice (organizaţii neguvernamentale, firme comerciale, asociaţii culturale şi obşteşti, cluburi sportive, etc.), pentru toate categoriile de vize

VINERI 08,00 – 16,30 – preluare cereri de la persoane fizice, inclusiv de la cele înscrise pe listele întocmite de unele ambasade de la Bucureşti, pentru toate categoriile de vize

PRECIZĂRI:

1. Accesul se realizează pe baza tichetelor distribuite în ordinea sosirii.

2. Paşapoartele se eliberează de luni până vineri, între orele 08,00 – 16,30, prin acces liber, pe un culoar separat de cel al depunătorilor de cereri.

3. Formularele de cereri de vize le puteţi obţine gratuit, la cerere, de la biroul informaţii, între orele 08,00 – 16,00, la care accesul este liber.

4. Detalii referitoare la documentele pe care trebuie să le conţină dosarul de viză găsiţi la avizierele exterioare sau le puteţi obţine la telefoanele 260737 şi 260747, la orice oră, precum şi la biroul de informaţii, în intervalul 08,00 – 16,30.

PRIMA FERICIRE

iulie 11th, 2008

mereu…
bogatul se va considera
înaintea săracului,
dar niciodată…
bogatul nu va ajunge
bogăţia săracului…
pentru că el, săracul,
nu uită să se aplece,
să sărute pământul,
să se închine minunii
pe care Dumnezeu
a lăsat-o tuturor,
iubirea…
slavă săracului,
care îşi ridică ochii
spre slava cerului,
care se roagă
pentru ochiul bogatului,
pentru ziua
când lumina îi va arăta
cărări dumnezeieşti…
slavă săracului,
care mai respiră viaţa,
simplu,
care mai adună vise,
simple,
pe margini de zi,
pe margini de noapte…
unind silabe pierdute
în valuri ceţoase,
găsind răspunsuri
în cercuri lutoase,
săracul îşi prelungeşte
timpul…
prin speranţă
trăieşte săracul,
bucuros în sărăcia lui!
şi Dumnezeu
slăveşte sufletul lui,
mereu…

28 aprilie 2007, 21:03
Din volumul “Doimea materiei”,
Ed. Carminis, Piteşti, 2007

un concert la doua „PIANE”

iulie 11th, 2008

PIANUL

Pianul,
e o soapta a sufletului meu
ce ma ingana mereu, tot mereu,
cu clape de clestar,
cu un sunet de gand primar,
ca visele mele,
amurg printre stele.
Intind mana spre ele
si simt o mare, o mare durere.
Ma transform intr-o soapta
de vanturi purtata
printre plete de copile, abandonata.
Cu muzica ta,
voi atinge infinitul
pe care-l voi strange
in palma mea
si-l voi purta
pana-n inima ta!
Muzica ta, imi deschide
intreg universul,
pana ce, o pleoapa de timp
peste tine se-asterne
si ma inunda in tacere.
Spuma de mare
de clape purtate,
trezeste mii de doruri
ce-mi sparge oglinda de valuri,
imi aduce soapte
si buze fierbinti de iubire,
bratele, inmiite liane
ma impresoara si ma inconjoara
pana ce din doua corpuri
vom avem doar unul!
Imi aud sufletul
ce canta si se-nchina,
imi aud visul
ce te cauta prin noapte,
imi aud gandul
la tine pe clape!

RODICA CERNEA
GALATI
30.08.2007

PIANUL

D-ne!………
e atata durere,
atata raceala,
ca sufletul meu e un aisberg pribeag
intr-o mare de gheata!
Mi-a inghetat tacerea
alaturi de mana intinsa spre sufletul tau,
mi-a inghetat dorul si visul de iubire,
mi-a inghetat si lacrima,
si ziua senina.
Am inghetat strigandu-mi deznadejdea
si dorinta de tine,
intunericul a inghetat si el,
dorindu-mi iubirea!
Un val ce se sparge de sufletul tau
ma cheama spre tine,
sa ating clipa,
sa-mi intind aripa,
sa ma pierd in negura de stele
pana vei fi si tu printre ele.
Pianul ne dezleaga
de durerea ce ne leaga,
ne trimite pe o unda de lumina
spre o zi senina,
ce poate, ne va incalzi,
ne va ocroti,
ne va atinge sufletele
cu raze de soare si ne va iubi!
Ne trimite tacerea,
in care, poate, ne vom regasi,
ne trimite iubirea
ce ne va invalui,
ne trimite un val de speranta,
de muzica,
de viata,
si-un sarut ce va topi
inima ta de gheata!
Ne deschide ferestre spre viata,
ne duce pe nisip
la soare,
ne da frumusete
dar si culoare,
ne da \”binete\” dimineata
si ne spune “noapte buna”, seara,
clapele de crystal,
ne dau si o simfonie-n dar.
Te topesti si te incalzesti,
ma regasesti, ne regasim
si iarasi ne iubim!
Imi saruti gandul,
imi saruti si umbra
renasc iarasi
si ma hranesti cu iubire
gheata acum…..
e doar o amintire!

RODICA CERNEA
GALATI
31.08.2007

Fătălău

iulie 11th, 2008

Trec pe drumeagul înfierbântat de soarele verii.
Spulber colbul cu tălpile goale.
Îl compar cu mălaiul din ladă şi râd;
Din colb nu se face mămăligă.
Galben-gri, ninge penele gâştelor albe
În cârd către baltă.
Mama mi-a pus două mere în traistă.
„Să te răcoreşti de ţi-o fi sete.
Şi vezi măi băiete, nu sta toată ziua cu fetele.
Intră şi tu printre băieţi, că de-acuma eşti mare!”
„Mamă, Grigore îmi zice fătălău.
Dacă nu îi aduc apă de la Măgură,
Mă bate; e mai mare.”
Pe la poarta Lenuţei trec degeaba.
Nu sunt acasă.
Au plecat cu ceapă la Tăşnad.
O să-i cumpere încălţări noi şi rochie din mătase.
Lângă biserică, dinspre Coltău apare Grigore.
Are cinci gâşte.
Sunt săraci, dar sunt răi.
„Băi fătălău, ce ai azi de mâncare?”
„Două mere, Grigore, doar două mere;
Să-mi ţină de sete.”
„Du-te măi acasă şi pune în traistă
Slănină şi pită multă.
Mi-e foame rău.
Am eu grijă de gâşte.”
„Mama nu e acasă, Grigore
Iar tata, ştii şi tu, e ca un călău.”
Nu a insistat; îi era frică de tata.
Am împărţit merele.
Grigore s-a dus la izvor după apă.
Mi-a adus şi mie;
În gamela lui, „pradă de război!”
Din ziua aceea nu mi-a mai zis fătălău.

Dan David, Los Angeles, Feb. 18-2007.

Zori Incetosate – Capitolul VI (Partea 1-a)

iulie 11th, 2008

Se ridică negura
I
Dintr-o dată , totul s-a schimbat în jurul nostru; strada s-a însufleţit cu o nouă trăire, oamenii au revenit la casele lor, care le mai aveau întregi, se putea respira în voie şi nu mai era cazul să ne mai înfundăm în canalul acela întunecat şi ră mirositor. Apăruseră tot felul de ziare noi, majoritatea în numai o singura coală de hârtie şi cu denumiri noi ca „Scânteia” şi „România Liberă”. Ziarele erau vândute de copii în picioarele goale şi iţari, cu teancuri de foi sub braţ, strigând în gura mare ultimile ştiri în timp ce alergau după trecători. Din aeroplane se arucau afişe ce se risipeau prin aer pe unde de vânt şi aterizau dansând pe pământ, acoperind strada ca neaua pe timp de iarnă. Tutungeria de la colţ a lui nenea Bucur s-a redeschis şi eu mi-am făcut drum în faţa tejghelei lui să întreb dacă a apărut Universul Copiilor. Tata a venit acasă din oraş în ziua acea şi ne-a spus că a început să lucreze la ziarul „Viitorul” aparţinând partidului lui Brătianu. Plutea în aer un optimism binefăcător, resimţit de fiecare şi eram veseli ca după un vis urât, că am scăpat teferi din război şi că ne putem bucura din nou de frumuseţea verii, a florilor ce mijeau din grămezile de moloz şi din ruinile ce ştirbeau farmecul acestui oraş vechi şi îndrăgit. Încă nu văzusem pe ruşi în Grant, dar şi-au făcut apariţia în centrul oraşului. S-a organizat în pripă o primire cu flori, lozinci şi steaguri roşii la care câţiva politicieni le-a urat bun venit. Curând soldaţii ruşi au început să colinde cârciumile, se luau de femei pe stradă şi opreau noaptea pe trecători în drum, cerândule bani, inelele şi în special ceasurile de la mână. Într-una din zile ne-am pomenit în curte cu doi tineri în zdrenţe, cu picoarele goale şi murdari ca nişte ţigani. S-au apropiat de uşa de la intrare unde au văzut-o pe mama şi au rostit fără siguranţă, mai mult ca o întrebare: “Tanti Berta?…” Mama i-a măsurat din ochi, a dus mâna la gură şi, începând să plângă, i-a îmbrăţişat pe rând: “Ticu, tu eşti? “ “Benu! Ce-ai crescut!” I-a băgat în casă, a adus pe masă tot ce avea de mâncare şi s-a aşezat şi ea, privind mirată graba cu care mâncau, parcă le-ar fi fost frică să nu le ia cineva bucatele din faţa. Simona şi cu mine, aşezaţi în faţa lor pe scaunele rămase libere, îi priveam curioşi, încercând să ne amintim dacă într-adevăr oamenii din faţa noastră puteau fi cei pe care i-am cunoscut. După ce s-au săturat, mama i-a întrebat unde sunt ceilalţi, dece nu au venit împreună cu toţi?. Răspunsul l-am primit de la Ticu : “Numai noi şi Segiu mai suntem în viaţă” Vorbeau pe rând, când unul, când celălat, cu întretăieri şi lacrimi, în special mama, care a găsit în tanti Raşela nu numai o soră înţelegătoare şi devotată, dar un suflet a cărui mărinimie nu cunoştea margini. Acum, că a aflat vestea morţii ei, nu-şi putea opri lacrimile, având o nevoie dureroasă să dea afară din inima, din gâtlejul ei, acel nod care-i oprea răsuflarea. Şi băieţii plângeau. Apoi au continuat povestirea. I-mi amintesc numai faptul că au dus-o foarte greu, că au trăit în mizeria, frig şi foame. Scormoneau în gunoaiele oamenilor să găsească ceva de mâncare. Şi-ua făcut culcuş prin grajdurile părăsite şi de multe ori dormeau sub cerul liber în plină iarnă. Într-un sat numit Moghilev, s-au îmbolnăvit cu toţi de tifos exantematic si au zăcut toţi cinci pe priciul unui pod, zile în şir. Delirau in fierbinţeală şi frisoane şi-şi trăgeau în incoştienţă unul de pe celălalt zdrenţele cu care erau înveliţi. După un timp, Dumnezeu ştie cât, unul din ei, recăpătându-şi conştiinţa, a descoperit că trupurile părinţilor erau îngheţate, dar a continuat să zacă în vecinătatea cadavrelor, neavând putere să-i îngroape. Nimeni nu ştie când s-au prăpădit. Pe atunci, când toate zilele erau la fel, noţiunea de zile ale săptămânii şi data dispăruseră odată cu celelalte noţiuni care acum păreau cuvinte fără noimă, al căror înţeles memoria refuza să-l mai păstreze.
II
Din articolele culese de pe internet reiese că în vara anului 1940, sub presiunea Germaniei, România s-a văzut nevoită să cedeze Rusiei Basarabia şi parte din Bucovina, partea din Nord a Transilvaniei la Ungaria şi Dobrogea la Bulgari. Făcând aceste concesii, România nu a mai fost invadată de trupele nemţeşti, devenind astfel un satelit al Germaniei Naziste. La 6 septembrie, regele Carol al II-lea abdicase în favoarea fiului său Mihai, iar generalul Ion Antonescu, fost Ministru al Apărării în guvernul Goga, luase puterea. În guvernul său mulţi minştri aparţineau faimoasei Gărzi de Fie, care a instituit în ţară poliţia legionară după model nazist. La 21 ianuarie 1941 Garda de Fier s-a revoltat contra lui Antonescu şi a încercat să ia puterea. Luptau împotriva armatei pentru controlul organelor de stat şi în acelaş timp au organizat un progrom în populaţia evreiască din Bucureşti la care, urmând modelul legionarilor, mulţi huligani s-au alăturat. Casele evreieşti au fost devastate, prăvălii au fost arse, sinagogi au fost desacralizate sau arse din temelii, mulţi evrei au fost măcelăriţi sau arestaţi după liste pregătite anterior. Cadavre au fost găsite în pădurile din jurul Bucureştiului sau în cuiele abatorului, cu placarde atârnându-le de gât cu inscripţia “Carne Cuşer” În oraşele din provincie nu au fost acte de violenţă de asemena duritate pentru că armata avea totul în control şi susţinută puternic de Antonescu. De asemeni în capitală armata a reuşit să aresteze capii rebeliunii legionare, să instaureze liniştea, dar mulţi dintre conducătorii Gărzii de Fier şi-au găsit refugiu în Germania. La 22 iunie 1941 a început războiul contra Rusiei. Armatele Germane şi Române erau aliniate de-a lungul Prutului aşteptând ordinul de intrare în Bucovina şi Basarabia. Ordinul a fost primit abia la 3 iulie 1941 şi, incurajaţi de doctrina “Soluţiei Finale”, la 29 iunie au participat la progromul din Iaş, la care au murit mulţi evrei. La începutul lui august 1941, românii au început să trimeată deportaţii din Bucovina şi Basarabia peste Nistru într-o zonă ocupată de armata germană, cunoscută sub numele de Transnistria. Germanii au refuzat să accepte pe deportaţi şi au tras în ei, forţându-i să se întoarcă înapoi. Între două focuri, mulţi evrei au pierit in apele fluviului ori împuşcaţi de jandarmi. Din 25,000 de persoane care au încercat să treacă Nistrul la Sampol, numai 16,500 de oameni au ajuns la mal. Parte dintre supravieţuitori au fost omorâţi s-au murit de foame şi boli în drum spre lagărele din Bucovina şi Basarabia. Jumătate din populaţia evreiască din Basarabia, Bucovina şi Dorohoi care număra în jur de 320,000 au murit în primele luni de la începutul râzboiului. La 16 septembrie 1941, lagărele din Basarabia şi Bucovina au început să fie mutate în Transnistria într-o zonă din care nemţii s-au retras lăsând controlul la români, prin Agrementul de la Tighina (30 august 1941). Deportarea a inclus 118,847 de evrei. În două luni de deportare 20,000 de evrei au murit, unii pentru că nu au putut să meargă, alţii de boli şi de foame, dar majoritatea au fost râpuşi de jandarmii care supravegheau convoaiele. (www.jewishvirtuallibrary.org/jsourse/vjw/romania/html)
Mama a întrebat, după un răstimp necesar ca să-şi revină după grozăviile asculate, unde e Sergiu? Sergiu s-a îsoţit cu o fată pe drum la întoarcere, după ce-au venit ruşii. Poate că s-a şi însurat cu ea. Ei au rămas în urmă şi vin mai încet. Mama a pus cazanul de rufe pe foc. I-a dus, unul câte unul, în camera pe jumătate arsă de-alături şi le-a dat cele necesare să facă baie. Apoi, după ce a venit tata, a aranjat la duşumea paturile noastre scoase de tata din foc şi i-a lăsat să se odihnească. Adoua zi când au venit la masă îmbrâcaţi cu haine de la tata, bărbieriţi şi pieptănaţi, căpătară ceva din imaginea ştiută dinainte.
III
Între salcâmul de lângă cijmea şi zidul din fundul curţii de lângă closet, se afla o sârmă întinsă pentru rufe. Mama spăla acum rufele aproape zilnic, că nu mai aveam multe schimburi. Cazanul de rufe aproape că devenise o permanenţă pe plita maşinei de gătit. De câte ori însă lăsa rufele la uscat afară pe timpul nopţii, multe din ele dispăreau, în special lingeria pentru femei. Într-o seară veneam dintr-o vizită de la tanti Luţi şi unchiul Mark. Mai erau şi alţi oameni la ei, pentru că în aceste zile era important ca să menţii legături cu cei apropiaţi, cu atât mai mult cu cât telefoanele nu funcţionau, circulaţia era şi ea întreruptă şi cu exceptia unei vizite, nu era nimic altceva de făcut. Cu felul ei optimist, privind lucrurile din jur cu puţin humor şi foarte pozitiv, la ea totdeauna se adunau atât cunoscuţi cât şi prietenii mai apropiaţi, şi în acest fel fiecare găsea un moment de deconectare după toate grijile zilnice. Am venit pe jos acasă sub clar de lună. Străzile încă erau cufundate în întuneric, lucrările de reparare a drumului pe calea Griviţei încă nu fuseseră terminate şi tramvaiele nu au început să circule. Când am intrat în curtea noastră, o siluetă s-a profilat din spatele rufelor de pe sârmă. Când ne-a văzut, a venit să ne întâmpine cu exaltată bucurie. Era Stela, fata sifonarului, pe care n-o mai văzusem de la începutul bombardamentelor. “Ce mult mă bucur că vă vâd. Mi-a fost aşa de dor de voi. Am venit să vâd ce mai afaceţi. Sunteţi bine?” Mama a învitat-o în casă, dar când să intrăm şi noi, i-a spus lui tata în şoaptă, să rămână cu noi afară. După scurt timp, Stela a ieşit afară strigând: “Dar nu am pomenit aşa ceva! Să zică că eu sunt hoaţă? Eu care am iubit-o aşa de mult, ca pe o mamă pe care n-am avut-o? Pe mine să…” şi a plecat continuând să bombănească în drum. În casă mama fierbea de mânie. “Uite ce avea în sân”- şi ne-a arătat pe masă un purcoi de rufe. Erau acolo un combinezon şi sutiene cusute de ea cu migală, pentru că nu aveam maşină de cusut şi altele. “Şi era îmbrăcată şi cu chiloţii mei, dar pe âia nu am putut să-i iau”. De atunci, nu ne-au mai dispărut lucrurile de pe sârmă, dar nici de Stela nu am mai auzit. Benu a avut dreptate: După câteva zile Sergiu a venit să ne viziteze. Era îmbrăcat cu cizme şi o haină de piele maronie. Era înalt şi slab, dar ochii îi erau strălucitori ca mai înainte. La întrebări ştia să dea răspunsuri piezişe care nu te lăsau să discerni adevărul, mai ales atunci când voiai să afli ce face ori ce planuri are. A spus că a găsit o locuinţă în centru, lângă Piaţa Doamnei şi că e însurat cu o fată pe care are să ne-o prezinte altădată. Ticu şi Benu dormeau când la el, când la noi, ceea ce n-o mulţumea pe mama, pentru că ţinea la ei şi voia să-i ajute. Pe de altă parte, erau tineri, voiau să-şi găsească propiul lor rost şi ea nu ştia ce sfaturi să le dea. Nu a trecut mult şi familia Fridman a venit să-şi ia lucrurile rămase la noi. Au adus o căruţă şi câţiva oameni, au încărcat tot ce aveau pe platforma plată a căruţei şi de atunci nu i-am mai văzut niciodată. Când frunzele copacilor au început să se desprindă de pe ramuri lunecând cu lină fantezie la sol, domnul şi doamna Dragomirescu, proprietarii casei, au venit la noi cu o cerinţă: casa lor de pe Giulesti, un colţ de stradă mai sus de Tabla Buţii, a fost distrusă de bombe. Acum că s-au întors de la ţară, nu mai au unde să stea, casa noastră fiind tot ce le-a mai rămas. I-au mulţumit lui tata că a salvat aceste două camere, dar cu toată tristeţea că sunt nevoiţi s-o facă, ne roagă să căutăm o altă locuinţă pentru noi.
IV
Când aproape toate casele din cartier au fost dărâmate de bombe sau mistuite de foc, nu era lucru simplu să găseşti o locuinţă pe undeva. În drum spre piaţă şi înapoi, mama a început să meargă pe căi ocolite, oprind trecătorii din drum sau intrând prin prăvălii să întrebe dacă din întâmplare nu ştiu unde se poate închiria o cameră. Într-o zi a aflat că e o casă pe Racoviţă Grant 52, la domnul Buzatu. Acesta avea cârciumă la stradă. Socrul lui, domnul Shabauer, era antreprenor şi tocmai terminase de construit o casă mare pentru ei în fundul curţii, iar pe partea opusă cârciumii, către stradă, doua apartamente de închiriat, având fiecare câte o cameră şi bucătărie. Mama s-a dus imediat la domnul Buzatu să întrebe, dar acesta i-a spus scurt că apartamentele au fost date. Mâhnită că nici acum nu a găsit nimic, mama a venit acasă, istovită de căutări zadarnice. Domnul Dragomirescu, proprietarul, a trecut întâmplător pe la noi chiar în aceaşi zi. Când mama i-a povestit de spre casa din Racoviţă Grant, el s-a arătat foarte interesat şi i-a zis lui mama să nu mai caute, că se va ocupa el de această situaţie. Pe seară un poliţist a bătut la uşa noastră şi a spus să fim pregătiţi că în ziua următoare ne mutăm. “Unde ne mutăm?”- a întrebat mama uimită. “Ve-ţi vedea”- i-a spus sergentul. “Mata să ai grije de dimineaţă să găsesti un camionagiu să-ţi încarce toate lucrurile. De rest ne ocupăm noi”. A venit şi domnul Dragomirescu să confirme. Îl cunoştea pe şeful poliţie din cartier şi s-a dus la el să întrebe care e situaţia cu casa găsită de mama. Acesta a trimis un om să verifice ştirea şi când a aflat că locuinţele sunt încă goale, a hotărât să ne pună pe noi într-una din ele. Şi într-adevăr, a doua zi dimineaţă, în prezenţa unui poliţist în uniformă, broasca de la uşe a fost spartă şi poliţistul a stat cu noi până am fost complect instalaţi în casă. De data asta ne-am mutat într-o casă nouă în care totul mirosea a prospăt, duşumeaua era albă, pereţii erau şi ei tot albi, iar uşa şi tocul ferestrelor de la dormitor erau vopsite de curând, pentru că mirosul de vopsea stăruia încă în aer. Tata a montat cele două paturi de stejar împreună cu noptierele lor la peretele opus uşei de la bucătărie, pentru că era mai ferit de frig şi de curent, toaleta cu oglinda de pe mijloc spartă, la perete ce da spre curtea din spatele casei şi godinul ce a trecut prin focul de la bombardament în colţ, între uşa de la bucătărie şi geam. Nu mai aveam covoare de pus pe jos, iar duşumeaua nouă de brad, albă şi netedă, mirosea proaspăt ca cetina de la pomul de Crăciun. În bucătărie tata-şi făcuse din două lăzi şi câteva scânduri întinse peste ele o laviţă ca cea pe care dormea Maria în Crângaşi, peste care a aşternut salteaua de lână şi-o pătură. Acum că munca era terminată şi că poliţaiul s-a întors la rostul lui, tata se odihnea cu picioarele încruţişate turceşte pe această laviţă, citind ziarul pe care-l tipărise în noaptea trecută. Maşina de gătit cu focul aprins în ea şi căteva oale aburind pe deasupra, a fost instalată lânga peretele lateral, iar mama încinsă cu un şorţ care-i acoperea pieptul şi fusta, era la masă tocând zarzavaturi. Deodată, brusc, uşa de la intrare se deschide la perete şi de pe scara cu trei trepte o tânără doamnă cu părul coafat la modă şi o capă de blană pe umeri începe să strige la noi că cine ne-a dat permisiunea să intrăm în casa ei. Tata s-a ridicat în picioare şi întinzând palma în faţa lui, ca pentru a opri avalanşa ei de cuvinte, i-a spus: “Ascultă cucoană, ori intri înăuntru să discutăm ca doi oameni civilizaţi, ori ieşi afară!” Ea însă continua să ţipe şi să gesticuleze de pe scară, la care tata s-a dus şi a închis uşa în faţa ei. După un timp a plecat şi ea. Nu ştiu când ceilalţi copii au început şcoala în anul acela, dar Simona şi cu mine am fost înscrişi la şoală după ce ne-am mutat aici. Am fost daţi la Şcoala Numărul 27 din cartier, de pe calea Giuleşti, lângă Regie. De fapt în acest local fusese numai şcoala de fete, dar pentru că acum clădirea şcolii de băieţi arsese la bombardament, atât fetele cât şi băieţii mergeau în aceiaşi şcoală, dar în săli diferite. Era o clădire mare, cu două etaje şi acoperiş de ţiglă roşie. Clasele fetelor erau la etaj, iar la parter învăţam noi, băieţii. În fiecare dimineaţă, înainte de începerea cursurilor, toţi copii erau adunaţi pe clase în careu în faţa drapelului ce fâlfâia în mijlocul curţii pe un stâlp înalt. Aici, în prezenţa directorului şcolii, domnul Angelescu şi a celorlalţi profesori aliniaţi în spatele lui, rosteam cu glas tare în cor: ”Tatăl nostru carele eşti în ceruri…” După rugăciune toţi copii îşi făceau semnul crucii, ducând mâna dreaptă cu cele trei degete unite la frunte, în timp ce eu nemişcat ca o stană de piatră, fără să mă închin, am devenit subiectul oprobiului public. Curând cei de lângă mine, revoltaţi că nu-mi fac cruce, au început să mă înghiontească cu cotul. Eu făceam clasa a-patra primară, iar Simona de abia începuse în clasa întâia. Şcoala era frumoasă, cu clase spaţioase şi multe geamuri care lăsau lumina să strălucească pe filele caietelor noastre. Colegul meu de bancă, Jenică Popescu, căruia părinţii lui l-au alintat spunându-i Bobocică, locuia pe aceaşi stradă cu noi, două case mai jos, la numărul 56. Era cu un an mai mare decât mine, avea o soră, Victoriţa, care venea la aceaşi şcoală şi care avea nouă ani. Jenică era totdeauna plin de vărvă, se mişca necontenit în bancă, vorbea cu copii din jur, arunca miez de pâine frământată între degete în alţii şi nu era zi în care să nu fie pus la colţul clasei, ori pedepsit cu linia peste palme. El zicea că nu-l doare, dar ochii i se umpleau de lacrimi. Profesoara noastră era doamna Angelescu, soţia directorului şcolii şi nu admitea indisciplina în clasa ei. Când vorbea de la pupitru, ne cerea să stăm în bănci cu mâinile la spate. Numai când dicta de la tablă sau aveam de făcut un exerciţiu în clasă, puteam ţine coatele pe bancă. În recreaţii ieşeam să ne jucăm în curtea şcolii, împrejmuită cu un gard scund din lemn. Fetiţele aveau şi ele recreaţia în acelaş timp cu noi şi la sunetul clopoţelului pe coridor ele se grupau într-o parte a curţii, separându-se de băieţii care se strângeau în partea opusă, mai spaţioasă, unde aveam loc să alergăm în voie unii după alţii ori să ne jucăm de-a capra. De multe ori ne întorceam la clasă cu hainele tăvălite în noroi, cu scrilejituri la genunchi şi coate, ori chiar cu o vânătaie pe frunte. Odată Jenică a venit la şcoală cu o şapcă nouă, gri, cu cozoroc larg cu capsă pe deasupra şi croită în colţuri la spate. Părea foarte mândru de ea şi în recreaţie le arăta la copii cum capsa poate fi deschisă. Dacă trăgea partea de sus a şepcii pe spate, putea imita modelul şepcilor ofiţerilor SS de la Gestapo. Cu şapca pe cap în acest fel s-a înfipt în faţa mea poruncindu-mi să-l salut ca nemţii “Heil Hitler” Eu nu m-am conformat. Alţi copii din jur urmăreau cele ce se întâmplă. Jenică, cu onoarea ştirbită de refuzul meu, şi-a repetat ordinul: “Ce te faci că nu auzi?. Zi ce ţi-am spus!” Eu nu am schiţat nici un gest. Atunci el mi-a dat o palmă peste faţă. M-am străduit să nu plâng, dar tot nu m-am supus şi el m-a pălmuit din nou. Ştiam că e mai puternic decât mine, era şi mai înalt, dar m-am năpustit în el cu pumnii strânşi şi l-am trântit la pământ. El s-a răsucit peste mine şi ne loveam cu tot ce se putea, mâini şi picioare. Am fost despărţiţi de domnul Angelescu, directorul şcolii, care ne-a dus pe amândoi de urechi la cancelarie. Acolo am primit fiecare câte zece linii pete palme şi ne-a pus la colţuri opuse cu faţa la perete până la sfârşitul zilei. În ziua aceea am mers acasă pe drumuri diferite.
V
După ce terminam făcutul lecţilor pe masa de bucătărie, mama ne lăsa să ne jucăm pe stradă cu ceilalţi copii pentru că Racoviţă Grant, strada noastră, nu era o arteră centrală, şi maşini ori căruţe treceau numai foarte rar pe ea. Pe această strada locuiau mai mulţi copii, dar pentru început ne-am împrietenit numai cu câţiva dintre ei. Peste drum de noi, cam pe la jumătatea străzii, am cunoscut un băieţel mai tăcut şi retras, Ţicuţă, fiul unui dulgher care stătea în căsuţa din fundul unei curţi cu o casă mare în faţă si grilaj de fier forjat zidit în suport de cărămidă. Cu Ţicuţă m-am împrietenit repede, ne jucam cu jucăriile meşteşugite de tatăl lui din lemn, între care un joc de remy, cu numere frumos sculptate în suprafaţa lustruită a bucăţelelor de lemn. Cu el mergeam uneori la tutungeria domnului Bucur să primim Universul Copiilor pe care începeam să-l citim încă din stradă, dar îl luam acasă la noi şi aşezaţi pe treptele de la intrare, îl citeam din scoarţă în scoarţă. Simona se aşeza şi ea pe o treaptă mai jos şi urmărea cu atenţia atât poveştile din revistă, cât şi fiecare detaliu din ilustraţile colorate din ea. La numărul 54, între casa lui Jenică şi cârciuma domnului Buzatu, locuia un alt băiat care mergea la şcoala secundară, Titi Bureţea. Acesta avea o faţă rotundă şi când râdea, dezgolea o strungăreaţă între dinţii în faţă, care-i da o figură oarecum stranie. Cu el şi cu Jenică mă jucam cel mai des, mai ales jocurile de-a faţa-ascunsa, şeful la mijloc, footbal sau respinselea pe mijlocul străzii. Simona a legat şi ea câteva prietenii cu fetiţele din jurul nostru şi de multe ori participam şi la jocurile lor. Una dintre fetiţe, Luiza, care locuia în casa de la colţ cu Constantin Grant, nu ieşea niciodată să se joace pe stradă decât numai atunci când mergea să se plimbe cu bicileta ei nouă, cu roata din spate acoperită pe jumătate cu o plasă de culori diferite, împletite elegant. Era cam de aceaşi etate cu Simona, şi când într-o zi a întâlnit-o pe stradă, s-a dat jos de pe bicicletă şi a întrebat-o cum o cheamă. După primele câteva cuvinte s-au împrietenit şi Luiza a întrebat dacă vrea să vină la ea acasă să se joace. „Trebuie s-o întreb întâi pe mama”- a răspuns Simona care a fost învăţată să nu mearga la străini fără încuvinţare. Au venit împreună la mama şi ea a spus că e bine dacă merg şi eu, aşa că am mers împreună. Locuia într-o casă elegantă ce avea la stradă pe colţ o prăvălie, acum închisă şi care continuau cu multe camere, după care urma curtea străjuită de un gard ce nu lăsa trecătorilor prilejul de-a vedea din stradă nimic dincolo. Părinţii ei ne-au primit cu candoare şi îngăduitoare curtenie. Ne supravegheau de la distanţă fără a interveni în joaca noastră. Erau italieni, piele castanie şi păr negru ca abanosul, mobilier încrustat cu forme sofisticate, o librărie cu rafturi încărcate de cărţi ce ajungea până la plafon şi un birou mare în centrul camerei, locul de munca al tatălui ei, un contabil. Camera Luizei ieşea dintr-un scurt coridor şi avea ferestre la stradă. Pe o servantă lângă uşe, o colecţie de păpuşi în rochiţe scumpe, păr bucălat şi ochi care se rostogoleau, erau aliniate cu grije, ca la expoziţie. Luiza avea în camera ei un birouaş mic unde-şi făcea lecţile şi un raft cu cărţi printre care am găsit multe cu poveşti şi basme, ilustrate frumos şi tentaţia mea pe când răsfoiam aceste cărţi mi-a amintit de vara petrecută în librăria de la Podul Grant a familiei Goldstein. Luiza nu mergea la şcoala noastră, dar prietenia ei cu Simona a dăinuit toţi anii în care am locuit pe Racoviţa Grant. În acest timp, domnul Shabauer, socrul proprietarului nostru, a adus de pe şantier mai mulţi muncitori care au început să construiască pe partea opusă casei noastre un şopron cu acoperiş înalt în care a stivuit şiruri de cherestea până la tavan, în special scândură groasă, brută, ce lăsa să se vadă pe marginile încă nefinisate, scoarţa copacilor din care au fost tăiată. Locul acesta cu timpul s-a transformat în cel mai apreciat spaţiu de joacă pentru noi, pentru că la adăpostul acestor stivuri, unde nu ningea şi nu ploua nici odată şi nici vântul ne se făcea simţit, ne puteam juca în voie, fără a fi stingheriţi de nimeni. Printre muncitorii ce cărau aceste scânduri de la poartă până la şopron a fost un ţăran în iţari albi şi picioarele goale care nu ştiu cum a reuşit să-şi agaţe unghia degetului mare de la un picior de ceva care i-a smuls-o până la rădăcină. Omul, văitându-se de durere şi cu piciorul şiroind sânge, s-a aşezat la pământ cerând ajutor cu lacrimi în ochi. Domnul Shabauer a dat fuga în casă şi a venit cu o făşie de cârpă albă şi o sticlă cu apă, bodogănindu-l pe om: “Ai văzut ce se întâmplă decă nu-ţi tai unghiile? Cine-i vinovat de treaba asta? Hai? Poţi să-mi spui? E numai vina ta! Ia astea şi altădată să fi mai atent!” După ce şi-a înfăşurat cârpa în jurul degetului rănit, omul a plecat şchiopătând, călcând numai pe călcâie. Altădată domnul Shabauer a pus oameni să ridice un coteţ pentru porc şi un mic ţarc în jur între şopron şi closetul din curte folosit atât de chiriaşi cât şi de clienţii din cârciumă. A adus apoi un porc căruia i-a dat drumul în ţarc. La marginea ţarcului a creat tot din scânduri un jgheab de forma tronconică în care arunca resturi de mâncare şi un fel de terci gros din făină de mazăre uscată şi apă. Curând, către Crăciun, porcul s-a rotunjit ca un balon, parcă era umflat cu pompa, nici nu se mai putea mişca. Lacom, răsturna jgheabul cu râtul, răspândind mâncarea pe pământ, unde se forma o băltoacă din care încerca să soarbă borhotul dat, în timp ce culegea cu falca inferioară resturile de mâncare. Între cârciumă şi closetul din curte, locuia mai de mult familia Niculescu. Domnul şi doamna Niculescu erau oameni în vârstă, care aveau doi băieţi mari ce încă locuiau cu părinţii, deşi aveau servicii bune la Căile Ferate. Tot acolo a lucrat şi domnul Niculescu, tatăl lor înainte de-a ieşi la pensie. Doamna Niculescu, care avea numai doi dinţi rămaşi în faţă, era foarte mândră de fiii ei, în special de cel mare, Ionel, care de curând a fost promovat şef de birou. Venea deseori la mama pentru o lingură de făină, şi cu această ocazie, vorbind din picioare, cu o mână în sân şi ce cealaltă acoperindu-şi gura, ridica din mers capacele de pe oalele ce fierbeau pe plita maşinei. Totdeauna slabă, dreaptă, rămănând în picioare tot timpul vizitei, avea multe de spus repede, de parcă cineva o alerga din urmă, pe alocuri oprindu-se brusc să întrebe ceva, după care continua chiar şi dacă răspunsul întârzia să vină. Mama se obişnuiese cu ea, şi de câte ori venea, îşi continua treba la bucătărie fără să dea multă atenţie nici faptului că iscodeşte ce face, şi nici clevetirilor din cartier. Apartamentul liber de lângă noi a fost închiriat de o familie de transilvăneni între două vârste. Erau doi oameni robuşti, el cu o mustaţă încărunţită şi părul dat pe spate, ea voinică şi foarte rapidă. În fiecare zi frământa cocă pentru pâine pe care o cocea în cuptorul din bucătărie, şi tot atât de des făcea aluat pentru tăiţeii de casă, pe care-i folosea la orice mâncare. Una din specilităţi era varza călită cu bucăţi groase de slănină afumată în care, se înţelege, se aflau şi tăiţeii tăiaţi ca fideaua deasupra cărora zeama cu pete largi de grăsime plutea la suprafaţă. Slănina era nelipsită în casa lor, şi de la ea mama a învăţat cum să pregătească şunca fiartă cu boia, untura topită în casă pe care o ungea pe pâine pentru sandviciurile noastre de la şcoală şi mai ales arta facerii tăiţeilor de casă. Când se răcorea, ieşeau amândouă afară pe treptele scărilor de la intrare, fiecare în dreptul uşii lor, şi cu un lucru în mână sau ceva de cârpit, discutau până când seara–şi cernea întunecimea în jur. Înainte de a intra în casă, mama avea grije să ne cheme de la joaca din stradă. Înainte de Crăciun a fost scos porcul din ţarcul lui. De gras ce era a trebuit să fie scos afară pe-o targă pentru că el nu mai putea să se ţină pe picioare. Tata zicea că bietul porc a paralizat de la borhotul de mazăre cu care a fost hrănit. A fost adus un măcelar care şi-a rânduit sculele pe-o masă în mijlocul curţii, şi cu mişcări sigure a răpus animalul c-o singură mişcare de cuţit la gât. În jurul lui oamenii din curte priveau spectacolul la care s-au alăturat şi câţiva clienţi din prăvălia domnului Buzatu. Mama însă şi-a acoperit ochii ca să nu vadă şi-a tras-o şi pe Simona lângă ea. Lângă masă, sub un grătar de metal, jăraticul pregătit dinainte era acum numai bun pentru pârlirea părului de pe porc. După ce părul porcului a încetat să mai sfărâie pe deasupra focului şi pe o parte şi pe cealaltă, măcelarul a luat o găleată plină cu apă şi o perie de scânduri şi a început să-l frece îndelung până ce pielea s-a albit, devenind curată şi netedă ca marmura. Apoi a început să-l desfacă de-a lungul pieptului către burtă. Domnul Buzatu a cerut o bucată de şorici şi măcelarul l-a servit cu o făşie lungă. Din aceasta, proprietarul a tăiat cu briceagul bucăţele pe care le-a împărţit în jur. Atunci am mâncat pentru întâia oară şoriciul de porc. Continua să fie cald şi se despica fraged cu dinţii în bucăţele mărunte pe care le mestecam. Doamna Niculecu, lupta cu şoriciul morfolit între cei doi dinţi ai ei care nu reuşeau să străpungă pielea animalului cât s-o poată mesteca. Până la urmă, a plecat cu ea acasă. Doamna Shabauer, mama proprietăresei, venea uneori în vizită la mama cu care vorbea nemţeşte. Era o femeie caldă, prietenoasă, care nu vorbea foarte mult, dar era înţelegătoare şi sinceră. Mama se aşeza cu ea la masă, uneori cu o cana de ceai în faţă şi ea nu refuza nici ceiul, nici o prăjitură dacă se întâmpla să aibe atunci. În seara aceea a venit la noi cu o farfurie în care erau câţiva caltaboşi, o bucată mare de carne şi câteva bucăţele de şorici. În ziua următoare, coteţul porcului a fost transformat în afumător în care slănina porcului a fost atârnată pe-o bară sub care zile în şir rumeguşul a ars mocnind. În săptămâna din ajunul Crăciunului, la miezul nopţii, o maşină a oprit la poartă. Doi inşi în haine de piele au bătut la uşa casei din fundul curţii şi au plecat cu domnul Shabauer. De atunci nu s-a mai auzit nimic de el. Se spunea că a fost dus undeva în Rusia. Doamna Shabauer nu a vorbit niciodată cu mama despre soţul ei. Nici mama nu a încercat s-o întrebe.
VI
Colindătorii veneau la noi şi când stam pe Crângaşi şi mama ieşea să le ofere câte ceva, fructe sau bani, dar eu nu am mers nicodată cu colindul. Când am fost foarte mic ţin minte că tata mi-a cumpărat o singură dată o sorcovă şi m-a învăţat cum să-i sorcovesc. Cred că atunci, după ce-am sorcovit-o pe mama şi pe el, am mers şi la tanti Raşela şi nenea Aurel. De la tanti Raşela am primit o sărutare, dar nenea Aurel mi-a dat bani, mulţi bani, cred. În anii care au urmat nu am mai avut sorcovă, dar mama a desfăcut o batistă călcată din şifonier şi mi-a zis să-i sorcoveasc cu ea. Drept răsplată primeam bomboane sau ciocolată.. Anul acesta, în seara de ajun Jenică, sora lui Victoriţa şi Titi Bureţea, au bătut la uşe să mă cheme să merg cu ei cu colindul. Mama nici nu-a vrut să audă, dar tata, mai îngăduitor, i-a făcut semn să mă lase. După ce m-a înfofolit bine cu fularul peste gură, mănuşi cu un deget croşetate de ea şi o sacoşe de cârpă în mână, am fost lăsat să merg. Se înţelege că înainte de-a pleca am primit o sărutare pe porţiunea liberă din obraz, între ochi şi fular, şi nu mai puţin una peste fund, ca semnal că de acum sunt în voia mea. Afară gerul pişca, zăpada scârţâia sub şoşonii de cuciuc, aveam şi arme ca să ne ferim de câini, pentru că Jenică şi Titi ţineau în mână câte-un ciomag de lemn, iar eu o ţineam pe Victoriţa de mână în spatele lor. Întâi deschideam cu atenţie poarta să vedeam dacă sunt câini în curte, apoi ne aşezam în faţa camerelor luminate unde încă forfota pregătirilor pentru Crăciun era în toi şi începeam să cântăm: “Bună dimineaţa la Moş Ajun, ne da-ţi ori nu ne da-ţi, ne da-ţi, ne da-ţi..” Când terminam, apărea în dreptul unei uşi câte-o doamnă cu covrigi, mere, bani sau bomboane şi din case ajungea până la noi aburii îmbietori de căldură ce aduceau afară mirosul de cozonac proaspăt şi alte bunătăţi. Am mers cu colindul pe strada noastră până la cap, apoi ne-am întors pe strada vecină, Nicolea Filimon, şi când am îngheţat de-a binelea, luminile de pe la case începură a se stinge, ne-am dus acasă la Jenică, în bucătăria caldă din fundul curţii şi am împărţit egal toate darurile şi banii. În bucătărie plita era încinsă, doamna Popescu, mama lui Jenică a tăiat un cozonăcel care se mai răcise după ce a fost scos din cuptor şi ne-a dat să-l gustăm. Dar cine avea chef de cozonac când masa era încârcată cu toate bunătăţile culese din colind, tot ce puteai să-ţi doreşti, turte dulci, ciocolată, bomboane frapate in hârtie şi poleială, fructe, smochine uscate şi alte bunătăţi. A trebuit totuşi să mâncăm cozonacul oferit de dânsa pentru că ea a fost prima care l-a gustat, apoi ordonanţa ce-o ajuta la treabă şi noi nu puteam refuza. Tata lui Jenică era ofiţer de carieră şi avea o ordonanţă care locuia într-o cămăruţă în spatele bucătăriei, lângă magazia de lemne. Acesta avea grije ca cizmele domnului Popescu să fie bine lustruite, hainele lui curăţate, să spargă lemne şi s-o ajute pe doamna Popescu la cumpărături ori de câte ori mergea la piaţă. Când am ajuns acasă la noi, mama mă aştepta îngrijorată, dar s-a bucurat văzând bogăţia de daruri primite din care a trebuit să fac parte egală cu Simona care statuse acasă. În seara următoare însă a trebuit s-o iau şi pe Simona cu noi, pentru că a început să plângă, şi ca să scape de ea, mama m-a avertizat că altfel nu mă mai lasă. Acum mergeam în fiecare seară cu colindul prin cartier, dar după trei zile, Jenică a apărut cu steaua făcută de el, împodobită frumos cu hârtie colorată, poleială şi tot felul de abţibilduri şi ilustraţii cu pruncul Isus. Steaua era luminată din centru de o lumănare groasă ce-şi împrăştia razele din interior şi mândria noastră nu cunoştea margini. La fel ca şi în celelate zile, băteam pe la uşi întrebând “Primiţi cu Steau?- la care apărea câte un cetăţean care ne îndemna cu bineţe: “Ia să vedem dacă ştiţi s-o cântaţi ca lumea?”- la care noi ne puneam pe treabă. După ce asculta, ne da la fiecare câte-o monedă şi bucuroşi mergeam mai departe. Pe drum întâlneam şi alţi copii cu steaua, dar parcă a noastră era mai frumoasă, lumina stârnită din ea era mai vie şi pâlpăitul lumănârii dinăuntru proiecta pe pereţii caselor pe lângă care treceam jocuri de lumină mai deosebite. Într-una din serile care au urmat, un grup de băieţi mai mari ca noi, ţinând o stea cu o coadă lungă pe care o înâlţau mult pe deasupra capetelor, ne-au ieşit în cale. Când au ajuns în faţa noastră, cel de pe mijloc care ţinea steaua s-a năpustit peste steaua lui Jenică şi au spart-o cu coada lungă de la steaua lui. După ce au mai străpuns-o de câteva ori, au plecat răzând. Am rămas înmărmuriţi. Jenică cu lacrimi în ochi, a ridicat o bucată de gheaţă de pe marginea drumului şi a zvârlit-o în urma lor: ”Mama voastră de Irozi! Am să vi-o plătesc eu..” Iarna pe Racoviţă Grant era o plăcere. Pe partea pavată a străzii copii ieşeau cu săniuţele, alţii ieşeau pe stradă cu patinele care se aplicau peste ghete şi se fixau cu o cheiţă. Erau şi copii care-şi confecţionau singuri patine dintr-un fier cornier, ori poate din picioarele de la maşinile de gătit găsite prin dărâmături, pe care le îndoiau peste ghete şi le legau cu sfoară. Simona şi cu mine aveam săniuţa găsită în ruine peste care tata a fixat o blană de lemn cu suruburi durabile şi o funie groasă cu care puteam s-o trag. Nămeţii de zăpadă de la marginea trotuarului sau întărit şi noi ne căţăram cu sania pe ei şi ne dam drumul lunecând până în mijlocul drumului. Când se strângeau şi ceilaţi copii pe stradă, să fi văzut ce bătălie cu bulgări de zăpada se încinge şi cum ne fugăream unii pe alţii, înarmaţi cu bulgări întăriţi cu apa de prin şanţuri. Uneori ieşeam cu Simona mai din timp ca să–mi pot făurii meterez din cuburi de zăpadă tăiate egal cu cazmaua. Când acesta era gata, făceam provizii de bulgări, aşteptând cu nerăbdare să apară careva. Alte ori încropeam o ceată şi cu Jenică în frunte mergeam să iscodim ce pregăteau cei de pe Zoie Grant cu care nu numai o dată duelam până la căderea serii. În spatele şcolii de fete Doamna Stanca se deschidea o vale adâncă care ajungea până în spatele Pieţii Grant şi către fabrica Pirotehniei de lângă stăvilarul Ciurel. Când era zăpadă multă şi bună, veneam cu săniuţele aici la derdeluş. Copii mari şi mici, cu săniuţe de lemn sau metalice, mici şi mari, urcau dealul până sus la stradă şi de acolo se lăsau cu sania în plină viteză până jos în vale. Când culcat pe burtă, târând câte-un picior în zăpadă ca să ţin cârma, când aşezat în fund pe săniuţă, uşor aplecat pe spate, trăgând cu dârzenie de funia din faţă, î-mi dam drumul în valea albă, îmbătat de zborul lin al vitezei. Apoi repetam cursa din nou şi din nou. Chiar şi când mă răsturnam cu săniuţă cu tot, trăiam aceste momente intr-o delirantă plăcere care mă făcea să uit de foame, de frig şi de cădera prea grabnică a serii. Doamne, unde a dispărut zăpada de atunci şi zilele pline de farmec ce au îmbogăţit aceste amintiri?!

VII
Dacă ţin bine minte, in fiecare miercuri după-amiază, Moş Nae, redactorul revistei Universul Copiilor, avea întruniri libere cu cititorii la redactia lui din Strada Brezoianu. La una din aceste întruniri am mers şi eu, încurajat de faptul că la un extemporal dat în clasă în ziua de “Mărţişor” am primit nota zece pentru compunerea mea în versuri. De obiceiu doamna Angelescu nu da nota zece decât in cazuri excepţionale. Aşa fiind, primind înapoi pagina de extemporal corectată din plin cu creionul roşu şi nota zece pe de-asupra, faptulmerita celebrat. A fost prima poezie ce am scris-o, dar cred că nota a fost dată pentru subiect, nu pentru versuri. Fiecare trebuia să scrie ceva despre mărţişor. Eu am mers cu gândul că cel mai frumos mărţişor trebuie dat ostaşilor de pe front, rupţi de familiile lor, trăind în frigul din cazemate sub pericolul eminent al morţii, departe de casă. Oricum, la terminarea orelor de clasă, pe baza celebrităţii căpătate instantaneu, Jenică mi-a cerut în drum spre casă să compun în numele lui o scrisoare adresată unei fete. A copiat-o frumos cu litere rotunjite şi i-a dat-o fetei a doua zi. Biroul lui Moş Nae, pe adevăratul nume Nae Batzaria, era la primul etaj în clădirea cenuşie de pe strada Brezoianu în faţa căreia se deschidea strada Sărindari şi aparţinea ziarului Universul. Ca să ajungi la el, urcai din hol o scară largă cu trepte de ciment. Dădeai de o încăperea întunecată, cu multe birouri aliniate pe două şiruri, şi Moş Nae stând la una în fundul săli, lângă perete. Era un om cu faţa prelungă şi mustaţă căruntă răsucită la vârfuri. În jurul biroului luminat de-o veioză o mulţime de copii urmăreau corecturile ce Moşul le făcea pe foile lor. La celelate mese, alţi copii veniţi inaintea mea creionau pe foi de hârtie desene sau scriau în grabă câte ceva, nerăbdători ca Moş Nae să le poată vedea. Mulţi copii veniseră însoţiţi de mamele lor, şi atunci Moşul se ridica de pe scaunul lui, sărutând mâna doamnelor cu care schimba amical câteva cuvinte. Apoi revenea la scaunul părăsit pentru câteva momente şi continua să lucreze pe paginile ce copiii din jur le întindeau nerăbdători. Eu nu am fost întrebat de nimeni nici cine sunt, nici ce caut acolo. Am privit în jur să văd ce fac ceilalţi copii, apoi în felul meu obişnuit care nu s-a schimbat nici astăzi, m-am aşezat la o masă pe care se aflau creioane şi mai multe pagini de hârtie şi am început să scriu o poveste, ca acelea citite în paginile revistei. După vre-o două ore, Moşul ne-a spus să lăsăm hârtiile noaste pe biroul lui, că el are să le vadă a doua zi şi va răspune fiecăruia în numărul următor al revistei. Am urmărit îndelung la căsuţa poştală răspunsul pentru mine, dar nu l-am găsit. Când nu găseam copii pe stradă la joacă, mă duceam acasă la Jenică. Familia Popescu avea o casă destul de mare cu ferestre la stradă. Curtea nu era mai largă de doi, trei paşi, dar era lungă şi pavată cu cărămidă roşie. În fundul curţii, acolo unde se termina casa, era făcută o bucătărioară mai joasă, cu cuptor zidit, ca la ţară, după care continua camera ordonanţei şi magazia de lemne. Domnul şi doamna Popescu locuiau în casa mare din faţă, dar pe timp de iarnă copii stăteau mai mult în bucătărie pentru că era cald şi nu cărau toată murdăria de afară în casă. Părinţii lui Jenică veneau numai rare ori în bucătărie, mai cu seamă în după-amiezele de iarnă. Ordonanţa însă, işi făcea mai toate treburile aici, spăla vasele, lustruia cizmele şi toţi pantofii doamnei şi ai copiilor, repara tot ce trebuia reparat sau moţăia plictisit de joaca noastră. Jenică era totdeauna bucuros când venea cineva la el. Uneori aducea din casă jocul de table al domnului Popescu, şi când nimeni nu băga de seamă, fura ţigări din pachetul de 1000, raţia de ofiţer a lui tată-su. Când venea înapoi, ne arăta pe ascuns ce are în buzunar. Când vedea că doamna Popescu era ocupată şi ordonanţa nu e acolo, trăgea din foc un jeratic şi aprindea ţigara la gura sobei. Apoi pe rând, lăsaţi pe vine la gura sobei trăgeam şi noi câte-un fum. Când treaba era terminată, deschideam uşa bucătăriei şi împingeam fumul afară cu palmele. Odată a dat de nişte reviste cu femei goale pe care le-a ascuns sub pulovăr şi a venit cu ele în bucătărie. Ordonanţa era ocupată cu despicatul lemnelor în magazie. Ne-am aşezat în jurul lui Jenică la masă şi priveam înărmuriţi fotografiile din revistă. Jenică, cu vădită superioritate, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: “Ce tu nu ai mai văzut d-astea?” Am spus că nu, la noi în casă nu sunt reviste din astea. “Haida de…Dar ce are sor’ta între picioare n-ai văzut?” Timid, am roşit. „Cum să văd, ce mă duc după ea la closet?” Simţeam că faţă şi tot corpul îmi ard ca jeraricul din sobă. Jenică a scos capul pe uşe să vadă ce face ordonanţa şi i-a spus lui Victoriţa să-mi arate. Victoriţa s-a rezemat de lemnele de foc stivuite lângă perete şi şi-a descoperit scoica sidefie dintre pulpe. Jenică s-a aşezat atunci în faţa ei, cu nasturii desfăcuţi la pantaloni, şi mi-a spus că aşa se fute. “Fute-o şi tu acum!“- mi-a zis după aceea, iar el s-a întors la uşe să vegheze. Când m-am întors acasă, aveam conştiinţa încărcată cu un secret ce nu putea fi rostit şi simţeam că păcătuesc numai şi pentru faptul că nu mi-l puteam scoate din minte. De câte ori o vedeam pe Victoriţa, gândul meu derula imaginile petecute în bucătărie şi prezenţa ei producea în mine senzaţii necunoscute în trecut. Când vremea era mai călduroasă, locul preferat de joacă era în şopronul de cherestea din curtea noastră. Între stivele de scânduri rânduite astfel cu cărări între ele nu eram văzuţi de nimeni, şi în acest ascunziş puteam să ne căţărăm pe scândurile late şi grele până sus, aproape de acoperiş. Găsisem un loc bun de culcuş şi ascunzătoare pentru fumat din ţigările domnului Popescu. Alte ori ne băgam în beciul din dărâmături de la colţul străzii cu Scarlat Vârnav, acolo unde am găsit o casă mare de bani răsturnată între cărămizi. Aici, pe aceasta casă veche de bani de la gura beciului, repetând experienţa din bucătărie cu Victoriţa, am descoperit pentru prima dată senzaţia elctrifiantă ce s-a răspândit în întreaga fiinţă şi mi-a tăiat răsuflarea pe-un moment ce părea că nu se sfârşeşte.
(Va urma)

Cetăţenii străini pot tranzita, în anumite condiţii, teritoriul României, fără vize de tranzit

iulie 10th, 2008

Începând cu 11 iulie 2008, va intra în vigoare un regim simplificat de tranzit al teritoriului României pentru cetăţenii străini care au nevoie de viză.

România va recunoaşte unilateral anumite documente ca fiind echivalente cu vizele naţionale în cazul tranzitului teritoriului naţional de către cetăţenii statelor terţe supuşi obligaţiei de a deţine viză (Prin aplicarea Deciziei nr. 582/ 2008/ CE şi Deciziei nr. 586/ 2008/ CE a Parlamentului, European şi Consiliului European din 17 iunie 2008 şi potrivit Regulamentului (CE) nr. 539/2001).

Astfel, aceştia pot tranzita România, într-o perioadă care nu depăşeşte 5 zile, fără a obţine în prealabil o viză română de tranzit, dacă:
1. sunt titulari ai unuia dintre următoarele vize şi documente eliberate de statele membre ale Uniunii Europene care aplică integral acquis-ul Schengen – Austria, Belgia, Cehia, Estonia, Franţa, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia, Suedia, Ungaria -, precum şi de Danemarca, Islanda, Norvegia:

• o „viză uniformă” (Schengen) (menţionată la articolul 10 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen);

• o „viză de lungă şedere” (menţionată la articolul 18 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen);

• un „permis de şedere”, inclus în anexa IV la Instrucţiunile Consulare Comune.

2. posedă o viză de scurtă şedere, o viză de lungă şedere sau un permis de şedere valabile eliberate de Bulgaria (conform anexei la Decizia 582/ 2008) şi Cipru (conform anexei la Decizia 895/ 2006);

3. posedă un permis de şedere valabil eliberat de Elveţia şi Liechtenstein (conform anexei la Decizia nr. 896/ 2006/ CE).

Ministerul Afacerilor Externe atrage atenţia asupra următoarelor aspecte:

• durata de valabilitate a vizelor şi documentelor menţionate trebuie să acopere durata tranzitului;

• chiar dacă sunt scutiţi de obligaţia obţinerii vizei române de tranzit, cetăţenii în cauză trebuie să deţină un document de identitate valabil de trecere a frontierei, precum şi documente justificative ale scopului şi condiţiilor de călătorie şi să facă dovada că posedă suficiente mijloace de subzistenţă pe perioada tranzitului (condiţii de intrare stabilite la articolul 5 (1) din Regulamentul 562/ 2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 – Codul Frontierelor Schengen);

• poate fi refuzată intrarea cetăţenilor statelor terţe ale căror nume figurează pe listele naţionale de alerte ori care constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale, ordinii publice sau relaţiilor internaţionale.

www.mae.ro

Moldovenii cu vize Schengen nu mai au nevoie de viză pentru România

iulie 9th, 2008
Discuțiile dintre Lazăr Comănescu și Andrei Stratan au deblocat o problemă contencioasăDiscuțiile dintre Lazăr Comănescu și Andrei Stratan au deblocat o problemă contencioasă

Mass-media din R. Moldova informează că cetăţenii Republicii Moldova care au obţinut viză din partea unui stat din spaţiul Schengen sau care au drept de şedere legală în ţările europene nu vor mai avea nevoie de viză de tranzit pentru România. Un acord în acest sens va intra în vigoare începând cu 11 iulie a.c.

În acest mod, România va trece la aplicarea deciziei la nivelul Uniunii Europene de a asigura libertatea tranzitului pe teritoriul României al cetăţenilor Republicii Moldova care dispun de viză Schengen şi care au drept de liberă şedere pe lungă durată în spaţiile Schengen.

La sfârşitul anului trecut, Comisia Europeană şi Chişinăul au semnat un acord care prevede facilitarea regimului vizelor în spaţiul Uniunii Europene pentru cetăţenii moldoveni, documentul prevăzând posibilitatea ca România să acorde gratis vize pentru cetăţenii Republicii Moldova.

În urma întâlnirii avute la Chișinău între ministrul afacerilor externe li integrării europene, Andrei Stratan, și omologul său din România, Lazăr Comănescu, MAEIE a emis următorul comunicat:

La Iaşi şi Cahul, vor fi deschise consulate ale Republicii Moldova şi României

În cadrul recentei vizite în Republica Moldova a domnului Lazăr Comănescu, Ministrul Afacerilor Externe al României, au fost examinate mai multe chestiuni de actualitate ale relaţiilor bilaterale, inclusiv privind intensificarea cooperării în domeniul consular.

În acest context şi având drept scop facilitarea mecanismului de prestare a serviciilor consulare cetăţenilor ambelor state, în cadrul întrevederii dlui Vladimir Voronin cu demnitarul român s-a propus deschiderea, într-un viitor apropiat, a unui Consulat al Republicii Moldova la Iaşi şi a unui Consulat al României la Cahul.

Pornind de la necesitatea extinderii cadrului juridic al raporturilor bilaterale, a fost exprimată disponibilitatea reciprocă a părţilor de a urgenta definitivarea procesului de negocieri şi pregătirea pentru semnare a Tratatului între Republica şi România privind frontiera de stat, ceea ce va deschide perspective reale pentru semnarea ulterioară a Convenţiei cu privire la micul trafic la frontieră.

În acest context se va examina posibilitatea deschiderii, în baza principiului de reciprocitate, a Consulatelor la Constanţa şi, respectiv, la Bălţi.

MAEIE a expediat în adresa MAE al României Nota Verbală referitor la aceste subiecte.

Rusia amenință cu o reacție armată împotriva scutului anti-rachetă

iulie 8th, 2008

Rusia a avertizat că va fi nevoită să reacționeze cu mijloace armate, dacă Statele Unite și Cehia aplică planul de a instala un scut anti-rachetă.

Comunicatul de la Moscova a fost emis la doar câteva ore după semnarea unui acord prin care Statele Unite urmează să amplaseze parțial controversatul sistem în Republica Cehă.

Ministerul de externe al Federației Ruse a declarat că Moscova va răspunde cu resurse militare, nu diplomatice, în caz de amplasare a scutului.

Moscova afirmă să amplasarea scutului în apropierea frontierelor sale ar putea să slăbească propria apărare.

În trecut, Rusia amenințase cu îndreptarea propriilor rachete către orice bază anti-rachetă care ar fi fost amplasată în Polonia sau Cehia.

Ministerul american al apărării a răspuns spunând că sistemul de apărare anti-rachetă e menit să contracareze amenințările din Orientul Mijlociu, și nu e îndreptat împotriva Rusiei.

Tabără de vară în Transnistria

iulie 8th, 2008

3-8 august

A.F. IRFF ONLUS in parteneriat cu A.O.
Tinerii din stinga Nistrului invita participanti care se vor implica activ la programul taberei de vara in perioada 3-8 august 2008, satul Slobozia Dusca – cel mai pitoresc loc de pe malul Nistrului:

Stabilirea relatiilor de parteneriat si cooperare cu tinerii de pe ambele maluri ale Nistrului

Tabara de lucru pentru educarea liderilor se va axa pe: crearea de parteneriate, peacebuilding, networking, teamwork. Vor participa 300 de tineri din toate regiunile Moldovei.

Programul de activitati va cuprinde:

1. Activitati sportive si de recreere,

2. Seminare, dezbateri si training-uri de instruire vizind urmatoarele subiecte:
a) Originea conceptului de Pace;
b) Valorile fundamentale ale unui lider; c) Fundraising, elaborarea propunerilor de proiect;
d) Spotul social crearea videospoturilor tematice.

3. Jocuri tematice etc. activitati distractive
Sunt invitati tineri si studenti cu virsta 14- 19 ani cointeresati in dezvoltarea capacitatilor si abilitatilor personale. Conditii de cazare Eurostandard. Taxa de participare Moldova -400 lei, Transnistria 350 lei, Internationali- 40Euro – donatie asociatiei (totul este inclus 4mese/zi,cazare). Sint ivitate, de asemenea, diferite organizatii si echipe de tineret. Asociatia se bucura de experienta in organizarea taberelor. detalii: ww.irffmd.net, Video: http://www.youtube.com/watch?v=LFszTL6prNg

Cunoasterea limbii Engleze va fi o prioritate.

Doritorii sunt rugati sa confirme participarea prin expedierea formularului de aplicare, copia buletinului sau a certificatului de nastere si certificatului medical pina la data de 18 Iulie 2008, la adresele de e-mail: irff@pisem.net si nelamd@gmail.com sau Fax: (022) 73-83-30 sau posta A.F.IRFF ONLUS, Rep.Moldova, Chisinau, Str. Constantin Virnava.
Pentru alte detalii: Tel./Fax: 73-83-30, Tel mob: 069006351 web: www.irffmd.net

Proiectul este sponsorizat de Black Sea Trust un proiect al German Marshal Fund of United States. Opiniile exprimate in publicatii scrise sau electronice nu reprezinta neaparat opinia Black Sea Trust al German Marshal Fund of United States sau a partenerilor lor.

Formular pentru participanti

Tabara de vara: Stabilirea relatiilor de parteneriat si cooperare cu tinerii de pe ambele maluri ale riului Nistru 3 – 8 august 2008

1. Date personale

Prenume: Nume:

Data de nastere:

___/____/___

Genul:

Foto

Institutia de invatamint:

Adresa completa pentru contact:

E-mail:

Tel:

Mob:

Hobby:

Interese:

Talente:

2. Informatii generale:

Motivati in citeva cuvinte dorinta de a participa la acest program

_______________________________________________________________________________________Limbi vorbite ___________________________________________________________________

Descrieti pe scurt daca ati avut experiente anterioare de participare la programe similare

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Cum interpretati rolul voluntarului de astazi in beneficiul societatii?

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Ati mai participat anterior la activitati organizate de Asociatie? Daca da, cind, unde si care a fost impactul acestora asupra personalitatii Dvs.? ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3. Motivatia Dvs. De ce doriti sa luati parte la aceasta tabara de vara? ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Ce veti face dupa tabara de vara?

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Ati dori sa colaborati in calitate de voluntar si in alte activitati organizate pe viitor?

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Dati o definitie personala pentru cum am putea construi o pace durabila.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-_______________________________________________________________________________________

Data: Semnatura:

A DOUA FERICIRE

iulie 7th, 2008

Zbor de rândunică – bucurie de viaţă! Zbor vesel peste o lume care a pierdut măsura naturalului, care a renunţat la pagina sufletului… Şi codiţa mărului nu se mai învârte, şi gustul copilăriei nu se mai simte… Parcă distanţa de la cer la pământ îngheaţă într-o pojghiţă de lacrimi de îngeri!
Doar săracii îl mai votează pe Dumnezeu, şi-au rămas puţini… Ochii lor sunt ploaia care se strânge în cercuri de suflet, ochii lor plâng mereu… Şi timpul săracului tremură într-o parte de lume, atât de mică şi atât de lipită de scoarţa pământului!
Da! Şi eu îl votez pe Dumnezeu, şi ochii mei sunt prea verzi şi prea uzi, şi timpul meu, subţire, tremură într-o rugăciune, care se scrie pentru secunda întoarcerii, pentru simpla iubire din ceasul vieţii!
Şi plouă…

20 mai 2007, 08:50
Doimea materiei, Carminis, 2007

În refugiu

iulie 7th, 2008

Ploaia răpăia pe acoperişul de şiţă. Rafalele vîntului transformau fuga picăturilor de ploaie într-o melodie de jazz acompaniată de bubuitul îndepărtat al trăsnetului. Fulgere îndepărtate luminează satul montan, dînd puţină paloare felinarelor zgîlţîite de tampestă.
În salon, aciuiat lîngă focul plăcut al căminului, la lumina jerbelor de scîntei discutăm schimbarea programului. Zgomote fantomatice se împletesc cu dangătul ruginit al clopotului de la intrare. În antreu, şiroind de apă îşi fac apariţia o pereche, ea olandeză, el scoţian, pereche cu care am făcut o parte din traseul de ieri, cînd încă timpul era frumos.
După o cină ţărănească, încropită ad-hoc, ne-am retras cu toţii lîngă cămin; între sorbituri de whisky afumat şi rotocoale de pipă am evocat spiritele munţilor şi fantomele călătorilor ce s-au perindat în actualul nostru refugiu. Încet salonul s-a populat cu oameni din alte timpuri, căutători de cristale, astrologi, sihaştri.
Căutătorii de cristale ne-au dat trasee pentru excursiile viitoare, prin văgăuni adînci şi grote cu lacuri subterane.
Astrologul ne-a prezis schimbarea lumii:
China cu India unite sub doctrina reînoită a budismului afiliiind lumea Sud-Americană reîntoarsă la indianismul precolumbian, vor prelua conducerea Terrei.
Influenţa lumii iudeo-creştine va fi într-o continuă scădere datorită scăderii natalităţii.
Islamismul va deveni moderat, reîntorcîndu-se la valorile epocii Ei de Aur, predominînd în Africa şi Asia, şi fiind tolerat pe restul Mapamondului.
Sihaştrii ne-au luat în lumea Kabbalei, ducîndu-ne în adevărurile Zoharului.
Lumina Lunii înnourate, înconjurată de hallouri din alte lumi, a destrămat lumea invitaţilor, şi la primul ţipăt al cucuvelei, ne-am regăsit lîngă tăciunii din cămin.
Dimineaţa lîngă paharele de whisky am găsit schiţate trasee bizare de excursie.
Cu prima zi bună, am purces printre văgăuni adînci udate din belşug de rîuri zglobii ce pe ici pe colo se transformau în lacuri ascunse în grotele tăiate de ciclopii altor timpuri, etalînd discret filoane de cristale.

Faţă măslinie

iulie 7th, 2008

Nu înţeleg ce se întâmplă în clasă.
Soarele nu mai intră pe aceeaşi fereastră?
Nu mai cade la fel pe faţa ta măslinie.
Nici nu mă mai priveşti, parcă!
Nici măcar pe furiş, ca ieri
Înainte de fuga aceea nebună.
Ne-am oprit pe malul râului
Cu nume furat fetei de împărat.
M-am dezbrăcat în plină lumină.
Tu te-ai ascuns în boscheţi
Ruşinată ca prima femeie
Din grădina primului păcat.
Pietrele ascuţite şi crengile rupte
Ne înţepau braţele, coastele,
Îţi zgâriau coapsele albe.
Ne-a îngropat tăcerea.
Nici soarele cald al după amiezii
Nu a mai reuşit să ne ridice.
Astăzi parcă soarele nu mai cade la fel
Pe faţa ta măslinie.

Dan David, Los Angeles, Feb.-17-2007.

Zori Incetosate – Capitolul V

iulie 7th, 2008

Vijelia
I
Uneori tata mă trimetea să-i cumpăr ţigări. Pe colţul străzii cu Giuleşti era tutungeria domnului Bucur. O încăpere mică, îngustă, în care nu puteau intra în faţa tejghelei mai mult de doi clienţi, era ticsită cu ziare şi reviste înşiruite în suporturi de sârmă pe toată înălţimea peretelui din spatele uşii. Ţigările erau stivuite în rafturile din spatele tejghelei, pe calităţi, înfăşurate în coliţe de hărtie, câte 10, 8 sau 6 după preţ, într-un pacheţel care valora un leu. Domnul Bucur, un om în vârstă cu părul argintiu, rar, o mustăcioară şi ochelari, era apreciat de clienţii care zăboveau în mica lui prăvălioară, rezemaţi de tejgheaua înaltă, cu care dezbătea problemele zilei. Probabil asta a fost şi cauza pentru care ani mai târziu a fost ridicat de comunişti şi dus undeva în Siberia, de unde ave a să revină după mulţi ani, slăbit, fără dinţi şi îmbătrânit cumplit. Dar acum, cunăscător bun al fiecărui client, de câte ori mă vedea intrând in prăvălie, ştia că am venit după Naţionale, pe care mi le servea strânse mănunchi de opt sau zece ţigări de un leu pentru că tata nu lua nici odată un pachet întreg. Când el nu era în prăvălie, fata lui, o domnişoară cu părul negru legat într-o coadă groasă la spate, mlădioasă şi deosebit de frumoasă, îi ţinea locul. Odată în timp ce ea mă servea, am scos din suportul de sârmă din perete un număr din revista Universul Copiilor care avea pe paginile din mijloc prinse într-o capsă desene cu Aventurile lui Haplea şi nevasta lui Frosa. Povestea continua din număr în număr şi eu eram mereu tentat să aflu ce au mai născocit. Paginile revistei nu erau tăiate şi eu nu puteam răsfoi în interior să văd continuarea povestirii, ori alte poveşti noi. Atunci fata domnului Bucur m-a învăţat cum să desfac cu un cuţit agrafa de pe mijlocul revistei şi apoi m-a lăsat să iau revista acasă s-o citesc în linişte. „Dar ai grije să n-o murdăreşti, că atunci n-o mai cumpără nimeni şi trebuie s-o plăteşti,”- mi-a spus ea la plecare. De atunci, în fiecare miercuri când apărea revista, treceam pe la debitul de tutun din colţ să iau numărul proaspăt acasă la noi. Uneori, venea şi Simona lângă mine să citesc cu glas tare. Poveştile lui Moş Nae apăreau în revistă de fiecare dată noi şi interesante, continuând în numărul următor şi până atunci rămâneam cu sufletul la gură aşteptând o săptămâna întreagă. De pe acum zilele se făcu-ră mai scurte şi nu mai era lumină pe stradă. Geamurile la case trebuia să fie blocate pe dinăuntru din cauza camuflajului, ca să nu se vadă lumina din afară. Mama punea o pătură groasă peste geamul de la bucătărie. Oamenii mergeau pe stradă folosind lanterne cu baterie să le lumineze drumul. Unii aveau lanterne cu dinam care trebuia să fie pompat în permanenţă cu degetele de la mână. Tata, venind odată acasă, s-a lovit piept în piept cu un ofiţer german care tocmai dădea să iasă afara din sifonărie pe gangul întunecos de la intrarea în curte. Ofiţerul s-a scuzat politicos, dar pe tata l-au trecut toate năduşelile. Când a intrat în bucătărie, mama s-a speriat văzânu-l alb ca varul. Pe Crângaşi, la numărul 11, clădirea lipită de croitoria unchiului Aurel era restaurantul domnului Iliescu. Domnul Iliescu era cunoscut în cartier de când lumea. Stătea la o masă lângă perete, totdeauna îmbrăcat în costum şi cravată, ţinându-şi bastonul între picioare. Avea degetele de ambele mâini deformate groaznic de artrită şi rare ori intra în vorbă cu clienţii. Într-o zi l-am întrebat dece are degetele de la mâini strâmbe, la care el mi-a zis că nu a fost cuminte când a fost mic. Mulţi ani după, trăind cu frică, m-am întrebat ce rău a făcut când a fost mic, că i s-au strâmbat degetele în halul acesta? Lângă perete, în colţ, pe o masă străjuia un aparat mare de radio a cărui muzică era mai totdeauna acoperită de gălăgia clienţilor. Domnul Iliescu de la masa lui urmărea pe cei ce intrau sau plecau din local, era atent la băieţii de la tejghea care serveau sau spălau paharele şi-l privea pe Petrică, omul lui de încredere, un nepot crescut de el care acum era răspunzător de cele petrecute în local. După masa de seară, tata mergea uneori acolo ca să asculte ştirile de la radio sau de la oamenii cu care ciocnea rareori un dorobanţ de ţuică, o bere sau un pahar de vin, pentru că la noi în casă nu se găsea băutură. Într-o seară doamna Fridman, vecina, ne aduce ştirea că cumnata ei, a murit. Locuia pe bulevardul Titulescu care începea de la treptele podului Basarab pe sub care trenurile intrau sau ieşeau din peronul Gării de Nord. Venea acasă în bezna nopţii şi-a camuflajului, şi traversând strada de la staţia de tramvai, a căzut pe scările ce coborau la closetul public subteran. A fost descoperită în dimineaţa următoare jos lângă uşa încuiată de la intrare, pentru că pe timpul nopţii closetul nu funcţiona. Era cam la cincizeci de ani, soţia unui ceasornicar care avea prăvălia lângă casă şi nu aveau copii. El arăta mult mai bătrân, gras cu talia rotunjită, o mustaţă ce-i acoperea buza superioară şi în faţa nenorocirii părea frânt de durere şi neajutorat. Peste ei trecuse o viaţă de probleme şi greutăţi care i-au legat sufleteşte pentru totdeauna. La câteva săptămâni de la înmormântare, tata l-a întâlnit pe domnul Jean, ceasornicarul, la un mezelăria Paţac pe calea Griviţei. Ceasornicarul a început să i-se plângă: ”Domnu’ Kimel, poţi să-ţi imaginezi? După moartea neveste-mi, toate rubedenile ei au tăbărât în casă şi au luat totul, tot ce aveam. Mi-au golit casa, domnule! Totul, înţelegi? Totul…” Omul părea disperat şi neputincios. Două zile mai târziu, seara, tanti Fani şi domnul Fridman care nu obişnuia să vină la noi, au bătut la uşe. Sau aşezat în jururl mesei de la bucătărie, el şi-a aprins o ţigare şi a început să-i explice lui tata că de fapt înainte de-a se prăpădii, sora lui, parcă presimţind ce are să se întâmple, a zis că în caz de ceva rău, cum sunt zilele astea aşa de tulburi, cum să împartă lucrurile lor. “A fost ultima dorinţă a moartei, domnule!” Apoi ne-a mai spus că el era un coate goale, un leneş, un nesimţit care toată viaţa nu a făcut nimic şi nu a dus un ac în toată casa aceea. Nici nu merită nimic. După plecare lor, mama l-a întrebat pe tata: “ Ce zici?” Tata a răspuns: “Du copii la culcare, stinge lumina, şi lasă uşa deschisă , să intre aer curat!”

II
După cum începuse, ziua asta nu s-ar fi deosebit cu nimic de celelalte zile. Veneam acasă de la şcoală cu servieta plină de lecţii pentru a doua zi, fără să bănuiesc că a doua zi nu va mai exista şcoală. Tramvaiul nu a venit nici mai încet, nici mai repede decât în alte zile şi soarele-şi arunca lumina domol în această zi de aprilie în care mama m-a făcut să merg încă cu paltonul de iarnă la şcoală. Sirenele au vuit prelung în ziua acea la fel ca şi în celelate zile şi nimeni nu le mai băga în seamă. Am coborât din tramvaiul 6 la Podul Grant şi treceam pe pasarela de lemn pentru pietoni, uitându-mă ca de obiciu la trenurile care lunecau pe dedesubt din ambele direcţii. După ce am trecut de pasarelă, am zărit venind dinspre stadionul Giulesti formaţii, formaţii de avioane strălucind în soare pe azuriul curat al cerului. Între stadion şi Podul Grant, la şosea era o clădire mare, gri, ce aducea cu silueta unui vapor care găzduia comandamentul şi spitalul unui detaşament al armatei germane. Pe acoperişul ei siluete de militari mânuiau ca la un exercitiu tunurile antiaerene dispuse în baterie acolo sus. Până să traversez strada, avioanele trecură peste capetele noastre cu uruit greu de motoare, ca gâfâitul omului la efort. Acasă mama m-a ajutat să mă dezbrac şi pregătea masa pentru noi. Deodată, pe când deabia am început să mâncăm, o bubuitură cumplită a făcut pământul să se mişte cu casă cu tot. Simona s-a speriat şi a început să plângă, iar mama s-a înălbit la faţă. Un moment mai târziu o altă bubuitură parcă mai puternică decât ce-a dintâi şi mai aproape ne-a zgâlţâit, făcând pământul să se mişte ca la cutremur. Mama ne-a ridicat de la masă şi ne-a strâns în jurul ei, neştind încotro să meargă. Până la urmă ne-a tras de mâini afară şi ne-a îngrămădit în closetul strâmt din curte, care era clădit din cărămidă şi ciment. Acolo i s-a părut a fi mai în siguranţă şi ne-am încuiat pe dinăuntru. Bombă după bombă continua să cadă în jurul nostru cu bubuit înfiorător şi zgâlţâit din ţâţâni. Mama ne ţinea lângă ea, murmurând fără sfârşit o rugăciune în limba ei, iar noi, înfricoşaţi, plângeam lipiţi de trupul ei ca de stâlpul unicei salvări la care speram în acele clipe de groază. Clipele acelea însă păreau că nu se mai sfârşesc. Fiecare nouă bubuitură o făcea pe mama să strige “Oh, Doamne! Doamne!”, până când nu a mai putut răbda nici şuierul căzând al bombelor, nici exploziile din jur şi nici nesiguranţa din acest closet şi ne-a scos afară. Am fugit toţi trei, mână în mână, până la vecinii de la numărul 7 care au săpat un adăpost în curte. Mama a săltat uşa culcată peste intrarea în adăpost şi am coborât scările in grabă, mama întâi ca s-o prindă pe Simona în braţe şi apoi eu. Aici mai erau şi alţi oameni, mulţi pe care nu-i văzusem nici odată, trecători din stradă. Stăteau cu toţi în întunericul din adăpost, pe băncile de la perete, făcându-şi semnul crucii şi bătându-se cu pumnii pe piept, rostind rugăciuni. La fiecare nouă cădere de bombă ce făcea pământul să se clatine şi cernea ţărână peste capetele noastre, unii se aşezau in genunchi pe pământul gol ce părea că se răzbună şi făceau mătănii, sărutându-l. Am stat un timp îndelungat în şantul acela acoperit cu bârne de lemn peste care pământul se acoperise cu iarbă proaspătă. Când s-a făcut linişte, nimeni încă nu a avut curajul să iasă afară. După un timp cineva a deschis uşa de-afară, spunând că putem ieşi; avioanele au plecat. Tot atunci a apărut şi tata cu cămaşa udă de transpiraţie pe el şi cu suflare grea ca găfâitul unei locomotive. Trecuse mai întâi pe acasă şi când a văzut că nu ne găseşte, a venit aici. La întrebările oamenilor a spus că toată calea Griviţei a fost bombardată la metru pătrat. Nici pe Podul Grant nu se mai poate trece, sunt găuri mari peste tot. Când am ieşit în stradă, se vedeau fumuri negre ridicându-se către cer din toate direcţile. Strada era plină de oameni agitaţi, cu părul răvăşit şi feţe îndurerate, alergând, întrebând, plângând, şi jelind. Câte doi sau trei cărau trupuri de răniţi la Stadion cu speranţa că acolo se va găsi ajutor. Am regăsit casa într-o stare de ne recunoscut: geamuri sparte, cioburi împrăştiate peste tot şi tablourile din perete căzute la pământ. Mare noroc că tablourile bunicilor erau fixate pe deasupra paturilor şi nu s-au spart. Farfuriile cu mâncarea noastră de la prânz erau şi ele transformate în cioburi, iar mâncarea împrăştiată peste preşul din bucătărie. În mijlocul curţii am găsit înfipt în pământ, în spatele cişmelei, o şină groasă de cale ferată azvârlită de suflul bombelor tocmai până la noi. Tata a povestit ce a văzut, venind acasă în plin bombardament. Se anunţase că în ziua asta se va face un exercitu de alarmă cu sunete prelungite care era diferit de sunetele alarmei reale cu întreruperi intermitente. Dar când alarma a vestit apropierea avionelor de bombardament, nimeni nu a făcut distincţia între sunetul prelung de exercitiu şi cel real. Curând bombele au început să curgă, geamurile sau spart, mărfurile din vitrine sau risipit pe străzi si cărămizi sau alte obiecte zburau din toate direcţile pe deasupra capetelor. Nu aveai unde să te ascunzi, dintr-o dată nimic nu mai prezenta siguranţă şi oamenii fugeau îngroziţi, în neştire pe străzi. Tata a alergat acasă cu un singur gând în minte: să fie alături de noi. Bombele nu conteneau în jururul lui pe calea Griviţei, în spatele căreia se afla linia ferată, calea de aprovizionare a frontului şi de retragere a nemţilor din ţară. Dar ele nu au reuşit să-l oprească pe tata din drum. Nu s-a oprit nici când un bloc din strada s-a prăbuşit la căţiva metri în urma lui, nu s-a oprit nici când un rănit cu burta spintecată de schije i-a cerut apă şi nici când pe pertea cealaltă a drumului un ins aduna dintr-o vitrină spartă obiectele răsturnate în stradă din ea. La bomba urmatoare tata nu a mai vazut în spatele lui nici omul, nici clădirea cu vitrina spartă. În noaptea acea am stat pe întuneric în casa cu geamurile sparte şi ne-am culcat îmbrăcaţi şi cu paltoanele pe noi. Mama ne strângea în braţe şi spunea că ce bine este că suntem cu toţi împreună. La miezul nopţii, când a sunat din nou alarma, noi eram deja în picioare. Tata nici nu se culcase; a stat la Iliescu, cu urechea la radio. Când a auzit că avioane ruseşti vin spre noi, a venit acasă să ne pregătească. Mama a început să tremure, şi auzeam cum îi clănţăne dinţii din gură. Tata ne-a spus să stăm liniştiţi, să vedem mai întâi despre ce e vorba. Mama ne-a zis că trebuie să ne rugăm cu ea. Cu palmele lipite în dreptul buzelor, ea, Simona şi cu mine, ne rugam cu lacrimi în ochi. Tata stătea sub tocul uşii de la bucătărie, privind jocul reflectoarelor de pe cer. Când avioanele sau apropiat mai mult de noi, bubuiturile tunurilor anti-aeriene, zgomotul avioanelor şi al mitralierelor pe sus era înfricoşător. S-a auzit bubuitul câtor-va bombe căzute mai la distanţă de noi, apoi s-a făcut linişte. După un timp sirena a anunţat sfârşitul pericolului. In felul acesta am petrecut zi după zi tot timpul pănâ aproape de sfârşitul lunii August. Dar această zi, unică şi surprinzătoare, nu va putea fi ştearsă din memoria noastră colectivă, ca fiind una dintre cele mai sângeroase zile din istoria oraşului Bucureşti, ziua de 4 Aprilie 1944.

III
În ziua aceea de 4 Aprilie gazonul stadionului Giuleşti s-a transformat în spital. Răniţii erau aliniaţi pe iarba moale a terenului de fotball şi mulţi oameni de inimă, doctori şi voluntari, căutau, în ciuda mijloacelor inexistente, să vină în ajutorul celor suferinzi. În sălile de sub tribune erau aduşi cei foarte grav răniţi şi li se da ajutorul cuvenit. Numărul celor ce au pierit în această zi era aşa de mare încât în curtea unei biserici de pe Giuleşi, către strada Tabla Buţii, s-a făcut o groapă comună, adâncă şi foarte largă, în care au fost depuse trupurile sfârtecate de bombe. Mulţi neindentificaţi au fost deasemeni îngropaţi în această groapă. Cimitirul acesta a căpătat numele de „4 Aprilie”. Bucureştiul s-a cufundat într-un nou tip de existenţă, paralizat, cu populaţie redusă şi activitate inexistentă. Majoritatea populaţie s-a refugiat prin sate şi localităţiile din provincie. Vecinii din curtea noastră au dispărut şi ei care încotro. Domnul Nicu, croitorul, a încuiat prăvălia, a lăsat oamenii să meargă şi a plecat şi el. Familia Fridman, s-a dus la familia ei care locuiau undeva prin centru, iar domnul Pernos cred că s-a aranjat într-un fel şi-a plecat în provincie la nişte cunoscuţi. Tata a aflat că se fac liste la primărie pentru copiii care nu au unde să meargă. S-a pregătit în grabă o colonie undeva mai în siguranţă, în centrul ţării. Am mers şi noi acolo. La primăria de pe Banu Manta, care are o scară grandioasă la intrare şi un turn lateral străjuit de statuia unui lănicer în armură şi cu-n steag fălfăind în vânt, sute de oamnei, însoţiţi de copii cam de aceaşi etate cu noi, aşteptau la coadă. După o lungă aşteptare am ajuns în faţa unui birou în interiorul primăriei. O doamnă drăguţă, în rochie înflorată, având în faţă multe liste, a început să complecteze formularele pentru mine şi Simona. Când tata i-a spus că suntem evrei, s-a oprit din scris, s-a scuzat cu vădită părere de rău, şi ne-a spus că evreii nu sunt admişi. A doua zi s-a auzit că un tren încărcat cu copii a fost interceptat de avioane şi mitraliat în afara oraşului. Venind spre casă, pe calea Griviţei, priveam uluiţi spectacolul acesta înfricoşător în care nimic nu mai era la fel ca mai înainte. La staţia Stoica Ludescu, sus pe terasa unui bloc cu numeroase etaje în care partea din spate a fost năruită de-o bombă, se profila silueta unui automobil negru în poziţie normală, de parcă ar fi gata să demareze într-o cursă de-acolo, de sus. Şoseaua era ciuruită de gropi, unele adânci în care apa oglindea pete de cer, tramvaie neînsufleţite staţionate ici şi colo, câteva maşini ce-au rămas parcate la margine şi, cu excepţia câtorva trecători, nimic nu mai mişca pe această arteră veşnic plină de viaţă. Puţine prăvăli mai ţineau deschis câteva ore pe zi, de unde se putea cumpăra pâine şi câte ceva de-ale mâncării. Şi piaţa a amorţit, pentru că doar puţini ţărani din jururul Capitalei se încumeteau să aducă produse pentru vânzare. Lăptăreasa noastră a încetata şi ea să ne mai aducă măsura zilnică de lapte notată cu creta pe tocul de la uşă. Şi tata a renunţat să mai plece la lucru în fiecare dimineaţă. Acum era împortant să găseşti un adăpost mai sigur, pentru că şanţurile acestea săpate prin curţiile oamenilor nu păreau să facă faţă unei bombe. Pe-o străduţă de pe lângă Regie o bombă a căzut exact pe-un adăpost săpat în pământ şi toţi cei ce s-au adăpostit acolo au fost sfârtecaţi şi împrăştiaţi împreună cu pământul şi lemnele cu care a fost acoperit. Mulţi se ascundeau prin beciurile de sub casă şi nici ei nu au mai ieşit de acolo. În tot Bucureştiul numai două adăposturi erau mai sigure: Palatul Telefoanelor şi construcţia încă neterminată a Palatului Câilor Ferate de la Gara de Nord. Se spunea că în această clădire planşeurile dintre etaje sunt armate cu şine de cale ferată şi deci nici o bombă nu poate răzbi până la adăpost. Dar în aceste locuri se sta la coadă zi şi noapte, mulţi nici nu mai treceau pe-acasă, fiindu-le frică să nu-i apuce un nou bombardament pe drum. Odată tata ne-a dus şi pe noi acolo. Până la şuieratul înspăimânător al sirenelor stăteam liniştiţi la rând pe stradă, pentru că învăţasem cu timpul că avionele nu ajung până la noi înainte de ora 11. Când a sunat alarma, am fost lăsaţi să coborâm pe scări largi într-un subsol adânc şi răcoros, mai multe etaje sub nivelul străzii. Mulţi şi-au adus plăpumi şi perne de-acasă, dar noi eram îmbrăcaţi ca de vară, numai în cămaşe şi panatloni sau cu o rochiţă subţire. De frig, ne-am zgribulit unii în alţii ca să ne încălzim. De-acolo nu se auzea ce se întâmplă afară şi după ce s-a dat încetarea, ne-am întors acasă obosiţi şi foarte înfometaţi. În anul acela Paştele a fost un Paşte trist, fără culoarea şi veselia din ceilalţi ani. Până atunci, în fiecare an de Paşte, tata cumpăra pentru noi hăinuţe şi pantofi noi cu care ne mândream şi dam buzna afară să vadă şi ceilalţi copii ce haine frumoase avem. De data asta nu au fost nici haine noi, nici pantofi cu care să ne mândrim şi nici ouă roşii pe care Stela, fata sifonarului sau alţi vecini, veneau la mama să le dea în dar. A fost o zi cu soare sărbătoresc pe care nimeni nu a avut inimă s-o celebreze şi în care nici bombardamentul nu a încetat.
IV
7 Mai 1944 cred că era duminică, dar nu sunt sigur. De când tata era cu noi acasă în fiecare zi, toate zilele păreau a fi duminică. Restaurantul domnului Iliescu s-a transformat într-un fel de stat major al cartierului, deşi domnul Iliescu era plecat din oraş şi în locul lui, Petrică, acest bărbat înalt şi vânjos, era prezent pretutindeni. De când cu bombardamentele, restaurantul era deschis şi noaptea, pentru oamenii aşteptau noutăţile de la transmisia radioului, în special direcţia avioanelor care ne vizitau permanent cel puţin de două ori pe zi. Dimineaţa îl vedeai pe Petrică din nou proaspăt, ca după o noapte bună de somn, tragând obloanele la prăvălie, gata pentru o nouă zi lungă. Aici, la Iliescu, cineva a venit cu ideea să se cerceteze canalul de zăpadă care corespundea cu apele Dâmboviţei, din afară oraşului. În fiecare iarnă muncitorii de la UCB descărcau în aceste canale de pe Crângaşi maşini întregi de zăpadă culeasă de pe străzile Bucureştiului. Canalul trecea de-a lungul străzii până afară din oraş către comuna Roşu la mare adâncime sub pământ, pentru că se pare că venea pe sub căile ferate de undeva din calea Griviţei. Oamenii s-au pus imediat pe treabă; cu un târnăcop au dat la o parte capacul de fontă al canalului care se afla chiar in faţa sifonăriei, cineva a coborât in interior pe barele de metal zidite pe-o latură a gurii adâncite în fundul căruia nu se vedea decât un hău întunecat. De-acolo, din fundul întunecat, omul striga la cei de afară că înăuntru a dat de un tunel lung, oval, pe fundul căruia trecea un fir de apă. In tunel era întuneric, nu se vedea nimic, dar era înalt de peste doi metri. După el, au coborât şi alţi oameni în canal. Curând vecinii sau pus pe treabă. Au construit din scânduri un podeţ peste şuvoiul de apă ce trecea pe fundul tunelului şi au meşterit bănci de stat pe amândouă laturile de-a lungul pereţilor. În dreptul celorlalte guri de intrare, oamenii au continuat să amenajeze podeţuri şi bănci pentru populaţie, aşa că întregul cartier avea acum un adăpost sigur la mare adâncime. Oamenii trebuiau să coboare insă cu multă atenţie, ţinându-se de barele de metal ce ieşeau din zidul vertical şi mulţi ameţeau privind numai jos la hăul acela întunecat care mirosea a stătut şi igrasie. Copii foarte mici erau aşezaţi într-un coş legat cu o funie groasă şi lăsaţi incetişor până cineva de jos reuşea să-i prindă şi să-i aşeze pe băcile din tunel alături de părinţi. Când a sunat alarma în dimineaţa aceea, mama a început ca de obiceiu să tremure cu clănţănit de dinţi care nu se putea domoli şi cu rugăciuni în surdină. Tata ne-a dus până la gura canalului şi a lăsat-o pe mama să coboare prima. După mai multe trepte, când mama se adâncise cu un metru în interior, tata a jutat-o pe Simona să coboare, spunându-i să se ţină bine de barele de oţel şi să coboare cu atenţie. Apoi a fost rândul meu. Când am ajuns pe la jumătate, era aşa de întuneric că nu se mai vedea nimic. Înăuntru era frig, pereţii erau umezi şi lâncezoşi şi barele de care mă ţineam erau alunecoase. De-odată o aud pe mama ţipând. Simona a scăpat strânsoarea pe una din bare şi a căzut pe capul lui mama. Noroc că distanţa dintre ele a fost mică şi că a putut s-o prindă. Când am ajuns jos la podeţ, un domn cu o lumănare lungă de botez în mănă ne-a arătat pe unde să mergem în susul tunelului unde era loc liber pe banca de lemn lângă ceilalţi oameni. Mai erau şi alţii care au adus de-acasă lumănări şi puteam să ne cercetăm la lumina lor obscură, chipurile. După noi au fost puţini cei care s-au adăugat pe această parte a tunelului, câtre Podul Grant. Dincolo tunelul se pierdea în întunericul de nepătruns ce aducea din depărtare ecoul unui zumzet înfricosător. Mirosea teribil a mucegai şi pe pereţii betonaţi se scurgea până jos o zeamă groasă, închegată în picături cu lunecare lentă ce târa dâre în relief. Când avioanele au ajuns deasupra noastră cernând cu ploaia de bombe, bărbaţii, între care şi tata, care au rămas la gura canalului afară, au intrat unul câte unul înăuntru. Ultimul din capul scărilor mai arunca câte o privire în jur să vadă ce se întâmplă. Noutăţile de afară erau transmise până jos la noi din gură în gură ca printr-un neobişnuit telefon fără fir. Lângă noi mama, plină de nelinişte, se frământa continuu de grija lui tata şi de necaz că nu a insistat îndeajuns ca să-l determine să vină cu noi aici, să fim împreună. La un moment cineva transmite ştirea că a luat foc casa din spatele lui Iliescu. Mama s-a dus până la omul cu lumănarea de botez să-l întrebe unde e tata. Acesta a scuturat din umeri: “Păi unde să fie cucoană? Cine poate să vadă de aici?”- şi-a rugat-o să se întoarcă la locul ei. După mai multe insistenţe şi rugăminţi, cineva de pe scară îi comunică mamei că l-a văzut pe tata sus, că e intreg şi să nu-şi facă grije. Bombardamentul încă nu se treminase, ştiri veneau în continuare că şi alte case au luat foc sau au fost dărămate, că aproape toată strada era în flăcări şi că tata nu se mai vedea nicăieri. Deodată, dinspre piaţa Grant, un suflu puternic ajunge până la noi, stingând lumânările şi împingându-ne unii în alţii în direcţie opusă. Mama, pe bancă între mine şi Simona, ne strângea în braţe plângând în tăcere. Plângeam şi noi. Fără să ne dăm seama, plângeam de o vreme, simţind-o pe mama atât de zbuciumată, pe tata care lipsea de lângă noi şi cu frica care încolţise în fiecare că ceva atât de groaznic s-a petrecut în aceste momente. Şi nu eram singurii care plângeam. În întunericul de după suflul din tunel mulţimea era în panică, se auzeau vociferări împletite cu rugăciuni şi ţipete de copii speriaţi. După suflu câţiva oameni s-au ridicat de la podea, lumânările au fost reaprinse şi lucrurile s-au mai calmat în jur puţin. Era o luptă chinuitoare cu aşteptarea care nu se mai sfârşea, iar acum mama şi cu mine presimţeam că pe tata nu o să-l mai vedem niciodată, pierit în flăcările infernului de sus. Când târziu, aproape de asfinţit, am fost lăsaţi să ieşim afară, în mijlocul şoselei, chiar lângă gura canalului am văzut tăbliile paturilor noastre, noptierele, toaleta cu oglinda din mijloc spartă şi alte lucruri din casă. Aşezat pe o somieră, tata ne aştepta aici, cu mâinile şi faţa înegrite, cu răni şi umflături pe dosul mâinilor, sub ochi şi pe frunte, cu părul lui ondulat ars pe alocuri, dar cu ochi vii, aproape zâmbitori. Când mama a dat cu ochii de el, l-a luat în braţe, plângând fără ştire. Tata însă căuta s-o liniştească, arătându-i cu mâna: “Uite vezi, numai atât am putut să scot din foc.” Mama a protestat: “Cine are nevoie de astea? Noi credeam că tu eşti mort”
V
Mama nu a avut nici o îndoială că tata e plin de arsuri pe tot corpul. Avea nevoie de îngrijire şi noi nu aveam nici de unde să bem apă. Casa noastră, curtea, întrega proprietate era o ruină. În jurul nostru Crângaşul ardea şi pe o parte şi pe cealaltă. Dacă voiai să ceri cuiva ajutor, nu găseai pe nimeni care să te asculte, fiecare avea răni de lecuit, pierderea cuiva drag sau alte urgenţe. Fară să ne spună nici un cuvânt, mama ne-a lăsat cu tata şi a plecat la comandamentul german de lângă Podul Grant. A mers la primul ofiţer întâlnit şi i-a spus că ea este nemţoaică, că soţul ei este rănit, că are copiii în mijlocul străzii şi că are nevoie de ajutor. Revine însoţită de patru, cinci soldaţi germani care au adus o targă pentru tata, iar ceilalţi au început să care paturile şi restul obiectelor din stradă în curtea comandamentului, lângă poartă, pe iarba din jurul clădirii. Tata a fost dus imediat in spital, spălat şi îngrijit. Noi am rămas lângă lucrurile noastre pe gazonul verde, în timp ce mama a început să pregătească lucrurile pentru noapte. Înainte de a se întuneca, comandantul german a venit să vorbească cu mama şi i-a zis că putem merge jos la cantină să luăm masa. După ce am mâncat, ofiţerul neamţ a venit din nou la noi, a ridicat-o pe Simona pe genunchiul lui şi ne-a dat ciocolată. Înainte de-a pleca, a asigurat-o pe mama că poate veni la cantină pentru tot ce are nevoie, iar în privinţa lui tata să nu-şi facă probleme pentru că rănile sunt superficiale şi că va fi îngrijit cum se cuvine. In noaptea aceea şi în nopţile care au urmat, am dormit sub cerul de vară luminat de stele. Soldaţii care făceau de gardă lângă poartă cu puşca pe umăr se abăteau şi pe la noi, spunându-i lui mama despre nevestele şi copii lor lăsaţi acasă în Germania, că situaţia pe front nu e prea bună şi că se temeau că în curând, dacă lucrurile continuă la fel, ceea ce se întâmplă aic, se va întâmpla şi acolo. După două zile tata a ieşit din spital. Avea bandaj proaspăt pe mâini, fruntea şi nasul erau cojite de piele şi înroşite. Adoua zi dimineaţa ne-dus să vedem casa noastră din Crângaşi 9. Trecând peste dărămituri, căţăraţi peste cărămizi arse, moloz si tablă chircită de foc, am ajuns în mijlocul curţii, lângă cijmea. De jur împrejur totul era ars şi dărămat, cu excepţia a două camere din fund în care locuia familia Fridman şi a salcămului din mijloc care mai păstra verdeaţa frunzelor doar pe vârf şi puţine crângi pe laturi. În ziua acea de 7 May a ploat cu bombe încendiare. Au venit una lângă alta pachet, străpungând cu forţă acoperişul caselor, aprinzând cu furie tot ce putea să ardă. Întâi a ars casa noastră şi croitoria lui Nicu. Tata a scos lucrurile din casă şi le-a depozitat in mijlocul curţii sub salcâm. A scos din foc paturile, hainele, maşina de gătit, a vrut să scoată şi şifonierul, dar acesta avea trei corpuri de dezasamblat şi nu era timp pentru că acoperişul era în făcări, şi la fiecare intrare nu ştia dacă mai iese afară. A renunţat să mai intre în casă când a văzut tablourile părinţilor lui căzând din perete şi prefăcându-se în tândări. În timpul acesta casa lui Pernos luase foc şi acum era în flăcări. Salcâmul din curte, bătrănul nostru salcâm care se întindea peste acoperişuri, a luat şi el foc. Tot ce a salvat din casă, părea să fie sortit focului sub salcâm, şi atunci a gândit că trebuie să scoată lucrurile în stradă, acolo unde le-am găsit noi. După ce le-a dus, revenind înapoi în curte, si-a dat sema că focul avea să treacă de la Pernos la Fridmani şi a hotărât să izoleze casa lui tanti Fani care avea bucătăria şi cămara sub bucătăria lui Pernos. Restul casei nu avea etaj. Tata pune mâna pe topor şi sparge duşumeaua, scoate uşa din ţâţâni, şi când vede ca focul a ajuns la pod, intră în pod şi sparge acoperişul. În rest, casa lui tanti Fani a rămas intactă. Dormitorul şi camera din miloc, cu uşe largă şi scară pentru intrarea musafirilor, erau aşa cum le-a lăsat la plecare. Camera dinspre bucătărie, sufrageria, era în parte demolată. Tavanul, spart pe jumătate, lăsa tabla de pe acoperiş să cadă ca faldurile unei uriaşe coverturi peste spărtura fostei uşi de la bucătărie. Duşumeaua era inexistentă sub ea. Tata, după ce i-a arătat lui mama ce a salvat, i-a spus că vrea să dormim aici la noapte. Adoua zi a găsit câţiva vecini care să-l ajute şi a adus toate lucrurile noastre în casă. La prânz încă mai primeam mâncare de la germani, dar după o săptămână, Comnadamentul a fost mutat în afara oraşului în cazemata săpată în dealul din comuna Roşu, ocolit de apele Dâmboviţei.
VI
Trăiam în dărâmituri. În camera pe jumătate arsă, cu duşumeaua spartă şi tabla de pe acoperiş căzută în valuri până jos, tata a adăpostit mobila noastră rezemată de-un perete. Intram în casă prin uşa musafirilor în care mobila lui tanti Fani a fost împinsă la perete ca să putem instala maşina de gătit cu burlanul tras afară pe spărtura din geam. Oalele le-am găsit arse prin dărâmături şi acum le foloseam aşa cum erau, arse şi cu smalţul sărit. Ca să le dezinfecteze, mama a fiert cenuşă în ele. Ne culcam în patul lui tanti Fani. Era vară, cald şi puteam merge cu picioarele goale prin curte, pentru că tata a curaţat molozul şi obiectele care ar fi putut să ne rănească. Acum Simona şi cu mine aveam spaţiu şi materiale din plin ca să ne putem construi la gard propria noastră „casă”. În dărâmături găseam tot felul de materiale de constructie, făşii de tablă căzute de pe acoperişuri, bârne pe jumătate arse, ceasuri deşteptătoare trecute prin foc, cu arcurile desfăşurate şi minunăţii din sticlă topită ce s-a contorsionat în forme fantastice şi culori lichide. Intram în căsuţa noastră de lângă gard ce ne adăpostea chiar şi pe timp de ploaie şi ne jucam absorbiţi până ce mama ieşea să ne cheme la masă, ori întunericul ne mâna acasă. Era ca şi cum tot cartierul devenise al nostru, pentru că nimeni nu ne oprea să facem expediţii şi prin alte curţi părăsite de pustiul focului unde puteam găsi prin dărâmături tot felul de obiecte preţioase cărora, cu ingeniozitate, le găseam folosinţa în joaca noastră. Odată am dat de rotiţele de fontă de la o maşină de gătit. Le-am adus la casa nostră cu mare grije să nu se spargă, apoi am căutat o sârmă mai tărişoară pe care am îndoit-o la capete cu meşteşug ca să am la un capăt mâner şi la celălat un ghid în formă de U. Şi, aşa cum am văzut la copii mai mari de pe stradă, am învăţat şi eu să împing roata de fontă cu sârma din spate. Altă dată am găsit o sanie de fier fără şezut pe care am adus-o acasă pentru la iarnă. În alt loc am găsit un căruţ cu patru roţi, un fel de miniatură al unei căruţe adevărate, numai că era făcută pentru copii. În curtea aceea a ars orice, casa şi magazia, chiar şi copacul din curte, dar ca printr-o minune căruciorul acesta a scăpat neatins. Am urcat-o pe Simona în el şi am tras-o până acasă. Bombardamentele continuau nestingherite să ne ducă în canalul din stradă de două ori pe zi. Deveniseră parte din rutina zilnică, aproape că am învăţat pe din afară şi ora la care trebuia să sune sirenele. Ca la o comandă, cum auzeam sirenele vuind, intram automat la adăpostul din inima pământului, devenind experţi în coborârea pe scara de metal şi aşteptând în întuneric să sune încetarea. Între alarme vecinii se adunau în strada, la garduri, în grupuri, dicutând de toate. Viaţa s-a mutat mai mult pe stradă, ca fiind cea mai bună sursă de noutăţi şi uitare. Oamenii care anii de zile nu au schimbat două vorbe între ei, acum au legat prietenii şi s-au redescoperit, nu ca simpli vecini de cartier, ci ca fiinţe umane. Tata se aşeza pe banca de la gard, sub dudul de la numărul 7, cu vecinul de alături, domnul Jenică, care era plin de glume şi istorioare hazlii, care-i făcea pe amândoi să râdă cu poftă, iar eu nu mă săturam ascultându-le. Şi nu mint când spun că la rândul meu am vândut şi eu multe din ele. Nevasta lui nea Jenică, tanti Maria, era cu mult mai tânără decât soţul ei, era foarte slabă şi tusea tot timpul fincă suferea de plămâni. Din cauza asta nea Jenică nu venea cu noi la canal, ci se ascundeau în adăpostul de pământ din curtea lor, aşteptând împreună sfârşitul. Tanti Maria purta mereu cu ea la piept o iconiţă cu Maica Domnului pe care adesea o scotea la iveală şi-o săruta, făcânduşi de mai multe ori semnul crucii. Deşi era foarte evlavioasă, avea o doză de fatalism la care se pare că l-a convertit şi pe nenea Jean. Domnul şi doamna Fridman au venit întro zi să vadă ce mai e pe-acasă. Ştiau că întregul cartie a fost groaznic bombardat, dar nu aveau idee ce s-a întâmplat cu casa lor. Mama le-a arătat tot ce a fost salvat, că neavând unde să ne ducem, locuim în casa lor, dar imediat ce va fi posibil să găsim un alt adăpost, le vom ceda înapoi casa aşa cum se află. Doamna Fridman, înduioşată, a îmbrăţişat-o pe mama şi i-a spus să stea fără grije. “Ce e al meu, e şi al tău. Stai aici cât e nevoie, nu e nici o supărare. Dar spune-mi, nu ai găsit cumva o cutie de metal sub pat?” Mama a dat din umeri mirată: “Nu ştiu, nu am văzut. De fapt nu m-am uitat deloc să văd ce e sub pat”. Atunci tanti Fani a îngenunchiat la o margine a patului lângă perete: “Uite-o dragă, e acolo. Dă-mi ceva s-o trag afară, că nu ajung la ea” A scos de sub pat o caseta de metal verde cu încuietoare. A strâns-o la piept şi a ieşit cu ea afară unde aştepta domnul Fridman pregătit cu o sacoşă de pânză gata deschisă, numai s-o pună înăuntru. A mai scos din dulapul de la sufragerie căteva obiecte, apoi din dulapul de haine din dormitor, şi când au plecat, aveau braţele încărcate ca un pom de Crăciun. Când i-a povestit lui tata toată întâmplarea, mama îşi punea întrebarea, mai mult pentru sine: “Cum oare au putut să meargă până la casa lor, cu braţele încărcate, că nu cred că au găsit vre-un taxi care să-i transporte?”
VII
Se ştia că pe front lucrurile merg din ce în ce mai prost. Se mai ştia că ruşii au întrat în ţară şi circulau zvonuri că ăştia sunt puşi pe furtişaguri, violuri şi alte nelegiuri. Zi după zi refugiaţii din Moldova aduceau cu ei ştiri ingrozitoare din ţinuturile capturate de ruşi. Propaganda oficială nu dezminţea zvonurile şi oamenii erau îngroziţi de frică. Fiecare se întreba prin ce ne-o mai fi dat să mai trecem? Curierul de Seară, care acum apărea numai într-o singura foaie, a publicat fotografia unei arme misterioase inventată de nemţi, o bomba zburăroare care putea fi trimisă de la sol pe o distanţă de sute de kilometri, fără pilot şi cu o încărcătură destul de mare, ca să facă ravagii pe unde o ajunge. În ziar era denumită “Bomba Zburătoare V-2” Tot în ziar se mai spunea că nemţii mai au şi alte arme secrete cu care puteau obţine victoria. Oamenii analizau în şoapte ştirile şi nu ştiau ce să creadă. Speranţa fiecăruia era aceea că în curând, foarte curând, americanii vor ajunge şi la noi, înaintea ruşilor şi că nemţii vor fugii de ei mâncând pământul. Fiecare discuţie se termina cu fraza: “Numai de-ar veni americanii mai repede!” Cu aceste gânduri fiecare părea împăcat şi părea suficient ca să readucă un optimism general, promiţător, după atâtea veşti proaste. 23 August 1944. Dintr-odată a început o circulaţie furibundă de-a lungul Crângaşului. Tata a adus vestea că Armata Română a întors armele contra nemţilor. Strada se umpluse de oameni, maşini încârcate cu bărbaţi purtând arme şi steaguri roşii treceau în goană pe stradă. La colţ cu şoseaua Giuleşti un cetăţean dirija circulaţia dinspre pod sau celealte direcţii. Se auzeau şi împuşcături, dar nu ştia de unde. Părea un început de zi neobişnuită, tare neobişnuită. Deodată o escadrilă de avioane Ştiuca cu crucea germană pe ele se lasă în picaj peste oamenii strânşi pe la colţuri şi-i seceră cu mitralierele. Ţipete, fugă, spaimă din nou. Tata ne adună ca pe pui şi ne vâră iară în canalul de care pentru un moment ne-am crezut scăpaţi. La fel şi ceilalţi cunoscuţi din zilele şi nopţile vegheate aici de teama morţii. După scurt timp tata revine in tunel cu haine groase pentru fiecare din noi şi câte ceva de mâncare. De-afară ajungea până la noi ecoul bombelor razante, a tunurilor antiaeriene şi a mitralierelor. Aceste ecouri aveau să ne ţină captivi in tunelul acesta întunecat, plin de duhoare şi pestilentă lâncezeală, timp de trei zile şi trei nopţi. Trei zile şi trei nopţi au fost lupte de stradă. Nemţii, mai bine echipaţi şi organizaţi, cunoscători ai topografiei locale, au făcut ravagii, bombardând centrul Capitalei cu bombe razante care-şi împrăştiau ucigătoarele schije pe rază de zeci de metri, nimicind sute de vieţi şi distrugând obiective de vitală importanţă în economie şi comunicaţie. Trei zile şi trei nopţi de crâncenă răfuială, dar după aceste trei zile, nemţii au fost alungaţi. După trei zile şi trei nopţi, când s-a făcut linişte în jur, am putut reveni pe înserat la casa noastră, dornici de aer curat, de-o baie înviorătoare şi de un pat unde să ne culcăm în aşternutul moale şi proaspăt de care am fost lipsiţi atâta timp. Acum nu mai trebuia să dormim ca să visăm că e pace; era în noi, o respiram şi o vedeam cu ochii larg deschişi.
(Va urma)

Persecuția românilor, între rasism italienesc și slugărnicie românească

iulie 6th, 2008
Walter Veltroni a folosit retorica anti-românească în scop electoralWalter Veltroni a folosit retorica anti-românească în scop electoral

Autoarea acestui articol, jurnalista Lucia ȘTEFAN, se numara printre cei care au fondat in ianuarie 1990 editia a patra a ziarului „Dreptatea” a PNTCD. Stabilita din 1992 la Londra, lucreaza in calitate de expert in informatizarea arhivelor pentru organizatii publice din Marea Britanie si Europa. In 2006-2007 a lucrat in Italia in cadrul unui proiect al Comisiei Europeane.”.

In presa europeana, mai ales cea de stanga, s-a acreditat ideea ca atmosfera puternic rasista din Italia a fost generata de guvernul Berlusconi si partidele dreaptei xenofobe care fac parte din coalitia sa si ca victimele lui sunt in exclusivitate romii. Realitatea este cu totul alta: persecutia a inceput in timpul guvernelor de stanga care i-au precedat lui Berlusconi iar scopul a fost transformarea romanilor in tapi ispasitori ai tuturor problemelor Italiei. Berlusconi nu face decat sa continue ceea ce au inceput predecesorii lui.

Campanie anti-romaneasca sistematica si de lunga durata in Italia

Un lucru putin cunoscut este faptul ca presa italiana este de fapt subordonata statului, ea functionand prin subventii si privilegii financiare si scriind la comanda politica. Aceasta organizare a presei permite concentrarea pe un anume subiecte, in functie de interesele de moment ale establishmentului italian. Asta explica si amploarea campaniei anti-romanesti, deja functionanad la parametrii maximi inca din 2005 si venind din toate directiile spectrului politic. Campanie alimentata zi de zi de presa si televiziune si constand in stiri despre infractiuni savarsite de romani, mai ales crime si violuri, cu scopul de a crea un sentiment de nesiguranta in randul oamenilor obisnuiti. In 2006 romanii din Italia erau deja „emergenza romena” (pericolul romanesc).

Daca aceasta xenofobie ar fi fost limitata la tabloide, cum a fost campania anti-romaneasca din presa britanica in momentele discutarii deschiderii pietei muncii pentru romani si bulgari, consecintele nu ar fi fost serioase. Dar aceasta campanie a fost sustinuta de presa considerata serioasa si credibila si de toate canalele de televiziune, inclusiv cele de stat.

Subiectul era siguranta personala a cetateanului de rand, asa numita „emergenza sicurezza”, amenintata exclusiv de romani, prezentati ca o etnie de delicventi brutali si fara scrupule. Cuvantul „rom” a fost utilizat ca prescurtate de la „romeni” (romani) iar confuzia rom-romeni (tigani-romani) intretinuta in mod deliberat. Varful de lance al campaniei l-a constituit cotidianul „Il Giornale” dar nici altele nu s-au lasat mai prejos. In iulie 2007, cu trei luni inainte de crima Mailat, saptamanalul „L’Espresso” titra: “L’invasione dei romeni. In Italia sono un milione. Con un primato criminale che fa paura. Così l’ingresso di Bucarest in Europa è diventato un’emergenza” (Invazia romanilor. In Italia sunt un million. Cu o suprematie in delicventa care inspaimanta. Astfel intrarea Bucurestiului in Europa a devenit un pericol.).

In realitate criminalitatea romaneasca, e vorba de cei judecati si condamnati, se reducea in 2007 la 3% din populatia romaneasca in Italia, estimata la 600 de mii in 2007. Fostul primar al Romei, Veltroni, sustinea tot atunci ca romanii constituie 75% cei inchisi desi ei constituiau doar 15% dintre detinutii straini. Spre comparatie, in 1904 delicventii italieni constituiau 40% din totalul tuturor detinutilor din inchisorile nord-americane.

La campania anti-romaneasca din mass media s-au adaugat declaratiile rasiste ale oamenilor politici italieni, incepand cu Walter Veltroni de stanga si termanind cu xenofobii Ligii Nordului, aliatii xenofobi ai lui Berlusconi care domina nordul Italiei. Daca un politician din Marea Britanie ar fi facut afirmatiile rasiste pe care le-au facut politicienii italieni, scandalul ar fi fost enorm. In Italia ele au fost considerate perfect normale.

Cu toate ca incepand din 2007 romanii erau cetateni comunitari, in Italia ei au fost tratati in continuare ca si cum n-ar fi fost. Unul din reprosurile italienilor a fost ca guvernul de la Bucuresti a deschis granitele, lasand sa plece pe cine a vrut sa o faca, ca si cum romanii nu ar avut dreptul la libera circulatie in interiorul UE. Mai mult, ei au acuzat Bucurestiul ca ar fi trimis deliberat toti puscariasii romani in Italia, fara sa explice cum au putut realiza autoritatile de la Bucuresti o asemena performanta si de ce tocmai in Italia.

Un guvern fara autoritate si un primar ambitios

Anul 2007 a fost dominat in Italia de slabiciunile guvernului Prodi, o coalitie de stanga fragila, instabila si fara autoritate politica. In februarie 2007 cazuse guvernul dar nici noua remaniere nu a conferit mai multa stabilitate Italiei. Unul dintre pilonii coalitiei Prodi, primarul Romei, Walter Veltroni, a considerat ca este momentul ideal sa puna mana pe putere. Ales cu o majoritate mizerabila si fara nicio realizare in calitate de primar, Veltroni era disperat sa dovedeasca ca e un om de actiune, pentru a fi ales presedinte al „Partito Democratico” (Partidul Democrat) care tocmai se infiinta.

Cu luni inainte de criza Mailat (cetateanul roman, de etnie rom, acuzat de uciderea unei italience), Veltroni ii desemnase deja pe romani ca vinovati de tot ce este rau la Roma , ajungand chiar sa ameninte guvernul de la Bucuresti. Romanii devenisera „inamicul nr. 1 al Italiei”, raul absolut care nu putea fi rezolvat decat de „seriful” Walter Veltroni.

Uciderea Giovannei Reggiani a fost pretextul perfect pentru a se creea criza politica majora de care primarul Romei avea disperata nevoie. Cum guvernul depindea de sprijinul politic al lui Veltroni, Prodi a insailat la repezeala in noiembrie 2007 decretul numit „pachetto sicurezza”(pachetul de siguranta) si care a fost semnat de presedintele Italiei, Napolitano, urmand sa fie aprobat de parlament. Pachetul de siguranta nu era altceva decat purificarea etnica a Italiei prin alungarea romanilor. Un politician declara ca pachetul de siguranta este facut contra infractorilor romani, de parca ar fi existat o categorie speciala de infractori, infractorii romani, care au nevoie de legi speciale.

Daca crima ar fi avut loc la Milano, fieful Ligii Nordului care se afla in opozitie, e greu de crezut ca guvernul s-ar fi miscat cu atata graba sa puna in aplicare expulzarea romanilor atat de mult dorita de Veltroni. In mod sigur nu ar fi devenit criza politica.

Liber la persecutat romani…

Pachetul de siguranta aproba expulzarea cetatenilor romani care erau considerati, atentie, potential pericol de securitate publica. Prezumptia de nevinovatie nu se mai aplica pentru ei. El permitea autoritatilor administrative (prefecti si primari) sa-si asume un rol judecatoresc si sa aprobe expulzari, pe criterii vagi (siguranta publica) si fara drept de apel. Imediat dupa semnarea decretului au inceput expulzarile cu toate ca decretul nu fusese aprobat de parlament. Un numar 20 de romani au fost imbarcati a doua zi si trimisi la Bucuresti, intr-un dispret total fata de drepturile lor.
In final, decretul – plin de erori si exprimari vagi si care incalcau constitutia Italiei si legile europene – nu a fost niciodata aprobat de parlamentul italian.

…Si gestiunea lamentabila a unei crize

Presa din Romania a cazut in capcana si, in loc sa vada dededubturile afacerii Mailat, a inceput litania de auto-acuzari: romanii isi merita soarta, sunt un popor de hoti, romanii sunt colectiv responsabili pentru imaginea tarii si asa mai departe. A fost nevoie de cateva zile ca presa din Romania sa-si dea seama ca in Italia romanii sunt victimele unei persecutii de inspiratie fascista. In noienbrie 2007 era periculos sa vorbesti romaneste pe strazile italiene. Cativa romani au murit din aceasta cauza.

Reactia guvernului Tariceanu a fost la fel de jalnica. In loc sa traga la raspundere Italia pentru impunerea unei responsabilitati colective pe criterii etnice, pentru planurile de deportare in masa a romanilor si deportarile ilegale petrecute, pentru incitarea la ura impotriva romanilor si vendetele rasiste care nu au fost niciodata pedepsite (nimeni nu a fost condamnat in Italia pentru rasism si incitare la ura pe criterii etnice), guvernul a intrat in panica si s-a dovedit incapabil sa gestioneze corect criza. Afirmatiile fostului ministru de externe, Adrian Cioroianu, au devenit deja material de legenda si au agravat situatia.

Mai grav, guvernul Romaniei si organizatiile romanilor din Italia au inceput sa arunce vina pe romi, uitand ca multi infractori sunt romani neaosi si multi romi din Italia sunt cetateni romani nevinovati pe care statul roman avea datoria sa-i protejeze. Organizatia Romani Criss avea perfecta dreptate cand critica servilismul autoritatilor romane. Cooperare cu Italia da, dar drepturile romanilor indiferent de etnie trebuiau respectate. Persecutia romilor de catre statul italian care se petrece acum sub ochii nostri este rezultatul direct al slugarniciei si incompetentei guvernului Romaniei.

Urgenta despre care nimeni nu vorbeste

Persecutia impotriva romanilor si a tiganilor, deveniti veritabili țapi ispasitori ai tuturor neputintelor italienesti, continua si in ziua de azi. Italia tace insa in ceea ce priveste ce priveste domeniul in care romanii au suprematia absoluta: numarul accidentelor de munca. In 2006 romanii au fost victimele a 11 200 accidente de munca, din care 250 s-au soldat cu invaliditati permenente si 30 de morti. In 2005 au fost 29 de romani decedati si 35 in 2004. Romanii conduc detasati, cu procentul de 21.3%, statistica strainilor morti la locul de munca in Italia si pe locul trei la numarul de accidente de munca din aceasta tara. Aceasta este „emergenza romeni” cea adevarata. Iar Bucurestiul nu zice nimic.

Sarko a călcat cu stângul la cârma semestrială a Europei – nu-i bai, bărbatul e forte

iulie 6th, 2008
Nicolas Sarkozy a preluat (temporar) cârma UENicolas Sarkozy a preluat (temporar) cârma UE

Pentru 188 de zile, Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a preluat rolul de diriginte a celor 27 de State europene, găsindu-se înaintea unui maldăr de dificultăţi. După ce Irlanda a refuzat Tratatul de la Lisabona, atât de necesar Uniunii, pe motive prea puţin convingătoare, un alt orgoliu se pune de-a curmezişul.

Pricinosul Preşedinte al Poloniei, Lech Kaczynski, pradă nu ştiu cărui complex de superioritate, ameninţă şi el cu refuzul, judecând Tratatul drept „inutil”, chiar dacă Parlamentul polonez l-a ratificat cu o largă majoritate şi fără obiecţiuni.

Mă rog, e dreptul lui să capoteze tentativa de structurare a Uniunii, pentru moment lipsită de o legislaţie corespunzătoare suficientă, condiţionându-şi acceptul, de revotarea pozitivă irlandeză : „Dacă Irlanda va lua o altă decizie, nu sub presiune şi nici modificându-şi Constituţia (…), Polonia nu se va opune. Eu însumi, nu voi crea obstacole, deoarece Parlamentul polonez a aprobat deja Tratatul”.

Reacţia Preşedintelui Sarkozy, iritat de capriciul polonez, a fost imediată: „Nu-mi pot imagina că preşedintele (polonez) care a semnat el însăşi în josul documentului, ar putea să repună în cauză propria–i semnătură. Este o chestie de morală şi de onestitate”, aşadar, „nu mă îndoiesc un minut că acest angajament va fi respectat”.
În acelaşi timp, José Manuel Barroso, a ţinut să sublinieze cu aceeaşi fermitate: „ Curajul politic, semnifică, pentru responsabilii europeni, asumarea propriilor lor opţiuni.”

Reticențe polono-cehe

Eu aş căuta raţiunea ciudatei umori, în drama personală trăită de Lech Kaczynski.

Purtat în fruntea statului în acelaşi timp cu fratele geamăn, Jaroslaw, în funcţia de Prim ministru, Preşedintele s-a trezit amputat de cealaltă jumătate din el însuşi, când şi-a văzut frăţiorul pe tuşă, silit să se coabiteze cu un alt şef de guvern.

Din nefericire contagiunea a atins şi Republica Cehă, oferindu-i posibilitatea Preşedintelui Klaus să-şi manifeste şi el cam aceiaşi gen de îndoială în legătură cu modul de organizare legislativ propus la Lisabona.

Regimurile prezidenţiale au, deseori, ceva patetic, ca să nu le spun altfel, când Şeful Statului vrea să-şi consolideze „potenţa” diminuată, în pofida bunului sens (simţ) unanim.

Cu toate acestea, este preferabilă o poziţie, fie ea negativă, uneia de indiferenţă, practicată de unele State, printre care România, preocupată exclusiv de afacerile interne, ca şi cum, odată încorporată în Uniune, soarta continentului rămâne pe ultimul plan. Când evoc România, mă refer la comentariile din presa românească, privind preşedinţia franceză, reduse, aş zice, la simple informaţii. Nu mă pot împiedica să citez fraza aberantă a unui jurnalist: „România dă mai mult decât primeşte…”

Resurgența naționalismelor

S-ar mai putea adăuga „neplăcutului augur” al preşedinţiei sarkozyene şi absenţa, de la primul dineu convivial european, a comisarului european însărcinat cu comerţul, britanicul Peter Mandelson, „şifonat”, probabil, de critica adresată de Sarkozy OMC-lui (Organizaţia mondială de comerţ). O altă susceptibilitate cu care „Sarko” e obligat să compună, ceea ce-l obligă să recunoască cu o oarecare amărăciune: „Preşedinţia franceză îşi inaugurează activitatea într-un context nu tocmai facil”

Pe de altă parte, François Fillon, Primul ministru francez, şi Jose Manuel Barroso, Preşedintele comisiei, au reunit la sediul guvernului (Matignon), cei 27 comisari europeni, pentru un dejun de lucru, insistând asupra „modestiei” cu care preşedinţia franceză intenţionează să-şi exercite funcţia timp de 6 luni: „Abordăm, pe baze excelente, o săptămână dificilă, – estimează Barroso – am fi dorit, evident, un orizont mai limpede pe plan internaţional…Cu toate acestea, prezidenţa franceză cade într-un moment potrivit, deoarece astăzi avem nevoie atât de curaj politic, cât şi de un limbaj al adevărului.”

Voluntarismul de la preşedinţia franceză, încarnat de Nicolas Sarkozy, va trebui să navigheze cu dibăcie printre stânci primejdioase. Între naţionalisme exacerbate, ego-uri supradimensionate, preeminenţe datate, tehnostructuri copleşitoare, protecţionisme agile şi alte exigenţe personalizate, Preşedintele are nevoie de mult tact, dar şi de fermitate.

Când ai pe braţe 27 de State, unele mai ambiţioase ca altele, nu mai poate fi vorba de o construcţie liniştită şi senină pentru Europa. I-a trebuit nu mai puţin de o oră şi jumătate, în faţa camerelor de televiziune, ca să-şi asigure proprii conaţionali de binefacerile unei Uniuni echitabile şi de bun aluat social. Să-i asigure de avantajele unor amenajări chibzuite într-o agricultură şi un pescuit în criză, să-i asigure în privinţa scăderii TVA-ului şi a consecinţelor pozitive asupra puterii de cumpărare, să transforme Euroscepticismul ambiant, în perspective credibile şi luminoase.

Aluziv şi cu multă pertinenţă, Manuel Barroso evocă astfel curajul politic trebuincios unui Preşedinte european: „A recunoaşte şi accepta, într-o Europă de 27, necesitatea compromisului şi evitarea voinţei de prevalare a intereselor naţionale asupra interesului general european”.

Provocări globale

Popoarele europene şi liderii lor sunt conştienţi că restul lumii nu va aştepta liniştită până când Europa îşi va soluţiona dezacordurile instituţionale.

Un Iran nuclearizat, conflictele belicoase din Orientul Mijlociu şi Apropiat, combaterea extremismului din Afganistan, situaţia explozivă din Africa, realitatea schimbărilor climatice, reprezintă ameninţări grave pentru umanitate. Numai existenţa unei Europe unite şi puternice va fi în măsură să promoveze pacea şi prosperitatea. Mai mult chiar, să le impună.

În afara unei Constituţii, Europa trebuie să aleagă între, a deveni o forţă supletivă a Statelor-Unite, depinzând nemijlocit de ele în privinţa apărării, sau să-şi ofere şansa de a dispune de „utilajul” necesar unei protecţii proprii, care-ar necesita, natural, eforturi titaneşti.

Locul Europei în lume se va găsi sub semnul întrebării dacă Uniunea ajunge într-o fază de paralizie şi de neîncredere în ea însăşi.

Făcând loc incertitudinilor în jurul Tratatului de la Lisabona, liderii europeni nu vor putea răspunde aşteptărilor şi intereselor propriilor cetăţeni.
Europa e condamnată să găsească, musai, mijloacele de a vorbii lumii la unison.

Noii locatari de la Casa Albă, vor avea nevoie de un partener forte pentru a reafirma vigoarea Alianţei atlantice şi a prestigiului ei moral.

Ca o primă acţiune concretă, Nicolas Sarkozy, s-a declarat hotărât, în acord cu comisia europeană, să pună în şantier un proiect european de luptă contra handicapului Alzheimer şi un „Erasmus”, destinat mobilităţii tinerilor ucenici: „Am decis să lucrăm împreună, cu toţi partenerii noştri, la un plan european de luptă contra teribilei maladii Alzheimer. Ne vom reuni iniţiativele pentru a găsi o soluţie de vindecare a milioanelor de Europeni, loviţi, din ce în ce mai tineri, de această maladie.”

Membrii „European Council on Foreigen Relations”, au profunda convingere că, oricare-ar fi divergenţele în jurul reformelor instituţionale, Europa celor 27, nu are, câtuşi de puţin, intenţia să devină un simbol de slăbiciune şi de declin al celui de al 21-lea secol.

Un pacient de vaza: Testul Medical

iulie 6th, 2008

Putine sunt subiectele mai discutate si mai dezbatute decat analizele de laborator si diferitele teste medicale la care suntem supusi cu totii, la un moment sau altul. Oriunde ne-am afla – in compania prietenilor, la servici, in fata televizorului, sau, bineinteles, in fata medicului, suntem « bombardati » cu informatii despre aceste faimoase teste. Rubrica « Sanatatea » a revistei ACUM s-a gandit sa abordeze subiectul dintr-un unghi mai putin obisnuit. Aici, « pacientul » in discutie va fi chiar el, Testul Medical, iar noi vom incerca sa ne apropiem si sa-l examinam mai indeaproape : ce este el ? ce semnificatie are ? care-i sunt avantajele si limitele ?…

Ce este de fapt un test medical?

Testele medicale sunt o interactie dirijata intre organismul pacientului si diferite aparate, care inregistreaza fie fenomene spontane (de pilda, activitatea electrica a inimii este inregistrata de aparatul EKG), fie provocate (un aparat ecocardiografic, de pilda, bombardeaza tesuturile cu valuri de ultrasunete, provocand coliziunea dintre acestea si tesuturi, si inregistrand apoi ecourile produse ; la urma, aceste ecouri sunt afisate pe ecranul aparatului eco.) Rezultatele sunt exprimate sub forma de imagini, curbe presionale, concentratii chimice ale unor substante, etc., iar acestea sunt apoi comparate cu rezultatele normale (stabilite pe voluntari sanatosi, inainte de introducerea respectivului test in clinica), stabilindu-se astfel prezenta sau absenta semnelor de boala, iar in caz ca sunt prezente, care le este gravitatea si extinderea, daca sunt reversibile sau nu, etc.

Care sunt caracteristicile unui test medical ideal?

Intai, desigur, testul trebuie sa nu fie nociv – principiul de baza al medicinei este, sa nu uitam, « primum non nocere ». Bineinteles, in realitatea practica, lucrurile sunt mai putin clar delimitate decat in tratatele eticienilor, caci numeroase teste medicale comporta un anumit risc – de pilda, chiar si o simpla radiografie ar putea fi nociva femeii gravide, mai ales in primul trimestru. In general, acest risc este minim, raportul dintre beneficiul diagnostic si riscul pentru pacient fiind in mod clar de partea amintitului beneficiu.

Dar pentru ca tot vorbeam de lumea reala, sa amintim ca acest test « ideal » trebuie sa fie si cat se poate de ieftin (pentru a fi accesibil cat mai multor pacienti), si, desigur, sa fie capabil a diagnostica cu precizie boala respectiva.

Ce inseamna de fapt un test medical « precis »?

Un asemenea test ar trebui sa poata identifica toate cazurile de boala si numai cazurile de boala ; cu alte cuvinte, un rezultat anormal sa semnifice intotdeaune prezenta bolii, iar unul normal, absenta ei. (In limbaj medical, rezultatele anormale sunt numite « pozitive », o exprimare contraintuitiva pentru pacient, pentru care acest rezultat pozitiv inseamna…vesti proaste, adica prezenta bolii !) In realitate, orice test medical are « rateurile » sale, la unele persoane bolnave testul putand fi negativ (rezultate “fals negative”, ce duc la ratarea diagnosticului), iar la unele persoane sanatoase testul putand fi pozitiv (rezultate “fals pozitive”, ce duc la o alarma falsa, dar si la efectuarea unor alte teste mai agresive, sau chiar la ineceperea unor tratamente medicale inutile si uneori periculoase.)

Despre toate acestea, in numerele viitoare.

Romii de ambele maluri de Prut: sărăcie, lipsă de educație, marginalizare (II)

iulie 6th, 2008

Îi considerăm plini de tupeu, mincinoşi şi câte alte atribute am mai putem adăuga!

Într-adevăr nu putem nega un anumit teribilism, uneori juvenil de care dau dovadă romii, însă cunoscându-i îndeaproape, ne putem explica, măcar în parte, cauza unui astfel de comportament.

În partea I a acestui material, publicată în ediţia anterioară a publicaţiei ACUM am putut observa că sunt cazuri în care romilor le este frică, le este ruşine pur şi simplu, să recunoască că sunt romi.

Spiritul acestei etnii se manifestă mai ales când sunt mulţi. În comunitatea lor se consideră ei înşişi invincibili, pentru ca imediat ce se simt izolaţi de acest mediu care le este favorabil, să devină vulnerabili, o vulnerabilitate care uneori îi determină la acte de care poate ei înşişi nu se credeau în stare până atunci.

Mai spuneam că din cauza acestui neajuns (faptul că datele despre numărul exact de romi existenţi în societate sunt incerte) nici proiectele care îi vizează nu au întotdeauna sorţi de izbândă.

Şi mai invitam în ediţia din numărul trecut la încerca să îi şi înţelegem pe romi. Cum? Aflând de la faţa locului caracteristicile principalelor domenii care caracterizează nivelul de cultură, de viaţă, de sănătate ale unei comunităţi.

Educaţia

Educaţia are o importanţă majoră nu doar în acţiunile de reducere a riscurilor de incidenţă a sărăciei, ci şi în valorificarea eficientă a potenţialului uman. Dreptul la educaţie este un drept universal care este garantat prin Constituţia oricărui stat. Or, există o discrepanţă semnificativă între ratele de alfabetizare, fiind cu o treime mai scăzută pentru populaţia roma decît pentru populaţia non-roma. În comparaţie cu restul populaţiei, romii înregistrează o rată mai înaltă de analfabetizare, un nivel mai redus al educaţiei, o înmatriculare redusă semnificativ în învăţămînt şi o rată mai înaltă a abandonului şcolar.

Nivelul de educaţie şi alfabetizare al romilor este foarte redus. Sunt romi care nu pot nici să scrie şi nici să citească; o persoană cu studii superioare este o raritate. Ratele abandonului şcolar şi înrolarea redusă în programele de studii a copiilor roma iau proporţii alarmante şi apare întrebarea: de ce se întîmplă acest lucru?

Cauzele nefrecventării instituţiilor de învăţămînt sunt atît de ordin subiectiv, cît şi obiectiv. Din punct de vedere obiectiv, romii acuză lipsa posibilităţilor financiare pentru sprijinirea studiilor copiilor. Mai sunt şi probleme legate de sănătatea copiilor, precum şi cele legate de infrastructura şcolară. Din punct de vedere subiectiv, părinţii investesc un efort redus în încurajarea copiilor de a face studiile, unii considerînd că aceştia posedă deja cunoştinţe suficiente. Căsătoriile timpurii şi discriminarea în şcoli sunt alţi factori ce contribuie la diminuarea interesului romilor pentru studii. Un alt factor important care poate influenţa procesul de învăţămînt este migraţia în străinătate a familiilor în întregime, în căutarea posibilităţilor de lucru.

Discriminarea în şcoli, enumerată printre cauzele abandonului şcolar este considerată de către unii lideri ai comunităţilor roma ca o cauză principală a participării şcolare reduse.

Ei susţin că discriminarea a fost şi rămîne prezentă în şcoli. „Dacă eşti rom, oamenii nu sunt receptivi faţă de tine, doar pentru că eşti rom. Şi din cauza stereotipurilor, ai nevoie de timp, de mulţi ani ca să demonstrezi că nu eşti rău”, a opinat un lider rom. În acelaşi timp, datele oficiale arată că discriminarea percepută nu este una „de facto”. Există puţine instituţii de învăţămînt în care sunt concentraţi doar copiii romi, prin aceasta ocolindu-se efectul negativ al segregării şi formării atitudinilor discriminatorii faţă de aceşti copii. Potrivit practicilor globale în domeniul relaţiilor interetnice, segregarea în educaţie nu este benefică din moment ce poate duce la o izolare şi mai pronunţată a minorităţii.

În contextul ameliorării frecventării instituţiilor de învăţămînt a copiilor roma, au fost asigurate o serie de activităţi pentru motivarea înscrierii copiilor romi în sistemul de învăţămînt obligatoriu şi pentru crearea, utilizînd principiul discriminării pozitive, a unor condiţii favorabile pentru înscrierea tinerilor romi în învăţămîntul universitar. Cu toate acestea, în practică, includerea copiilor romi în instituţiile de învăţămînt primar şi gimnazial nu s-a soldat cu un succes ponderabil. Şi în învăţămîntul universitar există puţine cazuri în care romii au reuşit să fie înscrişi pe poziţiile rezervate în universităţi şi astfel au beneficiat de un acces adecvat la studii superioare în realitate.

Angajarea şi şomajul

Nivelul redus al angajării în cîmpul muncii, precum şi al ocupării forţei de muncă sunt aspectele-cheie ale situaţiei romilor pe piaţa muncii. În cazul populaţiei roma, rata ocupării forţei de muncă, precum şi rata de activitate sunt inferioare celor ale populaţiei non-roma, în timp ce nivelul redus al studiilor romilor rezidă în calificarea proastă şi angajarea în posturi cu venituri reduse. Şomajul pe termen lung are efecte negative şi profunde asupra formării sociale a comunităţilor roma. În cazul
romilor, datele sondajului arată că rata şomajului este de două ori mai înaltă decît cea a non-romilor. În acelaşi timp, majoritatea romilor şomeri (mai mult chiar de 50%) nici măcar nu caută un loc de muncă. Din cauza particularităţilor în structura de vîrstă a romilor, copiii constituie o parte semnificativă a populaţiei (datorită ratei natalităţii mai înalte la această categorie a populaţiei), în timp ce pensionarii şi persoanele cu dizabilităţi constituie o pondere mai mică a populaţiei în comparaţie cu non-romii.

Ca urmare, un rom apt de muncă trebuie să sprijine mai multe persoane inapte, pe cînd în cazul populaţiei non-roma acest indicator e cu mult mai redus. De asemenea, este atestată o participare redusă a femeilor pe piaţa muncii, fapt ce poate fi explicat printr-o percepţie foarte tradiţională a rolului femeii ca mamă care creşte copii şi îngrijeşte casa, dar şi prin nivelul mai redus al studiilor – o caracteristică specifică mai mult populaţiei roma decît celei non-roma.

Oportunităţile de înscriere la studii pentru romi, limitate la moment (mai ales în R. Moldova), asigură perspective reduse de angajare în cîmpul muncii, în viitor. Nivelul redus de educaţie cauzează o calificare proastă şi angajarea în locuri de muncă prost plătite. Majoritatea romilor angajaţi lucrează în locuri de muncă slab remunerate, care nu solicită calificări speciale. Nivelul redus de studii, rata înaltă a angajărilor temporare şi angajarea în sectorul neoficial arată că romii se află în situaţii mai dificile în ceea ce priveşte angajarea în cîmpul muncii şi obţinerea veniturilor pentru satisfacerea necesităţilor de bază.

Referindu-ne la domeniile de activitate, deşi atît romii cît şi non-romii sunt implicaţi mai mult în munci agricole, totuşi romii demonstrează preferinţă pentru activităţile comerciale. Cea mai mare diferenţă privind angajarea în cîmpul muncii a romilor şi non-romilor este atestată în domeniul sănătăţii, învăţămîntului, precum şi ştiinţei şi în sferele poliţiei şi securităţii în care romii practic nu prea se văd. Aceasta ar putea explica parţial discriminarea în accesul la instituţiile de învăţămînt, de sănătate şi de administrare publică, care a fost semnalată de către liderii comunităţilor de romi în cazul diferitelor interviuri realizate în rîndul lor.

De asemenea, prelucrarea terenurilor agricole pentru obţinerea produselor pentru consum curent, practicată pe larg atît în România cît şi în Moldova pentru a suplimenta veniturile reduse, nu este o activitate prea răspîndită printre romi, un fapt ce poate fi explicat parţial prin problema dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi prin preferinţa romilor pentru alte tipuri de activităţi, cum ar fi comerţul.

În ceea ce priveşte afacerile, populaţia romă depune un efort de două ori mai mic în lansarea şi legalizarea unui business privat în comparaţie cu non-romii, preferînd să nu se implice în afaceri oficializate, ci mai curînd – în activităţi legate de comerţ. Chiar şi atunci cînd lansează o afacere, în aparenţă, aceasta înregistrează un succes limitat. Printre cauzele de bază ale acestei situaţii ar fi nivelul redus de educaţie al romilor, oportunităţile de afaceri limitate în regiunile în care trăiesc romii şi accesul limitat la resurse financiare, inclusiv de creditare – o precondiţie necesară pentru dezvoltarea unui business mic.

Sănătatea

Performanţa sectorului sănătate atât în ce priveşte România cît şi Moldova, a trecut prin diverse faze în perioada tranziţiei, din cauza unui deficit de resurse pentru finanţarea acelui sistem costisitor moştenit din periada anterioară şi a reformelor lente în acest sector. Deteriorarea serviciilor de sănătate şi criza financiară au promovat inechitate în acest sistem.

Indicatorii de sănătate de bază (speranţa de viaţă, mortalitatea infantilă, mortalitatea maternă) care sunt şi cei mai importanţi indicatori ai dezvoltării umane în orice societate, au înregistrat anumite ameliorări semnificative în ultimii ani. Totuşi, situaţia din Moldova este net inferioară celei din România, precum şi alte ţări din UE, ECE şi CSI. Totuşi, în timp ce statisticile oficiale nu oferă date dezagregate despre speranţa de viaţă, mortalitatea infantilă şi maternă pentru romi, în multe state din regiune arată că speranţa de viaţă, mortalitatea infantilă şi alţi indicatori majori de determinare a stării de sănătatea romilor sunt substanţial inferiori în comparaţie cu cei ai populaţiei în general.

Chiar dacă romii înregistrează rate mai înalte ale natalităţii, rata sarcinilor întrerupte şi cea a mortalităţii infantile sunt de circa două ori mai mari pentru populaţia roma decît pentru cea non-roma.

Sunt atestate nivele similare ale morbidităţii, atît pentru romi cît şi pentru populaţia non-roma, cele mai frecvente boli fiind gripa şi răcelile. Totodată, romii suferă mult mai frecvent de boli cronice decît non-romii, bolile cardiovasculare fiind în capul listei, urmate de problemele aparatului respirator şi cele ale sistemului digestiv. De asemenea, copiii romi sub 14 ani sunt mai puţin luaţi în evidenţă de programele de vaccinare. Lipsa cunoştinţelor despre aceste programe este cauza principală care explică această situaţie (cu precădere în R. Moldova).

Majoritatea populaţiei roma şi non-roma îşi cunoaşte medicul de familie. De regulă, însă, oamenii nu se adresează la medicul lor. Deşi a fost implementat sistemul asigurărilor medicale obligatorii, numărul romilor asiguraţi (şi deţin poliţe de asigurare) este foarte redusă, în timp ce pentru populaţia non-roma acoperirea cu poliţe e de circa două ori mai mare. Mulţi dintre vîrstnici nu deţin poliţe de asigurare care se eliberează în mod gratuit pentru anumite categorii. Cauzele principale ale accesului redus la sistemul de asigurări medicale le reprezintă costurile înalte ale asigurărilor medicale şi faptul că oamenii consideră că ei nu au nevoie de aceasta sau, pur şi simplu, nu ştiu despre existenţa ei. Un alt factor care ar explica diferenţele între aceste două grupuri privind accesul la serviciile de sănătate este distanţa pînă la instituţiile medicale.

Condiţiile de viaţă

Accesul la locuinţe cu o infrastructură adecvată este un aspect foarte important de apreciere a deprivării casnice în gospodării şi al vulnerabilităţii romilor. În pofida existenţei stereotipului despre modul de viaţă nomad al romilor, există foarte puţine gospodării roma care s-au stabilit în localităţi noi pe durata ultimilor 20 ani, nefiind atestate tendinţe migraţionale evidente (cu precădere în R. Moldova).

Lipsa infrastructurii în gospodăriile roma înregistrează rate mult mai înalte decît pentru marea majoritate a gospodăriilor. Un procent foarte ridicat al gospodăriilor roma prezintă locuinţe nesigure. Majoritatea covîrşitoare dintre gospodăriile roma nu beneficiază de condiţii de bază cum ar fi apa potabilă, baie şi canalizare. Încălzirea în perioada rece a anului şi pregătirea bucatelor se face folosind lemne.

Totodată, chiar dacă accesul redus la sursele de informare şi la tehnologiile informaţionale vizează întreaga populaţie, această problemă este mai pronunţată în cazul gospodăriilor roma. Este îngrijorător faptul că majoritatea populaţiei roma beneficiază de un acces limitat chiar şi la sursele tradiţionale de informare şi comunicare, cum ar fi cărţile, telefonul, radioul.
Condiţiile dificile de trai, lipsa facilităţilor în gospodării şi „lacuna informaţională şi de comunicare” pot constitui o explicaţie a deficitului de cultură generală şi de cunoştinţe elementare printre populaţia roma şi, implicit, a nivelului foarte scăzut de educaţie a copiilor romi. Toţi aceşti factori contribuie la extinderea distanţei sociale dintre romi şi populaţia non-roma, perpetuînd excluderea socială a romilor, ceea îi menţine în cercul vicios al sărăciei.

Relaţii în comunitate

Pe parcursul ultimului deceniu, problemele populaţiei roma au fost incluse pe agenda comunităţii internaţionale, datorită numărului impunător de dovezi privind încălcarea drepturilor omului şi condiţiile social-economice nesigure în comunităţile roma. Organizaţii internaţionale cum sunt PNUD, Uniunea Europeană, Consiliul Europei, OSCE şi unele ONG-uri precum Institutul pentru o Societate Deschisă, au acordat o atenţie specială acestor tendinţe de dezvoltare a comunităţii roma.

Riscurile insecurităţii alimentare prezintă cea mai mare îngrijorare pentru romi. Insuficienţa alimentelor este o realitate trăită destul de frecvent de către circa două treimi din familiile roma. În acelaşi timp, măsurile luate de către populaţie în asemenea cazuri nu tind să diminueze insuficienţa alimentară.

Împrumuturile de la rude, prieteni şi cunoscuţi prezintă cele mai frecvente măsuri întreprinse în caz de apariţie a unor situaţii de incertitudine, însă aceste împrumuturi ajută doar la ameliorarea situaţiei pentru o perioadă de timp, dar nu soluţionează problema definitiv.

Deşi veniturile insuficiente prezintă problema numărul unu atît pentru romi, cît şi pentru populaţia non-roma, premisa acestei probleme este totuşi diferită pentru cele două grupuri. În cazul romilor se poate vorbi despre o lipsă a capacităţii financiare privind asigurarea familiilor cu produse alimentare deoarece, potrivit opiniilor romilor, există o mare probabilitate ca familiile roma să stea flămînde.

Alte probleme cu grad relativ înalt de risc, declarate de către reprezentanţi ai familiilor roma, sunt accesul limitat la serviciile de protecţie a sănătăţii, lipsa de securitate fizică, crimele şi accesul redus la educaţie. Spre deosebire de populaţia roma, populaţia non-roma este mai puţin îngrijorată de nesatisfacerea unor necesităţi de bază.
Pe lîngă accesul limitat la serviciile de protecţie a sănătăţii, temerile majore ale non-romilor vizează criminalitatea, problemele de mediu şi corupţia.

Migraţia

Sistemul politic şi social-economic, incertitudinea instituţională şi instabilitatea perioadei de tranziţie au stimulat o emigrare masivă a forţei de muncă în străinătate. Exodul cetăţenilor din România dar mai ales din Republica Moldova în străinătate pentru angajare la locuri de muncă este un fenomen de proporţii semnificative, populaţia roma luînd parte, de asemenea, la acest flux migraţional. Totodată, comportamentul migraţional al romilor are anumite trăsături specifice. În primul rînd trebuie menţionat faptul că migrarea cu întreaga familie este specifică romilor şi este un fenomen care explică parţial incidenţa abandonului şcolar printre copiii roma.

În general, migranţii romi sunt mai tineri decît cei ai populaţiei non-roma. Migranţii romi din R. Moldova preferă migraţia sezonieră şi au preferinţă pentru ţările CSI, în special Rusia şi Ucraina, datorită cheltuielilor reduse, a procedurii simple de perfectare a documentelor de călătorie şi mai persistă şi influenţa factorului lingvistic. În acelaşi timp, aceste ţări sunt mai puţin atractive din punct de vedere al remunerării şi al securităţii muncii.

În cazul romilor, utilizarea remitenţelor este mai mult orientată spre consumul curent sau investiţii imobiliare şi mai puţin spre investirea în afaceri şi acumularea de economii. Această structură a utilizării remitenţelor este caracteristică pentru fazele primare ale procesului migraţional. Deşi romii intenţionează să utilizeze o rată mai mare a remitenţelor pentru dezvoltarea afacerilor şi economii în viitor, aceste raţiuni sunt încă destul de reduse în comparaţie cu cele ale populaţiilor non-roma.

Acest fapt poate fi explicat atît prin nivelul modest al cîştigurilor, care pot acoperi doar cheltuielile de trai, fără a genera surplusuri, dar şi prin lipsa de abilităţi şi de oportunităţi antreprenoriale.

În ceea ce priveşte condiţiile de trai, populaţia roma este într-o situaţie dezavantajată în comparaţie cu populaţia non-roma. În acest context, direcţionarea remitenţelor în investiţii imobiliare, poate fi calificată drept generare de cheltuieli de consum, cu scopul de a crea condiţii elementare de trai. În cazul populaţiei non-roma, utilizarea acestor remitenţe poate fi calificată ca investiţie cu potenţial de menţinere sau creştere a veniturilor.

Am încercat să redau cât mai schematic cu putinţă rezultatele unei analize efectuată în rândul populaţiei roma. Sunt date oarecum exacte, statistice, care însă oferă o imagine, consider, relevantă, a situaţiei din teritoriu.

În ediţia următoare voi reveni cu fragmente de citate ale reprezentanţilor acestei etnii, care vor reda poate şi mai elocvent, situaţia care caracterizează în prezent comunitatea roma.

Mari nume ale tiparului: Gutenberg, Macarie, Coresi, Șaguna

iulie 6th, 2008

Cu siguranţă mulţi sunt cei care au remarcat că anul acesta, 2008, este un an care încununează numeroase aniversări ale unor personalităţi, evenimente, fapte şi înfăptuiri, realizări în domeniul bibliofil etc.

ACUM nu poate să nu aducă şi ea un frumos omagiu Măriei Sale Cartea şi unora dintre ctitorii de seamă ai acesteia. Cei interesaţi se vor bucura cu acest prilej de punerea la dispoziţie a unui set de cunoştinţe, date, exemple, nume, contribuţii ce ţin de istoria cărţii.

Demnitari ai Galaxiei Gutenberg

Oare greşim dacă ne autointiulăm şi noi astfel?
Tipograful german Johann Gutenberg (1398-1466), din oraşul nemţesc Mainz este supranumit „cel mai celebru tipograf al tuturor timpurilor”.

Anul acesta se împlinesc 610 ani de la naşterea şi 540 de ani de la stingerea „părintelui tiparului”. Atunci, în urmă cu mai mult de jumătate de mileniu, lui Johann Gutenberg i-a revenit misiunea cu adevărat revoluţionară, de-a dreptul istorică, de a fi inventat un nou tip de presă tipografică.

Utilajul utiliza, în premieră pentru continentul european, litere mobile, prin crearea unui aliaj special pentru acest tip de matriţe şi realizarea unei serii de vopsele (cerneluri) pe bază de uleiuri. O minune? Putem afirma că da. Se petrecea în anul 1445, cînd meşterul de la Mainz tipăreşte o poezie germană, după care apar un fragment de gramatică germană, apoi un calendar astronomic şi o bulă papală. În 1453 (anul căderii leagănului Ortodoxiei, a Constantinopolului), deci cu 555 de ani în urmă, J. Gutenberg a săvîrşit tipărirea unor texte din Biblie, în limba latină. În 1456, după doi ani de efort, vede lumina tiparului Biblia, text integral, în limba latină.

Desigur, nu credem să fi fost o întîmplare că prima carte cu adevărat solidă tipărită de Gutenberg era textul Sfintei Scripturi, cunoscută în istorie ca Biblia cu 42 de rînduri, în 2 volume (în total, 1282 pagini). Imediat după aceea apare a 2-a ediţie: Biblia cu 36 de rînduri.Când a început tipărirea acestei noi ediţii? În 1458, cu exact 550 de ani în urmă (fiind terminată munca de tipărire peste doi ani, în 1460). Importanţa deosebită a lucrării lui Gutenberg a fost relevată cu diferite ocazii, de cei mai diferiţi scriitori şi învăţaţi ai trecutului sau culturologi contemporani din lume. Astfel, francezii L. Fevre şi H.-J. Martin aveau să menţioneze: „Inventarea tiparului [de către Johann Gutenberg] a avut o funcţie esenţială în difuzarea scrierilor clasice […]; a contribuit la fixarea limbilor şi a favorizat dezvoltarea literaturilor naţionale” [în Europa, şi nu numai, precizăm noi]. Numele lui Gutenberg a devenit sinonim cu tiparul, iar activitatea tipografică, editorială, difuzarea şi chiar citirea cărţilor au prins a se numi prin frumoasa îmbinare Galaxia Gutenberg.

Invenţia lui Gutenberg a fost deosebit de apreciată. În scurt timp tiparul cu litere mobile deschide triumfal porţile continentului european şi nu numai (au fost tipărite primele cărţi în Italia (1465), Franţa (1470), Ţările de Jos (actualele state Belgia şi Olanda –1473), Anglia (1477), Austria (1482), Suedia (1483), Portugalia (1489), Danemarca (1493)… La începutul secolului următor, XVI, în acelaşi an – 1508 – se tipăreşte prima carte în Scoţia şi în Ţările Române; ceva mai tîrziu – în Rusia (1533). În 1556 tiparul devine un bun public şi în America de Sud, mai exact – în Mexic, apoi în Asia (Damasc-Siria, 1610); în America de Nord prima carte se tipăreşte la Boston, în 1637, iar pe continentul african – în Egipt, la 1789).

Spaţiul românesc

Anul primei cărţi tipărite în spaţiul românesc este 1508: cu cinci secole în urmă!… Cei mai mulţi dintre noi ştiu că prima carte în Moldova veche a ieşit de sub teascurile tiparniţei de la Trei Ierarhi din Iaşi, în 1643: Cazania, sau Carte românească de învăţătură, a mitropolitului Varlaam; peste cîţiva ani, tot acolo văzînd lumina tiparului şi Pravila lui Vasile Lupu. Au fost printre primele cărţi tipărite la noi în limba poporului, în limba română – după cum se specifică şi în prefeţele respectivelor volume scrise şi pregătite pentru tipar la Iaşi – capitala Moldovei istorice. În 1508 însă, la Mănăstirea Dealu de lîngă Tîrgovişte (vechea, prima capitală a Ţării Româneşti) a fost tipărit un Liturghier slavon, cunoscut mai ales ca Liturghierul lui Macarie (sârb de origine, învaţă meşteşugul tipăritului în oraşul italian Veneţia. Călugărindu-se de tînăr – deja în spaţiul românesc – Macarie devine un cleric deosebit de cult, un adevărat cărturar al epocii sale. A fost episcop al Moldovei şi mitropolit al Ungro-Vlahiei; este cunoscut şi ca autor al unei dintre primele cronici române, în limba slavonă, care, printre altele, descrie şi domnia lui Ştefan cel Mare. Liturghierul lui Macarie a deschis o listă de importante tipărituri româneşti, în mare majoritate – cărţi sfinte.

Alte aniversări

Biserica Ortodoxă Română a sugerat a se considera 2008 An al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii, oferindu-se astfel, un prilej fericit de evocare a lucrărilor ce au stat la căpătîiul limbii literare române, dar şi al literaturii noastre.

În 1558 – cu 450 de ani în urmă – în oraşul Tîrgovişte este tipărit un Triod slavon, în care este amintit numele diaconului Coresi (1510-1581) – renumit tipograf şi editor care a pus în circulaţie unele cărţi fundamentale ale Ortodoxiei române. Acestea au constituit piatra de temelie a limbii noastre literare şi au contribuit la unificarea graiurilor vorbite în cele trei provincii istorice: Muntenia (Ţara Românească), Moldova şi Transilvania (Ardealul). Cazania lui Varlaam a fost tipărită cu 365 de ani în urmă, iar acum 360 de ani vede lumina tiparului Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), prima traducere românească a unei părţi din Sfînta Scriptură. Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei apare în 1673, aşadar, cu 335 de ani în urmă.

Textul integral al Cărţii Cărţilor se tipăreşte în 1688 – acum 320 de ani – odată cu apariţia, sub auspiciile luminatului domnitor muntean Şerban Cantacuzino, a Bibliei de la Bucureşti, care a contribuit la cristalizarea limbii literare române. La elaborarea acestei lucrări cu adevărat monumentale, decisive pentru evoluţia spiritualităţii noastre, au conlucrat reprezentanţi ai celor trei provincii istorice româneşti: fraţii munteni Radu şi Şerban Greceanu, moldovenii Nicolae Milescu Spătarul şi Dosoftei, pornind de la modelul oferit de către Coresi, care a activat în Transilvania, la Braşov.

Cu 150 de ani în urmă, la 1858, mitropolitul Andrei Şaguna tipăreşte Biblia de la Sibiu – în română, cu litere latine. Iar acum 70 de ani apare traducerea literară a Bibliei în limba română, lucrare efectuată de Gala Galaction, distins cărturar, teolog, scriitor, asistat de teologul Radu Vasile, sub redacţia acad. Al. Rosetti. Această versiune a Sfintei Scripturi se numeşte şi Biblia de la Chişinău, părintele G. Galaction trudind la tălmăcire în perioada cînd era profesor la Facultatea de Teologie din capitala Basarabiei.

Cu 225 de ani în urmă Gheorghe Şincai, reprezentant de vază al Şcolii Ardelene (Şcoală lingvistică, dar şi de culturalizare), a tipărit o gramatică latină, care ulterior a servit model pentru elaborarea gramaticilor limbii noastre. Ceva mai tîrziu, cu 210 de ani în urmă, la Sibiu apare un prim manual de istorie universală, iar la Buda – un prim manual de retorică, ambele în română. Anul 1883 este remarcabil pentru istoria literaturii noastre şi în genere pentru istoria noastră prin faptul că Mihai Eminescu tipăreşte primul (şi unicul) său volum de Poezii. S-a produs acest eveniment cu 125 de ani în urmă… Tot atunci, însă, Eminescu scrie cel puţin două capodopere ale sale: poemul Luceafărul, devenit foarte curînd antologic, şi poezia Doina, mult timp dosită de ochii, inima şi cugetul cititorilor cei numeroşi…
Poate ar fi nedrept dacă nu am aminti că se împlinesc 135 de ani de cînd s-a tipărit volumul Poezie şi 130 de ani – de la apariţia vol.1al studiului paleografico-lingvistic Cuvente den bătrîni; 120 – Din istoria limbii române şi un centenar va avea cartea Sic cogito. Ce e viaţa? Ce e moartea? Ce e omul?, semnate Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Într-un pas cu contemporaneitatea, menţionăm că UNESCO a declarat 2008 Anul Mondial al limbilor – eveniment deloc neglijabil pentru noi toţi. Tot la nivel internaţional, 2008 este proclamat Anul lecturii.
Aşadar, aniversări, sărbători, prilejuri de a comemora şi propaga personalităţi, respectiv, fapte, împliniri spirituale. Vă rugăm să ne ajutaţi să completăm această listă întru amintirea şi comemorarea celor care cu responsabilitate şi dăruire au purtat stindardul neamului nostru de-a lungul istoriei.

Cosmologie și religie

iulie 6th, 2008

Inaintea oricarei discutii despre religie si cosmologie am sa incerc sa dau o definitie a fiecareia dintre ele si sa descriu modus operandi.

Cosmologia este o ramura a stiintei care studiaza originea si natura universului, folosind legi de cercetare stiintifica bine stabilite.

Cercetarea in cosmologie incepe prin a analiza diferite evenimente si fenomene. Urmatorul pas este de a gasi ecuatiile si/sau functiile care pot descrie fenomenul cercetat.

O metoda de a gasi aceste ecuatii este de a folosi faptul ca balanta energetica este nula. In unele cazuri este necesar sa recurgem la stiinte matematice noi, ca de exemplu la geometria ne-Euclidiana sau calculul tensorial, etc…

Matematizarea fenomenului cercetat este esentiala pentru ca aceasta permite deteminarea maximelor sau minimelor fenomenului respectiv, doar printr-o derivare a functiei. De asemenea fenomenul se poate simula pe computer unde cercetatorul are control asupra variabilelor.

Modelul stiintific si teoriile care insotesc acest fenomen (eveniment) trebuie sa devina predictibil, verificabil pe baza empirica. De exemplu “String Theory” are solutii teoretice la verificarea “quantum theory a gravitatii”, dar nu poate fi verificata experimental.
Experimentarea este o conditie absolut necesara penru a valida o conceptie noua in cosmologie.

Cercetarile facute de astronomi constau in observatii si masurari ale luminii, ale cimpurilor elctromagnetice si a diferitelor radiatii emanate de corpurile ceresti, urmate de interpretarea datelor si in final de elaborarea unei teorii capabile sa explice fenomenele observate.

O ipoteza este acceptata pina cind noi informatii cer explicatii noi sau apare o teorie noua care este mai generala, de exemplu Teoria Gravitatiei Univerale a lui Isaac Newton, este un caz particular al Teoriei Relativitatii.

Legile lui Newton si Kepler isi mentin validitatea pentru cimpurile gravitationale minuscule si sunt sunt folosite zi de zi cu succes in navigarea sondelor interplanetare, ceea ce dovedeste validitatea lor. Miscarea acestor sonde ar fi guvernata de legile Teoriei Relativitatii a lui Einstein daca viteza lor s-ar apropia de viteza luminii.

Ce este deosebit de important este domeniul cosmologiei se bazeaza pe principii care intodeauna trebuie sprijinite de date empirice. Exemplu: Teoria lui Einstein, care presupune ca gravitatea deviaza lumina, a fost validata prin masurarea pozitiei planetei Mercur bazata pe devierea sursei de lumina solara reflectata de planeta.

Este de remarcat ca datele stintifice sint bazate pe observatii asupra naturii si nu sint dictate de un creator.

Definitia Religiei

Religia este o “credinta” intr-o putere supranaturala care are capacitatea de a controla existenta si destinul omenirii. O analiza mai apropiata arata ca religia este o colectie de ritualuri, ca de exemplu rugaciuni, care in acelasi timp reprezinta o forma de a comunica cu supranaturalul.

Trebuie observat ca aceasta comunicare are o singura directie. Religia s-a nascut datorita incapacitatii oamenilor de a intelege si explica fenomenele din natura, de exemplu, fulgerul in timpul unei furtuni a fost considerat ca fiind de origine divina pina cind stiinta a ajuns la un nivel de intelegere a fenomenului fizic.

Religia constituie de asemenea o institutie si un business cu cea mai lunga durata de existenta, (peste 3500 de ani). Fiecare religie are legile ei de guvernare. De exemplu crestinismul si iudaismul sunt guvernate de cele 10 porunci.

Fiecare religie are reguli scrise: Biblia, Evangheliile, Coranul, etc., care sa controleze modul de comportare al credinciosilor ei.

Necesitatea de a ne ingrji de “suflet” mentine religia prospera si in plina vigoare.
Teoria Big Bang

Principiile de baza pe care a fost dezvoltata cosmologia sunt ca verificarea unei teorii care se face pe date empirice.

In “spiritul” acestei afirmatii acest articol prezinta validarea a doua teorii esentiale in cosmologie, si anume Big Bang si Devierea Luminii in prezenta unui cimp magnetic.

Formarea universului se datoreaza unei explozii cunoscute in literatura de specialitate ca teoria “Big Bang”. Conform acestei teorii majoritatea corpurilor ceresti (toate galaxiile) sunt intr-o miscare de expansiune ca rezultat al unei explozii.

Pentru a demonstra aceasta teorema, care mai tirziu poate sa devina o teorie, ne folosim de faptul ca raza de lumina care vine de la corpurile ceresti este o unda care are toate propietatile fizice ale unei oscilatii. Raza de lumina este formata de un intreg spectru de oscilatii de diferite frecvente.

Doppler a descoperit ca frecventa sunetului pentru un observator stationar se schimba atunci cind sursa este intr-o miscare relativa la acesta. Masuratorile schimbarii frecventei permit calcularea vitezei de deplasare a sursei. Acest principiu se poate extinde si la “undele de lumina”.

Daca sursa oscilatiei este stationara (oscilatia de culoare verde), la receptia ei observatorul va masura o oscilatie cu aceeasi frecventa. Frecventa undei de lumina creste cind sursa de lumina se apropie de observator,
numita in literature Blueshift – deplasarea spre albastru, iar cind sursa se departeaza frecventa scade. Fenomenul poarta denumirea de Redshift – deplasarea spre rosu.

Ceea ce permite observarea acestor fenomene, Blueshift si Redshift, sunt niste linii de “absorbtie/emisie” existente in spectrul luminii. Este de remarcat faptul ca fiecare structura este specifica unui anumit element chimic. Prin urmare structura de linii este luminoasa in cazul in care se emite lumina de catre elementul chimic si intunecata in cazul absorbtiei de lumina.

Masuratorile facute de catre astronomi asupra razelor de lumina provenite de la diferite corpuri ceresti au dus la descoperirea ca toate galaxiile se departeaza de Terra si fata de ele insusi. Paternul de linii se deplaseaza catre culoarea rosie.

Acest lucru este echivalent cu ceea ce se observa cind are loc o explozie, iar materialul este deplasat in exterior indepartandu-se de centrul exploziei. In acest fel s-a ajuns la concluzia ca nasterea universului a avut loc in mod similar, in urma unei explozii denumita “Big Bang”.

Explozia cosmica “Big Bang” care a generat nasterea universului a pornit dintr-un material de marimea unei monede de un leu, extrem de dens si extrem de fierbinte.
Data de nastere a universului este estimata ca fiind acum 12-20 de miliarde de ani.

Implozia Universului

Paralel cu teoria Big Bang s-a nascut o noua teorie datorita in parte efortului de a afla cita materie exista in univers. In cazul in care exista vaste cantitati de materie, cimpurile gravitationale vor atrage toate materialele impreuna, iar universul se va opri din expansiune sa si toata materia se va ingramadi, formind ”The Big Crunch”.

Devierea luminii in prezenta cimpului magnetic

Mai jos este descrisa metodologia prin care s-a verificat teoria lui Einstein referitoare la influenta cimpului magnetic asupra luminii.

Exista o situatie unica in sistemul solar si anume atunci cand planeta Mercur se gaseste in spatele soarelui, in timp ce Terra se gaseste intr-o eclipsa de soare. O astfel de aliniere a planetelor a avut loc in anul 1919.

Din cauza influentei cimpului magnetic al soarelui, lumina, culoare portocalie emisa de planeta Mercur este teoretic deviata. Ca urmare Mecur apare intr-o pozitie diferita fata de cea reala.

Observatorul vede planeta Mercur in directia razei de lumina deviata de soare. Einstein a calculat un unghi de deflectie de 1,75 arc de secunda. Masuratorile astronomice facute coincid cu calculele teoretice facute de Einstein.

Acestea reprezinta doua exemple de verificare a teoriilor din cosmologie pe baza de date empirice.

Pot Religia si Stiinta coexista?

Stiinta are o viata mai dificila deoarece toate teoriile si teoremele trebuie demonstrate pentru a fi acceptate, in plus, validarea trebuie facuta cu date empirice. Lucrurile se complica cind nu gasim o solutie rationala sau un sistem de ecuatii ori o functie care poate valida teoria.

In acest caz validarea recurge la metode matematice ca inductia sau reducerea la absurd.

Metoda inductiva se bazeaza pe faptul ca teorema este demonstrata ca valabila de “N” ori pe baza datelor empirice, iar demonstrand logic sau prin diferiti algoritmi ca teoria este valabila si pentru cazul ”N+1” unde N este un numar intreg, teoria este considerata ca valabila oricind.

Metoda “absurdului” valideaza o teorie prin presupunerea ca teoria este falsa si rezultatele obtinute cu o astfel de presupunere contrazic legile demonstrate deja ale naturii. Aceasta contradictie fiind considerata absurda, teoria devine astfel valabila.

Religia, pe de alta parte, nu trebuie sa dovedeasca nimic. Creatorul explica totul si are o putere nelimitata: poate sa schimbe legile universale si orice parametri ca valorea unei constante fizice cum ar fi viteza luminii, acceleratia gravitationala a planetelor, etc…

Teoria Big Bang este acceptata de Biserica, de fapt biserica catolica are un grup de credinciosi care au sarcina de a interpreta descoperirle stintifice din cosmologie.

In felul acesta a aparut conceptul de ”Intelligent design”, conform caruia in univers exista o forma de viata superioara care ne-a creat, cu alte cuvinte exista un Creator care poate explica toate “neajunsurile” stiintifice.
Ironia este ca cosmologia a aparut prin eforturile facute de preoti, calugari sau studenti in teologie. Ei au studiat corpurile ceresti, au inventat calendare si au devenit capabili sa explice eclipsele de soare, astfel incat discipolii religiei erau considerati ca avand puteri divine.

Intelegind fenomenele naturii si legile care guverneaza miscarile ei, au devenit posibile predictiile. Este remarcabil ca Nicholas Copernicus, James Kepler, Isaac Newton si chiar si Gallileo erau religiosi.

De-a lungul istoriei religia si-a aparat teritoriul de dominatie in mod feroce, ducand pana la cruciade si inchizitie.

Conflictul dintre Biserica si Stiinta a inceput cind Kant si Rousseau au teoretizat separarea religiei de cercetarea stintifica. Trebuie recunoscut ca de-a lungul istoriei stiinta si religia au mers mina in mina pina la aparitia Darwinismului.

Biserica a inceput sa trateze stiinta cu suspiciune dupa publicarea Teoriei Evolutiei Speciilor de catre Charles Darwin. Oamenii de stiinta tind sa vada in Biserica un pericol care ameninta libertatea stiintifica.

La inceput, Cosmologia si religia erau legate prin interesul lor comun in afacerile ceresti, in timp ce in prezent, ca urmare a unor descopriri si progrese tehnologice conflictul si-a schimbat caracterul. Probleme ridicate de: celulele Stem, intreruperea sarcinii, manipularea DNA, intelligent design, etc…, pun religia si stiinta pe picior de razboi.

Evitarea unui astfel de conflict este posibila numai daca inlocuim Credinta cu Cunostintele Stiintifice.

Este adevarat ca stiinta nu poate explica toate fenomenele naturii, dar daca privim la istoria progresului stiintific din ultimii 50 de ani, omenirea va invinge toate greutatile.

Religia este un rau necesar. Frica de Creator, necesitatea spirituala a omului precum si mentinerea unei ordini sociale face ca religia sa prospere si va exista indiferent de descoperirile stintifice sau progresul tehnologic.

Pontos Axeinos-Euxeinos – Marea Neagră

iulie 6th, 2008

Vara, „toti” romanii (si nu numai ei), vin „la mare”. Pentru a se recrea dupa un an de munca sau a se trata de afectiuni reumatismale prin bai de soare, namol, etc. Toti admira Marea Neagra cea…albastra. Intrigati de numele ei, uita (sau nu stiu) ca ea a mai avut citeva denumiri: „Marea cea Mare” in Evul Mediu romanesc si Pontos Axeinos (Marea neprimitoare, inospitaliera) devenit Pontos Euxeinos (Marea ospitaliera) in antichitatea greco-romana.

Cum s-a modificat acest nume?

In Grecia veche, relatiile cu Pontul erau sporadice. Curentul puternic din Bosfor, navele subrede, furtunile naprasnice de aici, faceau ca timidele incercari de a penetra aceasta lume sa fie sortite esecului. Pozitia cetatii Troia, care concentra si controla comertul european din Pont (malul de nord si de vest) aducind produsele negutate in Anatolia, domina strategic orice incercare de a penetra aceasta zona. (Troia era situata foarte aproape de malul asiatic al strimtorii Dardanele.)

Putinele nave care patrundeau in acest areal, aveau surpriza neplacuta sa constate ca bastinasii sunt ostili si toti strainii (sau doar citiva reprezentanti ai lor) sunt sacrificati unui zeu local. Inca nu s-a identificat zeitatea, desi avem mai multe stiri izolate despre el. (Este adevarat, stirile sunt foarte sarace.)

Era firesc, in astfel de conditii, sa se vorbeasca de o „Mare Inospitaliera” (Pontos Axeinos).

Mitologia greaca

Singura expeditie intreprinsa in perioadele stravechi, a fost una razboinica. Corabia „Argo”, ce a fost trimisa dupa „lina de aur”. Legenda arata si caracterul expeditiilor/comertului de atunci: pirateria. Jaful populatiilor de pe tarmuri, dublat de luarea de sclavi. Nu e de mirare ca acestia sacrificau strainii prinsi. In acelasi timp, legenda reliefeaza greutatile exceptionale ale unei astfel de intreprinderi, ce nu putea fi dusa la capat decit de eroii (semizei) din intreaga lume elena. In frunte cu Iason, Herales, Tezeu, etc.

Avem de-a face cu mai multe variante. In una din ele, la intoarcere, corabia Argo urca pe Istros pina in Dalmatia., de unde intra in Adriatica. (corabia usoara, deschisa, putea fi dusa si pe uscat) si de aici acasa: Volos (nord-estul Greciei continentale). In acest episod apare si legenda infiintarii cetatii Tomis. Nu are rost sa descriu tot episodul cu oribila crima a personajului feminin Medeea.

In fapt, Tomis a fost intemeiat cam prin sec. IV i.d.Hr., desi sunt urme care atesta prezenta lui inca din sec. VI i.d.Hr. Arheologii constanteni, considera ca ar fi fost vorba de un emporion ionian, care s-a dezvoltat treptat. Primul oras grecesc de la noi (si primul oras de pe teritoriul Romaniei) a fost Histria. Nu este cert momentul infiintarii sale. Izvoarele literare dau cifra 657 i.d.Hr., dar stirile arheologice joaca un sfert de secol plus sau minus (mai degraba minus). Legendara expeditie ar fi avut loc cindva, intre 1500-900 i.e.n., in functie de opiniile fiecarui autor.

Tot acest tablou sumbru se modifica incepind din sec. VIII i.d.Hr., sau un pic mai devreme, desi denumirea (Pontos Axeinos) se pastreaza pina la Pindar si Strabo.

De ce se modifica numele?

Troia a fost distrusa si monopolul sau inlaturat.(Ca sa vedeti ce urmari are distrugerea monopolului comercial/militar/politic al unei superputeri in zona.) Navele grecesti au cunoscut imbunatatiri constructive. Grecii, care au incheiat asa numita epoca „Dark Age” (un fel de Ev Mediu antic; cuprins intre sec. XII-VIII i.e.n.) au fost impinsi de explozia demografica (si de necesitatea pastrarii structurilor economico-sociale a cetatilor in aceeasi forma si parametrii: o familie=o ferma) in splendidul fenomen numit „Marea colonizare greaca”.

In acest mod, tarmurile mediteraneene (incepind cu Asia Mica) au fost punctate cu numeroase colonii grecesti. Acestea, la rindul lor, intemeiau alte colonii. Pontul a devenit, si el, tinta acestor expeditii. In curind, griul din Pont avea sa fie extrem de important pentru greci si coloniile lor, tinind cont ca metropolele s-au reprofilat pe cultura maslinului si a vitei de vie, mult mai rentabile economic.

Corabiile grecesti navigau acum tot timpul primaverii-verii-toamnei apele acestie mari (ca si in Mediterana), devenita acum:” Pontos Euxeinos” (Marea Ospitaliera). Numele a fost pastrat si de romani care, initial, nu au cucerit cetatile grecesti de aici. Ei au cucerit barbarii din imprejurimi, stabilind cu coloniile grecesti legaturi comerciale si diplomatice speciale. Mult mai tirziu, pe masura intaririi imperiului, aceste legaturi incep sa-si schimbe caracterul, intr-un ritm diferit de la cetate la cetate.

A, sa nu credeti ca acuz sistemul „colonial” care mentinea tarmurile Pontului in paguboasa monocultura. „Coloniile” grecesti erau constituite din cetateni greci, care pastrau legile si organizarea metropolei. Ei erau fermieri, mestesugari, pescari, navigatori. Ei produceau griu in hinterlandurile agricole ale coloniilor. Acestea erau „cumparate” de la regii locali in urma unor negocieri specifice diferite de la cetate la cetate. Prin urmare, traficul griului intre colonii si metropole era o chestiune interna a grecilor. Coloniile mai cumparau si de la bastinasi griu, sclavi, ceara, miere, etc. Dar griul era doar o completare emergenta a pietii grecesti (metropola-colonie) in perioade de criza.

Imaginea cu strainii ce se dezvolta pe seama exploatarii bastinasilor, prin mentinerea lor in zone economice „crepusculare”, nu se verifica in acest caz.

Optsprezece zile în Japonia – (2) Kyoto orașul templelor și gheișelor

iulie 6th, 2008
Grădinile Zen - o prezență constantă în JaponiaGrădinile Zen – o prezență constantă în Japonia

Cu părere de rău, ne-am luat la revedere de la Osaka și de la animația străzilor ei și, călare pe un Hikari (unul dintre trenurile de mare viteză), ne-am îndreptat spre următorul punct al itinerariului: Kyoto.

Japonia are o rețea de căi ferate extrem de bine pusă la punct. Trenurile de mare viteză sunt foarte comode și circulă cu o precizie exemplară. Pentru confortul pasagerilor există, de pildă, un vagon multi-uz unde-ți poți schimba hainele. Stațiile sunt anunțate prin sistemul de sunet, dar pentru cei care doresc să aibă o călătorie mai liniștită, există un vagon fără difuzoare. Și în trenuri, ca mai peste tot în Japonia, nimeni nu vorbește tare, mai ales la telefon. Deși mai toți japonezii își butonează mobilele în căutarea ultimilor știri pe Internet – există o rețea wi-fi gratuită pe tot teritoriul Japoniei –, sau vizionând programul preferat de televiziune, n-o să auziți sunetele iritante cu care suntem atât de obisnuiți în Europa. În trenuri există, chiar, afișe care-i invită să vorbească la telefon în afara vagonului, în zone rezervate. Iar în dreptul locurilor pentru persoane în vârstă sau bolnave, sunt rugați să-și decontecteze complet aparatele.

Se pare, însă, că trenurile și mai ales metroul, sunt singurele locuri unde japonezii își pierd capul și uită de civilizație. La orele de vârf vagoanele par niște cutii cu sardele și există, dacă vă puteți închipui, funcționari a căror singură sarcină este să-i împingă pe pasageri în vagoane pentru a putea închide ușile. În îmbulzeală asediul sexual era atât de frecvent încât la orele mai aglomerate există vagoane rezervate numai femeilor. Ei, și vă mai amintiți de plecăciuni? Până și “nașu’” face câte o plecăciune la intrarea și la ieșirea dintr-un vagon. Că veni vorba, este imposibil să mergi pe blat în orice mijloc de transport în comun. Dar în locul sistemului represiv al amenzilor, “infractorii”, cu sau fără voie, pot să-și cumpere bilet direct de la controlor sau de la mașinile instalate la destinație.

Kyoto – capitala istorică a Japoniei

Capitala Japoniei timp de 1074 de ani, numele orașului este format din aceleași două silabe ca și actuala capitală, Tokyo. Anagrama nu este întâmplătoare: Kyoto înseamnă “capitală”, iar Tokyo înseamnă “capitala din est” (la est de Kyoto, firește).

Când am aflat că în Kyoto sunt peste două sute de temple și șaptesprezece monumente declarate patrimoniu Unesco, ne-am dat seama imediat că trei zile s-ar putea să nu fie îndeajuns. Am început, deci să facem o selecție a câtorva obiective deosebite, din care nu puteau lipsi, bineînțeles, cartierul gheișelor, Gion, sau templul Ryoan-ji cu celebra sa grădina Zen.

Pe urmele lui Chiyo

Mulți dintre dumneavoastră vor fi văzut și se vor fi emoționat cu povestea lui Chiyo, protagonista romanului “Memoriile unei gheișe”. Filmul cu același nume a avut un succes răsunător iar căteva dintre scenele exterioare au fost filmate în Kyoto, în celebrul cartier al gheișelor, Gion. Am recunoscut imediat străzile înguste, casele maron închis din lemn și ferăstruicile din hârtie de orez. În sfârșit arhitectură tipică.

Zona veche a orașului este bine păstrată în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei din ultimii 500 de ani. Înțesat de magazine de suveniruri, ceainării (ochaya) și mici restaurante, cartierul este principala atracție turistică a Kyotoului.

Pe înserat au început să apară și câteva gheișe mergând grabite către ceainării. Sau maiko, ucenice însoțite de gheișele-mentore. Le auzi de departe: au prinși de haine clopoței ca să nu se rătăcească.

Ghizii turistici ne repetă insistent că gheișele nu sunt prostituate. Prezintă piese de teatru, cântă, servesc ceaiul, fac conversație, și-atât. Îi ascultăm neîncrezători și rămâne fiecare cu a lui.

Dintre miile de altădată astăzi nu mai există decât vreo 200-250 de gheișe în Kyoto. Potrivit legii, fetele care-și încep activitatea de gheișă trebuie sa aibe peste 16 ani. Cursul, de cinci ani, este foarte scump: circa cinci sute de mii de dolari pe an, iar stilul de viață este extrem de exigent și costisitor. O gheișă va trebui să aibe câte un kimono pentru fiecare lună a anului, cu un model adecvat lunii respective.

Și dacă doriți să trăiți senzațiile până la sfârșit, există câteva magazine care închiriază chimonouri cu ora la prețul de aproximativ 100 de dolari.

Farmecul grădinilor tăcute

Dintre toate grădinile Zen existente, cea mai cunoscută poate fi vizitată în Kyoto, la templul Ryoanji (Templul Dragonului Liniștit). Este vorba de un dreptungi de treizeci de metri lungime și zece metri lățime, decorat cu cinsprezece pietre de forme neregulate, așezate pe un teren acoperit cu pietriș greblat cu grijă în fiecare zi. Liniile drepte desenate de greble sunt tulburate de cercuri perfecte schițate în jurul pietrelor.

Pietrele sunt dispuse astfel încât din orice unghi ai privi nu poți vedea decât paisprezece dintr-o privire. Legenda spune că numai când se atinge starea de iluminare spirituală a meditației Zen apare și ultima piatră.

Absența copacilor, a florilor și a lacului, caracteristice grădinilor japoneze și chinezești, respectă principiile stilului Karesansui (peisaj uscat) apropiat de artele abstracte.

Scopul grădinii era pur și simplu contemplativ iar abstractul devine concret în imaginația fiecăruia: iată cum se ridică, maiestuos, muntele Fuji, sau Marea Japoniei cum unduiește printre șiroaie de pietriș. De pe margine, așezați în trepte, ca la teatru, japonezii meditează concentrați, în timp ce turiștii se întrec în fotografii. Printre noi, gălăgioși, elevi de școală într-o vizită de studiu.

Nicio fotografie nu reușește să surprindă grădina Zen din templul Ryoanji, și cu atât mai puțin forța ei imagetică și spirituală, astfel încât dupa ce ai făcut, totuși, pozele de rigoare, te oprești, te lepezi de toate și admiri simplitatea celor paisprezece pietre cu speranța că vei reuși să o vezi și pe a cinsprezecea.

Zen de Bragadiru

Îmi amintesc și mă pufnește râsul: în încercarea de a mă informa despre grădinile Zen am descoperit și o pagină în română. Era vorba de un articol publicat într-un ziar de mare circulație, care recomanda serviciile unei firme specializate în grădini Zen.

Potrivit articolului, o grădină zen de 2000 – 2500 de dolari, trebuie neapărat să includă un colț pentru legume! Hai nu mai spune!?! Îmi și închipui preoții budiști țopăind după roșii și castraveți prin grădina Zen. Ca să fie setul complet, pune-i dom’le și un cățel. Și niște găini. Cu ouă Zen, desigur!