Loading

Mereu Fluturi

iunie 8th, 2008

Colaj cu Luminita Petcu
***
am găsit urmele paşilor tăi
se opreau timid la intrarea cortului de gnom
probabil numărai până la 10
sufocată de emoţii spaniarde
de trăiri netrăibile
strigă de 5 cocoşul..
văd copacul de care te-ai rezemat să îţi ridici o pleoapă
cazută după periplul acela înspre sublim
mă uitai anume ca să ma găseşti
mă inventai ca să mă pierzi distrată
te admiram sub lumina casiopeei
cochetă umbră care bate la uşa mea
respir
te anticip
te aştept
faci un ultim pas prăfuit
cât amprenta lui în mine…
(Adrian G)
****
Aud vîntul şi vuietul cum cresc
înlăuntrul unui melc ameţit de puterea lui
nostalgia mărilor dispărute în tablouri celebre
dangăt de clopot copiat din vechi litografii
mă uit inca lung după tine
c-o singură aripă
cu mîini îndurerate de paiaţe
de arlechini improvizaţi
din liniştea lumii pe pajişti albastre
ridicate-ntr-o pleoapa
risipite camelii dorm ninse de pulberea lunii
mi-e dor de soare în lanuri de grîu
de tine cu ploaia zidit pe recifuri
evantai de nopţi luminate
fluid de alge în cerul gurii
numărînd vrăbii ca nişte îndrăgostiţi
fugari prin dormitoare cu gust de miere
mereu îmbrăţişaţi
mereu fluturi

(Luminita Petcu)

Doar cât mă apropiu de tine

iunie 8th, 2008

Doar cât mă apropiu de tine
Prin aer, pe apă,
Viaţa mi se schimbă;
Devine altceva.
Parc-aş fi un ou scufundat în apă clocotită.
Ceva mă scutură;
Ca atingerea unui cablu de înaltă tensiune.
Ca şi cum mi-ar intra capul într-un cuptor fierbinte.
Mă cuprinde jur împrejur ca şi cum m-ar îmbrăţişa un extraterestru cu membre din sticlă.
Doar cât mă apropiu de tine, ştiu că eşti tu.
Nu e nevoie să te ating, să te miros, să te văd.
Doar cât mă apropiu de tine.

Dan David, Los Angeles, Martie-04-2007.

MICUL PARIS

iunie 8th, 2008

am plecat să te caut, Doamne,
şi fiecare pas simte bucuria
unui drum ce se luminează,
prin vitralii cu serafimi
şi sfântă cupolă ce poartă
mari aripi de vultur -
la Patriarhia Română…

am trecut apa Dâmboviţei,
Doamne,
şi te-am găsit, obosit,
la racla Sfântului Dimitrie,
vorbind despre miezul lumii,
fierbinte…

da, Doamne, oamenii fug
pe străzi înguste şi aglomerate,
unde se răsucesc melodii
de Bucureşti vechi…
şi fug şi pe alei cu castani,
ce duc, fără vină, la metrou!

da, Doamne, oamenii numără
bani, conturi, maşini, case,
în niciun caz mătănii…
oamenii uită să se închine,
ca şi cum, pentru asta,
le-ar trebui un ghid…
plătit, neapărat, în euro!

5 mai 2007, 13:13
Doimea materiei, Carminis, 2007

IUBEŞTE-MĂ

iunie 8th, 2008

IUBEŞTE-MĂ

Un suflet feciorelnic te aşteaptă
şi-un sân nebun, ce tremură de dor,
buze de jar ce tainic îţi şoptesc în noapte
iubeşte-mă iubite acum, până nu mor!

Iubeşte-mă acum, iubeşte-mă în noapte
sunt steaua ta, nimic nu ne desparte!
Pornim de mână şi hoinărim ades,
doar tu eşti cel, pe care l-am ales!

Vise de taină ce le împletim cu dor
sub paşii noştri, frunzele-arămii ce mor
ne împletesc covoarele fragile de iubire
mână de mână, mergem spre nemurire!

rodica cernea
galati
15.09.2007

Regele Mihai și Regina Ana împlinesc 60 de ani de căsătorie

iunie 8th, 2008
Cuplul regal la 10 iunie 1948Cuplul regal la 10 iunie 1948

Biroul de Presă al Majestăţii Sale Regelui este autorizat să transmită următorul comunicat:

Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana sărbătoresc, la 10 iunie 2008,
şaizeci de ani de căsătorie

În zilele de 10, 11 şi 12 iunie vor avea loc, la Bucureşti şi la Sinaia, evenimente celebrând aniversarea a 60 de ani de căsătorie a Majestăţilor Lor Regele Mihai şi Regina Ana.

Pentru a sărbători acest moment unic, alături de Regele Mihai şi Regina Ana se vor afla Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, Alteţa Sa Regală Principesa Elena, Excelenţa Sa Domnul Alexander Phillips Nixon, Excelenţa Sa Nicolae şi sora lui, Elisabeta-Karina.

Cu aceasta ocazie, Casa Majestăţii Sale Regelui organizează două momente publice:

Marţi, 10 iunie, la ora 18.30, la Ateneul Român, va avea loc un concert extraordinar. Orchestra naţională a Filarmonicii “George Enescu” va interpreta, în prezenţa Familiei Regale şi a invitaţilor săi, lucrări ale compozitorilor George Enescu, Franz Liszt, Edvard Grieg şi Giuseppe Verdi. Concertul va fi urmat de un cocktail în foaierul Ateneului.

Accesul reprezentanţilor mass-media la acest eveniment se va face pe baza legitimaţiilor de presă şi va fi permis numai în foaierul Ateneului, atât înaintea începerii concertului, cât şi la cocktail-ul care va avea loc începând cu ora 19.20. Locurile din sală sunt rezervate invitaţilor Familiei Regale.

Joi, 12 iunie, la ora 11.00, la Muzeul Naţional de Istorie al României, va fi lansat volumul “Nunta de Diamant”, scris de Principesa Margareta şi Principele Radu. Aşa cum îl descriu Alteţele Lor Regale, volumul este “o poveste cu poze, în care oamenii de astăzi să-şi scalde privirea în iubire, frumuseţe, speranţă şi mândrie.” Intrarea publicului şi a presei la lansare va fi liberă.

În afara acestor evenimente, deschise presei şi publicului, în intervalul menţionat vor avea loc trei evenimente private, la Bucureşti şi la Sinaia.

La concertul de la Ateneul Român, precum şi la celelalte evenimente organizate cu ocazia “Nunţii de Diamant”, vor participa aproximativ 1000 de persoane. Membri a paisprezece familii regale europene, printre care Majestatea Sa Regina Sofia a Spaniei, Majestăţile Lor Regele Simeon II şi Regina Margareta ai bulgarilor, Majestăţile Lor Regele Constantin II şi Regina Ana-Maria ai elenilor, Alteţa Sa Regală Principele Lorenz al Belgiei, Alteţele Lor Regale Principele Alexandru II şi Principesa Ecaterina ai Serbiei, Alteţa Sa Imperială şi Regală Arhiducele Karl al Austriei, Alteţa Sa Regală Ducele de Braganza (Portugalia), Alteţele Lor Regale Ducele Amedeo şi Ducesa Silvia de Savoia-Aosta (Italia), Alteţele Lor Regale Principele Filip şi Principesa Anette de Bourbon-Parma, vor veni la Bucureşti pentru a împărtăşi bucuria acestei aniversări cu Familia Regală a României.

Invitaţilor străini li se vor alătura membri ai Guvernului şi Parlamentului României, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi ai Academiei Române, un număr important de reprezentanţi ai Corpului Diplomatic acreditaţi la Bucureşti, în frunte cu Nunţiul Papal, personalităţi de prim rang ale artei şi culturii române, ale mediului de afaceri şi presei.

În timpul evenimentelor publice, membri Familiei Regale a României nu vor face nicio declaraţie presei. Pot fi solicitate declaraţii sau interviuri invitaţilor, sub rezerva deciziei acestora.

Primiţi, mai jos, o scurtă evocare a celor şase decenii de căsătorie a Majestăţilor Lor şi lista invitaţilor regali care vor participa la ceremoniile “Nunţii de Diamant”.
Pentru detalii suplimentare, vă invităm să contactaţi Biroul de presă al Majestăţii Sale Regelui Mihai. Contact:
Adriana Lungu, Coordonator PR, tel: 021 319 09 72, fax: 021 319 08 92, mobil: 0724 222 750 E-mail: ada.lungu@palatulelisabeta.ro

Nunta de Diamant
Regele Mihai şi Regina Ana împlinesc, la 10 iunie 2008,
saizeci de ani de căsnicie

Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana aniversează “Nunta de Diamant”, reprezentând împlinirea a saizeci de ani de căsătorie, pe 10 iunie 2008, printr-o serie de evenimente care vor avea loc la Palatul Elisabeta, la Ateneul Român, la Hotelul Athénée Palace Hilton şi la Castelul Peleş. Regele şi Regina vor sărbători împreună cu familia, cu membri ai altor familii regale europene, apropiaţi din ţară şi din străinătate şi reprezentanţi de frunte ai societăţii româneşti.

Regele şi Regina s-au cunoscut pentru prima oară în Londra în 1947, unde Regele Mihai, însoţit de Regina-mamă Elena, participa la nunta verişoarei sale, Principesa Elisabeta a Marii Britanii.

Regina Ana păstrează amintirea vie a primei lor întâlniri şi povesteşte cât de frumos şi impunător era viitorul ei soţ, în uniforma sa militară. Cei doi urmau să descopere în curând că aveau numeroase pasiuni şi interese comune. Regele Mihai îi va cere mâna Principesei Ana de Bourbon-Parma la numai o săptămână de la prima lor întâlnire. Devotamentul faţă de ţară, simţul datoriei şi sprijinul logodnicei sale l-au determinat pe Rege să se întoarcă în România după Încoronarea Reginei Elisabeta, în ciuda presiunilor care se făceau asupra sa din ţară, unde mai mulţi oameni politici şi-ar fi dorit ca Regele să nu se mai întoarcă.

Va urma abdicarea forţată din 30 decembrie 1947, când Regele a fost ameninţat că, dacă nu va semna actul de renunţare la Tron, 1000 de tineri arestaţi de comunişti aveau să fie executaţi. Regina Ana va călca pe pământ românesc abia la Sarbătoarea Sfintelor Paşti din anul 1992.

Căsătoria Regelui Mihai şi a Reginei Ana a marcat şi începutul unui exil de 44 de ani. Nunta a avut loc la 10 iunie 1948, la Tatoi, în Grecia, la invitaţia Regelui Pavlov şi a Reginei Frederica ai Greciei. La ceremonie au fost prezenţi, printre alţii, Regina-mamă Elena a României, Principele Erik al Danemarcei, unchiul Reginei Ana, şi rude din partea familiilor de Hanovra şi Hesse. Regina Sofia a Spaniei şi Regele Constantin al elenilor, prezenţi la sărbătoarea de astăzi, au fost, acum 60 de ani, paji la nunta Regelui şi Reginei, la Atena.

Bucuria evenimentului a fost umbrită de refuzul Papei Pius al XII-lea de a recunoaşte căsătoria, ceea ce a întristat-o pe Regina Ana, care era de religie romano-catolică. Credincios ţării sale, Regele Mihai a continuat tradiţia începută de Regele Carol I, ca toţi membri Familiei Regale a României să fie botezaţi în cultul ortodox. Prin urmare, Regina Ana a fost excomunicată din rândul Bisericii Romano-Catolice, până la pontificatul Papei Ioan al XXIII-lea, şi niciuna din rudele ei apropiate nu a participat la nuntă. Toţi descendenţii Regelui Mihai aparţin credinţei ortodoxe.

Anii de căsătorie ai Regelui şi Reginei au fost plini, deopotrivă, de bucurii şi greutăţi, datorate vieţii în exil. Cuplul a trecut prin multe încercări, dar a fost, de asemenea, binecuvântat cu cinci fiice: Principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia, şi Maria.

Regele şi Regina sărbătoresc saizeci de ani de căsătorie în ţara care le-a fost interzisă pentru atâta vreme, alături de familie şi prieteni, dar, mai ales, alături de români.

Lista invitaţilor regali
Nunta de Diamant
10 iunie 2008

MS Regina Sofia a Spaniei
MS Regele Simeon al bulgarilor
MS Regina Margareta a bulgarilor
MS Regele Constantin II al elenilor
MS Regina Anne-Marie a elenilor
ASIR Principele Lorenz al Belgiei
ASIR Arhiducele Karl al Austriei
ASR Principele Moştenitor Alexandru al II-lea al Serbiei şi Yugoslaviei
ASR Principesa Ecaterina a Serbiei şi Yugoslaviei
ASR Morritz, Landgraf de Hessa
ASR Principele Maximilian II de Baden
ASIR Markgraffin de Baden
ASR Duarte Pio, Ducele de Branganza
ASR Principele Amedeo de Savoia, Duce de Aosta
ASR Principesa Silvia de Savoia, Ducesa de Aosta
ASIR Arhiducele Christian al Austriei
ASIR Arhiducesa Marie-Astrid a Austriei
ASR Principele Ludwig de Baden
ASR Principesa Marianne de Baden
ASR Principele Philippe de Bourbon-Parma
ASR Principesa Annette de Bourbon-Parma
ASR Principesa Lorraine de Bourbon-Parma
Contesa Marie de Holstein-Ledreborg
ASS Principele Charles de Thurn und Taxis
ASS Principesa Veronica de Thurn und Taxis
Dr. John Fruchaud
ASS Principesa Tatiana Radzivili, doamna John Fruchaud

Castelul Peles, reinsufletit

iunie 5th, 2008

Biroul de Presă al Majestăţii Sale Regelui este autorizat să transmită următorul comunicat:

Majestatea Sa Regele Mihai I s-a întors la Castelul Peleş, după saizeci de ani

Joi, 5 iunie 2008, a avut loc întoarcerea oficială a Majestăţii Sale Regelui Mihai I, proprietar de drept al Domeniului Regal Sinaia, la Castelul Peleş. Majestăţile Lor Regele Mihai I şi Regina Ana au fost însoţite de Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu. La acest eveniment istoric au luat parte peste o mie de oameni veniţi din toate colţurile ţării.

În Holul de Stat al Castelului Peleş, Regele a luat cuvântul în faţa invitaţilor de onoare. După încheierea discursului Majestăţii Sale, Familia Regala a ieşit în balconul Sălii Maure pentru a-i saluta pe cei prezenti în grădină.

Pentru prima oară în ultimii saizeci de ani, Poarta Suveranilor a fost deschisă, iar Familia Regala a părăsit Castelul pe această poartă. Majestăţile Lor şi Alteţele Lor Regale s-au deplasat pe jos până la Castelul Pelişor, înconjuraţi de sute de oameni care au ţinut să-şi exprime bucuria prilejuită de întoarcerea Familiei Regale la Sinaia.

La evenimentele organizate în Castelul Peleş au fost prezenţi reprezentanţi ai corpului diplomatic acreditaţi la Bucureşti (Federaţia Rusă, Canada, Turcia, Slovenia), Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, istoricii Nicolae Şerban Tanaşoca şi Filip Iorga, Vlad Oprea, primarul oraşului Sinaia, Adriana Donţu, prefectul judeţului Braşov, Anne Marie Martin, preşedintele Camerei de Comerţ Britanică Română, membri ai Colegiului INFORR, precum şi alţi invitaţi ai Familiei Regale.

În cursul după-amiezii, Regele Mihai I a primit cheia oraşului Sinaia, oferită de primarul Vlad Oprea, care i-a urat cu această ocazie Regelui Mihai “Bine aţi venit acasă, Majestate!”
În cadrul ceremoniei desfăşurate în faţa primăriei din localitate, edilul Sinaiei i-a înmânat, de asemenea, Regelui şi certificatul de naştere al Majestăţii Sale, scos special din arhivele oraşului. La eveniment au participat, alături de Regina Ana, Principesa Margareta şi Principele Radu, stareţul Mănăstirii Sinaia, arhimandrit Macarie Bogus, preotul paroh al Bisericii Sfântu Ilie din localitate, Ştefan Vlăduţ Vasiliu, şi câteva zeci de persoane.

Cuvântul Majestăţii Sale Regelui
rostit în Holul de Stat al Castelului Peleş
cu ocazia întoarcerii oficiale pe Domeniul Regal Sinaia – 5 iunie 2008

Doamnelor şi domnilor,

Ziua de astăzi nu a venit prea devreme, pentru evenimentul la care asistăm. În ziua Înălţării şi de ziua tuturor eroilor, România trăieşte o reparaţie istorică şi identitară.

Sperăm ca întoarcerea mea definitivă la Peleş şi la Sinaia, Scaunul istoric al Familiei Regale, să fie începutul respectului definitiv, total al proprietăţii private, al demnităţii, al democraţiei şi libertăţilor, al instituţiilor din societatea românească.

Porţile Peleşului vor rămâne deschise românilor pentru eternitate, aşa cum a fost mereu, începând cu anul 1914. Numai că, de aici încolo, românii nu vor găsi aici doar camere pline de obiecte de preţ, ci şi oameni vii, o familie care dă sens naţiunii şi amprentă statului român.

Valoarea regalităţii stă, de 142 de ani încoace, deasupra alternativelor politice sau a sistemelor de guvernare. Ea garantează mândria, identitatea, continuitatea şi tradiţiile.

Castelul Peleş este un simbol al independenţei şi puterii ţării noastre. Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.

Cum era mama, bunico?

iunie 4th, 2008

Stăm pe prispa bunicii.
Grinda din stejar nu mai rezistă la timp.
E mai bătrână decât buna.
Chiar şi decât părinţii ei pe care nu îi cunosc;
Doar din poveştile sale.
- Cum era mama, bunico?
- Te-ai născut fără vreme, nepoate.
Un bulgăre de sânge închegat în jurul unei guri din care nu răzbătea răsuflare.
Nici nu te-am botezat până la un an aproape, când ai început să semeni cu blestematul de taică-tău.
Ne-am temut să nu te stăpânească diavolul, ca pe el.
- Dar cum era lumea pe vremea aceea, bunico?
- Ei nepoate, grâul îl cumpăram cu o sută de lei maja. O pereche de boi ajungea la cinci mii;
Cine îi putea cumpăra.
- Dar cum era mama, bunico?
- Ei, era rea nepoate, ca toată lumea din jur.
I-a plăcut tare de rusul acela blond cu ochi albaştri şi două zile nu au mai ieşit din poiată.
Le mai duceam eu de mâncare şi apă dar nici nu s-au atins de ele.
Au stat până când au bombardat nemţii din nou şi nătărăul a trebuit să plece.
După ce te-a născut n-a mai trăit.
Dumnezeu s-o ierte.
Stăm pe prispa bunicii.
Grinda din stejar e mai bătrână decât buna.
Chiar şi decât părinţii ei pe care nu îi cunosc;
Doar din poveştile sale.
Plângem amândoi, bătrâni, doi copii.

Dan David, Los Angeles, Martie-04-2007.

Pasari explicite

iunie 4th, 2008

extavagantza e un cuvant latin
seamana cu prestantza sau cu parul tau castaniu
din care imi fac mustati si barba
si plete pentru zilele de post
cand iubirea e pusa la afumat
de tigarile trase in pieptul adanc
cu setea unei scufundari
lagunele verzi ale mintii ne dau de furca
cand jucam sah cu soldatii celuilat
in machiavelice miscari pe tabla de lut
de ne fuge pamantul de sub picioare
ne sclipesc ochii a razbunare
nebunii mor decapitati in piata Spaniei
regina trista isi spala rochia plina de sange
sub haine nuda ii e fericirea
descojita cum e de corsete
e o biata femeie
atat de singura
ca din mila
o ajutam la calculul infinitesimal
golind tezaurul plin de pasari explicite

Furtună într-un pahar cu apă.

iunie 4th, 2008
BrainstormingBrainstorming

Din când în când, stau şi mestec cu linguriţa într-un pahar cu apă-să fac furtuni.

Mirela s-a spânzurat în ziua în care tatăl ei a fost ridicat de la institutul unde lucra. Cele două evenimente n-au nici o legătură, afară de faptul că cei doi erau rude.
Mirela se îndrăgostise de un băiat din clasă, iar el, a refuzat să iasă cu ea. Simplu, clar. Mirela a decis că viaţa nu merită trăită.

Cu tatăl ei Nicky, situaţia era mai delicată.
Lucra de câţiva ani buni la institut, avusese noroc şi nişte pile, aşa că ajunsese să aibă un loc călduţ. Institutul era într-o casă veche pe lângă Cişmigiu iar el era într-un birou cu două desenatoare.
Fiind un băiat destul de drăguţ, mereu amabil cu doamnele, reuşise să-şi impună un program ideal. Dimineaţa făcea cafeluţa la toată lumea, pâna pe la zece se bea cafeaua, apoi îşi făcea plimbarea obişnuită pe bulevard, intra la un film, lua prânzul pe unde apuca şi se întrorcea la birou cu fursecuri pentru doamne, mai făcea un rând de cafele şi trăgea, până la sfârşitul programului, un somn pe planşetă.
Apoi pleca acasă.
Cum nevastă-sa lucra la un CAP, mânca ce gătise soacră-sa în cursul zilei, mai trăgea un somn pe canapea, încercând să-l citească pe Cenini, aşteptând-o să vină.
Când apărea, o lăsa să manânce, să se schimbe, apoi, ca francezii, plecau la teatru, la dans, la restaurant, sau la film. Îi plăcea să se simtă francez, deşi nu reuşise niciodată să înveţe mare lucru in franceză.
Mirela, în timpul ăsta stătea la bunica din partea lui, că era mai aproape de şcoală.
Dormea în pat cu mătuşa ei, contabilă la o cooperativă. În fiecare seara, mătuşa se ducea la dans, se gătea, avea nişte pantofi superbi, o groază de pantofi…
Lăsa lumina aprinsă până se întorcea, dar Mirela nu se supăra, era fascinată de idea de a merge la dans. De câteva ori a încasat-o pentru că scâlciase câţiva pantofi.

În ziua când s-a spânzurat, Mirela locuia cu ai ei la bloc.

Se mutaseră când se construiseră blocurile noi pe Colentina într-un apartament cu trei camere confort sporit şi parcă-l apucaseră pe Dumnezeu de picior.

Mirela adora să fie singură dimineaţa acasă, putea să doarmă cât voia.
Cu toate astea, se ducea la şcoală destul de regulat, şi, cum părinţii o lăsau în pace dacă lua note bune, se străduia să le facă voia.

În ziua când s-a spânzurat, Mirela nu-şi făcuse lecţiile la nimic.

Într-una din zile, Nicky, plimbându-se pe bulevard, s-a oprit să se uite la nişte chinezării în vitrină, cumpără doi peştişori de argint smălţuit pentru soţie, şi, când să se îndrepte spre Capşa, se lovi nas în nas cu un fost coleg de liceu.

Era un tip parvenit, de origină sănătoasă, ajuns ceva şef pe undeva, după cum auzise – Nelu.

Hei, Nicky, ce plăcere, hai să bem o bere!
Nicky nu era un băutor grozav. Se făcea foarte repede.
După câteva pahare, Nelu îi devenise ca un frate. Şi ca unui frate, îi spuse repede de cocoşei.

„Când e să se aleagă prafu” zic, şi mestec în paharul meu cu apă.

IUBIRE

iunie 4th, 2008

IUBIRE

În pumni am adunat
stropi de lumină neâncetat
şi i-am aruncat
spre cerul întunecat.
O rază de lumină eu lunii i-am dat
pentru sufletul tău curat
şi tot pentru el, eu m-am rugat!

Iubirea mea, mustul pământului,
poleită de lumina cuvântului
o trimit spre tine iubite,
tu, cel ce mi-ai dat clipe nepreţuite,
pe valuri de nuferi,
pe plete de nopţi,
şi ochi de luceferi.

Braţe de ecuator
ce trupul mi-l cuprinde ca un nor,
buze de jar
cu gust dulce şi amar,
iubirea ta totală
a înseninat viaţa mea ireală
şi tot ea mi-a luminat-o cu aurora boreală!

rodica cernea
galati
29.07.2007.

Scrisoare de acasa

iunie 3rd, 2008

Andrei Codrescu va fi celebrat joi,5 iunie 2008 in cadrul Universitatii din Bucuresti si va fi numit Doctor Honoris causa.
Andrei Codrescu reprezinta o voce inconfundabila a culturii americane prezente, un poet original si un renumit profesor al Universitatii din statul Louisiana.
ACUM ii transmite felicitari si multumiri pentru privilegiul de a-l citi.
Andrei Codrescu s-a nascut in Sibiu, orasul pe care il revendica a-i fi mereu un drag si minunat “acasa”. Tocmai am primit un mesaj electronic si un poem dedicat Sibiului din partea Domniei Sale pe care vi-l reproduc :

Draga Florin: Chiar din Sibiu iti scriu, din Cafe Haller in Piata Mare. Ieri au umblat niste spanioli pe cirje de fier cu foc tisnind din gura prin piata, era revolutia redux in forma de farsa. Sibiul arata ca o mireasa, o mini-Praga, cel putin in centru, dar clar ca-s multe Sibiuri, unul dintre ele al nepoatei mele care s-a maritat la Biserica Ursulinelor si a avut receptie la Hanul Dumbrava, si alt Sibiu al batrineilor care stau la fereastra si coferentiaza ore intregi cu vecinii. Am aici niste note, o poezioara de dragoste, ia-o dac-o vrei:

Sibiu, 1 iunie 2008
pentru Laura

Din bolta pe care s-a catarat copilul
si l-a descoperit pe piticul pantofar batind un cui intr-un pantof de dama cu toc inalt
intr-o gradina salbatica din care nu era iesire
Laura sustrage o pietricica s-o ducem inapoi la apacepa
noastra din muntii Ozark
si urmarind ovalele zidului si turnurile mestesugarilor
ea spune ca acum ma intelege un pic mai bine
si as vrea sa-i spun “noroc si succes,” dar n-o spun
ca arcurile, ovalele si turnurile Sibiului
nu pot fi intelese ci numai iubite si lasate sa-si lucreze magia
dar ea stie si asta spune
pantofarul are o mie de ani dar pantoful e gata
acu numai sa-i gasesc Laurei celalalt

Ziua Memoriei

iunie 3rd, 2008

Am primit urmatorul anunt din partea doamnei Ana Blandiana, Presedinte al Academiei Civice si Memorialului Sighet

Sarbatoarea Inaltarii Domnului (declarata in calendarul romanesc si ca Zi a Eroilor) va avea in acest an, la Memorialul Sighet, o desfasurare speciala. Sute de fosti detinuti si deportati politici, venind din aproape toate judetele tarii, vor participa la consacrarea, in Cimitirul Saracilor, a unui cenotaf – mormantul simbolic al sutelor de mii de victime ale comunismului, schingiuite, asasinate, executate si apoi aruncate in gropile comune, in cimitirele inchisorilor, in nesfarsirea lagarelor din Baragan, din Donbas si Siberia. Veteranii si rudele victimelor vor depune in urne cate un pumn de pamant de la Jilava, Vacaresti, Aiud, Gherla, Fagaras, Suceava, Targu Ocna, Ramnicu Sarat, Cluj, Ploiesti, din satele unde au avut loc rascoale contra colectivizarii (Vadu Rosca, Nereju, Rastoaca, Barsesti, Somosches, Ucuris), din locurile unde au fost ucisi partizani (Teregova, Vistea, Voivodeni, Sibiu, Lapusul Romanesc, Balti, Fantana Alba), din cimitirele tinerilor ucisi in decembrie 1989.
Ansamblul funerar este compus dintr-o cruce de calcar inalta de patru metri, o masa de altar si un mormant pe care sunt gravate cuvintele premonitorii ale istoricului Gheorghe Bratianu, mort si ingropat chiar aici, undeva, in Cimitirul Saracilor: „De straja la fruntariile tarii”.
Sfintirea crucii si comemorarea eroilor vor fi oficiate de doi preoti care au petrecut ani lungi de inchisoare, unul ortodox (parintele duhovnic Gavrila Burzo, de la manastirea Suciu de Sus – Maramures) si celalalt greco-catolic (cunoscutul parinte Tertulian Langa de la Cluj).
Fundatia tutelara a Memorialului – Academia Civica – invita la Sighet pe cat mai multi din cei dornici sa participe la acest eveniment, iar pe cei ce nu vor fi acolo, sa indrepte un gand spre Cimitirul Saracilor joi, 5 iunie la orele 11.

Program:
ora 9 – deschiderea intalnirii in Celularul Memorialului
- vernisarea unor noi sali ale muzeului
- lansarea unor noi carti semnate de fosti detinuti politici

ora 11 – ceremonia de consacrare a cenotafului din Cimitirul Saracilor

ora 13 – pranz comun la iarba verde

Orice informatii si orientari suplimentare se pot primi de la telefoanele 0740 00 79 54 sau 0740 02 98 30.

Barack Obama – virtual candidat la preşedinţia Statelor Unite al Partidului Democrat

iunie 3rd, 2008

Senatorul Barack Obama, de 46 de ani, a devenit miercuri 4 iunie prima persoană de culoare cu şanse considerabile de a deveni preşedinte al Statelor Unite, depăşind numărul de delegaţi necesar învestiturii Partidului Democrat.

Ȋn ultimele două alegeri primare din lungul ciclu început în ianuarie, Obama şi-a împărţit victoriile cu rivala sa, Hillary Clinton, câştigând în Montana şi pierzând în Dakota de sud.

Barack Obama a câştigat 2157 de delegaţi la convenţia Partidului Democrat de va alege oficial candidatul în alegerile prezidenţiale din noiembrie, majoritatea necesară fiind de 2118.

Hillary Clinton l-a felicitat pe Obama, şi a promis retragerea din competiţie.

Peste 35 de milioane de alegători au votat în alegerile primare ale Partidului Democrat – record absolut pentru primarele din Statele Unite – iar Hillary Clinton a obţinut cu 300000 de voturi mai multe decât Barack Obama.

Ȋn cazul confirmării sale de către convenţie, Barack Obama va candida în noiembrie împotriva virtualului câştigător al învestiturii Partidului Republican, senatorul John McCain.

Sondajele de opinie arată o cursă potenţial foarte strânsă între cei doi.

“Cum pot să fiu antisemit, când am prieteni evrei?”

iunie 2nd, 2008

“Domnule, eu nu sunt rasist şi am prieteni mai mulţi evrei decât ştiţi dvs.”, era replica dintr-un ecou la un articol pe care l-am publicat recent în revista Acum.

Ecoul era scris de cineva pe care nimeni nu-l acuzase de anti-semitism, dar care ulterior avea să nege rolul lui Antonescu în Holocaustul din România şi să facă afirmaţia halucinantă “e posibil ca Antonescu să fi fost în realitate un precursor al statului evreu, în condiţiile în care ar fi urmărit stabilirea evreilor în Transnistria inclusiv a refugiaţilor, în condiţiile în care, bineînţeles, Basarabia ar fi aparţinut României.”

Alt individ care nega Holocaustul pe un alt forum şi căruia i-am spus că aşa ceva este inacceptabil în anul 2008 a răspuns:

“Domnul meu, am relaţii extraordinar de bune cu evreii pe care îi cunosc… Ştiţi ce mi-au zis când le-am dat să citească ce aţi scris??? SĂ VĂ IGNOR! Pentru că şi evreii, ca fiecare popor, se împart în oameni şi uscături… Nu am zis-o eu, ci un evreu adevărat pe care îl respect şi mă respectă!”

Este binecunoscută replica unui important lider politic din România de după 1990 care protesta indignat: “Cum să fiu antisemit, când am avut în tinereţe o iubită evreică?”

Şi astfel de atitudine nu e nouă. O împărtăşea în scrierile sale Mihail Sebastian, pe numele său adevărat Iosef Hechter, când povestea despre un individ care îi spunea în anii ’30, “Ce bine ar fi dacă toţi evreii ar fi ca tine…”.

Cu ce s-a ales Mihail Sebastian din prietenia sa cu filosoful Nae Ionescu când l-a rugat să scrie prefaţa la romanul său “De două mii de ani”?

Cu un eseu în care încerca să fundamenteze anti-semitismul din punct de vedere al teologiei creştine.

Prietenia sa cu Mircea Eliade nu l-a împiedicat pe acesta din urmă să scrie articolul “De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, în “Buna Vestire” din 17 decembrie 1937, în care afirma:

“Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, suparat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de streini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei?”

Un fost coleg de-al meu de la BBC, evreu asimilat, povestea un dialog avut acum vreo 15 ani la o petrecere în România cu un individ care la un moment dat i-a spus: “Să ştiţi că eu sunt antisemit…”, la care fostul meu coleg a răspuns: “Anti-semitismul e un drept fundamental al omului”.

Sunt gata să recunosc anti-semiţilor acest drept, numai că îi rog în schimb să recunoască deschis că sunt anti-semiţi şi mai ales să nu se mai laude că “au prieteni evrei”.

Felie de timp. Magistratul

iunie 2nd, 2008

- Dai şi matale acolo o pungă de cafea, două trei pachete de Kent şi te-ai scos. Păi, ce vrei, nea Costache, pe degeaba? Şi unde ziceai că vrei să o bagi pe fata aia mică?
- Mă… nea Pandele!
Şi nea Costache scărpinându-se sub braţ zice:
- Mă gândeam să o bag undeva, undeva unde pică ceva. Ştii că în ziua de azi fără… nu se poate. Păi, ce… să munceşti degeaba? Da’ nu-i place medicina. Eu cu Vasilica, nevastă-mea, acolo am vrut să o băgăm. Ştii tu… doctorul este doctor. Da’ nu le are cu astea. E prea slabă. La anatomie şi cum îi mai zice, zoolofie, are note proaste. Şi nu merge. Poţi să dai cât vrei. Trebuie să fii şi ceva mai mare…. aşa, să ai vreo funcţie. Eu sunt talpă de prost de când mă ştiu şi îi ştiu şi pe ai mei din neam, că tot aşa or fost.
- Păi, ce faci cu ea? O ţii acasă sau ce? În fabrică, nea… se poate?! E frumoasă!
- Mă, nea… Am pe văru’ meu, care este notar, mă! Şi deunăzi vorbii cu el. Ştii cât de prost era, mă? Nu ştia nici să numere, mă, când a terminat a patra. Şi acum este mare notar. La fiecare act îi pică, mă, vine şi are, mă. Şi mi-a zis: “Bă; vere, bag-o, mă, pe fiinţa aia mică la Drept. Dai şi tu un porc. Dai şi tu două-trei vedre de vin. Şi dacă se duce şi ea într-o excursie la munte cu cineva de la partid, te faci şi tu că plouă, ai făcut-o, mă, magistrat. Toată viaţa, ea dă cu hotărârea, mă! Şi apoi nu ne va mai judeca nimeni, mă! Avem notar, fiică-ta judecătoare sau procuror şi mai băgăm pe unul şi am pus-o vere.”

Orice stat, indiferent de forma sa de organizare, are structuri vitale, fără de care el nu poate funcţiona. Comunismul, mai ales în ultima decadă, şi aşa-zisul capitalism după anii ‘90, au fost şi încă sunt structuri administrativ politice şi statale de troc. Capacitatea morală şi conştiinţa profesională, pregătirea profesională pe disciplină, la nivelul de exigenţă necesar şi conform cu importanţa şi efectul social, erau şi sunt încă pentru mulţi români noţiuni inexistente. Pentru mulţi erau şi sunt încă un mod de a-şi promova odraslele în funcţii şi instituţii importante ale statului.

Membrii de partid aveau indicaţii preţioase de a promova cadre de “nădejde”, adică de origine sănătoasă. Originea sănătoasă în comunism însemna cel care nu muncea, adică nu voia avere, cel care îşi turna vecinul, iar părinţii lui erau mărginaşi la sat sau la margine de târg, în casă de chirpici. Cel gospodar nu avea nicio şansă, era considerat cetăţean cu tendinţe de îmbogăţire şi, mai ales că avea ceva minte, nu putea fi subordonat uşor. El nu executa imediat cu renumita confirmare, indiferent căt de aberantă era dispoziţia, cu răspunsul:
- Am înţeles, să trăiţi!

După anii ‘90, după o retragere temporară a celor care au fost formaţi, pregătiţi cu acest mod de gândire şi comportament, “foştii” s-au repliat rapid înapoi în instituţii, peste noapte schimbându-şi ideologia comunistă într-o corcitură comunisto-capitalistă, aşa zisa economie de piaţă şi libertate prost înţelesă, respectiv democraţie de maidan, fără respectarea legilor, aceştia devenind imediat investitori cu adrese în cutii poştale din Occident. Ei s-au folosit şi de relaţiile economico-sociale şi politice sub oblăduirea fostului secretar de partid, pentru a duce Romania printre primele ţări în ceea ce priveşte corupţia. Aceste structuri au instalat nepotismul, relaţia şi şpaga ca ceva normal în societatea românescă, dar fără limite. Astfel, România, pe parcursul ultimilor 18 ani, a fost devalizată de zeci de miliarde de euro, unele surse apreciind acestă sumă la peste 100 de miliarde de euro.

Tot ce a fost industrie masivă până în anii ‘90 a fost tăiată, încărcată în vapoare şi vândută la extern. Utilaje scumpe, metale rare, neferoase s-au vândut cu zecile de mii de tone, pe şpăgi de nimic, de personaje fără nici cel mai elementar bun simnţ în ceea ce priveşte averea acestei ţări. Ei astăzi, cheltuiesc sume uriaşe prin insule exotice sau la cele mai scumpe hoteluri din lume, concurând cu oamenii bogaţi ai lumii, capitalişti care au strâns averi în sute de ani, uneori aceştia fiind sfidaţi de îmbogăţiţi peste noapte prin oportunism, făloşenie şi gradomanie, făloşenie de neam prost şi comportament de maidanez. Aceştia au avut grijă să promoveze în instituţiile principale şi vitale ale statului personaje incapabile, nepregătite, respectiv copiii, nepoţiii, rudele şi prietenii lor.

- Asa că, mă vere, ştii că dacă o fac judecătore, îl scap de la belele şi pe nepotul din partea nevestii, că de… tâmpitul, s-a apucat să fure mai mult decăt i-a spus şeful. Şeful nu a ştiut, nu a făcut scăzământ şi uite controlul! Ăla de la control este nou şi deocamdată îi este frică să ia. Am vorbit cu secretarul de partid care mi-a zis: “Taie, bre, nea Costache, vaca şi dă-o la cei de la control”. Da’ cum să o dau, mă? Că pe urmă vrea şi veterinarul, că am tăiat-o fără aprobarea lui. Şi de unde mama naibii să dau la toţi. Porcul l-am dat, vaca o dau, găinile le ţin pentru ăla mic, prostănacul dracului, că din nota 5 nu poate sări. Vezi ce greutăţi am? Deh, dacă mă trag din neam de proşti… Acu’ să fiu sincer, noi din neam am fost înceţi la minte, dar în schimb ne-am înmulţit iepureşte! Şi tu zici să o dau pe fată la judecător, mă? Dar asta gândeşte încet şi o să bage la puşcărie oameni nevinovaţi, mă!
- Lasă, bă, că tu nu ştii cum se judecă acum. Totul este stabilit dinainte. Cel care-i prost şi nu vrea să dea, o încasează. Cel care este băiat deştept, dă. Şi în sala de judecată n-are nevoie să gândescă rapid. Nu-i trebuie să cunoască cine ştie ce legi. Avocatul are grijă să pună acolo ce trebe, mă! Păi, tu crezi că sunt lăsate aşa, la voia întâmplării, lucrurile astea importante? Ş-apăi, mă fârtate, unii dă-i în mă-sa, că merită să stea la ţuhaus! Auzi, mă, ce tupeu, să ceară drept la apărare!
- Da, mă, da’ nu auzi că nu el a furat? A luat ăla… al Frăsinei.
- Păi deh, mă, prostul-i prost. Ălălaltu’ a cărat noaptea. Dimineaţa minţindu-l, l-a pus pe prostul ăla să ia şi el câte ceva. L-au prins. Aşa că dacă-i prost, las-să stea la mititica. Auzi prostu’, acum vrea apărare!
- Mă, nea… şi fiică-mea o să facă de-astea?
- Nu, mă, vezi-ţi de treabă. Nu ea condamnă. Este condamnat dinainte. Ea doar dă sentinţa. Înainte de judecată se stabileşte. Uite cam aşa se procedează: şeful întreabă “Bă! Care are dosarul lui Pandele?”, “Păi, eu”, “Bă! Vezi, îi dai doi ani. De proşti nu avem nevoie. La mititica se va deştepta de cap şi va învăţa să fure. Nu să facă el greutăţi lui cumnate-meu, care are un C.A.P. fruntaş. Auzi prostul, să-l prindă cel mai prost paznic”. Deh, ca alde de ăştia merită mai mult. Doar aşa va învăţa meserie. Când se va întoarce, nu o să regrete ucenicia făcută acolo.

Acest mod de a vedea realitatea concretă de către omul de rând devenit cineva, acest mod de gândire a devenit un fapt normal, ceva care era eficient şi funcţiona. Devenise modul de a fi al celui care se descurca, al băiatului deştept. Mai târziu, băiat de băiat şi alte diminutive de şmecher, care reuşeau să facă carieră sau să parvină în viaţă, folosindu-se de racilele regimului comunist si ulterior anilor ‘90 în aşa zisa societate democrată, au pus mâna pe structurile importante din instituţiile statului român.

Astfel, în structurile societăţii au intrat, nu de puţine ori, personaje cu o educaţie mediocră şi de neam înceţi la minte. Acest fapt s-a repercutat până în zilele noastre. Dacă în structura unei instituţii a statului a ajuns un personaj de genul arătat mai sus, acesta a ajuns să facă infuzie în instituţii cu neamuri şi prieteni care la rândul lor au facut acelaşi lucru. Cel cinstit, ori era marginalizat, ori pleca, ori se supunea majorităţii sindicalizate la modul comunist şi subordonate organizaţiei de partid comunist, fie direct, fie indirect.

Aceste fenomene au continuat cu o mică sincopă şi după anii ‘90, rămânând aceeaşi mentalitate sau chiar mai accentuată în unele perioade, acest fenomen căpătând proporţii îngrijorătoare şi devastatoare pentru economia Romăniei.

Îndreptarea ţării noastre spre aşa-zisa europenizare şi liberalizare a constat imediat după anii ‘90 într-o liberalizare masivă, în sensul că se puteau scoate din ţară de la becuri şi rulmenţi până la vapoare, respectiv aducerea de baloturi de haine vechi sau ceea ce generaţii întregi au dus lipsă, un pantof occidental, un tricou şi un Coca-Cola sau aparatură electronică de casă, care a fost un privilegiu şi un mare lux, zeci de ani.

Îmi aduc aminte că puteai să cumperi un apartament cu preţul unui videocasetofon. Pentru un radiocasetofon mai modest munceai să strângi bani un an, iar pentru o maşină mâncai iaurt şi marmeladă peste zece ani.

Astfel, dupa anii ‘90, la nivel înalt s-a pregătit dezasamblarea fabricilor şi tăierea lor, pentru a fi date la fier vechi. Vapoarele aşteptau la rând să fie încărcate cu materiale feroase şi neferoase, venidu-le ulterior şi lor randul, la tăiat şi la înstrăinare pe nimic. Au fost tăiate utilaje scumpe, au fost duse materiale rare sub formă brută la export. Pe lângă căile ferate, hoţii de fier vechi aruncau din vagoane de tren fierul tăiat sau dezmembrat, pe care îl reintroduceau în circuit. Au ajuns până acolo încât au tăiat chiar şi şina de cale ferată sau au demontat subansamble, punând traficul feroviar şi viaţa a mii de oameni în pericol.

Jaful începuse să se extindă la scară mare. Se săpau gropi de unde se atacau şi perforau conducte de petrol, împreună cu cei care le păzeau, furând motorină şi benzină. Se făceau transferuri masive de combustibil, fără a fi controlate şi supuse taxelor aferente. Războiul din Iugoslavia a înlesnit o altă categorie de foşti tovarăşi să se îmbogăţescă pe baza anumitor materiale şi a combustibilului.

A urmat privatizarea prin metoda MEBO şi marele jaf naţional al preluării acţiunilor pe nimic, acţiuni împărţite populaţiei din tot ce a mai rămas viabil din economia naţională.

A urmat perioada jocurilor tip Caritas, jocuri puse la punct cu ţinte precise, jocuri din care unii au ştiut să profite. Cei din instituţiile statului au pus mâna pe sume frumoase, ei fiind cei care s-au înfruptat primii din aceste jocuri. Populaţia contribuitoare a luat din nou ţeapa de rigoare.

A fost şi perioada furtului din bănci. S-au încasat comisioane de milioane de dolari de contabili şi alţi funcţionari sau persoane dubioase, pe privatizări prin aşa zisa consultanţă. A fost perioda în care pe sume uriaşe erau aduse în ţară echipamente de informatică şi altele, fie depăşite, fie la preţuri exorbitate, fapt care se întâmplă şi astăzi în acelaşi mod. Şi acestea cu ajutorul foştilor tovaraşi, bişniţarilor şi a altor categorii sociale cu tupeu.

A urmat devalizarea bazelor turistice, a patrimoniului cooperatist, cel al U.T.C.-ului, cel al P.C.R-ului., tăierea pădurilor, devalizarea patrimoniului balnear şi multe altele.

Astăzi după ce s-au terminat multe dintre acestea, s-a ajuns ca fostele case, vile şi alte sedii, respectiv terenurile intravilane şi extravilane să fie furate, date, manevrate de către funcţionarii din primării, de către aleşi care au vrut să vină în vârful tortului. Aceştia au fost propulsaţi şi sunt, prin diferite mijloace, respectiv promisiuni mincinoase, pentru a fura şi jefui, fără a respecta cele mai elementare legi şi fără frica că vor fi pedepsiţi vreodată.

Odată cu perioada de preaderare a României, au trebuit impuse reguli europene, pentru o ţară la care trebuiau legi de trei ori mai aspre. Astfel, legislaţia europeană în loc să oprească fenomenul de jaf şi corupţie, l-a amplificat, acesta devenid, în masă, instituţionalizat până la nivel de miniştri.

Corpul magistraţilor şi în special judecătorii au înlesnit şi nu au stopat aceste fenomene, fie că s-au subordonat politic, fie din interese personale, materiale, respectiv prin susţinere a intereselor de clan.

Nea Ion şi nea Costică au votat imediat după anii ‘90 pe marele “persecutat”, fost secretar de partid, ca preşedinte democrat al unei Românii aşa-zis democrate. Ei se uită astăzi pe hârtia afişată la intrarea în scara blocului şi nu le vine să creadă când văd sumele apocaliptice pe care le au de plătit. Pensionarii se calcă în picioare la pomeni electorale, ce constau în câţiva mici şi o bere. Personaje gen anii ‘38-’39, ca în perioada prohibiţiei din America, cu mamuţi şi namile hrănite sănătos şi cu priviri de asasini drept paznici, fac propagandă electorală, promiţănd minciuni drept prosperitate. Tineretul este îngrozit că nu are şansa să cumpere o garsonieră, nu mai vorbim de un apartament sau un teren, chiar dacă munceşte o viaţă.
România este o ţară înapoiată şi nu tocmai curată, a ajuns manevrată, scumpă pentru a putea trăi şi a avea o locuinţă decentă, mai scumpă ca în multe state occidentale.

Aşa că nea Pandele şi nea Costache au astăzi nepoţi notari sau avocaţi, procurori sau judecători. Pensia pe care o au o folosesc ca să cumpere bomboane la copiii de pe strada cu vile unde locuiesc. Au uitat că au fost mărginaşii satelor şi săracii târgului. Ei se uită cu mirare la camerele de luat vederi, la uşile garajelor care se deschid singure, la jeep-urile nichelate care se îndreaptă spre intrările vilelor cu 20 de camere în care locuiesc. Bombează pieptul şi se înfoaie. Se simt mândri, gândidu-se că din ei şi neamul lor de săraci şi înceţi la minte au ieşit aşa grozăvii. Câte milioane de pesionari îşi drămuiesc ultimul leu pentru o felie de salam sau cele câteva milioane de procese care ucid zilnic România şi pun pe drumuri lunar sute de mii de oameni nu le dau de gândit oare? Ei nu vor să ştie nimic decât că s-au ajuns. S-au descurcat. Au fost mai “şmecheri”.

Magistratul în societatea românescă a ajuns nu să fie un limitator de infracţiune, ci un producător suplimentar de procese, în care armate de avocaţi se învârt şi duc România nu spre prosperitate, ci spre dezastru.

Măi, nea Pandele şi nea Costache, treziţi-vă copiii şi nepoţii, că duc această ţară la dispariţie!

- Deh, nea Pandele, dacă zici mata că nu ea judecă, judecătoare o fac, sau procuror, că aşa vom duce şi noi o viaţă mai bună.
- Ei, vezi că gândeşti bine, mă, Costache? Dăi în mă-sa pe cei care ne fac puturoşi şi săraci. Nouă să ne meargă bine!
- Hai la cârciumă să bem o ţuică!

Text de Viorel Muha

Publicat de Viorel Muha in Memorii

Sex and the City – World Premiere at London

iunie 2nd, 2008
Our Wonderful Crazy GirlsOur Wonderful Crazy Girls

Charlotte, Miranda, Samantha and Carrie are now in London and only Carrie could wear such an impossible hat and make it seem wonderful.

After all, what the fuss about a movie that’s about Shoes, Sex and Stay out late? The answer could be that’s about American dream, more precisely about the Manhattan myth. It’s not about shoes, it’s about the confidence these women wear their shoes. So it is not a myth either, it is the spirit of a generation, people aged between 35 and 45; Manhattan carries the flag of this generation and Carrie Bradshaw is one the brands. Actually the flag is now in London.

This generation is of course different from the generation of, say, Betty Friedan. I don’t know the political affiliation of these girls (though I’d have some clues), but, were they Democrats, they’d vote for Obama rather than for the Mamma. This generation doesn’t fight the yesteryear’s wars any more. It is post-feminist rather than feminist, it’s post-sex-freedom (they know that males are stupid assholes, so what?), it’s even post-global (though I would have here a reserve: for someone living in Manhattan to act globally means to journey to Washington Heights, sometimes even just to cross the Broadway). However, in one size it’s the same as it was: the prince charmant is as always Mr. Big.

Confuzia între regimul Antonescu şi naţiune – interviu cu Mihai Ionescu, vicepreşedinte al comisiei “Elie Wiesel” de cercetare a Holocaustului în România (I)

iunie 2nd, 2008
Mihai Ionescu lansează o provocare negaţioniştilorMihai Ionescu lansează o provocare negaţioniştilor

Editorialele publicate în săptămânalul ACUM “De ce e negaţionismul aşa de atractiv” şi “Bau-baul iredentismului unguresc şi dubla măsură” au provocat numeroase reacţii, unele dintre ele de contestare vehementă sau chiar de negare a Holocaustului din România şi a rolului regimului condus de Ion Antonescu în perioada 1940 – 1944.

Pentru a lămuri legitimitatea acestor contestări, am stat de vorbă cu vicepreşedintele comisiei care a întocmit raportul privind Holocaustul din România, generalul istoric Mihai Ionescu, care este actualmente director al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.

Cum vă explicaţi respingerea concluziilor raportului Wiesel de atâţia oameni, mai ales pe internet?

Mai întâi cred că ar trebui făcută o cercetare atentă a frecvenţei apariţiilor în aceste comentarii. De multe ori aceste comentarii aparţin unui grup de persoane care se repetă. Dar nu este mai puţin îngrijorător acest fenomen al perpetuării negării Holocaustului prin lumea virtuală.

Dar de ce se perpetuează?

Am să mă refer mai întâi la lucruri care ţin de maniera de difuzare a raportului, care ţin apoi de întreaga activitate educaţională privind Holocaustul. Ȋn pofida paşilor foarte serioşi făcuţi în acest domeniu, de la elaborarea şi editarea unui manual privind istoria Holocaustului în România şi înscrierea ei ca o disciplină opţională în clasele de liceu sau deschiderea unor masterate sau a unor cursuri speciale în universităţi, mai este mult de făcut în acest domeniu. Există şi o anume inerţie în mentalul popular a unor clişee care nu-şi găsesc corespondentul în realitate.

Bănuiesc că vă gândiţi la cultul lui Antonescu, la glorificarea lui.

Nu numai la glorificarea lui, dar şi la tăcerea care s-a aşternut asupra Holocaustului în vremea comunismului, băgarea sub preş a acestei realităţi şi glorificarea naţiunii cu un trecut fără pată, care nu trebuie să fie privit altfel decât un trecut glorios, de care să fim mândri.

Nu e vorba şi de tăcerea unor personalităţi publice după publicarea raportului, care n-au făcut nimic care să combată această inerţie?

Eu aş privi percepţia raportului Wiesel pe două planuri: un plan în care adevărurile prezentate au fost asimilate într-o manieră pozitivă. Aş spune că cea mai mare parte a clasei politice a receptat pozitiv raportul Wiesel.

Dar a fost o receptare sinceră sau una oportunistă?

Eu aş spune că a fost o receptare sinceră, deşi nu exclud în unele cazuri o receptare cu un anume resort oportunist. La nivelul palierului receptării de către mentalul colectiv întâlnim câteva distincţii. E vorba de tânăra generaţie, unde se fac efortul în vederea difuzării adevărului despre această perioadă din trecutul recent al României.

Dar eu personal m-am izbit de opiniile unor tineri care neagă Holocaustul.

Sunt total ignoranţi. De aceea am spus că educaţia, mai ales în rândul tinerelor generaţii este crucială.

Dar sunt oameni care spun “Ce, raportul comisiei Wiesel e Alfa şi Omega?”

Sunt convins că cei care pun astfel de întrebări pornesc din start cu păreri preconcepute şi refuză să-l citească. Aceştia aparţin sau sunt influenţaţi de cei de vârsta a doua sau a treia care au o anume inerţie de percepţie, anume “noi n-am făcut aşa ceva, nu este posibil ca naţiunea română şi statul roman să fi fost implicate în aşa ceva.”

Dar nu e vorba de naţiunea română, ci de regimul Antonescu.

Aici e inerţia. Ei fac confuzia între regimul anti-democratic, totalitar, cu acţiune politică contrară intereselor fundamentale ale naţiunii române, cum a fost regimul lui Antonescu în anii celui de-al doilea război mondial şi naţiune. Ei socot că e o datorie patriotică a lor de a respinge astfel de adevăruri, crezând că în felul acesta ei îşi apară ţara, neamul, naţiunea şi aşa mai departe. De aceea spun că educaţia este atât de importantă.

Oamenii spun “A, păi raportul e scris de Wiesel, care oricum a zis acum nu ştiu câţi ani că el şi familia lui au fost deportaţi de jandarmi români, cânde de fapt fuseseră deportaţi de jandarmi unguri”.

E rea voinţă, bineînţeles. Decizia de constituire a comisiei, ulterior denumită ”Comisia Wiesel” a fost o decizie a autorităţilor române, a statului roman, a preşedintelui de la acea vreme, în 2003, a lui Ion Iliescu. Comisia, constituită din istorici reputaţi în materie, din România şi din străinătate, a ales o autoritate incontestabilă în fruntea sa, pe Elie Wiesel. Comisia a făcut întreaga muncă în ceea ce priveşte cercetarea, documentarea şi elaborarea. Sigur că a fost un raport de comunicare constant cu domnul Wiesel.

Dar nu s-a apucat să scrie el personal raportul.

Nu, bineînţeles că nu. Este vorba de o comisie compusă din istorici din România, Statele Unite, Isreal, Franţa, Germania.

Au fost şi disensiuni?

Eu nu le-aş spune disensiuni. Ȋn activitatea ştiinţifică nu există disensiuni, există controverse, puncte de vedere opuse şi în cursul dezbaterii aceste puncte de vedere se armonizează şi se poate ajunge la un adevăr istoric consensual. Astfel de dezbateri şi în cadrul comisiei noastre, de aceea a fost nevoie să ne întâlnim de trei ori în cursul lucrărilor noastre. Iar prin internet am fost cu toţii în contact permanent. Din acest punct de vedere a fost o premieră în ştiinţele sociale din România, închipuiţi-vă, treizeci şi ceva de cercetători, răspândiţi în toată lumea care îşi pun unul altuia la dispoziţie documente, se ceartă, dacă vreţi, dar până la urmă reuşesc să ajungă la un consens.

De unde au provenit documentele pe baza cărora s-a elaborat raportul?

Documentele au provenit din arhivele româneşti, arhivele naţionale şi din străinătate. Practic, toţi deţinătorii de arhive din România şi-au manifestat solicitudinea şi au pus la dispoziţia comisiei toate documentele de care au avut nevoie. De la arhivele judeţene la arhivele naţionale ale statului, la arhivele militare, la arhivele SRI, ca şi arhivele institutului Yad Vashem de la Ierusalim, ale Memorialului Holocaustului de la Washington, arhivele diferitelor institute din Germania, deci practic a fost o cercetare aproape exhaustivă.

Recent s-a publicat o carte de documente inedite privind Holocaustul din România. Despre ce este vorba?

Istoricul Ottmar Traşcă, de la Cluj, împreună cu Dennis Deletant, de la Universitatea din Londra, personalitate cu preocupări bine-cunoscute privind istoria recentă a României şi care a publicat o carte despre Antonescu, domniile lor au publicat în editura Institutului Wiesel pe care îl conduc un volum intitulat “Al III-lea Reich şi Holocaustul din România 1940-1944. Documente din arhivele germane”. Documentele au fost identificate de autori în arhivele din Germania sau din arhivele germane capturate de forţele aliate în timpul celui de-al doilea război mondial.

Şi ce conţin aceste documente, care este concluzia?

Rezultatul este covârşitor şi invit pe toţi negaţioniştii de orice sorginte, natură sau intensitate a negării să citească documente de origine germană, emanate de structuri militare sau politice germane, în care relatează episoade cunoscute al Holocaustului din România. Pe germani nu-i poţi acuza decât de “obiectivitate”, pentru că erau deja angajaţi în procesul de exterminare a populaţiei evreeşti, doar pentru originea sa etnică. Aceste documente confirmă ceea ce raportul comisiei Wiesel a stabilit deja, adică responsabilitatea regimului Antonescu în ceea ce priveşte Holocaustul din România, decizia şi desfăşurarea acestei tragedii a populaţiei evreeşti în cel de-al doilea război mondial. Documentele au fost publciate în original şi în traducere în română şi o traducere a rezumatului documentelor în engleză. Dacă cineva bănuie institutul nostru că identifică şi publică doar documente care probează concluziile raportului comisiei Wiesel, unei astfel de speculaţii i se poate răspunde: citiţi documentele, nimic nu este ineventat, este o relatare obiectivă a faptelor din partea germanilor care erau şi ei implicaţi în Holocaust.

Academicianul şi istoricul Florin Constantiniu a spus la lansarea cărtii că oricine are îndoieli în privinta responsabilităţii lui Antonescu, după ce citeşte aceste documente le va găsi spulberate.

Este speranţa mea că nu numai unul, ci mai mulţi care şi-au exprimat într-un fel sau altul scepticismul în ceea ce priveşte adevărurile cuprinse în raportul Wiesel după parcurgerea acestor documente îşi vor modifica radical punctul de vedere, în sensul acceptării a ceea ce este expus în cuprinsul raportului.

Ȋn partea a doua a interviului, generalul istoric Mihai Ionescu explică de ce este estimat numărul victimelor evreeşti ale Holocaustului din România într-o plajă aşa de mare – 280000 până la 380000 – cum i-au cerut germanii lui Antonescu să oprească deportările de evrei din Bucovina şi de ce s-a răzgândit Antonescu în toamna anului 1942 când a cotramandat ordinul de deportare a tuturor evreilor din Regat şi sudul Transilvaniei în lagăre de exterminare din Polonia.

Mă alătur şi eu invitaţiei lui Mihai Ionescu lansată scepticilor (de fapt nu numai lor) de a citi a raportul comisiei Wiesel, care se găseşte la http://www.inshr-ew.ro/pdf/Raport_final.pdf.

Iată şi componenţa comisiei Wiesel:
Preşedinte:
Elie Wiesel

Vicepreşedinţi:
Tuvia Friling (Arhivist şef al Statului Israel),
Mihail E. Ionescu (Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară),
Radu Ioanid (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA)

Membri:
Ioan Scurtu (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti – secretar al Comisiei), Viorel Achim (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”, Bucureşti),
Jean Ancel (Yad Vashem, Ierusalim),
Colette Avital (membru al Parlamentului Israelian),
Andrew Baker (Comitetul Evreiesc American),
Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreieşti, Bucureşti),
Liviu Beris (Asociaţia Supravieţuitorilor Holocaustului din România),
Randolph Braham (Universitatea din New York),
Irina Cajal Marin (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România),
Adrian Cioflâncă (Institutul de Istorie “A.D. Xenopol”, Iaşi),
Ioan Ciupercă (Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi),
Alexandru Elias (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România),
Alexandru Florian (Universitatea “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti),
Mihai Dinu Gheorghiu (Centrul de Sociologie Europeană, Paris),
Hildrun Glass (Universitatea “Ludwig Maximillian”, München),
Menachem Hacohen (Marele Rabin al României),
Vasile Ionescu (Centrul Romilor “Aven Amentza”),
Corneliu Mihai Lungu (Arhivele Naţionale Istorice Centrale),
Daniel S. Mariaschin (B’nai B’rith International),
Victor Opaschi (Consilier Prezidenţial),
Andrei Pippidi (Universitatea Bucureşti),
Ambasador Meir Rosenne (Israel),
Liviu Rotman (Universitatea Tel Aviv),
Michael Shafir (Radio Europa Liberă – Radio Libertatea),
Paul Shapiro (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA),
William Totok (Institutul de Istorie, Germania),
Raphael Vago (Universitatea Tel Aviv),
George Voicu (Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative),
Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim)

(Hotãrârea de Guvern nr. 672 din 5 mai 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României nr. 436
din 17 mai 2004)

În cautarea hranei

iunie 2nd, 2008

Dinamo a câştigat trista finală a campionatului de rugby al României

iunie 2nd, 2008
“Câinii roşii” s-au impus la capătul unui meci disputat, dar anost“Câinii roşii” s-au impus la capătul unui meci disputat, dar anost

Pe stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti, în faţa a circa 2000 de spectatori, Dinamo a învins sâmbătă 31 mai pe Steaua cu 6 – 0 în finala campionatului de rugby al României.

Scor minim, fără niciun eseu marcat, în faţa unei asistenţe minime, în urma unui spectacol minimal, dar şi în faţa unor aşteptări minime.

Căci rugby-ul românesc, mai ales cel de club intern, este de mult unul minimal, iar asta s-a văzut în meciul dintre cele mai bune echipe ale României, echipe de vârf nu numai anul acesta, dar în general în ultimii 60 de ani, căci după 1989 nu s-a schimbat prea mult în monopolul cluburilor poliţiei şi armatei în jocul cu balonul oval.

Greşelile flagrante de tehnică, orientarea tactică confuză, preferinţa deprimantă pentru jocul cu piciorul – perpetua racilă a rugby-ului românesc – condiţia fizică precară, accidentări la fiecare câteva minute au dominat această partidă anostă câştigată totuşi pe merit de Dinamo, care a avut o superioritate netă pe înaintare – acolo unde se câştigă mai întotdeauna un meci de rugby.

Nivelul slab al meciului nu e surprinzător datorită faptului că cei mai buni jucători români nu joacă în ţară, ci evoluează în Franţa, Italia sau Anglia.

Doar înaintaşii din linia a treia Costică Merşoiu (cel mai bun jucător de pe teren) şi Alexandru Tudori de la Dinamo şi fundaşul Stelei, Florin Vlaicu, s-au ridicat peste nivelul mediocru al partidei.

Ȋn acelaşi timp cu meciul din Capitală s-a disputat pe stadionul Twickenham din Londra finala campionatului Angliei, în care Wasps a învins pe Leicester cu 26 – 16, în faţa unei asistenţe record mondial pentru un meci de club, 81600 de spectatori.

Orice comentariu în plus e de prisos.

Rezultatul alegerilor locale şi economia – trei întrebări, Matei Păun răspunde

iunie 2nd, 2008

1. Ce impact vor avea autorităţile locale alese duminică asupra economiei?

Nu cred că impactul va fi semnificativ, de vreme ce aceste alegeri nu hotărăsc “ce-i de făcut”, ci mai degrabă “cât de eficient sau nu” vor fi administrate localităţile şi judeţele ţării. Oricine va ajunge la putere, impozitele şi taxele locale vor fi colectate şi banii cheltuiţi. Cât timp asta se face eficient, datele de bază ale economiei locale nu se schimbă.

2. Se poate discerne la nivelul acestor autorităţi (consilii locale,
consilii judeţene, primari, preşedinţi de consilii judeţene) o diferenţă
semnificativă de politica economică (mai etatist-intervenţionistă sau
mai liberală)?

Nu am putut identifica diferenţe ideologice majore între diferitele partide care au concurat în alegeri. Se pare că în cel mai bun caz este scoasă în evidenţă competenţa personală, iar în cel mai rău caz totul degenerează într-un circ populist. Asta poate şi pentru că în România autorităţile locale tind mai degrabă să stea în expectativă decât să dea dovadă de iniţiativă. Bucureştiul rămâne locul unde se iau deciziile importante. Sigur că asta este o şansă ratată, deoarece ar trebui să existe mai multă repsonsabilitate la nivel local, care la rândul ei ar trebui să permită iniţiative locale mai numeroase, din păcate se pare că nu e deloc aşa.

3. Care este starea de spirit a comunităţii de afaceri din România în
anul electoral 2008?

Comunitatea de afaceri este mult mai puţin interesată în present de ce face guvernul şi se concentrează pe … afaceri! Nu mai e mare lucru de privatizat, regimul fiscal este favorabil, inflaţia nu mai e marea problemă din trecut… Asta s-ar putea schimba când spectaculoasa creştere economică a României se va încetini, dar pentru moment firmele sunt mulţumite să porspere odată cu economia.

Arheologul: un istoric cu rucsacul in spinare

iunie 2nd, 2008

Arheologia este una din stiintele auxiliare ale istoriei, alaturi de: cronologie, numismatica, epigrafie, paleografie, gliptica, toreutica, sigilografie, heraldica, genealogie, arhivistica, arheologia contribuie, prin metode specifice, la aventura cunoasterii umane.

Arheologul este istoricul cu rucsacul in spate. Gata oricind sa mearga pe teren, pentru a verifica o ipoteza sau alta, sau pentru a incerca identificarea, plasarea in teren a unui obiectiv sau altul.

Rolul sau este spectaculos, mai ales cind descopera artefacte celebre sau cind aduce la lumina comori artistice si economice, in egala masura, daca ne gindim la obiectele faurite din metale pretioase.

(Exemplificam doar cu Heinrich Schliemann si Lord Carnarvon – de fapt arheologul era protejatul sau Howard Carter, dar…asta este alta poveste.)

De cele mai multe ori, insa, arheologul sapa pentru obiective modeste din punct de vedere economic: ceramica, mici piese litice/metalice (arme, unelte), morminte, etc. Dar in acest efort anonim si prozaic, aduna informatii care pot sa ne ajute in intelegerea mai buna a trecutului.

Rivalitatea dintre istorici si arheologi (“Oala peste oala,/Vorbarie goala” si “Fumuri istorice/Din pipe arheologice”) este notorie. Cel putin in Romania, unde studiul pluridisciplinar este, inca, un deziderat.

Multidisciplinara

Lucrurile se amplifica daca ne gindim la munca specifica celor doua categorii: istoricul este toata ziua in biblioteca-arhiva, in timp ce arheologul imbina studiul de biblioteca cu activitatea de santier si/sau periegheza.

Periegheza este cercetarea de teren; practic, mersul pe jos in zone susceptibile de a pastra asezari sau necropole vechi; uneori, se merge la “inspiratie”, alteori se studiaza vechile izvoare, incercind plasarea in teren a informatiilor; mai nou, se studiaza fotografii aeriene si se incearca localizarea unor imagini mai ciudate.

(Este recomandabil sa se mearga in aratura proaspata, dupa ploi, sa se verifice eventuale rupturi de teren, sa se asiste la saparea unor obietive economice; industriale, casnice, etc.)

O alta practica, este aceea de a te familiariza cu “zona” de care “raspunzi”: terenul, flora, oamenii. In timp, incepi sa intelegi ratiunile geo…strategice locale, determinari economice, stiluri arhitectonice, etc.

Lucrul este greu, deoarece exista diferente notabile intre actualul relief si cel din epocile mai vechi. Uneori situatia este diferita de la epoca la epoca. (Voi reveni.)

Daca adaugam si modificarile climatice, va dati seama ca “bucataria” arheologiei este bine garnisita.

Arheologul trebuie sa adune toate aceste informatii, cu ajutorul geologului, paleobotanistului, fizicianului atomist (datari), etc.

Personal, cred ca este nevoie de un specialist in bransa, care sa reconstituie fiecare microrelief actual, in care e amplasat un santier arheologic.

Fara indoiala, lucrurile nu sunt deloc usoare.

De exemplu: vechea cetate Constantiniana Dafne, localizata teoretic la gura Argesului, nu a fost inca identificata. La fel si insula Peuce-Peuke-Leuce-Leuke (localizata teoretic intre Budapesta -insulite dunarene- si Insula Serpilor). (Asta, ca sa vorbim doar de “Dunarea de Jos” si nitelus din zona de mijloc a fluviului.)

Arheologi de “cabinet”

Principala cauza a esecurilor arheologilor, ar fi modificarea reliefului.

Nu vreau sa-mi amintesc faptul ca unii colegi din generatia mea – si chiar mai tineri – nu au nimic comun cu munca de teren; ei sunt doar arheologi de “cabinet”, adusi aici sa “conduca”, atrasi de functiile administrative.

Interesant ca ’89 nu a adus nici o schimbare in mentalitate si nici in ceea ce priveste personalul…”specializat” in conducere.

Sa amintim – pe scurt – citeva deosebiri ale reliefului, in diferite epoci istorice (din ceea ce am vazut sau studiat personal):

- cetatea Giurgiului, care a fost construita pe malul Dunarii, in sec. XIV, este astazi departe de fluviu; (de fapt, ruinele cetatii)

- localitatea Manastirea (in Evul Mediu se numea “Cornatel”) era “schela” Bucurestiului pentru relatiile cu Stambul;

- raminind la Mostistea, mai multi arheologi (se poate numi Radu Vulpe) precizeaza ca, datorita legaturilor cu Dunarea, corabiile grecesti antice ajungeau pina in subcarpati; tot de la Cornatel pleca un brat al Dunarii, care se varsa in fluviu la…nord de Calarasi; (aproape de intrarea in oras, cu trenul, este vizibila vechea vale); bratul s-a colmatat tirziu, in sec. XVIII;

- bratul Borcea, putea fi trecut cu…caruta, in sec. XIX (de altfel, desi navigabil, si azi are numeroase bancuri de nisip, extrem de periculoase pe seceta);

- cetatea genoveza de la Enisala, strajuia malul Marii Negre; azi, este pe malul vestic al unui liman maritim; (Razelmul era un golf adinc al Marii Negre si comunica cu lacul Babadag; cetatea era ridicata in acest punct strategic, foarte important in epoca sa; adica la sfirsitul sec. XIII e.n.);

- cazul cel mai celebru este al anticului oras Histria, care in decurs de citeva secole de la fundarea lui, s-a trezit cu portul impotmolit; apoi, din oras de litoral, a ramas undeva in interiorul continentului;

- in schimb Mangalia (Callatis), are o buna parte a portului si orasului antic… scufundate; pentru a le studia este nevoie de arheologie subacvatica; (o ruda mai noua a arheologiei, care nu este luata in seama pentru ca nu poate asigura conditii certe de amplasare a artefactelor descoperite; voi reveni)

- o problema de cert interes, cu care m-am confruntat, este diferenta dintre relieful paleoliticului si relieful actual in sud-estul Munteniei; descoperirea paleoliticului in Baragan (de subsemnat), clarifica mai multe ipoteze despre cum arata acesta in stravechime; ca si relatia dintre Marea Neagra si Mediterana;

- sa mai amintim ca in preistorie, castorul era o prezenta frecventa pe valea Buzaului;

- si ca mormintele culturii Yamna (la modul general mileniul III i.e.n.), contin diferite amenajari funerare, din trunchiuri masive de copaci; intregi sau jumatati despicate longitudinal; acesti arbori seculari au disparut total din Baraganul de azi;

Exemplele pot continua cu Grecia antica, Africa de nord, diferentele climatice (provocate de glaciatiuni si nu numai), etc. Am preferat sa dau exemple doar din experienta personala, dupa cum am precizat deja.

Cum mai este de discutat, pentru a nu plictisi cititorii, mai las si pe numerele viitoare, in masura in care “bucataria” arheologiei poate stirni interesul acestora.

Baticul discordiei, virginitatea şi emanciparea femeii musulmane

iunie 2nd, 2008

Manifestaţia de pe uliţă, percepută în general ca formă de protest, vehement sau paşnic, a devenit în Franţa un gen de şantaj cvasi cotidian de grup, adresat patronatului, guvernului, Preşedintelui, altui grup rival, etc.

De cele mai multe ori, când fronda e acompaniată de greve paralizante, consecinţele sunt suportate şi de cei care n-au nimic de contestat şi, mai ales, de o economie deja turmentată.

Când însă obiectivul manifestaţiei este incomprehensibil, apucând-o pe non-sens, ai de ce rămâne nedumerit.

Sloganul răsunător cu care femeile de obedienţă musulmană şi-au animat defileul de protest ”Une école pour tou-te-s !” (O şcoală pentru toţi), pare cu atât mai lipsit de înţeles, cu cât în Franţa şcoala-i obligatorie,pentru toată lume, până la 16 ani.

În realitate, revendicarea lor era dirijată împotriva interzicerii portului simbolurilor religioase în stabilimentele publice şi, în special, în cele şcolare.

Dar, decise să-şi afirme personalitatea şi dreptul da a purta baticul, simbol religios prin excelenţă, când şi unde doresc, chiar dacă, în principiu, nimeni nu se opune, au estimat că formula revendicărilor în public se poate dovedi mult mai eficace.

Laic – religios

Numai că, într-o ţară unde laicitatea este constituţională, simbolurile religios-ostentative, sunt, fireşte, proscrise de lege în stabilimentele publice şi mai cu seamă în cele şcolare, pentru a se evita formarea de rivalităţi cultuale.

Legea, reactualizată în martie 2004, în urma exceselor comunitariste practicate de religioşii musulmani, interzice riguros portul oricărui element cu caracter religios în şcoli.

Cu toate acestea şi pentru a îngroşa rândurile manifestantelor, activistele din reţeaua asociativă „O şcoală pentru toţi şi Feministele pentru egalitate”, au cutrierat şcolile şi au contactat tinere de origine musulmană care, spun ele, au admis, contre-coeur renunţarea la batic, invocând teama excluderii din stabilimentul şcolar.

Într-un opus colectiv intitulat „Le livre noir de la conditon des femmes”(Cartea neagră a condiţiei feminine), autorii au recoltat mai multe mărturisiri din care-ar reieşi că portul voalului (baticului) este un semn de liberă consimţire în cultura islamică…

Din lectura acestui volum, cu tentă provocatoare, nu reiese suficient de limpede dorinţa de libertate şi emancipare a femeii, aşa cum se pretinde, ci, mai degrabă, o chemare la ordine a tinerelor musulmane care au adoptat ţinute vestimentare occidentale.

Părul în vânt, mini fusta sau blue-jeans-ul mulate pe coapse, ar reprezenta contrariul serozităţii şi decenţei proferate de Coran.

Femeia acoperită

Sub pretextul aşa-zisei sobrietăţi religioase şi pentru a atrage respectul părţii masculine, femeia musulmană trebuie să rămână ca o apariţie misterioasă, identificabilă numai graţie fizionomiei, atunci când nu-i acoperită de „burca”, masca destinată escamotării totale a divinei făpturi.

Nu-i dificil de imaginat sentimentul de frustrare al tinerelor cărora, la vârsta trezirii simţurilor, li se interzice punerea în valoare a dotărilor naturale de seducţie, într-o lume unde fizicul deţine, în mare parte, secretul reuşitei sociale.

La Marsilia, mi s-a ivit ocazia convorbirii cu una dintre aceste apariţii fantomatice, adepte ale „burcăi” negre ce-i asigura anonimatul. Nu mi-a fost mică stupefacţia ascultând-o: „…sub acest veşmânt, îmi sunt îngăduite toate extravaganţele din lume; nimeni nu se poate lega de mine…”.

Pe scurt, pentru ea „burca” constituia un spaţiu de …libertate!?!

Într-o anexă a opusului mai sus amintit, autorii recunosc o parte de arbitrar şi de hazard în panelul reţinut, în măsura în care din rezultatul final reiese o mare diversitate de profil de vârstă, de statut familial, de parcurs şcolar, de profesie şi de temperament existent la femeile musulmane, voalate şi trăind în Franţa.

Mai mult chiar, în culegerea de mărturisiri lipseşte vocea adolescentelor şi femeilor constrânse de anturajul familial, sau de injoncţiunile comunităţii să poarte, contre-coeur, voalul cu pricina. Detresa resimţită este, cert, comparabilă cu restricţia de a nu-l purta.

Osânda virginităţii

Printre tradiţiile ancestrale practicate încă de populaţiile orientale instalate în Franţa, se înscrie şi exigenţa virginităţii feminine dinaintea căsătoriei.

Obiceiul, fără pretenţii de exclusivitate, era de rigoare, cu mulţi ani în urmă şi în alte spaţii geografice.

Martor odinioară la o nuntă în Carpaţi, am împărtăşit şi eu jubilaţia cearceafului nupţial maculat de sângele purităţii virginale.

Nu cred că astăzi, când în România femeile dispun de drepturi asemănătoare bărbaţilor, obiceiul mai este de actualitate.

Curios este şi faptul că, recent, un tribunal francez s-a remarcat prin crearea un caz de jurisprudenţă, anulând căsătoria unui cuplu musulman la cererea soţului nemulţumit de absenţa virginităţii alesei. În acest context, comentatorii vorbesc, cu ironie, de „islamizarea” justiţiei franceze.

Admiţând că este vorba de simboluri elocvent religioase şi de respectul faţă de ele într-un cadru privat, aşa cum se încearcă să fie prezentate, astfel de argumente au, mai degrabă şi pentru mine, aspecte de simboluri ale dominaţiei masculine cu care ingenuitatea unora se acomodează.

Adagiul spune că „La Roma, faci ca Romanii”. Transpus în Franţa, ar însemna că cei ce doresc să vieţuiască în exagon, au datoria de onoare să accepte uzul obiceiurilor locale. Aşa cum femeii franceze i se incumbă obligaţia să poarte hedjab-ul, dacă se stabileşte în Iran.

Ar fi mult mai rezonabil ca musulmanii să se mobilizeze întru crearea de şcoli religioase specifice, pe deplin autorizate în cadrul privat, unde tinerele au libertatea, fără nici o reticenţă, să poarte „uniformele” adecvate propriei lor credinţe.

Sau, în caz contrar, să integreze şcoala republicană şi să-i accepte regulamentele.

Poveşti cu măşti în audiovizualul de la Chişinău

iunie 2nd, 2008

Liliana Viţu face o analiză a modului în care îşi face, sau mai bine zis, nu-şi face datoria Consiliul Coordonator al Audiovizualului din Republica Moldova.

Vineri seara, oră de vârf… La postul privat de televiziune cu acoperite naţională NIT apar câteva măşti care însă nu au nimic în comun cu Povestea de seară, ci amintesc de feţele unor lideri de partide din opoziţie.

În primele secunde crezi că e vorba de o satiră politică imitată de pe la posturile ruseşti de televiziune.

Numai că, la mai puţin de un minut, realizezi că ai de a face cu o mostră de incultură, scandaloasă prin abundentul limbajul licenţios şi atacul la persoană, unii politicieni incomozi fiind prezentaţi ca alcoolici, traficanţi de droguri, mafioţi, homosexualii, iar alţii ca „puturoşii din Cotroceni”…

Toate acestea fără vreun avertisment ce în mod normal trebuie plasat pe post înaintea programului sau în colţul ecranului pe durata emisiunii.

„Poveşti cu măşti” este prima dintre emisiunile realizate în Republica Moldova care a fost calificată de la spectatorii de rând până la oamenii de teatru şi cultură drept o „satiră grosolană”, „scârboşenie şi hidoşenie”, „o mizerie la comandă”, „prostie nemaipomenită”, „o porcărie nocivă” sau „bădărănii lipsite de gust”.

Este printre puţinele emisiuni pe care publicul s-a plâns la Consiliul Coordonator al Audiovizualului (CCA), cerând luarea unor măsuri pentru stârpirea limbajului buruienos.

La fel, este printre puţinele producţii care au ridicat problema nerespectării prevederilor Codului Audiovizualului de către membrii CCA, după ce mai multe ONG-uri de media au cerut ca membrii principalei structuri de reglementare a audiovizualului să ia atitudine faţă de afirmaţiile obscene făcute în timpul emisiunii.

Deşi problema a fost dezbătută inclusiv de deputaţii în Parlament încă la începutul lunii aprilie şi, în pofida sesizărilor pe care preşedintele CCA, Gheorghe Gorincioi, admite că le-a primit, subiectul nu şi-a găsit loc pe niciuna din agendele şedinţelor pe care Consiliului le-a avut până acum.

Mai mult, CCA este obligat prin lege să investigheze în termen de 15 zile cererile şi plângerile depuse.

Singurele explicaţii venite din partea lui Gorincioi cum că NIT, fiind un post privat, poate să se bucure de un tratament special din partea CCA şi că instituţia pe care o conduce nu poate lua o decizie, deoarece nu există un precedent, sunt strigătoare la cer.

În primul rând, Codul Audiovizualului nu prevede tratament diferenţiat pentru posturile private şi publice, în timp ce sancţiunile sunt aceleaşi pentru toţi.

În al doilea rând, fiind (pe hârtie) garant al interesului public în audiovizualul moldovenesc, CCA ar fi trebuit să se autosesizeze şi să dea, cel puţin, un avertisment public, dacă nu chiar să amendeze sau suspende emisiunea, pe motiv de propagare a unul limbaj licenţios şi nerespectare a pluralismului de opinii.

De ce însă membrii CCA au preferat inacţiunea şi se fac că plouă cu norme deontologice la NIT?

După cum explică mai mulţi manageri de presă şi lideri ai ONG-urilor mass-media, CCA este „bântuită de diverse interese”, regizorii emisiunii aflându-se la preşedinţie.

Neonorarea funcţiei de reglementator probează partizanatul politic de care a dat dovadă noua componenţă a Consiliului, inclusiv la eliberarea discriminatorie a licenţelor şi frecvenţelor.

Faptul că audiovizualul Republicii Moldova serveşte astăzi o mostră de cea mai proastă manipulare şi propagandă neagră nu este doar meritul autorilor din umbră şi celor care îndeplinesc comanda politică.

În primul rând, responsabilitatea pentru faptul că orice copil poate învăţa dintr-o emisiune să înjure atât în limba rusă, cât şi în „limba moldovenească” revine celor care s-au angajat să promoveze nişte principii etice elementare în câmpul audiovizual al RM.

Nu popularitatea emisiunii „Poveşti cu măşti” printre o majoritate predispusă manipulării trezeşte îngrijorarea, ci încurajarea tacită din partea unor membri ai CCA (cu pretenţii de oameni culţi!) pentru o astfel de subcultură politică.

Liliana Viţu este Master in Studii Europene Moderne şi a fost reporter BBC în Republica Moldova între 1998 şi 2004.

Intrerupere prelungita a accesului

iunie 2nd, 2008

Cu incepere de Sambata 31 mai ora 17:45 EST si pana in cursul noptii de luni, ACUM nu a fost disponibil on-line din cauza unei defectiuni la providerul nostru Internet. Este vorba de explozia unui transformator de inalta tensiune, accident care a afectat peste 9000 de servere intre care si al nostru.

Ne cerem scuze pentru aceasta situatie pe care, altfel, nu am avut-o nici o clipa sub control.

Nu a fost afectat nimic din baza noastra de date.

Un scurt serial informativ despre… homosexualitate

iunie 2nd, 2008

L-am rugat pe Anton CONSTANTINESCU sa inceapa un serial despre homosexualitate.
Distinsul nostru coleg a acceptat si, in continuare, ii dam cuvantul. Incepand din editia viitoare el va posta personal aceste articole-document.

Un serial despre homosexualitate?
In societatea noastra represiva nimic nu pare mai periculos de scris.
Psihologii si psihiatrii din Romania si-au facut coada colac cam de multa vreme si s-au ferit de acest subiect.

Si totusi este foarte necesar!
Este necesar nu numai datorita ignorantei crase din acest domeniu, in randul publicului larg, dar si pentru ca aici necunosterea are chiar ea insasi o capacitate …criminogena!

Dar voi incepe prin niste scene reale care au avut loc de curand si pe ai caror protagonisti ii cunosc. Un elev de 16 ani este atras intr-o cursa in Bucuresti, in parcul Titan. Initial i se spune ca sunt cativa baieti gay care vor sa-l cunoasca. Apoi se vede ca “actiunea” este organizata de catre o banda care se recomanda ca apartinand “Noii Drepte”.

Banditii respectivi poarta agatata la gat cate o cruce de malta. Se exteriorizeaza la fel ca nazistii numai ca pretind ca o fac in numele crestinismului. Baiatul este batut mar; o masina a politiei trece pe acolo si vede scena dar da sa fuga. Victima se agatza de masina politiei si-i cere sa intervina.

“Binevoitor”, politistul se preface ca vrea sa-i deschida usa, dar cand victima se indeparteaza de masina, ia viteza si dispare.

Incidentul a ajuns cunoscut si in presa gay din Anglia.

Acelasi baiat decide sa-i marturiseasca tatalui lui, profesor la un liceu din Bucuresti, ca este homosexual.

Tatal lui se infurie si il da afara din casa! Baiatul isi petrece cateva nopti sub niste banci din parcuri, pana cand este prins de politie si dus acasa, iar domnul “profesor” este silit sa-l reprimeasca! Si apoi acest baiat foarte talentat a ajuns unul dintre cei mai interesanti bloggeri romani gay. Acum dupa atatea experiente negative a implinit abia varsta de 18 ani!

De ce oare atata drama? Ce este atat de tragic in faptul de a fi homosexual? Avem ce discuta!

Ne putem intreba de ce pentru unii varsta de 18 ani este o varsta a florilor si a sarbatoririlor galante iar pentru altii…este ciuma!

Alta scena, povestita de un tanar catolic din Transilvania. Merge la o biserica greco-catolica. Preotul tocmai a tinut o predica furibunda contra homosexualilor. O batranica iese odata cu el plangand in hohote.

Tanarul o intreaba de ce plange, iar ea ii spune: o, am o nenorocire mare de tot in familie! Baiatul meu e bun, talentat inteligent…dar…dar.. nu-i plac femeile! O sa-l ia Satana!

Din nenorocire prietenul meu a fost las si nu i-a spus: doamna, nu mai plangeti, ca si eu sunt la fel!

Pe acest fundal vreau sa incep serialul.

In situatia de azi prezentarea unor date stiintifice si istorice nu va face rau, cred!

“La Poker, norocul este irelevant ” – interviu cu campionul Daniel Negreanu

iunie 2nd, 2008

Pe 26 iulie, Daniel Negreanu implineste 34 de ani.

Nascut in Toronto, Canada, Daniel traieste azi in Las Vegas si s-ar putea pensiona daca ar dori, traind doar din dobanzile pe care le-ar produce banii pe care i-a castigat in ultimii ani. Cati oameni de varsta lui (sau mai in varsta) se pot lauda ca au castigat peste 10 milioane de dolari fara ajutorul nimanui, in mod cinstit si corect si folosind doar puterea propriului creier?

Dupa o serie de nereusite, incepand din 1997, o data cu castigarea a doua turnee, urmate de victoria in 1998 din World Series of Poker (WSOP), Daniel a devenit cel mai tanar jucator de poker aflat in topul clasamentelor.
In 2004 si 2005 Daniel a avut doi ani exceptionali, fiind numit jucatorul WSOP al anului si Jucatorul Anului in turneul World Poker Tour.

Daniel Negreanu a avut amabilitatea de a oferi un interviu telefonic in exclusivitate ACUM. I-am citit intrebarile in limba romana, pe care a invatat-o acasa, de la parintii lui, Ana si Constantin. Daniel a raspuns in limba engleza – pe care o prefera – asa cum mai facuse de nu mai putin de noua ori in acea zi, pentru noua posturi diferite de radio aliniate de Patty Landis, secretara lui de relatii publice. Am avut privilegiul de a alege 20 de minute in cadrul acestui incredibil de dens program de relatii cu media.

- Daniel, la ce varsta ai invatat sa joci poker?
- Aveam 17 ani cand am invatat sa joc poker.

- Care este evenimentul pe care il consideri cel mai relevant in istoria ta personala?
- Cum este de banuit, e legat tot de poker. E vorba de anul 2004, cand am castigat cel mai important titlu al meu, acela de Jucator al Anului. In luna Decembrie a acelui an am castigat in finala… 1.8 Milioane dolari.

- Cum arata programul de lucru al unui jucator de poker profesionist?
- La inceput lucram cel putin 8 ore pe zi. Trebuie sa-ti antrenezi mintea si sa rezisti acestui stress. Acum pot spune ca doar ma mentin. Joc golf, ma relaxez. Jocul de poker insa nu trebuie luat ca fiind ceva usor sau care depinde de noroc.

- Vrei sa spui ca norocul nu conteaza in succesul tau?
- Ba da, dar un altfel de noroc decat s-ar putea crede. Norocul de a avea parinti buni, care m-au inteles si care mi-au oferit dragoste si educatie. Norocul de a fi crescut cu o pregatire mentala buna pentru viata. La poker, norocul este irelevant.

- Cu ce alta activitate umana asemuiesti pokerul?
- O mana de poker este ceva care trebuie “vandut” celorlalti jucatori, deci probabil activitatea de vanzari e cea mai apropiata. Dar ce nu seamana in viata cu vanzarile? Trebuie sa comunici o idee si sa-i faci pe altii sa creada in ea, tot vanzare se numeste. Trebuie sa incerci sa intelegi ce vor ceilalti sa-ti vanda, ca sa determini cu o buna probabilitate cand e vorba de o cacealma. Trebuie sa stii sa nu ceri prea mult pentru a nu speria. In orice activitate in care se lucreaza cu oamenii este util sa ai un antrenament la poker!

- Deci ai recomanda Pokerul parintilor care doresc sa dea o educatie cat mai completa copiilor lor?
- Negresit. Pokerul e viata sociala si matematica la un loc. Cred ca i se cuvine un loc alaturi de sah, din multe puncte de vedere. Intre altele, pokerul este o scoala de management al riscului – o disciplina cautata la cele mai inalte niveluri ale consiliilor de administratie ale companiilor.

- Totusi nu faci nimic special pentru acest succes?
- Ceva fac totusi. Nu consum cafeina, nici produse animale de vreun fel. Consum numai produse organice si evit orice “otravuri” pe care le-as putea baga in corpul meu. Bineinteles, nu fumez. Alcoolul, cu moderatie, nu este pe lista de “otravuri” (Daniel rade, degajat)

- Ai intentia sa vizitezi Romania? Te leaga ceva de tara?
- Chiar vreau sa ajung in Romania in acest an. Am doua matusi in Romania si vreau sa merg sa le vad impreuna cu mama, care este un suporter de baza alaturi de mine la toate marile turnee la care particip. Sper ca va fi si fratele meu cu noi. Vreau sa identific activitati caritabile in care m-as putea implica in Romania si sa dau curs unei legaturi de acest gen.

- Doresti sa transmiti ceva cititorilor ACUM?
- M-as bucura sa vad mai multi romani in turneele internationale. Dintre romanii pe care i-am intalnit multi au parca un simt innascut de a se adapta jocului si cred ca ar putea avea rezultate spectaculoase la campionatele europene si mondiale.

Daniel, iti multumim si speram sa auzim de noi succese ale tale!

Pentru toti cei interesati, o simpla cautare in Google folosind numele lui Daniel va va oferi mult mai multe detalii despre spectaculoasa lui cariera.

Speranţe pentru cei despărţiţi – prezentare de carte

iunie 2nd, 2008

Căsniciile aparent destrămate pot fi salvate. Acesta este mesajul pe care dr. Chapman, un reputat consilier matrimonial, ni-l transmite prin această carte.

Separarea de partener te plasează într-un cadru în care poţi să înveţi să te redescoperi atât pe tine, cât şi pe partenerul tău. Despărţirea nu este neapărat începutul sfârşitului. Ea poate să fie un nou început! Autorul are mai multe sugestii: întâlnirile pe timpul despărţirii, relaţia cu copiii tăi în această perioadă şi modalităţile de a-ţi îmbunătăţi tehnicile de comunicare. De asemenea, este susţinută ideea că despărţirea poate fi uneori o acţiune necesară – chiar o dovadă a iubirii. Această lucrare practică este ideală pentru cei care sunt separaţi de partenerii lor sau intenţionează să se despartă. Despărţirea poate fi urmată de o căsnicie fericită, împlinită. Această carte îţi arată cum.

Dr. Gary Chapman are o bogată activitate în domeniul educaţiei creştine. Este cunoscut în SUA mai ales prin seminariile pe probleme de familie pe care le conduce în întreaga ţară. În activitatea sa de consilier matrimonial, dr. Chapman îndrumă permanent cupluri căsătorite. Este autorul cărţilor de succes Toward a Growing Marriage (Spre o căsnicie înfloritoare), Hope for the Separated (Speranţe pentru cei despărţiţi) şi Building Revolutionships (Cum se construiesc relaţiile interumane). Marele succes îl cunoaşte cu seria The Five Love Languages, editată în numeroase ediţii, inclusiv pe casete audio şi video. Prima carte, cu titlu omonim, din această serie a apărut şi în traducere românească (cu titlul Cele cinci limbaje ale iubirii) la editura Curtea Veche în cursul anului 2001, după care a urmat volumul The Five Love Languages for Children (Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor) realizat împreună cu reputatul psihiatru Ross Campbell, publicat de asemenea de editura Curtea Veche în 2001.

Autor: Gary Chapman

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Cântecul harpistului, Literatura egipteana

iunie 2nd, 2008
Stela of Antef, www.astrodoc.net/andere/antef.htmStela of Antef, www.astrodoc.net/andere/antef.htm

Gravat pe mormântul regelui Antef, care a domnit catre sfârsitul Imperiului de Mijloc în dinastia a XI-a (2160-2000 î.e.n.), Cântecul harpistului exprima în literatura egipteana motive care vor fi reluate în literaturile altor popoare si ale altor epoci: soarta schimbatoare („fortuna labilis“) si „bucura-te de ziua de azi“ („carpe diem“).

Ce bine este de acest om de seama raposat întru dreptate,
Pentru ca soarta trimisa de zei nu-l poate vatama!
Trupuri de oameni pleaca si trec, iar altele ramân
Din vremea stramosilor care au trait mai înainte.
Regii divini(1) care au fost pe vremuri se odihnesc în piramidele lor
Si la fel oamenii de neam mare si slaviti
Înmormântati în piramidelor lor.
Ei si-au cladit case,
Locuintele lor, însa, nu mai sunt.
Ce s-a petrecut oare cu ei?
Am ascultat cuvintele lui Imhotep(2) si vorbele lui Herdedef(3)
Ale caror zicale oamenii le repeta mereu si în tot locul.
Ce s-au facut din casele lor acuma?
Zidurile lor sunt nimicite,
Locuintele lor nu mai exista
Ca si cum n-ar fi fost nicicând,
Nimeni nu se întoarce de acolo
Ca sa ne povesteasca cum o duc ei,
Ca sa ne spuna de ce au nevoie ei,
Ca sa linisteasca inimile noastre.
Pâna când noi însine nu mergem spre locul în care ei s-au dus(4)
Fii bucuros
Ca poti sa-ti lasi inima sa dea uitarii,
Ca oamenii te vor sfinti într-o zi(5).
Da urmare dorintei tale
Atâta vreme cât vei trai,
Asaza mireasma de mir pe capul tau,
Învesmânteaza-te în pânza subtire de in
Si unge-te cu unsorile minunate ale zeilor!
Sporeste mai mult înca placerile pe care le ai
Si nu lasa inima ta sa se slabeasca(6).
Urmeaza dorintei tale si fa-ti bine tie însuti,
Fa cele ce doresti pe lumea aceasta
Si nu-ti rani inima ta,
Pâna când ziua bocetelor va veni peste tine
Caci cel ce are inima linistita(7) nu da ascultare jelirilor lor
Si plânsetele nu izbavesc pe om de Lumea de Dincolo.

Refren
Petrece-ti ziua cu fericire si nu te mâhni!
Ia seama, nimeni nu-si poate lua avutia cu el!
Ia seama, nici unul din oamenii care a plecat dintre noi
Nu poate veni înapoi!
……….

1 Faraonii erau socotiti zei în viata.
2 Arhitect, inginer si medic, vizir al regelui Zoser, vestit prin întelepciunea sa.
3 Fiul faraonului Keops.
4 Se exprima îndoieli despre existenta lumii de dincolo de moarte.
5 Sfintirea omului mort era o ceremonie speciala, care avea loc la înmormântare.
6 Sa nu-ti fie frica.
7 Zeul Osiris, rege peste lumea de apoi.

Urnele au confirmat tripartidismul “toxic” în condiţii de slabă participare la vot

iunie 2nd, 2008
Va fi Sorin Oprescu noul primar al Capitalei?Va fi Sorin Oprescu noul primar al Capitalei?

Alegerile locale desfăşurate duminică au confirmat ceea ce pronosticam înaintea scrutinului: dominaţia scenei politice româneşti de trei partide: Partidul Democrat-Liberal (PD-L), Partidul Social Democrat (PSD) şi Partidul Naţional Liberal (PNL) care şi-au adjudecat trei sferturi dintre voturile exprimate faţă de doar două treimi acum patru ani.

PD-L îşi confirmă întâietatea cucerită la alegerile euro-parlamentare din noiembrie 2007, obţinând 28,9% din totalul voturilor la consilii judeţene şi consiliul municipal Bucureşti, devansând PSD cu aproape 1%, potrivit numărătorii parţiale, PNL înregistrând 18,5% (la PNL am adăugat jumătate din voturile câştigate de alianţa din care mai făceau parte PNŢ şi Forumul Democrat al Germanilor).

Ȋn comparaţie cu acum patru ani, PD-L aproape şi-a dublat scorul, dar obţine un rezultat echivalent cu cel de la euro-parlamentare, deşi de atunci a fuzionat cu PLD-ul lui Theodor Stolojan, care atunci obţinuse aproape 8%.

PSD pierde aproape 5% faţă de localele din 2004, dar câştigă tot atâtea procente faţă de europarlamentare.

PNL dovedeşte că ştirea morţii sale a fost din nou prematură, obţinând practic acelaşi scor ca acum patru ani, dar cu patru procente în plus faţă de europarlamentare.

Ȋn sfârşit, UDMR îşi conservă cele peste 5% cu care ne-a obişnuit, chiar în condiţiile obţinerii de către Partidul Civic Maghiar a unui scor de 1%, dar cele două formaţiuni nu au prezentat candidaţi peste tot, ca la parlamentare.

Niciun alt partid nu depăşeşte 5%, PRM (în special), şi Partidul Conservator confirmând declinul început după parlamentarele din 2004.

Examinând rezultatul noului scrutin de alegere prin vot majoritar uninominal a preşedinţilor de consilii judeţene şi adiţionând scrutinul echivalent de alegere a primarului de Bucureşti, obţinem o ordine similară – PD-L 28,2%, PSD 27%, PNL 19,3%.

PSD a câştigat 16 preşedinţii (40%), PD-L 14 (35%), PNL 5 (12,5%), UDMR 4 (10%) şi Forumul Democrat al Germanilor una (2,5%).

Ȋn doar două judeţe – Harghita şi Constanţa – candidatul câştigător a depăşit 50% din voturi.

E o aproximare foarte largă a scrutinului parlamentar din toamnă şi arată că rezultatul pe ţară al votului majoritar uninominal nu diferă semnificativ de cel proporţional de listă, fiind esenţialmente tot un vot politic, direcţionat către candidaţii celor trei mari partide.

Desigur că participarea mediocră la vot – sub 51% , mai ridicată la ţară, mai redusă la oraşe şi cea mai slabă la Bucureşti (31%), favorizează PSD şi atenuează rezultatul altfel slab al principalului partid de opoziţie.

Un astfel de rezultat repetat la parlamentarele din toamnă ar reproduce actuala situaţie politică a triunghiului “toxic” PD-L – PSD – PNL, în care poziţionarea faţă de preşedintele Traian Băsescu contează mai mult decât presupusele afinităţi ideologice.

Ȋn privinţa alegerii primarilor, ar fi de remarcat situaţia inedită de la Bucureşti, unde disidentul din PSD Sorin Oprescu are şanse să-l întreacă în turul doi pe Vasile Blaga, un fidel al preşedintelui Băsescu.

Ȋn sfârşit e de menţionat realegerea triumfală a primarilor la Cluj, Constanţa, Timişoara, Sibiu, precum şi în sectoarele 2 şi 3 din Capitală.

pliant

mai 31st, 2008

fum de tămâie…

cucul iscodeşte în drumul caravanelor
arderi de tot,
puse pe altarele timpului

smoala curge din ugerele pământului-
turnul-
între obezile apusului,
se clatină.

ploaia
dijmuieşte
plânsul

***aoleu, ce ploaie vine de la Cluj!***

arcul Săgetătorului
întors spre
tufele de levănţică-purifică
presimţirile.

ulcica Vărsătorului-
scuturată
între mirări, care gonesc spre veşnicie
şi
rânjetul înfometat al liliecilor,
răstoarnă coşmarurile într-un crepuscul.

prin voi, efemeride
slăbiciunile,
gâlgâiturile,
târâiturile vieţii
devin
transparente.

***cine iubeste şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă***

până şi
sarea miroase a cozonaci…

patruzeci de cununi de lumină
în suflarea limpede a brizei.

plesnet de bici-
prin iarba de mare,
meduzele întind praştia.
surferii îmblânzesc albăstrele scorpii.

drum-
pietruit de corul de îngeri,
în amonte…

cascade de râsete copilăreşti
închid
în
cercuri concentrice
vârstă adolescenţei.

***nu-mi pare rău că trăiesc, doar că îmbătrânesc.***

laptele mării
a început să mărească paşii orelor
pe nisipul fierbinte;

veghe
pe şoldul drept al răsăritului-
femeia
şi-a înscris rotunjimile
în roată cu opt braţe.
din centru
măsoară pătrunderile
sub un unghi de patruzeci şi cinci de grade.

***lume, lume nu mă mai satur de tine***

Caesars Palace

mai 31st, 2008

În casa aceasta nu se mai poate trăi.
Este prea cald; insuportabil.
Sălbatic, soarele îşi revarsă otrava fierbinte
Peste acoperişul din hârtie gudronată.
Miroase a smoală, a draci convertiţi.
În aşteptarea ploilor
Am curăţat burlanele de jur-împrejur.
Am scos frunzele şi fantomele
Aciuate într-o simbioză bizară.
Spectre coborâte din lună
Profitau fără pic de ruşine.
Abia după miezul nopţii ajunge,
Obosită ca o iapă alergată la deal,
Briza dinspre munţii golaşi.
Nu se mai poate trăi
În palatul cezarilor.

Dan David, Los Angeles, Martie-08-2007.

DARUIRE

mai 31st, 2008

DARUIRE

Iti simt
si-ti sorb iubirea,
din albastrul intens
al ochilor senini!

Iti simt tot dorul,
prin buzele-ti fierbinti
ce-mi sorb iubirea,
cea plina de dorinti!

Iti vad toata mandria,
prin mainile
ce scot frumosul
din trunchiuri de copaci.

Iti simt toata iubirea
cand,
stavila si scut
in calea raului din viata,
tu, mi-ai facut!

Esti mandru,
ca un munte,
sensibil ca un zeu
imi daruiesti iubirea,
ca un Dumnezeu!

Iti daruiesc iubire,
si trupul meu,
e-al tau,
pastreaza-le
ca pe-o comoara scumpa,
te vor iubi mereu!

RODICA CERNEA
GALATI
14.09.2007

Miros de gaz

mai 31st, 2008

Autobuzul, hodorogit şi murdar, trecea într-o dimineaţă mohorâtă pe o stradă dintr-un cartier sărac, care ducea în afara oraşului, către o comună învecinată.
La un moment dat şoferul a oprit brusc între staţii şi s-a ridicat de la locul său, vizibil iritat. A ieşit pe culoar şi, cu o mutră acră, adulmecând în aer, a început să cerceteze cu privirea în dreapta şi-n stânga, călători şi bagaje, îndreptându-se pas cu pas către fundul autobuzului.
— Miroase a butelie! a spus pe un ton răstit. Cine s-a urcat cu butelia să poftească afară imediat! S-aude? Nu-i voie cu butelie în autobuz!
Nu i-a răspuns nimeni. Înăuntru stăruia într-adevăr un miros destul de puternic de gaz lichefiat. Când a ajuns în fund, un bărbat într-o salopetă cenuşie, care şedea pe un scaun undeva pe la mijlocul autobuzului, s-a întors către el şi a spus:
— Nu-i nicio butelie, dom’le şofer. Hainele mele miros. Lucrez la staţia de încărcare gaz lichefiat. Am lucrat în schimbul trei. Salopeta mi s-a îmbibat cu gaz lichefiat, asta-i tot. Nu-i nicio butelie în autobuz!
În fundul culoarului, şoferul s-a oprit pentru câteva clipe din scotocit şi l-a privit neîncrezător pe bărbatul în salopetă cenuşie. Apoi a făcut cale întoarsă pe culoar cercetând cu şi mai multă atenţie, aplecat din mijloc, pe sub fiecare scaun, pe după fiecare sac peticit aşezat între scaune, neîncetând să adulmece în aer.
— Nu e, dom’le, nicio butelie, a spus din nou lucrătorul în salopetă cenuşie când şoferul a ajuns în dreptul lui. Uite-te şi dumneata! Hainele mele miros! Nu-i nicio butelie.
Şoferul l-a fixat cu privirea, preţ de o clipă sau două, la fel de neîncrezător, fără să scoată o vorbă, continuând apoi să cerceteze peste tot şi să adulmece aerul.
Ajuns la locul său, a aruncat o ultimă privire încruntată în urmă, către toţi călătorii şi s-a aşezat neîmpăcat la volan.
Autobuzul şi-a continuat cursa în dimineaţa mohorâtă, străbătând cartierul unde toţi locuitorii erau săraci, murdari şi obosiţi şi cei mai mulţi dintre ei lucrau în schimbul trei.

PD-L, PNL, PSD – triunghiul toxic

mai 30th, 2008
Dimensiunea pancartelor electorale atinge uneori dimensiuni monstruoaseDimensiunea pancartelor electorale atinge uneori dimensiuni monstruoase

Ce diferenţă face trecerea a numai patru ani!

Ȋn iunie 2004, proaspăt formata Alianţă Dreptate şi Adevăr PNL-PD, îşi testa cu succes viabilitatea în alegerile locale împotriva PSD, aflat acum la guvernare.

Modelul de succes al alianţei “portocalii” a fost cel mai bine evidenţiat la Bucureşti, unde Traian Băsescu a fost ales primar general din primul tur, pulverizându-l pe candidatul PSD, Mircea Geoană, iar lista PNL-PD a câştigat majoritatea absolută în Consiliul Municipal.

Avea să fie o platformă pentru succesul din toamna acelui an al lui Traian Băsescu la prezidenţiale şi impunerea alianţei DA la guvernare.

Ce a urmat, se ştie – Alianţa DA s-a sfărâmat, iar azi efectele se văd din plin pe străzile capitalei, unde se poartă o luptă propagandistică, pe alocuri indecentă, între candidatul Partidului Democrat-Liberal (PD-L), fostul ministru de interne, Vasile Blaga, şi cel al PNL, ministrul transporturilor şi fost vice-primar, Ludovic Orban.

Cei doi candidaţi domină spaţiul public prin numărul şi dimensiunea materialelor publicitare.

Panouri şi pancarte care uneori acoperă întreaga faţadă a unui bloc de opt etaje îţi agresează pur şi simplu privirea.

Nici la Londra, cel mai mare oraş al Uniunii Europene cu 7,5 milioane de locuitori şi 5,5 milioane de alegători înscrişi pe listele electorale, nu am văzut în timpul campaniei electorale pentru alegerea primarului şi a Adunării Londrei astfel de afişe de dimensiuni aberante.

Pe lângă aceste materiale de dimensiuni gigantice, voluntarii distribuie cetăţenilor pliante şi broşuri cu programele candidaţilor, care nimeresc direct la coş sau pe pavaj, agravând starea de murdărie a Capitalei.

PSD – divizat

Dar dacă PNL şi PD sunt la cuţite, nici PSD nu pare capabil să profite, aşa cum s-a întâmplat în 2000, în momentul destrămării Convenţiei Democrate.

Ȋn Capitală, unde PSD (sau predecesorii săi FSN şi PDSR) n-a reuşit niciodată să câştige primăria, candidatul principalului partid de opoziţie, senatorul Cristian Diaconescu, fost ministru al justiţiei, un politician cu o imagine bună, dar total lipsit de carismă, se străduie să convingă electoratul că el chiar reprezintă PSD.

Impus de liderul partidului, Mircea Geoană, Cristian Diaconescu trebuie să facă faţă concurenţei din partea disidentului Sorin Oprescu, senator şi veşnic candidat perdant la primărie sau la şefia partidului.

Preşedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, şi fidelii săi din partid aproape că nu-şi ascund simpatia faţă de Sorin Oprescu.

Ȋn aceste condiţii, rezultatul alegerilor din Capitală este incert.

Ca “moştenitor” al actualului primar, Adriean Videanu şi bucurându-se de sprijinul preşedintelui Traian Băsescu, candidatul PD-L Vasile Blaga ar trebui să fie favorit, dar prezenţa PNL-ului în cursă complică datele problemei.

Ȋn plus, alegerile pentru Consiliul Municipal se anunţă extreme de competitive, prefigurându-se, ca pentru întreaga ţară un “triunghi toxic” – PD-L – PNL – PSD – prefigurat de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European din noiembrie, trei partide în adversitate două câte două (în pofida aparentei complicităţi PNL – PSD) care riscă să reproducă la nivel local aberantul şi unicul aranjament de putere de la nivel central de acest fel în Uniunea Europeană.

Urnele s-au deschis duminică 1 iunie la ora 7 şi se inchid la ora 21.

Biroul Electoral Central (http://www.beclocale2008.ro) va comunica date privind prezenţa la vot duminică la orele 11.30, 15.30, 18.30 şi 22.30, iar rezultatele vor fi comunicate luni 2 iunie la orele 10, 14, 18 şi 22.

Cei care doresc să pună întrebări sau să facă comentarii despre alegeri, pot posta ecouri sau le pot trimite pe adresa petru.clej@btinternet.com.

Principele Radu s-a intalnit cu romanii din Spania

mai 30th, 2008
Principele Radu cu reprezentanti ai romanilor la primaria din AlicantePrincipele Radu cu reprezentanti ai romanilor la primaria din Alicante

Am primit acest comunicat de la Biroul Reprezentantului Special al Guvernului Romaniei, Principele Radu.

In perioada 25-30 mai 2008, in cadrul Initiativei „Europa Regiunilor”, destinat intaririi relatiilor dintre comunitatile romanesti si comunitati europene similare, Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei, Reprezentant Special al Guvernului, a efectuat o vizita oficiala in Regatul Spaniei, in comunitatile Aragon si Valencia. Principele Radu a vizitat orasele Zaragosa, Valencia, Alicante, Gandia si Castellon de la Plana, din cadrul provinciilor Zaragosa, Valencia, Alicante si Castellon.

La Academia Militara din Zaragosa, ASR Principele Radu al Romaniei, colonel in Armata Romana, a fost primit de conducerea acestei institutii de invatamant, in frunte cu generalul Jose-Antonio Alvarez Jimenez, comandantul academiei. Dupa o scurta prezentare a principalelor momente istorice ale Academiei si a facilitatilor oferite, Principele Radu, insotit de conducerea scolii, a vizitat salile de curs, laboratoarele si baza sportiva.

In continuarea vizitei la Zaragosa, Principele Radu a vizitat Palatul Aljaferia, cel mai important muzeu al Comunitatii de Aragon si, in acelasi timp, sediul Parlamentului Comunitatii.

Alteta Sa Regala s-a intalnit cu peste 100 de reprezentanti ai comunitatii romanesti din provincia Zaragosa, carora le-a multumit pentru curajul lor si pentru faptul ca fac cinste Romaniei pe meleaguri straine. Principele Radu a purtat un dialog deschis cu romanii din sala si s-a declarat in favoarea parteneriatelor dintre Spania si Romania, in special in vederea accesarii fondurilor structurale.

La Valencia, Principele Radu s-a intalnit cu doamna Mar Casanova, Directoarea Generala a Institutului Valensian de Exporturi. Doamna Mar Casanova i-a prezentat Principelui Radu proiectele pe care le desfasoara, mentionand totodata faptul ca ultimul birou IVEX a fost deschis de curand la Bucuresti. La randul sau, Principele Radu s-a aratat impresionat de activitatea acestei institutii si a declarat ca va propune Guvernului Romaniei crearea acestui tip de institutii in toate cele 8 regiuni de dezvoltare a Romaniei. Totodata, Principele Radu a invitat conducerea IVEX sa viziteze Palatul Elisabeta, in cursul lunii iunie, pentru continuarea dialogului inceput si pentru identificarea celor mai bune solutii de colaborare, in special pentru atragerea fondurilor stucturale.

In continuarea vizitei, la sediul Camerei de Comert, Reprezentantul Special al Guvernului Romaniei s-a intalnit cu domnul Arturo Virosque Ruiz, presedintele Camerei de Comert din regiunea Valencia. Principele Radu si domnul Ruiz au vorbit despre colaborarea deja existenta dintre Valencia si anumite regiuni din Romania, precum si despre proiectele viitoare ale Camerei de Comert din Valecia in relatia cu regiunile din Romania. Alteta Sa Regala le-a propus celor prezenti sa ia in considerare posibilitatea investitiilor in bazele balneo-climaterice din Romania. Totodata, Principele Radu i-a invitat pe cei prezenti la Palatul Elisabeta in cursul lunii decembrie, pentru continuarea dialogului.

Principele Radu s-a intalnit cu presedintele Autoritatii Portuare din Valencia, domnul Rafael Aznar. In cadrul discutiilor s-a incercat identificarea solutiilor de colaborare pe termen mediu si lung dintre Autoritatea Portuara din Valencia si autoritatile similare din Romania. Principele Radu i-a propus domnului Aznar ca, prin intermediul fondurilor europene, Autoritatea Portuara din Valencia sa se implice in reabilitarea porturilor din Romania.

Reprezentantul Special al Guvernului Romaniei s-a intalnit cu domnul Rafael Blasco Castany, consilierul pentru imigratie al Comunitatii Valensiene. La intalnire au participat ES doamna Maria Ligor, Ambasadorul Romaniei in Spania si domnul Liviu Popa, consulul Romaniei la Castellon. Principele Radu a multumit autoritatilor spaniole pentru felul in care sunt tratati cetatenii romani si a invitat oamenii de afaceri spanioli sa investeasca in Romania si sa dezvolte proiecte economice, sociale si culturale prin intermediul fondurilor europene. La randul sau, domnul Rafael Blasco Castany a tinut sa exprime recunostinta guvernului spaniol pentru comunitatea de romani, cu ajutorul careia Spania a atins un nivel de dezvoltare economica fara precedent.

Tot in Valencia, Principele Radu a avut o intalnire emotionanta cu reprezentantii comunitatilor de romani din provicia valensiana. Principele Radu le-a prezentat romanilor din Valencia proiectele Biroului Reprezentantului Special al Guvernului, printre care Initiativa « Europa Regiunilor » si Proiectul « Orasele Romaniei ». De asemenea, Principele Radu a tinut sa le multumeasca pentru curajul lor si sa-i incurajeze in tot ceea ce fac pentru buna reprezentare a imaginii Romaniei peste hotare.

La Universitatea din Alicante, Principele Radu s-a intalnit cu doamna Begona San Miguel, vice-rectorul pe relatii internationale si cooperare. Principele Radu a prezentat pe scurt sistemul de educatie din Romania si s-a interesat de posibilitatile de colaborare dintre Universitatea din Alicante si universitati similare din Romania.

In continuare, Principele Radu s-a intalnit cu studentii romani si cu cei spanioli care studiaza in limba romana la Universitatea din Alicante. Principelui Radu i-a fost prezentat proiectul Trautorom, un software care traduce automat texte si chiar pagini web din limba romana in limba spaniola. Colectivul de profesori si studenti romani, coordonati de doamna Conf. Univ. Dr. Catalina Iliescu doreste sa realizeze in curand si varianta spaniola-romana a acestui software.

La primaria orasului Alicante, Principele Radu a fost primit de doamna Sonia Castedo, prim-viceprimar al orasului. Dupa vizitarea cladirii monumentale a primariei din Alicante, Principele Radu si doamna Sonia Castedo au vorbit despre posibilitatile concrete de colaborare dintre orasul Alicante si un oras sau mai multe din Romania, de dimensiuni similare.

La sediul primariei orasului Gandia, Reprezentantul Special al Guvernului Romaniei s-a intalnit cu domnul primar Jose Manuel Orengo Pastor si cu reprezentanti ai departamentelor de promovare economica europeana si de cultura. Principele Radu a propus realizarea unei initiative trilaterale pentru accesarea fondurilor europene, intre orasele Gandia, Focsani si Plevna (Bulgaria), pentru realizarea unor centre cultural-sportive de mari dimensiuni in toate cele trei orase. De asemenea, Principele Radu l-a invitat pe primarul din Gandia la Palatul Elisabeta, in toamna acestui an, pentru a continua discutiile in prezenta primarilor din Focsani si Plevna.

Dupa intalnirea de la Primarie, insotit de domnul primar, Principele Radu a vizitat centrul vechi al orasului Gandia, Palatul Borgia, Casa de Cultura si Biblioteca Centrala Municipala. In cadrul bibliotecii exista o sectie de carte in limba romana care are in prezent cateva sute de carti in limba romana.

Tot in orasul Gandia, la sediul Parohiei romanesti, Principele Radu s-a intalnit cu reprezentanti ai comunitatii de romani. Dupa o scurta slujba, oficiata de parintele Emanuel Pop, Principele Radu a vizionat un program artistic prezentat de copiii romani din orasul Gandia.

In orasul Castellon, Principele Radu, insotit de domnul consul Liviu Popa, s-a intalnit cu subdelegatul guvernului din Castellon de la Plana, domnul Antonio Lorenzo Gorriz. In cadrul intalnirii, Principele Radu a declarat ca vizita in regiunile Spaniei, din cadrul proiectului « Europa Regiunilor », este dedicata in primul rand incercarii de a crea punti de legatura intre aceste regiuni si comunitati similare din Romania. La randul sau, domnul Gorriz s-a declarat in favoarea colaborarii pe termen mediu si lung cu Romania, in special in domeniul economic si in cel socio-cultural.

In continuare, Principele Radu a vizitat Biserica Sfantul Nicolae din Castellon, unde s-a intalnit cu parintele paroh si cu cativa membri ai comunitatii romanesti. Principelui Radu i-a fost prezentat proiectul de constructie a unei noi biserici ortodoxe pentru comunitatea de romani din Castellon.

Principele Radu a vizitat redactia ziarului Adevarul din Castellon, care realizeaza zilnic o pagina despre comunitatea de romani din Spania.

In incheierea vizitei in Castellon, Alteta Sa Regala s-a intalnit cu reprezentantii asociatiilor de romani din oras. Principele Radu le-a vorbit celor prezenti despre initiativa « Europa Regiunilor » si despre proiectul « Orasele Romaniei », prin intermediul carora Casa Regala a Romaniei si Biroul Reprezentantului Special al Guvernului se implica activ in crearea puntilor de legatura si relatiilor institutionale pentru comunitatile romanesti din tara si din afara ei.

Femei din Moldova se rătăcesc pe Muntele Athos

mai 27th, 2008

Patru femei din Republica Moldova au încălcat în mod neintenţionat o interdicţie în vigoare din anul 1060 atunci când au fost debarcate în peninsula monastică Muntele Athos, din Grecia.

Ele au declarat poliţiei că s-au îmbarcat în Turcia, plătind 6300 de dolari SUA unor traficanţi de persoane din Ucraina, dar nu şi-au data seama că încalcă legea grecească.

Femeile nu au voie pe Muntele Athos, unde se află 20 de mănăstiri şi este considerat un sanctuar creştin ortodox.

Poliţia a reţinut femeile care, potrivit unui poliţist, au fost “iertate” de călugări.

Cele patru femei, în vârstă de 27 până la 32 de ani şi un bărbat tot din Moldova, de 41 de ani, au fost descoperite de călugări la sfârşitul săptămânii.

Potrivit legii din Grecia încălcarea interdicţiei se pedepseşte cu închisoarea, dar iertarea călugărilor le-a scutit pe femei de trimitere în judecată, mai ales că ele au afirmat că nu aveau de unde şti unde vor debarca.

Femeile şi chiar femelele multor animale domestice nu au voie pe Muntele Athos din 1060, când Ȋmpăratul Bizantin Constantin Monomahos a emis un decret în acest sens.

Les notres comme les sapins

mai 27th, 2008
Beyond BlueBeyond Blue

Azi m-am intors de la N. unde am ajuns si pe la School of Medicine. Trebuie sa iti spun ca studentii din anii mari de aici trebuie sa faca un stagiu intr-un spital din strainatate si la venire trebuie sa prezinte ce au invatat de obicei intr-o expozitie de afise. Am vazut (din nefericire nu numai eu) afisul in culori al unei studente din anul IV de la scoala de mai sus care si-a facut stagiul la spitalul vostru. Se numeste YVETTE POPESCU. Practic v-a facut de două parale …a scris in afis ca Romania abia a iesit din comunism, ca medicii de la voi primesc mita (BRIBES) si ca nu este indicat sa te duci acolo daca nu stii romaneste. Practic cu alte cuvinte, ea a fost o eroina care a incercat sa invete chirurigie la voi….Erau si citeva poze. Un chirurg (nas drept acvilin si ochelari) care era inconjurat de singe pe masa de operatie si o anestezista cu parul despletit intr-o pozitie de circiuma dupa principiile anglo-saxone. (Dr C…nu am reusit sa ii vad numele..). Mi-a crapat obrazul de rusine ca ROMAN pt ca mai era si alta lume linga mine cu care de fapt eram acolo. Practic Romania a fost facut cu ou si cu otet!!!

Acum ce propun eu. Probabil ca tipa a luat de la voi o caracterizare. Vezi cu cine a lucrat si cine i-a dat OK ca a terminat stagiul acolo si dati urgent o negatie. Pot sa iti dau numele de fax al facultatii sau chiar pot sa sun eu decanatul daca voi imi dati voie si spun ca de fapt ea nu a facut nimic sau ce credeti voi ca merita sa spun. Efectiv tipa asta nu merita altceva……

In viitor vedeti pe cine primiti acolo….Eventual le puteti percepe o taxa ca oriunde in lume. Poate aranjam si chestia asta cind ne vedem.

Stiu ca esti ocupat dar ar merita sa faci ceva in acest sens……..

Astept vesti!

Kalahari- colaj cu Luminita Petcu

mai 27th, 2008

Ma gindeam sa cobor
pe spirala asta albastra
a intimplarilor mele
misterioasa si cu ochii lungi
pret de o zi
sa-ti numar degetele
cu care atingi cerul
cind ma stringi in brate
si tacerile tale
strivind sinii mei calzi
ca un cutremur mov
ramas de-o viata in asteptare
ma inclin migratoare
in ovalul tau rabdator
ca venus senina
sa te blestem
din dragoste

****

dar frumos mai scrii tu ovala, discreta , printesa de Kalahari calare pe camila noptilor mele ce ma duci de capastru prin muntele Atlas, vara , aurora, seara , prin camp vargat cu mirodenii si focuri raspandite, ruguri ruguri strig si tu pui de cafea, ma bicui ,ma pansezi, imi pui praf de scoica pe trup ravasit cu epitete si vanturi gordiene, ah imaginata asta care nu-mi da pace ,cu care te duc in iatacuri deprivate, biciuind fantomele sufletului, in insula lui ulisse roasa de canibali cu priviri intelectuale, toti trecuti prin universitati, ucigasi cu vorbe bine talcuite, pudrate, parfumate rochite mov si jupon francez pe care ti-l cumparam de ziua ta ca sa capat un sarut tzoc tzoc si apoi ne tranteam pe canapeaua cu arcuri rupte, ne smulgeam verbele, ne controlam gerunziile carunte si parul scurt din traista cu metafore, ahhh cum te iubeam si nu stiai, erai prea tanara pentru mine, imi puneai briciul pe jugulara asteptand cutremurul, sinapsa carliontilor tai ma innebunea, dar nu ma simteai de fel, doar te ridicai pe varfuri si intrebai: traiesti? traiesti?

Clipele naşterii

mai 27th, 2008

Ochii mi se închid de la sine.
Un nor cenuşiu îmi apasă tâmplele.
Bătrânul cărunt ca un gând îmi sărută pleoapele
Să uit de mine, să urc din somn.
Porţile grele se deschid huruind.
Semn pentru mine.
Cale întoarsă nu mai există.
Din spatele ferestrelor mă privesc miraţi ochi răi,
Braţe care mă împing.
Îmi aşez rucsacul pe marginea şanţului.
Capul îmi atârnă greu ca o piatră de râu
Peste care apa alunecă mincinoasă.
Ochii mi se închid de la sine.
Uit de mine şi cobor într-un vârtej
Pe frânghia alunecoasă.
Dar râul acesta este din sânge!
Pietrele acestea sunt oase!
De undeva de departe se strecoară
Un fir de lumină purpurie.
Frânghia speranţelor mele se frânge
Ca un sughiţ profund.
Ca o pasăre spânzurată.
Semn că pentru mine nu mai există cale întoarsă.

Dan David, Los Angeles, Martie-14-2007.

CLIPA

mai 27th, 2008

CLIPA

Clipa se duce si viata odata cu ea
priveste la soare si spune-i ceva!
Saruta-ma si da-mi te rog o stea
vei fi vesnic pe cer, aproape de ea.

Priveste o floare si ud-o cu lacrima ta
iti va fi recunoscatoare ca si inima mea.
Urca o creasta de munte si fii pionier
joaca-te cu norii, zburda liber spre cer.

Iubirea-i fierbinte, te poti arde candva,
plimba-te prin ploaie si racorestete cu ea!
Sub clarul de luna, argint si cristal
priveste-ma-n ochii mei mari de opal!

Ia-ma de mana, du-ma in inima ta
ne vom iubi si fericiti vom dansa.
Gratioase si frumoase flori cand daruieti
simti cu adevarat ca iubesti si traiesti!

Prietenii primeste-i adanc in sufletul tau
vei fi cu adevarat bagat, tot mereu!
Saruta frumos si trist obraz de copil
se va insenina, va zambi, va fi tare docil!

Admira diafanul fluture in zbor
nu fi prin viata doar un calator.
Vibreaza, traieste un cant solitar
viata-i frumoasa, uita de amar!

Citeste o poezie, scrie si tu ceva
iti va alunga tristetea poate candva.
Iubeste, viseaza, timpul e tare scurt,
viata-i frumoasa si nu dureaza mult!

RODICA CERNEA
GALATI
27.08.2007

Am întâlnit ţigani politicoşi

mai 26th, 2008

Nici nu m-am oprit bine în faţa şirului de scaune ocupate din metrou, dând să mă apuc de bară, că un tânăr s-a ridicat prompt, plin de deferenţă, să-mi cedeze locul său. Şezuse lângă prietena sa şi amândoi m-au privit cu simpatie. I-am mulţumit tânărului şi m-am aşezat. În următoarele minute, în timp ce metroul mă ducea către casă, mi-am concentrat atenţia asupra lui. Un tânăr înalt, zvelt, nu mai mult de 24 de ani, îmbrăcat simplu, curat şi discret: un tricou alb, pantaloni gri, pantofi sport, albi de asemenea şi perfect curaţi; o mapă, pe care i-a lăsat-o prieteni sale, rămasă aşezată lângă mine, în clipa când s-a ridicat să-mi cedeze locul. L-am văzut discutând cu aceasta cu o voce atât de coborâtă încât nici nu auzeam ce îşi spun. Trăsături inconfundabile ale feţelor, ten întunecat: erau ţigani amândoi.
Pe tricoul tânărului am observat, fără să desluşesc şi detaliile, o inscripţie de culoare verde deasupra buzunarului de la piept, poate ecologistă, la fel de discretă ca şi întreaga sa ţinută. Primul impuls a fost să-l întreb pe tânăr din ce organizaţie neguvernamentală face parte. Sau unde a fost şcolit. Sau cine i-au fost profesorii. Sau dirigintele. Căci gestul său mi se părea ireal într-o ţară cotropită de mitocănie. M-am abţinut însă, de teamă să nu par excesiv, să nu-l jignesc. Să nu-i jignesc.
Întâmplarea a făcut ca după o staţie sau două să coboare multă lume şi locurile din jurul meu să se elibereze. M-am mutat un scaun mai într-o parte şi l-am invitat c-un gest pe tânăr să-şi reia locul de lângă prietena sa. Ceea ce a şi făcut, nu înainte să schimbăm între noi zâmbete de simpatie.
De cealaltă parte a mea s-a aşezat un alt ţigan, vârstnic de astă dată, îmbrăcat într-un costum cu dunguliţe albe, vechi dar curat, cu cravată şi pălărie, care îşi tot ştergea cu batista fruntea năduşită. M-a întrebat unde trebuie să schimbe metroul ca să ajungă la staţia Eroii Revoluţiei. S-a bucurat să afle că nu era necesară nici o schimbare. Trenul aproape se golise. Ţiganul vârstnic a urmărit cu privirea cum se deschideau şi se închideau, ca unse, uşile glisante ale trenului, după care s-a întors spre mine şi a spus râzând: — Da’ uşile astea nu se strică niciodată? I-am răspuns că toate se strică pe lumea asta, inclusiv uşile metroului, dar că personalul de la întreţinere se îngrijeşte probabil de ele. Ţiganul vârstnic a râs şi n-a mai adăugat nimic.
Ajuns în acest punct cu lectura, un militant pentru drepturile minorităţilor, foarte politically correct, ar spune că prin însuşi faptul de a fi menţionat etnia acelor persoane din metrou am şi comis un act de discriminare etnică. Cu atât mai mult cu cât impoliteţea a cărei absenţă m-a impresionat la tânărul ţigan este proprie majorităţii tinerilor care trăiesc în România. Cu atât mai mult cu cât nu este neobişnuit să ai un schimb de cuvinte, în metrou, în deplină normalitate, cu un minoritar ţigan, vârstnic sau nu.
Perfect de acord. Dar atunci de ce întâlnirea fulgurantă cu cei trei din metrou simt că mi-a înfrumuseţat ziua? De ce persistă şi acum când scriu bucuria acelui infim contact cu cei trei ţigani din metrou? Cât timp oare?

Milesimul Festivalului de film de la Cannes – heteroclit şi cu un palmares surprinzător

mai 26th, 2008
Laurent Cantet  (Palme d'Or), în mijlocu tinetilor actori amatoriLaurent Cantet (Palme d’Or), în mijlocu tinetilor actori amatori

Este incontestabil că Festivalul filmului de la Cannes se înscrie printre cele mai importante ale genului, unde parafa „control de calitate” constituie o referinţă. Faptul că, de şapte ani încoace, Hollywood-ul utilizează răsunetul de pe Croisette, în promovarea ultimelor producţii, denotă seriosul acestei instituţii verificată de timp. Contrar Hollywudului, Cannes este internaţional sub toate aspectele. Thyerry Frémaux, cunoscutul selecţioner declara: „Anul trecut am fost în România, acum gândesc să mă concentrez mai mult asupra Rusiei şi Indiei; cinematograful indian nu-i suficient de reprezentat la Cannes. Sunt totuşi fericit de a fi invitat Devdas (n.r.:film indian realizat de Sanjai Leela Bhansali)”

La sfârşitul celei de-a 61-a ediţii, aşteptarea apăsătoare a palmaresului, a provocat aceleaşi emoţii juvenile, lăsând pronosticurile cele mai hazardate să bată plinul. Ca în fiecare an, numărul cusurgiilor ireductibili rămâne constant, adică non-neglijabil, evocându-se subiectivitatea juriului şi, în particular a preşedintelui, de data aceasta actorul-realizator Sean Penn. Eu găsesc expresia un pic pleonastică, deoarece subiectivitatea este omenească, iar obiectivitatea ar trebui lăsata pe seama divinităţii.

Cum poţi să aspiri la obiectivitate când declari, fără nici o sfiiciune, că Harrison Ford şi Cate Blanchett, protagoniştii Indianaei Jones… sunt „actori de mâna doua” şi „câini de atac ai CIA-ului”?.

Cine-a spus?

Fireşte că astfel de aberaţii nu pot ieşi decât din gurile nostalgicilor comunismului, pretinzând că filmul ar denigra fostul URSS. Probabil aceeaşi care, anul trecut, criticau filmul lui Mungiu, invocând imoralitatea avortului şi impactul lui asupra tineretului.

În pofida acestora, tema tratată de laureatul anului 2007 a permis personalului medical din stabilimentele şcolare franceze să abordeze, cu mai multă seninătate, în faţa elevilor, problema delicată a avortului.

Trebuie însă convenit că desenarea lui Sean Penn ca Preşedinte de juriu, a profilat anul acesta o opţiune socialo-politică. Nu-i nici un secret că Preşedintele Penn e un cineast angajat care a nutrit întotdeauna o afecţiune aparte pentru ideile de stânga şi care-i are ca eroi pe dictatorii latino-americani Fidel Castro şi Hugo Chavez.

Ba mai mult, se spune că prietenia cu Michael Moore, ar fi întemeiată pe o coaliţie anti-Bush. De altminteri, declaraţiile lui, atestă, indirect, tendinţa umanist-socialistă şi decizia de a acorda „La Palme d’Or” unui cineast „foarte conştient de umanitate”, garantând că juriul „va evita mondenităţile…”, „A percepe indelebilul – afirmă cineastul – rămâne cea mai bună manieră de a fi onest”.

N-aş vrea să mă las surprins şi de „indelebil”, dar mă întreb dacă se poate atribui termenul înainte ca timpul s-o confirme?

Acum trei luni, la Festivalul de la Berlin, o parte din filmele prezentate au fost judecate drept „slăbuţe”, ceea ce ar presupune că anul 2008, nu-i tocmai fast cinematografiei mondiale. Chiar dacă selecţia s-a dovedit uneori mai puţin inspirată pentru Cannes 2008, din cauza volumului producţiilor, nu se justifică cu nimic ipoteza de mai sus. Nu în toate cazurile cantitatea este incompatibilă cu calitatea.

Absent în 2007 şi în penurie de câţiva ani, cinematograful italian, pentru care românii manifestă un interes particular, a lovit tare cu „Gomorra”. O producţie a realizatorului Matteo Garrone inspirată din fapte reale relatate de jurnalistul Roberto Savione. Filmul dezvăluie, cu un aplomb rar, cangrena produsă de mafia societăţii italiene. Pentru ca restul lumii să nu audă de acest adevăr în propria ţară, aş fi dorit intens ca exclamaţiile de bravo din sală să-i servească lui Roberto Savione de vestă contra glonţ. El, care şi-a pus viaţă în primejdie la 28 de ani, pentru a denunţa „cancerul” ameninţător al „caracatiţei”.

Un al doilea film italian, „Il Divo” de Paolo Sorrentino, se înscrie tot în sensul criticii acerbe la adresa castelor politice dominante în peninsulă.

Campioni ai marketingului, americanii au prezentat cu tobe şi trâmbiţe „Indiana Jones şi regatul craniului de cristal” chiar dacă nu a figurat în competiţia oficială. Carisma lui Harrison Ford, a conferit filmului un succes atât public cât şi, probabil, comercial.

Sistemul publicitar american pare bine gresat, acompanierea mediatică de blockbusters se organizează în jurul junket-ilor (termen împrumutat din vocabularul politic, semnificând mici cadouri oferite electorilor sau politicienilor). În contextul de faţă echivalează cu un voiaj de presă în cursul căruia jurnaliştii vizionează filmul şi se întreţin cu „talentatul”, actor sau realizator.
Graţie celor 4000 de jurnalişti acreditaţi, Cannes poate ocupa spaţii mediatice nelimitate.

După cotidianul „Los Angeles Times”, este imperativ ca Indiana Jones să depăşească bara de 400 de milioane de dolari de reţetă mondială pentru a genera beneficii producătorilor şi realizatorilor.

Un episod tristo-comic s-a produs în timp real când, în momentul proiecţiei celui de al 4-lea episod de aventuri exotice şi într-o clipă de neatenţie a protagonistului Harrison Ford, aparatul lui de foto numeric a făcut picioare…turmentându-i tot anturajul. Ne imaginăm tensiunea provocată de furt, dacă deducem că în cutiuţa de luat imagini se găseau, probabil, clişee personale preţioase .

Prezent aproape la fiecare ediţie, dar nerecompensat până-n prezent, Clint Eastwood a propus juriului „Changeling”(Schimbul), un imens film unde cineastul îşi reia temele predilecte: individul faţă de colectivitate, voinţa de a merge până la capăt, lupta împotriva sistemelor corupte, transmiterea şi urmele lăsate de fiecare, toate înglobate într-un recit de peripeţii şi personaje, de intrigă şi de viziune politică în faţa cărora nu poţi rămâne insensibil. Un film pe care, personal, l-aş situa deasupra celorlalte.

Madona şi Maradona, două vedete planetare au contribuit, în felul lor, la reuşita Festivalului. Mai întâi printr-o prezenţă remarcată, al doilea, prin două documentare mişcătoare: „Bercause we are”, un scurt metraj produs de Madona relatând despre ravagiile produse de sida în Africa şi „Maradona”, opus biografic de Emir Kusturica, unde-i vorba de grandoarea, decadenţa şi resurecţia micului geniu al balonului rotund, Diego Maradona.

Printre cele 22 de filme ale competiţiei oficiale – o parte dintre ele fără o legitimitate veritabilă -„Entre les murs” de Laurent Cantet, este o proiecţie de ultimă oră scăpato criticii. Astfel, la anunţul palmaresului şi la atribuirea supremei recompense, „La Palme d’Or », unui film jumătate documentar, jumătate ficţiune, ne-am reţinut cu greu surprinderea.
În realitate, verdictul corespundea perfect orientării estetice a lui Sean Peen şi, pe cale de consecinţă, juriului.
Reechilibrarea a intervenit odată cu „Marele premiu”, decernat filmului „Gomorra”, meritat cu prisosinţă de Matteo Garrone.
„Premiul special” le-a revenit actriţei Catherine Deneuve şi inegalabilului Clint Eastwood.
„Premiul juriului”, filmului italian „Il Divo”;
Premiul de interpretare feminină, actriţei braziliene Sandra Corveloni, pentru rolul din „Linha de Passe”, iar cel de Interpretare masculină, actorului de origine portoricană Benicio Del Tor, pentru rolul Ernesto Guevara din „Che”.
„Camera de aur” i s-a decernat englezului Steve McQieen, pentru „Hunger”, un film de debut, nu lipsit câtuşi de puţin de calităţi.
România a beneficiat de o „Palme d’Or » pentru scurt metraj ce i-a revenit lui Marian Crişan pentru ”Megatron” a cărei jubilaţie o împărţim din plin.
Decernarea premiilor s-a încheiat cu o destăinuire a lui Sean Penn: „Noi trebuie să facem contrariul „Oscarului”, ca şi când cineva ar mai avea vreo îndoielă…

Sonda Phoenix transmite primele imagini din regiunea polară a planetei Marte

mai 26th, 2008
Una dintre primele imagini de pe Marte publicate de NASAUna dintre primele imagini de pe Marte publicate de NASA

Sonda spaţială Phoenix a trimis primele imagini istorice din regiunea Polului Nord al planetei Marte, zonă ne-explorată până acum.

Phoenix a amartizat în noaptea de 25 spre 26 mai, după o călătorie de 680 de milioane de kilometri, începută pe 4 august 2007.

Sonda, trimisă de agenţia spaţială americană NASA, e echipată cu un braţ robotic care va săpa în căutarea gheţii îngropate în solul marţian şi pentru găsirea de indicii în sprijinul existenţei vieţii pe Marte.

Primele imagini transmise arată o “câmpie arctică”, ne-explorată până acum.

Misiunea sondei Phoenix, care se alimentează cu energie solară, va dura timp de trei luni, câtă vreme soarele nu apune la această latitudine.

Amartizarea e considerată un succes deosebit, dată fiind rata de eşec de 50% pentru sondele trimise în trecut spre planeta roşie.

Detalii pe pagina NASA http://www.nasa.gov/mission_pages/phoenix/main/index.html

“Ţepeş Vodă de trăia, poponari executa” – parada Gayfest şi Marşul “normalităţii”

mai 26th, 2008
Demonstranţii anti-homosexuali nu şi-au ascuns sentimenteleDemonstranţii anti-homosexuali nu şi-au ascuns sentimentele

Sâmbătă 24 mai s-au desfăşurat la Bucureşti marşurile rivale – cel al “normalităţii” şi cel al “minorităţilor sexuale”, fără să se mai înregistreze violenţele de anul trecut.

Iată un scurt jurnal al celor două marşuri trimis de la Bucureşti de Matei Clej.

10.30 Car-park Atheneul Român – Punctul de întâlnire pentru Marşul împotriva homosexualităţii.

Slogane, Pancarte = “România nu e sodoma”, “1 bărbat + 1 bărbat = ‘cuplu’ degenerat”

Copii alergând cu steaguri, evident instruiţi să râdă şi să se joace în mod “copilăresc” pentru imagine.

Marius Militaru – purtător de cuvânt al Jandarmeriei Române Bucureşti – comunică obiectivele: protejarea manifestanţilor dar şi a publicului din proximitate.

Apelează la un comportament civilizat şi la respectarea libertăţii de exprimare, fără violenţă, interesul lor este securitatea tuturor participanţilor.

Vor sa comunice un mesaj de TOLERANŢĂ, iar numărul combinat de jandarmi pentru ambele evenimente – 800 – cam tot atâţia cât numărul însumat de participanţi la ambele marşuri, cu alte cuvinte, demonstrantul (pro sau anti-gay) şi jandarmul.

“România nu-i Sodoma”

11.15 Ȋşi face apariţia preşedintele Formului Creştin “Noua Dreaptă”,Tudor Ionescu, cu faţa sa de copil, şi trece imediat la organizarea demonstranţilor.

Deşi punctul 8 pe fluturaşul promoţional Noua Dreaptă zice “Combaterea manelizării şi americanizării culturii româneşti, concomitent cu afirmarea valorilor perene ale culturii noastre naţionale”, cei mai mulţi dintre tinerii demonstranţi au venit îmbrăcaţi in Converse, Vans, Adio şi şepci în stil “trucker” şi “baseball” care sunt mărci asociate curentului cultural punk/emo american.

Cristian Ciocan, purtătorul de cuvânt al poliţiei apare pe o motocicletă Martin Motors în stil “easy rider”, cu cască de motociclist, geacă de piele, blugi şi pantofi de piele cu botul ascuţit.

Un ziarist glumeţ întreabă: “Nu vă supăraţi, sunteţi în Noua Dreaptă?”

11.54 Ȋncep scandările:

“Nu vrem sa fim un neam de poponari” (o piesă de rezistenţă a folclorului anti-gay)
“România, România, România nu vă vrea”
“România nu-i sodoma”

Puţin mai târziu, un organizator Noua Dreaptă este auzit spunând unor tineri manifestanţi “Mergeţi prin spate, nu vă amestecaţi printre noi”… altul “spune-le să plece”.

Printre aceşti tineri, care nu poartă nicio marcă sau simbol deosebit, apar mai târziu elementele skinhead cu tatuaje neo-naziste.

Nişte pensionari discută aprins…”ce nesmiţire, să-şi facă festivalul Gayfest”… “România se va schimba”.

Scandare – “Ţepeş Vodă de trăia, poponari executa” – noutate faţă de anujl trecut.

Marşul ajunge la poalele Dealului Mitropoliei – locul de finish.

Liderul Noii Drepte, Tudor Ionescu, încheie cu tradiţionalul discurs de atacare a homosexualităţii.

Dintre teme: dreptul de a creşte copii intr-un mediu curat, travestiţi hidoşi, provocarea, jignirea majorităţii 98% creştine, majoritatea decide.

Aici au aparut elementele neo-naziste, şi la scandarea “România nu tolerează poponarii” au adăugat: “…şi ţiganii”.

Dupa discursul lui Tudor Ionescu, mulţimea s-a dispersat şi neo-naziştii s-au retras în oraşul vechi.

Jandarmi vigilenţi

16.30 Bulevardul Unirii colţ cu Nerva Traian, locul de început al marşului minorităţilor sexuale.

Jandarmi – prezenţă masivă.

Jandarmii, faţă de anul trecut, au fost vizibil mai nervoşi şi mai “agresivi” în a reţine coloana marşului în culoarul desemnat, nu am avut voie să intru şi să plec liber din coloană, deşi era clar că aveam aparat foto şi nu făceam parte din “tinerii anti-gay”.

Domnul Cristian Ciocan, în acest moment schimbat în uniformă oficială supraveghează marşul, iar domnul Marius Militaru îşi schimbase cămaşa pentru evenimenetele de după-amiază.

La marş au ieşit nu numai homosexuali, bisexuali şi un număr mai mic de transvestiţi îmbrăcaţi ca pentru bal, dar şi un număr mai mare de simpatizanţi heterosexuali, ieşiţi pentru a arăta solidaritate cu o comunitate care se consideră discriminată.

Lozinci, bannere:

“Sărbătoreşte diversitatea, respectă drepturile.”

“Dragostea trebuie respectată – aparţine drepturilor omului.”

“Fiecare cu normalitatea lui… stop discriminării.”

“Iubirea nu ţine cont de prejudecăţi.”

De-a lungul bulevardului Unirii erau adunaţi mai mulţi curioşi decât persoane ostile, însă erau ţinuţi la marginea drumului de prezenţa jandarmeriei.

Marşul a trecut fără probleme de intersecţia 11 Iunie cu Bulevardul Unirii (fostă “Jambelize”), un punct fierbinte unde la Gayfest 2007 s-a aruncat cu pietre de către tineri din mulţime şi unde jandarmeria a ripostat cu gaze lacrimogene.

Ȋntre acest punct şi Casa Poporului, pe fostul Bulevard Victoria Socialismului (asupra întregului popor) s-au auzit huiduieli şi fluierături din mulţime, dar grupul de tineri pe care i-am recunoscut de la marşul Noii Drepte a fost înconjurat rapid de jandarmi şi dispersat.

18.30 Pe ritmuri de muzică “house”, coloana a continuat înspre staţia Izvor, unde demonstranţii au plecat cu metroul, intrarea în staţie fiind păzită în continuare de forţele de ordine.

Podul Izvor a fost locul unde în 2007 poliţia a arestat zeci de tineri între 18 şi 25 de ani care se manifestau împotriva homosexualilor.

Faţă de anul trecut, evenimentul s-a sfârşit fără violenţă, însă numărul demonstranţilor a fost mai scăzute, şi la Noua Dreaptă, şi la Parada Gayfest.

Corespondenţă din Bucureşti de la Matei Clej

Anul electoral – Prieten de nadejde

mai 26th, 2008

Va salut, dragii mei! Nu fiti sfiosi! Nu mai fiti reticenti fata de mine! Sunt eu, tovarasul vostru de nadejde, Anul Electoral! Eu va sunt cel mai bun prieten, dar nu vreti sa recunoasteti! De ce ma priviti acuzator? De ce nu vreti sa stam de vorba, ca de la om la om? Sunt culpabil de ceva si nu stiu? Stiu ca vreti un vinovat pentru viata… dificila, dar hai sa fim obiectivi, nu sunt eu acela, dimpotriva!

Stimate alegator, recunoaste sincer, nimeni nu-ti aduce mai multe daruri ca mine! Eu iti repar strada inca din primavara, dinainte de alegerile locale! Eu iti fac trotuare noi, din dale elegante, colorate, de poti sa joci sah cu catelul personal! Eu dau startul in instalarea retelelor de apa, gaze, electricitate si canalizare pe ulita ta mocirloasa! Eu iti mesteresc bancutele stricate din parcuri, pe care tu te asezi ca sa ma barfesti ca sunt oportunist, interesat, viclean, escroc! Tot pe mine, care te ajut dezinteresat!

Anul precedent nu ti-a adus nimic! Eu, in schimb, nu mai prididesc de efort sustinut in favoarea ta! In anul care a trecut ai contribuit la buget! Acum, eu iti intorc o parte din substantiala contributie! Mai putin decat vrei, dar mai mult decat ultimii mei 3 frati! Cu ei, capatai un blid de fasole de 2 ori pe an, la zile de mare sarbatoare! Eu te indop weekend de weekend cu mititei si berica, saorma si fasolica, ori chifle si fripturica, ba pe izlaz, ba in parc, ba in piata centrala! Eu iau si de la Putere, si de la Opozitie, ca sa-ti sponsorizez burtica nesatula!

Anul urmator e un zgarcit! Nu-ti va aduce nimic! Nimic bun! Odata cu el vei primi gropi proaspete in asfaltul daruit de mine, ca doar nu te astepti sa reziste mai mult de o iarna! Iti imaginezi cumva ca daca las vreo lucrare in derulare, o va finaliza el? Crezi, in naivitatea ta, ca parcul din capatul strazii poate fi terminat de altcineva in afara de mine? Speri ca podul inceput prin netarmurita mea generozitate va fi dat in folosinta dupa ce ma voi retrage in toamna tarzie? Ti-a trecut prin cap ca daca eu decopertez acoperisul gradinitei din colt, vine anul urmator plin de zel sa-mi continue opera hidroizolanta? Nici gand! Neterminate vor ramane toate, pana cand voi rasari din nou in viata ta, la urmatoarele alegeri!

Dragi oraseni, eu, Anul Electoral, sunt cel mai curat an posibil! Doar eu pun la treaba, zi de zi, firmele de salubritate! Eu va samponez arterele rutiere din cartiere marginase la fel ca pe cele din Centru, din fata Primariei! Ia amintiti-va, alti ani reusesc asa ceva? Sa fim seriosi, abia daca se descurca la cateva sarbatori legale si religioase! Eu si numai eu va golesc tomberoanele in fiecare dimineata, lenesii ceilalti abia daca vin o data pe saptamana! Eu si numai eu aduc cosuri noi de gunoi pe strada ta! Eu si numai eu vopsesc garduri, pomi si fatade! Eu si numai eu inchid transeele deschise de 3 ani incoace de toti prestatorii de servicii, ori sa le zic prestatori de deservicii, ce zici?

Stimate domn taran, cere acum tot ce ai de cerut, ca e singura ta sansa sa si obtii ceva! Cere acum, de la mine, si ti se va da! Un ajutor, un credit la tractor, un pogon mostenire pentru care te judeci de anul trecut, o cismea noua pe ulita centrala…

Pipaie-l acum, sa vezi ca e el in carne si oase, pe omul politic iubit, ca de la anu’ nu-l mai vezi! Admira-i acum cizmele de cauciuc si pieptu-i dezgolit in bataia vantului de stepa, ca dupa ce pui stampiluta, o sa-l vezi numai la teve! Mult iubita gospodina, zambeste-i azi jovialului conducator, singurului pe care l-ai vota daca si cand ar candida, pupaceste-l cat inca ti-l aduc pe tarla, ca pleaca si-ti zice pa!

Mosnegele de cartier, eu iti pun in mana tremuranda sacose cu margarina la cutie, zahar la chil, ulei la litru si racoritoare la limita termenului de valabilitate! Fumatorule, eu te dotez cu elegante brichete innobilate de mici fotografii ale zambitorilor candidatil! Mai intelectualule, eu iti daruiesc pixuri inscriptionate cu siglele partidelor! Copilasi mici si scumpi, de la mine aveti sepcile astea lucios colorate in culorile de partid de la toate partidele!

Si nici macar nu va deranjez prea mult, mai cetatenilor! Sunt un an mic, redus temporal, abia daca rezist vreo 3 trimestre! M-am nascut pe la sfarsitul iernii, odata cu ghioceii, in mare taina, cand se faceau si se desfaceau aliantele tatucilor mei de la Partide! M-am maturizat rapid, pana la alegerile locale voi sti deja ce asteptati de la mine, iar la cele generale iti garantez ca voi ajunge experimentat, dar si bun de scos la pensie! Si nici de ea nu ma voi bucura: nici nu se va asterne praful pe urnele de votare, ca pe sarmanul de mine ma vor ingropa de viu si invingatorii, si invinsii! Iubit inainte de votare, sa vedeti voi cat de incomod voi fi inca de la inchiderea urnelor! Toti vor dori atunci sa tac, sa uit tot ce stiu si sa ma retrag discret din scena inca un mandat! Ma vor condamna, toti in complicitate, sa dispar cu tot cu promisiuni, angajamente, contracte cu alegatorul, aliante de moment, intelegeri transparente ori subterane, programe, planuri de viitor!

Oameni buni, promisiunile si angajamentele nu sunt ale mele! Sunt ale lor, dar le vor ingropa langa mine, odata cu mine, ca sa dispara din memoria voastra, sa nu mai intrebati de ele! Aliantele cu care iti castiga azi increderea, le vor arunca la cos cand se vor vedea votati! Criticile nemiloase la adresa altor partide vor trebui si ele definitiv ingropate, caci nu se stie cu cine cu cine se va face frate ca sa intre la guvernare! Fiti atenti, ca mandatele trec, dar promisiunile raman! Ele isi pastreaza actualitatea, desi nu si prospetimea, din evidentul motiv ca, niciodata si de catre nimeni indeplinite, pot fi repetate campanie de campanie si date mostenire din partid in partid, acum si in veacul vecilor!

Dar sa stiti, mai dragilor, ca Anul Electoral nu piere! Eu nu mor dupa alegeri, eu doar hibernez! Cei care ma vor ingropa in prima zi de dupa alegeri, tot ei ma vor dezgropa in urmatoarea primavara electorala! Trei ani nu sunt o vesnicie, trec cat ai zice „vot”! Asa ca, dragii mei, ne vom reintalni! Pana atunci, pastrati ce va ofer azi in generozitatea-mi, caci, mai dragilor, pana revin printre voi, cu atat ramaneti!

Unirea României cu Republica Moldova – un exerciţiu intelectual?

mai 26th, 2008
Ȋntre Băsescu şi Voronin vremea zâmbetelor a trecutȊntre Băsescu şi Voronin vremea zâmbetelor a trecut

Ce şanse de Unire între România şi Republica Moldova mai sunt?

O astfel de întrebare revine adesea, ca un reflex pavlovian, pe buzele acelora care nu prea cunosc mare lucru despre Republica Moldova.

Vă întrebaţi atunci de ce scriu despre aşa ceva, dacă e vorba de ceva superficial.

Am să vă răspund că subiectul generează controverse şi atrage interes, după cum o arată şi subiectul întrebării de la Vox populi, unde s-au înregistrat mai multe voturi ca de obicei (http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=456).

Rezultatul, precizez nereprezentativ, sugerează că Unirea primeşte cele mai multe voturi, urmată la mică distanţă de aderarea Moldovei la Uniunea Europeană fără unire cu România şi apoi neaderarea Moldovei la UE.

Putem spune că opţiunea unionistă e minoritară, dar opţiunea “optimistă” adică aderarea Moldovei la UE, fie prin Unire cu România, fie independent domină categoric preferinţele cititorilor revistei.

Dar opţiunea acestor cititori nu determină politica externă a celor două state şi cu atât mai mult o decizie cu implicaţii atât de profunde precum cum are fi Unirea.

Relaţii fluctuante

Dar cât de actuală ar fi o astfel de ipoteză?

La nivel oficial, în România ea nu este menţionată decât ca o posibilitate îndepărtată.

Sintagma “cele două state româneşti” folosită de regimul Iliescu şi care irita regimul Voronin, a fost abandonată de Traian Băsescu, care vorbeşte de “două state, acelaşi popor”.

Iniţial, prezenţa la Cotroceni preşedintelelui Băsescu şi relaţia sa personală bună cu preşedintele Voronin au dezgheţat relaţiile Chişinău – Bucureşti.

Dar noul viraj cu 180 de grade al preşedintelui Voronin şi reapropierea faţă de Moscova ca urmare a embargoului importului de vinuri din Moldova impus de Rusia (el însuşi un răspuns, chiar dacă nedeclarat, al poziţiei mai dure a Chişinăului faţă de regiunea separatistă nistreană) a deteriorat din nou relaţiile cu Bucureştiul.

Apropierea aderării României la Uniunea Europeană şi apoi aderarea la 1 ianuarie 2007 au constituit un nou prilej de agravare a fricţiunilor.

Cuprins de panică la valul brusc de solicitări privind redobândirea cetăţeniei române de locuitorii Republicii Moldova (estimat la aproape un milion), Chişinăul a început să critice dur Bucureştiul aproape la fiecare pronunţare publică cu privire la Republica Moldova.

Mai mult, preşedintele Voronin a reclamat România la Uniunea Europeană că nu recunoaşte suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova, legat de cerererile de redobândire a cetăţeniei şi de înfiinţarea a trei eparhii pe teritoriul ei de către Biserica Ortodoxă română.

Iar la Bruxelles ideea că până la trei milioane de persoane ar putea dobândi cetăţenia României şi deci a UE generează preocupare.

Cetăţenie română

Numai că declaraţiile preşedintelui Băsescu în sprijinul uşurării procedurii de acordare a cetăţeniei nu au avut ecou la guvern şi parlament, iar procedura, înăsprită drastic (coincidenţă?) în ajunul ridicării regimului vizelor Schengen pentru cetăţeni români la 1 ianuarie 2002 face ca practic redobândirea să fie imposibilă în afara unui număr redus de persoane rezidente de lungă durată în România.

Legea dă în teorie drept de redobândire celor care, indiferent de etnie, au fost cetăţeni înainte de 1940 sau ai căror părinţi sau bunici au fost cetăţeni, ceea ce e valabil pentru aproape întreaga populaţie dintre Prut şin Nistru, cu excepţia etnicilor ruşi colonizaţi după 1944.

Mai mult, introducerea vizelor de călătorie în România de la 1 ianuarie 2007 – devenită obligatorie odată cu aderarea la UE – a deteriorate imaginea ţării printre basarabeni.

Cozile enorme de la Consulatul României de la Chişinău, apariţia corupţiei la procedura de acordare a vizelor, coroborată cu refuzul preşedintelui Voronin de a accepta solicitarea omologului său de a deschide consulate la Bălţi şi Cahul (solicitare iniţial acceptată) a deteriorat relaţiile şi mai mult şi au alimentat frustrarea basarabenilor.

Din punct de vedere politic, o posibilă unire a depins întotdeauna de populaţia din Republica Moldova.

Avem o singură indicaţie mai clară a atitudinii faţă de unire, a cărei relevanţă este totuşi dubioasă, aşa numitul sondaj sociologic “La sfat cu poporul”, un referendum neoficial convocat de preşedintele Mircea Snegur la 6 martei 1994, când 94% din cei chestionaţi la urne s-au pronunţat în favoarea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova.

La recensământul din 2004, făcut în teritoriul controlat de Chişinău, deci fără teritoriile aflate sub controlul separatiştilor de la Tiraspol, doar 2% dintre cei chestionaţi s-au declarat “români”, faţă de 78% care s-au declarat “moldoveni”.

Chiar dacă cifra este dubioasă, dat fiind că mulţi au confundat sau au fost ajutaţi să confunde cetăţenia cu etnia, realitatea este că în Republica Moldova există o identitate regională foarte puternică.

Mulţi oameni nu se simt confortabil, iar alţii sunt chiar jigniţi, să fie numiţi români.

Două secole de ocupaţie rusească (directă sau indirectă) au lăsat sechele profunde, coroborate cu amintirea perioadei 1918 – 1940, când corupţia şi incompetenţa funcţionarilor trimişi de la Bucureşti să administreze Basarabia, au creat o imagine proastă României.

Imaginea “jandarmului român care bătea” – amplificată mult de propaganda sovietică – precum şi insistenţa, stupidă altfel, ca localnicii să treacă la calendarul religios pe stil nou au lăsat amprente puternice în mentalul colectiv din Basarabia.

Impresia de distanţă crescândă dintre cele două maluri ale Prutului este creată şi de ignoranţa multor români din afara Republicii Moldova care nu pricep nimic din ce se întâmplă acolo şi îi n umesc pe moldoveni “ruşi”, atitudine reciprocată în stânga Prutului prin numirea românilor originari din România “ţigani”.

Efectele ipoteticei Uniri

Mulţi dintre românii basarabeni care îşi doresc cetăţenia română nu o fac din motive sentimentale, ci din motive pragmatice, ca să devină cetăţeni ai UE.

Şi nu e sigur că în România unirea ar fi acceptată prea uşor, în primul rand datorită costului ei exorbitant.

Comparaţia cu bogata Germanie este deplasată şi oricum cetăţenii din est n-au avut niciodată îndoiala că sunt germani.

Printr-o ipotetică unire, România s-ar trezi cu minorităţi rusofone (ucrainieni, ruşi, găgăuzi, bulgari, etc) care însumează aproape un milion de persoane, care refuză să înveţe sau să vorbească limba română, cu o loialitate îndoielnică faţă de Moldova (şi o profundă suspiciune faţă de România) şi care au în spate state ca Rusia şi Ucraina, a căror atitudine (în special a Rusiei, vezi Estonia şi Letonia) nu se compară cu cea a Ungariei.

O astfel de minoritate rusofonă i-ar face prin comparaţie pe ungurii din Harghita şi Covasna să arate a ultra-naţionalişti români.

Pe urmă mai e şi problema Transnistriei, de fapt a autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene, care controlează Transnistria şi oraşul Tighina/Bender cu împrejurimile pe malul drept al Nistrului.

Dat fiind că în această regiune funcţionează ecuaţia “român = fascist” şi că războiul civil din 1992 a avut ca pretext intenţia Chişinăului de unire cu România, nu e greu de imaginat ce reacţie ar provoca numai eventualitatea unei ipotetice reunificări.

Iar găgăuzii, care nu uită de termenul insultător “găgăuţă” din perioada interbelică, nu au pentru români sentimente mai bune decât cele din Transnistria.

Dar astfel de ipoteze sunt doar jocuri de salon, dat fiind că România este membră a Uniunii Europene şi la nivel practic nu poate lua de decizii unilaterale de o asemenea importanţă.

Dacă România era nepregătită în 2007 de aderare, atunci Republica Moldova este mult mai nepregătită.

Cea mai săracă ţară a Europei, care nu-şi controlează teritoriul, care are o largă parte a populaţiei migrantă, este la ani-lumină de standardele UE.

Iar UE nu consideră Republica Moldova ca un candidat la aderare, statut acordat Croaţiei şi Turciei, sau potenţial candidat, cum sunt Albania, Macedonia, Bosnia, Serbia, Muntenegru şi chiar Kosovo.

Republica Moldova este inclusă în “politica de vecinătate” alături de Ucraina şi state din nordul Africii, un fel de “no-man’s land” sau “cordon sanitar” mai cinic spus.

Ȋn aceste condiţii, a vorbi de unirea dintre Republica Moldova şi România rămâne un exerciţiu intelectual, cu o valoare practică foarte redusă.

Jacques Jano – Fisurile conştiinţei

mai 26th, 2008

Nascut în Fez- Maroc 1950
Absolvent al academiei de artă Betzalel – Jerusalem 1971-1974
Produce statui urbane, pictură, artă decorativa.

***

Ce este mai vechi decât cărămida?
Decât mormântul sau piatra pe care punem capul?
Răspunsul poate fi găsit în dialogul dialectic propus de Jano.Expoziţia Jacques Jano deschisă de curând (Galeria Constant- Ramat Gan- Israel)
ne trimite înapoi în timp, la conflictul între civilizaţii, între vechi şi nou,între viaţa şi moarte. Jano foloseste cărămidă,ciment, sticlă, pânză şi lumină ca elemente primare cu care sculptorul construieşte un mozaic de amintiri, folosind Zidul Plângerii ca referinţă, în conotaţie cu exponate care inspiră nostalgia tradiţiei evreeşti. Totul se petrece în fisuri, crăpături în piatră sau cărămidă, în spaţii voite sau apărute întâmplător în care artistul depune frânturi de biblie, ziare vechi, obiecte de cult ebraic, cărţi de rugăciune, fragmentele unui steag.. Mărturiile unei vechi culturi se împletesc cu piatra, cu zidurile existenţei noastre moderne.

Antiteza lumilor arhaice, din ele însele se ridică peisajul urban, ritmat şi supradimensionat.Industrialul cu unghiuri rectangulare, suprafeţele plane, prefabricate cu precizie mecanică, repetativă, înlocuieşte formele tradiţionale, formele constructive cu textură şi amprentă manuală se metamorfozează în tetraedrii şi cutii, în volume sterile cu funcţie de rezistenţă, de obstacol.

Dar ce caută într-o criptă de beton curelele de piele ale unui obiect de cult? Sau în vârful zidului-bloc coroana rituală cu nasturi auriţi, captiva unei cutii de sticlă ? Cum integram tradiţia, ascunsă în modernul betonului constructiv?

Sunt aici reunite cele 3 forţe ale Kabalei care conduc spiritul: Chochma = inţelepciune, Bina = inteligenţă, Daat = cunoaştere. Peste toate tronează Keter = coroana care înconjoară mintea şi spiritul uman. Jano subliniază subtil că Interiorul depăşeşte şi precede Exteriorul. Obiectele îngropate în betonul neînsufleţit reprezintă spiritul şi credinţa care ne mână, care conduc orice antrepriză umană.

O caramidă golită de conţinut şi suspendată de tavan devine lampă, o lumină slabă pătrunde prin foi de pergament mototolite, ca o reminescenţă a actului de a scrie la lumânare, la lumina unui opaiţ. Tenebrele sunt gonite de licărul acela de speranţă, sclipind ca un far la malul unui oraş cenuşiu plin de spaime şi credinţe oculte. Lumina divină apare diminuată spre exterior, dar cât de intens arde ea în viziunea artistului.

Misticul zidirii apare şi în lucrarea ” fără nume ” 180X270 cm formată din 24 de cărămizi moderne. In interspaţii Jano îndeasă obiecte de cult, fâşii de talit (manta de mătase albă cu dungi negre, purtată de evrei peste umeri în timpul rugăciunilor), fragmente de steag
Israelian alb-albastru.

Este oare un mesaj al melanjului între urbanul modern, funcţional, şi tradiţiile ancestrale ale poporului? Transcedentalul e găsit, descoperit în evolutia de la simplu la complex.

Si câtă melancolie transmite un grup de 10 elemente- structuri plasate aparte, care amintesc cimitirul, bordeiul satului gregar, acoperişul unor morminte, turle de clădiri ţuguiate care defidă timpul. Culoarea ternă, depresivă ne trimete într-un trecut indefinit, care impune reculegere şi introspecţie. Locuinţa, casa de rugăciune mormântul, toate coexistă într-o firească defilare.

Lucrarea monumentală a expoziţiei (340X205 cm) este o combinaţie de căramizi si obiecte geometrice voit fisurate, perforate în care zărim obiecte încatuşate .. ziare, cârpe, fibre…

Carpeta din ciment face loc unor structuri din alt regn, organic, entităţi ce trăiesc închistate în betonul rugos, rece. Suntem prizonierii zidurilor, opacitatea lor este rar străpunsă de ferestre minuscule din sticlă prin care zărim obiecte de uz, umane, şireturi de pantofi, cutii de chibrituri.

Anorganic vis a vis de organic. Căldură şi răceală. Teritorii limitate de ziduri orizontale de ciment şi piatră cu spiritul înlănţuit în cărţi, biblie.

Lipseşte expoziţiei o nuanţă de vertical, extinderea spectrului care să echilibreze culorile plumburii apăsătoare. Ca şi la Kafka teritoriul induce angoase le exterior, dar interiorul clocoteşte simboluri şi memorie.

Aici rezidă şi mesajul sculptorului Jano – nimic nu este ermetic – spiritul, tradiţia şi istoria sunt înlănţuite în piatră, este mereu datoria gândului , a privitorului, de a le elibera.
**

“i.e.n.” – “e.n.” sau cum au incercat comunistii sa-l oculteze pe Isus Hristos

mai 26th, 2008

Venirea comunismului a insemnat o serie intreaga de modificari in organizarea statului si-n mentalitatea oamenilor. Toate au fost impuse fortat. Unele reglementau aspecte importante ale vietii, altele se legau de amanunte. Pentru ca NIMIC, nu trebuia neglijat sau omis.

Cum istoria era considerata o stiinta „sociala”, evident si aici au avut loc tot felul de intruziuni.

Una dintre cele mai nostime a fost inlocuirea sintagmelor „inainte de Christos” si A.D. (Anno Domini) cu „i.e.n.” si „e.n.”.

De ce?

Este cunoscuta aversiunea lui Marx fata de religie, in care vedea „Opiu pentru popor”.

In fapt, comunistii de la inceputuri, condamnau inducerea mentalitatii de resemnare in rindurile maselor: ”Asta e dorinta Domnului”, „Asa e facuta lumea”, etc.

Asta a facut ca lupta „ateist-stiintifica” sa fie un obiectiv prioritar al activitatii ideologilor comunisti. In acest context, raportarea tuturor istoricilor care se ocupau de antichitate si timpurile dinainte de antichitate (pre si protoistorie) la numele lui Isus, era o permanenta insulta la adresa propagandei comuniste.

Inlocuind sintagmele in uz, care aminteau numele Domnului, se muta discursul istoric din planul obedientei fata de religie (crestina), in planul neutralitatii „stiintifice” si obedientei fata de partid.

Asa se credea.

Pentru ca, in realitate, cele doua sintagme au aceeasi semnificatie.

„i.e.n.”= inaintea erei noastre. „e.n.”= era noastra.

A cui era? A crestinilor…

Sistemul cronologic pe care se bazeaza istoriografia contemporana a fost creat de Dionysios Exiguus (Dionisie cel Mic). Nascut in Scythia Minor (Dobrogea) si care a trait aprox. intre anii 490-555 e.n.

Sistemul cronologic a fost adoptat de Roma treptat, in cursul sec. VIII-IX, datorita necesitatilor de zi cu zi ( mentinerea unui sistem unitar de datare in intreaga lume crestina).

Sistemul a fost corectat in timp. Dar reflecta in mod clar si indubitabil dependenta sistemului cronologic de crestinism, prin insasi faptul ca ia ca punct de plecare nasterea lui Isus si, deci, aparitia crestinismului.

Evident, sistemul are citeva greseli initiale, care s-au pastrat.

In primul rind, este vorba de inexistenta anului „0”.

Anul nasterii lui Isus, devine anul „1”. Acest lucru creeaza probleme elevilor in intelegerea sistemului cronologic si de calcul al timpului. Mai ales daca profesorul nu stie aceasta mica eroare, care trebuie explicata.

In al doilea rind, exista o perioada „neutra”, nemarcata. De la nasterea Domnului, pina la …Anul Nou. (Craciun-Revelion.)

In sfirsit, mai apare diferenta dintre „noaptea cea mai lunga a anului” si 25 decembrie.

Cu toate limitele sale, sistemul cronologic propus de Dionysios Exiguus, este sistemul oficial al intregii lumi.

Chiar daca exista si alte calendare, toti se raporteaza la opera „scitului”.

Asadar, obligativitatea utilizarii sintagmelor „e.n.”-”i.e.n.”, nu scotea calendarul de sub influenta religiei, pentru ca toti elevii repetau: „Anul nasterii lui Isus Christos, este al treizici si unulea an al domniei lui Octavian August, sau al treizeci si unulea an dupa batalia de la Actium.”

Eventual: „Era noastra, incepe cu nasterea lui Isus Christos, care s-a petrecut….”

Circul continua, pentru ca dupa 1989, cineva din administratia cercetarii istorice de la noi, si-a adus aminte de faptul ca a fost obligat sa scrie „e.n.”-”i.e.n”.

Si atunci, vrind sa termine cu „greselile” din istoriografia romana a decretat renuntarea la „e.n.”-”i.e.n.”, obligind toti istoricii sa scrie „I.Ch.”-”A.D.” (eventual, se utilizeaza „i. de Hr.”, „i. de Chr.”-”d.Chr.”, etc.)

Chiar daca un autor foloseste vechile sintagme, tehnoredactorii le inlocuiesc fara discutii. Caci asa este inteleasa democratia in Romania.

Chiar daca multi istorici francezi (nu ne place sa recunoastem, dar intelectualii romani vorbesc – in majoritate – limba franceza; poate nu si tinerii care se ridica) folosesc fara probleme sintagmele „n.e.” – „a.n.e”, romanii vor sa fie mai catolici decit Papa. (Administratia romana.)

Indiferent ce sintagme vor fi obligati sa foloseasca istoricii (caci, asa este in democratie, nu?) este clar ca problemele istoriografiei noastre nu vor fi rezolvate prin diktat si uniformizarea gindirii celor ce scriu.

Caci asa ar rezulta din privirea aruncata peste cartile-revistele de istorie. Toti istoricii, utilizind acelasi limbaj, ceea ce tradeaza aceeasi scoala si aceeasi orientare.

Poate ca asa si sunt, mai stii?

Un foc cu un miliard de flacari : Hipertensiunea arteriala (HTA)

mai 26th, 2008

HTA este probabil cea mai frecventa problema medicala, existand pe glob cam un miliard de hipertensivi, dintre care zeci de milioane decedeaza in fiecare an. O persoana poate fi definita ca suferind de HTA atat pe baza valorilor sistolice, cat si a celor diastolice, deci in aceasta privinta cele doua sunt “la fel de importante”. Iata, in tabelul de mai jos, o clasificare simplificata a valorilor normale si anormale ale tensiunii arteriale :

Clasa TA sistolica TA diastolica
Normal sub 120 si sub 80
Prehipertensiune 120–140 sau 80–90
Hipertensiune stadiul I 140–160 sau 90–100
Hipertensiune stadiul II peste 160 sau peste 100

HTA: intre mit si realitate

Poate ca, pentru cititorul care doreste o indrumare clara si rapida asupra HTA si a pericolelor sale, mai important decat ceea ce este mentionat in tabelul de mai sus este ceea ce nu este mentionat in el. Putine subiecte medicale au fost mai popularizate de-a lungul anilor, si putine boli sunt mai prost tratate decat HTA. La aceasta contribuie, desigur, caracterul nedureros al bolii, dar si o multime de « algoritme simple » pentru memorarea valorilor normale ; simple si…incorecte ! Asadar, ESTE FALS CA
• « Minima » trebuie sa fie « jumatate plus unu » din « maxima »
• « Minima » este mai importanta decat « maxima»
• Este fireasca si acceptabila cresterea TA odata cu varsta

Adevarul este mult mai simplu : la toate varstele, peste valoarea de 115/75 mm Hg, riscul de CI se dubleaza pentru fiecare crestere de 20/10 mm Hg; la TA de 140/90 riscul este dublu fata 120/80 mm Hg (si ne aflam inca in domeniul prehipertensiunii!) Este deci esentiala depistarea, evaluarea si tratarea precoce a HTN, dupa caz (tratarea factorilor de risc la prehipertensivi, tratamentul “agresiv” al celor cu HTA severa, etc).

Care sunt complicatiile HTA?

HTA afecteaza toate organele. Iata principalele daune produse:
• boli de inima: HTA este raspunzatoare de jumatate dintre cazurile de angina pectorala si de infarct, multe dintre ele complicate cu insuficienta cardiaca si cu ingrosarea miocardului (hipertrofia ventriculului stang).
• accidente vasculare cerebrale (infarct sau sangerare in creier) HTA este raspunzatoare de doua treimi dintre cele de accident vascular cerebral
• insuficienta renala (incapacitatea rinichiului de a elimina toxinele din organism, prin urina)
• afectarea retinei si a nervului optic, cu slabirea sau pierderea vederii
• afectarea vaselor picioarelor, cu dureri puternice la mers, si progresiune posibila pana la gangrena.

Efectul menopauzei asupra HTA

Cresterea tensiunii arteriale dupa menopauza este datorata in parte schimbarilor hormonale specifice. De aceea, ar fi logic de asteptat ca tratamentul de inlocuire hormonala sa mentina acest avantaj si dupa menopauza; in mod surprinzator, nu numai ca acest fenomen nu a fost observat, dar au fost chiar exprimate temeri ca tabletele de hormoni feminini ar putea creste tensiunea arteriala. Cand apar, cresterile tensionale sunt in general modeste si dispar la incetarea tratamentului hormonal (deseori necesar pentru calmarea simptomelor menopauzei, precum valurile de caldura, uscaciunea vaginala excesiva, etc.). In general, fiind vorba de forme blande de HTA, nu este nevoie de tratament antihipertensiv ; cu toate acestea, la femeile predispuse, poate fi declansata HTA “in toata regula”, care se impune tratata. De aceea, dupa inceperea tratamentului hormonal, TA trebuie urmarita cam o data pe luna, iar mai apoi tot la 6 luni.

Data viitoare : despre masurarea corecta a tensiunii arteriale si despre tratamentul HTA

Turkmenistanul după Niazov, un nou Dubai? – trei întrebări, Matei Păun răspunde

mai 26th, 2008

Fosta republică sovietică Turkmenistan a fost până la sfârşitul lui 2006, timp de 15 ani, sub dictatura absolută a preşedintelui Saparamurat Niazov, care a guvernat ţara până la moartea sa neaşteptată. Cultul personalităţii sale îl rivalizează pe cel al fostului lider nord coreean, Kim Ir Sen. Corespondentul nostru economic Matei Păun, întors recent din Turkmenistan, împărtăşeşte câteva impresii de acolo.

1. Cum s-a schimbat Turkmenistanul dupa moartea dictatorului Saparmurat Niazov?

Turkmenistanul e în schimbare, ceea ce în sine este o deplasare tectonică, în comparaţie cu cei 15 ani de dictatura de tip nord-coreean. Statuile suflate în aur ale fostului preşedinte, căruia îi plăcea să se intituleze “Turkemnbashi – tatăl tuturor turcmenilor”, au început să fie înlăturate. Ȋn şcoli, curriculum-ul, care fusese redus la maximum în tentativa de a-i împiedica pe tinerii turcmeni să dobândească o educaţie şi să meargă la studii în străinătate, este modernizat şi actualizat. A început să fie introdus şi internetul. Sunt revigorate relaţiile politice şi economice cu alte state. Ȋncet, dar sigur, Turkmenistanul s-a angajat pe calea schimbării radicale. Are potenţialul să devină un alt Dubai – dacă va reuşi sau va eşua în tentative de a-şi împlini potenţialul, rămâne o întrebare pentru deceniile următoare.

2. Ce importanţă politică, economică şi strategică prezintă Turkmenistanul?

Turkmenistanul este la răscrucea mai multor ambiţii geopolitice. Rusia, China, India, Pakistanul şi Iranul se luptă toate pentru bogăţiile sale. Statele Unite şi Uniunea Europeană nu se lasă mai prejos nici ele, concret se bazează pe gazul din Turkmenistan pentru plănuita conductă Nabuco. De altfel, Turkmenistanul este un exemplu al “Marelui Joc” – în care “Marile Puteri” se luptă pentru acces la vastele sale resurse de energie. Faptul că e curtată de atât de mulţi e o şansă istorică pentru o astfel de ţară mică şi, din punct de vedere istoric, izolată.

3. Ce ar avea de câştigat România şi Republica Moldova din relaţiile cu Turkmenistanul?

Pentru România mai ales, Turkmenistanul ar putea fi o importantă ocazie de a-şi diversifica sursele de energie în afara Rusiei. De asemenea, tradiţia României în sectorul petrol-gaze poate fi utilă, în condiţiile în care Turkmenistanul caută să-şi extindă masiv capacitatea de producţie. România se poate prezenta ca o ţară mică-mijlocie care poate oferi mult, fără a ameninţa Turkmenistanul cu copleşirea. Forţa de muncă subocupată aMoldovei s-ar putea dovedi un rezervor de oameni educaţi şi vorbitori de rusă, de care Turkmenistanul are nevoie. Din păcate, România s-a dovedit incapabilă să genereze politici externe ca să-şi poată urmări interesul naţional. Politicile României sunt reactive, în cel mai bun caz, nu pro-active.

(Dez)acordul limbii portugheze

mai 26th, 2008

După ce a redus deficitul bugetar de la cote alarmante la un nivel acceptabil, dupa ce a adus Portugalia în rândul ţarilor cu creştere medie în Uniunea Europeană, după ce a rezolvat problema miilor de portughezi care aşteptau de ani de zile o simplă operaţie la ochi trimţându-i tocmai în Cuba, ce s-a mai gândit guvernul socialist de la Lisabona să facă?

A dezgropat un proiect vechi de acum 18 ani şi a născocit un decret-lege, aprobat între timp şi de Parlamentul Portugaliei, unde socialiştii deţin majoritatea absolută, prin care limba portugheză suferă câteva schimbări ortografice importante.

Acordul ortografic este un vis de demult al ţărilor de limbă oficială portugheză, 8 la număr, născut din dorinţa de a uniformiza, artificial, spun criticii, limba poetului Camões.

Susţinătorii proiectului afirmă că limba portugheză nu are decât de câştigat la nivel internaţional, numărul vorbitorilor de portugheză depăşind 200 de milioane.

Argumentul este atacat de critici pe motivul logic că uniformizarea grafiei nu va spori numărul de vorbitori, aceiaşi şi înainte şi după aprobarea acordului.

Dar se întâmplă câteva lucruri bizare cu acest proiect: în primul rând este caraghios, afirmă lingviştii, să modifici o limbă prin decret-lege.

Limba este un organism viu, are un parcurs dictat numai de utilizatorii ei în viaţa de zi cu zi.

Influenţa Braziliei

Iar pe de altă parte, principalele diferenţe între diferitele versiuni de portugheză, din Brazilia, Portugalia şi fostele colonii din Africa, sunt la nivelul gramaticii şi vocabularului şi nu la cel al grafiei.

Este adevărat că operele literare produse în Portugalia, pentru a fi publicate în Brazilia, de exemplu, trebuie să fie revizuite şi adaptate la vocabularul şi la regulile gramaticale ale portughezei locale, dar portughezii sunt mai toleranţi şi chiar se amuză citind literatura braziliană în varianta originală pe care o şi numesc cu oarecare duioşie “portugheză cu zahăr”.

La fel de ciudat este că cea care va suferi mai multe modificări este tocmai portugheza vorbită în Portugalia, adică portugheza-mamă.

Aproximativ 1,50% din vocabularul portughez îşi vor altera forma, în vreme ce doar 0,40% din cuvintele din versiunea braziliană vor fi afectate de noile reguli de scriere. Alfabetul portughez se îmbogăţeşte şi el cu trei noi membri: “k”, “w” şi “y”, care există deja, dar numai în cuvinte de provenienţă străină.

Rolul guvernului

Problema este că, incredibil dar adevărat, în Portugalia nu există o instituţie similară cu Academia Română care să-şi pună ştampilă de calitate pe asemenea măsuri.

Şi nici măcar singurul organism competent în materie, Societatea Limbii Portugheze, nu a fost consultat. Este vorba, deci, de o decizie politică, un “cadou diplomatic” oferit Braziliei, după cum l-au numit câţiva intelectuali portughezi de seamă care au şi iniţiat o petiţie on-line, semnată până la această dată de circa o sută de mii de persoane.

Acuzaţie întărită şi de criticile editorilor de carte din Portugalia care întrevăd în noul acord o ocazie unică pentru expansiunea editurilor braziliene în ţările africane vorbitoare de portugheză.

Schimbare neaplicabilă?

Cert este că, în dulcele stil “un pas înainte şi doi înapoi”, atât de drag socialiştilor portughezi, şi această lege permite interpretări şi abateri: este prevăzută o eprioadă de adaptare de şase ani, şi de-abia după zece ani legea va deveni efectivă.

Tocmai de aceea nu este luată în serios nici de edituri, nici de profesori universitari de seamă şi nici, mai ales, de scriitori importanţi precum premiul Nobel José Saramago & Co.

Unul dintre iniţiatorii legii spunea chiar că, până la urmă, fiecare va putea scrie cum va crede de cuviinţă, atâta vreme cât literatura este fructul libertăţii de exprimare şi gândire.

Atunci, la ce bun, se întreabă oamenii de cultură portughezi, o lege şchioapă, caraghioasă şi sortită eşecului?

Dar oricât s-ar revolta savanţii se pare că Acordul Limbii Portugheze, verişorul portughez al lui “â” şi al lui “sunt”, va merge mai departe.

Iar mai apoi, rămâne cum am stabilit!

Lisabona, mai 2008

Negocierile de pace Siria – Israel şi Înălţimile Golan

mai 26th, 2008

Israelul şi poartă din nou, după o pauză de opt ani negocieri de pace cu Siria.

Principala problemă – Înălţimile Golan.

Graniţa Internaţională între Siria şi Israel trece la Estul Biblicei Mări a Galilei – Lacul Tiberiada, Înălţimile Golan aparţinînd pînă la Războiul Arabo-Israelian din 1967 Siriei.

În urma Războiului din 1967, Război cunoscut sub numele de Războiul de 6 zile, Înălţimile fac parte din Israel, Linia de Armistiţiu dintre cele două state trecînd la Est de Înălţimile Golan – Muntele Hermon.

Pînă în 1967 în afara unor aşezări locuite de populaţie druză, toată această zonă n-a fost dezvoltată. Localităţile şi populaţia druză au rămas pînă azi, încadrîndu-se în viaţa israeliană, dar rămînînd fidele Siriei, în sensul că nu-şi reneagă obîrşia (este un paradox al acestei populaţii fidele azi Israelului). Dacă se va ajunge la un tratat de Pace cu Siria şi graniţele vor reveni cele de dinainte de Iunie 1967, această poulaţie va redeveni Siriană, fidelă Statului Sirian.

În ultimii 40 de ani toată această zonă, cunoscută ca Înălţimile Golan, zonă cuprinsă între Graniţa Înternaţională Siriano-Israeliană de dinainte de 1967 şi Linia de Armistiţiu Israeliano-Siriană de după Iunie 1967 a fost dezvoltată, construindu-se oraşe, kibutzuri, aşezări mini-urbane (moshavuri), zone turistice; s-au construit şosele, zona a fost legată la sistemul naţional Israelian de ape, electricitate, telecomunicaţii, samd.

În timpul Guvernului Menachem Begin,la 14 dec.1981, Knessetul (Parlamentul Israelului) a votat Legea Înălţimilor Golan (The Golan Heights Law), lege potrivit căreia această zonă face parte din Statul Israel. Cu alte cuvinte Retocedarea Înălţimilor Golan ca urmare a unui Tratat de Pace trebui RATIFICATĂ de Knesset cu o majoritate de 61 de voturi, nu numai de Guvern.

Prima discuţie oficială între Israel şi Siria a avut loc în cadrul Conferinţei de la Madrid 30 octombrie 1991 (Israel, Syria, Lebanon, Jordan and the Palestinians to an opening conference jointly sponsored by the US and the Soviet Union).

Tratat de Pace Israeliano-Sirian:

Poziţia Siriei – orice Tratat de Pace trebue să se finalizeze cu Graniţa Internaţională Siriano-Israeliană dinainte de Iunie 1967.

Poziţia Israeliană – Siria trebue să intrerupă relaţiile militaro-economice cu Hezbollah din Liban
- Siria trebue să renunţe la intervenţii politice în Liban (Siria considerînd Libanul ca regiune siriană – Mandatul Francez)
- Siria trebue să reevalueze relaţiile militare bilaterale cu Iranul
- Siria trebue să garanteze că Înălţimile Golan vor fi Zonă Demilitarizată.

Din 1991 pînă azi, nici un Guvern Israelian nu a găsit o soluţie de demarare a discuţiilor, divergenţele fiind în grupările politice din cadrul Knessetului, Guvernul fiind în privinţa aceasta minoritar.

Nici azi Guvernul nu are şanse să trecă prin Knesset un Tratat de Pace cu Retrocedarea Înălţimilor Golan.

Guvernul actual încearcă demararea discuţiilor de PACE cu SIRIA.

Astăzi din ce în ce mai multe voci în analiza geo-militară se fac auzite – Înălţimile Golan nu mai sunt un scut militar pentru Israel; un război viitor, este unul al rachetelor nu al tancurilor.

Experţii israelieni în politică internaţională consideră că într-un context politic viitor există o posibilitate reală de a se ajunge la un Tratat de Pace cu Siria, cu garanţiile pe care le doreşte Israelul.

Demararea discuţiilor prin intermediul Turciei s-a făcut fără declaraţii de condiţionare, finalul cunoscîndu-se – Graniţa Internaţională de dinainte de Iunie 1967.

Opinie personală – actualul Guvern Israelian condus de premierul Ehud Olmert va fi cunoscut în Istorie ca Demarator al Discuţiilor de PACE cu SIRIA în secolul XXI.

Sonetul…

mai 26th, 2008

Termenul sonet este derivat din cuvântul provençal \”sonet\” şi din cuvântul italian sonetto, amândouă însemnând cântecel. Începând cu secolul al treisprezecelea a ajuns să semnifice un poem cu formă fixă de paisprezece versuri care respectă o schemă de rimă foarte precisă şi o structură logică. Acestea s-au schimbat de-a lungul timpului. Acest articol se concentrează asupra sonetului italian sau petrarchist şi asupra celui englezesc sau shakesperean..

Sonetul italian

Regulile sonetului italian au fost stabilite de Guittone d’Arezzo (1235-1294), care a scris aproape 300 de sonete. Alţi poeţi italieni din epoca sa, incluzându-i pe Dante Alighieri (1265-1321) şi Guido Cavalcanti (c. 1250-1300) au scris sonete, dar cel mai faimos sonetist a fost Francesco Petrarca (1304-1374) În forma sa originală, sonetul italian se împărţea într-o octavă de opt versuri( formate din două catrene) urmate de un sextet de şase versuri(alcătuit din două terţine). Catrenele afirmau o propunere sau o interogaţie iar terţinele ofereau soluţia cu o ruptură clară între cele două. Cele opt versuri rimau după structura a-b-b-a, a-b-b-a. Pentru terţine existau două posibilităţi c-d-e-c-d-e sau c-d-c-c-d-c. Cu timpul şi alte variante de rimă au început să fie folosite. De obicei al nouălea vers crea o întoarcere, una volta care semnala o schimbare de subiect sau ton. Primele sonete scrise în limba engleză de Sir Thomas Wyatt and Henry Howard, Earl of Surry, foloseau schema sonetului italian, ca şi sonetele scrise de autori mai târzii ca John Milton, Thomas Gray, William Wordsworth and Elizabeth Barrett Browning. Cu toate acestea aceşti poeţi ignoră de obicei structura logică a sonetului. Poeţii englezi folosesc şi un alt picior metric, un pentametru iambic care e un echivalent aproximativ al hendecasilabului folosit de obicei pentru sonetele petrarchiene în limbile romanice cum ar fi italiana, franceza, spaniola sau româna. Un alt important reprezentant al sonetului italian este Michelangelo Buonarotti: cu o forma uneori mai putin reusita, sonetele sale impresioneaza prin forta trairilor interioare exprimate.

Sonetul englezesc

Curând după introducerea sonetului italian poeţii englezi a început să dezvolte o formulă proprie. Printre ei se numarau Sir Philip Sidney, Michael Drayton, Samuel Daniel and William Shakespeare. Aceasta formulă poartă adesea numele lui Shakespeare, nu pentru Structura consistă în trei strofe de patru versuri( catrene) şi un cuplet de două versuri. Cupletul introduce de obicei o schimbare tematică sau imagistică bruscă. Schema de rimare era de obicei a-b-a-b, c-d-c-d, e-f-e-f, g-g.

Exemplul sonetului 116 ilustrează această formă: Let me not to the marriage of true minds Admit impediments. Love is not love Which alters when it alteration finds, Or bends with the remover to remove. O no, it is an ever fixed mark That looks on tempests and is never shaken; It is the star to every wand’ring barque, Whose worth’s unknown although his height be taken. Love’s not time’s fool, though rosy lips and cheeks Within his bending sickle’s compass come; Love alters not with his brief hours and weeks, But bears it out even to the edge of doom. If this be error and upon me proved, I never writ, nor no man ever loved.

O variantă a acestei forme este sonetul spenserian, numit astfel după Edmund Spenser (c.1552-1599) în care schema de rimare era de tip a-b-a-b, b-c-b-c, c-d-c-d, e-e. exemplul este luat din Amoretti Happy ye leaves! whenas those lily hand Happy ye leaves! whenas those lily hands, Which hold my life in their dead doing might, Shall handle you, and hold in love’s soft bands, Like captives trembling at the victor’s sight. And happy lines! on which, with starry light, Those lamping eyes will deign sometimes to look, And read the sorrows of my dying sprite, Written with tears in heart’s close bleeding book. And happy rhymes! bathed in the sacred brook Of Helicon, whence she derived is, When ye behold that angel’s blessed look, My soul’s long lacked food, my heaven’s bliss. Leaves, lines, and rhymes seek her to please alone, Whom if ye please, I care for other none.

Sonetul modern

Sonetul a devenit popular în literatura franceză şi figuri marcante ale avangardismului francez Arthur Rimbaud sau Stéphane Mallarmé au scris sonete. Odată cu apariţia versului liber (verse libre), sonetul a început să fie privit ca o formă învechită de poezie şi nu a mai fost folosit pentru o vreme de poeţi. Cu toate acestea un număr de poeţi din secolul al douăzecilea, incluzându-i pe John Berryman sau Seamus Heaney, au privit aceasta drept o provocare de a reda sonetului prestigiul pierdut. Printre poeţii care au mai scris sonete în secolul douăzeci figurează şi Edna St. Vincent Millay and Pablo Neruda.

Sonetul şi literatura română

Sonetul a fost introdus în literatura română de Gheorghe Asachi, renumit pentru interesul său arătat culturii şi literaturii italiene. Cele mai frumoase sonete au fost scrise însă de Mihai Eminescu, care a trecut printr-o perioadă de creaţie în care s-a oprit asupra poeziei cu formă fixă( sonet, glosă). Tudor Vianu numea aceasta “scuturarea ramurilor”. Eminescu folosea forma sonetului italian, petrarchist. Iată câteva exemple,din grupul celor trei sonete publicate de Titu Maiorescu:

I Afară- toamnă, frunză-mprăştiată, Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri; Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într-un ceas gîndeşti la viaţa toată Pierzîndu-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată; Dar şi mai bine-i, cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc, de somn să picuri. Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gînduri, Visez la basmul vechi al zînei Dochii; În juru-mi ceaţa creşte rînduri-rînduri; Deodat-aut foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri… Iar mîni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

II

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm, Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari şi mînă rece. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, Privirea ta asupra mea să plece, Sub raza ei mă lasă a petrece Şi cînturi nouă smulge tu din liră-mi. Tu nici nu ştii a ta apropiere Cum inima-mi de-adînc o linişteşte, Ca răsărirea stelei în tăcere; Iar cînd te văd zîmbind copilăreşte, Se stinge-atunci o viaţă de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

III

Cînd însuşi glasul gîndurilor tace, Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii — Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? Puterea nopţii blînd însenina-vei Cu ochii mari şi purtători de pace? Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind — ca-n vis, aşa vii! Cobori încet… aproape, mai aproape, Te pleacă iar zîmbind peste-a mea faţă, A ta iubire c-un suspin arat-o, Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii strîngerii în braţe — Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Printre sonetiştii romani ai secolului XX sau XXI, Vasile Voiculescu cel care a folosit schema sonetului shakesperean în volumul Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare sau recent Mircea Cărtărescu.

Felie de timp. Electorale.

mai 26th, 2008

Dupa 1990, in România s-a întâmplat unul din fenomenele cele mai ciudate din Sud–Estul Europei. După o „revoluţie” cu mulţi tineri morţi inutil şi fără a se şti clar cine s-a facut vinovat de moartea lor, s-a trecut sistematic la distrugerea iresponsabilă a ţarii, pana cand industria a ajuns la fier vechi. Au fost devalizate planificat resursele finaciare şi economiile populaţiei prin diferite genuri de operaţiuni tip Caritas si Bingo. S-au furat bănci. S-a efectuat preluarea, la preţuri derizorii sau pur şi simplu au dispărut în tăcere totală, diferitele patrimonii ale organizaţiilor comuniste, respectiv a P.C.R – ului, U.T.C. – ului, Sindicatului, Patrimoniul Coperaţiei, Patrimoniul Fondului de Ajutor Reciproc, Patrimoniul Staţiunilor Turistice şi de Tratament, hoteluri, magazine şi în ultimii ani clădiri ale foştilor proprietari, iar dupa anul 2000 furtul de terenuri intravilane şi extravilane.

Toate acestea au devent şi mai grave, prin faptul că acest imens patrimoniu construit cu mult sacrificiu, a fost lăsat să se degradeze sau a fost degradat intenţionat, pentru scăderea artificiala a valorii, păgubind România de sume imense. Un alt fapt grav a fost acela că au fost instrăinate, pe sume modice, respectiv pe şpagă mică şi de nimic, active care valorau de asemenea sume importante pentru România. Această operaţiune capătă acum conturul unei opraţiuni de masă, bine studiată, cu etape, cu oameni din umbră şi cu startul teribil de păgubos pentru Romănia, respectiv ziua fatidică a algerilor, din „Duminica Orbului”, cȃnd în fruntea României a rămas să conducă „tovărăşeşte” Ion Iliescu şi un grup dur din jurul lui. Astfel în faţă au fost împinşi în toate partidele, oameni îndoielnici ca pregatire, moralitate şi conştiinţă. Ulterior, intenţionat au fost împinşi în faţă aşa-zişii bogataşi ai ţării, persoane cu un trecut dubios, incert, neclar, fiind preluaţi de societate ca un succes al omenilor de afaceri români. Practic şi planificat, s-a trecut la cultivarea non-valorilor, hoţiei, minciunii şi şpăgii.

Mediatizarea excesivă si prelucrarea informaiţiei (ziare televiziuni etc.) şi perindarea unora aşa-zişi anchetaţi prin sălile de judecată sau la diferite instituţii, au avut drept scop tocirea simţului de opoziţie în faţa acestor fenomene şi descurajarea sub toate formele, a coagulării unei societăţi civile bine structurată. Astăzi cetaţeanul începând de la cel care termină studiile şi până la pensionari, au devenit cetaţeni – robot. Mulţi din ei sub diferite forme sunt asistaţi social, ei constituind o masă de manevră pentru partide. Ceilaţi sunt aduşi la numitorul comun, să taca, să nu voteze sau să emigreze. Astfel alegerile au căpătat un carcater de circ naţional, necredibil, cu oameni care privesc viitorul ca pe ceva incert şi fără soluţie. România trăieşte astăzi un fenomen al alegerilor ca cel din perioada postbelică.

În fapt suntem o ţară cu o mentalitate din acei ani. Astăzi, sub o formă sau alta în proporţie de peste 80 la sută, sunt personaje în instituţiile statului şi partidele politice, respectiv pintre o mare parte a aşa zişilor oameni de afaceri, care continuă să devalideze România. Consecinţele se propagă şi în viitor, continuând să fim o ţară fără infra-structură, cu milioane de săraci, ultima în toate topurile ca nivel de trai şi prima în cele cu caracter negativ, cu cetăţeni cu o cultură politică de cea mai slabă calitate, cu pomeni electorale. Ei, cum ar spune Caragiale, cam aşa stau treburile prin târg. Acum să ne aplecăm urechea şi către omul simplu care nu ştie el prea multe despre politica din spatele uşilor închise ci despre cea de fiecare zi în care trebuie să se trezească şi să întâmpine o nouă zi cu speranţa că într-o zi… va fi mai bine.
- Ia, neamule mititelu`! Răcoreşte sufletul cu o bere rece. Ia d-aci, de la Vasile bă, neamule. Neam de neamul tău, n-a văzut aşa preparate. Uite micu` şi ardelul că vi-l dă băăăă … P. S. D. – ul!
- Na, frate ţărane că acum o duci bine. Pune cârnatul pe masă şi nu te du` acasă! Trage o sârbă mare şi bagă aici tare. Ia cârnatu`, ia tricoul, ia şi şapca ca nu te plouă. P. N. L. – ul dă de toate, ia de aici şi tu nepoate!
- Că este, noi dăm la intelectuali. Că facem şi punem şi vopsim feţele blocurilor. Dăm pomană la revelioane, să se distreze şi pesionarii. Eu primar de legislatură, să mă votaţi să mai dau o tura.
- Noi vă dăm infrastructură, ia d-aci pănă atunci o prăjitură! Vă punem borduri să ajungă! Nu vă lăsaţi bă frate, că noi o să vă dăm de toate. Băgaţi hârtia la vot, că noi o sa le dăm peste bot. Noi suntem PD -ul cel tare şi vom duce ţara la soare răsare!
- Bă neamule, vă spui io că dacă mă alegeţi veţi fi fără TVA şi o s-o duceti regeşte! Votaţi-ne pe noi, că noi “conservăm” ce nu au luat alţii, avem grijă să punem de-o parte. PC – ul este viitorul, el este tot timpul cu poporul!
- Trăiască Steaua. Bă! Eu vă spun că mi-a dat Dumnezeu. Şi eu dacă vă spun, ajung preşedinte şi vă fac să aveţi minte. Bă! Dacă mă alegeţi pe mine, veţi fi tot mai bine. Vă spun eu. Noua Generaţie pentru neam şi ţară. Veniţi la pomană publică cei fără mâncare să vă fie cu săturare. Frate te fac membru benevol, dar ia de aici mâncare de un pol! Nu poţi lua mă neică, că nu ai semnat pe hârtiucă. P.N.G.- ul este tănara generaţie cu noi în frunte, votaţi-ne şi veţi avea mai multe!
- Hoţii au furat ţara. Vă spun eu! Eu şi cu oamenii din structurile de securitate, am primit un raport în care această ţară a fost pusă la mezat. Ungurii sunt de vină. Ei au prăpădit această ţară. Alegeţii pe ai noştri şi în căteva luni, voi scăpa ţara de hoţi. P.R.M. -ul este leul. El este puternic şi nu vă dă pomană, ci va scăpa ţara de boală!
- Domnule moderator eu ca avocat, vă spun că ştiu şi cunosc legile. Voi face din capitala României o capitală Europenă. Eu ……
- Domnule avocat, vorbiţi de o jumătate de oră. Vă rog lăsa-ţi şi pe ceilaţi să vorbescă.
- Staţi să termin. Am viziunea unei ….
- Domnule dar vă rog, aveţi un pic de răbdare să spună şi dănsul un cuvânt!
- Domnule, vă spun că trebuie să mergem pe principii noi. Tot ce a fost pănă acum, vă spun că a fost făcut prost. Eu am informatii că…….
- Bine, înţeleg, inţeleg dar mi se pare Domnule că P.I.N.- ul …… numai cu acea membră din Oltenia parcă secretară… A da, senatoare soţie de primar, nu cred că veţi reuşi… să faceţi ceva…?
– Staţi un pic domnule, să vă explic eu. Dacă reluăm relaţiile cu Rusia, economia va merge foc şi capitala, Bucureştiul, brici!
- Bree, nea Vasile ce zici de ăştia? Au luat-o razna rău de tot. Eu mă duc la fiecare să mănânc cârnatul, mielu`, mitititelu`, să iau sacoşa şi să beu berea şi la vot nu mă duc, că toţi sunt hoţi.
- Eu, băi Ioane, nu mănânc dă-i în măsa, că am de-o ciorbă, dar stii tu că eu sunt cu social democaraţii… am pus-o bine întodeauna. Am chioşcul meu. Ăştia sunt băgaţi peste tot. Aşa că eu lor le dau votul. Mă orientez şi eu, că mai este până la alegeri.
- Greu, domnule, se mai mişcă ţara asta, greu de tot. Nu ştiu ce vom face. De 18 ani nu sunt în stare să facă o autostradă de la cap la cap. Nu sunt în stare să facă un bulevard ca lumea. Uită-te şi dumneata, ăsta este centru de capitală? Uite colo blocul ăla de sticlă de birouri, cade ca naiba în dreptul clădirii aleia vechi, care dacă ar fi renovată …. Nu ştii domnule pe cine să mai votezi, dacă să mai votezi. Au zăpăcit ţara asta.
- Bă chioruleee, nu vezi că intri în mine băăăăăăă? Dă la dreapta după tramvai!
- Da ce bă, te vazuşi în Merţan şi ai prins glas?
- Auzi, bă! Ia ţine tu ciocul mic că acum mă dau jos la tine şi te fac una cu maşina. Ce ţi-ai pus şi portocalul în geam? Crezi că ieşiţi voi, bă? Nu bă, că pe ţară noi suntem. Şi vezi să nu mă dau jos că fac mineriadă cu tine!
- Domnule nici pe trecerea de pietoni nu mai ai loc de maşini. Ai naibii au furat până n-au mai putut şi au umplut străzile cu maşini. Economie ioc. Venituri din producţie, ha ! Dacă n-ar fi ăia peste 3 milioane de afară să trimită bani în ţară … hehehe… vai de mama noastră. Nu mai vorbesc că primim şi fonduri, dar unde se duc şi ce guri le înghite … nu ştiu că tare nesătule sunt. Măi, Marioaro dă-te tu mai la o parte că te omoară ăştia, dau peste tine. Stai să vină verde. Ce zici pe cine votăm ? A sunat Sonia ieri seară şi se plângea că o cam doare capul. La Madrid parcă este mai cald. Săraca a învăţat atâţia ani şi acum este servitoare în casă.
- Votăm pe dracu` Victore! Nu vezi că se votează între ei? Cine mai crede în urnele alea şi că nu cad la învoială cu împărţirea voturilor?
- Ai noroc Eugene. Ce faci ai reuşit să găseşti post?
- De unde să găsesc, că cer experienţă. Şi ai mei mi-au zis că nu mai rezistă. Să fac într-un fel şi să mă descurc. Şi au dreptate, măi. Ştii m-am gândit să plec în Italia, cu toate că nici acolo nu este acum rost de ceva pentru ce am terminat eu. Acum după ce ne-am făcut de râs cu furturile, violurile şi alte alea, ce crezi că se uită la noi cu braţele deschise? Uită-te la alegeri. Vezi cine se perindă pe sticlă? La vremuri noi personaje uitate de istorie, respectiv copii lor, rudele sau neamurile. Pe ăştia nu poţi săi schimbi până mor. Apoi copiii lor ce să mai zic …. Plec şi gata!
- Domnule Preşedinte! Vă spun eu că primăria este a mea. Am oamenii mei. Am toţi directorii din serviciile publice. Eu dau o primă la salariaţi şi am deja mii de voturi Dar dacă câştig trebuie să le mărim diurna şi să închidem ochii cu plecatul prin străinătate. Pe cei din învăţământ i-am prins cu inspectorul general. Este vulpe bătrană de mulţi ani. Vrea şi el un teren să facă casă la fii-sa. Problema usoară. Nu ?
Uite aşa, mă frate se puse de alte alegeri şi alte minciuni, pe alţi bani furati sau duşi pe apa sâmbetei, încă patru ani de acum încolo. Oamenii nu înţeleg că, sloganul “veniţi la vot” este o mare cacialma. Pe cine să votezi? Se rotesc între ei. Oamenii ar trebui să se trezescă şi să reacţioneze zilnic. Să comenteze când li se face o nedreptate, să sesizeze organele statului sau chiar pe acestea la diferite instituţi europene, în general să înceapă o opoziţie tacită şi în masă împotriva celor care încalcă legea. Dacă nu se va întimpla lucrul acesta, nici de acum în mulţi ani de zile, nu vom reuşi numai prin vot să scoatem acestă ţară la liman.

autor Viorel Muha

padure

mai 26th, 2008

Don Carlos, de Friedrich Schiller

mai 26th, 2008

Don Carlos, de Friedrich Schiller

Acest poem dramatic în cinci acte exprima, sub aparenta personajelor din secolul al XVI- lea spaniol, dorinta de libertate a autorului.
Pentru a scapa de iubirea sa nefericita pentru Elisabeta, cea de-a doua sotie a tatalui sau, regele Filip al II-lea, tânarul print Don Carlos doreste- la sfatul prietenului sau, marchizul de Posa- sa plece în Flandra ca sa dea libertate popoarelor asuprite. Regele refuza. Printesa Eboli, ducele de Alba si Domingo, duhovnicul regelui, urzesc intrigi îndreptate împotriva lui Don Carlos si a reginei. Marchizul de Posa, care, devenit sfetnic al lui Filip, încercase în zadar sa-l convinga pe acesta a da libertate poporului, îsi sacrifica propria viata pentru a-si salva prietenul, pe Don Carlos, de banuielile care apasau asupra lui. Vazând în fiul sau un continuator al idealului de libertate care îl animase pe marchizul de Posa, regele îl trimite pe Don Carlos în fata tribunalului Inchizitiei, care îi va hotarâ moartea.

Înflacarata pledoarie pentru libertate pe care Schiller o pune în gura lui Posa exprima idealurile progresiste ale vremii poetului.

Actul III
Scena 9

Posa
(cu înflacarare)
Stiu!
Da, stiu. O, dati-ne-napoi
Ce ne-ati luat! Lasati, marinimos
Cum trebuie sa fie-un om puternic,
Sa curga fericirea peste lume
Din cornu-mbelsugarii dumneavoastra.
Lasati în tara asta sa-nfloreasca
Si sa dea roade spiritele. Dati,
O, dati-ne-napoi ce ne-ati luat!
Fiti peste milioane de regi rege!

(Se apropie cu îndrazneala de rege si îl priveste tinta cu priviri înflacarate)

Fiti pentru noi un glorios exemplu
De ceea ce-i adevarat si vesnic.
O, niciodata, niciodata-un om
N-avu prilejul sa-ntrebuinteze
Puteri atât de mari, dumnezeieste.
Toti regii Europei se închina
În fata Spaniei. E vremea, sire!
Pasiti în fruntea regilor Europei.
O trasatura de condei si lumea
O fauriti din nou.Dati libertate
Gândirii!
( I se arunca la picioare)
Regele
(uimit, îsi întoarce la început fata, apoi si-o îndreapta iar spre Posa)
Ce ciudat entuziast!
Ridica-te…Ridica-te
Posa
Priviti
Natura-n toata maretia ei!
Pe libertate este-ntemeiata.
Si ce bogata-i ea prin libertate!
El, ziditorul cel atotputernic,
Arunc-un vierme într-un strop de roua
Si chiar în spatiul mort al putrezirii
Da drumul unei libere vointe.
Creatiunea dumneavoastra însa
Ce strâmba e si ce saraca este!
O frunza daca a fosnit, stapânul Crestinitatii tremura de frica.
Orice virtute-o contemplati cu teama.
El însa, ca sa nu nelinisteasca
Fiinta splendita a libertatii,
Mai bine lasa-n cosmosul sau hoarda
Cumplit-a raului dezlantuita.
Artist suprem, pe el nu-l vede nimeni;
Se-nvaluie modest în legi eterne.
Un om cu spirit liber pe acestea
Le vede, dar pe dânsul nu, si-si spune:
“De ce un zeu? Mi-ajunge lumea-n sine”.
Nici o evlavie nu-l proslaveste
Mai bine decât pângarirea asta
A unui spirit liber.

Regele
Si ai vrea
Sa-ncerci sa-ntruchipezi acest model
Sublim în oameni din regatul meu?

Posa
Aceasta sire, numai dumneavoastra
Puteti s-o faceti. Haraziti puterea
Regeasca numai fericirii
Popoarelor, puterea asta care
Fu pân-acuma harazita numai
Splendoarei tronului. Dati omenirii
Nobletea ei pierduta. Cetateanul
Sa fie iar ce-a fost, adica telul
Coroanei sa nu aiba nici o alta
Îndatorie decât sa respecte
În ceilalti drepturi ca si ale lui.
Când omul sie însusi o sa fie
Redat si va sti iar cât pretuieste
Si va-nflori pe lume libertatea;
Când, sire, din regatul dumneavoastra
Veti face cea mai fericita tara
Din lumea-ntreaga, da, atunci veti fi
Dator sa cuceriti întreaga lume.

Reprezentant, prin prima parte a creatiei sale, al miscarii “Sturm und Drang”, prieten si colaborator al lui Goethe, Friedrich Schiller (1759-1805) s-a impus prin dramele sale de generoasa revolta împotriva tiraniei (Hotii, Conjuratia lui Fiesco la Geneva, Intriga si iubire, Don Carlos, Wilhelm Tell), prin trilogia de inspiratie istorica Wallenstein, prin balade (Inelul lui Policrat, Cocorii lui Ibicus), oda Catre bucurie, studiile sale de estetica (Scrisori despre educarea estetica a omului, Despre poezia naiva si sentimentala) si prin lucrarile de istorie.

Provincialism fara frontiere

mai 26th, 2008
Jocuri provinciale in SUAJocuri provinciale in SUA

N-as vrea sa se creada ca ne inchipuim ca, in misiunea si vocatia catre care tindem in ultima vreme, echipa de editori ACUM ne credem „buricul pamantului”. Nu de alta, dar in principalele reactii negative pe care le avem din partea cititorilor, unii dintre ei chiar vechi colaboratori, unii dintre ei chiar demisionari, ceea ce ni se reproseaza este scaderea pragului de toleranta fata de imprecizie, atunci cand autorii pretind ca relateaza fapte autentice, fata de neclaritate, atunci cand ar fi simplu de explicat in limba romana, fata de intoleranta insasi. Asa cum v-ati astepta, aceste reprosuri nu vin sub forma de intrebari, la modul „ce se intampla?” ci pe o larga paleta coloristica, dupa cum ii lasa inima pe cei ce au decis sa se simta ofensati: de la luat peste picior si pana la injuraturi – fiecare, pe limba pe care o intelege cel mai bine, care-i este mai apropiata de viziunea despre lume, educatie, comunicare.

Ce releva audienta ACUM, pe de alta parte? Cresteri la toate capitolele: vizite unice, timp petrecut de utilizatori pe sit, numar de vizite noi. Numai la acest din urma capitol, in ultimele doua saptamani s-a inregistrat o crestere de 40%.

Prin urmare, batalia reinceputa cu forte proaspete cu provincialismul atrage si adauga credibilitate acestui grup de voluntari raspanditi in lumea intreaga, facand ca din ce in ce mai multi cititori sa fie interesati de subiectele prezentate si, in ultima instanta, sa gaseasca ceva de citit in saptamanalul electronic. E chiar atat de simplu – nu doresc sa ma refer aici la calitatea articolelor unei intregi serii de noi colaboratori – se va vedea in lunile urmatoare care este impactul ei: masurabil, de catre un auditor independent (Google Analytics).

Pornisem de la ideea ca stim ca nu suntem unici. Nici provincialismul romanesc nu este unic. O simpla inventariere a unor regiuni de pe mapamond care au probleme de provincialism, si aici ne referim doar la cel geografic, despre care tocmai s-a demonstrat in editorialul anterior ca reprezinta un „Bau-Bau” in Romania, indica multiple zone cu potential conflictual, aflate la diferite temperaturi, cu probleme reale: Tasmania, Quebec, Kashmir, Irlanda de Nord, etc. Fata de acestea si multe altele, Transilvania este o oaza de civilizatie, pace si bunastare, pe un teren solid si pe care, fara a ignora pericolul provincialismului, dialogul este posibil oricand.

Dar va invit sa meditati pentru cateva clipe la multiple alte forme de provincialism, care nu au nimic de a face cu geografia: convingerea ca doar religia ta este *cea buna*; sentimentul ca faci parte dintr-un „popor ales”; parerea ca gusturile tale artistice sunt cele corecte; intelegerea deformata a democratiei, limitata la „minoritatea se supune majoritatii” dar fara a lua in calcul drepturile minoritatilor; apetenta pentru obtinerea de drepturi, chiar atunci cand facem parte din societati constitutionale bazate pe egalitatea cetatenilor in fata legii, prin mita, coruptie si diversele alte forme de inselatorie. In realitate va invit sa adaugati opinii privind acest tip de provincialism, care nu tine seama de evolutia gandirii omenesti, de dezvoltarea societatii, de descoperirile stiintei, de insesi invatamintele istoriei care se acumuleaza. Pe romaneste, ar trebui sa fiu „intr-o ureche” ca sa afirm ca aceste forme de provincialism sunt tipic romanesti. Le-am intalnit pretutindeni in lume, in tarile cele mai avansate!

Deci asa precum aceste forme de provincialism nu sunt unice, nici noi nu suntem unici luptand impotriva ei, si stim asta. O stiu si cei care ne descopera si care inteleg cat de diferit este ACUM fata de presa din Romania – cea care a avut un demaraj atat de spectaculos dupa Decembrie 1989 dar care s-a retras in cotlonul provincial in care se afla azi. La ACUM trebuie sa facem un efort real ca sa oferim publicului mai mult decat ii ofera presa din Romania, aservita in majoritatea ei unor grupuri de interese (o alta definitie a provincialismului). Ceea ce trebuie sa facem insa, este sa luam ca model publicatii care inseamna ceva, jurnalisti care sunt trup si suflet in slujba publicului si nu fac din asta un „capat de tara” nici macar cand sunt acuzati de diverse metehne.

Desigur, cine mai suntem, daca renuntam la provincialism? Unde se duce identitatea noastra? Ce ESTE de fapt identitatea noastra (inclusiv ca romani)? (De exemplu: este crestinismul ortodox o parte din identitatea romaneasca autentica?). Sunt intrebari la care astept comentariile dv.!

Nu pot sa nu inchei cu opt cuvinte care imi revin obsesiv in minte, gandindu-ma la antidotul provincialismului: „Fii schimbarea pe care o doresti in lume” (Mahatma Gandhi).

Prozac

mai 23rd, 2008

am trimes tobosarii padisahului sa te inveseleasca
stam toti la usa cortului tau asteptand trezirea
care vine cu pasi de carciumareasa
prin rasaduri inalte de marijuana
tocmai fumasem un joint cu soldatul X
ce imi povestea de familia lui
de anxietatea gloantelor ce ne trec prin piept
cutitele indragostite de noi,
minele plasate la cotiturile sufletului
capacanle temporale pe care scrie prozac
toate astea
si mai presus de ele haoticul moliciunii tale
ma faceau sa invat logica si geometrie
faramacie, logopedie si transhumantza
nimic nu ma linistea
decat primul zambet al diminetii
cand te intindeai cocheta
felina si indiferenta
la vederea pandemoniului…

Cârciuma de pe Strada Trei

mai 23rd, 2008

Rătăcit, încerc să mă adun
De pe drumuri.
Nu am pe cine întreba.
Nici fantome nu au mai rămas.
Mă abandonez inerţiei;
Piatră care zboară prin sine.
S-a închis cârciuma de pe Strada Trei.
Sufletul mi se răceşte ca un cadavru
Părăsit într-o noapte în capelă
Cu patru babe la căpătâi.
Nu-mi mai aduc aminte unde mi-am lăsat
Biletele pentru loterie.
Azi e ultima zi şi le pierd.
Nici de această dată nu voi ieşi la lumină!
Dinspre miază-noapte licăre Steaua Polară.
Mai sunt câteva ore până mâine.
Dar mai sper;
Vor deschide!

Dan David, Los Angeles, Martie-08-2007

Altă furtună

mai 23rd, 2008
ZeegrassZeegrass

Din când în când, stau şi mestec cu linguriţa într-un pahar cu apă-să fac furtuni.

Toată viaţa a vrut să fie băgat în seamă. De când era în liceu spera că într-o zi va veni cineva la el şi îi va propune să colaboreze.
Apoi, în facultate, prietenul lui i-a zis de întâlnirile lui cu Burlacu şi el l-a implorat să-i faca lipeala.
Cum-necum, fapt e că lipeala nu s-a făcut.
Eu cred că nu prezenta nici un interes. Nu era sclipitor, aventuros sau inteligent şi, în plus, era total lipsit de subtilitate. Dădea cu mucii în fasole.

După repartiţie a ajuns la un institut de cercetări, într-un loc călduţ, nefăcând mai nimic.

Într-o zi, un coleg de-al lui l-a văzut completând un formular şi l-a întrebat:
-Şi tu?
Apoi a văzut pe biroul colegului un formular de adeziune.

Pentru el, însă n-a fost să fie.
Formularul lui era cu totul altceva.

Apoi, a venit Revoluţia.
O scurtă vreme a respirat uşurat – există Dumnezeu! Slavă lui că nu m-au racolat!
Crăciun, Sărbători, acatiste.

După micile răzmeriţe şi câţiva ani în care s-a descurcat vânzând de toate, România a intrat în Europa, şi s-a anunţat că fiecare putea să-şi vadă dosarul.

Cum avea timp, a prins ultimul tren şi şi-a cerut dosarul. Voia şi el să vadă ce ar fi trebuit să facă dacă ar fi fost cooptat.

Rămase uimit cât de mult loc ocupa în viaţa atâtor oameni…
Inclusiv în viaţa lui Burlacu…
Ataşată de fişa lui consistentă găsi adeziunea pe care o visase atâta vreme.

„Când e să se aleagă prafu” zic, şi mestec în paharul meu cu apă.

RONDEL

mai 23rd, 2008

Visez că zbor, dar tot mai rar,
mi-e susul jos când mă rotesc,
sunt tot mai greu de pământesc
ca o sfârlează de arţar

închid pleoapa – în zadar,
aripile nu îmi mai cresc:
de-atâtea nopţi îmi amintesc
visul de-a zborul, tot mai rar

de la o vreme nici măcar
nu mi se pare nefiresc
că nu am pene de icar
peste livadă să plutesc
sau din florar în cireşar:
visul de-a zborul? tot mai rar…

Luptători pentru o cauză nobilă sau criminali de drept comun? – o istorie culturală a terorismului

mai 21st, 2008

Terorist pentru unul, luptător pentru libertate pentru altul – este o sintagmă deja înecetăţenită, care dovedeşte dificultatea abordării fenomenului terorist.

Şi totuşi, istoricul britanic Michael Burleigh nu s-a temut de provocare şi a scris o carte “Sânge şi furie – o istorie culturală a terorismului” (Harper Press, 2008) în care trasează istoria fenomenului de la mijlocul secolului al XIX-lea până în zilele noastre.

Deşi terorismul este legat aproape întotdeauna de cauze ideologice, Burleigh nu-şi ascunde niciun moment dezaprobarea, ba chiar aversiunea faţă de terorişti, oricine ar fi ei, acuzându-i nu numai de fapte criminale, care ţin de multe ori de dreptul comun, dar şi de mizerie morală.

Istoricul britanic îşi începe excursul istoric în jurul anului 1850, în Irlanda colonizată de britanici, unde a luat naştere mişcarea separatistă Phenian, în opinia autorului prima mişcare teroristă demnă de fi numită aşa.

Aici regăsim toate elementele cunoscute în ziua de azi, de la obsesia pentru explozivi, la atentatele sinucigaşe şi folosirea Statelor Unite pentru adunarea de fonduri.

Terorismul stângist

Rusia intră şi ea în atenţia lui Burleigh prin anarhişti, nihilişti, socialişti şi bolşevici.

El reaminteşte că executarea lui Alexander Ulianov, condamnat pentru complot împotriva ţarului Alexandru al III-lea, a jucat un rol decisiv în convertirea la revoluţionarism violent a fratelui său mai mic, Vladimir, cunoscut ulterior sub numele de Lenin.

Şi tot aici, reaminteşte Burleigh, un anume Iosif Viasarionovici Djugaşvili (mai cunoscut sub numele de Stalin) a perfecţionat metodele de finanţare a mişcărilor revoluţionare violente precum jafurile împotriva băncilor, cel de la Tiflis (Tbilisi) din 30 iunie 1907 având ecouri în întreaga Europă.

De altfel, bolşevicii şi comuniştii în general aveau să fie implicaţi în acte de terorism şi sprijinirea directă a unor organizaţii radicale din lumea a treia în timpul războiului rece.

Nu au fost rare cazurile în care foştii terorişti s-au transformat în oameni de stat, iar numele lui Menachem Begin şi Ytzhak Shamir – deveniţi prim miniştri ai Israelului, Nelson Mandela – preşedinte al Africii de Sud, Yaser Arafat – lider al Autorităţii Palestiniene sau Martin McGuiness – vicelider al executivului regional din Irlanda de Nord sunt doar câteva exemple.

Dar Burleigh atrage atenţia împotiva acestui clişeu “ieri terorist, mâine om de stat” şi o spune pe şleau – “Cine-şi imaginează că Osama Bin Laden va evolua într-un Nelson Mandela, atunci are nevoie de un psihiatru, nu de un istoric”.

Burleigh demontează apoi fenomenul terorismului urban de extremă stânga din Italia şi Germania anilor ’70 – ’80, considerându-l un efect unui nihilismului unor dezaxaţi, alimentat şi consumul de droguri.

Atât banda Baader-Meinhof în Germania cât şi Brigăzile Roşii în Italia n-au avut niciun fel de susţinere în rândurile clasei muncitoare.

Burleigh este necruţător cu “idioţii utili” – acei reprezentanţi ai intelectualităţii de stânga, precum filosoful francez Jean-Paul Sartre, care şi-au exprimat simpatia pentru cauza terorismului de extremă stânga sau avocaţii care erau oricând gata să-i apere, printre ei Gerhard Schroeder – viitor cancelar al Germaniei – şi Otto Schilly, viitor ministru de interne.

Nou război rece

Dar spaţiul cel mai întins îl acordă autorul terorismului islamist, numit uneori şi “islamo-fascism” sau, cum sugerează Burleigh, “islamo-bolşevism”

Pentru prima oară, fenomenul terorist ia o amploare globală, bazată pe o ideologie religioasă, cu izvoare într-o carte sfântă considerată adevărul absolut şi imuabil – Coranul.

Generalizarea practicii atentatului sinucigaş – practic foarte greu de contracarat şi în plus foarte ieftin – comunicaţiile instantanee pe baza internetului şi mobilitatea crescută a populaţiei la scară planetară favorizează terorismul islamist.

Burleigh este extreme de critic la adresa termenului de “război împotriva terorismului” lansat de administraţia Bush, fiind de opinia, perfect logică de altfel, că nu te poţi război cu un fenomen sau cu o idologie.

El acceptă însă că e vorba de un război rece cu grupări difuze, greu de definit, care ar putea dura şi zeci de ani.

Istoricul britanic nu menajează nici Occidentul, care în numele democraţiei închide ochii la formarea pe teritoriul său, la umbra uneori a azilului politic, a unor reţele islamiste care propagă ura şi ţelul final – Califatul – refacerea statului islamic care bunăoară acoperea o înstinsă suprafaţă a globului.

Burleigh sugerează o mai bună cunoaştere între Occidentul preponderent creştin şi lumea musulmană, dar şi răbdare şi tenacitate din partea vesticilor.

Căci până la urmă, remarcă Burleigh care a scris cartea în 2007, dacă e vorba de un nou război rece, cum primul asemenea război a început în 1947, iar al doilea în 2001, suntem abia în echivalentul lui 1953…

pe malul Dunarii (2)

mai 21st, 2008

Filmul CALIFORNIA DREAMIN’ (Endless) in Marea Britanie si Irlanda

mai 21st, 2008

Directed by Cristian Nemescu

Romania / 2007 / Fiction / colour /155′ / Romanian and English dialogues, with English subtitles

With: Armand Assante, Razvan Vasilescu, Jamie Elman; Maria Dinulescu, Ion Sapdaru, Alex Margineanu, Andi Vasluianu

Produced by MediaPro Pictures. Distributed by Artificial Eye

Synopsis:
A stubborn station master confronts a NATO mission.

In 1999, a NATO train transporting military equipment is stopped in the middle of nowhere by the overzealous and overtly anti-American chief of a train station in Romania.

The transport, supervised by American soldiers, is crossing Romania without official documents, based only on the verbal approval of the Romanian government.

Set against the backdrop of the 1999 NATO bombing of Yugoslavia, the film explores the impact that the arrival of the American soldiers has on the tiny village community: historical experience, corruption, bureaucratic inefficiency and romantic interest concur in a mayhem battle of wills with tragic consequences for the village but not for the Americans. At the end of five intense days, the train resumes its journey leaving behind broken hearts, shattered dreams and a civil war.

A cinematic tour de force, as well as a poignant and hilarious comment on parochialism, intercultural clashes, and Romania’s long-term fascination with America.

“California Dreamin’ is an epic satire, with both modern-day Romania and US foreign policy firmly in its sights”. (Nick Roddick, London Film Festival)

Awards:
‘Un Certain Regard’ Award, Cannes 2007
Satyajit Ray Prize, 51st Times London Film Festival 2007

Cristian Nemescu (1979 – 2006)

When he died at 27 in a car crash which also claimed the life of his sound designer (Andrei Toncu), Nemescu was the most promising voice of New Romanian Cinema, with a distinctive directorial voice and a proven taste for life on the margins.

Having recently graduated from film school and with a number of international awards for his short films already gained, Nemescu was interested in sexuality and cinematic language.

He aimed to mix fantasy with social realism, and dreamt of walking out of the habitual realist aesthetic of Romanian cinema.

All his short films had a sexual intrigue: exploring sexuality was a way to break free from the harsh skin of the real, and to reach out to alternative human and cinematic realms. Instead of a social cinema Nemescu wanted love stories.

His cinema was not minimalist, but excessive and flamboyant – a characteristic which also emerges from his feature film, incorporating a newly-discovered interest in social and political comment.

The car crash happened late at night when Nemescu was returning home after working on the post-production of California Dreamin’ – his debut feature was also his last film.

Opening at
The Curzon Soho
99 Shaftesbury Avenue London W1D 5DY; Box Office: 0871 7033 988

The Renoir Cinema
The Brunswick, London, WC1N 1AW; Box Office: 0871 7033 991

and
Arts Picturehouse Cambridge, Cornerhouse Manchester, Filmhouse Edinburgh, IFI, Dublin.

Cum au loc duminică alegerile locale?

mai 21st, 2008
La Bucureşti afişele electorale au dimensiuni mariLa Bucureşti afişele electorale au dimensiuni mari

Pe data de 1 iunie sunt chemaţi la urne cetăţenii români cu drept de vot precum şi cetăţenii statelor Uniunii Europene care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României.

Cetăţenii români trebuie să facă dovada că şi-au stabilit reşedinţa pe raza circumscripţiei unde votează cu cel puţin trei luni înainte de alegeri.

Electoratul va alege primarii, consiliile locale, consiliile judeţene şi, în premieră, preşedinţii consiliilor judeţene.

Astfel, toţi alegătorii vor trebui să depună în urne patru buletine de vot, cei de la Bucureşti votând ca şi până acum primarul general şi consiliul general, primarul de sector şi consiliul de sector.

Cetăţenii statelor Uniunii Europene cu domiciliul sau reşedinţa în România au dreptul de a candida şi de a fi aleşi consilieri locali şi judeţeni, potrivit normelor UE aplicate deja la alegerile europene din noiembrie 2007.

Pentru consiliul local şi judeţean este utlizat votul de listă, cu reprezentare proporţională şi prag de 5% pentru partide şi alianţe politice.

Primarii şi preşedinţii de consilii judeţene sunt aleşi prin scrutin majoritar uninominal.

Este declarat ales din primul tur candidatul care întruneşte majoritatea voturilor valabil exprimate, în caz contrar organizându-se peste două săptămâni un al doilea tur de scrutin între primii doi clasaţi, fiind declarat ales candidatul care obţine cele mai multe voturi.

Alegerile sunt valabile indifferent de procentul participării la vot în circumscripţia respectivă.

Urnele se deschid la ora 7 şi se inched la ora 21, preşedintele secţiei de votare având obligaţia încheierii numărătorii voturilor în termen de 24 de ore de la închiderea urnelor.

Test electoral

Alegerile locale au loc cu numai şase luni înaintea alegerilor parlamentare şi de aceea el pot fi considerate un test în vederea primului scrutin general decuplat de cel prezidenţial.

Ȋn trecut, când votul de la consiliul judeţean era practic identic u cel de la parlamentare – proporţional de listă la nivelul judeţului şi municipiului Bucureşti – totalul pe ţară la acest tip de scrutin era un indicator extrem de relevant.

Acum patru ani, Alianţa DA-PNL-PD a obţinut 33,8%, PSD 32,7%, PRM 9%, PUR 6% şi UDMR 5,5%.

Rezultatul de la parlamentarele din toamnă a fost PSD-PUR 37%, PNL-PD 32%, PRM 13%, UDMR 6%.

Acum, sistemul electoral s-a schimbat, votarea făcându-se la parlamentare în colegii uninominale, dare reprezentarea în parlament rămâne proporţională la nivelul scorului înregistrat de partide pe ansamblul ţării.

Un indicator la alegerile locale ar putea fi totalul pe ţară al voturilor pentru preşedinţii conisiliilor judeţene şi primarului general al Capitalei.

Dar acest indicator nu e prea bun, pentru că scrutinul este majoritar uninominal cu două tururi, în timp ce în toamnă se votează într-un singur tur, iar la locale există o singură circumscripţie – întreg judeţul sau Municipiul Bucureşti, în timp ce în toamnă fiecare judeţ va fi împărţit în cel puţin două colegii pentru Senat şi cel puţin patru pentru Camera Deputaţilor.

Ȋn perioada alegerilor locale la primul tur mă voi afla în România. Cititorii îmi pot pune întrebări cu privire la desfăşurarea campaniei şi a scrutinului pe e-mail, la petru.clej@btinternet.com sau pe Skype la petru.clej.

Mai puţini est-europeni vin la muncă în Marea Britanie

mai 20th, 2008

Autorităţile britanice au acordat în 2007 cetăţenia Regatului Unit unui număr record de 164635 de persoane.

Potrivit altor datelor prezentate de ministerul de interne de la Londra, a sporit şi numărul solicitărilor de azil în primele trei luni ale anului 2008, ridicându-se la 6595, un spor de 16% faţă de perioada corespunzătoare a anului trecut.

Ȋn paralel se constată scăderea numărului persoanelor din noile state ale Uniunii Europene care s-au înregistrat pentru a munci în Marea Britanie: 45000 în primele trei luni ale lui 2008, o scădere cu 7000 faţă de perioada ianuarie – martie 2007.

Ȋn total, după 1 mai 2004 până la 31 martie 2008 s-au înregistrat pentru a munci în Marea Britanie 845000 de cetăţeni din cele opt ţări care au aderat la UE în 2004.

Migranţii au solicitat ajutor de şomaj în circa 25000 de cazuri dintre care au fost aprobate doar 5818.

Un număr de 102029 au primit alocaţie pentru copii şi alţi 58000 credite la impozitul pe venit legate de copii.

Cetăţenii din România şi Bulgaria, care nu au drept de muncă automat în Regattul Unit, au făcut 945 de cereri pentru carnet de lucrător, din care au fost aprobate 360 şi 7145 de cereri de înregistrare (pentru studenţi, lucrători pe cont propriu, dependenţi) dintre care au fost aprobate 5900.

O vedere asupra energiilor viitorului

mai 19th, 2008

Preţul exorbitant şi în creştere al Petrolului, va duce în viitorul apropiat la înlocuirea lui ca sursă energetică. Sigur că acest lucru va avea ca o consecinţă imediată o reevaluare a relaţiilor economico-politice a G8, UE, USA cu ţările producătoare.

Aurul Negru va fi înlocuit de energia solară, energia eoliană, energia valurilor (mărilor şi oceanelor), energia browniană produsă de diferenţa de temperatură între straturile marine de suprafaţă, energia atomică – microatomo centrale, etanol obţinut nu numai din porumb ci şi din cultivarea algelor în medii nonagricole (algele fiinde de fapt baza organică a zăcămintelor petroliere actuale).

Marile Termocentrale şi Hidrocentrale zonale au început deja să fie în parte înlocuite, în parte suplinite de mini centrale zonale solare, eoliene, pe bază de gaz, (actualmente pentru localităţi pînă în 20.000 de locuitori).

O mare parte din ambalaje vor fi înlocuite cu ambalaje din materii prime reciclate, reciclabile şi bio-degradante, înlocuind toate formele de ambalaje plastice ce au la bază produse petroliere.

Automobilul clasic va fi înlocuit de cel electric. În Israel deja guvernul a semnat un tratat pe 10 ani cu firma Renault-Nissan pentru acest gen de automobile, prevăzînd ca din 2010 -2011 maşinile private electrice să le înlocuiască pe cele de azi.

Aceste schimbări ne vor duce la o lume mai bună, mai echilibrată şi nu în ultimul rînd la o lume mai ecologică.

Cannes 2008 : “Festival pluvieux, festival heureux” – se şopteşte printre festivanţi

mai 19th, 2008

După câte se vorbeşte, în termeni meteorologici, al 61-lea Festival cinematografic de la Cannes, va coabita cu mila cerului, azuriu sau plumburiu.

Nu pentru că pluviometria i-ar tulbura îndeplinirea (Palatul de pe Croisette fiind şi acoperit şi ceva mai sus de nivelul mării…), ci pentru că scările şi covorul roşu, atunci când musteşte, pot declanşa emoţii nedorite şi temeri de entorse ale delicatelor glezne de stars-uri şi starlete.

Ceea ce ne asigură întrucâtva este lentoarea escaladării, nu din cauza vârstei sau a oboselii, ci pentru a lăsa mulţimea admiratorilor să-şi clătească ochii în splendoarea siluetelor, mult mai adevărate ca pe ecran.

Mulţi dintre spectatorii cu acces numai în stradă, şi-au rezervat de timpuriu locuri la marginea faimoase scări de marmură, înveşmântată în roşu aprins, pentru a nu rata faimoasa „montées de marches” consacrată elitei artistico-culturale venite de pretutindeni.

Nenumărate celebrităţi, unele de durată variabilă, au apărut pe firmament graţie acestui defileu fastuos de „ego-uri” în ţinute de seară, când clienţii se confundă cu personalul.

Al 61-lea Festival, onorat de un juriu prestigios, în frunte cu Sean Penn, va permite, printre altele, o proiecţie în premieră mondială „Indiana Jones şi regatul craniului de cristal”, realizat de Steven Spielberg şi produs de George Lucas, al patrulea episod dintr-o celebră sagă la originea unui beneficiu de 1,2 miliarde de dolari de reţetă.

Filmul, protejat ca un secret militar, n-a fost vizionat, până acum, de mai mult de zece persoane, printre care, desigur, selecţionerul Festivalului, Thierry Frémaux.

Un alt tentpoles (în vocabular hollywoodian, un film destul de important pentru a trage piaţa după sine pe timpul verii) va fi , probabil, şi filmul de animaţie ale studioului Dream Works, „Kung Fu Panda” cu vocile, nu mai puţin celebre ale Angelinei Jolie şi Dustin Hoffman în regia lui Mark Osborn şi John Stevenson, pentru care Cannes reprezintă o platformă de lansare.

Thierry Frémaux a programat o competiţie de 20 de lungi metraje. Gustul personal l-a determinat să pună faţă cu Indiana Jones, două filme fără stars-uri, „Gomora”, un lung metraj de realizatorul italian Matteo Garrone, ilustrând activităţile Camorei napolitane şi „Serbis”, realizat de filipinezul Brilliante Mondoza, amândouă contrastând cu celebritatea primului.

Cinematograful francez nu putea lipsi din această prestigioasă competiţie :
„O poveste de Crăciun” nu va lăsa indiferent juriul, mai ales că în distribuţie apare împărăteasa Catherine (Deneuve), în fruntea cortegiului, urmată de Emmanuelle Devos, Mathieu Amalric, Clara Mastroiani şi Hippolyte Girardo.

Contrar anului precedent, în ediţia 2008, România a strălucit printr-o absenţă aproape totală, atât in cadrul competiţiei oficiale, cât şi în afara ei.
Singurul film românesc, figurând la „Chenzina realizatorilor”, este „BOOGIE” de Radu Muntean.

În aşteptarea deciziei fatale a juriului din 25 mai, chestiunea ce ne frământă astăzi, la începutul Festivalului nr. 61, este următoarea: care dintre cele mai spectaculoase urcări de trepte şi cele mai admirabile siluete ne vor reapare în vis?

Minciunile nevinovate ale copilăriei

mai 19th, 2008

Aveam vreo opt–nouă ani şi locuiam cu chirie într-o căsuţă modestă prin spatele căreia, la foarte mică distanţă, treceau trenurile. De fapt, trenuri de călători treceau foarte puţine, cred că nu mai mult de patru pe zi. În schimb, cât era ziua de lungă — şi cât era noaptea de lungă — se făceau manevre cu cisternele rafinăriei Steaua Română. De pe urma acestor manevre pământul se îmbibase cu petrol, între şine şi în afara şinelor, era negru, firele de iarbă, atâtea câte mai puteau creşte, erau şi ele negre de petrol, şi, după gustul meu, totul mirosea frumos acolo.
Garniturile de cisterne treceau alene, greoaie, se schimbau macazuri, osiile scârţâiau şi scrâşneau, lucrătorii îşi strigau unul altuia, se auzeau din când în când tampoane lovindu-se între ele, iar locomotiva pufăia de colo până colo, tacticos, trăgând cisterne şi împingând cisterne şi mutându-le de pe o linie pe alta. Uneori locomotiva se nimerea să se oprească la câţiva paşi de zidul dosnic al casei noastre şi nu numai că îi auzeai foarte-foarte aproape pufăitul dar simţeai parcă presiunea enormă a aburului în întregul cazan. Dar eu aveam încredere în fabricanţii de locomotive şi în cei ce îngrijeau de ele, fiind sigur că nimic rău nu se putea întâmpla acolo în spatele casei, pe linie, cum spuneam noi copiii.
Aveam însă un prieten de aceeaşi vârstă cu mine, Dan Teodorescu, care într-o bună zi mi-a înnegurat gândurile. Mi-a spus:
— E o adevărată belea cu trenurile alea care trec pe-acolo chiar prin spatele casei tale! Ce zici, te-ai gândit vreodată ce se-ntâmplă dacă se ciocnesc între ele două locomotive? Ai auzit şi tu, se întâmplă tot felul de accidente, trenurile se mai şi ciocnesc. Ce te faci dacă se ciocnesc chiar în dreptul casei tale? Vin aşa, pe negândite una spre cealaltă, puf–puf–puf, puf–puf–puf, şi deodată, bum! se ciocnesc! Două mingi care se ciocnesc, ai văzut şi tu, sar care încotro! La fel şi locomotivele! Ce te faci dacă te trezeşti cu o locomotivă că vine şi îţi cade peste casă?
M-am uitat fix la el şi mărturisesc că m-a străbătut o undă de îngrijorare. N-a durat însă decât o clipă sau două. I-am răspuns:
— A, nu! N-are cum să se-ntâmple aşa ceva! Păi noi acolo în podul casei avem o instalaţie specială! Ceva aşa ca o rampă, ca un ghidaj, ştii! Cum se-apropie locomotiva prin aer, cum se lansează un drug de fier, ceva aşa, mare! Uriaş! Nici n-apucă locomotiva să se apropie în cădere, că — poc! a şi distrus-o! Încă din aer! Automat totul! Nu, n-are cum să cadă locomotiva peste casa noastră!
Spunând asta l-am privit ţintă şi nici n-am clipit. Ştiam prea bine că mint. Şi ştiam că şi el ştie prea bine că mint. Dar n-a făcut decât să mă privească, la rândul lui, ţintă, şi n-a scos o vorbă. Minţeam amândoi, dar era adevărat: locomotivele, ciocnindu-se, săreau ca mingile, iar eu aveam în podul casei o rampă de lansat rachete anti-locomotivă.

Ciresele toamnei noastre

mai 19th, 2008

Ma cotropesc ciresele, obrajii tai albi
mici, rumeni iesind de sub
frunze la fiecare pala de vant.

de-o parte verde crud,
intepand narile si cerul inserarii
un zvon rotund si fecund
de cealalta parte, zambet rubiniu
ce coboara pe buze ca o picatura
de miere, ca un tainic sarut
pe care t-il asez in palme.

as vrea sa iti vad mainile
pline de boabe si intrebari
precum in pruncie vei fi fost tinuta
cu cirese calzi-racoroase,
si uite… ai buzele vii

intrupand ele gandul
cu taceri de dincolo de cuvinte.

Primarul-arbitru primeşte cartonaş galben

mai 19th, 2008

Un tribunal din Ţara Galilor a condamnat un primar prins arbitrând meciuri de fobal în timp ce lipsea de la serviciu pe motiv de concediu de boală.

Keith McNiffe, care între timp a demisionat din funcţia de primar de Pembroke din vestul Ţării Galilor, a arbitrat 67 de meciuri pe întinderea a două sezoane, încasând în acest timp peste 9000 de lire sterline alocaţie de stat pe caz de boală, invocând faptul că nu poate merge.

Avocatul său a spus în pledoarie că iniţial plata ajutorului a fost justificată, după o operaţie de tiroidă şi stomac, dar a recunoscut că clientul său nu a informat autorităţile în momentul însănătoşirii.

Instanţa l-a condamnat la 18 luni de închisoare cu suspendare, 200 de ore de muncă neplătită în folosul comunităţii, 75 de lire cheltuieli de judecată şi restituirea banilor încasaţi ilegal ca alocaţii de boală.

Sentinţa constituie un cartonaş galben, la prima infracţiune de natură penală fostul primar-arbitru urmând să-l primească pe cel roşu şi să fie trimis la vestiar, adică la închisoare.

“Poponarilor!” – homosexual la Chişinău

mai 19th, 2008
“Dragostea creştină” a avut din nou câştig de cauză la Chişinău…“Dragostea creştină” a avut din nou câştig de cauză la Chişinău…

Pentru al patrulea an consecutiv, homosexualii şi lesbienele din Republica Moldova nu au reuşit să ţină o demonstraţie la Chişinău în care să protesteze împotriva a ceea ce ei consideră a fi discriminări.

De data aceasta, primarul Liberal al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, a interzis manifestaţia, fapt pentru care a primit felicitări până şi din partea adversarului său politic cel mai înverşunat, consilierul municipal Valerii Klimenko, liderul mişcării rusofone radicale, Ravnopravie.

Ȋn plus, în Piaţa Marii Adunări Naţionale a avut loc o contramanifestaţie.

Publicăm în continuare opiniile Ninei Barbu, care a fost martoră a evenimentelor de la Chişinău.

Prima mea reacţie la modul în care se comportau oamenii a fost de parcă aş fi în Evul Mediu.

Cineva din mulţimea care a înconjurat autobuzul în care erau cei câteva zeci de reprezentanţi ai minorităţilor sexuale, o voce de femeie, striga “Demonii, demonii”, … imaginar parcă asistam la o procesiune de ardere a “vrăjitoarelor” pe rug…

Cred că oamenii care au protestat împotriva homosexualilor în Piaţa Marii Adunari Naţionale din Chişinău, pur şi simplu nu înţeleg ce-i homosexualitatea.

Homosexualitatea nu este o boală contagioasă, cum îşi închipuie ei.

Şi ideea asta pe care am auzit-o mereu “de ce să iasă în stradă şi să manifesteze, să spună cine sunt?” nu ţine – sunt cetăţeni ai acestui stat şi au drepturi ca oricare altul.

Atâta timp cât nu fac nimic ilegal, sa iasă, să vorbească. Ȋntr-o societate normală există loc pentru oricine şi oricine şi-l poate găsi.

Pe de altă parte este revoltător că tocmai cei în care trebuie să ai probabil cea mai mare încredere atunci când vine vorba de securitatea personală – poliţiştii, tocmai ei au stat de-o parte şi nu au intervenit!

La urma urmei, nu homosexualii încălcau legea, ci aceia care prin forţă i-au împiedicat să-şi exercite un drept constituţional.

Mă refer la incidentul cu autobuzul homosexualilor, când a fost înconjurat şi cei aflaţi în maşină nu au fost lăsaţi să iasă.

Nu ştiu de ce, dar cel mai dur reacţionează bărbaţii (cel puţin asta am observat) şi nu femeile, atunci când vine vorba de homosexuali…de parca un gay ar atenta la masculinitatea şi virilitatea unui heterosexual.

Şi din nefericire, nu am văzut in Piatţă decât ura faţă de ei, şi nu toleranţă sau “dragoste faţă de aproapele tău”.

Ironia face ca atunci când eram în Piaţă unde protestau cei care s-au declarat împotriva homosexualilor, la un moment dat a trecut o maşină pe bulevard, iar din ea a strigat cineva: “Poponarilor!“… iar în Piaţă se aflau reprezentanţii unor organizaţii creştine şi oameni credincioşi, cu biblii în mână, cu pancarde…şi tocmai ei au fost numiţi “poponari”, cei din maşină crezând că în stradă au ieşit homosexualii…

“Mai rău ca la Moscova”

La incidentele de la Chişinău a asistat şi Maxim Anmeghichean, de la organizaţia de apărare a drepturilor homosexualilor şi lesbienelor ILGA-Europe, cu sediul la Bruxelles. Originar din Republica Moldova, Maxim ne-a împărtăşit opiniile sale cu privire la cele petrecute în capitala Republicii Moldova.

Am fost la mai multe parade sau alte manifestaţii publice LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transvestiţi) periculoase, ca cele de la Bucureşti, Crakovia, Moscova, dar niciodata nu am fost atât de şocat, cum am fost acum la Chişinău.

Chiar si la Moscova, unde spre deosebire de Moldova marşul preconizat era interzis de autorităţi, era multă poliţie în stradă, gata să intervină în caz de violenţă, şi chiar interveneau.

La Chişinău era un caz clar de violenţă, autobuzul cu participanţi la mars era blocat de maşini şi înconjurat de câteva sute de persoane foarte agresive, şi niciun poliţist nu era în jur, deşi poliţia era informată din timp.

Am avut cam 20 de persoane străine, şi mi-era cam ruşine pentru ţara mea în faţa lor.

După interzicerea de către primarul liberal al Chişinăului a demonstranţiei, am puţină speranţă că putem schimba mult din interior.

Discriminare

E dureros să spun asta, dar cred că dacă dorim un success în promovarea egalităţii, trebuie să ne punem toată speranţa acum în instituţiile europene şi procesul de integrare europeană.

Cred că evenimentele de la Chişinău demonstrează foarte clar că homosexualii din Republica Moldova sunt discriminaţi.

Aceeaşi lege este aplicată şi interpretată diferit pentru “majoritate” şi “minoritate”, în cazul dat – minoritatea homo- şi bisexuală.

Avem mai multe cazuri documentate, cind gay şi lesbiene sunt respinşi la unele posturi, concediaţi, maltrataţi… şi reacţiile politicienilor moldoveni la cele întâmplate duminică ilustrează clar discriminarea, bazată pur pe interes politic şi prejudecăţi…

Ortodoxiştii contra-atacă

Ȋn replică, prezentăm fragmente din declaraţia a două organizaţii creştin ortodoxe, care au cerut scoaterea în afara legii a organizaţiei GENDER-DOC-M, care apară depturile homosexualilor din Republica Moldova.

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din Moldova (ASCOM) şi Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Moldova (ASCOR) se arată nedumerite de modul în care o parte din mass-media a reflectat reacţiile populaţiei Chişinăului la tentativa aşa-numitului „Centru de informare Gender-Doc” de a organiza un marş în Piaţa Marii Adunări Naţionale, încălcând, în acest fel, legea cu privire la întrunirile publice, încercând să provoace dezordini de stradă, în pofida faptului că avea cunoştinţe cu privire la reacţiile populaţiei oraşului. Reamintim că Centrul de informare Gender–Doc a recurs la acţiunile sale ignorând interdicţia administraţiei publice locale, care a încercat să prevină acţiunile de violenţă.

În ceea ce priveşte modul în care acest eveniment a fost reflectat în instituţiile media, am vrea să precizăm următoarele lucruri:

a) În timpul contramanifestaţiilor nu a avut loc nici un fel de incidente şi nici un caz de aplicare ai forţei.

b) Intervenţia directă a poliţiei, în modul în care îşi dorise „Gender-Doc” ar fi putut solda cu reacţii violente şi dezordini de stradă care ar fi pus în pericol viaţa şi sănătatea cetăţenilor.

b) Contramanifestaţia nu a prezentat o expresie ai unei sau mai multe organizaţii, aşa cum s-a afirmat anterior în presă, ci a prezentat o reacţie firească ai populaţiei locale. În acest fel, toată responsabilitate pentru declanşarea dezordinilor în masă aparţine exclusiv centrului de informare „Gender-Doc”.

Nostalgicii pedepsei cu moartea nu sunt informaţi

mai 19th, 2008
Injecţia letală e cea mai des folosită metodă de execuţie în Statele UniteInjecţia letală e cea mai des folosită metodă de execuţie în Statele Unite

Rezultatele sondajului pe care l-am lansat cu privire la atitudinea faţă de pedeapsa cu moartea nu m-au surprins.

Numărul acelora care susţin reintroducerea pedepsei cu moartea este ceva mai mic decât cel al acelora care sunt opuşi.

Evident că sondajul nu e reprezentativ şi în general populaţia este în majoritate favorabilă pedepsei cu moartea, nu numai în România dar şi în alte ţări unde ea a fost abolită.

Toate ţările din Europa, nu numai cele din Uniunea Europeană, au abolit pedeapsa cu moartea, cel puţin pe timp de pace.

Pedeapsa cu moartea nu are un efect disuasiv împotriva infracţiunilor foarte grave cum ar fi omorul.

Nu voi compara rata omuciderilor din Europa cu cea din Statele Unite (care e mai ridicată în SUA), o voi compara pe cea din statele americane care au pedepasa cu moartea (în număr de 38) cu cea din statele aboliţioniste (12).

Un tabel centralizator (http://www.deathpenaltyinfo.org/article.php?scid=12&did=169) arată că pe primele opt locuri se află state care au pedeapsa cu moartea şi numai un stat aboliţionist (Michigan) are o rată a omuciderilor superioară ratei pe ţară.

Ȋn Statele Unite pedeapsa cu moartea are un efect punitiv, de răzbunare, noţiune codificată în dreptul penal al mai multor state, care au birouri ale rudelor victimelor omorurilor pe lângă procurori.

Aşadar, pedeapsa cu moartea e un capitol închis în Europa, deci şi în România.

Ca semnatară şi ratificantă a Protocolului Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind abolirea pedepsei cu moartea, România nu o mai poate reintroduce decât cu riscul excluderii din Consiliul Europei şi chiar din Uniunea Europeană.

De aceea am introdus în sondaj o opţiune “O sprijin, dar nu mai poate fi reintrodusă”, dar partizanii pedepsei cu moartea nu par să fie conştienţi de obligaţiile pe care România şi le-a asumat pe plan internaţional, căci această opţiune nu a primit niciun vot.

S-ar putea ca respectivii, descoperind această cedare de suveranitate, să tune şi să fulgere împotriva ei.

E un preţ de plătit, iar cei care, de pildă, au câştigat procese privind restituirea proprietăţilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (procese pierdute în ţară) vor fi de părere că merită.

O tensiune pusa la inima

mai 19th, 2008

Daca ma-ntrebi pe mine care este cu adevarat cheia longevitatii, am sa-ti spun ca ea consta in a evita grijile, stressul si tensiunea. Si chiar daca nu ma-ntrebi, eu acelasi lucru ti-l spun…

George F. Burns

…Iar daca crezi ca de data asta ai scapat ieftin, editia se saptamana asta poti sa nici n-o citesti, in fond cine poate evita grijile, si stressul, si ce mai scrie pe-acolo – a, da, tensiunea ?!…pai mai ales tensiunea, pe asta cum, Doamne iarta-ma, s-o eviti? – daca asa crezi, ei bine, gresesti…deci, rogu-te, citeste mai departe…

Hipertensiunea arteriala: ucigasul tacut

In caz ca n-ai observat, am sa-ti dau eu vestea: suntem fiinte imperfecte, traitoare intr-o lume imperfecta. Dupa atatea milioane de ani de evolutie, te-ai gandi ca aceasta casa ce-i drept, destul de impresionanta (unele accesorii, pe bune, sunt irezistibile…) – casa asta care se numeste corpul omenesc ar avea macar un sistem de alarma ca lumea, sa stii si tu cand se strica ceva. Alarma asta, in cazul sanatatii, ar fi durerea, numai ca si asta e cam sucita, cateodata vezi stele verzi din te miri ce (ia, acolo, cand te dai cu genunchiul in coltul patului), iar alteori, ameninta sa ia foc toata bojdeuca, si tu nu simti nimic. Nu simti celula canceroasa care poate ca a inceput sa se inmulteasca, nu simti virusul de care tocmai te-ai molipsit, si care te poate ucide, si nu o simti nici pe ea, hipertensiunea arteriala. De fapt, ea este si mai greu de depistat la timp, cu cat nu este, ca virusul, un invadator din afara, ci exagerarea unui fenomen esential vietii.

Am tensiune arteriala, deci exist…

Tensiunea arteriala (TA) este presiunea cu care curge sangele de la inima inspre organe. Scaderea ei prea pronuntata duce la privarea organelor de oxigen si de substante nutritive, iar reducerea la zero a tensiunii timp de mai mult de 4 minute este echivalenta mortii cerebrale. Valorile TA depind de forta cu care inima propulseaza sangele in artere (in caz de insuficienta cardiaca avansata tensiunea poate scadea periculos de mult, iar in situatia extrema a stopului cardiac, scade la zero) si de rezistenta pe care o opun arterele curgerii sangelui. Aceasta rezistenta se exercita prin fortele mecanice pasive si prin componenta activa reprezentata de contractia vaselor de sange, ceea ce le permite sa regleze cantitatea de sange care ajunge la tesuturi, in functie de necesitatile acestora: de pilda, in timpul efortului fizic, cand in muschi au loc arderi intense, vasele muschilor se dilata. La fel, vasele intestinelor se dilata dupa mese, pentru a putea absorbi substantele hranitoare. Deoarece inima se contracta intermitent, insa organele au nevoie in permanenta de fluxul sangvin, a trebuit gasita o solutie pentru ca TA sa nu scadea la zero intre contractiile inimii. Solutia este inmagazinarea unei parti din energia cinetica a sangelui propulsat de inima, in vasele elastice ale arterelor mari, sub forma de energie potentiala, si returnarea acestei energii catre coloana de sange din vase, atunci cand inima se odihneste. De aceea, TA se exprima prin doua valori, cea « mare » (TA sistolica, ce corespunde contractiei inimii), si cea « mica » (diastolica), atunci cand inima se odihneste. TA se masoara in unitati numite «milimetri coloana de mercur » (mmHg): cat de sus poate TA sa impinga mercurul dintr-o coloana de sticla (se foloseste mercurul, caci are o densitate crescuta ; daca s-ar folosi apa, ar fi necesara o tubulatura mai lunga de un metru !). Cand TA creste peste 140/90 mm Hg, pacientul sufera de hipertensiune arteriala.

Maturitatea se atinge atunci cand accepti ca viata e plina de tensiune…

…in speta, de hipertensiunea arteriala (HTA); e un fapt, si tot un fapt este ca partea cu acceptatul se refera la a lua la cunostinta problema, nu la a trai cu ea. Nimeni nu cunoaste cauzele HTA – daca iti inchipuiai ca sunt aceleasi cauze (dar exagerate) ca cele respunzatoare de generarea TA normale, ei bine, afla, e mult mai complicat de atat; daca stai si te gandesti, destul pentru un « episod » separat. Deci…

…Saptamana viitoare, tot despre HTA.

Studierea 3D a planetelor sistemului solar

mai 19th, 2008

Oamenii de stiinta participanti la prima misiunea europeana catre Marte, ale carei principale obiective sunt studiul compozitiei atmosferei, cartografierea suprafetei si, in premiera spatiala, studierea crustei martiene, au anuntat la data de 17-Aprilie-2008 testarea cu succes a unei tehnologii de sondare radar. Sistemul este denumit MARSIS (Mars Advanced Radar for Subsurface and Ionosphere Sounding) si este primul exemplu de tehnologie capabila sa scaneze sub suprafata planetei Marte. Radarul folosit opereaza cu frecvente joase, iar sistemul este capabil sa analizeze tridimensional suprafata si crusta planetei, pana la adancimi de 20 de km, sau chiar mai mari. MARSIS este doar unul dintre instrumentele (7 la numar) aflate la bordul sondei spatiale Mars Express a Agentiei Spatiale Europene (ESA). Sonda a fost lansata cu o ajutorul unei rachete Soyuz de pe cosmodromul Baikonur, la 2-iunie-2003, si a fost plasata pe orbita in jurul lui Marte in decembrie 2003. Tehnologiile folosite pana de curand (senzori, camere de inalta rezolutie, spectrometre, etc) in cadrul misiunilor spatiale de investigare a planetelor sistemului nostru solar, chiar daca foarte precise, permit realizarea de mapari doar la nivelul suprafetei planetelor. Pentru studierea crustei este necesar sa se coboare sonde pe suprafata acestora, sonde care la randul lor trebuie sa preleveze mostre de “sol”. Aceste tehnici servesc doar la studierea unui coltisor al suprafetei unei planete si doar pentru adancimi relativ mici (in general sub 1m). MARSIS va contribui la realizarea unei harti a distributiei apei (in stare lichida si solida) aflate in portiunile superioare ale crustei martiene. Cu ajutorul unei antene de 40m, sonda poate trimite unde radio inspre o zona dorita (de pe Marte). De fiecare cand o unda radar provenita de la sonda va traversa granita dintre substante diferite, se va genera un ecou care, la randul sau, va fi detectat si analizat de catre sonda orbitala. Oamenii de stiinta considera ca detectarea rezervelor de apa martiene va contribui la o mai buna intelegere a planetei si a evolutiei acesteia, din punct de vedere hidrologic, geologic, climatic si, posibil, biologic. Conform cercetatorilor de la Jet Propulsion Laboratory (JPL), California, experimentul MARSIS a reprezentat un adevarat salt in necunoscut intrucat, anterior, nimeni nu mai utilizase radare pentru a sonda, de pe orbita, crusta planetelor. Dintre riscurile majore care ar fi putut sa contribuie la esecul misiunii putem aminti: – crusta ar fi putut sa fie mult prea opaca pentru undele radar – nivelurile superioare ale atmosferei martiene (ionosfera) ar fi putut distorsiona semnalul prea mult pentru a mai putea fi folosit.
Inarmati cu o mai buna intelegere a tehnicii de sondare radar a planetelor, oamenii de stiinta spera sa poata studia, intr-un mod asemanator si alte corpuri ceresti din sistemul nostru solar. Dintre tintele acestora, cele mai importante sunt Europa (satelitul lui Jupiter), Titan si Enceladus (sateliti ai lui Saturn). Asteroizi si comete ar putea, de asemenea, sa fie scanati cu ajutorul noii tehnologii in vederea construirii de harti tridimensionale ale acestora. La construirea sistemului MARSIS si-au adus contributia Agentia Spatiala Italiana (ASI), NASA, Universitatea ‘La Sapienza’ din Roma, JPL si Universitatea din Iowa.
Sursa de informare = www.stiinta.info.

The Carousel from Glenn Echo

mai 19th, 2008
Caoruselul din Glenn EchCaoruselul din Glenn Ech

So it happens: you are looking for one thing and you come on unexpected stuff. Sometimes it sucks (so to speak), some other times it’s amazing. Well, I found the amazing stuff this time.

The one thing I was looking for were the traces of the old trolley line that had been linking to DC the neighboring communities on the Maryland side of Potomac: line 20, starting from the Union Station, passing on Pennsylvania Avenue near the White House, then some streets in Georgetown, then following the border of Potomac through the Palisades and Brookmont, passing near the Sycamore Store and the Mohican Hills, going on further through Glenn Echo up to Cabin John Bridge. Now this is old history and the traces remained only here and there. The route was following loosely the Potomac Avenue, a street that appears and vanishes any given five hundred feet. Old history: the trolley was for commuters, and everybody commutes now by car.

So, to make it short, the one trolley station that remained, as kind of museum, with a trolley car staying on a short segment of trackage, just in remembrance, is in front of Glenn Echo Park. Only this Glenn Echo Park has a history of its own.

The trolley was transporting the commuters: that was fine for weekdays, but weekends were commuter-free. The car company found the solution: an amusement park was created at the end of the trolley line, to attract visitors on weekends: Glenn Echo was a trolley park.

It is much to say about Glenn Echo Park history, but let’s stick now only to its Merry-Go-Round. It is not any kind of merry-go-round, it’s a Dentzel Carousel: the German Gustav Dentzel immigrated some time in the 1860′s and founded a carousel manufacture in Philadelphia. It was a family craft: his father had built such marvels in Germany, the son was following the tradition. William Dentzel, the son of Gustav, carried on the business: the Glenn Echo Carousel was built at the end of the 1920′s: a fantastic orgy of wooden carved horses, tigers, lions, giraffes, ostriches, rabbits, deers, and of course chariots, all bathed in thousand and one lights sparkling in all kind of mirrors and painted panels; and then the Wurlitzer Band Organ, wow! And the kids, riding this menagerie, and their grandpas and grandmas watching them and dreaming the dream near the little ones: man, it’s gorgeous!

If you’d like to watch a video, go to:

http://updateslive.blogspot.com/2008/05/carousel-from-glenn-echo.html

“Invazie culturală românească” – interviu cu directoarea Institutului Cultural Român din Londra

mai 19th, 2008

Cultura a devenit în mod serios o parte a diplomaţiei publice a României în Marea Britanie.

O dovedeşte numărul impresionant de evenimente culturale româneşti desfăşurate în Regatul Unit, dar şi prezenţa la Londra a unui Institut Cultural Român (ICR), aflat într-o clădire de prestigiu, care până nu de mult era reşedinţa ambasadorilor României.

Situată în cartierul de lux Belgravia, înconjurată de reşedinţe luxoase şi vopsită în alb stucco, clădirea este estimată la circa 30 de milioane de lire sterline.

“De la bun început ne-a dat un start foarte special. Am constatatat că avem cea mai sofisticată şi impresionantă adresă pe cartea de vizită. Nr 1, Belgrave Square vorbeşte despre reputaţie, despre centralitate…,” îmi spune directoarea ICR Londra, Gabriela Massaci.

Nu sună cumva, puţin şi a snobism?

“Fără îndoială, dar noi am extras latura bună a acestui snobism, am avut nevoie să ne aşezăm vizibil, într-un loc în care să aducem către noi un public, mi-ar place să spun divers. N-a fost aşa de la început, i-am avut mai întai pe vecinii nostri, lumea uşor elitistă a diplomaţilor culturali, colegii mei de la institutele culturale, iar apoi deschiderea către consumatorii, în sensul bun, de cultură,” spune doamna Massaci.

“Invazie culturală”

Cam ce oameni vin la ocaziile organizate de ICR ?

“Vin în primul rând, folosesc un cuvant neutilizat aici, dar foarte popular în România, intelectualii… cei care sunt în general interesaţi să cunoască un spaţiu cultural neştiut, pentru că, oricât ne-am flata, România nu este o cunoscută aici, dar este o zonă care a suscitat mult mai mult interes dupa aderarea la Uniunea Europeană. Noua ne-a servit enorm acest moment 2007, pe care l-am exploatat. Ne-a folosit şi cu binele şi cu răul din percepţia publică britanică de atunci, ne-a aşezat pe hartă.”

ICR Londra a luat fiinţă cu doar câteva luni înaintea datei efective de arerare la UE şi, după cum spune doamna Massaci, a fost confruntat încă de la început cu o dilemă:

“Am venit în preajma aderării la UE. Nu era certă la data respectivă dar avea un nimb de promisiune, de aşteptare, de freamăt. Ȋn preajma aderării României a apărut acest moment, care mai întâi ne-a descumpănit, şi anume o serie foarte bine susţinută în presa britanică şi în concluzie, am susţinut noi, şi în opinia publică, anume că urmează un asalt copleşitor din partea românilor care o să invadeze insula. Ȋn acest context, noi apăream senino-candizi vorbind despre cultura română…”

Atunci, doamna Massaci a decis lansarea unei strategii care nu era lipsită de riscuri.

“Ȋncă de la lansare am încercat să facem o impresie pozitivă, pentru că impresia iniţială e cea mai importantă, nu ai o a doua şansă. Şi am anunţat invitaţii la această inaugurare să se aştepte şi de la noi la o invazie, dar la o invazie culturală. A sunat bine la acea dată, dar ne-a şi pus capul pe butuc, pentru că a trebuit sa şi livrăm această invazie culturală.”

Concret, “invazia culturală” s-a materializat pe parcursul anului 2007 sub forma a 99 de fapte culturale publice, desfăşurate fie la sediul ICR, fie, în majoritate, în spaţii publice partenere.

Matei Bejenaru şi Dan Acostioaiei au expus la galeria Tate Modern, Dan Perjovschi la Universitatea Warwick, Fanfara Ciocârlia a concertat la sala la Barbican, în faţa unor săli arhipline, cu plătitori de bilet.

Teatrul romanesc de autori tineri, a fost reprezentat de Gianina Cărbunariu la Royal Court, un eveniment de excepţie.

Ecouri pozitive

“Am avut un articol recent în săptămânalul Spectator despre gala balerinei Alina Cojocaru, unde noi am fost unul dintre principalii parteneri sau despre expoziţia lui Mircea Cantor de la Contemporary Oxford. Numai că în textul jurnalistic nu scrie nicăieri că a fost şi meritul ICR. Eu sunt un facilitator din culise şi sunt foarte bucuroasă să rămân la această condiţie, atât timp cât evenimentul cultural românesc este reflectat în presă.”

ICR Londra, cu nouă angajaţi permanenţi, este unul dintre cele 16 institute culturale româneşti din lume la ora actuală.

Doamna Massaci, care înainte de a fi numită în post a lucrat timp de 15 ani la British Council – instituţie echivalentă ICR-ului – explică de ce e importantă promovarea culturii româneşti, mai ales în perioada actuală.

“Cred că e importantă deoarece vorbeşte credibil şi fără suspiciune de propagandă despre o identitate europeană, relativ nouă – noi o socotim veche, noi ne socotim europeni de mult, dar pentru britanici suntem o achiziţie nouă în mozaicul european – şi cultura mi se pare cea mai trainică, accesibilă nu la modul facil, accesibilă de a intra în relaţie cu un mediu cultural străin. Faptul artistic pentru mine, şi sigur că vorbesc pro-domo, este calea diplomatică, ambasadorială, de diplomaţie de la om la om, spre deosebire de cea care se consumă la nivel politic.”

Dar, deşi ICR este un vehicul al diplomaţiei publice româneşti, nu trebuie ca impactul său în izolare să fie supra-estimat, avertizează cu realism doamna Massaci.

“Sigur că noi am venit aici sub o presiune de performanţă, dar eu mereu am spus că miracolele nu au loc în trei zile şi trei nopţi. Imaginea spectaculoasă a unei ţări nu se construieşte prin performanţa unei instituţii care poate avea un moment bun şi o suită inspirată de prestaţii publice. Miezul bun al unei ţări se arată când reuşeşti să împleteşti un mesaj politic, realitate economică, comportament turistic, sunt multe, noi avem doar o felie. Cultura e importantă, însoţeşte, ar trebui să fie de nelipsit, dar singură, mi-ar place să cred căe suficientă, dar de fapt nu e.”

Pagina de internet a ICR Londra la http://www.icr-london.co.uk/ro/index.php

Casa verde

mai 19th, 2008

Nu-ţi mai vopsi casa în verde.
S-ar putea confunda cu un pepene.
Voi fi dezamăgit.
Miez roşu cu sâmburi negri!
Caută un semn de exclamare.
Pune-l de horn
Sobei în care nu faci foc niciodată.
Va ieşi noaptea aburul răsuflării tale.
Voi şti că eşti acasă.
Mă voi transforma în omidă
Să ronţăi frunzele
De pe pereţii casei gustoase,
Vopsită în verde.
Nu uita mătura proptită în poartă!

Dan David, Los Angeles, Martie-07-2007.

MĂCAR ATÂT

mai 19th, 2008

MĂCAR ATÂT

Apusă e luna şi dragostea e rece la capătul oraşului tău,
nordul sofisticat unde minuni ar putea să fie
Şoaptele-ţi le doresc neîncetat,
eclipsa nopţii mă răscoleşte, mă tulbură,
te cert, te doresc, te îndepărtez,
implor precum însetatul în voiajul din valea morţii,
prin seceta din deşertul blestemat de bărbaţii ce i-am refuzat

Eu gem de durerea dorului
invizibil atât de des precum tu şi
iar apari ca o fantomă doar la voia ta

E frig în sătucul de-aici, e frig în oasele-mi împovărate de-atâta durere
cu degete-ngheţate-mi scrii c-afară e ger şi la tine, acelaşi disper
Tu eşti…doar zefirul ce-mi mângâie pleoapa
tremurând ca valul, suflat către mâine
Prin atâtea culori m-ai trecut un timp,
am uitat cine am fost şi cine sunt
că prin fantoma unui Arc De Triumf
încordat de corneea…vederii mele
magia formelor semirotunde, atât de senzuale, puternice
tu răsturnat precum ceştile mereu întoarse ale sânilor
eu respirând mai repede, mai adânc
dorind îmbrăţişarea spre poteca unei cascade de orgasme
poftind căldura bărbatului iubit, dorinţe peste dorinţe,
aş vrea să fiu Prinţesa ta,
să-mi mângâi obrajii uzi…

Hai să scriem poezii la patru mâini şi două inimi
Sonate De Dorul Iubirii – ASTA e chiar bine – măcar atât!

Adela-Adriana Moscu, 20 Februarie 2008, USA

Din volumul de poezii ALERGÂND SPRE IUBIRE / RUNNING TOWARDS LOVE

“Strănutul” dragonului a plonjat China în stare de şoc

mai 19th, 2008

O serie de catastrofe demarează Anul şobolanului din astrologia chineză sub augur funest. Furtuni de zăpadă, accidente feroviare, explozii în minele de cărbune, manifestaţii violente în Tibet, inundaţii şi cutremure, toate acestea diminuând însufleţirea cu care Imperiul de Mijloc se pregăteşte de marea mesă Olimpică.

Inundaţiile şi poluarea cursurilor de ape, construcţiile de barajele ce îneacă, mai tot timpul, localităţi întregi, osândesc zecile de mii de familii expropriate să reia totul de la zero. Flageluri cu care, vrând-nevrând, populaţia se deprinde. Numai că un cutremur atât de aprig ca si cel din 12 mai – 7,9 grade de magnitudine pe scara lui Richter – depăşeşte închipuirea; de rostul lui, numai legile divine au probabil cunoştinţă.

Nimic n-a rămas în picioare după trecerea tumultului în regiunile din apropierea epicentrului. Extrema violenţă a cutremurului a smuls vieţii vlăstare inocente de pe băncile şcolii. Se relatează că dintr-un stabiliment şcolar de 900 de suflete, numai 70 au putut fi salvate. Ne putem imagina suferinţele în care au fost cufundate familiile, într-o ţară unde copilul unic este literă de lege. Aşa a hotărât Partidul Comunist Chinez pentru ca, spune el, să fie de mâncare pentru toată lumea.

China are o lungă experienţă în domeniul calamităţilor produse de natură şi de om. Nu le putem contesta autorităţilor intervenţiile prompte, apelând mai întotdeauna la armată.

Peste 150.000 de poliţişti şi de militari ai Armatei populare s-au investit în operaţiile de salvare în zonele dificil accesibile, luptându-se, în acelaşi timp, cu ploile torenţiale care-au îngreunat enorm distribuirea hranei, medicamentelor şi a produselor de primă necesitate. Salvatorii au intervenit pe toate căile posibile: fluviale, aeriene şi terestre, paraşutând alimente şi îmbrăcăminte.

În districtul muntos şi inaccesibil Wenşuan, un grup de o sută de soldaţi de elită au fost paraşutaţi, pentru a constata că între 80 şi 100% din localnici fuseseră seceraţi de infernala vibraţie telurică.

Căutările supravieţuitorilor s-au transformat în cursă contra timpului. Potrivit responsabililor din micul orăşel Mianyang, situat în apropierea epicentrului, 3620 de persoane şi-au pierdut viaţa, 18.600 găsindu-se încă sub dărâmături. Ultimele rezultate, citate de agenţia China Nouă, ridică numărul decedaţilor cu un plus de 8.000.

Sub presiunea şi revolta părinţilor, primul ministru Wan Jiabao, a ordonat o anchetă amănunţita asupra rezistenţei construcţiilor, în special a stabilimentelor şcolare, ameninţând eventualii responsabili cu pedepse ultra severe; corupţia din sectorul construcţiilor imobiliare face parte din petele negre ale cotidianului chinez.

De durată scurtă, dar cu efecte gigantice, seismul actual este cel mai grav cunoscut în China după cel de la Tanghsan, localitate din apropierea Pekinului, unde, în 1976, se afirma ca 242.000 de persoane au fost ucise în condiţii similare, numărul morţilor precizat de experţii occidentali ridicându-se insa la 700.000.

Da data aceasta, localităţi întregi au fost rase de pe hartă şi, odată cu ele, cei ce le populau. Contextul, de un tragism cu totul excepţional, a determinat preşedintele Hu Jintao să ceară salvatorilor dublarea eforturilor pentru a elibera de sub moloz supravieţuitorii, o mică parte dintre ei rezistând miraculos calamităţii.

Este totuşi promiţător faptul că Guvernul chinez tentează cartea transparenţei în ceea ce priveşte numărul victimelor, acceptând, pentru prima oară, intervenţia directă a serviciilor de salvare japoneze, urmate de cele ruseşti şi, mai cu seamă, de cele sud-coreene, de o reputată eficacitate.

Până acum Pekinul a declinat toate ofertele de experţi streini sub pretextul problemelor logistice. Dar, cum necesitatea imperioasă o impune, autorităţile s-au decis, în fine, să accepte ca echipe din Taiwan, Hong Kong, Singapore… să se alăture militarilor chinezi. Numeroase alte ţări au trimis ajutoare financiare şi materiale iar, în mod surprinzător, două avioane militare americane, cu alimente şi generatoare electrice, au fost autorizate să aterizeze la Chengadu, succedate de un avion cargo francez cu 80 de tone de materiale de primă necesitate.

Guvernanţii chinezi, par a dori sincer ieşirea din această situaţie dramatică, chiar dacă mai rămân unele zone de umbră, cum ar fi stocajul arsenalului nuclear şi starea numeroaselor baraje, unele dintre ele ameninţate cu dislocarea.

Specialiştii francezi de la Institutul de radioprotecţie şi securitate nucleară nu exclud faptul că amploarea seismului ar fi putut produce degradări instalaţiilor chineze nucleare de cercetare sau de fabricare a combustibilului: „Este probabil ca cele patru reactoare din Lingao, Daya Bay, Qinshan şi Taiwan, să nu fi suferit pagube notabile, ceea ce-ar trebui confirmat, în urma inspecţiei, de către autorităţile chineze” explică IRSN-ul.

Cu toate astea „mai multe instalaţii nucleare – printre altele, cele care produc energie electrică – sunt repertoriate în regiunea de Sişuan şi situate la distanţe mai mici de 100 de km. faţă de epicentru”, afirmă experţii, adăugând: ”Ţinând cont de puternica acceleraţie observată la 70 de km., de epicentru, nu este posibil ca, la acest stadiu, să se excludă unele pagube suportate de instalaţii”.

Din păcate, domeniul nuclear din China este ocrotit de secretul naţional şi militar, deci, am putea spune, impenetrabil. Astfel, oficialii ne asigură, cu mâna pe Învăţămintele lui Mao, că pe acest plan „totul e în ordine”.

Replici necruţătoare

În timp ce numărătoarea victimelor ia aspecte tot mai dramatice, depăşind 50.000, spasmele telurice se succed fără nici o reţinere, împingând populaţia la limitele suportabilului. În oraşul Jingyu din provincia Sişuan, deja devastată, o replică de gradul 6 a semănat din nou panica în rândurile sinistraţilor, întrerupând investigaţiile salvatorilor.

De la cutremurul de luni, sud-vestul Chinei a înregistrat peste 20 de replici seismice, depăşind magnitudinea de 5.

Patru milioane opt sute de mii de sinistraţi, rămaşi fără acoperiş, se adăpostesc cum pot, în locaţii improvizate şi în condiţii de higienă precare, expuşi epidemiilor ce pot surveni, mai cu seamă, din cauza apei poluate de sutele de cadavre şi de carcasele a 4,8 milioane de animale răspândite mai peste tot.

În această atmosferă de haos, populaţia chineză încearcă o mobilizare totală. „Combaterea epidemiilor, este lucrul cel mai urgent şi mai important care ne aşteaptă acum”, a declarat, pe un ton grav, vice-ministrul agriculturii Wei Chao’an.

Un doliu naţional de trei zile a fost declarat, timp în care făclia olimpică îşi va întrerupe periplul, după care pregătirea marii competiţii mondiale se va desfăşura concomitent cu operaţiile de salvare şi de reconstrucţie.

Noi, care am fost ocrotiţi de astfel de calamităţi, nu ne putem reţine o profundă compasiune la gândind teribilei suferinţe îndurate de populaţia chineză.

De ce a crescut inflaţia? – trei întrebări, Matei PĂUN răspunde

mai 19th, 2008
Matei Păun critică tentaţiile populiste care alimentează sporirea ratei inflaţieiMatei Păun critică tentaţiile populiste care alimentează sporirea ratei inflaţiei

Rata anuală a inflaţiei din România a ajuns în luna aprilie la 8,7%, una dintre cele mai ridicate din Uniunea Europeană.

Numai Estonia (11,6%), Lituania (11,9%), Bulgaria (13,4%) şi Letonia (17,4%) au înregistrat un indice anual mai mare de creştere a preţurilor, potrivit datelor pe aprilie 2008, prezentate de Institutul European de Statistică – EUROSTAT.

1. Cum se explică o astfel de majorare a ratei inflaţiei?

Mai mulţi factori au contribuit la majorarea ratei inflaţiei din România. Nu trebuie să surprindă pe nimeni că atunci când creşterea economică este aşa de ridicată, ca în ultima perioadă, preţurile au o tendinţă de creştere. O creştere economică însoţită de o inflaţie redusă e posibilă, dar reprezintă un ţel greu de atins şi în mod cert nu în condiţiile ratelor actuale – nesustenabile – de creştere din România. Alţi factori care contribuie la o rată ridicată a inflaţiei sunt sporirea importantă a salariilor din sectorul public, majorarea pensiilor, un sector al construcţiilor în creştere explozivă şi o depreciere a leului (care se traduce în creşteri de preţuri pe seama scumpirii importurilor).

2. Ce efecte are o astfel de rată a inflaţiei asupra cetăţeanului de rând?

O inflaţie mare reduce puterea de cumpărare şi bunăstarea generală a populaţiei. Este cel mai uşor (şi mai insidios) mod de sărăcire a naţiunii, a celor săraci în special, care sunt incapabili să se protejeze de astfel de fenomene economice. Inflaţia ridicată este periculoasă pentru că poate uşor scăpa de sub control deoarece a) comercianţii cu amănuntul şi firmele în general au tendinţa de majorare a preţurilor pentru a ţine pasul cu aşteptările inflaţioniste , şi b) preţuri mai ridicate duc la solicitări de majorări salariale, care la rândul lor alimentează creşterea preţurilor… Rata înaltă a inflaţiei favorizează deprecierea leului, care devine la rândul ei un alt factor de alimentare a inflaţiei.

3. La inceputul lunii mai, Banca Naţională României a ridicat rata de refinanţare la 9,75%, este această măsură de ajuns pentru reducerea ratei inflaţiei?

BNR ar fi trebuit să treacă la majorări ale ratei dobânzii cu cel puţine şase luni înainte de a fi început să o facă. Cum sunt întârziaţi din acest ounct de vedere, aş fi preferat să ridice ratele mai agresiv, dincolo de pragul psihologic important de 10%. Mi se pare că riscul e mai mare de a ridica ratele insuficient, decât de la ridica prea mult. Mulţi vor spune că o astfel de politică agresivă a ratelor dobânzii – care ar tempera serios creşterea economică – e dificilă într-un an electoral. Dar acesta este exact motivul pentru care Banca Naţională are independenţă şi autonomie în determinarea politicii monetare. A nu utiliza aceste prerogative ar însemna abdicarea de la menirea sa exclusivă. Bineînţeles că guvernul ar trebui să facă ce îi stă în putinţă şi să nu cheltuiască în mod iresponsabil – dar puţine guverne sunt capabile să reziste unor astfel de impulsuri populiste.

Arena conjugală. Soluţionarea conflictelor – prezentare de carte

mai 19th, 2008

Când cearta izbucneşte într-un cuplu, reacţia obişnuită a soţului este să se retragă, fie emoţional, fie fizic. Când o face, soţia devine şi mai frustrată şi mai furioasă, făcându-l pe soţ să se retragă şi mai mult. Cearta creşte cu fiecare izbucnire. Dar aşa ceva nu trebuie să se întâmple. În decursul celor 15 ani de cercetare clinică şi în laborator, terapeutul de cupluri, Dr. Jamie Turndorf, a dezvoltat un program dovedit care sparge ciclul de conflicte pentru nouăzeci la sută din cuplurile care l-au folosit. Ea sfătuieşte cuplurile să înceapă cu o serie de paşi de liniştire şi să treacă la exerciţii de rezoluţie care îi vor determina să îşi exprime problemele şi subiectele delicat într-o manieră nonadversativă.

Plină de sfaturi uşor de aplicat şi de anecdote folositoare, cartea lui Turndorf oferă calea către pace pe care toate cuplurile aflate în conflict şi-o doresc.

Pentru că toţi ne naştem, creştem, ne îndrăgostim, ne căsătorim, iubim, înşelăm, naştem, divorţăm, plângem, uităm şi iertăm. Pentru că suntem singuri sau împreună, pentru că suntem părinţi sau copii, pentru că ne pasă de cine suntem, de cei din jur, şi mai ales pentru că fiecare dintre noi are o familie pe care o iubeşte şi vrea să o protejeze.

O colecţie intimă de sfaturi, probleme şi soluţii pentru fiecare membru al familiei; o familie cu adevărat fericită.

Jamie Turndorf (numită şi Dr. Love) este terapeut marital şi expert în relaţii interpersonale. În calitate de director al Centrului de Comunicare Emoţională din Millbrook, New York, a condus în ultimii 15 ani cercetări amănunţite referitoare la cuplurile cu probleme. Site-ul său, www.askdrlove.com, primeşte mai bine de 1 milion de mesaje pe lună, iar sfaturile sale apar în publicaţii din întreaga lume. Este realizatoarea emisiunii Women for Women (Femei pentru femei) pentru NYC Radio şi WEWD.
Dr. Turndorf este inventatoarea jocului Love Quest: jocul găsirii partenerului ideal, nominalizat de Mensa International ca cel mai creativ şi mai interesant joc al anului.

Autor: Jamie Turndorf

Colecţia: Familia la Curtea Veche

SUNT DOAR O FRUNZA

mai 19th, 2008

SUNT DOAR O FRUNZA!

Sunt doar o frunza
de toamna-ngalbenita
ce vantul o ridica
spre naltul infinit,
nu vreau naluca
fara viata
pamantul sa-l ating!
Ma doare ploaia
ce lacrimi pe obraz mi-aduna,
intunecimi si nouri,
se-abat in calea mea,
vreau doar picuri de roua
sa-mi racoreasca, inima!
E toamna,
mi-e frig si ploua neancetat
de ce iubite nu vii,
acum, pe inserat!
Craiasa, fara de cusur mireasa,
ea, crizantema
ma-ndeamna la visare,
dar pot eu oare?

Sunt doar o frunza
de toamna-ngalbenita
ce vantul o ridica
spre naltul infinit,
nu vreau naluca
fara viata
pamantul sa-l ating!
Din neagra noapte
imi impletesc cosite,
iar razele de soare
imi daruiesc rochite!
Ma-mbrac in aura solara,
si-mi fac naframa
din purpura stelara.
Ma incalzesc cu ganduri
si ma hranesc cu stele,
voi fi pe veci
alaturea de ele!

RODICA CERNEA
GALATI
12.09.2007

Ierusalimul eliberat (La Gerusalemme liberata), de Torquato Tasso

mai 19th, 2008
Bellucei Antonia, Bellucei Antonia, “Rinaldo si Armida”, Galeria nationala din Slovenia, Liubliana

Este un poem epic în douazeci de cânturi, compus în mare parte între anii 1570-1575 si publicat (în doua editii succesive) în 1580 si 1581. Dorind sa trateze dupa modelul lui Homer si Vergilius un subiect istoric beneficiind de aportul romanului cavaleresc medieval, Tasso a situat actiunea în timpul primei Cruciade, care avea drept scop cucerirea Ierusalimului. Poemul prezinta luptele duse de cavalerii cruciati (Rinaldo, Tancredo s.a.), condusi de Goffredo, împotriva sarazinilor (Argante, Clorinda, Armida, Aladin), care recurg adesea la farmece spre a-si înlatura adversarii. Bataliile, la care participa si elementul miraculos (fortele divine si demonice), se încheie cu victoria cruciatilor. Iubirea (dintre Rinaldo si Armida, Tancredo si Clorinda) ocupa, alaturi de eroism, un loc important în poem.
Cântul XVI evoca gradinile fermecate în care vrajitoarea Armida îl tine pe Rinaldo departe de lupta.

9
Iesind din aste încâlcite cai,
Gradina mândra îti iveste-n fata
Havuzuri mari cu ape în vapai,
Un râu, si flori, si arbori, si verdeata,
Coline, pesteri si umbroase vai…
Cu toate-odata ochiul ti-l rasfata
Si,- ascuns cum mestesugu-n orice parte-i,
Mai mare-i pretul nevazut al artei.

10
Salbaticia si orânduiala,
În locuri si-n podoabe, par firesti,
Caci Firea parca-ar imita migala,
Jucându-se, a artei omenesti*.
Toti arborii-si supun Armidei fala
Si-s vesnic înfloriti prin vrajile dracesti;
O fructa când caderea si-o asteapta,
Rasare alta-n pomi, si-ndata-i coapta.

11
Pe-acelasi trunchi, pe-acelasi ram, când piere
Smochina coapta, creste crudu-i fruct,
Cum crude, dupa-nvapaiate, mere…
Cu foc solar în vrejurile-i supt,
Serpuitoarea vita-n sus se cere,
Rodind ciorchini mustosi, neîntrerupt,
Caci lânga floare-i creste agurida
Si bobul rubiniu, cum vru Armida.

12
Stau pasari giugiulindu-se-n frunzar,
Umplând vazduhul de lascivul son
Si frunzele si undele tresar,
Fiind al viersuirilor ison.
Tac pasarile, -freamatu-i mai clar,
Iar cânta, -e un stins si dulce zvon.
Aeriene muzici (întâmplare-i
Sau arta?) hangul tin ciripitoarei.

13
Penet multicolor, de purpur ciocul,
Le are, dintre zburatoare, una,
Ce-n viers tânguitor îsi varsa focul,
Cu glas parca de om, întotdeauna.
Ce dulci minuni îsi afla-n gusa-i locul
Când triluirilor le pisca struna !
Asculta-i alte pasari, mute, cântul
Si susurul si-l amuteste vântul.

*Imagine a gradinilor Renasterii, în care natura era supusa imaginatiei artistului.

Poet reprezentativ al Renasterii italiane, T. Tasso (1544-1595) a scris, pe lânga capodopera sa, Ierusalimul eliberat, poemul cavaleresc Rinaldo, drama pastorala Aminta, tragedia Regele Torrismondo, lirica erotica si scrieri teoretice de poetica. Personalitatea sa i-a inspirat lui Goethe drama Torquato Tasso.

Azalee alba

mai 19th, 2008
autor Alexandru Dimitrievautor Alexandru Dimitriev

Bau-baul iredentismului unguresc şi dubla măsură

mai 19th, 2008
Laszlo TokeşLaszlo Tokeş

Este uimitor cum în anul 2008 iredentismul unguresc continuă să fie prezentat de unii, nu ştim cât de mulţi, drept un pericol la adresa României.

Ungurii vor, în continuare, “să ne fure Ardealul”. Orice articol din presa de limbă maghiară, cât ar fi ea de obscură, care are tente iredentiste, este atribuit automat “ungurilor” şi “Ungariei”.

Orice solicitare de autonomie din partea unor organizaţii ale minorităţii maghiare din România este şi ea catalogată de către colportorii bau-baului iredentist drept “atentat la integritatea teritorială a României”.

Episcopul reformat ungur şi eurodeputatul Laszlo Tokeş a devenit din erou al luptei anti-comuniste de dinainte de 1989 nemesisul colportorilor pericolului iredentismului unguresc.

Există oare vreun motiv de teamă cu privire la această integritate? Să examinăm datele problemei.

România şi Ungaria au semnat în 1996 (la sfârşitul primei guvernări PDSR) un tratat bilateral, prin care erau recunoscute frontierele actuale, stabilite prin Tratatul de pace de la Paris din 1947, de după cel de-al doilea război mondial.

Tratatul fost ratificat de parlamentele ambelor ţări şi niciun guvern al Ungariei de până acum nu a dat cel mai mic semn că ar avea intenţii de a-l denunţa.

Mai mult, de atunci, ambele state au devenit aliate în NATO şi membre ale Uniunii Europene.

Acest fapt dă o garanţie de 100% că frontiera româno-ungară nu se va mai modifica, frontieră care oricum devine din ce în ce mai irelevantă pe măsura adâncirii integrării europene prin cele patru libertăţi fundamentale de mişcare – a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalului.

Toate marile partide democrate din Ungaria au arătat respect faţă de tratat, iar faptul că Partidul Socialist, FIDESZ şi Partidul Liber Democrat fac parte, ca şi PSD, PD şi PNL, din cele trei mari partide europene – Partidul Socialiştilor, Partidul Popular şi Asociaţia Liberalilor şi Democraţilor – e o garanţie în plus.

Iar faptul că proporţia ungurilor din Transilvania – în continuă scădere – abia de atinge 20% face o revendicare teritorială în cel mai bun caz ridicolă.

Dar bau-baul iredentismului tot nu dispare.

Dublă măsură

Interesant este că agitatorii acestui bau-bau nu au aceeaşi atitudine când vine vorba de potenţialele revendicării teritoriale ale României la adresa altor state.

Ţinta principală sunt Republica Moldova şi Ucraina. Ȋn cazul celor două state iredentismul românesc devine dintr-o dată nu numai justificat, dar şi de dorit, în pofida obligaţiilor internaţionale asumate de România.

Dacă tratatul bilateral cu Ungaria este sacrosanct, atunci, în virtutea regulilor dreptului internaţinal şi a principiului “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, şi tratatul bilateral semnat cu Ucraina în 1997 şi ratificat de ambele parlamente, ar trebui să fie considerat la fel.

Numai că aici intervine dubla măsură şi iredentismul românesc (care nu e prezent în mod deschis la nivel oficial) devine “bun”, spre deosebire de cel unguresc care e “rău”.

Invocarea drepturilor minorităţii române din Ucraina este ipocrită deoarece colportorii bau-baului iredentist fac gălăgie în legătură cu drepturile minoritarilor unguri din România, deci compromit reciprocitatea, şi oricum nu prea au habar de ceea ce se petrece în Ucraina.

Mi-aduc aminte ce-mi zicea scriitorul Vasile Tărâţeanu, când am fost pentru prima oară la Cernăuţi în 1994: “Ce bine ar fi dacă România ar dovedi acelaşi interes pentru minorităţile ei, aşa cum arată Ungaria pentru ale sale. Ce bine ar fi dacă noi românii din Ucraina am avea un partid ca UDMR…”

La fel cum temerile Ucrainei sunt pentru colportorii bau-baului iredentist, deveniţi şi ei iredentişti, nefondate, aşa şi nemulţumirile exprimate de conducerea de la Chişinău faţă de discursul oficial, de data aceasta, de la Bucureşti, nu-şi au rostul, zic ei.

Indiferent de considerentele istorice, suntem în anul 2008 şi nu în 1940, iar România are obligaţii, mai ales cele asumate prin statutul de membru al UE care nu-i permit să se comporte oricum şi să emită pretenţii teritoriale faţă de statele vecine.

La sfârşitul anului 2001 România a fost nevoită să-şi modifice legea cetăţeniei şi să suspende redobândirea în procedură rapidă cetăţeniei române de către cei ai căror părinţi şi bunici au fost cetăţeni ai României înainte de 1940.

Suspendarea legislaţiei a avut loc cu două săptămâni înaintea ridicării vizelor Schengen de călătorie UE pentru cetăţenii României, iar coincidenţa ar trebui să le dea de gândit iredentiştilor români.

Dacă în perioada 1991 – 2001 au fost redobândite 100000 de cetăţenii române de către persoanele din Republica Moldova, numărul lor a scăzut la circa 3500 pentru perioada de după 2002.

Separatismul în Europa

Separatismul nu e o problemă specifică României, ea se întâlneşte şi în ţările UE.

Belgia este sfâşiată de disputele dintre neerlandofoni şi francofoni, în Ţara Bascilor continuă un conflict sângeros între separatişti şi statul spaniol, iar minoritatea rusă din Estonia acceptă cu greu loialitatea faţă de statul în care trăieşte, în pofida standardului de viaţă mult mai ridicat decât în Rusia.

Ȋn ţara în care trăiesc – Regatul Unit – în toate cele trei provincii autonome – Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord – participă la guvernare separatişti care doresc dezmembrarea ţării.

Ȋn Irlanda de Nord poziţia de vice-lider al executivului provincial este deţinută de Martin McGuiness, care nu numai că susţine deschis reintegrarea provinciei în Republica Irlanda, dar, în calitate de fost lider al formaţiunii paramilitare Armata Republicană Irlandeză (IRA) are mâinile pătate de sânge.

Conflictul din Irlanda, dintre catolicii pro-irlandezi şi protestanţii pro-britanici a dus la moartea a peste 3000 de oameni între 1969 şi 1998.

Republica Irlanda a abandonat revendicările iredentiste încrise oficial în constituţia sa în 1998, când aproape 95% dintre votanţii în referendum au aprobat renunţarea la pretenţiile teritoriale asupra Irlandei de Nord.

Cu toate acestea, atitudinea în Regatul Unit faţă de separatism (care e o problemă reală) nu este una de isterie demagogico-patriotardă.

Toate guvernele de la Londra au declarat deschis că statutul Irlandei de Nord depinde de voinţa suverană şi exclusivă a locuitorilor provinciei.

Comparaţi conflictul real asupra Irlandei de Nord şi cel imaginar privind Transilvania.

Poate că asta ar trebui să dea de gândit colportorilor bau-baului iredentismului unguresc, să-i determine să iasă din provincialismul intelectual care-i caracterizează şi să realizeze că România e o oază de stabilitate, care nu are de ce se teme din acest punct de vedere.

P.S. Adaug câteva rânduri care vor întări ideea că provincialismul intelectual al colportorilor pericolului iredentismului (revizionismului) unguresc este impardonabil.

Ȋntre statele membre ale Uniunii Europene au existat contencioase teritoriale mult mai grave decât cel dintre România şi Ungaria.

Rezolvarea conflictului dintre Franţa şi Germania, care includea provinciile Alsacia şi Lorena, a stat la baza întemeierii Uniunii Europene.

Ȋntre Germania, pe de o parte, şi Polonia şi Cehia pe de altă parte a existat un contencios teritorial enorm (întreaga parte de est a Germaniei atribuită Poloniei după cel de-al doilea război mondial, regiunea sudetă recuperată tot atunci de Ceho-Slovacia) precum şi cea mai mare deplasare de persoane – refugiaţi şi expulzaţi – din istoria Europei, precum şi un număr morţi care aruncă în derizoriu presupusul conflict româno-ungar.

Mai adaug aici contencioasele teritoriale de mai mică amploare dintre Italia şi Austria, Italia şi Slovenia, Slovacia şi Ungaria.

TOATE aceste conflicte teritoriale, ca şi cel dintre România şi Ungaria, sunt închise.

Faptul că unii se uită cu nostalgie, frustrare sau chiar furie spre trecut nu poate împiedica mersul înainte paşnic, împreună, al cetăţenilor Uniunii Europene.

Israel la 60 de ani – un punct de vedere israelian

mai 17th, 2008

Israelul Modern s-a născut ca urmare a Holocaustului. Este un Stat nedorit de Islam, dar acceptat de lumea Modernă, chiar dacă şi în această lume sunt voci de neacceptare a Istoriei Moderne.

Pe teritoriul Biblic, sau mai exact spus pe o parte din el trăiesc cca 7,3 mil. de locuitori ai Israelului Modern (75.5% evrei), ajungînd la un venit GDP (PPP) de 33,300$/Capita.

Israelul Modern dezvoltă cercetări în multe ramuri de activitate, deşi e cunoscut mai ales pentru cele în domeniul militar.

Dar să nu uităm că în domeniul agriculturii moderne, al irigaţiilor, comunicaţiilor, folosirii energiei solare şi eoliene, medicinii, aparaturii medicale şi bio-medicale, protetică, Hi-tech şi multe altele Israelul se găseşte pe Podium.

Întrunirile ocazionate de a 60-a aniversare au demonstrat legăturile puternice ale Israelului Modern nu numai cu G8, UE şi în mod aparte cu SUA, dar şi cu State Islamice Moderate, dînd speranţa într-o rezolvare a conflictului Arabo-Israelian.

În mod personal cred că acest conflict se va rezolva când lumea Arabă şi Israelul vor ajunge la concluzia că nu TERITORIUL contează ci ceea ce produci.

România şi Italia au discutat imigraţia ilegală

mai 17th, 2008
Cristian David continuă seria vizitelor ministeriale la Roma legate de imigraţia ilegalăCristian David continuă seria vizitelor ministeriale la Roma legate de imigraţia ilegală

Ministrul de Interne al României, Cristian David, a discutat la Roma cu omologul său din Italia, Roberto Maroni chestiunea imigraţiei ilegale a cetăţenilor români.

Discuţia a coincis cu razii ale poliţiei italiene împotriva imigranţilor ilegali.

La întoarcerea sa de la Roma, Cristian David a declarat:

„Discutiile au vizat o abordare pragmatica si obiectiva a situatiei. În primul rând, as vrea sa subliniez faptul ca în aceasta discutie, ca de altfel în întreaga noastra actiune, doua lucruri sunt nenegociabile: unul este respectarea legii iar cel al doilea este respectarea dreptului la libera circulatie pe care românii l-au capatat de la momentul aderarii României la Uniunea Europeana.

Mecanism comun de cooperare

Acesta este cadrul general care a marcat discutiile noastre si vreau sa va spun ca din punctul nostru de vedere sustinem întru totul efortul autoritatilor italiene de aplicare cu fermitate a legii. Faptul ca sunt cetateni români care traiesc în Italia dar nu o fac în legalitate este inacceptabil în primul rând pentru autoritatile italiene, dar în egala masura si pentru noi, ceea ce înseamna ca vom face un efort comun, un efort conjugat de a aplica ferm legea, fara niciun fel de compromis.

În acelasi timp trebuie ca prin mecanismul de colaborare, prin toate mijloacele, sa asiguram o aplicare a legii unitara si nediscriminatorie. Astfel putem sa le oferim cetatenilor români o garantie reala a faptului ca drepturile lor sunt aparate si ca nu este niciun fel de discriminare în modul în care este aplicata legea în Italia.

Am asigurat partenerii italieni ca avem disponibilitatea de a sustine o echipa mai numeroasa care sa vina alaturi de politistii italieni, completata cu câtiva procurori care sa asigure combaterea criminalitatii si a migratiei ilegale. În acelasi timp cred ca acest subiect trebuie tratat cu toata responsabilitatea si seriozitatea si mai ales acest subiect trebuie depolitizat.

A existat o anumita retorica care a tinut de o perioada electorala în Italia, ce-i drept cam lunga, si care a inflamat acest subiect, câteodata in mod incorect si neadecvat si cu anumite consecinte care vor putea fi greu de gestionat daca nu ne vom opri aici si nu vom instala un climat de normalitate, realism si pragmatism în solutionarea problemei. Vreau sa va asigur ca nu este o problema atât de generala pe tot teritoriul Italiei cum lasa sa se înteleaga anumite reportaje, nu este o problema care nu poate fi gestionata.

Trebuie sa aplicam cu toata fermitatea masurile legale care se impun pentru ca avem o obligatie fata de toti românii care locuiesc, traiesc si muncesc în deplina legalitate în Italia.

Comunitatea de români din Italia

Sunt un numar considerabil de români care trebuie sa-si vada aparata si protejata viata, atât a lor cât si a familiilor lor, de orice posibil derapaj într-o atitudine de respingere sau de xenofobie care ar putea fi generata de orice implementare discrimantorie a legii.

De aceea avem aceasta obligatie fata de cetatenii români care sunt foarte numerosi, reprezinta principala comunitate în Italia si care au un aport considerabil din punct de vedere economico-social. Avem obligatia de a-i proteja în egala masura cum trebuie sa constientizam faptul ca aproximativ 800.000 de cetateni români lucreaza, sunt angajati de catre firme cu capital italian.

Iata deci ca avem un numar de câteva milioane de români si italieni care sunt angajati într-o legatura directa, fie la serviciu, fie în familie si care este o relatie foarte buna, cu o integrare aproape perfecta din toate punctele de vedere. Sunt familii mixte, sunt companii mixte, sunt 25.000 de companii italiene în România, sunt cca. 15-20.000 de companii românesti înfiintate în Italia, iar relatiile dintre România si Italia trebuie proiectate în aceasta realitate.

Aceasta ne arata ca românii reprezinta cea mai numeroasa prezenta din punct de vedere al populatiei din Italia si acest lucru va trebui sa fie luat în considerare cu mult mai multa rigoare si responsabilitate de catre autoritatile din Italia. În egala masura, noi trebuie sa constientizam faptul ca avem o comunitate de afaceri foarte puternica din Italia prezenta în România cu peste 200.000 de angajati români.

Climatul de normalitate si dezvoltare caracterizeaza relatiile româno-italiene
Înseamna ca din acest climat de normalitate si de dezvoltare al relatiilor dintre România si Italia trebuie sa eliminam cât mai repede cu putinta problemele care au aparut în ultima perioada, sa întelegem ca acestea nu au un caracter generalizat ci au un caracter izolat, ca nu este necesar ca pentru anumite cazuri izolate sa cream o situatie care sa se reflecte negativ asupra prezentei românilor în Italia. Este normal sa se aplice cu fermitate legea dar este în egala masura necesar sa dam dimensiune reala a acestui fenomen si sa intram într-un climat de discutii normale si de colaborare operative între structurile de aplicare a legii.

Echipa mixta pentru analizarea mecanismului de implementare a decretului-lege în aplicarea Directivei 38/2004

Ca o concretizare a discutiilor de ieri am propus si ministrul Maroni a acceptat sa constituim o echipa mixta, echipa care sa analizeze mecanismul de implementare a decretului-lege în aplicarea Directivei 38/2004 – decret adoptat de Guvernul Prodi.

Sa vedem care au fost problemele în aplicarea decretului, care este mecanismul pe viitor în care acest decret lege ar putea fi modificat. Modificarile care vor fi aduse nu vor fi dirijate împotriva anumite nationalitati sau anumite etnii, ci trebuie doar sa gasim acele mecanisme functionale care sa asigure aplicarea cu fermitate a legii pentru autoritatile din Italia.

Ceea ce înseamna ca o echipa mixta din România si Italia va începe practic discutiile care se vor materializa probabil pâna la sfârsitul saptamânii viitoare. Vrem sa nu se creeze impresia ca eventuale modificari sau corectii aduse acestui decret lege ar fi directionate împotriva unei nationalitati sau etnii.

Am fost asigurat de ministrul Maroni ca orice modificare care ar putea fi adusa acestui decret-lege va avea menirea de a întari capacitatea de reactie a autoritatilor italiene în sensul asigurarii ordinii si sigurantei publice, sigurantei cetatenilor care traiesc în Italia. Vreau sa fim bine întelesi. În Italia nu traiesc numai italieni, traiesc si cei mai multi dintre românii nostri care stau în deplina legalitate.

Pentru ei este necesara asigurarea ordinii si sigurantei publice, asigurarea sigurantei lor personale. Asadar, acest pachet de legi este destinat asigurarii unui climat de siguranta publica în Italia si trebuie înteles si tratat ca atare. Eforturile noastre vor fi conjugate si nu este niciun fel de motiv sa credem ca ar fi dirijate împotriva, asa cum spuneam, unei anumite etnii sau nationalitati.

Aplicarea cu fermitate a legii

Ceea ce trebuie sa ramâna este aplicarea cu fermitate a legii în Italia. Si, asa cum am spus-o si ieri, aceia dintre români care au ales sa traiasca si sa munceasca în Italia, trebuie sa o faca în respectul deplin al legii, indiferent ca traiesc în Germania, în Italia sau în Spania.

Nu este un compromis cu legea pe care românii pot sa-l faca în alte state de vreme ce nu-l pot face în România. Si asa cum nu îl fac în România nu pot sa-l faca niciunde în Uniune Europeana ceea ce însemna ca noi trebuie sa distingem foarte clar lucrurile, noi avem tot interesul sa colaboram cu autoritatile italiene în ceea ce priveste aplicarea legii în fata celor care nu o respecta.

Si fata de cei care nu respecta legea masurile care sunt necesare trebuie sa fie aplicate cu fermitate. Dar nu este o chestiune care sa ne priveasca în mod direct si cred ca este momentul sa se concluzioneze modalitatea în care acest mecanism poate fi îmbunatatit în colaborarea noastra bilaterala., în urma acestei discutii prin Comisia mixta de lucru care va analiza probleme de natura operativa-politieneasca, aspecte de natura legislativa si elemente de jurisprudenta sau de natura penala.

Acestea sunt practic lucrurile pe care as fi vrut sa le completez fata de cele care au fost spuse deja ieri în conferinta de presa comuna pe care am avut-o, subliniind înca o data faptul ca la aceasta prima conferinta de presa ministrul Maroni a apreciat în mod clar si fara nici un fel de echivoc faptul ca românii care traiesc în Italia sunt bineveniti, sunt perfect integrati si singurul obiectiv pe care autoritatile italiene îl au în acest moment este cel de asigurarea a unui climat mai înalt de ordine si siguranta publica, obiectiv pe care, de altfel, îl împartasim întru totul.”

BEŢIE

mai 15th, 2008

E o seară aproape ca oricare,
un înger îmi plânge pe umăr,
un câine mi se culcă la picioare,
iar eu încep înfrigurat să număr:
degete, dorinţe, pahare,
adun merele cu visele perene,
gunoiul cu orbii şi ciorile,
cărţile noi cu orele de lene
melancoliile cu toate ardorile

sunt tot mai lucid, văd prin ziduri
bătrânii plângând, copiii cu riduri,
încep să plutesc peste maidane,
mă urmăreşte ceata din icoane –
e o seară aproape ca oricare alta,
îmi scriu ceva pe inimă cu dalta…

CONCURRERE

mai 15th, 2008

degeaba facem filozofie,
atât timp cât ne conduce
vulpea sau şacalul…
la noi, e mult circ…
slujba din biserică,
barbarie…
lumea nu se mai închină,
se calcă în picioare…
şi dacă Dumnezeu
s-ar întrupa, iar,
mirenii s-ar pârî între ei,
ca să ajungă mai repede
la Dumnezeu…
ar face tumbe,
ar bate la tobe…
ar sufla flăcări,
ar trece prin cerc…
ar complica totul –
într-o piramidă de oameni!

15 august 2007, 19:33
Doimea materiei, Carminis, 2007

Seara Prietenilor Fundatiei Principesa Margareta

mai 15th, 2008

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai este autorizat sa transmita urmatorul comunicat:

Miercuri, 14 mai, la ora 19, in cadrul initiativei “Serile Palatului Elisabeta”, a avut loc Seara dedicata Prietenilor Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei (FPMR), o receptie in cinstea persoanelor si companiilor care sustin sau sunt interesate sa sprijine pe viitor eforturile FPMR de a oferi o viata mai demna copiilor, varstnicilor, tinerilor si familiilor din Romania. Evenimentul s-a desfasurat in prezenta Majestatilor Lor Regele Mihai si Regina Ana si a Altetelor Lor Regale Principesa Margareta si Principele Radu.

ASR Principesa Margareta a multumit sustinatorilor Fundatiei pe care o prezideaza si a incurajat noi potentiali parteneri sa adere la un grup informal de elita numit „Prietenii FPMR”.

„Fundatia Principesa Margareta a Romaniei a acumulat extrem de multa experienta in cei 18 ani de existenta. In jur de 30.000 de oameni beneficiaza de sprijinul nostru daca includem aici si beneficiarii organizatiilor mai mici pe care le sprijim”, a spus ASR Principesa Margareta, Presedinta Fundatiei ce ii poarta numele, cu filiale in Bucuresti, Geneva, Londra, Paris, Bruxelles si New York.

“Viziunea noastră este una foarte ambiţioasă, dar realizabila, şi anume ca cetaţenii României să trăiască demni şi împliniţi” a spus Eduard Petrescu, membru in Consiliul Director si Director executiv interimar al Fundatiei.

“Scopul nostru este să dezvoltăm proiecte sustenabile pe termen lung în care toţi membri comunităţii să fie implicaţi. Aducem impreuna copiii, tinerii si varstnicii si incurajam dialogul si solidaritatea intre tineri si varstnici.”

Sandra Pralong, unul dintre cei mai vechi membri ai Consiliului Director al FPMR si Presedinte al Fundatiei Synergetica, a amintit importanta pe care au avut-o in trecut Fundatiile Regale infiintate de Carol I si Carol al II-lea si sustinerea de care acestea se bucurau din partea elitelor vremii.

Doamna Pralong a aratat ca, prin proiectele sale intergenerationale, Fundatia construieste o punte de legatura intre tineri si varstnici, prin care tinerii primesc “darul memoriei” iar cei batrani raman in legatura cu lumea de azi, feriti de izolare si de sentimentul inutilitatii.

In cadrul Serilor Palatului Elisabeta, Familia Regala reuneste reprezentanti ai comunitatilor regionale, ai mediului privat, ai societatii civile si ai corpului diplomatic acreditat la Bucuresti in vederea stimularii parteneriatelor si a initiativelor in sprijinul dezvoltarii si modernizarii Romaniei.

Cerşetorul de timp

mai 15th, 2008

Cerşesc ani,
Cerşesc zile,
Cerşesc iertare.
Morile vieţii mă macină
Între dinţii roţilor uriaşe.
Se învârt în tăcere
Fără să le pese, fără să mă-ntrebe.
Le privesc.
Nu le pot opri.
Le urăsc.
Număr secundele.
Diamante pe sita care le cerne
Fără-ndurare.
Mereu mai puţine rămân.
Eu, mereu mai sărac.
Cerşesc ani,
Cerşesc zile,
Cerşesc iertare.

Dan David, Los Angeles, feb.-15-2007.

*eşichier

mai 15th, 2008

vă spun cuvintele sunt ca şi piesele pe eşichierul poetic
asta pentru că sunt un bun jucător în această
infinitate de combinaţii şi posibilităţi
să le spunem complicaţii
datorate sentimentelor
cu un singur final
fie fatal victorios sau
o remiză eternă
cu viaţa

să luăm pionii aceste cuvinte mici
sacrificate de oamenii mari
la fiece pas
pentru o poziţie avantajoasă în societate
uneori pentru a face jocul celorlalţi
pentru atacuri în linia întâi
captivi sau răniţi lăsaţi pe câmpul de luptă
nu trece nimeni peste cuvântul unui om înţelept
decât en passant spunând o înjurătură ceva
uneori cuvintele mici se transformă în
adevărate piese de teatru
a fi sau a nu fi pion

să luăm caii aceste cuvinte nărăvaşe
ce s-ar face un rege fără calul său
pe care ar da un regat
galopând în urmărirea duşmanului
fugind în apărare departe de liniile inamice
poţi să spui deseori cai verzi pe pereţi
sau să faci din ţânţar armăsar
când te cunoaşte lumea ca pe un cal breaz
călare pe situaţie nu vei mai fi
nici la paştele cailor

să luăm nebunii aceste cuvinte pe diagonală
când ţi-e lumea mai dragă vine un nebun
şi ţi-o trage sub coaste
unii doar fac pe nebunii sunt maniaci
care controlează totul de la distanţă
ei văd viaţa ca pe o încrucişare de săbii
umblând de nebuni după o regină
câte cuvinte spuse aiurea câte poeme
câte scrisori câte cărţi nutrind o dragoste
nebună nebună nebună

să luăm turele aceste cuvinte înalte
aceste faruri ce ne bat drept în faţă luminându-ne calea
aceste fortăreţe ale unei cetăţi
sau turnuri de asediu aflate în cucerirea altor cetăţi
ce s-ar face un rege fără turnurile sale de fildeş
fără salvatoarea rocadă

să luăm reginele aceste muze
infidele ascunse-n gambitul unor amanţi
îşi arată adevăratele maniere doar când sunt avide
de sânge regal
cuvintele lor merg în toate direcţiile
cuceresc orice suflet orice redută
ca să te domine cu plăcere în pat
sau răzbunător să te trateze cu mat

să luăm regii aceşti maeştri ai cuvintelor
şi eu sunt un rege un poet ba sunt alb ba sunt negru
şi toate versurile sunt ale mele sau ale celuilalt eu
mă bat cu diavolul sau cu dumnezeu
care şi ei joacă şah şi se amuză cum lumea
moare fără să spună un cuvânt
lasă totul în seama mea

volumul Omul din cutia neagră – Fides, 2007

Scriitorii români pe “Calea Regală”

mai 12th, 2008
Regele Mihai şi Regina Ana la inaugurarea expoziţiei de arta tradiţională Regina ElenaRegele Mihai şi Regina Ana la inaugurarea expoziţiei de arta tradiţională Regina Elena

Patruzeci şi cinci de scriitori români contemporani sunt prezenţi într-o antologie ce va fi tipărită în 1000 de exemplare şi oferită gratuit călătorilor in gările Bucureşti, Iaşi, Suceava, Alba Iulia, Sibiu şi Mediaş.

Proiectul este iniţiat de Uniunea Scriitorilor din România, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti si Ministerul Transporturilor şi se află sub Ȋnaltul Patronaj al fostului Suveran al României, Regele Mihai I.

Ȋn gările menţionate vor fi inaugurate biblioteci publice cu acces liber. Casa Regală a făcut o donaţie de carte care va figura printre aceste volume.

Scriitorii vor călători in cele cinci gări, pentru inaugurarea bibliotecilor, cu Trenul Regal.

Evenimentul a debutat cu o întâlnire la Palatul Elisabeta şi a fost marcată de un discurs al Principelui Radu, care a subliniat că acest proiect este inaugurat în preajma Zilei Regalităţii, 10 mai, dar şi legătura istorică dintre Casa Regală si scriitori.

Discursurile ministrului transporturilor, Ludovic Orban, şi al lui Dan Mircea Cipariu, scriitor şi iniţiator al proiectului, au fost urmate de lecturi publice ale poeţilor Ana Blandiana, Denisa Comănescu, Ioana Crăciunescu, Nora Iuga, Constantin Abăluţă, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu.

“Colecţia de artă tradiţională Regina Elena”

Sâmbătă 10 mai a fost inaugurată la Muzeul Ţăranului Român expoziţia de arta tradiţională Regina Elena, care a reunit o mare parte din veşmintele tradiţionale de zi sau de sărbătoare purtate de Principesele şi Reginele României la diverse ocazii sau pentru a fi fotografiate.

Costumele, păstrate cu grija timp de decenii de către Regina Elena – mama Regelui Mihai – au fost expuse pentru prima oară cu această ocazie.

„Ştiam de existenţa colecţiei de costume şi obiecte tradiţionale a bunicii mele, Regina Elena. Ea se afla în podul casei de la Versoix, în cufere închise de mai multe zeci de ani. Ȋn vara anului 2004, când am luat hotărârea să le aduc la Palatul Elisabeta descopeream cu încantarea unui copil o comoară. Curiozitatea şi bucuria descoperirii nu m-au părăsit până la ultimul cufăr deschis. Am vrut să ating şi să admir fiecare costum sau piesă în parte. Din felul în care aceste costume fuseseră păstrate şi aşezate în cufere se simţea preţuirea pe care Regina Elena a avut-o pentru această colecţie,” a declarat ASR Principesa Margareta

„Ȋn acele clipe am înţeles că această bucurie a descoperirii trebuie să o împărtăşesc şi cu alţii. Bunica mea ca şi celelalte Regine şi Principese ale României au purtat cu mare eleganţă aceste costume, care nu mai aveau vreun motiv să rămână închise.”

„Muzeul Ţăranului Român a crezut din prima clipă în proiectul meu şi pentru aceasta vă mulţumesc.”

Expozitia, cu intrare liberă, va fi deschisa publicului până pe 10 iunie 2008, de marţi până duminică, între orele 10 – 18.

Succes al pro-europenilor în alegerile din Serbia

mai 12th, 2008
Alegerile au constituit un succes, dar nu un triumf pentru Boris TadicAlegerile au constituit un succes, dar nu un triumf pentru Boris Tadic

Alianţa “Pentru o Serbie europeană” în frunte cu Partidul Democrat (DS) al preşedintelui Boris Tadic s-a situate pe primul loc în alegerile parlamentare de duminică, 11 mai, considerate ca un moment de cumpănă pentru viitoarea orientare a ţării.

Aliaţii preşedintelui Tadic vor ocupa 103 din cele 250 de mandate ale Adunării Serbiei, un plus de 39 de mandate faţă de cât obţinuse DS la precedentele alegeri de anul trecut.

Ȋn schimb naţionaliştii din Partidul Radical Sârb (SRS) condus de Vojslav Seselj, judecat pentru crime de război de Tribunalul Penal Internaţional de la Haga, a obţinut doar 77 de mandate faţă de 81 câte deţinuse în precedentul parlament.

Partidul Democrat din Serbia (DSS), condus de premierul Vojslav Kostunica, a obţinut 30 de mandate (faţă de 33 în precedenta adunare) şi va deţine în continuare balanţa puterii.

Demisia premierului Kostunica după declaraţia de independenţă a provinciei Kosovo a dus la convocarea alegerilor anticipate.

Niciun partid politic din Serbia nu recunoaşte indepedenţa provinciei, locuită în majoritate de etnici albanezi, dar considerată un fel de Ierusalim sârbesc, dar preşedintele Tadic are poziţia cea mai flexibilă în raport cu Uniunea Europeană, unde el vede viitorul ţării sale.

Majoritatea statelor membre UE au recunoscut indepedenţa Kosovo.

Electoratul pare să-i fi acordat sprijin, dar nu într-o proporţie suficientă pentru a putea guverna fără a se alia cu Vojslav Kostunica a cărui ambiguitate faţă de UE a dus la alegerile de duminică.

Dumnezeu totuşi nu e mort – de Rüdiger Safranski

mai 12th, 2008
Rudiger SafranskiRudiger Safranski

Rüdiger Safranski (Nascut la 1 Ianuarie,1945 in Rottweil, landul Baden-Wuerttemberg) este un filosof si scriitor contemporan german.

Traducere din limba germană

Societăţile modern-occidentale l-au desfiinţat pe Dumnezeu, sau l-au uitat pur şi simplu. Dar iată că dintr-o dată el este din nou prezent. Conflictul cultural cu Islamul dă naştere unei noi dezbateri religioase: coliziunea dintre culturile „reci“ şi cele „calde“.
Să începem cu situaţiile obişnuite. De ce? Pentru că acolo ne-o permitem, după cum bine ştim, în permanenţă – credinţa. Fără credinţă nu am putea trăi. În societatea modernă dominată de ştiinţă şi informaţii, fiecare din noi trăieşte – în ce priveşte cunoaşterea – la mâna a doua, poate chiar a treia. Cu privire la majoritatea lucrurilor care depăşesc domeniul nostru de competenţă sau pe cel al vieţii obişnuite, nu ne rămâne decât să credem în ştiinţa altora. În mai toate situaţiile imaginabile suntem condamnaţi să fim părtaşi prin credinţă la cunoaştere. De vreme ce fiecare dintre noi nu este specialist decât într-un anumit domeniu (fiind un „simplu laic“ în ce priveşte restul, care este imens), odată cu societatea cunoaşterii specializate creşte şi comunitatea credinţei. Cu cât avem mai multă cunoaştere, cu atât avem şi mai multă credinţă – în cunoaşterea altora. Acest tip de credinţă are fără îndoială un mare viitor.
În această societate a ştiinţei există domenii în care se crede cu o fervoare aproape mistică. Atunci când înţelepţii domeniului economic apar la TV ca nişte şamani ieşind din culise şi încep să profeţească, nu prea ne rămâne mare lucru de făcut decât să credem în aceste prognoze de moment emise pe post. Dar tot astfel credem şi în psihanaliză, în Big Bang, în haosul din natură, în catastrofa climatică care ne paşte, în entropie şi în moartea termică a universului, în gene egoiste şi multe alte asemenea lucruri.
S-ar putea răspunde că aici nu e vorba decât de diferite versiuni ale probabilităţii, în care nu trebuie să crezi orbeşte, şi care din această pricină au destul de puţin de a face cu credinţa în sens religios. Şi totuşi, ne apropiem în acest fel de domeniul religios, pentru că aici deja e vorba despre încredere sau teamă cu privire la subiecte care multă vreme au trecut drept prin excelenţă religioase. Cine crede în Big Bang, nu ia drept probabilă o simplă ipoteză ştiinţifică, ci crede în ea cu tărie, ca în creaţia divină a lumii. În ipoteza legată de entropie şi moartea termică a universului, la fel, poţi crede ca în Apocalipsă.
Dar mai există un sens în care trăim zi de zi prin intermediul credinţei. Omul este „animalul care poate promite“, a spus cândva Nietzsche. Unul promite, celălalt îl crede. Credinţa este în joc de ambele părţi, căci şi cel care promite trebuie să creadă în sine însuşi, mai exact: în sinea sa viitoare, cea care trebuie să respecte o anumită promisiune. Fac o promisiune, pentru că am încredere în mine însumi, iar tu mă crezi pentru că îţi promit un lucru sau altul. Acest tip de credinţă circulă în mod curent printre oameni, şi este tot atât de vital ca şi aerul pe care îl respirăm. E o credinţă căreia, în numele capacităţii noastre de supravieţuire, trebuie să îi dorim un viitor. Omul trăieşte, antropologic vorbind, pe credit.
Puterea civilizatoare a ştiinţelor nu ne poate amăgi însă, spre a ne face să credem că atitudinea de care dăm dovadă în viaţă e de natură ştiinţifică; dimpotrivă, aceasta constă dintr-un mixtum compositum în care morala, religia şi sentimentul – ca percepţie nemijlocită a vieţii – îşi au locul lor. Fiecare îşi găseşte la un moment dat, a spus cândva marele sociolog Max Weber, propriul său daimon, cel care „ţine între degete firul vieţii sale“. Pentru o convieţuire paşnică însă în societate, e necesar ca aceşti daimoni să nu se transforme în tirani. Societatea pluralist-democratică este pentru moment destul de bine asigurată împotriva acestui pericol. Chiar şi „adevărurile“ religioase au deprins între timp modestia şi au învăţat să suporte umilinţa faptului de a fi tratate drept simple „păreri“ sau „opinii“ pe piaţa liberă. O enciclică papală intră în emulaţie liberă cu manualele de self-help americane, iar Biblia concură cu scrierile esoterice. Am intrat, că ne place sau nu, în epoca unui politeism secularizat. În societatea pluralistă există mulţi zei, o seamă de orientări axiologice şi o mulţime de convingeri de tip religios sau semi-religios. Dumnezeul unic ce garanta cândva coeziunea spirituală a societăţii occidentale a explodat într-o serie de divinităţi domestice. Marile biserici se golesc, dar oferta cu privire la religia asumată ca hobby în plan privat, creşte.
Acolo însă unde bisericile sunt active în mod public, o fac de regulă prin purtători de opinie finanţaţi cu bani publici, şi care administrează tezaurul spiritual al societăţii. Când astăzi marile biserici se luptă pentru acceptare la nivel social – bunăoară prin intermediul agenţiilor de publicitate – se poate naşte întrebarea, în ce măsură mai avem de a face aici cu religia.
Creştinismul oficial s-a transformat de regulă dintr-un proiect religios „cald” într-unul „rece“. Ce înţeleg eu printr-o religie „caldă“? Religie „caldă” o numesc pe aceea care are la bază într-un fel sau altul mântuirea, absolvirea din această lume. Ea se adresează acestei lumi, declară însă despre sine că nu e din această lume. Pentru o religie „caldă” faptul de a fi în lume nu înseamnă altceva decât faptul de a fi plasat în conjunctura nepotrivită. De aceea în inima unei religii calde se găseşte ideea de mântuire, eliberarea din această lume. Creştinismul a fost multă vreme tocmai o astfel de religie „caldă“.
Pavel, adevăratul fondator al creştinismului ca religie în lume, a formulat acest miez de natură soteriologică în felul următor: „Dacă Christos nu ar fi înviat, predica noastră ar fi zadarnică, ca şi credinţa voastră“ (1 Cor. 15, 14). Aceste articole de credinţă legate de sacrificiul divin, moarte şi înviere nu aveau substrat simbolic, psihologic sau atenuat în vreun alt fel. Viaţa cealaltă avea să fie la fel de reală ca cea de aici: doar că într-un alt loc şi un alt timp. Acest alt-undeva, alt-cândva, se află în planul lui dincolo, dar e la fel de concret ca lucrurile palpabile, aflate în dimensiunea lui dincoace. Şi dacă planul la care accedem pe lumea aceasta nu este înţeles decât ca ceva provizoriu, ca spaţiu de tranzit, atunci şi morala avea să capete altă coloratură. De aici înainte nu mai e vorba decât de a rămâne „pur“ până la mântuire, până la Apocalipsă. O morală civică, menită să asigure supravieţuirea societăţii dincolo de imediat, pe termen lung, nu este necesară. O etică specifică acestui spaţiu de tranzit există bunăoară în Predica de pe munte. Într-o lume caracterizată de lupta pentru afirmare şi supravieţuire – şi e cam singura cu care avem de a face – cine se înarmează cu această predică nu are pe termen lung nici o şansă de supravieţuire. Dar asta nici nu intră în preocupările unei religii „calde“. O religie „caldă“ nu este, prin natura ei, un mod de a realiza o nouă ordine socială: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta.“
Cu această dimensiune „caldă” a creştinismului, de factură extatică şi apocaliptică, s-a cam terminat. Din creştinism a luat naştere proiectul „rece” al religiei civile, larg răspândite. Protecţie spirituală din flanc la surmontarea problemelor lumii interioare, mai cu seamă în ce priveşte morala, destinul şi problema sensului. Religia „rece“ se descurcă, bine-mersi, şi fără transcendenţă. E orientată spre imanent, fiind pragmatică, caritabilă, retorică. Lumea credinţei este atât de psihologizată şi de sociologizată, încât de acolo rezultă un amestec de etică socială, gândire a puterii instituţionale, psihoterapie, tehnici de meditaţie, serviciu muzeal, management cultural şi muncă socială. Speranţele şi mântuirea ca atare s-au îngrămădit astfel, acolo unde încă mai există, de pe scena exterioară pe cea interioară.
Această interiorizare, psihologizare şi terapeutizare ţine de istoria „răcirii” religiei şi se manifestă în contextul acelui fenomen occidental de profunzime al „disocierii sferelor valorice“ (Max Weber); s-au diferenţiat sferele religiei şi ştiinţei, religiei şi politicii. Încă din zorii epocii moderne s-a impus, dar nu fără dificultate, acel „sistem bicameral“ al culturii, pe care Nietzsche îl descria astfel: o cultură superioară spune el, trebuie să ofere omului „simultan două zone cerebrale distincte, una pentru a simţi ştiinţa, cealaltă – neştiinţa: una lângă cealaltă, fără amestec, disociate una de cealaltă; e o condiţie sine qua non a sănătăţii noastre interioare. Într-una din zone se află izvorul forţei, în cealaltă regulatorul: cu iluzii, prejudecăţi şi pasiuni trebuie încins focul, iar cu ajutorul ştiinţei cunoscătoare trebuie să venim în întâmpinarea efectelor periculoase şi pernicioase ale unei supraîncălziri“.
Religii „reci” sunt cele care au acceptat nu doar la suprafaţă, ci şi în profunzime acest joc alternativ între supraîncălzire şi răcire, care au devenit raţionale şi se lasă „răcite” la temperatura a ceea ce este util societăţii. Într-un cuvânt: care sunt din şi vor să fie doar pentru această lume.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul religiei „calde“: adevărul acesteia vrea să cuprindă întreaga viaţă, şi în consecinţă să o transforme; aici nu există o disociere a sferelor de valori. Pentru o astfel de religie, e vorba de întreg, iar ea încearcă să-l cuprindă deplin şi pe om. Îşi doreşte să îl conducă spre limanul mântuirii, să îl mântuiască din această lume. Ea lasă liberă legătura ce ţine lumea laolaltă şi o desface uneori cu totul, fie pe calea blândă a misticii, fie la modul terorist şi distructiv.
Între timp am realizat că dacă vrem să vedem o asemenea religie „caldă“ în acţiune, trebuie să întoarcem privirea către fundamentalismul islamic. Aici iese în evidenţă, aşa cum era cândva în cazul creştinismului, latura lui extatică şi apocaliptică. Cei care s-au năpustit în zbor în turnurile gemene din New York erau cu siguranţă apocaliptici – un comando al înălţării la cer, la propriu. Dispreţuiau cultura occidentală, decadentă şi păgână, aşa cum şi creştinii i-au dispreţuit cândva pe barbari. De data aceasta însă noi, cei care aparţinem culturii occidentale secularizate, suntem păgânii. Atacul de la 11 septembrie 2001 a fost – pe lângă multe altele – un proces vindicativ făcut de către nişte apocaliptici unei civilizaţii nihiliste şi decadente în ochii lor.
În timpul „guvernării” talibane din Afganistan un jurnalist german a relatat discuţia avută cu „ministrul de externe“ taliban care, la întrebarea de ce regimul nu întreprinde nimic pentru a repune pe picioare o ţară distrusă, a răspuns prin intermediul unei metafore. Dacă dv., a spus el, călătoriţi cu avionul şi vă prăbuşiti într-un ţinut neprimitor, dar supravieţuiţi şi aveţi certitudinea că într-un interval scurt de timp veţi fi salvat şi dus acasă, evident că nu o să vă apucaţi să construiţi tot felul de facilităţi în locul în care tocmai v-aţi prăbuşit. Aceasta, a spus ministrul lor de externe, este starea în care se găseşte Talibanul: nu peste mult timp vor merge în Împărăţia Cerului. Din acest motiv, pur şi simplu nu merită să încerci să schimbi ceva cu privire la suferinţa şi imperfecţiunile lumii acesteia. E vorba tocmai de acea conştiinţă a spaţiului de tranzit, de sală de aşteptare, care ar trebui să ne fie încă familiară din faza „caldă” a creştinismului.
Aceasta este versiunea barbară a hotărârii întru transcendenţă. Evident că pentru acest sentiment de spaţiu de tranzit sau sală de aşteptare există şi o formă de exprimare, respectiv acţiune, de tip blând, non-violent, specifică lumii interioare: să ne gândim doar la Predica de pe munte, pe care am amintit-o deja, cu a sa etică a conservării purităţii.
Să ne oprim o clipă la variantele „reci“ ale fenomenului religios. Acestea sunt legitimate de simpla existenţă a experienţelor religioase, ca şi de nevoile de exprimare corespunzătoare acestora. Cum definim însă experienţa religioasă? Poate că prin sentimentul apartenenţei la o comunitate ce conferă sens, şi care ne depăşeşte ca indivizi, o comunitate definită prin ritualuri, instituţii şi simboluri specifice; e vorba de o experienţă autentică a relaţiilor, de depăşirea contingentului, de orientare în viaţă. Omul vrea să se simtă acasă nu doar în sens material, ci şi în sens sufletesc-spiritual. Acest dor după o împlinire la nivelul unui sens atotcuprinzător e probabil decisivă. Ea poate fi satisfăcută în diferite moduri. Dar – şi acesta este aspectul important – această căutare a sensului şi a sentimentului apartenenţei pot fi dobândite şi prin metode perverse.
Religiile pot perverti, caz în care vorbim despre surogate de tip religios, sau ideologii. Naţional-socialismul a fost, pe lângă multe alte lucruri, şi un asemenea surogat, o revoltă asezonată cu motive religioase împotriva insolenţei unei modernităţi secularizate, pluraliste. Carl Friedrich von Weizsäcker a scris imediat după sfârşitul dominaţiei naziste: „Naţional-socialismul a fost o religie. Dorul credinţei, pe care Biserica nu îl mai putea satisface, şi forţa credinţei, care nu o mai lega interior, s-au revărsat în el.“
Cum putem deosebi formele religioase autentice de cele pervertite? O religie autentică educă omul întru veneraţie în faţa universului insondabil, inepuizabil. În lumina credinţei, lumea devine „mai mare“, pentru că îşi păstrează misterul, şi omul se înţelege pe sine ca parte a acestuia, rămâne incert faţă de sine. Pentru un surogat religios în schimb, lumea se micşorează. Susţinătorul unei asemenea pseudo-religii nu găseşte în întregul univers nimic altceva decât confirmarea propriei sale opinii, pe care o apără cu ardoarea credinţei împotriva restului lumii şi a propriilor îndoieli interioare. Fenomenul devine periculos mai cu seamă acolo unde această monomanie trece în plan politic şi devine o metodă de „mântuire“ prin forţă a întregii lumi, dintr-un punct unilateral de vedere.
Ideologiile totalitare ale veacului trecut – naţional-socialismul şi comunismul – s-au dovedit a fi în acest sens religii perverse. Perspectivele lor asupra lumii pretind a fi înţeles exhaustiv adevărata esenţă a naturii şi istoriei. Mai pretind de asemenea a cunoaşte şi misterul ce ţine lumea laolaltă, ce o face să pulseze în miezul ei interior cel mai intim. Aceste ideologii emit pretenţia de a înţelege întregul, şi înşfacă în ghearele lor omul întreg. Îi oferă acestuia siguranţa unei fortăreţe cu vizetă şi creneluri. Ele manipulează frica omului în faţa unei vieţi deschise, în faţa pericolului libertăţii umane, care înseamnă întotdeauna şi nesiguranţă, solitudine, incertitudini. Vor să îl absolve pe om de dificila sa libertate de a fi un individ, pentru a-l încartirui într-un colectiv de chipuri anonime: acolo poate avea el sentimentul apartenenţei – în opoziţie conflictuală faţă de cei care nu aparţin unui asemenea colectiv. Această opoziţie are o semnificaţie elementară: sentimentul unui asemenea tip de apartenenţă nu este altceva, privit mai atent, decât delimitarea de duşmani şi străini. Ideologiile totalitare înţelese ca surogat religios vor să îl elibereze pe om de libertate, care include mereu şi sentimentul alienării şi al singurătăţii. Alienarea şi solitudinea sunt direct conectate cu experienţa unei lipse greu de definit, despre care Georg Büchner spunea prin al său Danton: „S-a făcut o greşeală, atunci când am fost concepuţi; ne lipseşte ceva, nu am nici un nume pentru asta – dar nu vom reuşi niciodată scoţându-ne măruntaiele, ce rezolvăm dacă ne despicăm unii altora trupurile?“
Dacă deci vrem să ne gândim la viitorul credinţei, va trebui să ne aşteptăm la un declin şi mai accentuat al marilor biserici. În vreme ce în alte regiuni ale lumii, fundamentalismul religios ca opoziţie a unei culturi „calde“ împotriva uneia care s-a răcit va creşte (şi nu trebuie să excludem nici posibilitatea ca asemenea enclave fundamentaliste să se extinde şi în occident); în al treilea rând însă, are să ia proporţii ceea ce William James a numit acum mai bine de o sută de ani „voinţa de a crede“; aceasta va creşte în acea formă privată, multiplă, de mici dimensiuni, ca esoterism particular şi satisfacere personală a necesităţilor metafizice, pe de o parte; pe de altă parte însă această voinţă pentru credinţă se va transforma într-o problemă de ordin politic şi moral.
Ne aflăm într-o situaţie în care creşte convingerea că pentru coeziunea societăţii şi orientării valorice am putea avea nevoie de o religie, dar în acelaşi timp ştim sau ar trebui să ştim că din această intuiţie, din această convingere lăuntrică nu decurge nimic religios – ci doar voinţa pentru credinţă. Această voinţa de a crede nu este altceva de cât nevoia unei justificări morale ultime. Să luăm bunăoară „valoarea” demnităţii umane. „Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în ce priveşte drepturile şi demnitatea“, anunţă primul articol al Declaraţiei universale a drepturilor omului. Dar se naşte oare omul înzestrat cu demnitate, la fel cum se naşte înzestrat cu membre? Evident că nu. „Demnitatea” este recunoscută, dar prin intermediul cărei instanţe? Răspunsul secularizat este: prin societate. Religia spune însă: prin Dumnezeu. Pe bună dreptate însă omul resimte fundamentarea demnităţii umane într-un compromis social drept destul de slabă, pentru că el fundamentează această „demnitate” pe nisipul mişcător al unor asemenea convenţii determinate de majorităţi schimbătoare. În cazul hitlerismului, s-a dovedit că e posibil să câştigi de partea ta diferite majorităţi, pentru un proiect al distrugerii sistematice a demnităţii umane.
Şi iată cum se ajunge la tentativa paradoxală de a ancora această demnitate într-o decizie de tip democratic, pentru a o declara mai apoi totuşi drept valoare independentă de această decizie. Legea fundamentală a republicii federale oferă un exemplu al acestui paradox. Acolo, demnitatea umană este numită „intangibilă“: nici o majoritate nu are dreptul să se atingă de drepturile fundamentale care decurg din „demnitatea” omului. Acest lucru este însă echivalent cu încercarea de a institui un tabu sacru într-o lume complet secularizată. O decizie la nivel social este transformată într-o chestiune care ar trebui în perspectivă să rămână dincolo de această decizie la nivel social. În acest fel se încearcă a se fundamenta „demnitatea“ umană nu doar prin intermediul unei hotărâri a societăţii, ci prin ceva de natură absolută, în Dumnezeu sau, în ce a mai rămas din el: o instanţă morală a justificării ultime.
Nietzsche este cel care a numit acest tip de justificare morală ultimă drept „halucinaţie conceptuală“, care nu e valabilă decât dacă crezi în ea. Cine pricepe însă, mai spune Nietzsche, că lucrurile în care crede sunt născocite chiar de el însuşi – adică Dumnezeu sau morala –, acela nu va mai putea crede în ele. „Moartea lui Dumnezeu“ invocată de Nietzsche înseamnă în consecinţă mai degrabă că atunci când încetezi să mai crezi în Dumnezeu, nu îţi mai rămâne decât să crezi în om. În acest fel putem face descoperirea surprinzătoare că faptul de a crede în om era mai uşor atunci când omul alegea calea ocolită, prin intermediul credinţei în Dumnezeu.
De ce? Pentru că omul simte nevoia de a vedea morala, adică decizia cu privire la bine şi rău, ancorată într-un fundament care este mai adânc şi mai cuprinzător decât fiinţa sa limitată. O morală pe care eşti conştient că ai instituit-o tu însuţi nu are aceeaşi semnificaţie necondiţionată, transcendentă. O scurtă privire în istoria religiilor confirmă această voinţă pentru transcendenţa morală. Dumnezeu i-a dat lui Moise tablele legii. Şi Mohammed a primit prescripţiile de viaţă de la Allah. Chiar şi în astfel de vremuri secularizate deci, voinţa pentru o transcendenţă morală rămâne intactă, pentru că omul încearcă în continuare să înrădăcineze binele şi răul într-o entitate de natură trans-umană, fie că indică, precum Rousseau, spre binele inerent din natură ca reper de orientare sau, precum darwinismul social, conferă dreptului celui mai tare o explicaţie de natură biologică. Cosmosul perfect ordonat, natura, Dumnezeu sau o raţiune absolută – acestea sunt în linii mari formele în care se manifestă transcendenţa morală. Există deci, putem trage această concluzie, o tânjire după transcendenţă morală, pentru că omul nu se poate încrede în sine pe acest drum: ceea ce am inventat eu însumi, nu poate fi de prea mare valoare. De aici, nevoia de sancţiune divină.
Dar să nu ne facem iluzii: Dumnezeul civil-religios devine un efect placebo. „Dumnezeu“, a spus cândva Robert Spaemann, „nu poate îndeplini o funcţie antropologică, decât atâta timp cât nu este înţeles prin aceeaşi funcţie. Pentru Dumnezeul moral şi antropologic, iluminismul a însemnat sfârşitul, aşa cum un placebo, un leac fictiv, funcţionează doar atâta timp cât pacientul nu realizează că doar credinţa lui era cea care determina efectul.“
Despre acest proces, prin care se încearcă resuscitarea religiei datorită efectelor ei dezirabile, marele filosof al religiei Paul Tillich a spus cândva, că e ca şi cum „ai încerca să scoţi mama din prunc, sau tatăl din nimic“.
Cu toate acestea, nu cred că această întreprindere este cu totul lipsită de perspective. Poate că unii dintre dv. îşi mai amintesc de acel film cult al lui Antonioni din anii ’70, „Blow up“. Acolo apare la un moment dat următoarea scenă, undeva spre final: protagonistul, un fotograf, ajunge dimineaţa, după o noapte plină de peripeţii, la un teren împrejmuit cu gard. Acolo doi oameni joacă absorbiţi tenis. Mai exact, îi vedem făcând gesturile respective, dar nu vedem mingea. Nici fotograful nu vede mingea, pentru că se uită stupefiat din faţa grilajului şi îi urmăreşte pe cei doi jucând. Iar noi ca spectatori urmărim la fel acest joc, pentru că la un moment dat camera începe să urmărească traiectoria mingii imaginare. Şi irealul devine tot mai real în acea dimineaţă gri.
Dintr-o dată, începem să auzim mingea, întâi mai încet, acoperită de vânt, apoi tot mai distinct, iar fotograful care stă şi se uită la gard îşi mişcă capul încoace şi încolo în ritmul loviturilor de minge. Iată însă că unul din jucători loveşte mingea prea tare. Mingea, pe care încă nu o vede nimeni, zboară peste gard şi cade la picioarele fotografului. Jucătorii privesc la el rugători. Acesta ezită, se apleacă şovăind, ridică ceva inexistent de jos şi îl aruncă peste gard. Jucătorii îi mulţumesc, şi încep să joace în continuare.
Despre minge nu se prea poate spune mare lucru, aşa cum nici despre Dumnezeu nu se poate spune mai nimic, pentru că nu e prezent. Dar jocul e prezent, şi dinamica lui îi transformă pe spectatori, chiar şi pe noi, în participanţi. Cu alte cuvinte: începeţi să jucaţi, şi veţi vedea cât de reală este mingea. Dacă vreţi să ştiţi dinainte dacă mingea există sau nu, nu veţi mai începe niciodată. Şi astfel, nici jocul nu va exista nicicând. Religia civilă este jocul fără minge. Jucăm „ca şi cum“ mingea, adică Dumnezeu, ar exista. Dacă jocul „funcţionează”, până la urmă nici nu mai contează prea mult dacă există sau nu o minge.
Acest lucru este valabil şi pentru o morală pe care ne-o impunem ca şi cum ar fi dată „de sus“, instituită prin autoritatea divină. Acest lucru e valabil şi pentru jocul vieţii, cu care trebuie să începi, fără să te întrebi prea mult cu privire la sensul lui. Şi aici e valabil: sensul va rezulta abia din jocul însuşi. Nu mai devreme, nici mai târziu.
Indiferent cum am lua-o: forţele religioase creatoare, care se manifestă în istoria umanităţii şi au format atâtea culturi, aceste forţe există în noi – în ziua de azi, ca şi înainte. Omul este o fiinţă care poate transgresa, cu alte cuvinte poate ieşi din sine însuşi; o fiinţă caracterizată de faptul că nu-şi aparţine sieşi. Pentru această capacitate de transcendenţă există nenumărate denumiri. Celei mai frumoase i-au dat probabil Schelling şi Goethe glas, atunci când au afirmat: omul este natură; dar în om natura îşi deschide ochii şi realizează că este prezentă. Prin om, natura se înalţă la conştiinţa de sine, şi prin aceasta la transgresare de sine. De aici creşte uimirea cu privire la faptul că există mai degrabă fiinţa decât nimicul. Din acest joc al transcenderii creşte cultura şi ştiinţa, ca şi marea răspundere pentru viaţă în ansamblu, şi nu doar pentru propriul eu.
Tot din acest spaţiu al transcenderii au ieşit la iveală şi religiile. Acestea nu sunt decât încercări de a da un chip transcendenţei, în baza căreia putem ieşi din noi înşine. Rezerva culturală a acestei imagini creştin-occidentale a lui Dumnezeu pare a fi epuizată – locul transcendenţei e de aceea într-un anumit sens gol, pentru moment. Lucru care nu e neapărat rău, cu condiţia să ne conservăm această capacitate de a transcende, să ne păstrăm deschiderea şi să ne ferim de atrofierea la nivelul unei fiinţe unidimensionale. Sub această rezervă, acest spaţiu „gol“ al transcendenţei împlineşte în mod ironic vechea poruncă: să nu îţi faci chip cioplit!

Daniel STUPARU despre el insusi:
Am debutat în 1996 în Luceafărul, graţie regretatului critic literar Laurenţiu Ulici. Începuturile mele sunt legate de cenaclul Semenicul din Reşiţa (Constantin Rupa, Gheorghe Jurma, Ion Chichere, Iacob Roman, Nicolae Sârbu, Octavian Doclin, Gheorghe Zincescu, Costel Stancu ş.a.). Am participat la numeroase concursuri literare de nivel naţional (Moştenirea Văcăreştilor, Costache Conachi, Traian Demetrescu, Pavel Dan, George Suru, Zaharia Stancu, Nicolae Labiş etc.). Studiile mele universitare includ un an de Filosofie (a culturii), unul de Limbi Străine (germană-engleză) şi patru de Comunicare şi Relaţii Publice (SNSPA). Formarea academică nu a stat însă niciodată în centrul preocupărilor mele (sunt în schimb atestat Cambridge şi Goethe Institut). Am publicat poeme, traduceri, eseuri şi proză în numeroase revistele literare din ţară (Caiete Critice, Convorbiri Literare, Luceafărul, Dacia Literară, ProSaeculum, Adevărul Literar şi Artistic, Dilemateca, Poesis, Timpul de Iaşi, Vatra, Argeş, Oglinda Literară, Cafeneaua Literară etc.) şi în antologii. Sunt autorul volumelor “Alchimice (sonete)” şi “Oglinda Venerei (roman)”, apărute în 2007 la editura Muzeului Literaturii Române.

Israel la 60 de ani – O tara unica si eterna!

mai 12th, 2008
Anna Frank a devenit unul dintre simbolurile HolocaustuluiAnna Frank a devenit unul dintre simbolurile Holocaustului

Contactele mele cu evreii in perioada copilariei si a primei tinereti petrecute in Romania comunista s-au limitat la foarte putin, nementionand lecturile literare, istorice sau religioase.

Imaginea evreilor asociata deformarii in negativ, chiar si diabolic a creat o traditie a discriminarii, a raului ce se prelungeste si in prezent, din pacate, pe toate meridianele.

Luand la intamplare cateva personaje, as spune ca acestea mi-au trezit o imensa admiratie si totodata compasiune pentru acest popor fortat sa suporte atacuri, torturi, umilinte si decimari nejustificate.

Rahel la Fermosa (Rachel cea minunata), o domnita de origine sefarada devine iubita regelui Alfonse VIII (11 November 1155 – 5 October 1214).

Dragostea greu de acceptat de catre Curtea regala si de catre intreaga nobilime castiliana isi gaseste sfarsitul tragic prin asasinarea evreicei din Toledo, chiar sub vazul iubitului ei, Alfons, neputincios in fata conflictului inter-rasial si religios.

In plin Ev Mediu timpuriu, reconquista hispanica si victoria asupra califatelor din peninsula iberica avea sa impuna o suprematie catolica triumfand prin teroare, torturi si opresiuni sangeroase, antcipitoare ale siruri de crime antisemite. Torquemada il anticipeaza pe Hitler.

Un alt personaj feminin al carui destin tragic dezvaluie cruzimea, fata brutala a unei lumi asa zise civilizate si europene, mi-a trezit mereu intrebarea : « Ce rau ar fi putut comite Anna Frank , la varsta unui inger in devenire ? »

In urma cu sase decenii statul Israel devine implinirea milenara a evreilor si printr-un efort inimaginabil petecul de desert si de piatra si strajuind Marea Moarta, devine un paradis. Ben Gurion declara proclamarea statului Israel la 14 mai 1948.

Prin programele de constructie ale Israelul se transforma intr-o semiramida moderna unde tehnologia avansata, bursa de diamante, atractiile turistice isi gasesc un spatiu propice.

Daca vechea Palestina nu producea decat sporadic citrice, astazi se inscrie in lista tarilor avansate.
Atacurile la adresa Israelului sunt provocate si de catre invidia celor ce nu sunt capabili decat sa acapareze si sa jefuiasca si sa nu prospere prin sacrificiu si proprie stradanie !

Israel exista si va exista crescand si mai mult odata cu amintirea Annei Frank, a Rahel-ei La Fermosa si atator martiri intru gloria unei patrii eterne.

Ajutor financiar pentru realizatori de filme

mai 12th, 2008

STEPdoc 2008 a mobility grant of GBP 1,500 for a young Romanian film-maker

The new funding session for STEPdoc is now open, with applications being accepted until 1 September 2008 (postal mark).

STEPdoc is a Ratiu Foundation programme which aims to reinvigorate Romanian documentary film, stimulating contemporary relevance and artistic innovation.

STEPdoc consists of two mobility grants per year (worth £1,500 each) which will allow two Romanian film makers, at an early stage of their career, one month of immersion in the UK documentary culture, towards the development of a documentary project with international potential.

The mobility grant is to be used for the individual research of a specific project set in the UK and / or for networking with a UK-based company in view of the development of a common film project. On a broader level, STEPdoc would provide an opportunity to gain inspiration and to take part in the vibrant British documentary culture.

The first round of applications for STEPdoc was open between May and October 2007. The Foundation decided to support two applicants with one mobility grant each, which are to be used at any time between November 2007 and November 2008.

The first two STEPdoc recipients are Adina Pintilie and Corina Radu.

In both cases, the board was impressed both by the film-makers’ recently completed documentaries (Don’t Get Me Wrong by Adina Pintilie, and Bar de Zi and Other Stories by Corina Radu), and by their projects in development: namely, a project on metropolitan loneliness by Adina Pintilie, and respectively a biographical documentary on Queen Mary of Romania by Corina Radu.

Applications for STEPdoc will consist of the following documents (in English):

• Letter of intention (see details below)
• Curriculum vitae and filmography of the applicant (max. 1 page each)
• When available, evidence of previous work (DVD)
• Documentation of the proposed project in development:
a) synopsis (max. 1 page)
b) treatment (max. 2 pages)
c) argument / motivation letter (max. 1 page)
d) research / networking plan for the duration of the mobility grant (max. 2 pages) e) further funding envisaged for the production of the film (max. 1 page)

This call is open to documentary film-makers of Romanian nationality working on creative documentary projects that relate to Romania or involve Romanian subjects without necessarily being shot in Romania. Preference will be given to applications submitted by individual film-makers or independent producers. A proven commitment of the applicant to documentary form is desirable but not compulsory.

The selection of the winning project will be made by the Ratiu Foundation Board of Advisors.

The winner(s) of STEPdoc 2008 will be personally notified in writing. Whilst in the UK, the grant recipients will make their own accommodation and living arrangements. Should the grant recipients need any advice on networking with UK-based film organisations and/or professionals, the Board of Advisers will happily offer directions and suggestions.

The recipient of the grant will be expected to submit a report on the completion of the mobility grant, and to credit STEPdoc by displaying the logo of the Ratiu Foundation on the film credits.

Please send applications by post to the following address:

Nicolae Ratiu, Chairman
The Ratiu Foundation
8th floor, 54-62 Regent Street
London W1B 5RE, England, UK

IMPORTANT:
Please specify in your letter of intention the following:
• Name, Surname, Date of birth, Nationality, Address, Telephone, E-mail, Professional status, Work address (if applicable).

Also, please include the answer to the following questions:
• Have you been to the United Kingdom on a professional visit before?
If yes, please give details.
• How did you find about STEPdoc?

For information about STEPdoc 2008 send an e-mail to mail@ratiufamilyfoundation.com
or go to
www.ratiufamilyfoundation.com

Israel la 60 de ani – un punct de vedere palestinian

mai 12th, 2008
Familia Bărburaş sărbătoreşte Paştele ortodox în NorvegiaFamilia Bărburaş sărbătoreşte Paştele ortodox în Norvegia

La miezul nopţii dintre 14 şi 15 mai 1948, statul Israel a fost reînfiinţat după un hiatus de aproape 2000 de ani.

A fost un prilej de bucurie nemăsurată pentru milioane de evrei din întreaga lume, mai ales pentru supravieţuitorii Holocaustului care se terminase cu abia trei ani înainte.

Dar pentru arabi, şi mai ales pentru palestinieni, crearea statului Israel este considerată o catastrofă – “Naqba”.

Mustafa Bărburaş este unul dintre aceşti palestinieni al cărui punct de vedere îl prezentăm aici.

Căsătorit cu o româncă, pe care a cunsocut-o în timpul studiilor de medicină din România şi al cărei nume l-a luat prin căsătorie, medicul ginecolog Mustafa Bărburaş a locuit la Jenin, unde în 2002 a pierdut un unchi, victimă “colaterală” în timpul asaltului trupelor israeliene împotriva militanţilor palestinieni repliaţi în tabăra de refugiaţi din localitate.

Dr. Bărburaş s-a mutat apoi la Ramallah, iar din 2007 locuieşte în Norvegia cu soţia şi fiul cel mai mic – Mohammed, care este musulman.

Fiul cel mai mare – Andrei, creştin ortodox – este student în Olanda, unde îşi continuă studiile începute în România.

I-am pus aşadar trei întrebări doctorului palestinian Mustafa Bărburaş.

1. Ce a însemnat pentru familia dumneavoastră înfiinţarea acum 60 de ani a statului Israel?

Ȋnfiinţarea statului Israel a cauzat un adevărat şoc pentru toate popoarele arabe, nu numai pentru poporul palestinian şi implicit pentru familia mea. Statul Israel a fost înfiinţat în detrimentul altui popor care a rămas fără stat, fără a se ţine cont măcar că acest popor există. S-a negat insuşi dreptul la existenţă al poporului palestinian.

2. Cum v-a afectat viaţa apariţia statului Israel?

Existenţa statului israelian m-a lăsat fără identitate, palestinian fără ţară. Chiar şi după 60 de ani lumea ne spune “Ăia fără ţară”, dar poate mai relevant este faptul că nu există familie în Palestina care să nu fi pierdut cel puţ in un fiu, un frate, un nepot, în acest conflict inegal de forţe.

3. Aveţi speranţe de rezolvare a conflictului israelo-palestinian?

Personal am multe speranţe că acest conflict va putea fi rezolvat. Dar, probabil că sunt foarte idealist şi câteodată visez cu ochii dechişi, dar îmi revin repede. Conflictul acesta se poate rezolva, dupa părerea mea, numai prin discuţii, dar concrete, la obiect, şi numai de pe picior de egalitate, de ambele părţi, fără terţi. Corect, cu toate cărţile pe masă, fără aşi ascunşi în mânecă. Se pare totuşi că e greu, dacă nu imposibil a se ajunge la un acord pentru a opri un conflict care durează de atâta timp.

Comuniştii în scădere, opoziţia fărămiţată

mai 12th, 2008

Barometrul Opiniei Publice arată că Partidul Comuniştilor, condus de preşedintele Vladimir Voronin, continuă să domine categoric viaţa politică din Republica Moldova, cu 10 luni înaintea alegerilor parlamentare. Directorul Asociaţiei pentru Democraţie Participativă (ADEPT), Igor Boţan, trage câteva concluzii privind spectrul politic din Republica Moldova din rezultatele sondajului realizat de IMAS.

1. Barometrul Opiniei Publice atestă că, încetul cu încetul, în linii mari, continuă să crească nemulţumirea cetăţenilor faţă de situaţia generală din Republica Moldova. Implementarea diverselor strategii guvernamentale de combatere a sărăciei nu au contribuit la inversarea percepţiei cetăţenilor moldoveni în privinţa stării lor materiale şi a libertăţilor democratice din ţară. Însă nici sindicatele şi nici partidele de opoziţie nu sunt în stare să canalizeze nemulţumirile cetăţenilor într-o albie ce le-ar conveni.

2. În ultima jumătate de an, Partidul Comuniştilor (PCRM) a reuşit să întreprindă un şir de acţiuni menite să inverseze tendinţele de declin, atestate clar după alegerile locale din 2007, reuşind doar să-şi stabilizeze situaţia. În acest sens, PCRM pare cel mai bine pregătit pentru alegerile din 2009, având şi resurse, incomparabile cu cele ale opoziţiei, pentru o campanie de succes: acces la factorul administrativ de care a abuzat întotdeauna de cînd se află la guvernare; suportul Bisericii; suportul celui mai influent „media-holding”, care nu se sfiieşte să recurgă la cele mai primitive, dar eficiente procedee propagandistice de lustruire a imaginii partidului de guvernămînt şi de defăimare a opoziţiei. În afară de aceasta, cu mici excepţii, practic nu există idei cu eventual impact semnificativ, la explorarea cărora să nu se fi înregimentat PCRM: integrarea europeană; liberalizarea şi reformarea economiei; „schimbarea la faţă” a guvernării; promovarea tinerilor prin declararea anului 2008 – An al Tineretului; patriotismul etc. De asemenea, PCRM a reuşit: să inoculeze ideea neutralităţii Republicii Moldova în preferinţele cetăţenilor (de la ~20% în 2004 la ~60% în 2008), limitînd cîmpul de manevră a multitudinii partidelor de opoziţie; să trezească speranţele cetăţenilor că e posibilă o soluţionare a conflictului transnistrean, care să fie susţinută de UE, SUA şi Rusia; să îmbunătăţească relaţiile cu Rusia, înlăturînd pericolul unei implicări anti-PCRM a acesteia în viitoarele alegeri şi evitînd situaţiile similare celor din 2005, cînd propaganda rusească şi instituţii statale, precum Duma de Stat, s-au implicat explicit în prejudicierea PCRM; să polarizeze opinia publică după criteriul identitar: moldovean-român, factor ce activează mitul pericolului extern pentru a atenua pericolul intern, legat de nemulţumirea crescîndă a cetăţenilor de starea lor materială. Experienţa alegerilor anterioare din Republica Moldova a demonstrat, că ultimul factor este destul de eficient în timpul alegerilor. Însă cel mai mare avantaj i-l oferă PCRM-ului însăşi opoziţia, prin menţinerea stării sale de dezbinare. Partidele de opoziţie care nu vor trece pragul de 6% vor putea chiar să-şi calculeze contribuţia la fortificarea poziţiilor PCRM. Astfel, în 2001, opoziţia i-a dăruit PCRM tocmai 21 de mandate, care adăugate la cele 50 obţinute, din totalul de 101, prin propriul efort i-a asigurat PCRM o majoritate parlamentară de peste 2/3. În 2005, ca urmare a constituirii unui bloc electoral destul de puternic, opoziţia i-a dăruit PCRM doar 10 mandate, care, adăugate la cele 46 obţinute prin propriul efort, i-a asigurat PCRM o majoritate de guvernare confortabilă.

3. În condiţiile existenţei unui partid dominant, opoziţia se supune unei erodări permanente, din cauza dispersiei forţelor. BOP confirmă, că pentru alegători contează preponderent: imaginea liderului, oferta electorală şi împărtăşirea unei doctrine “democrate”. În acest sens, putem constata că ofertele electorale ale partidelor “democrate” de opoziţie sînt, practic, identice. Deosebirile şi nuanţele fiind apanajul cercetătorilor, nu al alegătorilor. Singurul punct vulnerabil care contribuie la menţinerea stării dispersate a partidelor democrate este ambiţia liderilor. Însă votarea listelor închise de partid face anume imaginea liderilor drept factor determinant în formarea opţiunilor electorale. În aceste circumstanţe, nici unul din partidele de opoziţie nu mai poate lansa idei atractive, care le-ar aparţine şi ar putea fi promovate în exclusivitate. Mai mult, a devenit regulă, că orice idee a opoziţiei, cu potenţial atractiv pentru alegători, este imediat îmbrăţişată şi de PCRM. În acelaşi timp, ofertele şi ideile autentice ale PCRM sunt, practic, respinse de partidele de opoziţie.

4. Dacă pentru Partidul Social Democrat (PSD) poate fi o idee bună încercarea de a “juca pe terenul” PCRM, atunci pentru partidele liberale s-a ivit recent o idee cu un potenţial semnificativ, la care PCRM nu se va putea alătura. Este vorba despre ideea semnării Convenţiei privind micul trafic de frontieră cu România. De semnarea acestei Convenţii ar putea fi interesată populaţia a 1/3 din raioanele Republicii Moldova. Actuala conducere a Republici Moldova a ţinut să escaladeze conflictul cu România pînă la limita după care conducerea acesteia din urmă nu mai are nici un interes să negocieze ceva până nu se schimbă guvernarea de la Chişinău. Dar şi în acest caz, în loc să facă front comun, partidele liberale au intrat în competiţie. Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) şi Alianţa Moldova Noastră (AMN) au venit cu iniţiative necoordonate de convocare a unor meeting-uri de susţinere a semnării Convenţiei, pe de o parte şi colectarea semnăturilor în acelaşi sens, pe de altă parte. Nu va fi nici o problemă ca la un anumit moment PLD şi AMN să-şi unească eforturile, numai că roadele acestora, cel mai probabil, vor fi cules de Partidul Liberal, ai cărui lideri menţin relaţii de ordin personal cu conducerea de vârf a României, şi an ajunul alegerilor ar putea să se întîlnească pentru a discuta cît de important este micul trafic de frontieră. Cetăţenii moldoveni vor înţelege imediat care din liderii politici moldoveni pot contribui cel mai mult la normalizarea relaţiilor cu România, deci şi la semnarea Convenţiei.

5. Separat, vor rămâne toţi foarte slabi, iar unii şi foarte vulnerabili la atacurile propagandistice. Astfel, împotriva liderului AMN, Serafim Ureachean, a şi reînceput hărţuiala. Ea aminteşte de procedeele utilizate de PCRM împotriva lui încă din 2003 şi reiterate apoi în 2005. Urechean are perfectă dreptate cînd afirmă că nu există nici un risc să i se întîmple ceva ori să fie condamnat în baza dosarului care i-a fost fabricat. Însă faptul că propaganda vehiculează informaţia despre cererea procuraturii de a-l condamna la 9 ani de închisoare are impact asupra percepţiilor cetăţenilor. PCRM, de fapt, poate avea un singur scop – să nu admită ca Urechean să redevină un lider credibil al opoziţiei, capabil s-o consolideze.

6. În ultima vreme, propaganda PCRM atenuează sau evită cu totul să atace Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) şi Partidul Democrat (PDM). Este un semnal că liderii PCRM admit că în 2009 vor avea nevoie de aliaţi post-electorali pentru învestirea Guvernului, alegerea conducerii Parlamentului şi a şefului statului. Tînînd cont de rezultatele ultimelor alegeri locale şi de tendinţele din BOP, am putea estima că PCRM ar putea real conta pe un procentaj de 35-40% din voturi. În dependenţă de numărul formaţiunilor care vor trece pragul electoral, numărul de mandate al PCRM ar putea varia în limitele a 40-50 de locuri, fiind posibilă şi obţinerea majorităţii simple. Ţinînd cont de diminuarea rating-ului PCRM, pragul electoral de 6% ar putea să fie depăşit de 4-5 formaţiuni din cele 7 menţionate ca având potenţialul necesar, deşi, în alegerile din 2001 şi 2005, doar câte trei formaţiuni au fost în stare să-l depăşească.

Extinctia dinozaurilor, datata si mai precis

mai 12th, 2008

O echipa de geologi din Olanda si Statele Unite a reusit sa stabileasca o data mai precisa pentru extinctia dinozaurilor si sa reconcilieze doua metode de datare a rocilor. Acestea sunt datarea argon-argon, care se bazeaza pe dezintegrarea radioactiva a potasiului-40 in argon-40, si datarea cu uraniu-plumb, care are la baza dezintegrarea uraniului-238 in plumb-206. Datarea argon-argon este o metoda comuna folosita de geologi pentru a data roci cu o vechime de la cateva mii de ani pana la miliarde de ani, insa aceasta metoda avea erori sistematice de aproximativ 2.5%. Intr-un studiu publicat in numarul din 25 aprilie al revistei Science, geologii au folosit roci expuse in nordul Marocului, care au fost anterior datate la 6-7 milioane de ani pe baza variatiilor in orbita Pamantului. Aceste roci s-au format intr-un mediu submarin iar variatiile orbitale si schimbarile climatice asociate cu acestea s-au transpus in straturi de sedimente cu o compozitie mineralogica distincta. In acelasi timp, vulcanii din apropiere au erupt la intervale aleatorii iar cenusa vulcanica bogata in mineralul sanidin (ideal pentru datarea argon-argon) s-a depus in sedimentele marine. Cercetatorii au masurat cat de mult s-a dezintegrat potasiumul-40 intr-un strat de cenusa, care a fost in prealabil datat cu metoda astronomica, si au ajuns la concluzia ca datarile mai vechi folosind metoda argon-argon trebuie corectate cu 0.65%. Utilizand noua calibrare, geologii au recalculat cateva date importante din istoria Pamantului. Astfel, ei au schimbat data impactului gigant care a dus la disparitia dinozaurilor de la 65.5 de milioane de ani in urma la 65.95 de milioane de ani, iar marea extinctie de la granita dintre Permian si Triasic (cea mai severa extinctie din istoria pamantului cand 96% din speciile marine si 70% din speciile terestre au disparut) a fost mutata de la 251 de milioane de ani la 252.5 de milioane de ani. Noua varsta pentru extinctia Permian-Triasica este in acord cu o teorie care atribuie aceasta extinctie eruptiilor vulcanice catastrofice, care aveau loc in acea perioada in Siberia.
Sursa de informare = www.stiinta.info.

 
50.17.88.74