Loading

La Trattoria Vaso Di Fiori Con Papavero

iunie 16th, 2008
Ilustrata din NISA  de la Dr. Dan FILIP,iunie 2008Ilustrata din NISA de la Dr. Dan FILIP,iunie 2008

2. Salade Nicoise

Traseul culinar mediteranean inscrie nume de orase-port devenite celebre, nu numai prin farmecul lor unic si deschis, dar si prin mancarurile specifice acestora. Nisa este un oras cu traditii gastronomice stravechi : procedeul cel mai longeviv de imbuteliere a vinului (vinul De Bellet la doar 50 000 sticle pe an, foarte cautat pe piata), orasul de pe Coasta de Azur cu cea mai mare densitate de restaurante « trei stele » pe metru patrat, fara a mai aminti pietele bogate in legume proaspete, peste, branzeturi rare.
Salata in stil nicoaz (a la Nicoise) face turul lumi in variante diferite si adaptari culinare indraznete.
Am sa propun o reteta clasicizanta, usor de preparat si specifica traditiei provensale.

Durata : 30 minute.
Grade de dificultate : redusa
Ingredientele : doua conserve mici de ton(in apa si nu in ulei) sau ton proaspat, doua file-uri la gratar a cate 150 gr fiecare ; 10-12 cartofi noi si mici, bine spalati si fierti in prealabil in coaja; doua sau trei capatani de salata verde (in SUA numita Boston) , bine spalate si rupte cu mana in bucati nu prea mici ; 3-4 rosii taiate in sase sau opt parti longitudinale ; o ceapa de apa sau rosie taiate in forme de semiluna/segment de cerc ; 30 gr (aprox ¼ ceasca) masline marinate ; 150 grame de fasole verde in pastai, in prealabil data in clocot(al dente) si racita ; 6 oua fierte, tari ; 10-12 fileuri de ansoa (conserva), sare si piper negru ; 1 lingura de capere.
Vinegreta : ½ ceasca de suc de lamaie ; ¾ ulei de masline pur ; o ceapa verde taiata cat se poate de fin ; 3 lingurite de amestec de ierburi provensale (cimbru mediteranean-thym, oregano, rozmarin, busuioc) maruntite foarte bine ; 1lingurita de mustar, preferabil de Dijon ; seminte de pin mediteranean, maruntite cu cutitul (facultativ).
Metoda de prepare :
1. Preparati vinegreta amestecand ingredientele pana se obtine un sos omogen si o depuneti intr-un vas separat.
2. Taiati cartofii fierti in sferturi si ii amestecati cu putina vinegreta.
3. Fasolea verde, pastaile le amestecati de asemenea cu putina vinegreta.
4. Taiati ouale in rondele.
5. Intr-un bol de salata (rotund sau oval) aranjati foile de salata peste care depuneti in mijloc tonul faramitat daca e din conserva (strecurat), iar daca este cel la gratar depuneti bucatile de peste fript, intregi ; ornati apoi salata cu rosiile taiate, ceapa. cartofii, fasolea verde, maslinele si rondelele de oua fierte.
6. La urma puneti file-urile de ansoa si caperele peste salata.

Sugerez sa nu amestecati toate ingredientele cu vinegreta, lasand-o
intr-un vas separat si lasand la discretia consumatorului sa-si amestece portia, mai ales ca salata isi pastreaza mai bine prospetimea si prezentarea pe masa, inainte de servire.
In cazul salatelor (este doar o alta sugestie) nu le taiati cu cutitul. Foile de salata isi mentin fragezimea daca sunt rupte cu mana sau taiate cu cutite din lemn, sticla, plastic, nicidecum din metal.

“Cincizeci de mii de români în Marea Britanie”

iunie 16th, 2008
De la stânga la dreapta: Brian Davies, Marina Sturdza (jurnalistă), Ion Jinga, Gabriela Massaci (directoarea Institutului Cultural Român Londra)De la stânga la dreapta: Brian Davies, Marina Sturdza (jurnalistă), Ion Jinga, Gabriela Massaci (directoarea Institutului Cultural Român Londra)

În Marea Britanie se află la ora actuală circa 50000 de români, a declarat Ambasadorul României în Regatul Unit, dr. Ion Jinga.

Este prima estimare mai precisă de acest fel și ea indică o creștere substanțială a prezenței românești în Marea Britanie.

Ambasadorul Jinga a estimat la circa 7000 – 7500 numărul românilor aflați în Marea Britanie dinainte de 1989, citând ca sursă autoritățile britanice, criteriul indicativ fiind în general dubla cetățenie.

“În perioada 1990 – 2000 numărul celor veniți a fost relativ mic, de ordinul miilor, creșterea s-a accentuat după anul 2000, iar partea substanțială a venit după 1 ianuarie 2007” a spus Ambasadorul Jinga.

“În 2007 au existat peste 27000 de cereri de permise de muncă din partea românilor.”

Estimând la circa 10000 numărul celor veniți între 1990 și 2000 și un număr de persoane care nu se află legal, estimarea Ambasadorului Jinga se ridică la 50000 de români aflați pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Ambasadorul Jinga a spus că acest număr se corelează și cu statistica infracționalității, unde românii practic nu apar cu un procent semnificativ, contrazicând astfel unele date vehiculate de presa tabloidă din Marea Britanie.

Numărul românilor este însă nesemnificativ comparat de pildă cu cel al polonezilor, care depășesc jumătate de milion.

Piața muncii

Diferența este că Marea Britanie a deschis piața muncii în 2004 pentru cetățenii din Polonia și alte șapte state foste comuniste care au aderat atunci la Uniunea Europeană, dar nu și pentru cei din România și Bulgaria, la momentul aderării lor la 1 ianuarie 2007.

Decizia de deschidere, care poate fi amânată până la un maximum de șapte ani, va fi reanalizată în această toamnă, iar președintele Camerei de Comerț Româno-Britanice, Brian Davies a spus că nedeschiderea are un impact negative asupra dezvoltării relațiilor economice dintre cele două țări și că este de natură politică.

Vorbind cu ocazia aniversării a 10 ani de la înființarea Camerei, Brian Davies a lăudat progresele făcute de economia românească.

La întrebarea revistei ACUM “care sunt impedimentele în calea afacerilor în România?” Brian Davies a răspuns:

“În primul rând piața muncii. Datorită emigrației, este greu să găsești oameni suficienți cu calificarea necesară. De asemenea în privința angajărilor și concedierilor, pe ansamblu legea este mai favorabilă angajaților decât angajatorilor. Cât privește taxarea, investitorii străini ar dori o abordare mai unitară și o raționalizare a taxelor impuse angajatorilor,” a spus Brian Davies.

“În ceea ce privește protecția mediului, România are legi, dar trebuie create facilități de ambalare și reciclare. O altă chestiune care ne preocupă este aceea a bancrutei frauduloase. În sfârșit, în privința corupției și a justiției, am dori mai mulți judecători și acclerarea procesului de judecată. Toată lumea se întreabă cât va dura procesul legal.”

Din păcate, declarațiile Ambasadorului Jinga și ale Președintelui Davies n-au ajuns și la urechile presei britanice, deoarece la conferința de presă susținută la Londra nu a fost prezent niciun jurnalist britanic.

Vară politică incertă în Israel

iunie 16th, 2008

Ce perspective politice sunt azi în Israel? Guvernul va fi restructurat, va demisiona, ce va aduce un nou guvern?
Suntem ca într-un meci în care nimeni nu cîştigă indiferent de rezultat. Deci să stăm la un pahar şi să pronosticăm 1, X, 2.
Pronostic 1:
1) Alegerile din Kadima, partidul actualului PM, D-mnul Ehud Olmert, va decide un nou Lider; noul Lider va deveni PM, şi guvernul cu o mică revizie va continua să guverneze pînă în 2010:
a) dacă noul Lider va fi actualul Ministru de Externe, d-na Tzipi Livni, sau actualul Ministru de Interne d-nul Meir Shitrit (Shitreet), atunci nu se va schimba nimic în politica externă şi internă a Israelului.
b)dacă noul Lider va fi actualul Ministru al Transporturilor, d-nul Shaul Mofaz, atunci cualiţia guvernamentală se va destrăma şi se va ajunge la noi alegeri (d-nul Mofaz dorind să ducă o politică externă de dreapta, apropiată opoziţiei – Partidului Licud). O remaniere a cualiţiei nu are şanse de majoritate Parlamentară.
Pronostic 2:
Dizolvarea Parlamentului, Guvern interimar şi noi alegeri în toamnă.
Alegerile sunt cîştigte de:
a)Partidul Licud, partid de dreapta – PM, d-nul Benjamin (Bibi) Netanyahu. Formarea unui Guvern de Dreapta. Politică externă care va duce la îngheţarea procesului de dialog cu Siria, ţările Arabe şi bine-nţeles PLO. Politică internă –scolă economică americană, ce va duce la mărirea decalajului între clasele economice şi la pauperizarea clasei de mijloc.
b)Partidul Muncii, partid de centru – PM, d-nul Ehud Barack. Formarea unui Guvern de Centru continuînd cualiţia cu Kadima, cu susţinere Parlamentară de Stînga. Continuarea actualei Poltici externe şi interne.
c)- Kadima- PM, d-nulShaul Mofaz. Formarea unui Guvern de Dreapta în cualiţie cu Partidul Licud, politică de dreapta
+ Kadima – PM, d-na Tzipi Livni, sau d-nul Meir Shitreet. Formarea unui Guvern de Centru în cualiţie cu Partidul Muncii. Continuarea actualei Politici externe şi interne.
Pronostic X:
Actualul PM, d-nul Ehud Olmert rămîne în post pînă în 2010, negăsindu-se dovezi juridice, pentru deschiderea unui proces de fraudă , din cele în care a fost implicat (în Israel ca să se deschidă proces împotriva unui cetăţean, trebue ca Procuratura să prezinte probe juridice acceptate de Instanţa Judecătorească, cu atît mai mult că este vorba de PM; din punct de vedere legal PM poate să rămînă în post pînă la condamnarea de fraudă, deşi acest lucru nu este ETIC).

peisaj de munte

iunie 16th, 2008

La 18 ani – democrația română, încotro?

iunie 16th, 2008

Privită din exterior, prin prisma românului aciuiat pe alte meleaguri, a românului integrat în aşa numita democraţie occidentală, situaţia din România de azi, la 18 ani de “democraţie românească”, pare bizară.

Guvernul şi Preşedenţia actuală, te readuce pe timpurile Caragialeşti. Reîntoarcerea Regelui Mihai I, întăreşte scena absurdă a arenei politice.

Te întrebi dacă nu-i mai bine pentru România să fie reprezentată de către Monarhie în loc de Preşedenţie, iar Partidele Politice să-şi facă CURĂŢENIE GENERALĂ înainte de alegeri.

Non participarea populaţiei la alegerile administraţiei locale arată în mod vădit nu numai nemulţumirea cetăţeanului faţă de Guvern, dar arată în acelaţi timp şi lipsa de alternativă.

Încotro se îndreaptă Democraţia Română? Cât timp îi trebue să se maturizeze?

Sorin Oprescu – ales primar al Capitalei

iunie 15th, 2008
Sorin Oprescu devine primar al Capitalei la a treia tentativăSorin Oprescu devine primar al Capitalei la a treia tentativă

Candidatul independent susținut de PSD, senatorul medic Sorin Oprescu, a devenit primar al Bucureștiului, învingându-l în al doilea tur de scrutin pe senatorul PDL, Vasile Blaga.

Potrivit rezultatelor finale publicate de Biroul Electoral Central, Sorin Oprescu a învins cu scorul de 56,3% la 43,7%.

Sorin Oprescu a fost învins in extremis în parțialele din 1998 de Viorel Lis și în 2000 de Traian Băsescu.

Anul acesta el a candidat independent, neobținând învestitura PSD, care a fost oferită lui Cristian Diaconescu.

Este pentru prima oară când un candidat apropiat de FSN/PDSR/PSD câștigă primăria Capitalei.

La sectoarele Capitalei s-au înregistrat următoarele rezultate:

Sectorul 1
Andrei Chiliman (PNL) – 55,5%
Răzvan Murgeanu (PDL) – 44,5%

Sectorul 4
Cristian Popescu-Piedone (PC)- 65,5%
Radu Silaghi (PDL) – 34,5%

Sectorul 5
Marian Vanghelie (PSD) – 56,2%
Sebastian Bodu (PDL) – 43,8%

Sectorul 6
Cristian Poteraş (PDL) – 54,8%
Dan Darabont (PSD) – 45,2%

Neculai Onțanu (PSD), la sectorul 2 și Liviu Negoiță (PDL), la sectorul 3 au fost aleși din primul tur de scrutin.

În Municipiul Iaşi, primarul în funcție Gheorghe Nichita (PSD) a fost reales cu 54,1%.

Respekt ’89 si am incredere in 2009

iunie 14th, 2008
13 iunie 1990, Piața Universității, un autobuz în flăcări - așa au început tragicele evenimente de atunci13 iunie 1990, Piața Universității, un autobuz în flăcări – așa au început tragicele evenimente de atunci

Pe 11 iunie 2008, la sediul Asociatiei 21 Decembrie mai putin de 50 de persoane au venit la intalnirea funesta
de comemorare prin dezbatere a mineriadei din iunie 1990.

Rodica Culcer, moderator.

Actori publici: Emil Hurezeanu, Marius Oprea, Tudor Octavian, Cristian Tudor Popescu si Neagu Djuvara.

Marii absenti: Traian Basescu, Calin Popescu Tariceanu, Laura Kovesi, Dan Voinea.

Respekt ’89 si am incredere in 2009, dar nu uit acei primi 10 ani ai copilariei mele din comunism. Nu am ce sa iert pentru ca eram prea mica pentru a gresi regimului cu ceva ca sa suport consecintele nefaste. Datorez televizorului cunoasterea revolutiei si a lui Nicolae Ceausescu mai mult decat dintr-un portret din clasa de scoala generala.

Cei 18 ani de tranzitie capitalista au fost ani de cicatrici pentru toata lumea, inclusiv pentru mine pentru ca abia dupa o moarte de dictator au iesit la iveala problemele si consecintele faptelor sale.

Presa scrisa si televizata care nu ii lasa pe romani sa uite de mineri, studenti, profesori, topoare, comunism, liberalism. Oameni ancorati intr-o istorie traita pe spinarea si pe spatele lor de intelectuali. ISTORIE. Prezentul e diferit.

Problema nerezolvata: Justitia romana.

Rodica Culcer: “Pe termen lung, victoria este a celor care au chemat minerii”.

Marius Oprea: “Dati-ne tara inapoi! Securistul care se ocupa de Casa Presei a devenit acum procuror…promovarea in Parchet are ca principal criteriu vechimea…procurorii sa fie obligati sa lucreze, nu sa dea NUP-uri…Kovesi pastreaza dosarele nelucrate…”

Andrei Oisteanu: “citeva urme…placi lacrimogene…Aici s-a murit pentru libertate…

“Cum ar fi aratat Romania daca o parte din Proclamatia de la Timisoara
ar fi fost respectata?

Romanie intemeiata pe o temelie proasta….”

De fapt asta e adevarul. Pe care il stiam si fara sa merg la aceasta conferinta. Insa am vrut ca o ora din 11 iunie 2008 sa fie diferit de 11 iunie 1990. Pentru ca prezentul nostru e diferit de acel trecut.

Acum Romania e intr-un sistem european cu reguli bine stabilite. Si singura sansa reala este sa se civilizeze. Incet-incet.

Al șaptelea militar român ucis în Afganistan

iunie 13th, 2008
Fruntașul Claudiu Marius Covrig a fost răpus la 29 de aniFruntașul Claudiu Marius Covrig a fost răpus la 29 de ani

Un militar român a fost ucis şi alţi trei au fost răniţi vineri, 13 iunie, în jurul orei 5.00, ora României, în Afganistan, ridicând numărul de militari români uciși în această țară la șapte, de la trimiterea lor acolo în 2004.

“Militarii Batalionului 300 Infanterie Galaţi se aflau într-o misiune de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat – Kabul). Patrula, formată din patru transportoare amfibii blindate, a fost atacată de forţe insurgente cu armament uşor şi aruncătoare de grenade, la aproximativ 50 km de Qalat, fiind lovite două transportoare” se spune într-un comunicat al Ministerului Apărării.

“În urma atacului, fruntaşul Claudiu Marius Covrig, aflat în primul dintre transportoare, a fost ucis. Militarii răniţi au primit asistenţă medicală la faţa locului şi şi-au continuat misiunea, participând la securizarea zonei conform procedurilor standard de operare în astfel de situaţii.”

România are în prezent în Afganistan 644 de militari și alți 501 în Irak, acolo unde şi-au pierdut viaţa doi soldaţi români din 2003 încoace.

Trupe românești sunt trimise şi în Kosovo şi Bosnia Herţegovina, numărul total de soldaţi şi specialişti români aflaţi în misiuni internaţionale apropiindu-se de 1.500.

Zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața

iunie 13th, 2008
Așa arăta Așa arăta “democrația” din România în iunie 1990

Evenimentele petrecute în zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața, spulberându-mi ultimele iluzii pe care le mai aveam că pot trăi în România post-comunistă.

Eram jurnalist la România liberă, din februarie 1990, deci exact în perioada de glorie, când tirajul ziarului ajunsese la 1,5 milioane de exemplare.

Pe data de 9 iunie mă întorsesem dintr-o călătorie de trei săptămâni în Canada și Statele Unite, care fusese cea mai interesantă aventură din viața mea, pentru că înainte de 1990 nu călătorisem nicăieri în lume.

Plecasem pe data de 20 mai, ziua primelor alegeri pluraliste în care Iliescu și FSN obținuseră scorul acela rușinos, 85% respectiv 66%, care demonstrau nivelul spălării pe creier a populației României.

Dar lucrurile aveau să se înrăutățească și mai tare. La numai patru zile de la reîntoarcerea mea, mă aflam pe Bulevardul Magheru, îndreptându-mă către Piața Universității.

Minerii fac legea

Era după-amiaza zilei de 13 iunie și în Piață ardea un autobuz. Erau scutieri care urmăreau diverși manifestanți, care însă n-aveau nimic în comun cu demonstranții conduși de Marian Munteanu și Liga Studenților, care se retrăseseră la patru zile după alegeri.

Mai încolo, pe calea Victoriei, la ministerul de interne, același haos. Eram împreună cu Francois Brousseau, un jurnalist pe care-l cunoscusem cu doar câteva zile înainte la Montreal și nu puteam să-mi dau seama ce se întâmplă.

Cei care erau în stradă păreau mai degrabă niște elemente declasate, puse pe creat dezordine, care nu erau tipul de manifestant anti-comunist.

M-am întors devreme acasă în acea seară și m-am culcat, deoarece nu mă simțeam bine, eram deranjat la stomac.

A doua zi mă trezește mama și-mi spune: “A sunat cineva și a zis să nu te duci la România liberă, că sunt minerii acolo”.

Nici până azi nu știu cine a fost cel care a dat telefon.

Am plecat prin oraș, evitând arterele centrale și Piața Universității, unde auzisem că minerii fac „ordine”, între altele bătând bărbați cu barbă și cum aveam și eu barbă, o minimă prudență m-a îndemnat să nu mă aventurez pe acolo.

M-am întâlnit cu Miller Crouch, secretar I al Ambasadei SUA la București, care m-a sfătuit, jumătate în glumă, să-mi rad barba și să-mi schimb sandalele ca să pot să o iau la fugă în caz că sunt atacat de mineri.

Dacă și un diplomat american vorbea așa, înseamnă că nu erau prea multe speranțe…

A doua zi, 15 iunie, am mers la redacție, unde se adunaseră mulți dintre jurnaliști.

România liberă în cumpănă

Liderul nostru, Petre Mihai Băcanu nu era în țară, era plecat în Canada, și poate a fost mai bine că a fost așa, deoarece în dimineața zilei de 14 iunie, un grup de tipografi isterizați (care aveau să refuze să tipărească ziarul în următoarele trei zile, așa cum se întâmplase și în anii 45’ – ’46, când comuniștii sabotaseră presa democratică), o bruscaseră pe blânda secretară, Mariana, lovind-o cu capul de perete și urlând ca niște animale: “Unde e Băcanu? Vrem să-l omorâm!”

A fost atunci o tentativă clară de “lovitură de redacție”, când Ștefan Zidăriță, unul dintre politrucii moșteniți din perioada comunistă, a spus jurnaliștilor adunați acolo: “Ni se cere să schimbăm linia ziarului și să renunțăm la privatizare (care avusese loc pe data de 1 aprilie – n.r.) și atunci ni se va permite să reapărem.”

A urmat o reacție de respingere în bloc și-mi aduc aminte de reacția vehementă a unor jurnaliști ca Doina Doru și Sorin Roșca-Stănescu, care au întrebat: “Cine sunt cei care ne cer asta? Ce suntem pe vremea lui Ceaușescu?”, la care Zidăriță, care era doar un biet agent al regimului Iliescu a dat înapoi și n-a mai zis nimic.

Luni 18 iunie a avut loc o adunare generală a salariaților acționari care a votat cu o majoritate covârșitoare continuarea liniei ziarului și încrederea în conducerea Societății “R” care edita ziarul.

Momentul de cumpănă s-a produs atunci când caricaturistul Cristian Topan și corectorul Simion Buia și-au arătat rănile oribile căpătate ca urmare a bătăilor administrate de mineri.

Buia avusese proasta inspirație să le arate minerilor, sosiți la 2 dimineața pe 14 iunie la ministerul de interne, legitimația de la România liberă, iar Topan fusese găsit în Piața Universității cu un exemplar al ziarului în sacoșa pe care o purta.

Deja atmosfera se schimbase în urma indignării pe plan internațional și țin minte că din 10 în 10 minute băteeau la ușa sălii unde avea loc adunarea noastră tipografii care erau îngrijorați că nu trimitem ziarul la cules.

Ofensiva neo-comunistă

Zilele următoare le-am petrecut într-o neagră depresie. Mi-aduc aminte o discuție cu tatăl unuia dintre colegii mei de redacție căruia i-am spus că aceste evenimente mă determină să nu mai văd niciun viitor în România.

Tatăl colegului meu, care scria la imundul cotidian al FSN, Azi (responsabil în bună măsură de incitarea la ură care a generat evenimentele din 13 – 15 iunie), a folosit discuția privată dintre noi și a publicat un editorial a cărui concluzie era: “Du-te învârtindu-te, țara n-are nevoie de oameni ca tine.” Cel puțin a avut decența de a nu-mi menționa numele.

Ceea ce nu s-a sfiit câteva săptămâni mai târziu să facă editorul aceleiași fițuici neo-comuniste, Octavian Știreanu, ulterior senator și consilier prezidențial.

Într-un editorial intitulat “Petru Clej și Codul Penal” Știreanu mă amenința direct. Aflase prin intermediul “ciripitorilor” care trăseseră cu urechea la o discuție pe care o avusesem cu senatorul american Robert Dole, la reședința ambasadorului SUA la București.

“Vina” mea? Îi mulțumisem senatorului pentru ajutorul acordat României libere în achiziționarea unei tipografii pentru a putea contracara șantajul tipografilor angajați ai statului.

Rămas bun!

Lucrurile începuseră să se normalizeze întrucâtva în România, dar eu eram decis să nu mai inoportunez țara cu prezența mea.

I-am dat dreptate lui Silviu Brucan că românii în marea lor majoritate erau prea spălați pe creier atunci ca să înțeleagă ce este democrația.

Și nu numai democrația, ci și economia de piață. Mi-aduc aminte de întrebarea, atunci când România liberă se privatizase, “Cine vă dă vouă bani?”, pe care, sincer să fiu, nu o înțelegeam.

După cum nu înțelegeam nici întrebarea “Și ți-a dat BBC-ul casă?”, pe care mi-o puneau unii cunoscuți din România după plecarea mea la Londra.

Explicația era de fapt că în comunism nimic nu se vindea, nu se închiria, nu se câștiga, ci “se dădea”.

Am plecat pentru că nu eram dispus să-mi pierd nu 20, ci în opinia mea 40 de ani (cam cât a rătăcit Moise prin deșert cu evreii ieșiți din robia egipteană înainte de intrarea în pământul făgăduinței), până ce majoritatea românilor va înțelege ce este democrația și economia de piața.

Puțini mai îndrăznesc azi, cu excepția lui Ion Iliescu și a câtorva indivizi din jurul lui, să mai justifice evenimentele din iunie 1990.

Majoritatea s-au întors împotriva lui Iliescu (mai bine mai târziu decât niciodată), dar mulți dintre cei care s-au alăturat în acele zile deversării de ură și prostie au azi alte marote: anti-europenism, naționalism de “mucava”, conspiraționism, negaționism, antisemitism, rasism, xenofobie, homofobie, etc.

Așa încât, nu trece zi să nu mă felicit că am părăsit România la aproape un an după evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, fapt pentru care, paradoxal, trebuie să le mulțumesc lui Iliescu, minerilor și majorității populației de atunci a țării.

Regele Mihai și Regina Ana au sărbătorit nunta de diamant

iunie 12th, 2008
Prințesa Margareta, Regina Ana și Regele Mihai la nunta de diamantPrințesa Margareta, Regina Ana și Regele Mihai la nunta de diamant

Biroul de Presă al Majestăţii Sale Regelui este autorizat să transmită următorul comunicat:

Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana au sărbătorit Nunta de Diamant

În zilele de 10, 11 şi 12 iunie au avut loc, la Bucureşti şi la Sinaia, evenimente celebrând aniversarea a 60 de ani de căsătorie a Majestăţilor Lor Regele Mihai şi Regina Ana.

Pentru a sărbători acest moment unic, alături de Regele Mihai şi Regina Ana i-au avut alături pe Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, Alteţa Sa Regală Principesa Elena, Excelenţa Sa Domnul Alexander Phillips Nixon, Excelenţa Sa Nicolae şi sora lui, Elisabeta-Karina.

Marţi, 10 iunie, la ora 18.30, la Ateneul Român, s-a desfăşurat un concert extraordinar. Orchestra naţională a Filarmonicii “George Enescu” a interpretat, în prezenţa Familiei Regale şi a invitaţilor săi, lucrări ale compozitorilor George Enescu, Franz Liszt, Edvard Grieg şi Giuseppe Verdi. La eveniment au participat peste 800 de invitaţi.

Membri a paisprezece familii regale europene, printre care Majestatea Sa Regina Sofia a Spaniei, Majestăţile Lor Regele Simeon II şi Regina Margareta ai bulgarilor, Majestăţile Lor Regele Constantin II şi Regina Ana-Maria ai elenilor, Alteţa Sa Regală Principele Lorenz al Belgiei, Alteţele Lor Regale Principele Alexandru II şi Principesa Ecaterina ai Serbiei, Alteţa Sa Imperială şi Regală Arhiducele Karl al Austriei, Alteţa Sa Regală Ducele de Braganza (Portugalia), Alteţele Lor Regale Ducele Amedeo şi Ducesa Silvia de Savoia-Aosta (Italia), Alteţele Lor Regale Principele Filip şi Principesa Anette de Bourbon-Parma, au venit la Bucureşti pentru a împărtăşi bucuria acestei aniversări cu Familia Regală a României.

Printre invitaţi s-au numărat, de asemenea, membri ai Guvernului şi Parlamentului României, în frunte cu prim ministrul Călin Popescu Tăriceanu şi preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, ai Academiei Române, cum ar fi preşedintele Ionel Haiduc şi vicepreşedintele Dan Berindei, un număr important de reprezentanţi ai Corpului Diplomatic acreditaţi la Bucureşti, personalităţi de prim rang ale artei şi culturii române, ale mediului de afaceri şi presei.

Concertul a fost urmat de un dineu privat la Salonul Diplomat al Hotelului Athénée Palace Hilton.

Miercuri, 11 iunie, familiile regale si alţi invitaţi din străinătate au vizitat Castelele Peleş şi Pelişor şi au luat prânzul pe terasa Castelului Peleş, în acordurile Muzicii Reprezentative a Ministerului Apărării Naţionale.

În cursul serii aceleiaşi zile, la Palatul Elisabeta a fost organizat un dineu oficial în cinstea Majestăţilor Lor. Cu această ocazie, invitaţii au intrat pe aleea Palatului printre militarii Gărzii de Onoare, Regimentul 30, Garda “Mihai Viteazul”. In curtea palatului a fost proiectat filmul “Nunta de Diamant”, una dintre surprizele oferite Majestăţilor Lor de către Alteţele Lor Regale.

Joi, 12 iunie, la ora 11.00, la Muzeul Naţional de Istorie al României, a fost lansat volumul “Nunta de Diamant”, scris de Principesa Margareta şi Principele Radu.

La Muzeul Naţional de Istorie, alături de Majestăţile Lor, s-au aflat Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, Alteţa Sa Regală Principesa Elena, Excelenţa Sa Domnul Alexander Phillips Nixon, Excelenţa Sa Nicolae şi sora lui, Elisabeta-Karina, precum şi câteva dintre familiile regale europene invitate cu ocazia acestei aniversări.

În cuvintele autorilor, Principesa Margareta şi Principele Radu, povestea de dragoste a Regelui şi a Reginei merge mai departe decât destinul personal al unui bărbat şi al unei femei, a căror iubire se măsoară cu durata unei vieţi. Este povestea unui exil, a unei ţări, a unei părţi irosite dintr-un secol de neînţeles; este povestea unui neam lovit de alţii şi rătăcit în el însuşi.
Aşadar, să considerăm volumul de faţă o poveste cu poze, în care oamenii de astăzi să-şi scalde privirea în iubire, frumuseţe, speranţă şi mândrie.
La evenimentul de lansare au luat cuvântul Alteţa Sa Regală Principesa Margareta, directorul Muzeului Naţional de Istorie a României, domnul Crişan Muşeţeanu, precum şi un reprezentant al Editurii Rao.

Peste 400 de persoane au fost prezente şi au solicitat autografe membrilor Familiei Regale.

Lista invitaţilor regali
Nunta de Diamant
10 iunie 2008

MS Regina Sofia a Spaniei
MS Regele Simeon al bulgarilor
MS Regina Margareta a bulgarilor
MS Regele Constantin II al elenilor
MS Regina Anne-Marie a elenilor
ASIR Principele Lorenz al Belgiei
ASIR Arhiducele Karl al Austriei
ASR Principele Moştenitor Alexandru al II-lea al Serbiei şi Yugoslaviei
ASR Principesa Ecaterina a Serbiei şi Yugoslaviei
ASR Morritz, Landgraf de Hessa
ASR Principele Maximilian II de Baden
ASIR Markgraffin de Baden
ASR Duarte Pio, Ducele de Branganza
ASR Principele Amedeo de Savoia, Duce de Aosta
ASR Principesa Silvia de Savoia, Ducesa de Aosta
ASIR Arhiducele Christian al Austriei
ASIR Arhiducesa Marie-Astrid a Austriei
ASR Principele Ludwig de Baden
ASR Principesa Marianne de Baden
ASR Principele Philippe de Bourbon-Parma
ASR Principesa Annette de Bourbon-Parma
ASR Principesa Lorraine de Bourbon-Parma
Contesa Marie de Holstein-Ledreborg
ASS Principele Charles de Thurn und Taxis
ASS Principesa Veronica de Thurn und Taxis
Dr. John Fruchaud
ASS Principesa Tatiana Radzivili, doamna John Fruchaud

Curs de pregătire în Germania pentru tinerii jurnalişti TV din Republica Moldova

iunie 12th, 2008

COMUNICAT DE PRESA

Südost-Medienagentur, e.K.
Wiener Str. 5, 28359 Bremen, Germany
www.suedost-medienagentur.de

Südost-Medienagentur propune atenţiei Dvs.:

Training media pentru tinerii jurnalişti TV

“Südost-Medienagentur” este o companie de producţie Tv privată cu oficiu principal în Bremen, Germania. Noi am vrea să invităm zece tineri jurnalişti din Moldova la un
Training educaţional de jurnalism TV care va dura 3 luni. Cursul nostru se va axa pe acumularea/perfecţionarea abilităţilor practice în domeniul TV. Acest training este organizat cu susţinerea financiară a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est din Germania.

Descrierea generală a training-ului:

 Primele două luni de curs (septembrie – octombrie) vor fi susţinute în Chişinău, Moldova. Participanţii se vor concentra pe studierea aspectelor jurnalistice şi tehnice a producţiei TV.

 În noiembrie studenţii vor realiza independent un documentar TV de scurt metraj.

 Cursul se va finaliza la începutul lui decembrie cu prezentarea publică a tuturor filmelor documentare TV, produse pe perioada cursului.

Toţi aplicanţii trebuie să corespundă următoarelor cerinţe care îi fac eligibili pentru training:

 Studii universitare
 Cunoaşterea limbii engleze
 Experienţă de jurnalist TV
 Limita de vîrsta – pînă la 30 de ani
Cursul va începe la 1 Septembrie 2008 în Chişinău.

Vă rugăm să trimiteţi formularele de aplicare pînă la 30 iunie 2008 la adresele de e-mail: info@suedost-medienagentur.de şi suedostmold@gmail.com.

Zori Incetosate – Capitolul I

iunie 12th, 2008

Cuvânt înainte

Viaţa ne întâmpină ca pe nişte oaspeţi trecători; ea a existat înainte de sosirea noastă şi continuă mult după ce o vom părăsi. E ca şi cum te afunzi în apele unui râu, te bălăceşti un timp, înoţi un pic, apoi ieşi afară să te usuci la soare. Tu pleci, dar râul rămâne la fel ca mai înainte să-şi continue nestingherit curgerea lină de veacuri către marea de ape . Ca oaspeţi, noi putem privi viaţa cu ochi încântaţi de minunăţiile care ne înconjoară, ori defăimători şi nemulţumiţi de ospeţia ei. Nu toţi oamenii văd acelaşi lucru, deşi au în faţă acelaşi tablou. Eu nu am caliatea să judec pe nimeni, dar în scurta mea trecere am căutat să receptionez precum imaginile unui aparat de fotografiat câteva instantanee, aşa cum le-am prins ca martor al unor locuri şi fapte apuse. Imaginile au menirea să menţină vie amintirea, aşa cum o fac documentele, cu tendinţa de a lăsa celor de după noi dovada că parte din cărările lor poartă încă amprentele paşilor noştri şi ale celor ce ne-au precedat. Şi nimic nu-mi răsplăteşte mai mult efortul de a fi înmănunchiat imaginile din povestirea ce urmează decât credinţa că ele vor fi înţelese, judecate cu îngăduinţă şi păstrate de către cei care duc mai departe, nestinsă, făclia noastră.
David Kimel
Toronto, 2008.

La început a fost lumina
I
Cartea Vieţii se scrie singură, noi numai proiectăm pe paginile ei albe calea ce-o alegem, ori cea care ne-a fost hărăzită. Cartea Vieţii nu are nevoie de un limbaj sofisticat sau de metafore poetice ca să–şi descrie povestea. Ea urmăreste pas cu pas, oriunde şi oricând, ca un aparat de filmat nevăzut dar prezent, fiecare mişcare ce o facem. Din această carte ne solicităm amintirile şi creem istoria.
La masa mea de scris am în faţă această pagină imaculată, simbolizând parcă primele momente din viaţa mea în acel început de zi din 20 ianuarie 1934. Am fost primul născut intr-o familie unită numai cu doi ani mai devreme. Tata avea 28 de ani, era tipograf, paginator la ziarul Dimineaţa. Mama era venită din Bulgaria fără să cunoască limba Română, avea 29 de ani. Prima mea locuinţă a fost în casa domnului Tabacu din strada Sabinelor la numărul 10, nu departe de Parcul Carol. Aici aveam, ţin minte, două camere, din care prima servea şi ca bucătărie şi ca salon. O perdea cu flori gingaşe pe fond alb despărţea de restul încăperii maşina de gătit şi masa de bucătărie. Lângă perete, în partea din faţă a camerei, un dulap masiv din lemn lustruit, cu vitrină în partea de sus şi geamuri de cristal ce lăsa să se vadă toată sticlăria şi porţelanurile de care mama era aşa de mândră. În mijlocul camerei, masa cu patru scaune, dichisită cu o faţă de masă brodată chiar de mama. În camera cealaltă era dormitorul. Curtea era un careu pietruit în întregime cu bolovani rotunjiţi de vreme, şi nu ţin minte să fi avut un copac sau alte plante in jur, doar trei corpuri de case ce formau un careu cu deschiderea spre poartă. Fiecare clădire era divizată în apartamente ca al nostru, cu trei trepte la intrare pentru că din bucătărie se putea coborî la beci. Acolo ţineam lemnele pentru iarnă, zarzavaturile îngropate in nisip si murăturile. Intrarea în curte se făcea prin poarta mare de fier forjat de la stradă. Prima mea amintire mă aduce în această curte. Parcă mă văd şi acum în ligheanul de metal smălţuit în alb ca laptele în care mama a pus apa să se încălzească la soare, jos lângă scara de la intrare. Aveam o pălărioră de paie pe cap şi băteam apa cu mânuţele, bucuros că se împrăştie împrejur. Mama stătea lângă mine pe scară, cosând sau croşetând ceva, apoi, după un timp, aducea un prosop mare pluşat şi mă lua la ea în poală. Eram învelit în prosop până la gât, iar ea mă bătea uşurel pe spate în timp ce eu îngânam un aaaa lung, tremolat într-o vibraţie ce o făcea să râdă. Uneori vecinele din curte se strângeau în jurul ei, cu întrebări deşuchiate, amuzate grozav de răspunsurile ei nevinovate, ea neînţelegând adevăratul sens al întrebărilor. Se pare că am fost plin de năzdrăvănii de mic, dar eu nu ţin minte. Povestea spune că odată, scos în curte în mijlocul unui suport cu rotile pe care învăţam să merg, găsind eu poarta de la stradă deschisă, am eşit să explorez lumea. Părinţii m-au căutat în disperare peste tot, la spitale, la morgă şi la poliţie, fără să mă poata găsi. Către seară, gardianul ce străjuia străzile din cartier, le-a spus că m-a găsit şi că, neştiind al cui sunt, m-a lăsat in grija tutungiului din colţ. Aici mă găsiră stând cuminte pe tejghea, măncând bomboane. Tata lucra deobicei în fiecare noapte la ziar. Dimineaţa venea obosit acasă şi mergea la culcare în dormitor. Mama şi cu mine stăteam în bucătărie şi trebuia să păstrăm linişte. Eu îmi găseam de joacă pe duşumeaua albă de brad printre mobillele din jur. Masa de bucătărie era acoperită cu o muşama in careurii. Perdeaua era trasă la perete ca să intre lumina acolo unde mama trebăluia. De cele mai multe ori trebuia să mă mă dea la o parte dintre picioarele ei cu prefăcută supărare care deseori se transforma în scurte îmbrăţişări urmate de un sărut. Îmi amintesc că odata, în perioada aceea, în dormitor, m-am trezit de-a curmezişul patului la picioarele lui tata. El tocmai avusese un accident la tipărirea unor cărţi de vizită pe o maşină Tigel care-şi desfăcea presa de tipărit ca pe o falcă uriaşă ce se deschidea si închidea automat la scurte intervale de timp. În timp ce plasase un cartonaş în maşină, un coleg i-a sustras un moment atenţia iar mâna a zăbovit încă în deschizătura aceea flămândă. Încleştarea de fier a maşinii i-a zdrobit doua degete la mâna dreaptă. Tata nu s-a văitat niciodată, deşi degetul mijlociu i-a fost operat. Acum se odihnea în pat şi-şi ţinea mâna bandajată pe deasupra capului. Lumina unei după-mese târzii de vară pătrundea în cameră prin geamurile acoperite de perdele croşetate de mama înainte de-a se mărita. Casa era plină cu tot felul de lucrări de mână şi broderii, piese de mândrie şi prestigiu în perioada aceea pentru o fată serioasă şi cu zestre. Mama venise din bucătărie dezbrăcată ca după baie şi, văzându-mă treaz, s-a ascuns grăbită după tăblia patului: “Uite că Dorel nu mai doarme”
II
Într-o noapte, către sfârşitul lui noembrie 1937, tata mă scoală grăbit din somn şi începe să mă îmbrace. Afară era întuneric, frig şi umed. Am mers pe străzi întunecate, tata ţinând-o pe mama de un braţ şi pe mine agăţat de mânerul unei valijoare ţinută de el în partea dinspre stradă. Când oboseam, mă lua în braţe. Ajunşi la o casă mare, cu trepte la intrare si un coridor lung în spatele uşii, tata a ajutat-o pe mama să intre, dându-i la despărţire valijoara. Noi doi am făcut calea întoarsă către staţia de tramvai. Mai târziu am aflat că acolo era Spitalul Caritas. După o vreme am ajuns la tanti Raşela, sora lui tata. Ea ne-a aşteptat în bucătăria mică din fundul curţii care servea şi ca dormitor pentru Maria, slujnica ce o ajuta la treabă. Înăuntru era cald şi mirosea bine, dar tata m-a lăsat în braţele mătuşii mele şi a plecat în grabă. Tanti Raşela era una din cele două surori gemene care s-au născut imediat după tata. De fapt, ei au fost şase copii ce au supravieţuit anilor de copilărie şi a mizeriei din timpul primului război mondial. Cel mai mare dintre ei, unchiul Herman, a continuat să trăiască în oraşul natal, Piteşti, şi să aibe în grije pe bătrâna lor mamă care acum nu mai avea şi alţi copii în jur. Cel de-al doilea frate, Pavel, s-a însurat la Bucureşti cu o croitoreasă, Fani, care i-a dăruit un copil, Aurel. Unchiul Pavel, pe care eu nu l-am cunoscut, a murit tânăr de tbc. A urmat tata, care la vârsta de zece ani a fost trimis să lucreze ca ucenic la tipografia din oraş, să înveţe meserie. Şcoala nu a fost de el, pentru că s-a născut cu un defect de vorbire, era peltic, şi copii la şcoală îl necăjeau. Aşa că numai după două clase primare a fost dat la muncă. De fapt tot la muncă ar fi mers chiar şi dacă ar fi fost cel mai bun din clasă, pentru că era război, foamete, iar în familie erau încă mulţi copii mai mici. Tatăl lor, bunicul meu, un om cumsecade, de meserie tinchigiu,un rătăcit de prin lanurile Galiţiei din Polonia, a alunecat de pe acoperişul unei case şi după aceea nu a mai putut munci. Îi plăcea însă să se întâlnească cu oamenii la crâşma din cartier, şi cu o ţuiculiţă în faţă tălmăcea ştirile de pe front şi din lume. Nevoile familiei au trecut în sarcina bunicuţei care cosea pentru alţii la lumina strecurată prin perdeaua croşetată de la fereastră. Cu calm şi răbdare şi-a strâns în jur copii şi le-a cerut să contribuie fiecare la nevoile familiei, mai cu seamă că erau şi două fete care aveau nevoie de zestre si deci trebuia să fie ajutate. După război, când tata-şi făcea stagiul militar, unitatea lui a fost la aviaţie, la Pipera, în jurul Bucureştiului. Obişnuit cu munca de mic, el a găsit o tipografie unde mergea noaptea să lucreze. Cu banii căştigaţi cumpăra tăcerea sergentului şi a căprarului unităţii şi în felul acesta putea să-şi vadă de treabă, trimiţând câte puţin şi acasă. După armată a găsit angajament la tipografia Socec Lafayette, locuind la fratele lui, Pavel. Acesta închiriase un apartament la subsol lângă Gara de Nord, pe o străduţă laterală de lângă calea Griviţei. Tata dormea în bucătărie pe un divan acoperit cu o scoarţă. Tanti Fani ţinea de mai mulţi ani o pisică; în timpul nopţii pisica se aşeza, torcând, pe pieptul lui tata. El iubea animalele, dar nu putea să doarmă cu pisica torcând pe pieptul lui, aşa că o închidea până dimineaţa în cuptorul din bucătărie. Într-o dimineaţă însă, luat cu graba, a uitat să scoată pisica din cuptor şi la întoarcere a constat că ar fi fost mai înţelept să se mute în altă parte. Într-o zi din iarna anului 1932 tata a primit ştirea de la sora lui din Giurgiu, că Dunărea este îngheţată si că ei plănuiesc să treacă cu un grup de prieteni în Bulgaria, la Ruse. Tata s-a alăturat grupului şi, fiind dumincă, au mers în vizită şi pe la unii, şi pe la alţii. Aşa a nimerit şi în casa lui mama. Câteva luni mai târziu, în iunie, au făcut nuntă mare în curtea din calea Crângaşi la numărul 9 unde locuia tanti Raşela cu familia ei. Cele două surori gemene, tanti Raşela şi tanti Sofi, s-au făcut modiste, învăţând meşteşugul confecţionării pălăriilor de damă şi nu mai puţin arta de-a prezenta clientelor din magazin ultimile modele la modă atât în Bucureşti, cât şi la Paris. Apoi s-au măritat, părăsind şi ele oraşul natal. Tanti Raşela a fost cerută in căsătorie de un croitor din Bucureşti de două ori văduv, tată a doi băieţi din căsătoriile precedente. Scurt timp, la un an dupa nuntă, a născut şi ea un băiaţel, Benu. Tanti Sofi a cunoscut un tânăr care avea în Giurgiu o prăvălie de mărunţişuri, “La Degetar”, chiar în centrul oraşului, sau pe “Farfurie”, cum se numea acolo. Ultimul dintre fraţi, Manole, mezinul familie, a fost cel mai răsfăţat. Ceea ce bunica şi restul copiilor economiseau strângând bănuţ cu bănuţ pentru zestrea celor două fete, el, furişat cu cuţitul, forţa uşa dulapului şi curăţa tot ce găsea, mergând apoi in oraş să petreacă. În final a găsit şi el o fată din Ploieşti cu care s-a însurat şi-a intrat în negoţul de haine vechi. După ce-am fost lăsat cu tanti Raşela, am fost dus în camera musafirilor, şi lăsat să dorm în acest dormitor întunecat, încărcat cu mobilă veche şi grea, în care eram îngrozit de întuneric şi înspăimântat de umbrele furişate din afara curţii ce dânţuiau ca stafiile pe tavan. Dimineaţa tata a venit să mă scoale, m-a îmbrăcat şi am mers să mâncăm în bucătăria din fundul curţii. De acolo am mers cu autobuzul la gară unde între trenurile aliniate pe peron tata a găsit pe cineva, un domn cu o valiză în mână, căruia, după câteva cuvinte, m-a lăsat în grije. Nu mult după aceea, trenul s-a pus în mişcare. Eu, cu nasul lipit de geam, priveam vagoanele defilând prin faţă. Unele erau roşi, altele erau verzi ori albastre, cu inscripţii aurii de-a lungul geamurilor. Părăsind peronul, au dispărut şi ele ca şi forfota din gară. Domnul m-a ţinut tot timpul lângă el. Când ne-am dat jos în Piteşti, m-a dus la o prăvălie elegantă de pantofi de pe strada Mare. Aici lucra unchiul Herman. Când prăvălia s-a închis la prânz, unchiul Herman m-a dus la el acasă. Soţia lui, tanti Coca, nu avea copii şi s-a bucurat că mă vede. Ne-a servit cu bucate bune în sufrageria cochetă din centrul casei şi la desert am primit o cremă de ciocolată. “Îţi place?” m-a întrebat. “Mie î-mi place, dar mămica nu-mi face”, am răspuns, lucru care i-a făcut pe amândoi să râdă cu poftă. Când unchiul Herman era la lucru, după ce deretica şi spăla vasele, tanti Coca îşi lua o carte şi se aşeza pe pat ca să citească. I-a plăcut mult cititul şi spunea că are să scrie o carte. Când citea, nu suporta să fie deranjată, şi ca să nu aibe grija mea, mă ţinea lângă ea pe pat, spunându-mi să dorm. Dacă nu dormeam, mă lăsa să mă joc cu brăţara groasă de aur de pe mâna ei şi când mă plictiseam, îşi trăgea afară din bluză ţâţa ei albă şi rotundă şi-mi spunea să mă joc cu ea. . Mă revăd venind acasă cu unchiul Herman şi tanti Coca. Era in după amiaza zilei de Crăciun. Acasă la noi atmosfera era sărbătorească, era cald si frumos. Perdelele atârnau ca deobicei la ferestre lăsând lumina să pătrundă bogat în casă. Tata ne-a întâmpinat plin de bucurie, m-a săltat cu braţele lui voinice până la tavan, iar în pat mama ţinea un bebeluş în faşă, pe sora mea Simona. Bucuria mea cea mare a fost însă cadoul de Crăciun, o cutie împachetată frumos cu pompon tricolor făcut dintr-o fundă lucioasă care mă aştepta pe una din noptiere. Înăuntru era un avion cu două aripi si motor cu cheie. Tata a scos avionul din cutie, a răsucit cheiţa odată, de doua ori şi avionul a fost lăsat să meargă singur pe podea. Era cea mai frumoasă jucărie pe care am văzut-o vreodată. Avionul a mers până la perete, elicea se învârtea singură şi eu jubilam sărind prin casă. De bucurie, dupa câteva încercări, avionul s-a ascuns sub şifonier, de unde numai tata, culcat pe burtă, a reuşit să-l scoată afară cu cleştele de foc.
III
Ce înteresant este să vezi cum lucrează memoria! Nu împlinisem încă patru ani când mama a născut-o pe Simona şi cred că am văzut de sute de ori cum o alăpta, dar nici una din aceste imagini nu s-a întipărit pe acest formidabil ecran care ne leagă de trecut. Nu reţin nici o imagine care să-mi amintească dacă Simona dormea într-un pătuc, leagăn ori albioară, dar îmi amintesc exact cu detalii profund, că unicul meu prieten din această perioadă a fost o fetiţă de vreo nouă anişori, Gabi Ionescu, care locuia în aceaşi curte cu noi. Era un copil foarte ordonat, de două ori mai înaltă decât mine, care avea o colecţie de animale făcute de ea însăşi, din plastilină. Era de o dibăcie unică, frecând plastilina între palme până devenea moale şi uniformă ca o cocă, apoi, luând porţiuni reduse între degete, le fasona cu grije, creând diferite forme. Uneori combina plastilina de diferite culori, şi în felul acesta figurile ei păreau ca adevărate. Am încercat şi eu, dar tot ce am putut să fac a fost un fel de cârnat lung şi subţire vălătucit între palme care totuşi părea să semăne cu un şarpe. Cel mai mult mi-a plăcut şoricelul făcut de Gabi, cu bot ascuţit si o codiţă lungă, subţiindu-se către sfârşit. Mama lui Gabi era o femeie de statură potrivită, îmbrăcată într-un capot larg, înflorat. Ea îşi vedea de treabă în bucătărie şi uneori ne servea cu prăjituri sau bucatele ce le pregătea. Apartamentul lor era mai larg decât al nostru, lumina era difuză chiar şi în timpul zilei, iar în dormitor perdelele erau trase, lăsând numai lumina becurilor de pe noptiere să lumineze încăperea. Pe tata lui Gabi nu l-am văzut niciodată, nici nu ştiu dacă avea tată. De câte ori mama mă scotea afară să mă joc în curte când mă plictiseam, mă duceam să bat la uşa lui Gabi. Dacă ea nu era acasă, mama ei î-mi deschidea si mă lăsa să mă joc cu figurinele de plastilină de pe noptiera ei. Doamna Ionescu era ocupată la bucătărie, dar uneori venea să controleze ce fac, sau mă chema şi pe mine în bucătărie. Aici, vorbea cu mine, î-mi da să gust din cele pregătite atunci şi-mi punea întrebări despre noi. Într-o zi când Gabi nu era acasă iar eu mă jucam cu şoricelul de plastilină în dormitor, doamna Ionescu a venit să se schimbe şi, scoţându-şi capotul de casă, m-a întrebat ce vreau să fiu, cănd voi fi mare. “Aviator”, am răspuns. “Dece nu vrei să te faci doctor ca să vindeci oamenii?”, m-a întrebat în timp ce şi-a acoperit umerii cu un capot nou, curat. S-a aşezat lângă mine pe marginea patului. „Spune, nu vrei să fi doctor?” M-a luat de mână şi m-a tras între pulpele ei răsârind trandafirii de sub cămăşuţa de satin peste care capotul încă deschis atârna peste umeri. “Tu şti că eu am o bubiţă care mă doare? Aşa-i că vrei să-mi trecă durerea?” Am încuvinţat. Dintr-odată privirea ei a devenit foarte serioasă. M-a apucat de bărbie, m-a fixat cu privirea şi mi-a zis: ”Dar să şti, că nu ai voie să spui la nimeni. Dacă spui la cineva, mă supăr pe tine rău şi nu te mai las să te joci cu Gabi. Ai înţeles?” Am zis “Da”. După ce m-a mai privit odată în ochi, şi-a tras cămăşuţa peste pântecul ei reliefat şi sidefiu. “Uite aici mă doare. Vezi piticul ăsta? Aici mă doare.” Mi-a indicat cu degetul moviliţa răsărită din mijlocul văii întunecate dintre pulpe. “Pune tu limbuţa pe ea ca să-mi treacă!” M-a tras spre ea, forţându-mi capul pe deschizătura acea neagră de unde abia răsărea “piticul.” După un timp, când durerea îi trecuse, s-a ridicat din pat, si-a strâns capotul cu cordonul pe talie şi a venit cu un borcan de dulceaţă din care m-a servit cu o linguriţă cu vârf. “Nu spui la nimeni nimic, ne-am înţeles?” M-a condus până la uşe şi m-a lăsat să plec. În zilele următoare nu m-a mai lăsat să intru la ea, deşi ştiam că Gabi e acasă. Într-o dimineaţă însă, pe când eram în curte, m-a chemat întrebându-mă dacă vreau să mă joc cu figurinele lui Gabi. După un timp a venit să-mi spună că iar o doare “piticul”. S-a alungit lângă mine de-a curmezişul patului cu pântecul descoperit, ca s-o vindec. Tot ce-am remarcat a fost doar burta ei răsărită ca un aluat crescut ce se revărsa peste cuvertura patului. “Dă-mi foarfeca să scot copilul din burtă”, am cerut. Cred că legătura am făcut-o cu pântecul mamei mele când a fost însărcinată cu Simona. Insistenţele mele cu foarfeca, repetate obsedant, au determinat pe doamna Ionescu, supărată de-acum, să amâne intervenţia mea doftoricească pentru o altă dată. Nu ştiu ce anume s-a întâmplat, dar reţin că mama a menţionat odată că am vazut-o pe mama lui Gabi dezbrăcată. Ştiu însă precis că înainte de sosirea primăverii, Gabi s-a mutat din strada Sabinelor 10. Anul 1938 a adus, între altele, ştiri despre pregătirile de război, un guvern nou, guvernul Goga, şi concedierea lui tata de la ziarul Dimineţa, pentru că era jidan. N-a lipsit mult până ce domnul Tabacu ne-a spus că trebue să ne mutăm. Într-o dimineaţă tata ne-a dus la gară pe mama, Simona şi pe mine, a pus lucrurile noastre în trenul de Giurgiu şi ne-a lăsat să plecam la sora lui. Tanti Sofi locuia într-o casă veche, nu departe de prăvălia lor din centru oraşului. În vara acea, căldura dogorea ca în cuptor. Aglomeraţia din tren, trăsurile aşteptând în faţa gării, caii lovind cu copitele in ţărâna de pe drum şi tot praful aşternut pe noi după un drum lung, nu păreau să anunţe semne de bucurie în această vacanţă departe de casă. Casa lor era mare, avea camere multe înşiruite în vagon şi ţineau toate geamurile şi uşile deschise pentru aer. Era permanent asaltată de o droaie de copii, pentru ca tanti Sofi avea trei băieţi si o fată născută cam în acelaş timp cu Simona. Mai aveau o slujnică, o femeie slăbuţă care nu ştia de cine să asculte mai întâi şi cum să facă faţă între cei trei băieţi care nu încetau să zburde, să ţipe şi să se bată între ei, sau de părinţi care nu se puteau pune de acord cu ceace vrea celălat. Fetiţa lor, Lolica, plângea în pătucul ei, ceea ce o făcea şi pe Simona să plângă. Unchiul Rubin era încă la prăvălie iar tanti Sofi şi cu mama nu ştiau cum să rânduiască culcuşurile pentru noapte. Eu am fost pus să dorm în camera băieţilor, în acelaş pat cu Hermuş, vărul meu mijlociu care era mai mare decât mine cu doi ani. Iancu, cel mai mare dintre fraţi, trebuia să doarmă cu Jakitu, care era mai mic decât mine. Dimineaţa când m-am sculat, patul nostru era ud, iar Hermuş a început să râdă de mine împreună cu fraţii lui arătându-mă cu degetul în timp ce săreau pe pat: “Pişăciosul, Pişăciosul, s-a pişat în pat” De-atunci în fiecare dimineaţă eram arătat cu degetul şi râdeau de mine. Până atunci, nu ţin minte să fi dormit în pat ud. Numai mama, mai înţelegătoare, mă strângea la piept şi-mi şoptea la ureche să nu mă supăr, curând o să mergem la noi acasă.
IV
După câteva săptămâni, într-o duminică după masă, am fost conduşi la gară. De data asta toată familia încluzând femeia de serviciu care ajuta la bagaje, a venit până la tren. Mama cu Simona în braţe şi cu mine de mână, nu ştia la cine să asculte mai întâi, primind sfaturi, sărutări şi îmbrăţişări de despărţire. Nu i-a fost uşor aici: gălăgia şi ropotul făcut de cei patru băieţi, dacă mă înclud şi pe mine; plânsul fetiţelor care se luau la întrecere care să ţipe mai tare; accesele de gelozie ale lui tanti Sofi; lacrimile ei aproape zilnic când unchiul Rubin venea seara târziu acasă, băut şi cu chef de ceartă. Cel mai mult o mânia faptul că a ajuns să fie socotită ca un fel de servitoare în casă, pentru că ea nu se sfia să dea o mână de ajutor când era nevoie. Tata ne-a aşteptat în Bucuresti la gară. Ne-a ajutat să coborâm din tren, ne-a luat pe rând în braţe la sărutat şi apoi am mers la tramvai la clasa a doua. Am coborât curând, numai după câteva staţii, am trecut pasarela de lemn pentru pietoni a podului Grant pe sub care se vedeau lunecând trenurile cu multe vagoane. In sfârşit am ajuns la noi acasă, pe strada Eduard Grant. Era ceva mai mică decât aceea din strada Sabinelor, avea curtea nepietruită, cijmeaua în fundul curţii şi două corpuri de case, faţă în faţă. În casa din dreapta locuia proprietarul, domnul Dobre. Noi locuiam în partea opusă, împărţind clădirea cu alţi chiriaşi. Aveam doar o cameră şi bucătărie către stradă. Dormitorul era mai mic, cu pereţii albi, un geam adâncit într-un zid gros şi toată mobila noastră părea aici îngrămădită în spaţiul prea strâmt. Întregul mobilier, paturile, şifonierul, toaleta si noptierele erau confecţionate din lemn masiv de stejar cu lustru natural ca şi aurul din părul lui Simona, sora mea. Un covor mare de iută acoperea podeaua care mai mult zăcea sub mobilă. Cu excepţia unui spaţiu mai larg între paturi şi fereastră, era greu să te strecori în celelalte direcţii. Peredele croşetate de mama îmbrăcau fereastra, iar în colţ, între geam şi uşa de la bucătărie, locul era ocupat de un godin negru de tuci de două ori mai mare decât mine. Burlanul se ridica până aproape de tavan, iar cotul intra în perete. Nu aveam lumină electrică. Bucătăria era îngustă, cu pământ pe jos. O rogojina mare acoperea spaţiul din perete în perete, peste care erau întinse preşuri ca să ţină iarna de cald. Tanti Raşela, sora lui tata, locuia numai cu o stradă mai departe de noi şi parcă o văd venind, destul de des, însoţită de Maria, femeia de serviciu care o ajuta să care un coş din nuiele împletite, încărcat cu alimente. Tata era plecat de-acasă toată ziua. Când se întorcea seara, stătea de vorbă cu noi în jurul mesei şi uneori se ne spunea poveşti sau se juca alături de noi. Odată s-a apucat să construiască un aparat de radio cu galenă pe care l-a montat la geam, în dormitor. Cu căştile pe urechi, răsucea cu răbdare periuţa închisă în tubul de sticlă pe cristalul galben din tub, dar nu a reuşit să găsească nici un post. Toate încercările lui au fost zadarnice pentru că din aparatul acela nici o vorbă, nici un sunet sau zgomot nu s-a auzit vreodată. În schimb, aceste căşti au devenit jucăria mea preferată pentru că, instalat lângă geam pe un scaun, cu căştile pe urechi, mă vedeam când un mare aviator, când şofer ori combatant celebru. Câteodată tata ne ducea sâmbătă seara la cinematograf. Era unul aproape de casă, pe şoseaua Crângaşi. Ne lăsa să-l aşteptăm in holul cinematografului, în timp ce el mergea la director cu ziarul în mână, să-i arate reclama tipârită de el în ziar. Aşa puteam intra pe gratis. După film, mama se oprea la semigeria grecului din colţ de unde cumpăra un cornet de seminţe de dovleac, sau chiar câteva bucăţele de dovleac copt, cald, abia scos din cuptor. Mie-mi plăcea mai ales crusta înegrită pe deasupra, care era dulce ca mierea. Apoi mergeam acasă la culcuş. Pe timp de iarna mergeam să mă joc cu un băieţel din curte, ceva mai răsărit decât mine care ştia să scuipe şi să fluiere printre dinţi. Pe partea celaltă a străzii locuiau niste fetiţe. Una avea o sanie mare de fier şi uneori mă trăgea de-a lungul trotuarului acoperit din belşug cu zăpadă. Când mă răsucea instantaneu, mă rostogoleam pe caldarâmul murdar şi mergeam acasă cu hainele ude, cu paltonaşul plin de zăpada culeasă din căzături, şi cu mâinile îngheţate. După ce mama imi trăgea mănuşile cu un deget croşetate de ea, în bucătăria caldă durerea părea şi mai cumplită şi mă făcea să plâng. Într-o zi fetiţele m-au chemat în curtea lor, într-o magazioară mică, rânduită cu lemne de foc gata despicate. Voiau să ştie cum fac băieţii prostii între ei. Nedumerit, nu ştiam ce vor. Ca să înţeleg mai bine ce întrebau, două dintre ele au luat câte-un lemn în mână, ţinându-l acolo unde se cuvine peste paltonaşele. Stând faţă în faţă cu lemnele puse cap la cap, mă întrebau dacă aşa? Eu am încuvinţat. Către primăvară, intr-o zi pe înserat, lumea a început să fugă spre piaţă zicând că arde cinematograful. Mama a luat-o pe Simona în braţe şi a dat fuga odată cu vecinii să vadă despre ce era vorba. Eu am rămas acasă singur, continuând să mă joc pe covor lângă masa din bucătărie. Pe deasupra, pe faţa albă de masă, era o farfurie aburindă plină cu prăjituri pudrate cu zahăr. Când s-a-ntors, mama s-a uitat la farfurie, s-a uitat la mine si m-a întrebat: “Dorel, ai mâncat prăjituri?” “Nu”, am răspuns. Neîncrezătoare, m-a mai întrebat odată: ”Spune adevărul, că nu te bat. Ai luat prăjituri?” “Nu”, am răspuns, continuându-mi jocul. Lui mama i s-a părut acum că sunt nu numai un mare mincinos, dar şi sfidător pe deasupra. Cu cleştele de foc în mână, m-a tras spre ea strigând: “Să nu mă minţi! Înţelegi? Să nu mă minţi!” şi m-a pocnit cu cleştele peste cap. Când a văzut sânge, s-a speriat, m-a luat în braţe, m-a sărutat, m-a bandajat la cap şi m-a ţinut în braţele ei până am adormit. Întâmplarea asta nu avea să rămână, din păcate, unicul incident în care am fost pedepsit, spunând adevărul. Tata a venit acasă cu vestea că a fost mobilizat în armată. Cu chiria în restanţă, domnul Dobre i-a pus în vedere că trebuie să ne mutăm.
V
Ne-am mutat pe strada Tabla Buţii 29 la doamna Stela. Strada cobora din şoseaua Giuleşti până aproape de Piaţa Grant. Pe vremea acea străzile din cartierele mărginaşe aveau trotuarele pavate numai pe o singură parte, cealată fiind numai pietruită. Noi locuiam pe partea cu pavaj. Un singur corp de case într-o curte neobişnuit de lungă şi îngustă. Apartamentul nostru era spre fundul curţii, după cel al doamnei Stela. Aveam, la fel, o cameră şi bucătărie. În curte, doamna Stela creştea mai multe orătănii, găini, raţe şi un porc care alerga nestingherit din fund până la poartă. Către gard, jos la stradă, se afla un puţ cu scripete şi lanţ de care atârna o găleată îngustă de metal ce scotea apă rece din adâncimi. Către centrul curţii, era şi o cijmea de unde se căra apa în casă cu găleata. Doamna Stela şi domnul Gică, soţul ei nu aveau copii. El era un om blând, foarte liniştit, totdeauna îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă si cravată. Politicos şi harnic, mă lăsa să privesc când muncea prin curte şi chiar vorbea cu mine, arătându-mi cum trebue făcut lucrul respectiv. Era un bărbat frumos, îngrijit, cu părul ondulat pieptănat într-o parte şi o mustăcioară mică, pictată parcă în negru, dar avea un ochi de sticlă fixat într-o pozitie unică ce-i da un aer straniu. Acasă, tata îi spunea „Chiorul”. Curând l-am văzut pe tata venind acasă îmbrăcat militar, în tunică şi pantaloni verzui, ghete negre lustruite, din care ieşeau, răsucindu-se până sub genunchi, jambierele făcute din postav de aceaşi culoare. O şapcă largă cu cozoroc negru îi acoperea fruntea. Cum era înalt şi slab, părea şi mai subţire în uniformă. Venea numai în trecere pe acasă, pentru că trebuia să fie tot timpul în regiment. Tanti Raşela continua să vină aproape zilnic la noi cu coşul încărcat cu de toate, dar totdeauna pe fugă pentru că unchiul Aurel, soţul ei, era gelos şi zgârcit. Uneori o trimitea numai pe Maria la noi, cu câte ceva. Odată, către toamnă, după ce a fost lăsat la vatră, tata m-a luat de mână la băcanul de peste drum unde avea un cont de achitat. Pe tejghea băcanul avea mai multe borcane cu bomboane felurite, îmbrăcate în poleală şi hârtie de toate culorile care făcea să-ţi lăse gura apă. Erau şi bănuţi de ciocolată cu chipul regelui Carol purtând un chipiu de metal strălucitor şi panaş ca la defilare, copia banilor adevăraţi din aur sau din argint. Văzându-mă atât de absorbit de acesti bănuţi, tata a cumpărat doi bănuţi de aur pentru mine şi Simona. În spatele casei, la vecinul de alături, creştea în curte un corcoduş mai înalt decât casa noastră. Nenea Gică, proprietarul, s-a urcat sus pe acoperiş prin uşa de la podul casei şi m-a luat şi pe mine acolo sus. Crengile corcoduşului se întindeau peste acoperişul nostru, lăsând să sclipească în soare corcoduşele gabene ca aurul. Nenea Gică trăgea câte-o creangă spre el, aşezat pe acoperişul de tablă, ţinându-mă pe mine între picioarele lui. Culegeam amândoi fructele de pe creangă într-un vas adus de jos şi mâncam pe îndestulate fructele gălbui şi zemoase de care era greu să te deslipeşti. Când mama m-a văzut pe acoperiş, era să leşine. În toamna acea am fost dat la grădiniţă. Era una chiar pe strada noastră, colţ cu şoseaua Giuleşti. M-a luat tata într-o dimineaţă, îmbrăcat în şorţuleţul cu careuri mici albe şi bleu, cu guleraş alb scrobit şi o funda mare roşie la gât. M-a dat în primire unei profesoare tinere in curtea şcolii şi m-a lăsat cu lacrimi în ochi, părăsit parcă într-o lume complect străină. Profesoara, tănără şi frumoasă, ne-a adunat precum cloşca îşi adună puii şi ne-a adus în clasă. Aici ne-a rânduit la măsuţele cu căte două scăunele fiecare. După ce ne-a întrebat pe fiecare cum ne cheamă, ne-a pus să stăm cu mâinile la spate, apoi ne-a dat câte-un pătrat de postav gros şi ne-a învăţat cum să perforăm cu acul desenul tipărit pe-o foaie de hârtie. Lângă mine la măsuţă stătea o fetiţă care vorbea tot timpul si care mă înţepa cu acul pe sub bancă. De aceea profesoara a mutat-o in prima bancă. De câte ori mergeam afară in recreaţie, ne înşiruia doi câte doi în faţa uşii şi ţinându-ne de mânuţe, mergeam pe coridor în linişte până afară în curte. La fel trebuia să intrăm în clasă. Într-o seară, în timpul iernii, ne-am întors de la un cinematograf de pe calea Griviţei. Ajunşi acasă, mama a avut chef să mânănce ceva dulce. Încă cu pardesiul pe ea, pardesiul acela bleu-marin de gabardină, cu nasturi mari de lemn si cu mânicile croite cu colţ la închietura cotului, a deschis brusc uşile cu geamuri de cristal ale vitrinei. Acolo-şi ţinea toată văsăria bună, cristalurile si porţelanurile din zestrea ei de fată şi cadourile primite la nuntă. Voia să scoată farfurioarele de dulceaţă cu bordură roşie şi pictate pe fund. Tata cu Simona adormită în braţele lui şi cu mine de-o mână, privea din pragul uşii ce vrea mama să facă. Trăgând de uşi, partea superioară a dulapului s-a dezechilibrat şi era cât pe ce să se răstoarne peste mama. Ager, tata s-a repezit cu o singură mână şi a oprit căderea dulapului, dar toată văsăria din el, cele mai frumoase farfurii, ceşti şi pahare din porţelan fin si cristal, au alunecat în şir neîntrerupt până la podea, transformându-se în cioburi pe jos. Tragedia a fost cumplită. Lacrimile mamei nu mai conteneau. Jelea de parcă murise cineva şi-l suduia pe tata că nu a fost în stare să monteze dulapul în aşa fel ca să nu se răstoarne. A ţinut-o aşa timp îndelungat. Tata, supărat şi el, fără să scoată o vorbă, ne mai putând răbda plânsetele şi ocara, s-a înervat şi a forţat-o pe mama să meargă la culcare. Ea nu a vrut să se supună şi-a-nceput să-l lovească cu pumnii pe piept. Aşa s-a pornit bătaia. Simona s-a trezit şi-a-nceput să ţipe, eu deasemeni, cu ochii şiroind in lacrimi, priveam neputincios din colţul meu, neştiind cui să mă adresez, iar mama plângea istovită pe marginea patului. Tata a dispărut în noapte fără palton şi pălărie. Dimineaţa următoare ne-am trezit îmbrăcaţi pe patul cu covertura răvăşită, în casa rece, cu cioburile încă împrăştiate prin toată bucătăria. Mama avea ochii roşii, faţa tumefiată cu o vânătaie sub ochi. Tata încă nu s-a întors acasă. În zilele următoare treceau unul pe lângă celălalt fără să se vadă şi fără să-şi vorbească. Când mama i s-a plâns lui tanti Raşela într-una din zile, aceasta i-a spus că tata este fără de lucru de peste o lună şi că merge zilnic în gară şi cară bagajele la oameni. Uneori vre-un comisioner din Piteşti sau Giurgiu îi cerea să facă câteva cumpărături pentru ei şi în felul acesta reuşeşte să aducă acasă ceva bani. Mama niciodată nu a ştiut nimic despre felul în care tata întreţinea casa. Acum a rămas gânditoare, cu ochii plutind în lacrimi. În ziua acea, când tata a ajuns acasă la prânz, mama l-a întâmpinat cu mâncarea aburind in farfurie şi o vază cu flori proaspete ce păreau să zâmbească din mijlocul mesei.

(Va urma)

Ciobanii

iunie 12th, 2008

Păstorii nu se mai întorc.
Şi-au părăsit oile
Înşirate pe marginea drumurilor
Ca mărgelele albe
Risipite pe pieptul păros
Al unui uriaş adormit.
De undeva din Cer, de la strămoşi,
Poate chiar de la victima care s-a stins
Din prea multă încredere în oameni,
Au primit semnalul abandonului
Printr-un fluier din os.
Câinii credincioşi, prieteni buni, au devenit lupi.
În locul stânelor ca nişte ciuperci colorate
Împrăştiate prin văile verzi,
Au apărut creaturi din altă lume.
Monştri din coşmarurile iernilor
Petrecute prin pustietăţile Bărăganului
Adormit sub zăpezi.
Spiriduşii sug lapte din ţâţele oilor.
De pe bâtele moştenite de la bătrâni
Vor fi şterse urmele încrustărilor
Cu care cei pierduţi în istorie
Îşi numărau oile, împărţeau laptele,
Se rugau Cerului de iertare
Pentru nevinivaţíi miei
Sacrificaţi la mesele Paştilor.
Vor fi adunate, uitate
La muzeul oierilor care nu se mai întorc.

Dan David, Los Angeles, Feb.-11-2007.

Între ciocan şi nicovală

iunie 12th, 2008

Vine timpul, câteodată, când vreau să mă sparg ca pe o păpuşă de porţelan sau să mă pun, în acelaşi timp, nicovală şi ciocan şi să lovesc cu ciocanul, să mă răstignesc pe cruce, să bat cuie singur, în palme şi în minte. Starea este similară cu aceea, în care aş fi într-un sac mai mic decăt corpul cu sufletul şi mintea. Sacul nu are ieşiri pentru mâini, picioare şi cap. Senzaţia este de sufocare totală. Şi nu de puţine ori, mi se întâmplă aceasta. Şi cred că mulţi au aceaşi senzaţie ca şi mine, când tensiunile se acumulează şi incearcă să explodeze şi nu au unde.

Mintea, uneori, aglomerată şi înghesuită de prea multă informaţie negativă, străpunge clipele-timp şi se revarsă din interior spre exterior. Nu de puţine ori, rămân tâmp cu ochii fixaţi într-un loc, într-un punct care nu spune nimic şi stau, stau aşa, fără să gândesc nimic, ca hipnotizat. Dacă cineva mă surprinde cu privirea, fulgerător, cred că gândeşte: “Săracul… este plecat… departe…”

Apoi vin zilele de nebunie. Nu mai sunt bun de nimic. Casa, locul meu de refugiu, se transformă în monstru care mă înghite. Fotoliul mă străpunge cu arcuri nevăzute care nu au loc pe retina ochilor. Masa a devenit prea strâmtă şi mică, ca să o mai cuprind cu mintea. Farfuria de mȃncare, prea mare, şi mâncarea proastă şi prea puţină. Şi toate devin, încetul cu încetul, obiecte de tortură ce şi-au redus sau mărit dimensiunile. Nevasta o văd deşelată şi crăcănată. Parcă are păr pe faţă. A devenit dintr-o dată bătrână la 25 de ani. Eu în oglindă mă văd un monstru. Copii parcă sunt prea mici, pitici şi totul este anapoda.

Iubitul meu televizor a devenit un ochi monstrous, care îmi toarnă zilnic, ca o cifă de beton, absurdităţi care îmi distrug şi macină viaţa, ca şi cum ar fi netezită cu pila, încet, câte puţin şi sigur.

Unii revarsă această acumulare unde se nimereşte, la întâmplare, în capul oricui, dar mai ales asupra celor care sunt mai aproape: familie, prieteni, vecini sau chiar în autobuz sau la o intersecţie din maşina personală. Eu tac şi adun, acumulez.

Dimineaţa, în apropierea orei de deşteptare, simt că sunt în tensiune, în stare de semi-somn, acea stare în care nu deschid ochii să văd dacă este lumină, nu vreu să ascult zgomotele obişnuite de dimineaţă şi sper ca ceasul să nu mai sune niciodată. Dar nu este aşa…

În încordarea zilei ce a început, a clipelor între starea de somn şi nesomn, dintr-o dată creierul îmi este înţepat strident, cu clipa sosirii-pornirii deşteptătorului, chiar dacă am avut grijă să pun cea mai suavă melodie care îmi place. De aceea butonul de resetări este cel mai tocit. În multe dimineţi, am ajuns să urăsc melodiile cele mai plăcute mie. Aşa că, de un timp încoace, pun cele mai nesuferite melodii, căci tot năuc şi cu un ciocan în cap mă scol. Cel puţin rămân cu speranţa că o să-mi revin şi nu o să mai urăsc muzica preferată. Mă întorc şi mă sprijin cu picioarele atârnate, moi spre podea, sprijinind-o cu cele mai ciudate poziţii. Cu capul in jos, cu ochii încă închişi parcă îmi vine să dau dracului tot, să mai trag un pui de somn. Dar un ciocănel mic, deja începe să mă lovească.

Şi… timp de o secundă am un vis. Simt ca m-am întors cu interiorul spre exterior şi exteriorul spre interior. Simt toate organele expuse pericolului de a cade din mine. Inima stă să cadă şi atârnă într-o parte. Mă aplec… o aud… zvâc… zvâc… ca o tobă surdă. O văd cum se contractă ritmic. Îngrozit, încerc să mă întorc şi nu pot. Simt sacul care nu îmi dă voie. Parcă sunt un sac de aspirator întors. Apoi gândurile au devenit ramuri care se agaţă de tot ce este în casă. Unul, fulgerător, se aruncă ca un braţ spre cel mai iubit tablou al meu şi îl face praf. Altul se repede şi îmi face zob combina de sunet. Un al treilea se apucă să zgârie cu sârguinţă pereţii zugrăviţi.

- Auuu… ce doare!!!

Totul este făcut praf de gȃnduri, în căsuţa mea. Numai televizorul rămâne intact şi ca un obiectiv de binoclu sau de aparat de fotografiat, se apropie de mine ca un monstru cu un singur ochi. Picături mari de sudoare, uriaşe, le văd că se rostogolesc prin faţa mea, pe o stradă în ceaţă, picături care intorc capul cu o gură strâmbă care ţipă la mine:

- Nu te lăsa.

Şi scena dintr-o dată se schimbă. Fac sex. Doamne, înnebunesc. Corpul întors spre interior. Nu înţeleg, dar mă văd pe mine cu exteriorul meu în interior şi pe soţia mea. Ea se uită din mine, fericită. Senzaţia este cumplită, în acelaşi timp de extaz şi de fericire. Fericire la extrem şi durere de moarte. Leşin. Deodată, încet de undeva, aud zgomot:

- Heii… zice ciocănelul înnebunindu-mă, şi începe să înşire ce datorii am, ce trebuie să cumpăr şi nu mai termină cu înşiratul.

La naiba. Oare de ce îmi trebuie toate astea? Ca să mă trezesc ca un dobitoc zi de zi, la ora asta de dimineaţă? Şi tot eu îmi răspund. Aşa, de aia, trebuie, fiindcă… şi nu mai încerc să motivez singur de ce trebuie să mişc purtătorul sufletului cu două picioare si fundul spre baie. Tresar… da… visul…

- Doamne, ce-i cu mine?!

Mă ridic. Picioarele damblagite tremură îngrozitor. Mă aşez iar şi stau câteva minute tâmp. Iar mă ridic şi mă îndrept spre hol.

Bâjbâi în semiîntunericul holului… auuu… mama mă-sii, mi-am lovit degetul mare la tocul uşii. Durerea m-a străfulgerat până la ciocănelul acela şi împreună mi-au dublat încordarea. Sar într-un picior până la uşa băii şi şontâc, fac doi paşi până în faţa oglinzii. Văd o mutră răvăşită, părul năclăit de parcă nu făcusem baie aseară, barba crescută şi o faţă boţită. E drept că aseară am băut două pahare de votcă. Votcă bună, nu porcărie cu etichetă lucioasă, aşa-zisă de import şi făcută într-o magazie sau fostă hală industrială dezafectată, cu mijloace de mâna a zecea. Nu de aceea mă chinui în fiecare dimineaţă? Măi, frate, nu pot să mă duc aşa! Trebuie să mă bărbieresc. Mă uit la ceasul de deasupra oglinzii şi văd că iar sunt pe muchie cu timpul, iar o să rad din piele.
Mă, şi al naibii ciocănel nu mă lasă!!! Ȋmi zice:

- Ce stai, hai, nu lenevi, grăbeşte-te, că iar vei primi observaţii.

Şi nu am încotro. Pun mâna pe spray-ul cu spumă, dau rapid şi trec la despăduritul obrazului si a bărbiei, încercând de astă dată să nu mă scrijelesc. Na, că tot am tăiat un pic! Pansez rapid cu un tampon şi trec mai departe la tăierea pădurii crescute pe faţa mea. Şi de fiecare dată îmi revine aceaşi întrebare:

- De ce ne creşte păr pe faţă?

Răspunsuri sunt multe, dar niciodată nu am găsit unul care să justifice că trebuie să rad această pădure în fiecare zi!

În sfârşit, am terminat cu baia. Mă îndrept dezmeticit de-a binelea spre bucătărie, dând cu mâna atent frizura într-o parte. Ciocănelul stă acum liniştit, numai că dă un pic din codiţă în ceea ce priveşte timpul. Este bine, mă încadrez în el. Cum am reuşit, am reuşit. Deschid frigiderul şi iau o banană. Ei… îmi ajunge. Şi în timp ce o decojesc, torn cafea rece de ieri în cană. Am mâncat jumătate de banană şi o abadonez pe masă. Iau tacticos din pachetul de ţigări de pe masă o ţigară şi o aprind. Trag adânc în piept şi sorb o gură din cafea. Ei… aşa mai merge. Parcă se întrezăreşte o zi bună. Mă uit în jur. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată mi se pare că ceva este schimbat în bucătărie. O întreb pe nevastă-mea… şi ea spune:

- Ce, dragă, te-ai ţăcănit? Ce să schimb? Cu leafa ta de-abia ne ajungem să mâncăm şi să ne plătim toate! Încă mai rămân datoare câteodată!

Are dreptate. Probabil eu vreau schimbare si mi se năzăreşte că s-a schimbat ceva. V-am spus eu că ciocănele repetate te pot termina şi începi să baţi câmpii sau să ai iluzii încă de dimineaţă.

Am terminat cafeaua şi ţigara. Iau rapid pachetelul cu mâncare, că bani de mâncat afară… de unde? Cu el în mână cobor cu liftul jegos, strâmb şi hurducăind de mai primesc un ciocan în cap. Oare nu am ghinionul ori să se înţepenescă, ori să se prăbuşescă? Şi unde mai pui că miroase îngrozitor a nespălat, mai ales că într-un colţ azi-noapte vreunul şi dat prea-plinul de băutură afară.

Ies din lift şi cu paşi repezi împing uşa scării de bloc vopsită în verde comunist, destul de grea. Încă nu au ajuns culorile capitalismului şi în scara asta. De! Oameni mai nevoiaşi şi mulţi pensionari.

Mă îndrept rapid spre rabla mea de maşină. O Dacie de prin anii ‘96. E ruginită, cârpită, dar încă mi-e dragă. Din câte nu ne-a scos, săraca…

Deodată, ciocanul (şi nu ciocănelul) mi-a tras una… nu mai am benzină?!! Am venit târziu aseară şi grăbit am uitat sa pun. Pfff… ce mă fac? Mi-o ajunge până la benzinarie? Dă, Doamne! Şi rapid descui şi intru. Miros înţepător de ţigări. Până şi eu simt duhneala veche. Nu am ce să-i fac. Cred că a intrat şi în tablă.

Ȋncerc s-o pornesc. Poc, trosc, fârc, sfrrr, dâg… dâg… dâg… şi o ia bătrâna din loc, tremurând din toate încheieturile. Eii… nu mă lasă ea pe mine. Şi parcă înduioşat, mângâi uşor volanul cu dragoste. Deodată trag rapid mâna si mă uit prin geam, să nu mă vadă vecinul. Şi el tot cu o Dacie, dacă mă vede că mângâi volanul, zice că am înnebunit.

Bag în viteză şi uşor printre blocuri, merg spre principală. Mamă, ce trafic şi astăzi! Bolizii trec prin faţa mea. Eu mă fac mic, în mica şi vechea mea maşină. Ce, o să-mi dea ăştia voie să intru? Curaj băiete că ciocanul îţi face creierul praf. Şi bag botul maşinii înainte, curajos. Na, că unul la fel ca mine mă lasă să intru. Şi târ .. târ, ajung la intersecţie exact când se pune roşu. Am rămas cu maşina pe trecerea de pietoni. Un oacheş se uită strâmb la mine şi zice:

- Băăă, schimbă maşina din mileniul trecut, că nu vezi că o împrăştii pe stradă, mama mă-tii, că era să dai peste mine. Nici nu apucase să treacă de bordura trotuarului, cȃnd eu eram deja pe zebră. Evident că nu am pus în pericol absolut pe nimeni.

Bag capul între umeri şi tac. Sunt solid. Am practicat rugby. Dacă mă dau jos, îl fac să simtă că l-a lovit un buldozer, dar ce folos, că sunt mulţi din ăştia în ţară şi nu fac eu primăvară cu o floare. Şi apoi o fi şi el cu ciocane în cap ca şi mine. Sau greşesc şi merită o lecţie. Dacă toţi zic ca mine, ne şi scuipă când au chef.

Ajung la benzinărie. Înăuntru, o frumuseţe de fată. Îmi zâmbeşte de parcă mă cunoaşte de când lumea. Şi încă fericită. Cred că are vreo 19 ani. Ce înseamnă să nu ai multe ciocane date în cap. Mai simţi că trăieşti şi mai ai chef să şi zâmbeşti. M-am luminat şi eu niţel. Am spus o mică glumă. Ea a zȃmbit languros, dar eu trebuia să ajung la muncă. Ce bine ar fi dacă ne-am zămbi unii la alţii aşa… Deodată, simt o cădere în mine. Nimic nu ne-ar costa. Decât un zâmbet! Un dar! Ciocănelul bătea. Dau să deschid uşa de la benzinărie şi am capul puţin întors. Mă izbeşte un zdrahon care a dat năvală intrând pe uşă, zbierând şi cu privire de nebun.

- Dă-te, bă, la o parte!!! Ce, eşti chior ? Nu mă vezi cât sunt, că acuşi… şi namila cu umeri cât un camion trece pe lângă mine de parcă aş fi fost o muscă, gata să fie strivită.

Tresar şi ies rapid. Bag benzină şi intru din nou în trafic. Cu rabla mea sunt claxonat, că săraca demarează greu. Alţii trec pe lângă geamul meu şi tot din maşini de alea, cȃt de două ori preţul apartamtului meu, îmi trȃntesc:

- Bă, schimbă, bă, maşina, că încurci lumea! Ia uite, dom’le, cum le dă voie să circule la alde ăştia? Trebuie scoşi naibii de pe şosele!

De nu ne-ar fura şi munci, ăştia ne-ar executa. Personaje ca ăsta se duc acum şi dau o şpagă, prind o licitaţie şi fac venitul meu pe zece ani, dacă nu pe o viaţă. De unde, Doamne, bani să schimb rabla mea?

Cu chiu, cu vai, ajung la serviciu. Mă uit la ceas. Am întârziat zece minute. Încă nu a trecut sfertul de oră. Pe scări mă întâlnesc cu şeful. Mă mir că a venit la ora asta. Timid mă dau la o parte.

- Bună dimineaţa!
- Măi, nu te mai strecura pe lîngă ziduri. Dacă mai întârzii o dată… afară cu tine! M-am săturat. Ai penallizare 20 la sută din leafă. Şi începe să cauţi în altă parte! Să nu zici că sunt băiat rău şi nu te-am avertizat!

Eu am rămas înţepenit pe treaptă, sprijinit de perete. Prin geamul de la scară se aude vocea şefului:

- Băi, boule, de ce ai parcat maşina acolo?

Şi aşa începe o zi de muncă din viaţa mea nenorocită şi poate a altor sute de mii.

Ciocanul acela şi sacul, din când în când, mă aduc în situaţia descrisă la început.

Un sărut

iunie 12th, 2008

Un fîlfîit m-a trezit în noaptea înstelată. Haloul Lunii străbătea un voal de nour. Umbre discrete foşneau frunzişul poenii ce mărginea Lacul ascuns în inima munţilor. Am ieşit din cort, neîndrăznind să rup vraja nopţii cu jeturi de lanternă. Foşnetul s-a transformat într-un grup de tineri ce s-au zbenguit în oglinda lacului. Îi urmăream, nostalgia tinereţii dîndu-mi ghes să mă alătur. Un semn discret din partea lor m-a făcut să alunec în undele luminate Celest. Am redevenit din nou tînărul zburdalnic, furînd sărutul ud al uneia din codane. Ne-am jondănit pînă la destrămarea Nopţii. În roua zorilor m-am regăsit singur pe malul lacului.
Am purces prin vraja naturii pe meandrele izvorului ajungînd la o bisericuţă de şiţă. Un sihastru bătrîn făcînd mătănii mi-a venit în întîmpinare tămîindu-mă; făcîndu-şi des semnul crucii m-a întrebat dacă am dansat cu Ielele. Uitîndu-mă în oglinda timpului i-am răspuns că DA.
Acum aştept un alt tînăr sărutat care să continue destinul.

“Antonescu avea un respect foarte adânc faţă de mama mea” – interviu cu Majestatea Sa, Regele Mihai

iunie 12th, 2008
Regele Mihai cinstește memoria Reginei Mamă ElenaRegele Mihai cinstește memoria Reginei Mamă Elena

În ultima vreme au aparut contestări, în special pe internet, ale rolului regimului Antonescu in Holocaustul din România în timpul celui de-al doilea război mondial. Cei care contesta concluziile raportului Comisiei Wiesel susțin că e vorba de o “culpabilizare a poporului român”, deși raportul delimitează clar responsabilitatea regimului lui Antonescu. Mai mult, în raport sunt menționați români care au contribuit la salvarea evreilor în această perioadă, și care au fost distinși cu titlul “Drepți între Popoare” de către Memorialul Holocaustului Yad Vashem, de la Ierusalim. Printre aceștia se numără la loc de frunte Regina Mamă Elena, care prin intervențiile sale pe lângă Ion Antonescu a salvat viața a nenumărați evrei din România. Pentru prima oară, Regele Mihai a vorbit despre rolul Reginei Mama în salvarea evreilor într-un interviu în exclusivitate pentru Radio România, acordat la Palatul Elisabeta din București.

Cum a ajuns Regina Mamă să se implice în salvarea evreilor din România care erau persecutați de regimul lui Antonescu?

Am auzit că se întâmplă anumite lucruri cu evreii noştri la Bucureşti, aici în ţară, şi aveam contact, şi mama mea şi cu mine, destul de des cu rabinul şef care era atunci la Bucureşti, Şafran, şi ne explica puţin cam ce se întâmplă, cam ce are să se întâmple – cred că ştia el mai multe lucruri –, şi atunci mama mea s-a sesizat foarte tare pe toată chestiunea asta, şi de la una, de la alta, ea a reuşit faţă de Antonescu. Antonescu era un om destul de bizar în anumite lucruri, fiindcă făcea ce toată lumea ştie, dar avea un fel de… cum să spun, un respect foarte adânc faţă de mama mea. Şi ea a reuşit, în cursul mai multor luni, să-l domolească în ceea ce făcea el cu evreii, şi a reuşit într-o bună măsură.

Cum aveau loc întrevederile, îl primea pe Antonescu în audienţă şi cerea, în cazuri concrete de evrei, să nu fie deportaţi?

Cred că au fost câteva cazuri dar eu nu ştiu, nu mai ţin minte exact cine erau, câţiva alţii… Dar în special ea se ocupa, cum să spun, aşa, în grup, de evrei, nu atâta de persoane. Pe ici, pe colo, da, au fost câţiva pe care ea îi cunoştea bine.

Care era răspunsul lui Antonescu la aceste intervenţii?

Antonescu ca să-i spună ei ceva special nu cred că i-a spus, dar s-a văzut puţin că a lăsat-o mai încet în momentul ăla. Pe urmă au fost cei care au trimis, nu numai evreilor, dar şi românilor şi altora, în Transnistria de atunci – şi a reuşit, totuşi, să trimită tren, sau mai multe trenuri de aici cu mâncare şi îmbrăcăminte pentru cei care erau deportaţi acolo, şi pentru evrei, şi pentru români.

Era periculos ce făcea?

Se auzeau fel de fel de lucruri, un eventual pericol faţă de ea. Şi noi mai ştim altceva – că am aflat după, mult timp după –, că a venit Eichmann (coordonatorul “soluției finale” a naziștilor, de nimicire a evreilor – n.r.) pe aici, foarte supărat, că ce făcea mama mea, şi i-a spus lui Antonescu ca asta nu mai este admisibil. Dar totuşi, Antonescu nu a oprit conflictul. S-a lăsat influenţat de către mama mea.

Majestatea Voastră aţi avut convorbiri cu Antonescu despre situaţia evreilor?

Eu personal cu Antonescu pe chestia asta mai puţin, pe când mama mea a acţionat din punct de vedere uman, omenesc, şi avea un sens al moralei foarte puternic şi era foarte credincioasă, şi indiferent de religiile respective, când cineva era… se purta cu el în felul cum s-a purtat, ea nu accepta asta. Asta a fost puterea ei faţă de Antonescu.

Îi trezea rămăşiţe de conştiinţă lui Antonescu?

Asta trebuie să fi fost, dar e greu de ştiut cum şi de ce. Eu m-am gândit mai târziu că el fusese la un moment dat ataşat militar la Londra şi, cine ştie, o fi prins şi el ceva de la englezi, purtarea lor acolo, i-o fi rămas ceva în capul lui, în sufletul lui, nu ştiu. Dar, în orice caz, a reuşit mama mea, totuşi, să facă, şi cu el, şi cu Mihai Antonescu, în primul rând… Când unul mergea mai greu, îl lua pe Mihai Antonescu şi-l pistona mai tare, ştii, şi pe urmă s-au mai aranjat lucrurile, până când… Pe cât s-a putut.

A existat un plan, în vara lui 1942, al lui Antonescu împreună cu germanii, de a deporta toţi evreii din România şi sudul Transilvaniei în lagărul de la Bełżec (se citeşte Beujeţ – n.r.), din Polonia. Şi în toamna acelui an Antonescu s-a răzgândit – în toamna lui ’42 – şi există unele ipoteze potrivit cărora mama Majestăţii Voastre ar fi ameninţat că, dacă se întâmplă acest plan, pleacă din România, se exilează. E adevărat?

Chiar aşa nu ştiam, chiar în felul ăsta, dar ştiu că îmi spunea mie, între noi vorbind, şi a spus-o chiar faţă de alţii câţiva, chiar faţă de mine, că dacă nu se face ceva pentru evrei, să se atenueze cel puţin lucrurile, o să facă… o să treacă în istorie că eu am să fiu numit ca „Regele Crud”, sau „Nedrept”, sau ceva de felul ăsta, şi că asta noi trebuia să evităm pe cât se poate.

Ce legături aţi avut cu rabinul Şafran şi cu preşedintele Comunităţii Evreieşti, Filderman, în timpul războiului?

Cu Filderman nu am avut aproape deloc, l-am văzut o dată sau de două ori. Rabinul Şafran venea la un moment dat, timp de câteva luni, venea aproape în fiecare săptămână o dată, ca să-i explice şi mamei şi mie ce ştia el că are să se întâmple. Şi atunci mama mea vorbea, înainte de a se întâmpla anumite lucruri, cu Antonescu.

Deci şi în felul ăsta a prevenit unele…

Păi da, că n-aveam de unde să ştim noi, că astea nu ni se spuneau niciodată. Numai ea putea să ne spună ce se pregătea…

Aţi ştiut ce se întâmplă în Transnistria, cu lagăre ale morţii, cu oameni care mureau de tifos, de foame?

Bine, partea cea mai gravă care s-a întâmplat la început a fost când au venit legionarii şi au făcut pogromul; pe urmă s-a întâmplat chiar şi în Moldova. Asta a fost la începuturi, când încă nu intrasem în toată chestiunea asta cu mama mea… Nici pe rabinul nu-l văzusem atunci, asta a venit după…

Dar aţi ştiut, v-a spus ce se întâmplă

Am ştiut, dar… după, bineînţeles; nu mi se spunea altfel.

Aţi rămas în legătură cu rabinul Şafran, care a locuit foarte aproape de Majestatea Voastră în Elveţia.

De când am plecat… el plecase şi pe urmă, când am plecat eu, nu imediat, dar la puţin timp după aceea, am reluat contactul cu el.

Şi aţi rămas în contact până la sfârşitul vieţii lui?

Am rămas până a murit şi pe urmă, când a fost slujba lor acolo, m-am dus la sinagoga de la Geneva pentru asta.

A făcut, cred că prin anul 1956, rabinul Şafran nişte declaraţii destul de controversate în favoarea lui Antonescu. Care era, de fapt, poziţia lui faţă de Antonescu – că a persecutat şi a salvat, sau… de ce a făcut acele declaraţii, în general, rabinul Şafran?

Păi cred că el a făcut asta fiindcă Antonescu, pe cât a putut şi el să facă, a făcut ceva din cauza mamei mele…

Deci, declaraţiile rabinului Şafran vin ca o confirmare a contribuţiei Reginei Mamă?

Ei, da, asta sigur; şi pe urmă ştiu când a venit aici o dată în vizită, a vorbit la Parlament mi se pare, şi a vorbit foarte răspicat şi clar despre mama mea, şi asta cred că nu le-a plăcut la mulţi, nu atât pe chestia evreiască, dar fiind că el vorbea de ea care făcea parte din familie, şi astea erau lucruri tabu pe vremea aceea.

S-a încheiat războiul, nu s-a mai vorbit despre acest lucru, şi a trebuit să vină anul 1989, la 6 ani după moartea Majestăţii Sale Regina-Mamă Elena, pentru a-i fi atribuit acest titlu de „Drepţi între Popoare”. Cum s-a ajuns la atribuirea acestui titlu atât de târziu?

Din câte ştiu eu, a fost un profesor român-evreu, Emil Simiu mi se pare că-l cheamă, pe care l-am întâlnit când am fost în America, la Washington. Şi el mi-a spus de atunci deja, nu mai ţin eu minte în care an, că el a început deja să facă o întreagă documentaţie şi să facă presiuni în Israel ca să se recunoască ce a făcut ea pentru evrei. Ştiu că au fost, din câte am auzit, o grămadă de controverse de la anumite persoane în Israel, care nu prea erau convinse. Dar el, nu ştiu cum, a reuşit. Şi-a adus chiar documente de-aici, probabil, sau din altă parte, cu Eichmann, când a venit el aici. Aşa am aflat eu – nu ştiam înainte, că Antonescu nu era să ne spuie nouă… Şi n-a rămas, a fost graţie lui că s-a făcut până la urmă, şi a acceptat. Şi atunci am fost invitat oficial la ambasada Israelului de la Berna, unde s-a făcut o mică ceremonie cu documentul, pe care-l am şi acum, în limba lor şi pe franţuzeşte, aceeaşi pagină dublă, cu toată declaraţia şi ce a făcut el.

Credeţi că această întârziere s-a datorat şi faptului că regimul comunist ar fi pus piedici ca să se întâmple aşa ceva?

Asta e foarte posibil, fiindcă puneau piedici oriunde puteau faţă de noi. Adică, ăsta nu trebuia să mai pomenească nimic, decât că noi n-am făcut nimic decât să profităm de poporul român, începând cu Carol I şi terminând cu noi, că am furat toată ţara şi nu-ştiu-ce şi pe dincolo.

De ce credeţi că această contribuţie a Reginei-Mamă – şi a altor români, că mai sunt până la 54 care au primit acest titlu – de ce este aşa de puţin cunoscută această contribuţie în salvarea de evrei în România?

Nu cred că a fost numai pe chestia evreiască. A fost că partea noastră a Europei, cum am spus eu într-unul din discursurile mele, când am mers pentru NATO, că… cu toate că noi nu suntem Balcani, dar suntem în acest grup din partea Occidentului, că se considera că tot ce e aici este un fel de boală şi atunci se uitau la noi ca la o pacoste din Europa, ca să spun, aproape, şi poate că şi ăsta este unul din motive. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că pentru România a fost mai tare această mentalitate decât la celelalte ţări, poate pentru că din cauza sovieticilor, pentru că noi suntem latini şi toţi în jur erau slavi, afară de unguri, şi atunci trebuia să dea în noi mai tare decât în alţii.

V-ar place să vedeţi aici, în România, un memorial, o placă, o statuie pentru regina mamă? Ea a fost cinstită în Israel, dar nu este cinstită în propria ei ţară, în România.

O recunoaştere, ceva mai puternic, asta da, dar în rest totul e să vedem puţin cum s-ar putea face ceva. Dar cred că prea puţină lume ştie despre toate astea.

Acest interviu a fost difuzat inițial de Radio România Actualități.

Am primit acest ecou de la însuși domnul Emil Simiu și îl publicăm în continuare, cu mulțumiri:

Tin sa multumesc domnului Clej pentru calitatea interviului publicat in Romania Libera.

Asa cum a indicat M.S. Regele intr-unul din raspunsurile la intrebarile d-lui Clej, am avut onoarea sa initiez si sa duc la bun sfarsit actiunea care a rezultat in acordarea titlului de Dreapta Intre Popoare Reginei Mama Elena. Aceasta actiune nu ar fi fost incununanta de succes fara sprijinul statornic al sef-rabinului Safran, si al aceluia al vice-primarului orasului Tel Aviv, Itzhak Artzi, politician israelian proeminent de origine romana, al fostului consilier al presedintelui Carter, avocatul Stuart Eizenstadt, al varului meu, profesorul Liviu Librescu, al avocatului israelian Lionel Kestenbaum, care m-a asistat cu competenta si devotament, al cunocutului inginer si autor H. Sinnreich, al scriitorului Norman Manea, al dirijorului Sergiu Comissiona, al prof. Riri Silvia Manor, al dr. Ileana Vrancea, al scriitorului Andrei Brezianu, al scriitorului Andrei Codrescu, al rabinilor Judah Glasner si Jonathan Maltzman, al fostului ministru de externe al Romaniei, Constantin Visoianu, si a multor altor evrei si crestini de buna credinta.

Mi-as ingadui sa propun o rectificare a ceeace cred ca este o gresela de tipar in textul interviului. In Transnistria au fost deportati romi, dar nu, daca nu ma insel, si romani.

In ce priveste nerealizarea proiectului de deportare a evreilor romani la Belzec, un factor important a fost deteriorarea masiva a situatiei militare a Axei in toamna 1942, in preajma infrangerii istorice a maresalului Paulus la Stalingrad. In 1941 Iuliu Maniu si Constantin Bratianu ii cerusera lui Antonescu sa opreasca interventia militara a Romaniei dupa redobandirea Basarabiei si a Bucovinei. Antonescu nu i-a ascultat atunci, dar le-a urmat sfatul cand, dupa ce perspectiva infrangerii Axei devenise tot mai limpede, ei au insistat ca tratative diplomatice pentru iesirea Romaniei din razboi sa fie initiate la Ankara, Cairo, Lisabona, Madrid si Stockholm. In acel context colaborarea cu nazistii la deportarea populatiei evreesti ar fi fost inoportuna.

Prin actul dela 23 August si raspunsul leal si viguros al Armatei Romane la proclamatia regala a fost realizata nu numai realipirea Ardealui de Nord, evitarea in mare masura a devastarii inutile a teritoriului national, si reducerea importanta a duratei celui de-al doilea razboi mondial, dar si salvarea evreimii romane, dupa prigoana criminala din primii ani ai razboiului, dela soarta tragica a evreimii ungare sub regimul bestial al Crucilor cu Sageti. Nici poporul roman, nici poporul evreu nu vor uita aceste contributii istorice.

Emil Simiu

Bursă pentru dansatori în Marea Britanie

iunie 11th, 2008

In a move designed to support the development of Dance as a profession in Romania and to hone the skills and knowledge of talented Romanians with an interest in Dance, the University of Chichester in partnership with the Ratiu Foundation announce the establishment of the Ratiu Foundation / Chichester University Awards.

Vice-Chancellor Dr Robin Baker said: ‘At the University of Chichester, we are rightly proud of our Department of Dance which combines leading-edge academic research with performance of the highest quality. We are pleased through our partnership with the Ratiu Foundation to welcome aspiring dance professionals from Romania, a nation with an exceptional history of dance, to work with leading authorities on dance in Chichester.’

Nicolae Ratiu, Chairman of the Ratiu Foundation, said ‘We are happy to open a new chapter in the activity of the Foundation by assisting the improvement of the field of Dance in Romania, and helping dance professionals to get new knowledge and experience in the UK’.

The Ratiu Foundation / University of Chichester Awards consist of two University of Chichester scholarships of tuition fees plus two Ratiu Foundation Scholarships of £3,000 each for living expenses.

The Ratiu Foundation / University of Chichester Awards are granted to two Romanian students to study in the MA Performance: Dance in the Faculty of Business, Arts and Humanities of the University of Chichester. These awards are designed to enable talented graduate young professionals to further their research and professional practice.

The University of Chichester is ranked the third best university on the List of Modern University (according to 2007 Sunday Times League Table). The Dance Department in the Faculty of Business, Arts & Humanities is broad-based, innovative and creatively challenging. It focuses on choreography in an experimental, post-modern style reflecting and responding to the latest developments in dance and performance in today’s theatre.

For more details about the Dance Department, please go to www.chiuni.ac.uk/dance/index.cfm

The Ratiu Foundation / University of Chichester Award for MA Performance: Dance offers three pathways – for Performers, Makers and Independent researchers.

The Performers’ pathway is for full time students only and includes membership of the university touring dance company mapdance (www.mapdance.org). Work made on the Makers’ pathway will explore choreographic/devised work which could be site-specific, theatre-based, installation work or use new technology. Students on the Makers’ Route can select to be in one piece of repertory as part of the mapdance company. Independent Researchers undertake a large-scale research project which can be practice-led or focused entirely on theory.

Students work with an exciting team of nationally and internationally renowned arts researchers and practitioners including Valerie Briginshaw, Yael Flexer/Detta Howe (Directors of mapdance), Marisa Zanotti, Jill Hayes, Cathy Childs, Ann Nugent and Sarah Rubidge.

The MA is part of the active research culture within the Faculty of Business, Arts & Humanities which includes visiting artists contributing to regular research presentations, performances, installations and exhibitions and a weekly Contemporary Critical Theory Reading Group.

For more details on the MA Performance: Dance, please consult the on-line prospectus at http://chiuni.ac.uk/services/courses/Prospectusdetail.cfm?ID=79
or contact Cathy Childs, Subject Leader, on E-mail: C.Childs@chi.ac.uk.

Application Process:
Candidates should first make an application for their chosen pathway. They should contact the Dance Department in writing to apply for the University of Chichester scholarship.

AUDITIONS:
The Dance Department of the University of Chichester will hold auditions in Bucharest, for the benefit of prospective students, on 14 June (all day) and the morning of 15 June 2008. The auditions will be held at The National Centre of Dance (CNDB), 2 Nicolae Balcescu Blvd, Bucharest. If you are interested in attending these auditions, please send a message at mail@ratiufamilyfoundation.com for further details.

If the candidate is awarded the University of Chichester scholarship, they should then contact the Ratiu Foundation in writing to make arrangements for the Ratiu Foundation Scholarship covering the living expenses (£3,000 each). They will need to include written evidence of their University of Chichester scholarship when writing to the Ratiu Foundation.

Apply in writing to:
Mr Nicolae Ratiu, Chairman, The Ratiu Foundation, 8th floor, 54 – 62 Regent Street, London, W1B 5RE, United Kingdom; Tel: + 44 (0)20 7439 4052; E-mail: mail@ratiufamilyfoundation.com

The Ratiu Foundation was established in London in 1979 by Ion and Elisabeth Ratiu. Through its scholarships, the Foundation enables talented Romanian graduates and young professionals to gain skills in the UK which they can adapt and apply back home in Romania.
For more details, please go to www.ratiufamilyfoundation.com

Luceafarul: The Legend of the Evening Star

iunie 10th, 2008

June 13 & 14, 8 pm | Marjorie S. Deane Little Theater, West Side YMCA
Luceafarul: The Legend of the Evening Star

Luceafarul: The Legend of the Evening Star is a theatrical dance performance based on a famous Romanian poem, Luceafarul by Mihai Eminescu, in the award-winning translation by Adrian George Sahlean. Directed by Terrence Montgomery, featuring original music by Ion Ionescu and choreography by Raluca Georgiana and Eric Ortega, Luceafarul tells the story of the impossible love between the Evening Star and a beautiful young princess. Despite their passion, the two are forced to accept that the barriers separating their worlds cannot be transcended. Their doomed love-story touches upon the universal feeling of human longing for the ideal relationship. A production of the West Side YMCA, with a grant from Romanian Satellite. [Etching by Traian Filip Alexandru]

The performance opens with a companion piece also directed by Terrence Montgomery, The Three Treasures Singing Harp, an adaptation of a tale from 1001 Arabian Nights. Adapted and scored by Alyssa Reit.

Tickets: $15 in advance, $20 at the door. Call 866-811-4111, 212-352-3101 or order online here.
West Side YMCA: 5 W 63rd St, New York, NY 10023

Communiqué de presse

iunie 10th, 2008

Communiqué de presse

BIO/3989

Département de l’information • Service des informations et des accréditations • New York

Notice biographique

LA NOUVELLE REPRÉSENTANTE PERMANENTE DE LA ROUMANIE AUPRÈS DES NATIONS UNIES PRÉSENTE SES LETTRES DE CRÉANCE

(Rédigé sur la base des informations reçues du Service du protocole et de la liaison)

La nouvelle Représentante permanente de la Roumanie auprès des Nations Unies, Mme Simona-Mirela Miculescu, a présenté aujourd’hui ses lettres de créance au Secrétaire général de l’ONU, M. Ban Ki-moon.

Avant cette nomination, Mme Miculescu était Directrice de la Division de la communication et de la diplomatie publique du Ministère roumain des affaires étrangères à Bucarest après avoir été de 2006 à 2007 Conseillère principale auprès du Gouvernement de l’Iraq, à Bagdad. En 2005, elle a été Ambassadrice de la Mission de son pays auprès des Nations Unies après avoir travaillé à la Division de la coopération des Balkans occidentaux et de l’Europe centrale, au Ministère des affaires étrangères à Bucarest, avec rang d’ambassadeur.

De 2000 à 2004, elle a été Ministre Conseillère et Conseillère en politique étrangère du Président de la Roumanie, devenant la première femme de son pays à obtenir le rang d’ambassadeur. De 1999 à 2000, elle a été la Chef adjointe du Bureau de la presse et de l’information publique de l’Organisation pour la sécurité et la coopération en Europe (OSCE) au Kosovo. Plus tôt en 1999, elle a été la porte-parole du Ministère des affaires étrangères de la Roumanie. En 1998, elle a été Chef adjointe du Département de l’Amérique du Nord de ce Ministère après avoir été de 1994 à 1998, porte-parole de l’ambassade de Roumanie auprès des États-Unis, à Washington D.C.

Mme Miculescu est entrée au Ministère des affaires étrangères de son pays en 1991, où elle a occupé plusieurs postes au sein du Département de la presse après avoir enseigné le français et l’anglais dans plusieurs écoles depuis 1982.

De 1984 à 1989, elle était la responsable du Département des relations internationales de l’Organisation nationale de la jeunesse et de l’Association des jeunes et étudiants pour les Nations Unies à Bucarest.

Mme Miculescu a obtenu en 1999 un doctorat en philosophie magnacumlaude en littérature auprès de l’Université Babes-Bolyai (Roumanie). En 1997, elle a obtenu un diplôme en relations publiques auprès de la Georgetown University, à Washington D.C. Elle a obtenu un diplôme universitaire en langues et littératures française et anglaise auprès de l’Université Babes-Bolyai en 1982 après avoir obtenu son baccalauréat au Lycée Mihai Eminescu en 1978.

Elle a suivi des formations dans le domaine de la diplomatie et de la presse en Allemagne, en France et au Royaume-Uni. Elle a donné des cours de relations internationales dans son pays et a participé à des conférences, séminaires et formations en Roumanie comme à l’étranger. Parmi ses publications figurent de nombreux articles, sept livres et manuels sur la diplomatie et les relations publiques.

Elle est membre fondatrice de l’Association roumaine des relations publiques créée en 1995 et membre de nombreuses organisations dans ce domaine en Roumanie comme à l’étranger. Parmi ses distinctions et décorations figurent la «Start of Roumania» et le «Mérite diplomatique» au rang de Chevalier de l’ordre national. Au cours des cinq dernières années, elle a figuré sur la liste des «100 femmes les plus influentes de Roumanie» du magazine «Capital».

Elle est mariée à M. Ovidiu Miculescu, Chef de projet de Radiocom. Ils ont un fils et une fille.

Reporter fără voie în Bahrain

iunie 10th, 2008
Bahrain este un avanpost al modernității în lumea musulmanăBahrain este un avanpost al modernității în lumea musulmană

Aventura de flight attendant pentru compania Gulf Air din Bahrain a inceput anul trecut, in august, cind am scris un articol pentru pagina de angajare din Cotidianul.

Pentru ca am cerut o opinie specializata atunci, am aflat ca veniturile insotitorilor de bord pot ajunge de la 1000 de euro, plus beneficii ce constau in bilete de zbor cu reducere.

Si mi-am spus ca de ce sa nu depun si eu cerere, facind documentarea articolului pe site-ul companiei.

“Este vorba despre siguranta pasagerilor”, sunt citeva din cuvintele pe care m-am bazat ca sa ma imbarbatez singura.

O șansă fructificată

In martie acest an, am primit un mail prin care eram convocata la interviul de selectie.

Asa am aflat ca eram in total 50 de tinere romance, plus doua europence, una din Olanda, alta din Anglia.

Sunt prea batrana ca sa mai am curajul de la 10 ani cind stateam singura in casa sa imi astept parintii.

Acum e vorba de antrenamente specializate, tipuri de cocktailuri pe care trebuie sa le stii, probe de inot si de analize medicale pe care trebuie sa le treci, o doza de inconstienta, care, o data ce ai semnat contractul, realizezi ca poate sa te innebuneasca pentru ca te trezesti prins in sistemul de la Gulf Air.

De altfel, compania acopera cazarea, facturile de energie si intretinere, transportul, insa intr-o tara in care nu se produce nimic, ci doar se importa, suma de 600 de dolari cit reprezinta salariul chiar nu e o suma mare.

Eu cel putin asa am simtit-o. Orice sistem profesionist e construit pe hartie, insa practica ne omoara pe noi, oamenii din acel sistem.

Căldură și islam

Bahrain e o tara a regulilor si mi-e frica de ele, odata ce le stii.

Pentru ca atunci cind cresti intr-o tara a libertatii, e foarte greu sa renunti la firea ta doar de dragul banilor.

Ca sa ajungi in Orientul Mijlociu trebuie sa fii in stare sa accepti presiunea atmosferica, schimbarea fusului orar, socul cultural, dar si a celui economic, sa vezi ca pina si acolo exista McDonald’s si KFC si ele guverneaza, si ca singurele detalii constante sunt desertul si chemarea la rugaciune chiar de la sosirea in aeroportul Bahrain.

Singura prezenta diplomatica romaneasca este in Arabia Saudita, de unde romanii au nevoie de viza de rezidenta daca se angajeaza in Regatul Bahrain.

La sosirea pe aeroport, te intampina o caldura umeda, de aproape 30 de grade, posibil cauzata de incalzirea globala.

De altfel, cei din Bahrain nu circula decat cu masinile si nu prea vezi pietoni pe strada decat pe cei care circula dintr-un magazin in altul sau studenti care ies de la cursuri.

Cod vestimentar

Hainele traditionale musulmane sunt cele albe pentru barbati si cele negre pentru femei. Desi se spune ca albul respinge caldura si se recomanda ca si culoare in timpul verii, barbatii sunt cei protejati si nu femeile, care poarta rochiile negre din matase lucioasa.

Codul vestimentar ii desparte pe cei civilizati de traditionalisti si asa poti observa care sunt oamenii care s-au adaptat vremurilor actuale si cei care au ramas ancorati in traditie.

Cu greu gasesti mincare traditionala arabeasca cum ar fi humus sau shaworma pentru ca marea majoritate a restaurantelor are meniuri multiple incarcate de paste si sandwichuri.

Atractia turistica a Bahrainului, impartasita de un pilot englez, angajat al companiei Gulf Air este “Copacul vietii” despre care se spune ca se afla fix in mijlocul desertului.

Arborele luptator nu poate fi vazut decat daca mergi cu masina.

Cum eu nu am avut timpul necesar pentru a ma dedica acestei vizite turistice, singurul adevar despre acest copac este cel relatat de pilotul mai sus mentionat.

Recrutare globală

Sistemul profesionist de la Gulf Air e intr-o continua schimbare: uniforme, personal, rute de zbor.

A inceput acum trei ani, de cind s-a introdus un soft de recrutare de personal care permite inscrierea candidatilor din orice colt al lumii.

Asia este o destinatie de top pentru recrutori, iar frumusetile care sunt aduse de acolo sunt rare si blande si tinute minte de catre pasagerii care zboara pe rutele Gulf Air.

Ca regim politic, Regatul Bahrain este o monarhie constitutionala cu un milion de locuitori, din care aproximativ 40% sunt cetateni straini.

Elita politica este de confesiune musulmana sunita, insa majoritatea populatiei este siita.

N-am incheiat antrenamentul oferit de Gulf Air pentru ca mi-a fost frica.

Am preferat sa revin in tara dupa 4 zile in care am traversat jumatate de glob: Bucuresti, Londra, Bahrain, si la intoarcere, Bahrain, Frankfurt, Bucuresti.

Transnistria – cineva minte…

iunie 9th, 2008
Oazu Nantoi nu crede in lacrimile MoscoveiOazu Nantoi nu crede in lacrimile Moscovei

Timpul trece, alegerile vin, iar “piatra” Transnistriana ramane. Chisinaul de azi din rasputeri iradiaza optimism in ceea ce priveste inevitabilitatea solutionarii conflictului din Trannsnistria, imbinat cu loialitatea fata de Kremlin. Se pare ca cei de la Chisinau se considera o piesa geopolitica atat de importanta pentru Rusia, incat comportamentul lor ar trebui sa fie extrem de intrigant pentru ultima. Ba, Vladimir Voronin face aluzia, intr-un interviu din martie 2008, ca Moldova ar putea parasi GUAM-ul, ba Chisinaul provoaca o isterie adevarata in jurul Conceptiei de Securitate Nationala, in incercarea de a utiliza acest document, absolut incoerent, inutil si steril, drept dovada a loialitatii sale fata de Rusia, tot sensul caruia se reduce la un juramant ca Moldova nu va intra in NATO (de parca acolo cineva ne asteapta!). Ceea ce se aseamana cu angajamentul solemn al unui impotent consacrat de a nu agresa sexual pe nimeni. Totusi, cei de la Chisinau incearca sa ne convinga ca dupa aceste “miscari puternice” ale Chisinaului, Rusia arde de nerabdare sa ne reintregeasca tara, cu toate ca anume Rusia este acel stat, care sfideaza si neutralitatea si suveranitatea Moldovei.

Totusi, Rusia n-a ramas cu totul neutra fata de gesturile Chisinaului. In cadrul audierilor din Duma de Stat, dedicate zonelor separatiste, despre Transnistria s-a spus ca mai sunt sanse de a gasi solutii la masa de negocieri. Recent Chisinaul a fost vizitat de Serghei Mironov si Alexei Ostrovskii, reprezentanti ai ramurii legislative din Rusia. Primul n-a fost la Tiraspol, in pofida faptului ca Marina Smirnova este consiliera lui. Celalalt, venind la 29 mai la Tiraspol, a facut niste declaratii care au starnit valuri pe ambele maluri ale Nistrului.

Cei de la Tiraspol au auzit lucruri neplacute, cum ca ei n-au nici un motiv pentru a pretinde la independenta in raport cu Moldova. Socul pentru cei de la Tiraspol a fost atat de puternic, incat ei au plasat, la 30 mai, pe site-ul “sovietului suprem” (www.vsprmr.org) stenograma afirmatiilor parlamentarului rus. Cei de la Chisinau au ramas nedumeriti de afirmatiile lui Alexei Ostrovskii cum ca el, in urma discutiei cu Presedintele Voronin, a aflat ca Chisinaul este gata sa accepte relatii federative cu Transnistria, dreptul veto al Transnistriei in ceea ce tine securitatea nationala etc., si ca Legea din 22 iulie 2005 poate fi ocolita fara mari dificultati.

Nu se stie de ce un sef de stat a avut nevoie de intrevederea cu presedintele unui oarecare comitet din Duma de Stat, si despre ce s-a discutat in cadrul acestei intrevederi. Dar, imediat dupa aparitia informatiei despre continutul discursului lui Alexei Ostrovskii la Tiraspol, Mark Tkaciuk a declarat pentru NewsIn ca asemenea informatii sunt “niste provocari venite de la Tiraspol si sunt plasate in presa de catre factorii care doresc torpilarea reglementarii transnistrene”. Cu toate ca mai toata lumea din Transnistria a avut posibilitatea sa admire acestea “provocari” in direct, din gura lui Alexei Ostrovskii la posturile TV locale.

Din toata daravera asta, in triunghiul Chisinau, Tiraspol, Moscova, rezulta ca cineva, sau toti laolalta, mint. Cel mai alarmat, deschis si consecvent este Tiraspolul. Activitatea grupurilor de lucru, ce urmau sa elaboreze masurile de consolidare a increderii, este blocata. Smirnov si Sevciuk demonstrativ manifesta solidaritate si se prezinta drept un tandem consolidat.

Smirnov a declarat ca nu se va intalni cu Vladimir Voronin, pana nu va primi reactia Chisinaului la proiectul de “Tratat cu privire la prietenie si colaborare intre Republica Moldova si Republica Moldoveneasca Nistreana”, inmanat lui Voronin la 11 aprilie curent. Si daca Voronin asteapta Summit-ul CSI din 6-7 iunie, pentru a pleca la Moscova, apoi Igor Smirnov deja este acolo. In plus, echipa de la Tiraspol isi da bine seama, ca peste vre-o doua-trei luni la Chisinau toata lumea politica se va avanta in campania electorala si problema Transnistriana iarasi va fi data uitarii. Si ei vor face totul pentru ca sa supravietuiasca aceste cateva luni.

Mai dificil este de presupus cum se va comporta Moscova. La 20 mai curent, Serghei Lavrov, in cadrul intrevederii in Duma de Stat, a declarat urmatoarele: “Vom contribui in continuare la relansarea procesului de negocieri atotcuprinzator, mizam, ca partile vor manifesta tendinta spre compromis, gasirea unei solutii politice viabile, pornind de la temelia care este deja elaborata si in plan principial nu este respinsa de catre parti. Daca sunt careva nuante in ceea ce priveste o idee sau alta, de ele intotdeauna se va tine cont. Dar, principiile de baza, repet, au fost aprobate de catre parti”.

Din acest citat rezulta ca Rusia se gandeste doar la “relansarea procesului de negocieri” si rezulta semne de intrebare, in ceea ce priveste “principiile de baza, aprobate de catre parti”.

Cert este ca Kremlinul nu a dat uitarii Memorandumul din 8 mai 1997, “aprobat de catre parti”, prin care a fost fixat principiul confederativ al relatiilor dintre Chisinau si Tiraspol. Chisinaul, la randul sau, insista ca “intelegerea in pachet” presupune respectarea Constitutiei Republicii Moldova. Insa, si Serghei Mironov, si Alexei Ostrovskii au declarat univoc ca trupele rusesti vor ramane in Moldova pana la solutionarea definitiva a problemei Transnistrene. Ceea ce inseamna ca “intelegerea in pachet” deja este aruncata la cosul de gunoi de catre Kremlin si devine neclar, care sunt acelea “principii de baza, aprobate de catre parti”, la care s-a referit Serghei Lavrov?

A urmat intrevederea lui Serghei Lavrov cu Andrei Stratan, din 29 mai, in urma careia partea ruseasca “si-a reiterat atasamentul fata … elaborarea unui statut special, garantat cu certitudine a Transnistriei”. Or, aceasta sintagma a fost preluata de diplomatia ruseasca imediat dupa semnarea Memorandumului din 1997, si nu inseamna nimic altceva decat relatii, cel putin, federative intre Chisinau si Tiraspol.

Nu ne ramane decat sa presupunem ca in jurul problemei Transnistrene are loc un joc, ce nu presupune un deznodamant spectaculos pana-n toamna. Kremlinul incearca sa profite de vulnerabilitatea PCRM in frunte cu Vladimir Voronin in perspectiva alegerilor din 2009 pentru a-si consolida pozitiile in Moldova. Cel putin, grupul rusesc financiar-industrial “Finansgrupp”, in frunte businessmanul Oleg Shvartman, si-a declarat intentia de a crea fonduri pentru investitii in “teritorii disputate”, printre care si Transnistria. Totusi, daca ne inchipuim ca Kremlinul va incerca sa impuna inca un plan rusesc in toamna anului 2008, nu este clar cum ar putea fi realizat acest scenariu.

Pe acest fundal confuz se evidentiaza comportamentul pragmatic al UE. EUBAM functioneaza si agentii economici din Transnistria fac business in UE. Initiativa anuntata de a finanta din partea UE masurile de incredere cu certitudine a fost auzita si la Tiraspol. Erodarea regimului si oboseala populatiei din Transnistria este evidenta. Si nu putem exclude scenariul, cand “patriotii” de azi ai “rmn” cu placere se vor lasa corupti de banii europeni. Traditional, raman probleme cu guvernarea de la Chisinau, aleasa de noi. Conducerea care vrea, dar nu poate.

Oazu NANTOI este Director de program in managementul conflictelor, Institutul de Politici Publice, Chisinau. Articolul a fost preluat cu acceptul autorului, fiind publicat initial pe pagina azi.md

La Trattoria Vaso Di Fiori Con Papavero

iunie 9th, 2008
Restaurant Bar Restaurant Bar “Clubhouse”, Hollywood, Florida

Marea Mediterana straluceste mereu ca o oglinda suprema a soarelui unificator al diferitelor civilizatii si ca poarta catre lume.
Romanii au denumit-o Mare Nostrum in acceptiunea ideii de posesiune a teritoriilor ocupate in bazinul mediteranean (Corsica, Cartagina, Egipt etc.)
Spatiul paradisiac generos se deschide cu marea umbrita de pini, portocali, migdali, maslini si vita de vie incolacind malurile intr-o imbratisare milenara; se deschide cu lanurile lavanda si cu cantos-ul gitano de liber calator prin lume; se deschide prin smochinii grei de rod si cu surasul femeilor purtand o floare de mac in parul pieptanat de briza marina.
Italieni, francezi, spanioli, egipteni, evrei, berberi, portughezi isi revendica marea ca un drept al existentei lor dezvoltand o lume aparte, numita mediterana.
Pictorul Van Gogh reconstruieste imaginarul mediteranean in senzatiile puternice, vibrante dand culorilor voce si strigat, unde elementele esentiale:
Pamantul, Cerul si Lumina se intrec printr-un coloristic pur, salbatic sfidand pastelul si somnolenta.
Mediterana este prezenta in lume nu numai prin ilustratele cu peisaje marine mirifice ori prin istoria culturii eline, italice, mauro-sefarade, hispanice, arabe etc, ci si prin arta culinara. Ingredientele de baza in retetele internationale mediteraneene se disting asemenea culorilor puternice pe tarmurile solare, in registrul gustativ sarea este sare din mare, dulcele este dulce din fructe, acrul este acru din tomatele siciliene s.a.
Gastronomia in cauza respecta valorile primare ale constituentilor care nu se distrug prin fierbere sau prajire indelunga. Nu exista elaborare sofisticata si combinatii cu lianti lactanti (crema) ca in cazul bucatariei franceze. Usturoiul, ceapa, ardeiul iute uscat, ierburile provensale (cimbrul, rozmarinul, oregano sa), uleiul pur de masline amplifica reusita si creaza senzatia de satietate naturala, nu una greoaie ca dupa o cina alsaciana sau nordica (unde grasimea de porc, cartofii, afumaturile, painea, untul abunda).
Am ales termenul de trattoria pentru o serie seria de retete propusa cititorilor tocmai pentru a accentua ca bucataria este o arta si o prelungire a iubirii sotiei, ale mamelor si ale bunicilor gatind pentru cei dragi.
Trattoria se opune ideii de restaurant sofisticat si luxos, este un loc unde lipsesc meniurile fixe, iar mancarea este gatita ca la mama acasa, atmosfera relaxanta ne readuc in jurul mesei familiale. Clientii puteau sa si cumpere mancare gatita pentru acasa, de unde si originea de catering (in franceza traiteur).
Nu trebuie omis, dincolo de poezie, efectul terapeutic al bucatariei mediteraneene ce pe parcursul retetarului propus on line va fi mentionat odata cu ingredientele tipice.
Nimic mai frumos decat o terasa din lemn si flori cataratoare catre cer si catre marea lui Alexis Zorba, al trubadurilor francezi, al napolitanilor sau al regilor flamenco-ului gitan savurand pestele proaspat gatit pe gratarul din fata casei, cinstindu-ne cu vinul de Porto, rose-ul de Cote-du-Rhone sau cu cel din Israel.
Soarele nu vrea sa apuna, mai cere vin si nedespartindu-si ochii de la femeile dansand fara sandale pe piatra de la mare.

Retetele au in vedere gradul de usurinta al prepararii si totodata o usoara personalizare a folosirii ingredientelor, ca dupa o experienta de peste doua decenii in gastronomie (si in tari diferite) sa-mi intaresc convingerea ca bucataria fiind o arta, poseda un caracter flexibil, adaptabil.
Acelasi fel de mancare difera de la o regiune la alta, asemenea unei piese muzicale sau recitarii unui poem.
Pentru o mai buna intelegere a oricarei carti de retete consider ca e foarte importanta respectarea aproximativa a unitatilor de masura, a cantitatilor propuse de catre autori.
In SUA si in Marea Britanie unitatea de masura difera, astfel ofer un tabel cu conversii in sistemul metric :

GREUTATE TEMPERATURA

1 uncie (oz.) = 28.0 grame (gr.) 212◦ F = 100◦ C (pct. de
8 uncii = 227.0 grame fierbere, apa)
1 livra (lb) = 0.45 kilograme (kg.) 225◦ F = 110◦C
2.2 livre = 1.0 kilogram 250◦ F = 120◦C
275◦ F = 135◦C
VOLUM (LICHID) 300◦ F = 150◦C
1 lingurita = 5.0 mililitri (ml) 325◦ F = 160◦C
1 lingura = 15.0 mililitri 350◦ F = 180◦C
1 uncie lichida = 30.0 mililitri 375◦ F = 190◦C
1 ceasca (cupa) = 240 mililitri 400◦F = 200◦C
1 pinta (halba) = 480.0 mililitri ( Pentru a converti gradele
1 cuarta = 0.95 litri Fahrenheit in Celsius scade
1 galon = 3.80 litri 32 si inmulteste rezultatul cu
5/9.)

1.HUMUS

Humus face parte dintre cele mai vechi feluri de mancare cu o vechime de peste sapte milenii si isi are originea in Egiptul antic. Numele de hummus inseamna naut in araba, fiind foarte raspandit in Orientul Mijlociu, Asia Mica. India si Balcani.
Nautul (Cicer arietinum) este apreciat pentru valorile sale nutritive, foarte bogat in zinc, vitamina C, fibra si mai ales fiind un revigorator al potentei sexuale si al fertilitatii (acid folic).
Nautul este un substitut miraculos al carnii si il intalnim in zeci de retete internationale, mai ales in bucataria vegetariana.
Reteta de baza a Humus-lui ramane totusi nautul in piure amestecat (in Ardeal am spune facaluit ca si fasolea batuta) cu crema de susan, numita tajine sau tahini.
Durata: 10 – 12 minute
Grad de dificultate : redusa
Ingrediente: 225 gr. / 1 ½ ceasca de boabe de naut ;
sucul a doua lamai; trei catei de usturoi, curatati si pisati; 150 ml/½ ceasca de crema de susan (tahini) ; 4 linguri de ulei de masline; 1 varf de cutit de piper si sare: 1 lingura de boia dulce de ardei (paprica); cateva fire de patrunjel verde; 6-8 masline Kalamata.
Metoda de preparare:
1. Boabele de naut (ca si cele de fasole uscata) se spala si se lasa peste noapte in apa rece. Se fierb aprox 2 ore. Putem gasi in comert naut gata fiert in conserve, ceea ce unora ar economisi timp si energie.
2. Cu ajutorul unui mixer de bucatarie reducem nautul fiert in piure adaugand treptat uleiul de masline, crema de susan (tahini), sucul de lamaie, usturoiul, paprica si celelalte condimente.
3. Punem piureu-ul obtinut intr-un vas tip bol si il lasam in frigider 2-3 ore inainte de servire.
4. Decoram humus-ul cu frunze de patrunjel verde si cu maslinele taiate in rondele sau in forma de semiluna.

In general se serveste cu paine de tip pita, calda sau prajita, si as sugera, impreuna cu legume nepreparate, crude (morcovi, telina, conopida, broccoli, ceapa verde sa).
Humus-ul poate fi folosit cu succes si in aperitive mai elaborate si in ultimul timp cu aparitia sandivisurilor-rulou (wrap, tortillas) devine un delicios ingredient in amestec cu legume taiate marunt, coriandru in frunze si chiar branza telemea sau gorgonzola.

A aparut metodologia privind şcolarizarea tinerilor romani din afara granitelor în învăţământul de stat din România, începând cu anul şcolar/universitar 2008 – 2009

iunie 9th, 2008

A aparut metodologia privind şcolarizarea tinerilor romani din afara granitelor în învăţământul de stat din România, începând cu anul şcolar / universitar 2008 – 2009

02.06.2008
MEC.jpg

In decursul zilei de azi Ministerul Educatiei Cercetarii si Tineretului a facut public pe siteul acestuia, www.edu.ro, proiectul de metodologie privind şcolarizarea cetăţenilor din Republica Moldova, a cetăţenilor de origine etnică română din Albania, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Ucraina şi Ungaria şi a etnicilor români cu domiciliul stabil în străinătate în învăţământul de stat din România, începând cu anul şcolar / universitar 2008 – 2009.

Pe langa acest proiect de metodologie MECT a dat publicitatii mai multe acte legate de admiterea etnicilor romani din tarile sus mentionate. Printre acestea se regasesc :

- Calendarul concursului de admitere în învăţământul preuniversitar şi superior de stat din România a etnicilor români şi diaspora

- Cerere de înscriere la concurs pentru studii liceale sau universitare în învăţământul de stat din România pentru tinerii din Moldova, Albania, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Ucraina, Ungaria şi diaspora (Anexa Nr.1A)

- Fişa de înscriere în anul şcolar 2008-2009 petru tinerii din Rep. Moldova în învăţământul liceal de stat din România ((Anexa Nr.1B)

- Lista domeniilor fundamentale de ştiinţă, artă, cultură şi a domeniilor pentru studii universitare de licenţă (anexa nr. 2)

- Centrele de an pregătitor şi domeniile de studiu de licenţă începând cu anul de învăţământ 2008 / 2009 (anexa nr. 3)

- Graficul activităţilor Comisiei M.A.E. – M.E.C.T. de preselecţie a candidaţilor (anexa nr. 4)

- Numarul locurilor subventionate de stat in anul scolar/universitar 2008 – 2009 (anexa nr. 5)

Aceste documente se pot descarca de pe www.basarabeni.ro, la sectiunea LEGISLATIE – Admitere 2008 – 2009 (http://www.basarabeni.ro/legislatie/admitere-2008-2009-romania/), ori pe pagina MECT, www.edu.ro

Alexandru Risneac
www.basarabeni.ro

Arheologia si spionajul: Lawrence al Arabiei

iunie 9th, 2008
Lawrence era îndrăgostit de peninsula ArabieiLawrence era îndrăgostit de peninsula Arabiei

Opinia publica identifica doua tipuri de arheologi.

In primul rind, arheologul “tribun national”. Cel care cauta la izvoarele istoriei nationale. Din pacate, exagerarile nationaliste sunt extrem de puternice in zona. Si insotite de presiuni de toate felurile.

In al doilea rind, este destul de comuna imaginea de arheolog “aventurier”. Cel care se foloseste de arheologie pentru “acoperire”, “legendare”. Scopul sau fiind mascat de santier sau de periegheza.

Ajunsi aici, trebuie sa vorbim putin si despre T.E.Lawrence (sau “Lawrence al Arabiei” sau “col. Lawrence”).

Avea cunostinte solide de orientalistica. Cunostea limba araba (si variantele diferitelor triburi) si a intreprins mai multe cercetari in zona, inca din 1909.

Lawrence a dovedit ca stabilimentele militare ale cruciatilor (in Orient) nu sunt influentate de arhitectura bizantina ci de stilul “franco-englez”.

Nu se stie sigur cind este recrutat de serviciile secrete britanice.

Primul razboi mondial

Se ocupa de arheologia hittita cu putin inainte de constructia caii ferate Berlin-Bagdad si cauta urme ale peregrinarilor lui Moise in desert (Sinai) in 1914. Observind si miscarile trupelor turcesti.

Devenit (oficial) angajat al serviciilor speciale la izbucnirea razboiului (dupa ce a fost respins, din motive medicale, de la recrutare ca voluntar in armata), Lawrence se plictiseste in birou.

In 1916 pleaca pe teren si reuseste ridicarea arabilor la lupta, zdrobind 4 corpuri de armata otomana. Campaniile culmineaza cu cucerirea Damascului, in 1918.

Nu cred ca trebuie sa va descriu personajul, faptele, motivatiile. E posibil sa le stiti mai bine ca mine!

Ceea ce vreau sa mentionez e ca T.E.Lawrence nu a ajuns “spion” pentru ca era arheolog.

Faptul ca era un excelent cunoscator al zonei si al limbii, l-a impus ca omul potrivit la locul potrivit.

Este, totusi, de subliniat ca s-a nascut pe mosia…Carnarvon. (Simpla coincidenta?)

Plecind, insa, de la cazul lui, s-a creat un mit: “arheologul-agent secret”.

Indiana Jones

Dezvoltat, in perioada interbelica, de personajul imaginar Indiana Jones, motivul va fi preluat si dezvoltat de comunisti.

Cauzele erau de ordin pragmatic. Un arheolog, putea circula cu usurinta in orice zona, fiind acceptat de populatia locala. In acelasi timp, arheologii pot circula usor si-n afara granitelor, participind la sesiuni stiintifice, congrese internationale sau simple calatorii de documentare.

Cum in comunism jurnalistii erau (obligatoriu) “inregimentati” iar oamenii de afaceri nu existau, arheologia, geologia (“cultura”, in general) si…sportul, erau intens utilizate pentru legendarea spionilor.

Nu cred ca mai e nevoie de asa ceva.

In 1996, intr-un ziar al muzeului din Giurgiu (“CLIO”), scriam un articol despre starea arheologiei romane.Un subcapitol era dedicat…spionilor din arheologia noastra.

Ceream eliminarea acestora din viata stiintifica. De fapt, solicitam sa fie obligati sa opteze intre viata stiintifica si serviciile secrete.

A, sa nu credeti ca ma legam de informatori sau de regulamentarii contra/informatori, prezenti in toate institutiile si intreprinderile statului. Nu sunt chiar asa de naiv.

Eu ma refeream doar la spionii legendati. Atit.

Economia de piata le oferea numeroase alte acoperiri. Mai bune. Si ne lasau si pe noi in pace.

Pina la urma spionii au ramas, iar subcapitolul meu a parasit articolul. (Articol in care sintagma “revolutie” – din 1989 -, a aparut cu ghilimele, desi eu nu le trecusem in manuscris.)

La scurt timp, si eu am parasit arheologia.

“Democratie originala”

Din pacate, nimeni nu vede arheologul…”cenusiu”.

Cel care sapa constiincios, santier de santier, care descopera culturi de mult apuse, ajutind, prin eforturile sale, la incadrarea acestora in timp si spatiu si la definirea pricipalelor lor elemente caracteristice.

Acesta ajuta la acoperirea petelor albe din harta cunoasterii umane.

Acesta este eroul necunoscut, dar necesar, al oricarui tom de istorie. Fara el, paginile istoriei ar ramine simple “mituri si legende”.

Românii din Spania “sunt o expresie a binefacerilor acestui moment” – interviu cu Prinţul Radu de Hohenzollern, reprezentant special al guvernului României.

iunie 9th, 2008
Prințul Radu e primit cu căldură de românii din SpaniaPrințul Radu e primit cu căldură de românii din Spania

Prințul Radu de Hohenzollern, soțul Principesei Margareta, moștenitoarea tronului României, reprezentant special al guvernului, s-a întors recent dintr-o vizită în Spania, țară care găzduiește poate cea mai numeroasă comunitate de români plecați după 1989. Alteța Sa a avut amabilitatea să acorde un interviu în exclusivitate revistei ACUM, la reședința oficială a Familiei Regale, Palatul Elisabeta, din București.

Cu ce impresii reveniţi din Spania unde v-aţi întâlnit cu reprezentanţii comunităţii româneşti de acolo?

Ȋn vizita pe care am făcut-o în comunitatea autonomă Aragon şi în comunitatea autonomă Valencia am atins patru segmente: administraţia locală, capabilă în aceste momente de trecere într-o Europă prosperă să acceseze fonduri structurale, să facă construcţii importante pentru comunitate, etc, comunitatea oamenilor de afaceri locali, care există, oricât ar fi de mică, chiar dacă sunt numai trei, patru, cinci, comunitatea românească, acolo unde există, şi societatea civilă, Biserică, mass-media, care dau consistenţă şi încurajare propriei comunităţi. Nu m-am dus în Spania exclusiv pentru că sunt români acolo, intenţia noastră este să atingem toate regiunile din Spania, Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie, în încercarea de a pune România locală pe harta lor, şi de a extrage de la ei investiţie străină, interes, know-how, parteneriat, pentru ca fiecare bucăţică din acest mozaic mare care este România să fie dezvoltat şi să aibă o punte de legătură cu străinătatea. Acolo unde comunitatea românească există e cu atât mai bine, pentru că locul respectiv are o anume precepţie despre România prin românii care sunt acolo.

Ce v-au spus românii cu care v-aţi întâlnit acolo?

Nu foarte multe. Spre deosebire de discuţiile ample din presă despre prezenţa a două milioane de români în Spania şi Italia, ei sunt nişte oameni care-şi văd de viaţa lor. Unii sunt ingineri, mdici, profesori, arhitecţi, scriitori, ziarişti sau artişti, alţii sunt oameni cu pregătire medie care au o slujbă destul de bună, alţii sunt oameni simpli, care vin de la ţară şi muncesc pe un şantier sau la un aeroport, fiecare dintre ei are orizontul lui. Ei nu mi-au spus mie în mod special ceva, pentru că un membru al Familiei Regale nu poate să le resolve probleme politice, diplomatice sau administrative.

Dar se simt integraţi?

Da, da. Sunt comunităţi integrate, sunt comunităţi complexe, cu mult bun simţ, cu multă măsură şi românii din aceste comunităţi sunt cu un pas înaintea românilor din ţară, în sensul că au un spirit civic, comunitar, sunt asociaţi, au un glas mai puternic, stau cu fruntea mai sus, au o experienţă mai cosmopolită. Eu găsesc că ei sunt o expresie a binefacerilor acestui moment. Chiar dacă pe termen mediu sau lung nu va fi posibilă dislocarea a două milioane de oameni, a 10% din populaţia României. Ei se vor întoarce şi politica guvernului roman este de a-i convinge să se întoarcă. Ei însă nu vor avea nevoie să fie convinşi, unii dintre ei au început să se întoarcă chiar de acum. Dacă salariile încep să urce în România la şapte, opt, nouă sute de euro, va fi mai bine să iei 900 de euro decât 1200 acolo.

Problema este că unii dintre ei se întorc şi sunt întâmpinaţi ca cei care au revenit imediat după 1990 din exil şi li s-a spus: “Voi n-aţi mâncat salam cu soia!”

Şi în plus de asta mai este un aspect: felul în care vor trata ei înşişi locul de unde au plecat. Dacă vor reveni după un an, doi, reintegrarea nu va fi dificilă. Dar dacă vor veni înapoi după cinci sau 10, nu le va mai plăcea ce vor vedea şi va exista şi un conflict invers faţă de cel despre care vorbiţi: adică din partea lor faţă de cei pe care-i vor regăsi. Pentru că un om, mai ales tânăr fiind, a avut gustul a ceea ce înseamnă un oraş frumos luminat noaptea, cu vacanţe bune vara, cu un tratament decent la slujbă, cu o maşină pe care s-o poată cumpăra chiar dacă e la mâna a doua, şosele mai bune, oameni care se comportă frumos la supermarket, nu va mai înghiţi comportamentul românesc din anumite comunităţi locale unde oamenii se poartă aşa cum se poartă.

Deci, va fi un fel de ciocnire culturală, care va fi între români şi români, dar şi pe asta o consider benefică. Pentru că ei nu vor face decât să zgâlţâie ce a rămas rău în comunitatea locală, tot aşa cum o fac azi elevii de liceu, la Paşcani, la Târgu Jiu, la Buzău, unde diferenţa dintre generaţii ale aceleiaşi familii este cam aceeaşi ca între cel care a plecat şi cel care a rămas, din punct de vedere geografic.

Ce părere au românii din Spania despre Familia Regală, despre Casa Regală?

Diaspora a fost dintodeauna mai deschisă și mai bună cunoscătoare a Familiei Regale decât românii din țară. În ce privește Spania, e o notă în plus, pentru că Spania e monarhie și românul care a plecat dintr-un sat din Bistrița și se trezește la Madrid și vede tot ritualul acesta statal care în frunte un monarh pe care toată lumea îl iubește și-l respectă. În afară de asta, vede că e vorba despre o instituție modernă, pentru că în Spania monarhia cu Juan Carlos în frunte este aproape mai modernă decât republicile, în sensul că Juan Carlos însuși are charismă, comunicare și niciun politician nu-i poate sta alături dacă ar fi să discutăm franc.

Ce impact au toate acestea asupra românilor de acolo?

În Spania instituțiile sunt solide, respectabile, au ritual, identitate, personalitate, tradiție. Este ca și cum ai compara un obiect de artă de la Peleș cu ambalaj de Coca Cola de la supermarket. Or, românii nu se poate să nu vadă asta. Ei se duc și trăiesc acolo un an, doi, trei, cinci într-un altfel de model insituțional și e îmbibă e acest fel de administrație pentru că e de neoprit această transformare a lor. Vă dați seama, din momentul când te duci la poliție să ceri un act de identitate, până te duci să-ți duci copilul la școală și până te uiți seara la jurnalul de știri de la ora șapte, este un alt model, este modelul despre care în țară ți s-a spus că un moft, că e prăfuit, că e un dezastru, și că în general cuvântul „monarhie” e o nenorocire.

Dar despre Familia Regală din România?

Despre Familia Regală din România ei au o încredere și o simpatie care este astăzi mai mare ca oricând după 1989. Pentru că au internet, televiziuni, pentru că noi suntem aici de șapte ani și am consolidat un anume fel de leadership, un anume serviciu în slujba României care e inconfundabil. Și pentru că acum viața e liberă, tot așa cum vorbesc cu dumneavoastră acum, tot așa sunt de liber să vorbesc și cu ei. Or la mine este cea de-a doua vizită în mai puțin de un an în țara în care ei lucrează. Eu sunt însoțit în aceste vizite de Ambasadorul României, de consulii României, cu atât mai mjult calitatea mea acolo este întărită de o componentă oficială și combinația aceasta de tradiție, de legitimiatate, de mândrie, de continuitate, plus susținere instituțională oficială, care înseamnă de fapt una politică, dă un rezultat de care ei sunt foarte, foarte mândri.

Să știți că nu o dată, și românii și spaniolii pe care i-am vizitat, mi-au spus: “Știți că după ce plecați, la sfârșitul săptămânii o să vină la noi în vizită Principele moștenitor Felipe”, așa a venit și un prinț din România și unul din Spania. Și sunt mândri de asta, nu numai românii, ci și spaniolii. S-a întâmplat acest lucru deja de două ori, iar la alicante unde m-am întâlnit cu primarul, cu oameni de afaceri și cu comunitatea românească, în timpul prânzului primarul mi-a spus: “Pe scaunul pe care stați acum, a șezut săptămâna trecută Regele Juan Carlos, care ne-a vizitat.”

Bine, trebuie păstrate proporțiile, pentru că eu nu pot reprezenta ce reprezintă el, nu e vorba de gradul de importanță, e vorba de același tip de leadership pe care ei îl proiectează, spunând: “Și noi avem așa ceva!” Dar nu pot spune că nu e la fel pentru românii din Marea Britanie sau chiar Franța, Italia sau Germania. Pentru că trăim într-o lume liberă și așa exasperați cum suntem de felul în care merg lucrurile în România instituțională, noi fiind tot timpul aici, nu remarcăm că totuși se fac totuși pași destul de mari și în țară.

Și asta se reflectă și în felul în care se reflectă percepția Casei Regale pe plan public – un astfel de dialog n-ar fi fost cu putință acum opt sau chiar șase ani.

Libertatea

iunie 9th, 2008

Un gînd, ca o străfulgerare a tampestei de vară, m-a readus la maşina de scris. Îmi amintesc de zilele cînd fiecare maşină era înregistrată, avînd particularitatea ei. Eram în perioada postbelică, când lumea-mi exterioară mi-a fost tăiată de Cortina de Fier. Orice mişcare a claviaturii era înregistrată. Orice scrisoare plecată sau venită era citită, catalogată, ca într-un final să-mi fie remisă. Acelaşi lucru şi cu convorbirile telefonice. Parcă o organizaţie dorea să-mi cunoască gîndurile, să mi le canalizeze într-o direcţie ce nu-mi aparţine. Simţeam că o forţă exterioară dorea să mă anihileze, să mă facă o parte din comun, o parte din personalitatea colectivă, anihilîndu-mi individualitatea. Am trecut această perioadă pe meleagurile mioritice, nerevoltîndu-mă. M-am închis în lumea cărţilor, a prietenilor, afişînd nonşalanţă.
Am părăsit lumea mioritică, urmărind din partea cealaltă Prăbuşirea Cortinei. Acum stau la claviatura computerului, aşternînd crîmpeiuri din multitudinea lumilor. Nu mă tem să-mi dezvălui identitatea. Sunt într-adevăr liber?
Îmi aleg singur priorităţile, nu mai sunt manevrat, dar totu-i relativ. Priorităţile nu-mi mai sunt impuse de o forţă statală, îmi sunt impuse de situaţia-mi economică. Chiar dacă mă amăgesc că fac ce vreau, cînd vreau, cum vreau, este numai o amăgeală. Fiecare pas îmi este dictat de bilanţul economic la care ajung trudind ca în anii tinereţii.
DA, am libertatea de gîndire, am libertatea de exprimare şi libertatea de mişcare pe care n-o aveam pe timpul maşinii de scris. Mă simt liber.
Libertatea ca şi fericirea e în NOI, indiferent unde suntem.

Australia: seceta face ravagii de ani de zile

iunie 9th, 2008
The wandererThe wanderer

De şase ani seceta s-a împământenit in Australia şi în fiecare vară temperaturile medii cresc, iar numărul zilelor călduroase se dublează.

Arşiţa usucă totul şi, cum rezervoarele sunt mult sub capacitate, guvernele iau măsuri forţând populaţia să economisească apa:
se interzice spălatul maşinilor, udatul automat e ilegal, iar folosirea furtunelor este îngăduită numai persoanelor în vârstă. În rest, udatul plantelor e permis numai în anumite zile, între anumite ore şi numai cu găleata.

Oamenii au trecut la metode inventive – unii pun sistemele automate noaptea, alţii sapă puţuri, alţii au rezervoare de ape pluviale. Unii colectează apa de la maşina de spălat sau duş, alţii intră în duş cu găleţi să colecteze apa până ce se încâlzeşte.

Din aceste motive, unele gazoane arată mai verzi decât altele.

Amenzile pentru încălcarea restricţiilor sunt usturătoare, dar Australianul s-a învăţat prea tare cu gazonul lui verde, ca să poată sta să se uite cum se usucă.

Ken Proctor, un pensionar de 66 de ani din Sydney, îşi uda regulamentar gazonul manichiurat şi foarte verde din faţa casei, când, un vecin, Todd Munter, l-a interpelat, afirmând că este ilegal ce face şi că îl va reclama.

Ken, fiind un om corect şi ştiind că e în regulă ce făcea, l-a stropit în glumă pe Todd, zicându-i să-şi vadă de treabă.

La care Todd a văzut negru în faţa ochilor şi l-a bătut pe Ken de l-a omorât.

Vecinii nici acum nu pot crede că s-a întâmplat aşa ceva, deşi, mulţi dintre ei au trăit şi în vremuri ceva mai grele.

Quebec – mon amour – francezi si englezi (I)

iunie 9th, 2008

Quebec reprezinta pentru mine o lume in care am fost acceptat ca imigrant in urma cu 18 ani si unde spre deosebire de Germania, m-am regasit intr-o lume binevoitoare, toleranta si prietenoasa.

Anii traiti in Quebec si Montreal au fost decisivi in asimilarea culturii canadiene franceze, m-am regasit in deplina libertate de miscare, de expresie si de afirmare.

Retrospectiv inteleg ca traversez si eu cate ceva din inceputurile vietii colonistilor de altadata cu surprizele, cu rigorile iernii nordice, dar si cu privilegiul de a trai intr-o tara imensa, generoasa.

Multumesc saptamanalului electronic Acum pentru privilegiul de a-mi acorda spatiul publicarii catorva articole reunite sub tematica societatii distincte din Canada franceza, un subiect neepuizat, dar si foarte controversat.

Nu am intentia sa emit nici judecati de valoare, ci este un omagiu scris unei tari in care mii de imigranti si-au gasit un spatiu vital nou.

Sa nu uitam ca provincia Quebec este o tara unde intelegerea, democratia ating superlative mult deasupra Europei si ale Statelor Unite, se distinge prin a fi un Monaco al Americii.

Societatea francofona de astazi isi incepe istoria cu Jacques Cartier, nascut in anul 1491, localitatea Saint Malo, care in 1534 pune piciorul pe pamantul canadian pentru prima oara si arboreaza in regiunea Gaspe o cruce cu blazonul regal : trei flori de crin pe un fond de azur.

In numele regelui Francisc I, Jacques Cartier a intreprins trei incursiuni , devine cuceritorul Canadei franceze, explorand fluviul St Laurent si Terra Nova. Numele de Quebec s-ar traduce dintr-un dialect amerindian locul unde fluviul St.Laurent se ingusteaza.

Intentia lui Cartier era de a gasi o cale catre Asia, si nicidecum descoperirea Quebec-ului. Franta se astepta la descoperirea imediata a unor bogatii in noile teritorii, neuitand ca Pisarro in 1531-1532 cucereste imperiul incas imbogatind Spania, astfel din punctul de vedere al curtii franceze cele trei voiaje ale lui Cartier au insemnat un esec.

Tentativele s-au soldat cu zeci de morti din cauza iernii aspre, a unei alimentatii insuficiente si totodata a confruntarii cu triburile de irochezi.

Dincolo de dezinteresul Frantei pentru teritoriile amerindiene si de slabirea puterii economice provocate de razboaie, Jacques Cartier cu temerarii sai raman primii cuceritori ai Canadei, pionieri ai drumului catre teritorii imense si mai ales ai Noii Frante (La Nouvelle- France). Un alt merit major il reprezinta studiile cartografice si inventarierea bogatiilor din regiunea Quebecului ce devin adevarate referinte pentru expeditiile viitoare.

La inceputul secolului al XVII-lea Samuel de Champlain, cartograful regelui Henri IV soseste in tinuturile Quebecului ca in 1603. Reusita expeditiilor sale se datoreaza ajutorului primit din partea amerindienilor.

Samuel de Champlain se implica in politica beligeranta a triburilor de irochezi, huroni , algonchini etcsi traverseaza un itinerariu de peste 1500 km de a lungul coastei atlantice intre Maine si Cap Code.

Cartograful regal reface cu succes expeditiile lui Jacques Cartier si fondeaza tinutul Acadiei in 1604, orasul Quebec in 1608, descopera trei mari lacuri si pregateste terenul formarii orasului Montreal care avea sa se finalizeze in 1642.

Spre deosebire de expeditiile spaniole si britanice cadrul creat de catre Champlain este unul pacifist si calauzit de ideea popularii Quebecului cu mestesugari, soldati, reprezentanti ai clericului iezuit intru formarea unei colonii noi, unei societati distincte, ce avea sa se numeasca La Nouvelle-France.

Samuel de Champlain se stinge din viata in anul 1635, chiar in colonia Quebec locuita pe atunci doar de 200 francezi.

Champlain este pe drept considerat parintele Noii Frante, al unui eroism exemplar urmat de catre natiunea Quebec-ului pana in prezent, desi coloniile franceze au fost ocupate de catre englezi (1629-1632).

Multi dintre acadienii izgoniti se refugiaza in Louisiana franceza, un alt ecou al culturii francofone pe continentul american.

In 1643 Ludovic al XIV-lea initiaza un plan de protectie numind un guvernator si un intendent in Noua Franta.
In 1665 regimentul de elita Carignan-Salieres infrange irochezii si asigura protectie militara coloniei franceze.

Jean Talon reprezinta o a treia personalitate importanta in conturarea viitoarei societati distincte printr-un amplu program de dezvoltare demografica aplicat populatiei Noii Frante. El organizeaza un recensamant al populatiei mentionand existenta a 3215 locuitori. Impune legi drastice celibatarilor.

In aceeasi perioada sunt trimise din Franta 750 tinere orfane, numite « fiicele regelui » pentru a se casatori cu colonisti francezi. Familiile cu multi copii se bucura de ajutoare substantiale si de sprijin din partea administratiei Jean Talon, datorita careia populatia ajunge in 1672 la 6700 locuitori.

In ciuda eroismului coloniei franceze, Noua Franta nu rezista invadatorilor britanici din doua motive : interesul scazut din partea Frantei in mentinerea Canadei si suprematia avantului economic britanic de dupa revolutia lui Cromwell, extinsa si in coloniile canadiene.

In urma Tratatului din Paris (1763), Noua Franta este cedata Angliei, insa eforturile britanicilor de a asimila grupurile francofone s-au dovedit incercari zadarnice.
Anglia este nevoita inca din anii timpurii ai formarii Canadei sa cedeze, facand concesii : Proclamatia Regala (1760-1763) confera tinutului Noua Franta o noua constitutie si astfel este instituita Provincia Quebec-ului ; revoltele din coloniile americane ii determina pe britanici sa proclame Actul Quebec-ului (1774) prin care se recunosc drepturile civile ale francezilor si practicarea religiei catolice.

Intre timp salvgardarea limbii si al culturii franceze in extensie contribuie enorm la mentinerea climatului unic si distinct in colonii. In 1764 apare Gazette de Quebec, ca prim ziar in franceza in America de Nord ; se deschid colegii si scoli in limba franceza, grupate in jurul bisericilor ; in 1791 prezenta francofona se afla in majoritate, ceea ce a declansat crearea a doua mari tinuturi : Canada de Sus(Le Haut- Canada, Ontario ) si Canada de Jos (Le Bas-Canada, Quebec) tocmai pentru a se evita asimilarea englezilor de catre francezi.

Secolul al XIX-lea cunoaste si in teritoriile Canadei influenta romantismului si a regasirii identitatii unei tari in care atat francezii, cat si englezii detin aspiratii progresiste : lupta impotriva coroanei britanice vizand independenta Canadei (Rebeliunea din 1815) si respingerea armata a tentativelor americane de cucerire a Canadei.

Perioada dintre 1764 si 1867 s-a concretizat intr-o puternica dominare britanica insa fara nici un succes in asimilarea vorbitorilor de limba franceza.

In 1840 se proclama Actul Unirii celor doua teritorii canadiene, insa prejudiciind provincia Quebec-ului prin oficializarea limbii engleze in Canada unita, prin acordarea unui numar mai mare de deputati din zona engleza, desi populatia franceza detinea suprematia numerica de 600.000 locuitori spre deosebire de cea engleza de 500 000. Unirea a insemnat adoptarea de catre locuitorii britanici colonisti a numelui de canadian, mai putin cei din Quebec ce isi vor spune canadieni francezi.

Publjcistii si poetii francezi ai sec XIX-lea si-au consacrat opera si idealurile ideii de separare si de identitate nationala (Napoleon Aubin, Pierre JO Chauveau, Patrick Lacombe, Joseph-Lenoir Rolland etc).

Anul 1867 coincide cu proiectul de stat federalist al Canadei prin contributia a doi politicieni progresisti. John A Mcdonald si George Etienne Cartier. Franceza redevine limba oficiala, dar nu in cadrul guvernului federal. Actul Confederatiei aduce in discutie ideea de Dominon al Canadei, ceea ce va contribui in viitor la autonomia Canadei.

Quebec-ul sufera o stagnare de ordin economic si politic din cauza puterii de influenta a clerului catolic. Scolile religioase erau in intr-un procent de peste 40%, politicienii progresisti sunt minimalizati si exclusi. Reproduc un pasaj dintr-un raport al unui comitet cleric din Montrea (mai 1850): « Jurnalismul este o putere formidabila de care infernul se serveste, din nefericire,cu prea mult succes, in otravirea lumii cu doctrinele sale pagane si corupte ».

Abia in secolul al XX-lea Quebec-ul isi consolideaza identitatea ca societate distincta prin acordarea femeilor dreptul de vot si dreptul de a profesa medicina si avocatura (1930) si prin modernizarea invatamantului (1961).

Acordarea statutului de autonomie deplina Canadei in 1930 prin Statutul de Westminter contribuie la independenta tarii, la deschiderea unor noi programe de imigratie si la o mai buna administrare economica.

Am trait in orasul Quebec si Montreal ani buni si am inteles ca societatea francofona canadiana nu se identifica absolut deloc cu Franta.

Daca francezii ar fi acordat sprijin militar si material Noii Frante, suntem convinsi ca altfel ar fi fost destinul Canadei. Voltaire s-a aratat ostil tinuturilor Americii de Nord considerandu-le salbatice, neinteresante.

Enuntul Je me souviens ( imi amintesc) inscris pe placile de inmatriculare ale masinilor din Quebec mi-a starnit nu numai curiozitatea imediata legata de motivul uzantei ideii, dar si aprofundarea istoriei unei provincii supuse vitregiilor istorice si ale iernilor nordice.

Je me souviens consacreaza dictonul patriotic din provincia Quebec si o explicitare exhaustiva nu face decat sa deruleze intreaga istorie a generatiilor de la Jacques Cartier si pana astazi sau in mod revers nu trebuie uitat raul pricinuit Quebec-ului de catre britanici.
Canadienii francezi te cuceresc prin farmecul unui popor ospitalier si vorbaret predispus petrecerilor si iesirilor.

Au transformat tinuturile zapezii in veselie si dans, in permanenta « joie de vivre » si poate faptul ca primii exploratori au trebuit sa infrunte nestatornicia si trecerea oceanului pentru o viata mai buna, si in libertate face parte tot din acel registru semantic « imi amintesc » propriu spiritului liber al nomadului.

Felix Leclerc (1914-1988), scriitor si trubadur modern al Quebec-ului in poemul Rugaciune nomada transpune lupta cotidiana cu existenta, si mai ales a cetatenilor umili si anonimi din Canada franceza :

“Tuturor nomazilor, tuturor nomadelor de pe strada mea/Ce nu sunt nici muzicieni, nici comedianti, nici clovni,/Nici dansatori,/ nici cantareti,nici voiajori, nici cineva/ Ce pasesc in fiecare dimineata curajosi, primeniti/
In paltonul lor stramt sub palaria mica (…)
/In fata acestor nomazi, in fata acestor nomade de pe strada mea/ Ce nu au decat noaptea sa plece/Pe corabiile albastre ale tineretii lor apuse/Glorii uitate, talente azvarlite/Ca niste saci cazuti la marginea marilor drumuri/
Ce intind mana nespus de fericiti/La trecerea zilelor insorite, uzate, unde nimic nu se intampla decat alte chinuri/Decat alte dezamagiri de a lungul anotimpurilor/
In fata lor ma inclin cu palaria in mana.”

(Va urma)

Acoperisuri

iunie 9th, 2008
autor Doru Marcuautor Doru Marcu

Glume cu avocati

iunie 9th, 2008

Iata o selectie de intrebari care au fost puse in realitate de catre unii avocati unor martori in timpul unor procese ce au avut loc in Statele Unite.
In unele cazuri, este redat si raspunsul dat de unii martori mai ascutiti la minte. Replicile au fost extrase dintr-o carte intitulata \”Disorder the Court\”.

====================================

Avocat: Domnule doctor, inainte de a incepe autopsia ati verificat pulsul?
Martor: Nu.
A: Ati verificat tensiunea arteriala?
M: Nu.
A: Ati verificat daca respira?
M: Nu.
A: Atunci este posibil ca pacientul dumneavoastra sa fi fost in viata in momentul cand ati inceput autopsia?
M: Nu.
A: Cum puteti fi atat de sigur de asta, domnule doctor?
M: Deoarece creierul sau era intr-un borcan pe biroul meu.
A: Dar pacientul nu putea, totusi, sa fie in viata?
M: Acum daca stau sa ma gandesc, este posibil sa traiasca exact in momentul acesta indeplinind o functie de avocat pe cine stie unde…

====================================

Avocat: Ce a rezultat din mostra de tesut vaginal?
Martor: Urme de sperma.
A: Sperma masculina?
M: E singurul tip pe care-l cunosc.

====================================

Avocat: Ati intretinut relatii sexuale cu el la New York?
Martor: Refuz sa raspund la aceasta intrebare.
A: Ati intretinut relatii sexuale cu el la Chicago?
M: Refuz sa raspund la aceasta intrebare.
A: Ati intretinut relatii sexuale cu el la Miami?
M: Nu.

====================================

Avocat: Pe ce data este aniversarea dumneavoastra?
Martor: 15 iulie.
A: Ce an?
M: In fiecare an.

====================================

Avocat: Aceasta boala va afecteaza memoria?
Martor: Da.
A: In ce mod va afecteaza memoria?
M: Am uitat.
A: Ati uitat… Puteti sa ne dati un exemplu de ceea ce ati uitat?

====================================

Avocat: Care a fost primul lucru pe care vi l-a spus sotul dumneavoastra?
Martor: A spus \”Unde sunt, Cathy?\”.
A: Si de ce va enervat chestia asta?
M: Pentru ca pe mine ma cheama Susan.

====================================

Avocat: Si unde a avut loc accidentul?
Martor: Pe la kilometrul 499.
A: Si unde se gaseste kilometrul 499?
M: Probabil intre kilometrii 498 si 500.

====================================

Avocat: La ce distanta se aflau vehiculele in momentul coliziunii?

====================================

Avocat: Si ati ramas acolo pana in momentul in care ati plecat?

====================================

Avocat: Domnule doctor, cate autopsii ati efectuat pe cadavre?
Martor: Toate autopsiile mele le-am efectuat pe cadavre.

====================================

Avocat: Va mai amintiti la ce ora ati examinat cadavrul?
Martor: Autopsia a inceput la ora 20:30.
A: Si domnul Dennington era mort la acea ora?
M: Nu, statea intins pe masa intrebandu-se de ce-i fac autopsie.

Contributie primita de la Adrian Luccaci

Filosoful roman Emil Cioran explica de ce munca tampeste

iunie 9th, 2008

“Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi.

Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator
si ininteligibil.

Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.

Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.

Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii.

In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”

Emil Cioran

Ideea din spatele citatului este ca munca in exces diminueaza personalitatea umana, cu cat muncesti mai mult, cu atat te transformi mai mult intr-un automat, robot. Ti se diminueaza sau chiar dispare timpul sa-ti pui intrebari, sa gandesti, timpul destinat contemplatiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adica exact ceea ce ne defineste ca oameni.

Viata ti se petrece intr-o rutina obositoare (de la a da cu sapa, pana la a aduna cifrele intr-un cabinet de contabil si chiar pana la a preda aceeasi materie, ani de-a randul, elevilor de aceeasi varsta), pe care cand o termini, nu mai poti face altceva decat sa dormi, pentru a o putea lua de la cap a doua zi.

Munca in exces dezumanizeaza si de aceea e imperativ sa vedem munca cel mult ca pe un rau necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de cate ori avem ocazia, daca vrem sa ne pastram integritatea fizica si sanatatea mintala.

Contributie primita de la Adrian Luccaci

O scurta istorie a homosexualității – 2. Întoarcere în timp

iunie 9th, 2008

Cred ca foarte putina lume cunoaste originea cuvantului homosexualitate. Sigur ca multi au impresia ca este un cuvant antic, ca doar fenomenul homosexualitatii se cunoaste de cand lumea.

Nu e asa: cuvantul dateaza numai din 1869, cand un jurnalist prusac de origine ungara (Kertbeny; sau Von Benkert, cum semna, ca sa evite sa fie batut de politia prusaca, ce nu batea “nobilii”) l-a inventat, combinand cuvantul grecesc homoios (care inseamna acelasi) cu cuvantul latin sexus. Pana atunci se foloseau alte cuvinte, ca “sodomie” sau homofilie (varianta franceza).

In evul mediu in Franta “sodomitii” erau arsi pe rug, iar in Anglia spanzurati cu public. Au ramas tablouri celebre reprezentand aceste realitati.

Au ramas de asemenea gravuri interesante cu aceste “operatii” inspirate de biserici. Una dintre cele mai impresionante scene este “uciderea indienilor americani sodomiti de catre cainii conchistadorilor catolici spanioli”.

Cainii spaniolilor catolici erau dresati sa-i sfasie de vii pe amerindieni, ca sa li se usureze pedeapsa vesnica pe lumea cealalta. La fel ca si nebunii, la fel ca vrajitoarele si in general ca oricine se abatea de la vreo norma bine stabilita de biserica, homosexualii erau eliminati in mod fizic din societate, “pentru binele lor”. “Ca sa le fie mai usoara pedeapsa vesnica!” Cata marinimie, nu?

Ultima executie din Londra a unui “sodomit” a avut loc in 1861, fiind insotita de uralele publicului care asista ca de obicei la spanzurari ca la teatru.

Primele drepturi

Revolutia franceza le-a pus capat acestor executii in Franta, ce-i drept nu fara o uriasa baie proprie de sange.

Apoi a intrat in vigoare Codul Napoleon, care a scos in afara legii orice pedepse aplicate homosexualilor. Dialogurile lui Napoleon (care stia tot ce se intampla in jurul lui) cu ministrul sau de justitie Cambaceres (care era homosexual) au ajuns de pomina!

“De ce ai intarziat azi la sedinta de guvern?” il intreba Napoleon pe ministrul sau. “Pentru ca m-a retinut …o domnisoara”! Venea raspunsul lui Cambaceres. “Te rog sa-i spui domnisoarei respective ca data viioare sa-si ia din timp palaria si bastonul, sa plece imediat si sa te lase sa vii la timp la sedintele de guvern!” -venea vocea tunatoare a lui Napoleon.

Este foarte interesant de notat ca in a doua jumatate a secolului al 19-lea numai cateva tari din lume au urmat exemplul Frantei, anuland orce pedepse contra homosexualilor: Belgia, Spania, Portugalia si…Romania!

Deci Romania a avut la sfarsitul secolului al XIX-lea o legislatie moderna, mentionata de altfel de toate lucrarile privind studiul homosexualitatii!

Dar prima parte a secolului al XX-lea a dus la revenirea Romaniei in tabara tarilor intolerante, prin “noul” cod penal. Nu a fost singura gafa politica facuta de guvernul roman la insistenta Bisericii Ortodoxe Romane; in timpul primului razboi mondial parlamentul a hotarat trimiterea Tezaurului National la “fratii nostri de credinta rusi”, la Moscova! Cu o slujba bisericeasca in toata regula, ca sa “sfinteasca” tezaurul!

I-au cantat …prohodul! Degeaba s-a obosit directorul celei mai mari banci romanesti de atunci sa-i convinga pe parlamentari sa trimita tezaurul la…Londra! Nu l-au ascultat, pentru ca el nu era “frate de credinta”, fiind evreu.

Initial, in lumea anglo-saxona tot ce tinea de sex era considerat o problema grava: chiar si heterosexualitatea a inceput prin a fi considerata drept o boala, cam din 1880 pana prin 1910, si era definita ca “o atractie prea mare fatza de sexul opus”.

Se pot consulta dictionare, inclusiv Webster, inclusiv Marele Larousse Medical.

Intr-o societate in care batranii aranjau casatoriile, nu e de mirare ca o “atractie prea mare” a cuiva pentru un partener “nepotrivit social” era o problema, o “boala”.

Epoca contemporană

Homosexualitatea a fost si ea considerata o boala – pana in 1973, cand A.P.A. a exclus-o din randul bolilor mintale, dupa studii temeinice care au infirmat teoria bolii mintale. Si asexualitatea era considerata de unii drept o boala mintala, desi cei afectati de ea functioneaza altfel foarte bine. Cel mai mare matematician ungur este renumit ca reprezentant al asexualilor. Ii venea rau chiar la vederea cuvantului “sex”!

Pentru cei care au citit cu atentie “Zbor deasupra unui cuib de cuci” – vreau sa subliniez ca pasajul in care un personaj se plangea medicului de “atractia lui prea mare pentru femei, pentru sex” reprezinta o parodie a acelor mentalitati de inceput de secol XX, cand si heterosexualitatea era definita de unii ca…boala mintala!

Lucrul cel mai greu de inteles pentru omul de rand este faptul ca orientarea sexuala nu este data de vreun incident sau cateva incidente din viata unui om, ci este o trasatura adanca a personalitatii sale. Unii confunda un act sexual cu orientarea sexuala, ceea ce este fals si periculos.

In societatea romaneasca pana de curand (si chiar acum!) intreg corpul medical nu avea ideie despre orientarea sexuala si “trata” pacientii homosexuali cu…recomandarea activitatii sexuale cu prostituate!

Nici chiar azi nu exista materiale informative in Romania care sa raspunda la multiplele intrebari pe care le au fie tinerii, fie parintii lor despre orientarea sexuala si mai ales despre homosexualitate.

Care este atitudinea corpului medical din Occident?

Daca luati un dictionar medical sau un lexicon (ne-romanesc, va rog si ne-moldovenesc mai ales!) veti vedea ca homosexualitatea este definita ca “o varianta a sexualitatii normale, de multe ori dezaprobata social dar a carei terapie nu consta intr-o incercare inutila de schimbare (Umpohlungsversuch in germana) ci intr-o creare de conditii pentru ca homosexualul sa fie acceptat in societate”.

Au trecut aproape doua decenii de la revolutie, dar suntem inca tot la piciorul broastei in acest domeniu. Ce acceptare? Cand chiar oamenii politici dau dovada de o dezinformare crasa! Multi cer inca, nici mai mult nici mai putin, decat ca “homosexualii sa fie tratati”. Sa vedem ce spun datele stiintifice:

Nu numai ca asemenea “conversii” nu sunt dovedite ca au avut vreodata loc, dar organizatiile psihiatrice sunt ingrozite de urmarile acelor pseudotratamente.

Exista o traiectorie circulara: homosexualii cu educatie religioasa se simt prost ca sunt “exclusi” de religia lor din raiurile si paradisurile aferente si se inscriu in miscarea “ex-gay” si incearca sa “se trateze”.

Se “trateaza”, iar dupa aproximativ trei ani sunt iar la punctul de la care au plecat! Ies din miscarea ex-gay si intra in miscarea…”ex-ex-gay”. Sau, in multe cazuri se sinucid. Dar acestea le vom trata mai pe rand, in viitor.

Inchei cu o perla a unui politician roman “de frunte”, aparuta acum trei ani in ziarul “Romania Libera”:
“Poporul roman este un popor viril; de aceea homosexualitatea ar trebui interzisa”.

Prostia nu tine cont de functiile politice!

Lansari de carte la standul Ideea Europeana

iunie 9th, 2008

Vineri, 6 iunie

Ora 14,00

Epica analitica
de Geo Vasile
Invitati : Geo Vasile, Nicolae Breban; Amfitrion: Aura Christi

Abordare analitica in filigran a cartilor unor mari naratori ai lumii (Saul Bellow, Vargas Llosa, Haruki Murakami, J.M.Coetze, Salman Rushdie), dar si a unor best seller-uri de ultime ora, cum ar fi romanele semnate de Lauren Weisberger, Luis Sepulveda, Banana Yioshimoto sau Laura Restrepo, epica analitica poate fi rezumata prin cele patru capitole ale sale: Reciclarea marilor mituri narative, Adio realismului magic, Decolarea in lumi paralele, Romancieri cu pasaport planetar. Cartea reprezinta un dictionar de opere fundamentale.

Ora 15,00

Insemnarile lui Malte Laurids Brigge
de Rainer Maria Rilke
Invitati : Bogdan Mihai Dascalu, Nicolae Breban; Amfitrion: Aura Christi

„Publicat in 1910, romanul lui Rilke constituie un varf indiscutabil. Starile sunt, aici, pretutindeni, descrise exact, incet, viu, ravasitor de viu; da, ritmurile curg, treptat-treptat, schimbandu-si respiratia, si oferind, de la un rand la altul, surpriza; ineditul, neobisnuitul, exceptionalul fiind cadrul firesc al acestui roman atipic, tensionat, printre obiceiurile casei figurand – daca admitem ca un text epic poate fi aidoma unei case, aidoma unei cetati, aidoma unui continent sau planete abia descoperite – imprevizibilul, si inca o data: imprevizibilul.”
Aura Christi.

Ora 16,00

Fragmente de noapte
de Razvan Voncu
Invitati : Razvan Voncu; Amfitrion: Aura Christi

„In aceasta carte, incerc, de fapt, sa-mi schimb instrumentele si felul de a scrie critica literara. Pentru ca insasi conditia criticii literare s-a schimbat. Totul este pus sub semnul intrebarii, iar sacrosancta valoare estetica, pe care jura critica modernista, a fost de mult relegata din discursul critic. Care discurs incepe sa semene, astfel, cu o noapte adanca, in care mai palpaie, ici-colo, asemenea unor stele palide, ramasitele unor certitudini.” (Razvan Voncu)

Ora 17,00
Suprematia experientei
de Adrian-Paul Iliescu
Invitati : Adrian-Paul Iliescu; Amfitrion: Alexandru Stefanescu

„Conservatorismul pragmatic, conservatorismul lui David Hume, Edmund Burke si, in secolul XX, al lui Michael Oakeshott, se deosebeste profund de reactionarism si de ultraconservatorismul virulent. Un conservator pragmatic este un om care gandeste fara mituri calauzitoare si fara adevaruri absolute, ce confisca si paralizeaza inteligenta; este un adversar, si nu un adept, al utopiilor inverse, care aspira la restaurarea trecutului. El este un adept al moderatiei si al gradualismului – nu pentru ca ar avea oroare de schimbarile profunde, ci pentru ca stie ca nimic important, inradacinat intr-o forma de viata omeneasca, nu poate fi schimbat brusc. ” (Adrian-Paul Iliescu)

Ora 18,00

Labirint fara minotaur
de Simona-Grazia Dima
Invitati : Simona-Grazia Dima, Mircea Horia Simionescu; Amfitrion: Aura Christi

„De ce fara minotaur? Fiindca literatura, din perspectiva mea, este un labirint, iar inaintarea in ea, una plina de pericole, topite insa in pura iridiscenta. Un labirint, dar unul radios, menit sa atraga atentia asupra infinitatii de jocuri ascunse in textul literar. Jocuri care te prind (mai bine-zis te seduc), doar ca sa te poti elibera, sa fii vazut in mijloc, schitand un salut triumfator – poate spre niste prieteni nevazuti. Cu nimic altceva in jur decat pietre incinse, incrustate cu nestemate. Nevoit sa mergi mereu inainte, lasi averea asta altcuiva, n-o poti lua cu tine – sensul e sa iesi din labirint cu totul nud (neatins de prejudecati ori de clisee), fara cicatrici literare, literatura sa fie pentru tine o poarta, nu o temnita.”
Sambata, 7 iunie

Ora 14,00

Ion Ianosi • 80
de Ion Ianosi
Invitati : Ion Ianosi, Nicolae Breban, Aura Christi; Amfitrion: Alexandru Stefanescu

„Ianosi este un om pentru care problema morala exista, iar faptul acesta il asaza intr-o postura extrem de fecunda si de necesara, de mediator. Intr-o lume care devine tot mai conflictuala, uneori in mod stupid, cu totul superficial si aberant. Ion Ianosi cred ca ne da o lectie de economie de conflict. Vad in aceasta lectie si in persoana lui un model de seninatate, de sinceritate intelectuala, de europenitate.” (Mircea Martin)

Ora 15,00
Proza
de Marina Tvetaieva
Invitati : Janina Ianosi, Ion Ianosi ; Amfitrion: Aura Christi

Marina Tvetaieva se distinge printr-o scriitura accentuat personala, nu numai in poezie, dar si in proza. [...] Excesivul e aici o supralicitare a daruirii, o hipertrofie a atasamentului. Tvetaieva smulge arta din stramtorarile ei, ale Tvetaievei si ale artei. E ca o hiperbola a omului, ca o dovada a demnitatii recastigate: prin arta subumanul trece in sublim. Crezand in arta, Tvetaieva crede in umanitate, in sansa nemuririi ei palpabile. Dar transgresarea mortii ea o stoarce din vecinatatea mortii; dintr-o viata neincetat periclitata de absolutismele ei. Viata nu e traita pe masura artei, s-o obligam la nemasurare! – ar putea fi deviza ei, ultimul ei mesaj.

Ora 16,00

Jurnale de tinerete
de Rainer Maria Rilke
Invitati : Nicolae Breban si Aura Christi

Prin acest volum, se continua publicarea jurnalelor lui Rainer Maria Rilke, redactate in tineretea lui. Jurnalul florentin este cea mai timpurie insemnare autobiografica a poetului, prilejuita de un voiaj in orasul lui Dante, asternuta pe hartie la putin dupa 20 de ani. Valoarea lui nu consta doar in impresiile, starile sufletesti ori trairile autorului, ci si in faptul ca el dezvaluie cateva dintre conceptele fundamentale, pe care se va sprijini intreaga lui creatie ulterioara. El dezvaluie obsesia durabila a autorului cu privire la destinul sau artistic: „Deseori ma cuprinde o imensa nostalgie dupa mine insumi. Stiu prea bine, drumul e inca lung.” Nu lipsesc, desigur, reflectiile despre arta, vazute ca un modus vivendi: „Arta este un mijloc al indivizilor, al insiguratilor de a se implini pe sine&r! dquo;.

Ora 17,00
Amor si galanterie bucuresteana
de Corneliu Senchea
Invitati : Corneliu Senchea; Amfitrion: Aura Christi

Cititorul va redescoperi, citind aceasta carte, istoriile, uneori-adeseori, scandaloase ale celebrelor cupluri bucurestene, inclusiv cateva din povestile de dragoste care s-au legat intre domnitele noastre si strainii ajunsi la Bucuresti, fie in calitate de diplomati, fie de militari. Nu lipsesc din aceste pagini nici artistii din galeria „amantilor magnifici” ai Bucurestilor de odinioara. Un exemplu este povestea rivalitatii Eminescu – Caragiale in ceea ce-o priveste pe Veronica Micle sau povestea dublei pasiuni a arhitectului Alexandru Orascu – pentru sotia sa Elena Marcovici si pentru orasul natal pe care visa sa-l ridice din cenusa si ruine.

Ora 17,30

Socurile cotidianului
de Mariana Net
Invitate : Mariana Net, Carmen Sandulescu, Monica Pillat; Amfitrion: Aura Christi

BEST SELLER
Cartea este rezultatul unor studii aprofundate intreprinse de autoare in domeniul stilurilor de viata contemporane, romanesti dar si din alte parti ale lumii. Cercetarea acestora a fost facuta intensiv mai ales in ultimii zece ani. La baza acestor texte stau, in primul rind, interventiile hebdomadare ale autoarei la emisiunea Tentatii culturale de la Radio Romania Cultural. Evident, in transformarea unor „pastile” radiofonice intr-un volum de eseuri inchegate, structurate tematic si revizuite stilistic a fost parcursa o cale lunga.

World Bank – Projects, Country Strategies, Reports & Analysis, Civil Society and Conferences

iunie 9th, 2008

Parliamentarians from across Eastern Europe meet in Tirana

The Albanian Parliament, the Parliamentary Network on the World Bank (PNoWB), and the World Bank’s Europe and Central Asia Region are organizing a gathering on June 3-4 of about 40 parliamentarians from across Europe to exchange experiences on topics of relevance for countries in transition. The meeting of Southeast, Central and East European parliamentarians comes at a critical time in the process of EU integration, with most of the countries invited to the conference being either already EU members, or are actively involved in various stages of discussions with the EU.

Europe and Central Asia Regional Unit is Recognized for Monitoring and Evaluation Efforts
The World Bank’s Independent Evaluation Group recently recognized the ECA Region for taking steps toward better results-based M&E at the project, country, and Regional levels.

PROJECTS, PROGRAMS AND GRANTS

Supporting cooperation on transboundary water management and biodiversity conservation
Neretva and Trebisnjica Management Project (US$8m)
Approved, May 29
Bosnia and Herzegovina, Croatia

Conserving biodiversity in critical forests and mountain ecosystems
Forest and Mountain Protected Areas Project (US$3.4m)
Approved, May 29
Sarajevo, Bosnia and Herzegovina

Improving water supply and sanitation (WSS) services
Second National Water Supply and Sanitation Project (US$230m)
Approved, May 27
Baku, Azerbaijan

Improving delivery of labor market and social protection interventions
Social Protection Development Project (US$26.7m)
Approved, May 27
Baku, Azerbaijan

Helping manage Lake Skadar-Shkodra more efficiently
Lake Skadar-Shkodra Integrated Ecosystem Management Project (US$4.55m)
Approved, May 27
Albania, Montenegro

Helping to expand capacity and improve competitiveness of exporting firms
Fourth Export Finance Intermediation Project (EFIL IV) (US$300m)
Approved, May 22
Ankara, Turkey

Reducing vulnerability to and limiting losses from natural and man-made hazards
Disaster Risk Mitigation and Adaptation Project (US$9.2m)
Negotiated, May 20
Tirana, Albania

Supporting a fiscal policy reform program
Economic Management Structural Adjustment Credit (US$34m)
Awarded for focusing on Results, May
Sarajevo, Bosnia and Herzegovina

Supporting policy reforms
Fourth Poverty Reduction Support Operation(US$22.7m)
Approved, May 27
Tbilisi, Georgia

REPORTS AND ANALYSIS

Ukraine’s response to the global food crisis
Fourth Poverty Reduction Support Operation(US$22.7m)
Released, May
Kiev, Ukraine

CIVIL SOCIETY

NGOs awarded grants
Small Grants Program
May 26
Sarajevo, Bosnia and Herzegovina

NGOs awarded grants
Small Grants Program
May 27
Zagreb, Croatia

NGOs awarded grants
Small Grants Program,
May 28
Astana, Kazakhstan

DJ Vali Barbulescu in SUA

iunie 9th, 2008
dj vali barbulescudj vali barbulescu

Energie romaneasca in cluburile din Chicago, New York si Washington DC!
Balada lui Ciprian Porumbescu si notele melodiilor populare romanesti mixate in ritm house, au facut parte din programele prezentate de DJ Vali Barbulescu la cluburile “Vision Club” din Chicago pe 5 si 6 iunie, la clubul “Club 45” din New York pe 6 iunie si la unul dintre cele mai noi cluburi deschise in Washington DC: “The park at 14th street” pe 7 iunie.
Cei prezenti la aceste evenimente, l-au aplaudat pe cel care de pe vremea cind trebuia sa se joace cu masinute de plastic, mixa de fapt muzica, reusind ca in 1991 sa-si inceapa cariera de DJ la Radio Sky si Uniplus Radio din Constanta. Mai tirziu colaboreaza si cu posturile de radio Contact, Radio 21, Radio ProFM si KissFM din Bucuresti. Au urmat contracte la diferite cluburi printre care Club Hippodrome, Graffiti, Chrome, Kristal Glam Club dar si colaborari cu posturi de televiuzine, prezentind o serie de emisiuni la MTV Romania, MCM Romania, TVR1 si Pro TV. In 2004 isi creaza propria marca: “Valio Records”, fiind recunoscut penrtu productii precum “Addicted”, “Hong Kong” si “Focaccia”.
Pasiunea pentru frumos, i-a indreptat creativitatea si catre domeniul fotografiei, fiind apreciat si pentru imaginile realizate in reviste de moda, FHM fiind una dintre aceste publicatii.
Cotat si votat ca unul dintre cei mai buni DJ in diferite competitii si liste interne si internationale de specialitate, Vali Barbulescu a demonstrat reputatia primita si in turneul sau din SUA.

A ajuns piața imobiliară din România la saturație? – trei întrebări Matei Păun răspunde

iunie 9th, 2008
Matei Păun prevede o Matei Păun prevede o “normalizare” a pieței imobiliare

În ultimele luni, agențiile imobiliare din România au relatat reducerea drastică a numărului de tranzacții și stagnarea prețurilor proprietăților locative și comerciale.

1) A ajuns piața imobiliară din România la saturație?

Anumite segmente ale pieței imobiliare din România au ajuns, într-adevăr, la saturație. Segmentul locatie de lux este unul dintre ele, iar cel al complexelor comerciale cu amănuntul, mai ales în București, este altul. Pe de altă parte, cred că există o mare cerere, nesatisfăcută, în sectorul construcțiilor locative la prețuri medii. Situația se va perpetua probabil în anii următori. Dar la un moment, chiar și în acest sector va intervene o re-echilibrare a cererii cu oferta.

2) Există riscul unei corecții majore a prețului la case?

Părerea mea este că așteptările vor trebui revizuite de cumpărători și constructori/vânzători. Deja a apărut o corecție la prețul terenurilor și al apartamentelor mai vechi în centrele urbane. Pe măsură ce oamenii se mută în locuințe nou construite, ei își vând apartamentele vechi, ceea ce duce la o sporire a ofertei și deci la o scădere a prețurilor la această categorie. Pe termen mediu și lung, aceasta va avea un efect moderator asupra prețurilor la imobiliar în general. Situația în care suntem azi, în care poți cumpăra mai ieftin un apartament la Viena decât la București nu va dura foarte mult.

3) Care va fi tendința pe termen mai lung a pieței imobiliare din România?

Pe termen lung, în mod clar e nevoie să se construiască mai mult. Dar o astfel de ipoteză nu e lipsită de riscuri. Din ce în ce mai mult, calitatea proiectului, prețul, localizarea, etc, vor produce o diferențiere între proiecte de succes și eșecuri. S-a dus vremea în care orice se construia era binevenit. Speculația imobiliară va deveni tot mai riscantă și mai puțin profitabilă. Micii antreprenori vor fi încet-încet înlocuiți de pe piață de marii investitori/antreprenori în construcții. România a trecut în 3 – 4 ani la ceea ce altor țări le-a luat 6 – 8 ani.

“Cei care neagă Holocaustul ar trebui să gândească mai întâi” – interviu cu Mihai Ionescu, vicepreşedinte al comisiei “Elie Wiesel” de cercetare a Holocaustului în România (II)

iunie 9th, 2008
Mihai Ionescu lansează o provocare negaţioniştilorMihai Ionescu lansează o provocare negaţioniştilor

Editorialele publicate în săptămânalul ACUM “De ce e negaţionismul aşa de atractiv” şi “Bau-baul iredentismului unguresc şi dubla măsură” au provocat numeroase reacţii, unele dintre ele de contestare vehementă sau chiar de negare a Holocaustului din România şi a rolului regimului condus de Ion Antonescu în perioada 1940 – 1944. Pentru a lămuri legitimitatea acestor contestări, am stat de vorbă cu vicepreşedintele comisiei Wiesel, care a întocmit raportul privind Holocaustul din România, generalul istoric Mihai Ionescu, care este actualmente director al Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania “Elie Wiesel”. Publicăm în continuare a doua parte a acestui interviu.

Raportul Wiesel vorbeşte de 280000 până la 380000 de evrei morţi în teritoriile aflate sub administraţia regimului Antonescu. De unde provine această marjă de estimare atât de largă?

M-aţi întrebat mai înainte dacă ne-am certat în echipa de istorici din atâtea ţări ale lumii. Acesta a fost unul din punctele contencioase ale efortului nostru. Şi este de înţeles, deoarece nu a existat o statistică exactă, de pildă a deportărilor. Avem documente româneşti pe care nu putem să le bănuim de uşurinţă în evaluare, de pildă cele ale comisiilor de evaluare institutite chiar de Antonescu pentru a se vedea ce s-a întâmplat în timpul deportărilor, în care constituirea coloanelor de deportaţi a fost făcută ca nişte “turme”, fără identitate, fără număr, expediate prin colbul verii basarabene către Transnistria, pândite din lanurile de la marginea drumului de răufăcători. Lăsăm la o parte faptul că deportarea avea loc dintr-un teritoriu care abia fusese eliberat prin operaţiuni militare, la rândul lor după numai un an de la ocuparea teritoriului de către sovietici. Ȋn această perioadă au avut loc schimburi de populaţie care nu au putut fi măsurate cu exactitate. De aceea ne-am “certat” deoarece lipseau documente care să ne dea cifre exacte. Acest lucru vorbeşte despre iresponsabilitatea guvernării antonesciene, care a procedat absolute fără precedent în analele administraţiei şi politicii româneşti. Ȋn cadrul deportări n-au lipsit haosul, execuţiile, exterminările şi în ultimă instanţă, tragedia.

Armata Roşie s-a retras în 1941 împreună cu mulţi bărbaţi evrei incorporaţi. Rezultă de aici că majoritatea evreilor deportaţi la ordinul lui Antonescu au fost femei, copii şi bătrâni?

Nu se poate spune acest lucru. Este adevărat că odată cu retragerea trupelor sovietice, ei au căutat să ia populaţia validă de luptă, dar foarte mulţi au căutat să evite o astfel de soartă, pentru a cădea ulterior în altă capcană, deportarea în Transnistria.

Dar negaţioniştii spun: “Chiar dacă masacrele au avut loc, nu e responsabilitatea lui Antonescu, ci a germanilor care au organizat cu minuţiozitate Holocaustul din România”.

Dacă nu se poate exclude faptul că în spatele frontului comandamentele militare germane au avut o parte de responabilitate în ceea ce priveşte “siguranţa spatelui frontului” şi deci nu se poate nega responsabilitatea armatei germane în exterminarea unei părţi a populaţiei evreeşti, mai ales în sudul Basarabiei, nu este mai puţin adevărat că responsabilitatea deportării integrale a populaţiei evreeşti din Basarabia şi Bucovina, şi deci planificarea operaţiei aparţine regimului antonescian. O recunoaşte adeseori însuşi Antonescu în Consiliul de Miniştri: “Am hotărât”, “Ȋmi iau răspunderea”, “Este o ocazie pe care nu trebuie să o pierdem”, şamd.

De ce a fost soarta populaţiei evreeşti mai blândă în Bucovina decât în Basarabia?

Volumul menţionat anterior publicat de Traşcă şi Deletant arată că în mod paradoxal, autorităţile germane, care au realizat impactul dezastruos asupra economiei provinciei al deportării populaţiei evreeşti, au intervenit via Berlin pentru ca Bucureştiul să procedeze cu mai multă “blândeţe” în aplicarea programului Holocaustului în această regiune. Era spatele frontului, era necesară exploatarea resurselor unei regiuni bogate, deportările haotice, nechibzuite riscau să arunce în aer economia provinciei, iar Antonescu a trebuit să procedeze în consecinţă.

E un mare mister, căruia raportul Comisiei Wiesel nu-i dă răspuns. Exista în vara lui 1942 un plan de deportare a ȊNTREGII populaţiei evreeşti din România – Regat şi sudul Transilvaniei – în Polonia, în lagărul de exterminare de la Belzec. Ȋn toamna lui 1942 Antonescu s-a răzgândit şi a refuzat să mai pună în aplicare planul, “salvându-i”, ca să citez o expresie a negaţioniştilor, pe evreii pe care tot el vroia să-i trimită la exterminare. De ce?

S-au avansat diferite ipoteze, anume că el a devenit conştient de cursul defavorabil al războiului şi a încercat să evite impunerea unor condiţii defavorabile viitoare în cazul unei victorii a aliaţilor. De altfel, este cunoscută afirmaţia sa din timpul unui Consiliu de Miniştri, “dacă aliaţii câştigă războiul, generaţiile următoare vor avea de plătit pentru ce am făcut noi în privinţa chestiunii evreeşti.” Ȋn ce măsură a realizat el asta, când trimisese 250000 de români să lupte la Stalingrad, e discutabil.

Antonescu a trimis mai mulţi români la moarte decât a masacrat evrei…

Asta aş vrea să le spun acelora care-l glorifică pe Antonescu ca pe un “salvator”. Ei nu iau în considerare că acesta a trimis în adâncul Rusiei unităţi militare nepregătite de luptă, unităţi care au fost decimate în toamna şi iarna lui 1942. Frontul de la Stalingrad a fost spart de sovietici chiar în dreptul armatelor 3 şi 4 române. Cei care glorifică acţiunile lui Antonescu ar trebui să gândească inclusive la capabilităţile lui militare şi dacă deciziile de a dizloca un număr atât de mare de forţe româneşti corespundeau capacităţilor statului la acea vreme, inclusive în afara unui acord juridic cu Germania. Dar reîntorcându-mă la decizia de anulare a deportării evreilor se poate ca el să fi conştientizat că impactul lipsei unui element util, eficient. Este cunoscut că evreii aveau o prezenţă importantă de la finanţe, la sistemul sanitar, la sistemul educaţional, în general în profesiile liberale şi deci Antonescu s-a gândit probabil că în condiţiile efortului de război trimiţând atâtea sute de mii de români pe front, în cazul în care s-ar fi lipsit şi de contribuţia acestei populaţii evreeşti, cu siguranţă că economia ar fi avut de suferit şi, în consecinţă, şi frontal. Trebuie să luăm în considerare şi birurile (“contribuţiile voluntare”) pe care le impunea populaţiei evreeşti erau o adevărată extorcare de către stat. Toate acestea ar putea explica ce l-a motivat pe Antonescu să facă acest lucru.

Ce le răspundeţi negaţioniştilor care afirmă că raportul Comisiei Wiesel constituie un afront la adresa poporului român, comandat din exterior, aluzie străvezie la “evrei”?

Eu i-aş îndemna pe cei care cred în democraţie să realizeze că astfel de grozăvii şi astfel de tragedii au fost posibile, aşa cum a fost Holocaustul din România celui de-al doilea război mondial, în condiţiile absenţei democraţiei. I-aş îndemna pe cei care neagă şi în acelaşi timp cred în democraţie să gândească de două ori înainte de a nega. Şi i-aş mai îndemna să citească tot ce se publică din acest punct de vedere, pentru a vedea pe bază de documente care nu pot fi nicidecum falsificate şi în acelaşi timp îndemn structurile instituţionale din domeniu să-şi multiplice eforturile educaţionale, de distribuire îm masă a adevărurilor privind istoria recentă a României, începând cu perioada Holocaustului din timpul celui de-al doilea război mondial până la sfârşitul perioadei comuniste, în timpul căreia s-a încercat ocultarea adevărului despre Holocaust.

A propos de asta, mai e întrebare, aproape pavloviană: “Bine, bine, Holocaustul, da’ de ce nu ziceţi nimic de crimele comunismului?”, cu insinuarea că “evreii” au fost implicaţi în aceste crime şi de aceea nu vor să se afle ce s-a întâplat pe vrea comunismului.

E deja un stereotip antisemit: “Comunismul a fost adus de evrei”, un stereotip care trebuie combătut, de altfel noi facem un astfel de proiect la Institutul Wiesel. Este o încercare de a egaliza Gulagul cu Holocaustul. Din această perspectivă ce a făcut raportul Comisiei Wiesel, în înfăţişarea adevărului despre trecutul recent al României în cel de-al doilea război mondial, a făcut şi raportul privind crimele comunismului, raportul Tismăneanu, ambele rapoarte fiind asumate de instituţiile fundamentale ale statului român. Repet: asemenea aberaţii istorice, asemenea tragedii, aşa cum a fost Holocaustul, cum au fost crimele de pe timpul regimului communist de tip sovietic, au fost posibile în condiţiile unui deficit major de democraţie, iar evoluţia democratică, transparent democratică a României este pavăza cea mai bună pentru evitarea unor astfel de tragedii.

Cât de eficientă a fost combaterea negaţionismului prin incriminarea negării Holocaustului şi a cultului unor persoane ca Antonescu prin Ordonanţa de Urgenţă
31/2002 ratificată prin Legea 107/2006?

Aplicarea acestei legi este o exigenţă în condiţiile actuale ale statului şi naţiunii române, tocmai pentru că se creează o pavăză şi se asigură cadrul favorabil transformării şi reorientării de mentalitate în ansamblul naţional. Aplicarea, şi aici este nevoie ca justiţia să acţioneze…

Nu prea acţionează…

Este nevoie să acţioneze cât mai ferm. Este şi rolul organizaţiilor non-guvernamentale şi rolul Institutului Wiesel de a suna clopoţelul de alarmă când au loc astfel de manifestări, după cum şi justiţia trebuie să audă sunetul acestor clopoţei.

Mă alătur şi eu invitaţiei lui Mihai Ionescu lansată scepticilor (de fapt nu numai lor) de a citi a raportul comisiei Wiesel, care se găseşte la http://www.inshr-ew.ro/pdf/Raport_final.pdf.

Iată şi componenţa comisiei Wiesel:
Preşedinte:
Elie Wiesel

Vicepreşedinţi:
Tuvia Friling (Arhivist şef al Statului Israel),
Mihail E. Ionescu (Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară),
Radu Ioanid (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA)

Membri:
Ioan Scurtu (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti – secretar al Comisiei), Viorel Achim (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”, Bucureşti),
Jean Ancel (Yad Vashem, Ierusalim),
Colette Avital (membru al Parlamentului Israelian),
Andrew Baker (Comitetul Evreiesc American),
Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreieşti, Bucureşti),
Liviu Beris (Asociaţia Supravieţuitorilor Holocaustului din România),
Randolph Braham (Universitatea din New York),
Irina Cajal Marin (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România),
Adrian Cioflâncă (Institutul de Istorie “A.D. Xenopol”, Iaşi),
Ioan Ciupercă (Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi),
Alexandru Elias (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România),
Alexandru Florian (Universitatea “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti),
Mihai Dinu Gheorghiu (Centrul de Sociologie Europeană, Paris),
Hildrun Glass (Universitatea “Ludwig Maximillian”, München),
Menachem Hacohen (Marele Rabin al României),
Vasile Ionescu (Centrul Romilor “Aven Amentza”),
Corneliu Mihai Lungu (Arhivele Naţionale Istorice Centrale),
Daniel S. Mariaschin (B’nai B’rith International),
Victor Opaschi (Consilier Prezidenţial),
Andrei Pippidi (Universitatea Bucureşti),
Ambasador Meir Rosenne (Israel),
Liviu Rotman (Universitatea Tel Aviv),
Michael Shafir (Radio Europa Liberă – Radio Libertatea),
Paul Shapiro (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA),
William Totok (Institutul de Istorie, Germania),
Raphael Vago (Universitatea Tel Aviv),
George Voicu (Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative),
Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim)

(Hotãrârea de Guvern nr. 672 din 5 mai 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României nr. 436
din 17 mai 2004)

Cardiopatia ischemică: breviar

iunie 9th, 2008

1. Ce inseamna cardiopatia ischemica (CI)?

CI este boala de inima (cardiopatie) prin tulburari de circulatie a sangelui (ischemica). Aceasta inseamna urmatoarele:
• Ca orice alt organ din corp, inima are nevoie, de o buna aprovizionare cu sange. (Particularitatea aici este ca inima insasi pompeaza sangele in proprile artere)
• Aprovizionarea deficitara tulbura functia inimii, iar aceste tulburari se reflecta asupra intregului organism: rinichii formeaza mai putina urina, plamanii reusesc mai greu sa oxigeneze sangele, etc.
• Inima sufera si ea de pe urma propriei slabiciuni, cu aparitia manifestarilor obiective (scaderea fortei de contractie, tulburari de ritm cardiac) si uneori a celor subiective – durerea anginoasa (strangere in piept), sufocare, palpitatii, pierderea cunostintei, iar uneori simptome aparent fara legatura cu inima, precum dureri pe bratul stang, dureri de spate, de falca, de dinti, etc.

CI= scaderea fluxului de sange in arterele inimii (arterele coronare, sau simplu, “coronare”), insotita sau nu de simptome, si/sau de daune obiective asupra inimii sau altor organe

2. Cum poate inima sa fie in acelasi timp si cauza, si victima aceluiasi fenomen?

Inima are mai multe componente, a caror functie este partial independenta:
• vasele de sange (coronarele), care aprovizioneaza…
• …muschiul inimii (miocardul), care pompeaza sangele catre diversele organe
• invelisul exterior al inimii (pericardul), “husa de aparare” a inimii
• captuseala inimii (endocardul), cu ale sale falduri (valvele cardiace), care asigura ca in interiorul inimii sangele sa circule inspre iesirea spre aorta, artera care conduce sangele in tot corpul, precum si spre artera pulmonara, , artera care conduce sangele la plamani.
Deseori, vasele de sange se ingusteaza si nu mai aprovizioneaza normal miocardul. Cu alte cuvinte, coronarele se imbolnavesc mai intai, avand ca rezultat imbolnavirea “altei parti” a inimii – miocardul.

3. In ce consta boala vaselor de sange din cadrul CI?

Vasele de sange nu sunt conducte inerte, ci niste organe complexe, cu boli specifice, dintre care de departe cea mai frecventa este reducerea calibrului interior prin depunere de grasimi (in special, colesterol), cu ingreunarea circulatiei sangelelui, adica CI.

4. Este CI o boala periculoasa?

Depinde de severitatea ingustarilor si de prezenta mecanismelor de aparare, precum este conturat in tabelul de mai jos.

Ingustari Aparare Pericol Exemplu
severe crescuta scazut astupare treptata a vasului, cu formarea unor vase noi, care ocolesc punctul bolnav
severe scazuta crescut astupare subita a vasului, cu aparitia infarctului
modeste crescuta scazut astupari minore ale vaselor, fara pericol de cheaguri, la o persoana fara factori de risc
modeste scazuta scazut ca mai sus, dar factori de risc prezenti

Analogie: slabirea jetului de apa la dus, cand sunt probleme cu tevile. Slabirea jetului poate fi nesemnificativa, dar in alte cazuri intreruperea apei poate fi completa. In plus, conteaza nu numai cat de tare a scazut presiunea la apa, dar si cat de pregatiti suntem pentru aceasta problema – e mai putin grav (desi e o sacaiala zilnica) daca apa la dus e complet oprita cam de o luna (ne obisnuim sa ne spalam la robinet), decat sa se opreasca apa brusc, pe neasteptate, tocmai dupa ce ne-am sapunit.

“Tratatul de la Lisabona” – sub semnul incertitudinii

iunie 9th, 2008

Irlanda, ţara care, printr-un „veto” majoritar, poate capota eforturile multor ani de negocieri, ţine sub tensiune întreaga Uniune Europeană, deoarece Constituţia acestei ţări anglofone impune un referendum oricărei hotărâri majore.

Nimeni nu poate garanta (în afara sondajelor…) că Irlandezii vor spune „YES” pe 12 iunie şi nu vor plasa din nou Uniunea bătrânului continent într-o penibilă confuzie.

După șapte ani de la refuzul Tratatului de la Nisa, se profilează o nouă incertitudine produsă de cei care n-au înţeles încă necesitatea unirii forţelor pentru a avea ceva de spus la unison, de care s-ar putea ţine seamă.

În mare, este vorba de manipulările vechilor mentalităţi naţionaliste, sub faţadă patriotică, refractare la orice schimbare care, după ei, le-ar „ştirbi” integritatea.

„Mini-tratatul de la Lisabona”, semnat de reprezentanţii celor 27 de state componente, la 13 decembrie 2007, constituie o sinteză a tratatelor anterioare cărora li se vor aplica ameliorări în profunzime, dar fără pretenţii constituţionale, aşa cum s-ar fi vrut proiectul de Constituţie precedent, întocmit de fostul Preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing, în mare parte calchiat după modelul francez.

Tentativa de adoptare prin referendum a făcut ca acesta din urmă să eşueze datorită, paradoxal, veto-ului a două ţări fondatoare ale Comunităţii europene, Franţa şi Olanda.

Reuniunea de la Lisabona a stabilit că acest Tratat este destinat, în primul rând, modificării celor mai puţin concludente din trecut: Tratatul de la Roma din 1957, Actul unic european din 1986, Tratatul asupra Uniunii europene din 1992, Tratatul de la Amsterdam din 1997, sau cel de la Nisa din 2000.

Noul Tratat simplificat, oferă instituţiilor europene un aspect mult mai democratic, amplificându-le, în acelaşi timp, eficienţa în soluţionarea numeroaselor probleme care preocupă membrii Uniunii.

Fermitatea hotărârilor luate, în unanimitate, va cântări mult mai greu pe scena internaţională, în special pe planul economic unde înţelegerile n-au fost întotdeauna suficient respectate.

Un înalt reprezentant pentru afacerile externe şi cele de securitate, va fi autorizat să vorbească în numele tuturor înaintea instanţelor internaţionale.

Puterea legislativă a Parlamentului european, ales prin sufragiul universal direct al cetăţenilor din cadrul Uniunii, va câştiga în autoritate, recunoscându-se, totodată, dreptul de iniţiativă colectivă şi de sesizare directă a Comisiunii europene.

Pentru o mai mare stabilitate şi simplificare a cadrului instituţional, se prevede crearea unui post de preşedinte al Consiliului, desemnat de Statele membre, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate şi introducerea unor noi dispoziţii privitoare la alegerea viitorului Parlament.

Noul Preşedinte îşi va prelua funcţiunile după expirarea preşedinţiei franceze dintre 1 iulie şi 31 decembrie 2008.

Dacă nici un „veto” nu-i va împiedica aplicarea, Tratatul de la Lisabona va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, în urma ratificării lui de fiecare Stat membru.

Un articol căruia eu îi acord o importanţă capitală, prevede că Parlamentele naţionale au dreptul să controleze activitatea Uniunii, urmărind respectul acesteia faţă de competenţele Statelor membre în alegerea lor fundamentală pe planul politic.

Parlamentele naţionale, pot adresa împreună Comisiei şi legislatorului european „avize motivate”, capabile să conducă la retragerea unei iniţiative a Comisiei.

Ele sunt încurajate, de asemenea, să dialogheze în permanenţă între ele în vederea ameliorării Tratatului care a fost declarat, de al bun început, perfectibil.

Capacitatea de acţiune a U.E. în privinţa valorilor pe care aceasta este fondată este intensificată. Articolul 2, ilustrează cum nu se poate de clar preţul acordat demnităţii umane într-o societate echitabilă:

„Uniunea este fondată pe valori de respect, de demnitate umană, de libertate, de democraţie, de egalitate, de Stat de drept ca şi de respect al drepturilor omului, indiferent de apartenenţa lui la etnii minoritare.

Aceste valori sunt comune Statelor membre într-o societate caracterizată pluralistă care veghează asupra non-discriminărilor, toleranţei, justiţiei, solidarităţii şi egalităţii între femei şi bărbaţi”.

În prelungirea Tratatelor de la Nisa şi Amsterdam, noul Tratat simplificat permite luarea deciziilor, cu o majoritate calificată, în treizeci de domenii de acţiune printre care: lupta contra schimbărilor climatice, energia şi solidaritatea energetică, integrarea şi lupta contra discriminărilor, ajutoarele umanitare de urgenţă, lupta contra criminalităţii organizate şi a terorismului, etc.

Numai o Europă forte va îngădui un dialog, de la egal la egal, cu marii parteneri, Statele Unite, Rusia, China, Japonia Brazilia, etc.

Înaltul reprezentant pentru afaceri externe şi politică de securitate va permite Uniunii să vorbească în numele instituţiilor europene în instanţele internaţionale, în momentul când Uniunea va adopta poziţii comune.

Primul ministru irlandez Brian Cowen, s-a lansat cu toate forţele în lupta pentru „YES”, cerând concetăţenilor săi aprobarea textului în vederea propriului lor interes, atât economic cât şi social:

„Este vorba de a găsi mijloacele de prelungire a dezvoltării economiei noastre…” adăugând ca ”Tratatul va da Europei mijloacele să facă faţă probelor moderne şi a integrării financiare şi, mai ales, a încălzirii climatului. Sunt marile dosare cărora trebuie să le gasim rezolvări împreună. Irlanda nu va parveni singură.”

Un refuz al populaţiei irlandeze, nu va însemna numai o lovitură contra guvernului de la Dublin, dar şi un moment paralizant pentru U.E., deoarece un al doilea referendum nu va mai fi posibil pentru moment.

La Paris, aşteptarea devine greu suportabilă. Un „NON” riscă să bulverseze agenda preşedinţiei franceze la cârma Uniunii care va demara la 1 iulie. În locul proiectului privind emigraţia, Franţa va trebui să cârpăcească găurile navei europene.

E cert însă că odată ratificat Tratatul, cele 26 de State europene vor exercita presiuni asupra Dublinului făcându-l să aleagă între o altă soluţie de vot şi renunţarea la Uniune.

Mereu Fluturi

iunie 8th, 2008

Colaj cu Luminita Petcu
***
am găsit urmele paşilor tăi
se opreau timid la intrarea cortului de gnom
probabil numărai până la 10
sufocată de emoţii spaniarde
de trăiri netrăibile
strigă de 5 cocoşul..
văd copacul de care te-ai rezemat să îţi ridici o pleoapă
cazută după periplul acela înspre sublim
mă uitai anume ca să ma găseşti
mă inventai ca să mă pierzi distrată
te admiram sub lumina casiopeei
cochetă umbră care bate la uşa mea
respir
te anticip
te aştept
faci un ultim pas prăfuit
cât amprenta lui în mine…
(Adrian G)
****
Aud vîntul şi vuietul cum cresc
înlăuntrul unui melc ameţit de puterea lui
nostalgia mărilor dispărute în tablouri celebre
dangăt de clopot copiat din vechi litografii
mă uit inca lung după tine
c-o singură aripă
cu mîini îndurerate de paiaţe
de arlechini improvizaţi
din liniştea lumii pe pajişti albastre
ridicate-ntr-o pleoapa
risipite camelii dorm ninse de pulberea lunii
mi-e dor de soare în lanuri de grîu
de tine cu ploaia zidit pe recifuri
evantai de nopţi luminate
fluid de alge în cerul gurii
numărînd vrăbii ca nişte îndrăgostiţi
fugari prin dormitoare cu gust de miere
mereu îmbrăţişaţi
mereu fluturi

(Luminita Petcu)

Doar cât mă apropiu de tine

iunie 8th, 2008

Doar cât mă apropiu de tine
Prin aer, pe apă,
Viaţa mi se schimbă;
Devine altceva.
Parc-aş fi un ou scufundat în apă clocotită.
Ceva mă scutură;
Ca atingerea unui cablu de înaltă tensiune.
Ca şi cum mi-ar intra capul într-un cuptor fierbinte.
Mă cuprinde jur împrejur ca şi cum m-ar îmbrăţişa un extraterestru cu membre din sticlă.
Doar cât mă apropiu de tine, ştiu că eşti tu.
Nu e nevoie să te ating, să te miros, să te văd.
Doar cât mă apropiu de tine.

Dan David, Los Angeles, Martie-04-2007.

MICUL PARIS

iunie 8th, 2008

am plecat să te caut, Doamne,
şi fiecare pas simte bucuria
unui drum ce se luminează,
prin vitralii cu serafimi
şi sfântă cupolă ce poartă
mari aripi de vultur -
la Patriarhia Română…

am trecut apa Dâmboviţei,
Doamne,
şi te-am găsit, obosit,
la racla Sfântului Dimitrie,
vorbind despre miezul lumii,
fierbinte…

da, Doamne, oamenii fug
pe străzi înguste şi aglomerate,
unde se răsucesc melodii
de Bucureşti vechi…
şi fug şi pe alei cu castani,
ce duc, fără vină, la metrou!

da, Doamne, oamenii numără
bani, conturi, maşini, case,
în niciun caz mătănii…
oamenii uită să se închine,
ca şi cum, pentru asta,
le-ar trebui un ghid…
plătit, neapărat, în euro!

5 mai 2007, 13:13
Doimea materiei, Carminis, 2007

IUBEŞTE-MĂ

iunie 8th, 2008

IUBEŞTE-MĂ

Un suflet feciorelnic te aşteaptă
şi-un sân nebun, ce tremură de dor,
buze de jar ce tainic îţi şoptesc în noapte
iubeşte-mă iubite acum, până nu mor!

Iubeşte-mă acum, iubeşte-mă în noapte
sunt steaua ta, nimic nu ne desparte!
Pornim de mână şi hoinărim ades,
doar tu eşti cel, pe care l-am ales!

Vise de taină ce le împletim cu dor
sub paşii noştri, frunzele-arămii ce mor
ne împletesc covoarele fragile de iubire
mână de mână, mergem spre nemurire!

rodica cernea
galati
15.09.2007

Regele Mihai și Regina Ana împlinesc 60 de ani de căsătorie

iunie 8th, 2008
Cuplul regal la 10 iunie 1948Cuplul regal la 10 iunie 1948

Biroul de Presă al Majestăţii Sale Regelui este autorizat să transmită următorul comunicat:

Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana sărbătoresc, la 10 iunie 2008,
şaizeci de ani de căsătorie

În zilele de 10, 11 şi 12 iunie vor avea loc, la Bucureşti şi la Sinaia, evenimente celebrând aniversarea a 60 de ani de căsătorie a Majestăţilor Lor Regele Mihai şi Regina Ana.

Pentru a sărbători acest moment unic, alături de Regele Mihai şi Regina Ana se vor afla Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, Alteţa Sa Regală Principesa Elena, Excelenţa Sa Domnul Alexander Phillips Nixon, Excelenţa Sa Nicolae şi sora lui, Elisabeta-Karina.

Cu aceasta ocazie, Casa Majestăţii Sale Regelui organizează două momente publice:

Marţi, 10 iunie, la ora 18.30, la Ateneul Român, va avea loc un concert extraordinar. Orchestra naţională a Filarmonicii “George Enescu” va interpreta, în prezenţa Familiei Regale şi a invitaţilor săi, lucrări ale compozitorilor George Enescu, Franz Liszt, Edvard Grieg şi Giuseppe Verdi. Concertul va fi urmat de un cocktail în foaierul Ateneului.

Accesul reprezentanţilor mass-media la acest eveniment se va face pe baza legitimaţiilor de presă şi va fi permis numai în foaierul Ateneului, atât înaintea începerii concertului, cât şi la cocktail-ul care va avea loc începând cu ora 19.20. Locurile din sală sunt rezervate invitaţilor Familiei Regale.

Joi, 12 iunie, la ora 11.00, la Muzeul Naţional de Istorie al României, va fi lansat volumul “Nunta de Diamant”, scris de Principesa Margareta şi Principele Radu. Aşa cum îl descriu Alteţele Lor Regale, volumul este “o poveste cu poze, în care oamenii de astăzi să-şi scalde privirea în iubire, frumuseţe, speranţă şi mândrie.” Intrarea publicului şi a presei la lansare va fi liberă.

În afara acestor evenimente, deschise presei şi publicului, în intervalul menţionat vor avea loc trei evenimente private, la Bucureşti şi la Sinaia.

La concertul de la Ateneul Român, precum şi la celelalte evenimente organizate cu ocazia “Nunţii de Diamant”, vor participa aproximativ 1000 de persoane. Membri a paisprezece familii regale europene, printre care Majestatea Sa Regina Sofia a Spaniei, Majestăţile Lor Regele Simeon II şi Regina Margareta ai bulgarilor, Majestăţile Lor Regele Constantin II şi Regina Ana-Maria ai elenilor, Alteţa Sa Regală Principele Lorenz al Belgiei, Alteţele Lor Regale Principele Alexandru II şi Principesa Ecaterina ai Serbiei, Alteţa Sa Imperială şi Regală Arhiducele Karl al Austriei, Alteţa Sa Regală Ducele de Braganza (Portugalia), Alteţele Lor Regale Ducele Amedeo şi Ducesa Silvia de Savoia-Aosta (Italia), Alteţele Lor Regale Principele Filip şi Principesa Anette de Bourbon-Parma, vor veni la Bucureşti pentru a împărtăşi bucuria acestei aniversări cu Familia Regală a României.

Invitaţilor străini li se vor alătura membri ai Guvernului şi Parlamentului României, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi ai Academiei Române, un număr important de reprezentanţi ai Corpului Diplomatic acreditaţi la Bucureşti, în frunte cu Nunţiul Papal, personalităţi de prim rang ale artei şi culturii române, ale mediului de afaceri şi presei.

În timpul evenimentelor publice, membri Familiei Regale a României nu vor face nicio declaraţie presei. Pot fi solicitate declaraţii sau interviuri invitaţilor, sub rezerva deciziei acestora.

Primiţi, mai jos, o scurtă evocare a celor şase decenii de căsătorie a Majestăţilor Lor şi lista invitaţilor regali care vor participa la ceremoniile “Nunţii de Diamant”.
Pentru detalii suplimentare, vă invităm să contactaţi Biroul de presă al Majestăţii Sale Regelui Mihai. Contact:
Adriana Lungu, Coordonator PR, tel: 021 319 09 72, fax: 021 319 08 92, mobil: 0724 222 750 E-mail: ada.lungu@palatulelisabeta.ro

Nunta de Diamant
Regele Mihai şi Regina Ana împlinesc, la 10 iunie 2008,
saizeci de ani de căsnicie

Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana aniversează “Nunta de Diamant”, reprezentând împlinirea a saizeci de ani de căsătorie, pe 10 iunie 2008, printr-o serie de evenimente care vor avea loc la Palatul Elisabeta, la Ateneul Român, la Hotelul Athénée Palace Hilton şi la Castelul Peleş. Regele şi Regina vor sărbători împreună cu familia, cu membri ai altor familii regale europene, apropiaţi din ţară şi din străinătate şi reprezentanţi de frunte ai societăţii româneşti.

Regele şi Regina s-au cunoscut pentru prima oară în Londra în 1947, unde Regele Mihai, însoţit de Regina-mamă Elena, participa la nunta verişoarei sale, Principesa Elisabeta a Marii Britanii.

Regina Ana păstrează amintirea vie a primei lor întâlniri şi povesteşte cât de frumos şi impunător era viitorul ei soţ, în uniforma sa militară. Cei doi urmau să descopere în curând că aveau numeroase pasiuni şi interese comune. Regele Mihai îi va cere mâna Principesei Ana de Bourbon-Parma la numai o săptămână de la prima lor întâlnire. Devotamentul faţă de ţară, simţul datoriei şi sprijinul logodnicei sale l-au determinat pe Rege să se întoarcă în România după Încoronarea Reginei Elisabeta, în ciuda presiunilor care se făceau asupra sa din ţară, unde mai mulţi oameni politici şi-ar fi dorit ca Regele să nu se mai întoarcă.

Va urma abdicarea forţată din 30 decembrie 1947, când Regele a fost ameninţat că, dacă nu va semna actul de renunţare la Tron, 1000 de tineri arestaţi de comunişti aveau să fie executaţi. Regina Ana va călca pe pământ românesc abia la Sarbătoarea Sfintelor Paşti din anul 1992.

Căsătoria Regelui Mihai şi a Reginei Ana a marcat şi începutul unui exil de 44 de ani. Nunta a avut loc la 10 iunie 1948, la Tatoi, în Grecia, la invitaţia Regelui Pavlov şi a Reginei Frederica ai Greciei. La ceremonie au fost prezenţi, printre alţii, Regina-mamă Elena a României, Principele Erik al Danemarcei, unchiul Reginei Ana, şi rude din partea familiilor de Hanovra şi Hesse. Regina Sofia a Spaniei şi Regele Constantin al elenilor, prezenţi la sărbătoarea de astăzi, au fost, acum 60 de ani, paji la nunta Regelui şi Reginei, la Atena.

Bucuria evenimentului a fost umbrită de refuzul Papei Pius al XII-lea de a recunoaşte căsătoria, ceea ce a întristat-o pe Regina Ana, care era de religie romano-catolică. Credincios ţării sale, Regele Mihai a continuat tradiţia începută de Regele Carol I, ca toţi membri Familiei Regale a României să fie botezaţi în cultul ortodox. Prin urmare, Regina Ana a fost excomunicată din rândul Bisericii Romano-Catolice, până la pontificatul Papei Ioan al XXIII-lea, şi niciuna din rudele ei apropiate nu a participat la nuntă. Toţi descendenţii Regelui Mihai aparţin credinţei ortodoxe.

Anii de căsătorie ai Regelui şi Reginei au fost plini, deopotrivă, de bucurii şi greutăţi, datorate vieţii în exil. Cuplul a trecut prin multe încercări, dar a fost, de asemenea, binecuvântat cu cinci fiice: Principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia, şi Maria.

Regele şi Regina sărbătoresc saizeci de ani de căsătorie în ţara care le-a fost interzisă pentru atâta vreme, alături de familie şi prieteni, dar, mai ales, alături de români.

Lista invitaţilor regali
Nunta de Diamant
10 iunie 2008

MS Regina Sofia a Spaniei
MS Regele Simeon al bulgarilor
MS Regina Margareta a bulgarilor
MS Regele Constantin II al elenilor
MS Regina Anne-Marie a elenilor
ASIR Principele Lorenz al Belgiei
ASIR Arhiducele Karl al Austriei
ASR Principele Moştenitor Alexandru al II-lea al Serbiei şi Yugoslaviei
ASR Principesa Ecaterina a Serbiei şi Yugoslaviei
ASR Morritz, Landgraf de Hessa
ASR Principele Maximilian II de Baden
ASIR Markgraffin de Baden
ASR Duarte Pio, Ducele de Branganza
ASR Principele Amedeo de Savoia, Duce de Aosta
ASR Principesa Silvia de Savoia, Ducesa de Aosta
ASIR Arhiducele Christian al Austriei
ASIR Arhiducesa Marie-Astrid a Austriei
ASR Principele Ludwig de Baden
ASR Principesa Marianne de Baden
ASR Principele Philippe de Bourbon-Parma
ASR Principesa Annette de Bourbon-Parma
ASR Principesa Lorraine de Bourbon-Parma
Contesa Marie de Holstein-Ledreborg
ASS Principele Charles de Thurn und Taxis
ASS Principesa Veronica de Thurn und Taxis
Dr. John Fruchaud
ASS Principesa Tatiana Radzivili, doamna John Fruchaud

Castelul Peles, reinsufletit

iunie 5th, 2008

Biroul de Presă al Majestăţii Sale Regelui este autorizat să transmită următorul comunicat:

Majestatea Sa Regele Mihai I s-a întors la Castelul Peleş, după saizeci de ani

Joi, 5 iunie 2008, a avut loc întoarcerea oficială a Majestăţii Sale Regelui Mihai I, proprietar de drept al Domeniului Regal Sinaia, la Castelul Peleş. Majestăţile Lor Regele Mihai I şi Regina Ana au fost însoţite de Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu. La acest eveniment istoric au luat parte peste o mie de oameni veniţi din toate colţurile ţării.

În Holul de Stat al Castelului Peleş, Regele a luat cuvântul în faţa invitaţilor de onoare. După încheierea discursului Majestăţii Sale, Familia Regala a ieşit în balconul Sălii Maure pentru a-i saluta pe cei prezenti în grădină.

Pentru prima oară în ultimii saizeci de ani, Poarta Suveranilor a fost deschisă, iar Familia Regala a părăsit Castelul pe această poartă. Majestăţile Lor şi Alteţele Lor Regale s-au deplasat pe jos până la Castelul Pelişor, înconjuraţi de sute de oameni care au ţinut să-şi exprime bucuria prilejuită de întoarcerea Familiei Regale la Sinaia.

La evenimentele organizate în Castelul Peleş au fost prezenţi reprezentanţi ai corpului diplomatic acreditaţi la Bucureşti (Federaţia Rusă, Canada, Turcia, Slovenia), Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, istoricii Nicolae Şerban Tanaşoca şi Filip Iorga, Vlad Oprea, primarul oraşului Sinaia, Adriana Donţu, prefectul judeţului Braşov, Anne Marie Martin, preşedintele Camerei de Comerţ Britanică Română, membri ai Colegiului INFORR, precum şi alţi invitaţi ai Familiei Regale.

În cursul după-amiezii, Regele Mihai I a primit cheia oraşului Sinaia, oferită de primarul Vlad Oprea, care i-a urat cu această ocazie Regelui Mihai “Bine aţi venit acasă, Majestate!”
În cadrul ceremoniei desfăşurate în faţa primăriei din localitate, edilul Sinaiei i-a înmânat, de asemenea, Regelui şi certificatul de naştere al Majestăţii Sale, scos special din arhivele oraşului. La eveniment au participat, alături de Regina Ana, Principesa Margareta şi Principele Radu, stareţul Mănăstirii Sinaia, arhimandrit Macarie Bogus, preotul paroh al Bisericii Sfântu Ilie din localitate, Ştefan Vlăduţ Vasiliu, şi câteva zeci de persoane.

Cuvântul Majestăţii Sale Regelui
rostit în Holul de Stat al Castelului Peleş
cu ocazia întoarcerii oficiale pe Domeniul Regal Sinaia – 5 iunie 2008

Doamnelor şi domnilor,

Ziua de astăzi nu a venit prea devreme, pentru evenimentul la care asistăm. În ziua Înălţării şi de ziua tuturor eroilor, România trăieşte o reparaţie istorică şi identitară.

Sperăm ca întoarcerea mea definitivă la Peleş şi la Sinaia, Scaunul istoric al Familiei Regale, să fie începutul respectului definitiv, total al proprietăţii private, al demnităţii, al democraţiei şi libertăţilor, al instituţiilor din societatea românească.

Porţile Peleşului vor rămâne deschise românilor pentru eternitate, aşa cum a fost mereu, începând cu anul 1914. Numai că, de aici încolo, românii nu vor găsi aici doar camere pline de obiecte de preţ, ci şi oameni vii, o familie care dă sens naţiunii şi amprentă statului român.

Valoarea regalităţii stă, de 142 de ani încoace, deasupra alternativelor politice sau a sistemelor de guvernare. Ea garantează mândria, identitatea, continuitatea şi tradiţiile.

Castelul Peleş este un simbol al independenţei şi puterii ţării noastre. Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.

Cum era mama, bunico?

iunie 4th, 2008

Stăm pe prispa bunicii.
Grinda din stejar nu mai rezistă la timp.
E mai bătrână decât buna.
Chiar şi decât părinţii ei pe care nu îi cunosc;
Doar din poveştile sale.
- Cum era mama, bunico?
- Te-ai născut fără vreme, nepoate.
Un bulgăre de sânge închegat în jurul unei guri din care nu răzbătea răsuflare.
Nici nu te-am botezat până la un an aproape, când ai început să semeni cu blestematul de taică-tău.
Ne-am temut să nu te stăpânească diavolul, ca pe el.
- Dar cum era lumea pe vremea aceea, bunico?
- Ei nepoate, grâul îl cumpăram cu o sută de lei maja. O pereche de boi ajungea la cinci mii;
Cine îi putea cumpăra.
- Dar cum era mama, bunico?
- Ei, era rea nepoate, ca toată lumea din jur.
I-a plăcut tare de rusul acela blond cu ochi albaştri şi două zile nu au mai ieşit din poiată.
Le mai duceam eu de mâncare şi apă dar nici nu s-au atins de ele.
Au stat până când au bombardat nemţii din nou şi nătărăul a trebuit să plece.
După ce te-a născut n-a mai trăit.
Dumnezeu s-o ierte.
Stăm pe prispa bunicii.
Grinda din stejar e mai bătrână decât buna.
Chiar şi decât părinţii ei pe care nu îi cunosc;
Doar din poveştile sale.
Plângem amândoi, bătrâni, doi copii.

Dan David, Los Angeles, Martie-04-2007.

Pasari explicite

iunie 4th, 2008

extavagantza e un cuvant latin
seamana cu prestantza sau cu parul tau castaniu
din care imi fac mustati si barba
si plete pentru zilele de post
cand iubirea e pusa la afumat
de tigarile trase in pieptul adanc
cu setea unei scufundari
lagunele verzi ale mintii ne dau de furca
cand jucam sah cu soldatii celuilat
in machiavelice miscari pe tabla de lut
de ne fuge pamantul de sub picioare
ne sclipesc ochii a razbunare
nebunii mor decapitati in piata Spaniei
regina trista isi spala rochia plina de sange
sub haine nuda ii e fericirea
descojita cum e de corsete
e o biata femeie
atat de singura
ca din mila
o ajutam la calculul infinitesimal
golind tezaurul plin de pasari explicite

Furtună într-un pahar cu apă.

iunie 4th, 2008
BrainstormingBrainstorming

Din când în când, stau şi mestec cu linguriţa într-un pahar cu apă-să fac furtuni.

Mirela s-a spânzurat în ziua în care tatăl ei a fost ridicat de la institutul unde lucra. Cele două evenimente n-au nici o legătură, afară de faptul că cei doi erau rude.
Mirela se îndrăgostise de un băiat din clasă, iar el, a refuzat să iasă cu ea. Simplu, clar. Mirela a decis că viaţa nu merită trăită.

Cu tatăl ei Nicky, situaţia era mai delicată.
Lucra de câţiva ani buni la institut, avusese noroc şi nişte pile, aşa că ajunsese să aibă un loc călduţ. Institutul era într-o casă veche pe lângă Cişmigiu iar el era într-un birou cu două desenatoare.
Fiind un băiat destul de drăguţ, mereu amabil cu doamnele, reuşise să-şi impună un program ideal. Dimineaţa făcea cafeluţa la toată lumea, pâna pe la zece se bea cafeaua, apoi îşi făcea plimbarea obişnuită pe bulevard, intra la un film, lua prânzul pe unde apuca şi se întrorcea la birou cu fursecuri pentru doamne, mai făcea un rând de cafele şi trăgea, până la sfârşitul programului, un somn pe planşetă.
Apoi pleca acasă.
Cum nevastă-sa lucra la un CAP, mânca ce gătise soacră-sa în cursul zilei, mai trăgea un somn pe canapea, încercând să-l citească pe Cenini, aşteptând-o să vină.
Când apărea, o lăsa să manânce, să se schimbe, apoi, ca francezii, plecau la teatru, la dans, la restaurant, sau la film. Îi plăcea să se simtă francez, deşi nu reuşise niciodată să înveţe mare lucru in franceză.
Mirela, în timpul ăsta stătea la bunica din partea lui, că era mai aproape de şcoală.
Dormea în pat cu mătuşa ei, contabilă la o cooperativă. În fiecare seara, mătuşa se ducea la dans, se gătea, avea nişte pantofi superbi, o groază de pantofi…
Lăsa lumina aprinsă până se întorcea, dar Mirela nu se supăra, era fascinată de idea de a merge la dans. De câteva ori a încasat-o pentru că scâlciase câţiva pantofi.

În ziua când s-a spânzurat, Mirela locuia cu ai ei la bloc.

Se mutaseră când se construiseră blocurile noi pe Colentina într-un apartament cu trei camere confort sporit şi parcă-l apucaseră pe Dumnezeu de picior.

Mirela adora să fie singură dimineaţa acasă, putea să doarmă cât voia.
Cu toate astea, se ducea la şcoală destul de regulat, şi, cum părinţii o lăsau în pace dacă lua note bune, se străduia să le facă voia.

În ziua când s-a spânzurat, Mirela nu-şi făcuse lecţiile la nimic.

Într-una din zile, Nicky, plimbându-se pe bulevard, s-a oprit să se uite la nişte chinezării în vitrină, cumpără doi peştişori de argint smălţuit pentru soţie, şi, când să se îndrepte spre Capşa, se lovi nas în nas cu un fost coleg de liceu.

Era un tip parvenit, de origină sănătoasă, ajuns ceva şef pe undeva, după cum auzise – Nelu.

Hei, Nicky, ce plăcere, hai să bem o bere!
Nicky nu era un băutor grozav. Se făcea foarte repede.
După câteva pahare, Nelu îi devenise ca un frate. Şi ca unui frate, îi spuse repede de cocoşei.

„Când e să se aleagă prafu” zic, şi mestec în paharul meu cu apă.

IUBIRE

iunie 4th, 2008

IUBIRE

În pumni am adunat
stropi de lumină neâncetat
şi i-am aruncat
spre cerul întunecat.
O rază de lumină eu lunii i-am dat
pentru sufletul tău curat
şi tot pentru el, eu m-am rugat!

Iubirea mea, mustul pământului,
poleită de lumina cuvântului
o trimit spre tine iubite,
tu, cel ce mi-ai dat clipe nepreţuite,
pe valuri de nuferi,
pe plete de nopţi,
şi ochi de luceferi.

Braţe de ecuator
ce trupul mi-l cuprinde ca un nor,
buze de jar
cu gust dulce şi amar,
iubirea ta totală
a înseninat viaţa mea ireală
şi tot ea mi-a luminat-o cu aurora boreală!

rodica cernea
galati
29.07.2007.

Scrisoare de acasa

iunie 3rd, 2008

Andrei Codrescu va fi celebrat joi,5 iunie 2008 in cadrul Universitatii din Bucuresti si va fi numit Doctor Honoris causa.
Andrei Codrescu reprezinta o voce inconfundabila a culturii americane prezente, un poet original si un renumit profesor al Universitatii din statul Louisiana.
ACUM ii transmite felicitari si multumiri pentru privilegiul de a-l citi.
Andrei Codrescu s-a nascut in Sibiu, orasul pe care il revendica a-i fi mereu un drag si minunat “acasa”. Tocmai am primit un mesaj electronic si un poem dedicat Sibiului din partea Domniei Sale pe care vi-l reproduc :

Draga Florin: Chiar din Sibiu iti scriu, din Cafe Haller in Piata Mare. Ieri au umblat niste spanioli pe cirje de fier cu foc tisnind din gura prin piata, era revolutia redux in forma de farsa. Sibiul arata ca o mireasa, o mini-Praga, cel putin in centru, dar clar ca-s multe Sibiuri, unul dintre ele al nepoatei mele care s-a maritat la Biserica Ursulinelor si a avut receptie la Hanul Dumbrava, si alt Sibiu al batrineilor care stau la fereastra si coferentiaza ore intregi cu vecinii. Am aici niste note, o poezioara de dragoste, ia-o dac-o vrei:

Sibiu, 1 iunie 2008
pentru Laura

Din bolta pe care s-a catarat copilul
si l-a descoperit pe piticul pantofar batind un cui intr-un pantof de dama cu toc inalt
intr-o gradina salbatica din care nu era iesire
Laura sustrage o pietricica s-o ducem inapoi la apacepa
noastra din muntii Ozark
si urmarind ovalele zidului si turnurile mestesugarilor
ea spune ca acum ma intelege un pic mai bine
si as vrea sa-i spun “noroc si succes,” dar n-o spun
ca arcurile, ovalele si turnurile Sibiului
nu pot fi intelese ci numai iubite si lasate sa-si lucreze magia
dar ea stie si asta spune
pantofarul are o mie de ani dar pantoful e gata
acu numai sa-i gasesc Laurei celalalt

Ziua Memoriei

iunie 3rd, 2008

Am primit urmatorul anunt din partea doamnei Ana Blandiana, Presedinte al Academiei Civice si Memorialului Sighet

Sarbatoarea Inaltarii Domnului (declarata in calendarul romanesc si ca Zi a Eroilor) va avea in acest an, la Memorialul Sighet, o desfasurare speciala. Sute de fosti detinuti si deportati politici, venind din aproape toate judetele tarii, vor participa la consacrarea, in Cimitirul Saracilor, a unui cenotaf – mormantul simbolic al sutelor de mii de victime ale comunismului, schingiuite, asasinate, executate si apoi aruncate in gropile comune, in cimitirele inchisorilor, in nesfarsirea lagarelor din Baragan, din Donbas si Siberia. Veteranii si rudele victimelor vor depune in urne cate un pumn de pamant de la Jilava, Vacaresti, Aiud, Gherla, Fagaras, Suceava, Targu Ocna, Ramnicu Sarat, Cluj, Ploiesti, din satele unde au avut loc rascoale contra colectivizarii (Vadu Rosca, Nereju, Rastoaca, Barsesti, Somosches, Ucuris), din locurile unde au fost ucisi partizani (Teregova, Vistea, Voivodeni, Sibiu, Lapusul Romanesc, Balti, Fantana Alba), din cimitirele tinerilor ucisi in decembrie 1989.
Ansamblul funerar este compus dintr-o cruce de calcar inalta de patru metri, o masa de altar si un mormant pe care sunt gravate cuvintele premonitorii ale istoricului Gheorghe Bratianu, mort si ingropat chiar aici, undeva, in Cimitirul Saracilor: „De straja la fruntariile tarii”.
Sfintirea crucii si comemorarea eroilor vor fi oficiate de doi preoti care au petrecut ani lungi de inchisoare, unul ortodox (parintele duhovnic Gavrila Burzo, de la manastirea Suciu de Sus – Maramures) si celalalt greco-catolic (cunoscutul parinte Tertulian Langa de la Cluj).
Fundatia tutelara a Memorialului – Academia Civica – invita la Sighet pe cat mai multi din cei dornici sa participe la acest eveniment, iar pe cei ce nu vor fi acolo, sa indrepte un gand spre Cimitirul Saracilor joi, 5 iunie la orele 11.

Program:
ora 9 – deschiderea intalnirii in Celularul Memorialului
- vernisarea unor noi sali ale muzeului
- lansarea unor noi carti semnate de fosti detinuti politici

ora 11 – ceremonia de consacrare a cenotafului din Cimitirul Saracilor

ora 13 – pranz comun la iarba verde

Orice informatii si orientari suplimentare se pot primi de la telefoanele 0740 00 79 54 sau 0740 02 98 30.

Barack Obama – virtual candidat la preşedinţia Statelor Unite al Partidului Democrat

iunie 3rd, 2008

Senatorul Barack Obama, de 46 de ani, a devenit miercuri 4 iunie prima persoană de culoare cu şanse considerabile de a deveni preşedinte al Statelor Unite, depăşind numărul de delegaţi necesar învestiturii Partidului Democrat.

Ȋn ultimele două alegeri primare din lungul ciclu început în ianuarie, Obama şi-a împărţit victoriile cu rivala sa, Hillary Clinton, câştigând în Montana şi pierzând în Dakota de sud.

Barack Obama a câştigat 2157 de delegaţi la convenţia Partidului Democrat de va alege oficial candidatul în alegerile prezidenţiale din noiembrie, majoritatea necesară fiind de 2118.

Hillary Clinton l-a felicitat pe Obama, şi a promis retragerea din competiţie.

Peste 35 de milioane de alegători au votat în alegerile primare ale Partidului Democrat – record absolut pentru primarele din Statele Unite – iar Hillary Clinton a obţinut cu 300000 de voturi mai multe decât Barack Obama.

Ȋn cazul confirmării sale de către convenţie, Barack Obama va candida în noiembrie împotriva virtualului câştigător al învestiturii Partidului Republican, senatorul John McCain.

Sondajele de opinie arată o cursă potenţial foarte strânsă între cei doi.

“Cum pot să fiu antisemit, când am prieteni evrei?”

iunie 2nd, 2008

“Domnule, eu nu sunt rasist şi am prieteni mai mulţi evrei decât ştiţi dvs.”, era replica dintr-un ecou la un articol pe care l-am publicat recent în revista Acum.

Ecoul era scris de cineva pe care nimeni nu-l acuzase de anti-semitism, dar care ulterior avea să nege rolul lui Antonescu în Holocaustul din România şi să facă afirmaţia halucinantă “e posibil ca Antonescu să fi fost în realitate un precursor al statului evreu, în condiţiile în care ar fi urmărit stabilirea evreilor în Transnistria inclusiv a refugiaţilor, în condiţiile în care, bineînţeles, Basarabia ar fi aparţinut României.”

Alt individ care nega Holocaustul pe un alt forum şi căruia i-am spus că aşa ceva este inacceptabil în anul 2008 a răspuns:

“Domnul meu, am relaţii extraordinar de bune cu evreii pe care îi cunosc… Ştiţi ce mi-au zis când le-am dat să citească ce aţi scris??? SĂ VĂ IGNOR! Pentru că şi evreii, ca fiecare popor, se împart în oameni şi uscături… Nu am zis-o eu, ci un evreu adevărat pe care îl respect şi mă respectă!”

Este binecunoscută replica unui important lider politic din România de după 1990 care protesta indignat: “Cum să fiu antisemit, când am avut în tinereţe o iubită evreică?”

Şi astfel de atitudine nu e nouă. O împărtăşea în scrierile sale Mihail Sebastian, pe numele său adevărat Iosef Hechter, când povestea despre un individ care îi spunea în anii ’30, “Ce bine ar fi dacă toţi evreii ar fi ca tine…”.

Cu ce s-a ales Mihail Sebastian din prietenia sa cu filosoful Nae Ionescu când l-a rugat să scrie prefaţa la romanul său “De două mii de ani”?

Cu un eseu în care încerca să fundamenteze anti-semitismul din punct de vedere al teologiei creştine.

Prietenia sa cu Mircea Eliade nu l-a împiedicat pe acesta din urmă să scrie articolul “De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, în “Buna Vestire” din 17 decembrie 1937, în care afirma:

“Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, suparat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de streini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei?”

Un fost coleg de-al meu de la BBC, evreu asimilat, povestea un dialog avut acum vreo 15 ani la o petrecere în România cu un individ care la un moment dat i-a spus: “Să ştiţi că eu sunt antisemit…”, la care fostul meu coleg a răspuns: “Anti-semitismul e un drept fundamental al omului”.

Sunt gata să recunosc anti-semiţilor acest drept, numai că îi rog în schimb să recunoască deschis că sunt anti-semiţi şi mai ales să nu se mai laude că “au prieteni evrei”.

Felie de timp. Magistratul

iunie 2nd, 2008

- Dai şi matale acolo o pungă de cafea, două trei pachete de Kent şi te-ai scos. Păi, ce vrei, nea Costache, pe degeaba? Şi unde ziceai că vrei să o bagi pe fata aia mică?
- Mă… nea Pandele!
Şi nea Costache scărpinându-se sub braţ zice:
- Mă gândeam să o bag undeva, undeva unde pică ceva. Ştii că în ziua de azi fără… nu se poate. Păi, ce… să munceşti degeaba? Da’ nu-i place medicina. Eu cu Vasilica, nevastă-mea, acolo am vrut să o băgăm. Ştii tu… doctorul este doctor. Da’ nu le are cu astea. E prea slabă. La anatomie şi cum îi mai zice, zoolofie, are note proaste. Şi nu merge. Poţi să dai cât vrei. Trebuie să fii şi ceva mai mare…. aşa, să ai vreo funcţie. Eu sunt talpă de prost de când mă ştiu şi îi ştiu şi pe ai mei din neam, că tot aşa or fost.
- Păi, ce faci cu ea? O ţii acasă sau ce? În fabrică, nea… se poate?! E frumoasă!
- Mă, nea… Am pe văru’ meu, care este notar, mă! Şi deunăzi vorbii cu el. Ştii cât de prost era, mă? Nu ştia nici să numere, mă, când a terminat a patra. Şi acum este mare notar. La fiecare act îi pică, mă, vine şi are, mă. Şi mi-a zis: “Bă; vere, bag-o, mă, pe fiinţa aia mică la Drept. Dai şi tu un porc. Dai şi tu două-trei vedre de vin. Şi dacă se duce şi ea într-o excursie la munte cu cineva de la partid, te faci şi tu că plouă, ai făcut-o, mă, magistrat. Toată viaţa, ea dă cu hotărârea, mă! Şi apoi nu ne va mai judeca nimeni, mă! Avem notar, fiică-ta judecătoare sau procuror şi mai băgăm pe unul şi am pus-o vere.”

Orice stat, indiferent de forma sa de organizare, are structuri vitale, fără de care el nu poate funcţiona. Comunismul, mai ales în ultima decadă, şi aşa-zisul capitalism după anii ‘90, au fost şi încă sunt structuri administrativ politice şi statale de troc. Capacitatea morală şi conştiinţa profesională, pregătirea profesională pe disciplină, la nivelul de exigenţă necesar şi conform cu importanţa şi efectul social, erau şi sunt încă pentru mulţi români noţiuni inexistente. Pentru mulţi erau şi sunt încă un mod de a-şi promova odraslele în funcţii şi instituţii importante ale statului.

Membrii de partid aveau indicaţii preţioase de a promova cadre de “nădejde”, adică de origine sănătoasă. Originea sănătoasă în comunism însemna cel care nu muncea, adică nu voia avere, cel care îşi turna vecinul, iar părinţii lui erau mărginaşi la sat sau la margine de târg, în casă de chirpici. Cel gospodar nu avea nicio şansă, era considerat cetăţean cu tendinţe de îmbogăţire şi, mai ales că avea ceva minte, nu putea fi subordonat uşor. El nu executa imediat cu renumita confirmare, indiferent căt de aberantă era dispoziţia, cu răspunsul:
- Am înţeles, să trăiţi!

După anii ‘90, după o retragere temporară a celor care au fost formaţi, pregătiţi cu acest mod de gândire şi comportament, “foştii” s-au repliat rapid înapoi în instituţii, peste noapte schimbându-şi ideologia comunistă într-o corcitură comunisto-capitalistă, aşa zisa economie de piaţă şi libertate prost înţelesă, respectiv democraţie de maidan, fără respectarea legilor, aceştia devenind imediat investitori cu adrese în cutii poştale din Occident. Ei s-au folosit şi de relaţiile economico-sociale şi politice sub oblăduirea fostului secretar de partid, pentru a duce Romania printre primele ţări în ceea ce priveşte corupţia. Aceste structuri au instalat nepotismul, relaţia şi şpaga ca ceva normal în societatea românescă, dar fără limite. Astfel, România, pe parcursul ultimilor 18 ani, a fost devalizată de zeci de miliarde de euro, unele surse apreciind acestă sumă la peste 100 de miliarde de euro.

Tot ce a fost industrie masivă până în anii ‘90 a fost tăiată, încărcată în vapoare şi vândută la extern. Utilaje scumpe, metale rare, neferoase s-au vândut cu zecile de mii de tone, pe şpăgi de nimic, de personaje fără nici cel mai elementar bun simnţ în ceea ce priveşte averea acestei ţări. Ei astăzi, cheltuiesc sume uriaşe prin insule exotice sau la cele mai scumpe hoteluri din lume, concurând cu oamenii bogaţi ai lumii, capitalişti care au strâns averi în sute de ani, uneori aceştia fiind sfidaţi de îmbogăţiţi peste noapte prin oportunism, făloşenie şi gradomanie, făloşenie de neam prost şi comportament de maidanez. Aceştia au avut grijă să promoveze în instituţiile principale şi vitale ale statului personaje incapabile, nepregătite, respectiv copiii, nepoţiii, rudele şi prietenii lor.

- Asa că, mă vere, ştii că dacă o fac judecătore, îl scap de la belele şi pe nepotul din partea nevestii, că de… tâmpitul, s-a apucat să fure mai mult decăt i-a spus şeful. Şeful nu a ştiut, nu a făcut scăzământ şi uite controlul! Ăla de la control este nou şi deocamdată îi este frică să ia. Am vorbit cu secretarul de partid care mi-a zis: “Taie, bre, nea Costache, vaca şi dă-o la cei de la control”. Da’ cum să o dau, mă? Că pe urmă vrea şi veterinarul, că am tăiat-o fără aprobarea lui. Şi de unde mama naibii să dau la toţi. Porcul l-am dat, vaca o dau, găinile le ţin pentru ăla mic, prostănacul dracului, că din nota 5 nu poate sări. Vezi ce greutăţi am? Deh, dacă mă trag din neam de proşti… Acu’ să fiu sincer, noi din neam am fost înceţi la minte, dar în schimb ne-am înmulţit iepureşte! Şi tu zici să o dau pe fată la judecător, mă? Dar asta gândeşte încet şi o să bage la puşcărie oameni nevinovaţi, mă!
- Lasă, bă, că tu nu ştii cum se judecă acum. Totul este stabilit dinainte. Cel care-i prost şi nu vrea să dea, o încasează. Cel care este băiat deştept, dă. Şi în sala de judecată n-are nevoie să gândescă rapid. Nu-i trebuie să cunoască cine ştie ce legi. Avocatul are grijă să pună acolo ce trebe, mă! Păi, tu crezi că sunt lăsate aşa, la voia întâmplării, lucrurile astea importante? Ş-apăi, mă fârtate, unii dă-i în mă-sa, că merită să stea la ţuhaus! Auzi, mă, ce tupeu, să ceară drept la apărare!
- Da, mă, da’ nu auzi că nu el a furat? A luat ăla… al Frăsinei.
- Păi deh, mă, prostul-i prost. Ălălaltu’ a cărat noaptea. Dimineaţa minţindu-l, l-a pus pe prostul ăla să ia şi el câte ceva. L-au prins. Aşa că dacă-i prost, las-să stea la mititica. Auzi prostu’, acum vrea apărare!
- Mă, nea… şi fiică-mea o să facă de-astea?
- Nu, mă, vezi-ţi de treabă. Nu ea condamnă. Este condamnat dinainte. Ea doar dă sentinţa. Înainte de judecată se stabileşte. Uite cam aşa se procedează: şeful întreabă “Bă! Care are dosarul lui Pandele?”, “Păi, eu”, “Bă! Vezi, îi dai doi ani. De proşti nu avem nevoie. La mititica se va deştepta de cap şi va învăţa să fure. Nu să facă el greutăţi lui cumnate-meu, care are un C.A.P. fruntaş. Auzi prostul, să-l prindă cel mai prost paznic”. Deh, ca alde de ăştia merită mai mult. Doar aşa va învăţa meserie. Când se va întoarce, nu o să regrete ucenicia făcută acolo.

Acest mod de a vedea realitatea concretă de către omul de rând devenit cineva, acest mod de gândire a devenit un fapt normal, ceva care era eficient şi funcţiona. Devenise modul de a fi al celui care se descurca, al băiatului deştept. Mai târziu, băiat de băiat şi alte diminutive de şmecher, care reuşeau să facă carieră sau să parvină în viaţă, folosindu-se de racilele regimului comunist si ulterior anilor ‘90 în aşa zisa societate democrată, au pus mâna pe structurile importante din instituţiile statului român.

Astfel, în structurile societăţii au intrat, nu de puţine ori, personaje cu o educaţie mediocră şi de neam înceţi la minte. Acest fapt s-a repercutat până în zilele noastre. Dacă în structura unei instituţii a statului a ajuns un personaj de genul arătat mai sus, acesta a ajuns să facă infuzie în instituţii cu neamuri şi prieteni care la rândul lor au facut acelaşi lucru. Cel cinstit, ori era marginalizat, ori pleca, ori se supunea majorităţii sindicalizate la modul comunist şi subordonate organizaţiei de partid comunist, fie direct, fie indirect.

Aceste fenomene au continuat cu o mică sincopă şi după anii ‘90, rămânând aceeaşi mentalitate sau chiar mai accentuată în unele perioade, acest fenomen căpătând proporţii îngrijorătoare şi devastatoare pentru economia Romăniei.

Îndreptarea ţării noastre spre aşa-zisa europenizare şi liberalizare a constat imediat după anii ‘90 într-o liberalizare masivă, în sensul că se puteau scoate din ţară de la becuri şi rulmenţi până la vapoare, respectiv aducerea de baloturi de haine vechi sau ceea ce generaţii întregi au dus lipsă, un pantof occidental, un tricou şi un Coca-Cola sau aparatură electronică de casă, care a fost un privilegiu şi un mare lux, zeci de ani.

Îmi aduc aminte că puteai să cumperi un apartament cu preţul unui videocasetofon. Pentru un radiocasetofon mai modest munceai să strângi bani un an, iar pentru o maşină mâncai iaurt şi marmeladă peste zece ani.

Astfel, dupa anii ‘90, la nivel înalt s-a pregătit dezasamblarea fabricilor şi tăierea lor, pentru a fi date la fier vechi. Vapoarele aşteptau la rând să fie încărcate cu materiale feroase şi neferoase, venidu-le ulterior şi lor randul, la tăiat şi la înstrăinare pe nimic. Au fost tăiate utilaje scumpe, au fost duse materiale rare sub formă brută la export. Pe lângă căile ferate, hoţii de fier vechi aruncau din vagoane de tren fierul tăiat sau dezmembrat, pe care îl reintroduceau în circuit. Au ajuns până acolo încât au tăiat chiar şi şina de cale ferată sau au demontat subansamble, punând traficul feroviar şi viaţa a mii de oameni în pericol.

Jaful începuse să se extindă la scară mare. Se săpau gropi de unde se atacau şi perforau conducte de petrol, împreună cu cei care le păzeau, furând motorină şi benzină. Se făceau transferuri masive de combustibil, fără a fi controlate şi supuse taxelor aferente. Războiul din Iugoslavia a înlesnit o altă categorie de foşti tovarăşi să se îmbogăţescă pe baza anumitor materiale şi a combustibilului.

A urmat privatizarea prin metoda MEBO şi marele jaf naţional al preluării acţiunilor pe nimic, acţiuni împărţite populaţiei din tot ce a mai rămas viabil din economia naţională.

A urmat perioada jocurilor tip Caritas, jocuri puse la punct cu ţinte precise, jocuri din care unii au ştiut să profite. Cei din instituţiile statului au pus mâna pe sume frumoase, ei fiind cei care s-au înfruptat primii din aceste jocuri. Populaţia contribuitoare a luat din nou ţeapa de rigoare.

A fost şi perioada furtului din bănci. S-au încasat comisioane de milioane de dolari de contabili şi alţi funcţionari sau persoane dubioase, pe privatizări prin aşa zisa consultanţă. A fost perioda în care pe sume uriaşe erau aduse în ţară echipamente de informatică şi altele, fie depăşite, fie la preţuri exorbitate, fapt care se întâmplă şi astăzi în acelaşi mod. Şi acestea cu ajutorul foştilor tovaraşi, bişniţarilor şi a altor categorii sociale cu tupeu.

A urmat devalizarea bazelor turistice, a patrimoniului cooperatist, cel al U.T.C.-ului, cel al P.C.R-ului., tăierea pădurilor, devalizarea patrimoniului balnear şi multe altele.

Astăzi după ce s-au terminat multe dintre acestea, s-a ajuns ca fostele case, vile şi alte sedii, respectiv terenurile intravilane şi extravilane să fie furate, date, manevrate de către funcţionarii din primării, de către aleşi care au vrut să vină în vârful tortului. Aceştia au fost propulsaţi şi sunt, prin diferite mijloace, respectiv promisiuni mincinoase, pentru a fura şi jefui, fără a respecta cele mai elementare legi şi fără frica că vor fi pedepsiţi vreodată.

Odată cu perioada de preaderare a României, au trebuit impuse reguli europene, pentru o ţară la care trebuiau legi de trei ori mai aspre. Astfel, legislaţia europeană în loc să oprească fenomenul de jaf şi corupţie, l-a amplificat, acesta devenid, în masă, instituţionalizat până la nivel de miniştri.

Corpul magistraţilor şi în special judecătorii au înlesnit şi nu au stopat aceste fenomene, fie că s-au subordonat politic, fie din interese personale, materiale, respectiv prin susţinere a intereselor de clan.

Nea Ion şi nea Costică au votat imediat după anii ‘90 pe marele “persecutat”, fost secretar de partid, ca preşedinte democrat al unei Românii aşa-zis democrate. Ei se uită astăzi pe hârtia afişată la intrarea în scara blocului şi nu le vine să creadă când văd sumele apocaliptice pe care le au de plătit. Pensionarii se calcă în picioare la pomeni electorale, ce constau în câţiva mici şi o bere. Personaje gen anii ‘38-’39, ca în perioada prohibiţiei din America, cu mamuţi şi namile hrănite sănătos şi cu priviri de asasini drept paznici, fac propagandă electorală, promiţănd minciuni drept prosperitate. Tineretul este îngrozit că nu are şansa să cumpere o garsonieră, nu mai vorbim de un apartament sau un teren, chiar dacă munceşte o viaţă.
România este o ţară înapoiată şi nu tocmai curată, a ajuns manevrată, scumpă pentru a putea trăi şi a avea o locuinţă decentă, mai scumpă ca în multe state occidentale.

Aşa că nea Pandele şi nea Costache au astăzi nepoţi notari sau avocaţi, procurori sau judecători. Pensia pe care o au o folosesc ca să cumpere bomboane la copiii de pe strada cu vile unde locuiesc. Au uitat că au fost mărginaşii satelor şi săracii târgului. Ei se uită cu mirare la camerele de luat vederi, la uşile garajelor care se deschid singure, la jeep-urile nichelate care se îndreaptă spre intrările vilelor cu 20 de camere în care locuiesc. Bombează pieptul şi se înfoaie. Se simt mândri, gândidu-se că din ei şi neamul lor de săraci şi înceţi la minte au ieşit aşa grozăvii. Câte milioane de pesionari îşi drămuiesc ultimul leu pentru o felie de salam sau cele câteva milioane de procese care ucid zilnic România şi pun pe drumuri lunar sute de mii de oameni nu le dau de gândit oare? Ei nu vor să ştie nimic decât că s-au ajuns. S-au descurcat. Au fost mai “şmecheri”.

Magistratul în societatea românescă a ajuns nu să fie un limitator de infracţiune, ci un producător suplimentar de procese, în care armate de avocaţi se învârt şi duc România nu spre prosperitate, ci spre dezastru.

Măi, nea Pandele şi nea Costache, treziţi-vă copiii şi nepoţii, că duc această ţară la dispariţie!

- Deh, nea Pandele, dacă zici mata că nu ea judecă, judecătoare o fac, sau procuror, că aşa vom duce şi noi o viaţă mai bună.
- Ei, vezi că gândeşti bine, mă, Costache? Dăi în mă-sa pe cei care ne fac puturoşi şi săraci. Nouă să ne meargă bine!
- Hai la cârciumă să bem o ţuică!

Text de Viorel Muha

Publicat de Viorel Muha in Memorii

Sex and the City – World Premiere at London

iunie 2nd, 2008
Our Wonderful Crazy GirlsOur Wonderful Crazy Girls

Charlotte, Miranda, Samantha and Carrie are now in London and only Carrie could wear such an impossible hat and make it seem wonderful.

After all, what the fuss about a movie that’s about Shoes, Sex and Stay out late? The answer could be that’s about American dream, more precisely about the Manhattan myth. It’s not about shoes, it’s about the confidence these women wear their shoes. So it is not a myth either, it is the spirit of a generation, people aged between 35 and 45; Manhattan carries the flag of this generation and Carrie Bradshaw is one the brands. Actually the flag is now in London.

This generation is of course different from the generation of, say, Betty Friedan. I don’t know the political affiliation of these girls (though I’d have some clues), but, were they Democrats, they’d vote for Obama rather than for the Mamma. This generation doesn’t fight the yesteryear’s wars any more. It is post-feminist rather than feminist, it’s post-sex-freedom (they know that males are stupid assholes, so what?), it’s even post-global (though I would have here a reserve: for someone living in Manhattan to act globally means to journey to Washington Heights, sometimes even just to cross the Broadway). However, in one size it’s the same as it was: the prince charmant is as always Mr. Big.

Confuzia între regimul Antonescu şi naţiune – interviu cu Mihai Ionescu, vicepreşedinte al comisiei “Elie Wiesel” de cercetare a Holocaustului în România (I)

iunie 2nd, 2008
Mihai Ionescu lansează o provocare negaţioniştilorMihai Ionescu lansează o provocare negaţioniştilor

Editorialele publicate în săptămânalul ACUM “De ce e negaţionismul aşa de atractiv” şi “Bau-baul iredentismului unguresc şi dubla măsură” au provocat numeroase reacţii, unele dintre ele de contestare vehementă sau chiar de negare a Holocaustului din România şi a rolului regimului condus de Ion Antonescu în perioada 1940 – 1944.

Pentru a lămuri legitimitatea acestor contestări, am stat de vorbă cu vicepreşedintele comisiei care a întocmit raportul privind Holocaustul din România, generalul istoric Mihai Ionescu, care este actualmente director al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.

Cum vă explicaţi respingerea concluziilor raportului Wiesel de atâţia oameni, mai ales pe internet?

Mai întâi cred că ar trebui făcută o cercetare atentă a frecvenţei apariţiilor în aceste comentarii. De multe ori aceste comentarii aparţin unui grup de persoane care se repetă. Dar nu este mai puţin îngrijorător acest fenomen al perpetuării negării Holocaustului prin lumea virtuală.

Dar de ce se perpetuează?

Am să mă refer mai întâi la lucruri care ţin de maniera de difuzare a raportului, care ţin apoi de întreaga activitate educaţională privind Holocaustul. Ȋn pofida paşilor foarte serioşi făcuţi în acest domeniu, de la elaborarea şi editarea unui manual privind istoria Holocaustului în România şi înscrierea ei ca o disciplină opţională în clasele de liceu sau deschiderea unor masterate sau a unor cursuri speciale în universităţi, mai este mult de făcut în acest domeniu. Există şi o anume inerţie în mentalul popular a unor clişee care nu-şi găsesc corespondentul în realitate.

Bănuiesc că vă gândiţi la cultul lui Antonescu, la glorificarea lui.

Nu numai la glorificarea lui, dar şi la tăcerea care s-a aşternut asupra Holocaustului în vremea comunismului, băgarea sub preş a acestei realităţi şi glorificarea naţiunii cu un trecut fără pată, care nu trebuie să fie privit altfel decât un trecut glorios, de care să fim mândri.

Nu e vorba şi de tăcerea unor personalităţi publice după publicarea raportului, care n-au făcut nimic care să combată această inerţie?

Eu aş privi percepţia raportului Wiesel pe două planuri: un plan în care adevărurile prezentate au fost asimilate într-o manieră pozitivă. Aş spune că cea mai mare parte a clasei politice a receptat pozitiv raportul Wiesel.

Dar a fost o receptare sinceră sau una oportunistă?

Eu aş spune că a fost o receptare sinceră, deşi nu exclud în unele cazuri o receptare cu un anume resort oportunist. La nivelul palierului receptării de către mentalul colectiv întâlnim câteva distincţii. E vorba de tânăra generaţie, unde se fac efortul în vederea difuzării adevărului despre această perioadă din trecutul recent al României.

Dar eu personal m-am izbit de opiniile unor tineri care neagă Holocaustul.

Sunt total ignoranţi. De aceea am spus că educaţia, mai ales în rândul tinerelor generaţii este crucială.

Dar sunt oameni care spun “Ce, raportul comisiei Wiesel e Alfa şi Omega?”

Sunt convins că cei care pun astfel de întrebări pornesc din start cu păreri preconcepute şi refuză să-l citească. Aceştia aparţin sau sunt influenţaţi de cei de vârsta a doua sau a treia care au o anume inerţie de percepţie, anume “noi n-am făcut aşa ceva, nu este posibil ca naţiunea română şi statul roman să fi fost implicate în aşa ceva.”

Dar nu e vorba de naţiunea română, ci de regimul Antonescu.

Aici e inerţia. Ei fac confuzia între regimul anti-democratic, totalitar, cu acţiune politică contrară intereselor fundamentale ale naţiunii române, cum a fost regimul lui Antonescu în anii celui de-al doilea război mondial şi naţiune. Ei socot că e o datorie patriotică a lor de a respinge astfel de adevăruri, crezând că în felul acesta ei îşi apară ţara, neamul, naţiunea şi aşa mai departe. De aceea spun că educaţia este atât de importantă.

Oamenii spun “A, păi raportul e scris de Wiesel, care oricum a zis acum nu ştiu câţi ani că el şi familia lui au fost deportaţi de jandarmi români, cânde de fapt fuseseră deportaţi de jandarmi unguri”.

E rea voinţă, bineînţeles. Decizia de constituire a comisiei, ulterior denumită ”Comisia Wiesel” a fost o decizie a autorităţilor române, a statului roman, a preşedintelui de la acea vreme, în 2003, a lui Ion Iliescu. Comisia, constituită din istorici reputaţi în materie, din România şi din străinătate, a ales o autoritate incontestabilă în fruntea sa, pe Elie Wiesel. Comisia a făcut întreaga muncă în ceea ce priveşte cercetarea, documentarea şi elaborarea. Sigur că a fost un raport de comunicare constant cu domnul Wiesel.

Dar nu s-a apucat să scrie el personal raportul.

Nu, bineînţeles că nu. Este vorba de o comisie compusă din istorici din România, Statele Unite, Isreal, Franţa, Germania.

Au fost şi disensiuni?

Eu nu le-aş spune disensiuni. Ȋn activitatea ştiinţifică nu există disensiuni, există controverse, puncte de vedere opuse şi în cursul dezbaterii aceste puncte de vedere se armonizează şi se poate ajunge la un adevăr istoric consensual. Astfel de dezbateri şi în cadrul comisiei noastre, de aceea a fost nevoie să ne întâlnim de trei ori în cursul lucrărilor noastre. Iar prin internet am fost cu toţii în contact permanent. Din acest punct de vedere a fost o premieră în ştiinţele sociale din România, închipuiţi-vă, treizeci şi ceva de cercetători, răspândiţi în toată lumea care îşi pun unul altuia la dispoziţie documente, se ceartă, dacă vreţi, dar până la urmă reuşesc să ajungă la un consens.

De unde au provenit documentele pe baza cărora s-a elaborat raportul?

Documentele au provenit din arhivele româneşti, arhivele naţionale şi din străinătate. Practic, toţi deţinătorii de arhive din România şi-au manifestat solicitudinea şi au pus la dispoziţia comisiei toate documentele de care au avut nevoie. De la arhivele judeţene la arhivele naţionale ale statului, la arhivele militare, la arhivele SRI, ca şi arhivele institutului Yad Vashem de la Ierusalim, ale Memorialului Holocaustului de la Washington, arhivele diferitelor institute din Germania, deci practic a fost o cercetare aproape exhaustivă.

Recent s-a publicat o carte de documente inedite privind Holocaustul din România. Despre ce este vorba?

Istoricul Ottmar Traşcă, de la Cluj, împreună cu Dennis Deletant, de la Universitatea din Londra, personalitate cu preocupări bine-cunoscute privind istoria recentă a României şi care a publicat o carte despre Antonescu, domniile lor au publicat în editura Institutului Wiesel pe care îl conduc un volum intitulat “Al III-lea Reich şi Holocaustul din România 1940-1944. Documente din arhivele germane”. Documentele au fost identificate de autori în arhivele din Germania sau din arhivele germane capturate de forţele aliate în timpul celui de-al doilea război mondial.

Şi ce conţin aceste documente, care este concluzia?

Rezultatul este covârşitor şi invit pe toţi negaţioniştii de orice sorginte, natură sau intensitate a negării să citească documente de origine germană, emanate de structuri militare sau politice germane, în care relatează episoade cunoscute al Holocaustului din România. Pe germani nu-i poţi acuza decât de “obiectivitate”, pentru că erau deja angajaţi în procesul de exterminare a populaţiei evreeşti, doar pentru originea sa etnică. Aceste documente confirmă ceea ce raportul comisiei Wiesel a stabilit deja, adică responsabilitatea regimului Antonescu în ceea ce priveşte Holocaustul din România, decizia şi desfăşurarea acestei tragedii a populaţiei evreeşti în cel de-al doilea război mondial. Documentele au fost publciate în original şi în traducere în română şi o traducere a rezumatului documentelor în engleză. Dacă cineva bănuie institutul nostru că identifică şi publică doar documente care probează concluziile raportului comisiei Wiesel, unei astfel de speculaţii i se poate răspunde: citiţi documentele, nimic nu este ineventat, este o relatare obiectivă a faptelor din partea germanilor care erau şi ei implicaţi în Holocaust.

Academicianul şi istoricul Florin Constantiniu a spus la lansarea cărtii că oricine are îndoieli în privinta responsabilităţii lui Antonescu, după ce citeşte aceste documente le va găsi spulberate.

Este speranţa mea că nu numai unul, ci mai mulţi care şi-au exprimat într-un fel sau altul scepticismul în ceea ce priveşte adevărurile cuprinse în raportul Wiesel după parcurgerea acestor documente îşi vor modifica radical punctul de vedere, în sensul acceptării a ceea ce este expus în cuprinsul raportului.

Ȋn partea a doua a interviului, generalul istoric Mihai Ionescu explică de ce este estimat numărul victimelor evreeşti ale Holocaustului din România într-o plajă aşa de mare – 280000 până la 380000 – cum i-au cerut germanii lui Antonescu să oprească deportările de evrei din Bucovina şi de ce s-a răzgândit Antonescu în toamna anului 1942 când a cotramandat ordinul de deportare a tuturor evreilor din Regat şi sudul Transilvaniei în lagăre de exterminare din Polonia.

Mă alătur şi eu invitaţiei lui Mihai Ionescu lansată scepticilor (de fapt nu numai lor) de a citi a raportul comisiei Wiesel, care se găseşte la http://www.inshr-ew.ro/pdf/Raport_final.pdf.

Iată şi componenţa comisiei Wiesel:
Preşedinte:
Elie Wiesel

Vicepreşedinţi:
Tuvia Friling (Arhivist şef al Statului Israel),
Mihail E. Ionescu (Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară),
Radu Ioanid (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA)

Membri:
Ioan Scurtu (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti – secretar al Comisiei), Viorel Achim (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”, Bucureşti),
Jean Ancel (Yad Vashem, Ierusalim),
Colette Avital (membru al Parlamentului Israelian),
Andrew Baker (Comitetul Evreiesc American),
Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreieşti, Bucureşti),
Liviu Beris (Asociaţia Supravieţuitorilor Holocaustului din România),
Randolph Braham (Universitatea din New York),
Irina Cajal Marin (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România),
Adrian Cioflâncă (Institutul de Istorie “A.D. Xenopol”, Iaşi),
Ioan Ciupercă (Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi),
Alexandru Elias (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România),
Alexandru Florian (Universitatea “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti),
Mihai Dinu Gheorghiu (Centrul de Sociologie Europeană, Paris),
Hildrun Glass (Universitatea “Ludwig Maximillian”, München),
Menachem Hacohen (Marele Rabin al României),
Vasile Ionescu (Centrul Romilor “Aven Amentza”),
Corneliu Mihai Lungu (Arhivele Naţionale Istorice Centrale),
Daniel S. Mariaschin (B’nai B’rith International),
Victor Opaschi (Consilier Prezidenţial),
Andrei Pippidi (Universitatea Bucureşti),
Ambasador Meir Rosenne (Israel),
Liviu Rotman (Universitatea Tel Aviv),
Michael Shafir (Radio Europa Liberă – Radio Libertatea),
Paul Shapiro (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA),
William Totok (Institutul de Istorie, Germania),
Raphael Vago (Universitatea Tel Aviv),
George Voicu (Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative),
Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim)

(Hotãrârea de Guvern nr. 672 din 5 mai 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României nr. 436
din 17 mai 2004)

În cautarea hranei

iunie 2nd, 2008

Dinamo a câştigat trista finală a campionatului de rugby al României

iunie 2nd, 2008
“Câinii roşii” s-au impus la capătul unui meci disputat, dar anost“Câinii roşii” s-au impus la capătul unui meci disputat, dar anost

Pe stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti, în faţa a circa 2000 de spectatori, Dinamo a învins sâmbătă 31 mai pe Steaua cu 6 – 0 în finala campionatului de rugby al României.

Scor minim, fără niciun eseu marcat, în faţa unei asistenţe minime, în urma unui spectacol minimal, dar şi în faţa unor aşteptări minime.

Căci rugby-ul românesc, mai ales cel de club intern, este de mult unul minimal, iar asta s-a văzut în meciul dintre cele mai bune echipe ale României, echipe de vârf nu numai anul acesta, dar în general în ultimii 60 de ani, căci după 1989 nu s-a schimbat prea mult în monopolul cluburilor poliţiei şi armatei în jocul cu balonul oval.

Greşelile flagrante de tehnică, orientarea tactică confuză, preferinţa deprimantă pentru jocul cu piciorul – perpetua racilă a rugby-ului românesc – condiţia fizică precară, accidentări la fiecare câteva minute au dominat această partidă anostă câştigată totuşi pe merit de Dinamo, care a avut o superioritate netă pe înaintare – acolo unde se câştigă mai întotdeauna un meci de rugby.

Nivelul slab al meciului nu e surprinzător datorită faptului că cei mai buni jucători români nu joacă în ţară, ci evoluează în Franţa, Italia sau Anglia.

Doar înaintaşii din linia a treia Costică Merşoiu (cel mai bun jucător de pe teren) şi Alexandru Tudori de la Dinamo şi fundaşul Stelei, Florin Vlaicu, s-au ridicat peste nivelul mediocru al partidei.

Ȋn acelaşi timp cu meciul din Capitală s-a disputat pe stadionul Twickenham din Londra finala campionatului Angliei, în care Wasps a învins pe Leicester cu 26 – 16, în faţa unei asistenţe record mondial pentru un meci de club, 81600 de spectatori.

Orice comentariu în plus e de prisos.

Rezultatul alegerilor locale şi economia – trei întrebări, Matei Păun răspunde

iunie 2nd, 2008

1. Ce impact vor avea autorităţile locale alese duminică asupra economiei?

Nu cred că impactul va fi semnificativ, de vreme ce aceste alegeri nu hotărăsc “ce-i de făcut”, ci mai degrabă “cât de eficient sau nu” vor fi administrate localităţile şi judeţele ţării. Oricine va ajunge la putere, impozitele şi taxele locale vor fi colectate şi banii cheltuiţi. Cât timp asta se face eficient, datele de bază ale economiei locale nu se schimbă.

2. Se poate discerne la nivelul acestor autorităţi (consilii locale,
consilii judeţene, primari, preşedinţi de consilii judeţene) o diferenţă
semnificativă de politica economică (mai etatist-intervenţionistă sau
mai liberală)?

Nu am putut identifica diferenţe ideologice majore între diferitele partide care au concurat în alegeri. Se pare că în cel mai bun caz este scoasă în evidenţă competenţa personală, iar în cel mai rău caz totul degenerează într-un circ populist. Asta poate şi pentru că în România autorităţile locale tind mai degrabă să stea în expectativă decât să dea dovadă de iniţiativă. Bucureştiul rămâne locul unde se iau deciziile importante. Sigur că asta este o şansă ratată, deoarece ar trebui să existe mai multă repsonsabilitate la nivel local, care la rândul ei ar trebui să permită iniţiative locale mai numeroase, din păcate se pare că nu e deloc aşa.

3. Care este starea de spirit a comunităţii de afaceri din România în
anul electoral 2008?

Comunitatea de afaceri este mult mai puţin interesată în present de ce face guvernul şi se concentrează pe … afaceri! Nu mai e mare lucru de privatizat, regimul fiscal este favorabil, inflaţia nu mai e marea problemă din trecut… Asta s-ar putea schimba când spectaculoasa creştere economică a României se va încetini, dar pentru moment firmele sunt mulţumite să porspere odată cu economia.

Arheologul: un istoric cu rucsacul in spinare

iunie 2nd, 2008

Arheologia este una din stiintele auxiliare ale istoriei, alaturi de: cronologie, numismatica, epigrafie, paleografie, gliptica, toreutica, sigilografie, heraldica, genealogie, arhivistica, arheologia contribuie, prin metode specifice, la aventura cunoasterii umane.

Arheologul este istoricul cu rucsacul in spate. Gata oricind sa mearga pe teren, pentru a verifica o ipoteza sau alta, sau pentru a incerca identificarea, plasarea in teren a unui obiectiv sau altul.

Rolul sau este spectaculos, mai ales cind descopera artefacte celebre sau cind aduce la lumina comori artistice si economice, in egala masura, daca ne gindim la obiectele faurite din metale pretioase.

(Exemplificam doar cu Heinrich Schliemann si Lord Carnarvon – de fapt arheologul era protejatul sau Howard Carter, dar…asta este alta poveste.)

De cele mai multe ori, insa, arheologul sapa pentru obiective modeste din punct de vedere economic: ceramica, mici piese litice/metalice (arme, unelte), morminte, etc. Dar in acest efort anonim si prozaic, aduna informatii care pot sa ne ajute in intelegerea mai buna a trecutului.

Rivalitatea dintre istorici si arheologi (“Oala peste oala,/Vorbarie goala” si “Fumuri istorice/Din pipe arheologice”) este notorie. Cel putin in Romania, unde studiul pluridisciplinar este, inca, un deziderat.

Multidisciplinara

Lucrurile se amplifica daca ne gindim la munca specifica celor doua categorii: istoricul este toata ziua in biblioteca-arhiva, in timp ce arheologul imbina studiul de biblioteca cu activitatea de santier si/sau periegheza.

Periegheza este cercetarea de teren; practic, mersul pe jos in zone susceptibile de a pastra asezari sau necropole vechi; uneori, se merge la “inspiratie”, alteori se studiaza vechile izvoare, incercind plasarea in teren a informatiilor; mai nou, se studiaza fotografii aeriene si se incearca localizarea unor imagini mai ciudate.

(Este recomandabil sa se mearga in aratura proaspata, dupa ploi, sa se verifice eventuale rupturi de teren, sa se asiste la saparea unor obietive economice; industriale, casnice, etc.)

O alta practica, este aceea de a te familiariza cu “zona” de care “raspunzi”: terenul, flora, oamenii. In timp, incepi sa intelegi ratiunile geo…strategice locale, determinari economice, stiluri arhitectonice, etc.

Lucrul este greu, deoarece exista diferente notabile intre actualul relief si cel din epocile mai vechi. Uneori situatia este diferita de la epoca la epoca. (Voi reveni.)

Daca adaugam si modificarile climatice, va dati seama ca “bucataria” arheologiei este bine garnisita.

Arheologul trebuie sa adune toate aceste informatii, cu ajutorul geologului, paleobotanistului, fizicianului atomist (datari), etc.

Personal, cred ca este nevoie de un specialist in bransa, care sa reconstituie fiecare microrelief actual, in care e amplasat un santier arheologic.

Fara indoiala, lucrurile nu sunt deloc usoare.

De exemplu: vechea cetate Constantiniana Dafne, localizata teoretic la gura Argesului, nu a fost inca identificata. La fel si insula Peuce-Peuke-Leuce-Leuke (localizata teoretic intre Budapesta -insulite dunarene- si Insula Serpilor). (Asta, ca sa vorbim doar de “Dunarea de Jos” si nitelus din zona de mijloc a fluviului.)

Arheologi de “cabinet”

Principala cauza a esecurilor arheologilor, ar fi modificarea reliefului.

Nu vreau sa-mi amintesc faptul ca unii colegi din generatia mea – si chiar mai tineri – nu au nimic comun cu munca de teren; ei sunt doar arheologi de “cabinet”, adusi aici sa “conduca”, atrasi de functiile administrative.

Interesant ca ’89 nu a adus nici o schimbare in mentalitate si nici in ceea ce priveste personalul…”specializat” in conducere.

Sa amintim – pe scurt – citeva deosebiri ale reliefului, in diferite epoci istorice (din ceea ce am vazut sau studiat personal):

- cetatea Giurgiului, care a fost construita pe malul Dunarii, in sec. XIV, este astazi departe de fluviu; (de fapt, ruinele cetatii)

- localitatea Manastirea (in Evul Mediu se numea “Cornatel”) era “schela” Bucurestiului pentru relatiile cu Stambul;

- raminind la Mostistea, mai multi arheologi (se poate numi Radu Vulpe) precizeaza ca, datorita legaturilor cu Dunarea, corabiile grecesti antice ajungeau pina in subcarpati; tot de la Cornatel pleca un brat al Dunarii, care se varsa in fluviu la…nord de Calarasi; (aproape de intrarea in oras, cu trenul, este vizibila vechea vale); bratul s-a colmatat tirziu, in sec. XVIII;

- bratul Borcea, putea fi trecut cu…caruta, in sec. XIX (de altfel, desi navigabil, si azi are numeroase bancuri de nisip, extrem de periculoase pe seceta);

- cetatea genoveza de la Enisala, strajuia malul Marii Negre; azi, este pe malul vestic al unui liman maritim; (Razelmul era un golf adinc al Marii Negre si comunica cu lacul Babadag; cetatea era ridicata in acest punct strategic, foarte important in epoca sa; adica la sfirsitul sec. XIII e.n.);

- cazul cel mai celebru este al anticului oras Histria, care in decurs de citeva secole de la fundarea lui, s-a trezit cu portul impotmolit; apoi, din oras de litoral, a ramas undeva in interiorul continentului;

- in schimb Mangalia (Callatis), are o buna parte a portului si orasului antic… scufundate; pentru a le studia este nevoie de arheologie subacvatica; (o ruda mai noua a arheologiei, care nu este luata in seama pentru ca nu poate asigura conditii certe de amplasare a artefactelor descoperite; voi reveni)

- o problema de cert interes, cu care m-am confruntat, este diferenta dintre relieful paleoliticului si relieful actual in sud-estul Munteniei; descoperirea paleoliticului in Baragan (de subsemnat), clarifica mai multe ipoteze despre cum arata acesta in stravechime; ca si relatia dintre Marea Neagra si Mediterana;

- sa mai amintim ca in preistorie, castorul era o prezenta frecventa pe valea Buzaului;

- si ca mormintele culturii Yamna (la modul general mileniul III i.e.n.), contin diferite amenajari funerare, din trunchiuri masive de copaci; intregi sau jumatati despicate longitudinal; acesti arbori seculari au disparut total din Baraganul de azi;

Exemplele pot continua cu Grecia antica, Africa de nord, diferentele climatice (provocate de glaciatiuni si nu numai), etc. Am preferat sa dau exemple doar din experienta personala, dupa cum am precizat deja.

Cum mai este de discutat, pentru a nu plictisi cititorii, mai las si pe numerele viitoare, in masura in care “bucataria” arheologiei poate stirni interesul acestora.

Baticul discordiei, virginitatea şi emanciparea femeii musulmane

iunie 2nd, 2008

Manifestaţia de pe uliţă, percepută în general ca formă de protest, vehement sau paşnic, a devenit în Franţa un gen de şantaj cvasi cotidian de grup, adresat patronatului, guvernului, Preşedintelui, altui grup rival, etc.

De cele mai multe ori, când fronda e acompaniată de greve paralizante, consecinţele sunt suportate şi de cei care n-au nimic de contestat şi, mai ales, de o economie deja turmentată.

Când însă obiectivul manifestaţiei este incomprehensibil, apucând-o pe non-sens, ai de ce rămâne nedumerit.

Sloganul răsunător cu care femeile de obedienţă musulmană şi-au animat defileul de protest ”Une école pour tou-te-s !” (O şcoală pentru toţi), pare cu atât mai lipsit de înţeles, cu cât în Franţa şcoala-i obligatorie,pentru toată lume, până la 16 ani.

În realitate, revendicarea lor era dirijată împotriva interzicerii portului simbolurilor religioase în stabilimentele publice şi, în special, în cele şcolare.

Dar, decise să-şi afirme personalitatea şi dreptul da a purta baticul, simbol religios prin excelenţă, când şi unde doresc, chiar dacă, în principiu, nimeni nu se opune, au estimat că formula revendicărilor în public se poate dovedi mult mai eficace.

Laic – religios

Numai că, într-o ţară unde laicitatea este constituţională, simbolurile religios-ostentative, sunt, fireşte, proscrise de lege în stabilimentele publice şi mai cu seamă în cele şcolare, pentru a se evita formarea de rivalităţi cultuale.

Legea, reactualizată în martie 2004, în urma exceselor comunitariste practicate de religioşii musulmani, interzice riguros portul oricărui element cu caracter religios în şcoli.

Cu toate acestea şi pentru a îngroşa rândurile manifestantelor, activistele din reţeaua asociativă „O şcoală pentru toţi şi Feministele pentru egalitate”, au cutrierat şcolile şi au contactat tinere de origine musulmană care, spun ele, au admis, contre-coeur renunţarea la batic, invocând teama excluderii din stabilimentul şcolar.

Într-un opus colectiv intitulat „Le livre noir de la conditon des femmes”(Cartea neagră a condiţiei feminine), autorii au recoltat mai multe mărturisiri din care-ar reieşi că portul voalului (baticului) este un semn de liberă consimţire în cultura islamică…

Din lectura acestui volum, cu tentă provocatoare, nu reiese suficient de limpede dorinţa de libertate şi emancipare a femeii, aşa cum se pretinde, ci, mai degrabă, o chemare la ordine a tinerelor musulmane care au adoptat ţinute vestimentare occidentale.

Părul în vânt, mini fusta sau blue-jeans-ul mulate pe coapse, ar reprezenta contrariul serozităţii şi decenţei proferate de Coran.

Femeia acoperită

Sub pretextul aşa-zisei sobrietăţi religioase şi pentru a atrage respectul părţii masculine, femeia musulmană trebuie să rămână ca o apariţie misterioasă, identificabilă numai graţie fizionomiei, atunci când nu-i acoperită de „burca”, masca destinată escamotării totale a divinei făpturi.

Nu-i dificil de imaginat sentimentul de frustrare al tinerelor cărora, la vârsta trezirii simţurilor, li se interzice punerea în valoare a dotărilor naturale de seducţie, într-o lume unde fizicul deţine, în mare parte, secretul reuşitei sociale.

La Marsilia, mi s-a ivit ocazia convorbirii cu una dintre aceste apariţii fantomatice, adepte ale „burcăi” negre ce-i asigura anonimatul. Nu mi-a fost mică stupefacţia ascultând-o: „…sub acest veşmânt, îmi sunt îngăduite toate extravaganţele din lume; nimeni nu se poate lega de mine…”.

Pe scurt, pentru ea „burca” constituia un spaţiu de …libertate!?!

Într-o anexă a opusului mai sus amintit, autorii recunosc o parte de arbitrar şi de hazard în panelul reţinut, în măsura în care din rezultatul final reiese o mare diversitate de profil de vârstă, de statut familial, de parcurs şcolar, de profesie şi de temperament existent la femeile musulmane, voalate şi trăind în Franţa.

Mai mult chiar, în culegerea de mărturisiri lipseşte vocea adolescentelor şi femeilor constrânse de anturajul familial, sau de injoncţiunile comunităţii să poarte, contre-coeur, voalul cu pricina. Detresa resimţită este, cert, comparabilă cu restricţia de a nu-l purta.

Osânda virginităţii

Printre tradiţiile ancestrale practicate încă de populaţiile orientale instalate în Franţa, se înscrie şi exigenţa virginităţii feminine dinaintea căsătoriei.

Obiceiul, fără pretenţii de exclusivitate, era de rigoare, cu mulţi ani în urmă şi în alte spaţii geografice.

Martor odinioară la o nuntă în Carpaţi, am împărtăşit şi eu jubilaţia cearceafului nupţial maculat de sângele purităţii virginale.

Nu cred că astăzi, când în România femeile dispun de drepturi asemănătoare bărbaţilor, obiceiul mai este de actualitate.

Curios este şi faptul că, recent, un tribunal francez s-a remarcat prin crearea un caz de jurisprudenţă, anulând căsătoria unui cuplu musulman la cererea soţului nemulţumit de absenţa virginităţii alesei. În acest context, comentatorii vorbesc, cu ironie, de „islamizarea” justiţiei franceze.

Admiţând că este vorba de simboluri elocvent religioase şi de respectul faţă de ele într-un cadru privat, aşa cum se încearcă să fie prezentate, astfel de argumente au, mai degrabă şi pentru mine, aspecte de simboluri ale dominaţiei masculine cu care ingenuitatea unora se acomodează.

Adagiul spune că „La Roma, faci ca Romanii”. Transpus în Franţa, ar însemna că cei ce doresc să vieţuiască în exagon, au datoria de onoare să accepte uzul obiceiurilor locale. Aşa cum femeii franceze i se incumbă obligaţia să poarte hedjab-ul, dacă se stabileşte în Iran.

Ar fi mult mai rezonabil ca musulmanii să se mobilizeze întru crearea de şcoli religioase specifice, pe deplin autorizate în cadrul privat, unde tinerele au libertatea, fără nici o reticenţă, să poarte „uniformele” adecvate propriei lor credinţe.

Sau, în caz contrar, să integreze şcoala republicană şi să-i accepte regulamentele.

Poveşti cu măşti în audiovizualul de la Chişinău

iunie 2nd, 2008

Liliana Viţu face o analiză a modului în care îşi face, sau mai bine zis, nu-şi face datoria Consiliul Coordonator al Audiovizualului din Republica Moldova.

Vineri seara, oră de vârf… La postul privat de televiziune cu acoperite naţională NIT apar câteva măşti care însă nu au nimic în comun cu Povestea de seară, ci amintesc de feţele unor lideri de partide din opoziţie.

În primele secunde crezi că e vorba de o satiră politică imitată de pe la posturile ruseşti de televiziune.

Numai că, la mai puţin de un minut, realizezi că ai de a face cu o mostră de incultură, scandaloasă prin abundentul limbajul licenţios şi atacul la persoană, unii politicieni incomozi fiind prezentaţi ca alcoolici, traficanţi de droguri, mafioţi, homosexualii, iar alţii ca „puturoşii din Cotroceni”…

Toate acestea fără vreun avertisment ce în mod normal trebuie plasat pe post înaintea programului sau în colţul ecranului pe durata emisiunii.

„Poveşti cu măşti” este prima dintre emisiunile realizate în Republica Moldova care a fost calificată de la spectatorii de rând până la oamenii de teatru şi cultură drept o „satiră grosolană”, „scârboşenie şi hidoşenie”, „o mizerie la comandă”, „prostie nemaipomenită”, „o porcărie nocivă” sau „bădărănii lipsite de gust”.

Este printre puţinele emisiuni pe care publicul s-a plâns la Consiliul Coordonator al Audiovizualului (CCA), cerând luarea unor măsuri pentru stârpirea limbajului buruienos.

La fel, este printre puţinele producţii care au ridicat problema nerespectării prevederilor Codului Audiovizualului de către membrii CCA, după ce mai multe ONG-uri de media au cerut ca membrii principalei structuri de reglementare a audiovizualului să ia atitudine faţă de afirmaţiile obscene făcute în timpul emisiunii.

Deşi problema a fost dezbătută inclusiv de deputaţii în Parlament încă la începutul lunii aprilie şi, în pofida sesizărilor pe care preşedintele CCA, Gheorghe Gorincioi, admite că le-a primit, subiectul nu şi-a găsit loc pe niciuna din agendele şedinţelor pe care Consiliului le-a avut până acum.

Mai mult, CCA este obligat prin lege să investigheze în termen de 15 zile cererile şi plângerile depuse.

Singurele explicaţii venite din partea lui Gorincioi cum că NIT, fiind un post privat, poate să se bucure de un tratament special din partea CCA şi că instituţia pe care o conduce nu poate lua o decizie, deoarece nu există un precedent, sunt strigătoare la cer.

În primul rând, Codul Audiovizualului nu prevede tratament diferenţiat pentru posturile private şi publice, în timp ce sancţiunile sunt aceleaşi pentru toţi.

În al doilea rând, fiind (pe hârtie) garant al interesului public în audiovizualul moldovenesc, CCA ar fi trebuit să se autosesizeze şi să dea, cel puţin, un avertisment public, dacă nu chiar să amendeze sau suspende emisiunea, pe motiv de propagare a unul limbaj licenţios şi nerespectare a pluralismului de opinii.

De ce însă membrii CCA au preferat inacţiunea şi se fac că plouă cu norme deontologice la NIT?

După cum explică mai mulţi manageri de presă şi lideri ai ONG-urilor mass-media, CCA este „bântuită de diverse interese”, regizorii emisiunii aflându-se la preşedinţie.

Neonorarea funcţiei de reglementator probează partizanatul politic de care a dat dovadă noua componenţă a Consiliului, inclusiv la eliberarea discriminatorie a licenţelor şi frecvenţelor.

Faptul că audiovizualul Republicii Moldova serveşte astăzi o mostră de cea mai proastă manipulare şi propagandă neagră nu este doar meritul autorilor din umbră şi celor care îndeplinesc comanda politică.

În primul rând, responsabilitatea pentru faptul că orice copil poate învăţa dintr-o emisiune să înjure atât în limba rusă, cât şi în „limba moldovenească” revine celor care s-au angajat să promoveze nişte principii etice elementare în câmpul audiovizual al RM.

Nu popularitatea emisiunii „Poveşti cu măşti” printre o majoritate predispusă manipulării trezeşte îngrijorarea, ci încurajarea tacită din partea unor membri ai CCA (cu pretenţii de oameni culţi!) pentru o astfel de subcultură politică.

Liliana Viţu este Master in Studii Europene Moderne şi a fost reporter BBC în Republica Moldova între 1998 şi 2004.

Intrerupere prelungita a accesului

iunie 2nd, 2008

Cu incepere de Sambata 31 mai ora 17:45 EST si pana in cursul noptii de luni, ACUM nu a fost disponibil on-line din cauza unei defectiuni la providerul nostru Internet. Este vorba de explozia unui transformator de inalta tensiune, accident care a afectat peste 9000 de servere intre care si al nostru.

Ne cerem scuze pentru aceasta situatie pe care, altfel, nu am avut-o nici o clipa sub control.

Nu a fost afectat nimic din baza noastra de date.

Un scurt serial informativ despre… homosexualitate

iunie 2nd, 2008

L-am rugat pe Anton CONSTANTINESCU sa inceapa un serial despre homosexualitate.
Distinsul nostru coleg a acceptat si, in continuare, ii dam cuvantul. Incepand din editia viitoare el va posta personal aceste articole-document.

Un serial despre homosexualitate?
In societatea noastra represiva nimic nu pare mai periculos de scris.
Psihologii si psihiatrii din Romania si-au facut coada colac cam de multa vreme si s-au ferit de acest subiect.

Si totusi este foarte necesar!
Este necesar nu numai datorita ignorantei crase din acest domeniu, in randul publicului larg, dar si pentru ca aici necunosterea are chiar ea insasi o capacitate …criminogena!

Dar voi incepe prin niste scene reale care au avut loc de curand si pe ai caror protagonisti ii cunosc. Un elev de 16 ani este atras intr-o cursa in Bucuresti, in parcul Titan. Initial i se spune ca sunt cativa baieti gay care vor sa-l cunoasca. Apoi se vede ca “actiunea” este organizata de catre o banda care se recomanda ca apartinand “Noii Drepte”.

Banditii respectivi poarta agatata la gat cate o cruce de malta. Se exteriorizeaza la fel ca nazistii numai ca pretind ca o fac in numele crestinismului. Baiatul este batut mar; o masina a politiei trece pe acolo si vede scena dar da sa fuga. Victima se agatza de masina politiei si-i cere sa intervina.

“Binevoitor”, politistul se preface ca vrea sa-i deschida usa, dar cand victima se indeparteaza de masina, ia viteza si dispare.

Incidentul a ajuns cunoscut si in presa gay din Anglia.

Acelasi baiat decide sa-i marturiseasca tatalui lui, profesor la un liceu din Bucuresti, ca este homosexual.

Tatal lui se infurie si il da afara din casa! Baiatul isi petrece cateva nopti sub niste banci din parcuri, pana cand este prins de politie si dus acasa, iar domnul “profesor” este silit sa-l reprimeasca! Si apoi acest baiat foarte talentat a ajuns unul dintre cei mai interesanti bloggeri romani gay. Acum dupa atatea experiente negative a implinit abia varsta de 18 ani!

De ce oare atata drama? Ce este atat de tragic in faptul de a fi homosexual? Avem ce discuta!

Ne putem intreba de ce pentru unii varsta de 18 ani este o varsta a florilor si a sarbatoririlor galante iar pentru altii…este ciuma!

Alta scena, povestita de un tanar catolic din Transilvania. Merge la o biserica greco-catolica. Preotul tocmai a tinut o predica furibunda contra homosexualilor. O batranica iese odata cu el plangand in hohote.

Tanarul o intreaba de ce plange, iar ea ii spune: o, am o nenorocire mare de tot in familie! Baiatul meu e bun, talentat inteligent…dar…dar.. nu-i plac femeile! O sa-l ia Satana!

Din nenorocire prietenul meu a fost las si nu i-a spus: doamna, nu mai plangeti, ca si eu sunt la fel!

Pe acest fundal vreau sa incep serialul.

In situatia de azi prezentarea unor date stiintifice si istorice nu va face rau, cred!

“La Poker, norocul este irelevant ” – interviu cu campionul Daniel Negreanu

iunie 2nd, 2008

Pe 26 iulie, Daniel Negreanu implineste 34 de ani.

Nascut in Toronto, Canada, Daniel traieste azi in Las Vegas si s-ar putea pensiona daca ar dori, traind doar din dobanzile pe care le-ar produce banii pe care i-a castigat in ultimii ani. Cati oameni de varsta lui (sau mai in varsta) se pot lauda ca au castigat peste 10 milioane de dolari fara ajutorul nimanui, in mod cinstit si corect si folosind doar puterea propriului creier?

Dupa o serie de nereusite, incepand din 1997, o data cu castigarea a doua turnee, urmate de victoria in 1998 din World Series of Poker (WSOP), Daniel a devenit cel mai tanar jucator de poker aflat in topul clasamentelor.
In 2004 si 2005 Daniel a avut doi ani exceptionali, fiind numit jucatorul WSOP al anului si Jucatorul Anului in turneul World Poker Tour.

Daniel Negreanu a avut amabilitatea de a oferi un interviu telefonic in exclusivitate ACUM. I-am citit intrebarile in limba romana, pe care a invatat-o acasa, de la parintii lui, Ana si Constantin. Daniel a raspuns in limba engleza – pe care o prefera – asa cum mai facuse de nu mai putin de noua ori in acea zi, pentru noua posturi diferite de radio aliniate de Patty Landis, secretara lui de relatii publice. Am avut privilegiul de a alege 20 de minute in cadrul acestui incredibil de dens program de relatii cu media.

- Daniel, la ce varsta ai invatat sa joci poker?
- Aveam 17 ani cand am invatat sa joc poker.

- Care este evenimentul pe care il consideri cel mai relevant in istoria ta personala?
- Cum este de banuit, e legat tot de poker. E vorba de anul 2004, cand am castigat cel mai important titlu al meu, acela de Jucator al Anului. In luna Decembrie a acelui an am castigat in finala… 1.8 Milioane dolari.

- Cum arata programul de lucru al unui jucator de poker profesionist?
- La inceput lucram cel putin 8 ore pe zi. Trebuie sa-ti antrenezi mintea si sa rezisti acestui stress. Acum pot spune ca doar ma mentin. Joc golf, ma relaxez. Jocul de poker insa nu trebuie luat ca fiind ceva usor sau care depinde de noroc.

- Vrei sa spui ca norocul nu conteaza in succesul tau?
- Ba da, dar un altfel de noroc decat s-ar putea crede. Norocul de a avea parinti buni, care m-au inteles si care mi-au oferit dragoste si educatie. Norocul de a fi crescut cu o pregatire mentala buna pentru viata. La poker, norocul este irelevant.

- Cu ce alta activitate umana asemuiesti pokerul?
- O mana de poker este ceva care trebuie “vandut” celorlalti jucatori, deci probabil activitatea de vanzari e cea mai apropiata. Dar ce nu seamana in viata cu vanzarile? Trebuie sa comunici o idee si sa-i faci pe altii sa creada in ea, tot vanzare se numeste. Trebuie sa incerci sa intelegi ce vor ceilalti sa-ti vanda, ca sa determini cu o buna probabilitate cand e vorba de o cacealma. Trebuie sa stii sa nu ceri prea mult pentru a nu speria. In orice activitate in care se lucreaza cu oamenii este util sa ai un antrenament la poker!

- Deci ai recomanda Pokerul parintilor care doresc sa dea o educatie cat mai completa copiilor lor?
- Negresit. Pokerul e viata sociala si matematica la un loc. Cred ca i se cuvine un loc alaturi de sah, din multe puncte de vedere. Intre altele, pokerul este o scoala de management al riscului – o disciplina cautata la cele mai inalte niveluri ale consiliilor de administratie ale companiilor.

- Totusi nu faci nimic special pentru acest succes?
- Ceva fac totusi. Nu consum cafeina, nici produse animale de vreun fel. Consum numai produse organice si evit orice “otravuri” pe care le-as putea baga in corpul meu. Bineinteles, nu fumez. Alcoolul, cu moderatie, nu este pe lista de “otravuri” (Daniel rade, degajat)

- Ai intentia sa vizitezi Romania? Te leaga ceva de tara?
- Chiar vreau sa ajung in Romania in acest an. Am doua matusi in Romania si vreau sa merg sa le vad impreuna cu mama, care este un suporter de baza alaturi de mine la toate marile turnee la care particip. Sper ca va fi si fratele meu cu noi. Vreau sa identific activitati caritabile in care m-as putea implica in Romania si sa dau curs unei legaturi de acest gen.

- Doresti sa transmiti ceva cititorilor ACUM?
- M-as bucura sa vad mai multi romani in turneele internationale. Dintre romanii pe care i-am intalnit multi au parca un simt innascut de a se adapta jocului si cred ca ar putea avea rezultate spectaculoase la campionatele europene si mondiale.

Daniel, iti multumim si speram sa auzim de noi succese ale tale!

Pentru toti cei interesati, o simpla cautare in Google folosind numele lui Daniel va va oferi mult mai multe detalii despre spectaculoasa lui cariera.

Speranţe pentru cei despărţiţi – prezentare de carte

iunie 2nd, 2008

Căsniciile aparent destrămate pot fi salvate. Acesta este mesajul pe care dr. Chapman, un reputat consilier matrimonial, ni-l transmite prin această carte.

Separarea de partener te plasează într-un cadru în care poţi să înveţi să te redescoperi atât pe tine, cât şi pe partenerul tău. Despărţirea nu este neapărat începutul sfârşitului. Ea poate să fie un nou început! Autorul are mai multe sugestii: întâlnirile pe timpul despărţirii, relaţia cu copiii tăi în această perioadă şi modalităţile de a-ţi îmbunătăţi tehnicile de comunicare. De asemenea, este susţinută ideea că despărţirea poate fi uneori o acţiune necesară – chiar o dovadă a iubirii. Această lucrare practică este ideală pentru cei care sunt separaţi de partenerii lor sau intenţionează să se despartă. Despărţirea poate fi urmată de o căsnicie fericită, împlinită. Această carte îţi arată cum.

Dr. Gary Chapman are o bogată activitate în domeniul educaţiei creştine. Este cunoscut în SUA mai ales prin seminariile pe probleme de familie pe care le conduce în întreaga ţară. În activitatea sa de consilier matrimonial, dr. Chapman îndrumă permanent cupluri căsătorite. Este autorul cărţilor de succes Toward a Growing Marriage (Spre o căsnicie înfloritoare), Hope for the Separated (Speranţe pentru cei despărţiţi) şi Building Revolutionships (Cum se construiesc relaţiile interumane). Marele succes îl cunoaşte cu seria The Five Love Languages, editată în numeroase ediţii, inclusiv pe casete audio şi video. Prima carte, cu titlu omonim, din această serie a apărut şi în traducere românească (cu titlul Cele cinci limbaje ale iubirii) la editura Curtea Veche în cursul anului 2001, după care a urmat volumul The Five Love Languages for Children (Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor) realizat împreună cu reputatul psihiatru Ross Campbell, publicat de asemenea de editura Curtea Veche în 2001.

Autor: Gary Chapman

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Cântecul harpistului, Literatura egipteana

iunie 2nd, 2008
Stela of Antef, www.astrodoc.net/andere/antef.htmStela of Antef, www.astrodoc.net/andere/antef.htm

Gravat pe mormântul regelui Antef, care a domnit catre sfârsitul Imperiului de Mijloc în dinastia a XI-a (2160-2000 î.e.n.), Cântecul harpistului exprima în literatura egipteana motive care vor fi reluate în literaturile altor popoare si ale altor epoci: soarta schimbatoare („fortuna labilis“) si „bucura-te de ziua de azi“ („carpe diem“).

Ce bine este de acest om de seama raposat întru dreptate,
Pentru ca soarta trimisa de zei nu-l poate vatama!
Trupuri de oameni pleaca si trec, iar altele ramân
Din vremea stramosilor care au trait mai înainte.
Regii divini(1) care au fost pe vremuri se odihnesc în piramidele lor
Si la fel oamenii de neam mare si slaviti
Înmormântati în piramidelor lor.
Ei si-au cladit case,
Locuintele lor, însa, nu mai sunt.
Ce s-a petrecut oare cu ei?
Am ascultat cuvintele lui Imhotep(2) si vorbele lui Herdedef(3)
Ale caror zicale oamenii le repeta mereu si în tot locul.
Ce s-au facut din casele lor acuma?
Zidurile lor sunt nimicite,
Locuintele lor nu mai exista
Ca si cum n-ar fi fost nicicând,
Nimeni nu se întoarce de acolo
Ca sa ne povesteasca cum o duc ei,
Ca sa ne spuna de ce au nevoie ei,
Ca sa linisteasca inimile noastre.
Pâna când noi însine nu mergem spre locul în care ei s-au dus(4)
Fii bucuros
Ca poti sa-ti lasi inima sa dea uitarii,
Ca oamenii te vor sfinti într-o zi(5).
Da urmare dorintei tale
Atâta vreme cât vei trai,
Asaza mireasma de mir pe capul tau,
Învesmânteaza-te în pânza subtire de in
Si unge-te cu unsorile minunate ale zeilor!
Sporeste mai mult înca placerile pe care le ai
Si nu lasa inima ta sa se slabeasca(6).
Urmeaza dorintei tale si fa-ti bine tie însuti,
Fa cele ce doresti pe lumea aceasta
Si nu-ti rani inima ta,
Pâna când ziua bocetelor va veni peste tine
Caci cel ce are inima linistita(7) nu da ascultare jelirilor lor
Si plânsetele nu izbavesc pe om de Lumea de Dincolo.

Refren
Petrece-ti ziua cu fericire si nu te mâhni!
Ia seama, nimeni nu-si poate lua avutia cu el!
Ia seama, nici unul din oamenii care a plecat dintre noi
Nu poate veni înapoi!
……….

1 Faraonii erau socotiti zei în viata.
2 Arhitect, inginer si medic, vizir al regelui Zoser, vestit prin întelepciunea sa.
3 Fiul faraonului Keops.
4 Se exprima îndoieli despre existenta lumii de dincolo de moarte.
5 Sfintirea omului mort era o ceremonie speciala, care avea loc la înmormântare.
6 Sa nu-ti fie frica.
7 Zeul Osiris, rege peste lumea de apoi.

Urnele au confirmat tripartidismul “toxic” în condiţii de slabă participare la vot

iunie 2nd, 2008
Va fi Sorin Oprescu noul primar al Capitalei?Va fi Sorin Oprescu noul primar al Capitalei?

Alegerile locale desfăşurate duminică au confirmat ceea ce pronosticam înaintea scrutinului: dominaţia scenei politice româneşti de trei partide: Partidul Democrat-Liberal (PD-L), Partidul Social Democrat (PSD) şi Partidul Naţional Liberal (PNL) care şi-au adjudecat trei sferturi dintre voturile exprimate faţă de doar două treimi acum patru ani.

PD-L îşi confirmă întâietatea cucerită la alegerile euro-parlamentare din noiembrie 2007, obţinând 28,9% din totalul voturilor la consilii judeţene şi consiliul municipal Bucureşti, devansând PSD cu aproape 1%, potrivit numărătorii parţiale, PNL înregistrând 18,5% (la PNL am adăugat jumătate din voturile câştigate de alianţa din care mai făceau parte PNŢ şi Forumul Democrat al Germanilor).

Ȋn comparaţie cu acum patru ani, PD-L aproape şi-a dublat scorul, dar obţine un rezultat echivalent cu cel de la euro-parlamentare, deşi de atunci a fuzionat cu PLD-ul lui Theodor Stolojan, care atunci obţinuse aproape 8%.

PSD pierde aproape 5% faţă de localele din 2004, dar câştigă tot atâtea procente faţă de europarlamentare.

PNL dovedeşte că ştirea morţii sale a fost din nou prematură, obţinând practic acelaşi scor ca acum patru ani, dar cu patru procente în plus faţă de europarlamentare.

Ȋn sfârşit, UDMR îşi conservă cele peste 5% cu care ne-a obişnuit, chiar în condiţiile obţinerii de către Partidul Civic Maghiar a unui scor de 1%, dar cele două formaţiuni nu au prezentat candidaţi peste tot, ca la parlamentare.

Niciun alt partid nu depăşeşte 5%, PRM (în special), şi Partidul Conservator confirmând declinul început după parlamentarele din 2004.

Examinând rezultatul noului scrutin de alegere prin vot majoritar uninominal a preşedinţilor de consilii judeţene şi adiţionând scrutinul echivalent de alegere a primarului de Bucureşti, obţinem o ordine similară – PD-L 28,2%, PSD 27%, PNL 19,3%.

PSD a câştigat 16 preşedinţii (40%), PD-L 14 (35%), PNL 5 (12,5%), UDMR 4 (10%) şi Forumul Democrat al Germanilor una (2,5%).

Ȋn doar două judeţe – Harghita şi Constanţa – candidatul câştigător a depăşit 50% din voturi.

E o aproximare foarte largă a scrutinului parlamentar din toamnă şi arată că rezultatul pe ţară al votului majoritar uninominal nu diferă semnificativ de cel proporţional de listă, fiind esenţialmente tot un vot politic, direcţionat către candidaţii celor trei mari partide.

Desigur că participarea mediocră la vot – sub 51% , mai ridicată la ţară, mai redusă la oraşe şi cea mai slabă la Bucureşti (31%), favorizează PSD şi atenuează rezultatul altfel slab al principalului partid de opoziţie.

Un astfel de rezultat repetat la parlamentarele din toamnă ar reproduce actuala situaţie politică a triunghiului “toxic” PD-L – PSD – PNL, în care poziţionarea faţă de preşedintele Traian Băsescu contează mai mult decât presupusele afinităţi ideologice.

Ȋn privinţa alegerii primarilor, ar fi de remarcat situaţia inedită de la Bucureşti, unde disidentul din PSD Sorin Oprescu are şanse să-l întreacă în turul doi pe Vasile Blaga, un fidel al preşedintelui Băsescu.

Ȋn sfârşit e de menţionat realegerea triumfală a primarilor la Cluj, Constanţa, Timişoara, Sibiu, precum şi în sectoarele 2 şi 3 din Capitală.

pliant

mai 31st, 2008

fum de tămâie…

cucul iscodeşte în drumul caravanelor
arderi de tot,
puse pe altarele timpului

smoala curge din ugerele pământului-
turnul-
între obezile apusului,
se clatină.

ploaia
dijmuieşte
plânsul

***aoleu, ce ploaie vine de la Cluj!***

arcul Săgetătorului
întors spre
tufele de levănţică-purifică
presimţirile.

ulcica Vărsătorului-
scuturată
între mirări, care gonesc spre veşnicie
şi
rânjetul înfometat al liliecilor,
răstoarnă coşmarurile într-un crepuscul.

prin voi, efemeride
slăbiciunile,
gâlgâiturile,
târâiturile vieţii
devin
transparente.

***cine iubeste şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă***

până şi
sarea miroase a cozonaci…

patruzeci de cununi de lumină
în suflarea limpede a brizei.

plesnet de bici-
prin iarba de mare,
meduzele întind praştia.
surferii îmblânzesc albăstrele scorpii.

drum-
pietruit de corul de îngeri,
în amonte…

cascade de râsete copilăreşti
închid
în
cercuri concentrice
vârstă adolescenţei.

***nu-mi pare rău că trăiesc, doar că îmbătrânesc.***

laptele mării
a început să mărească paşii orelor
pe nisipul fierbinte;

veghe
pe şoldul drept al răsăritului-
femeia
şi-a înscris rotunjimile
în roată cu opt braţe.
din centru
măsoară pătrunderile
sub un unghi de patruzeci şi cinci de grade.

***lume, lume nu mă mai satur de tine***

Caesars Palace

mai 31st, 2008

În casa aceasta nu se mai poate trăi.
Este prea cald; insuportabil.
Sălbatic, soarele îşi revarsă otrava fierbinte
Peste acoperişul din hârtie gudronată.
Miroase a smoală, a draci convertiţi.
În aşteptarea ploilor
Am curăţat burlanele de jur-împrejur.
Am scos frunzele şi fantomele
Aciuate într-o simbioză bizară.
Spectre coborâte din lună
Profitau fără pic de ruşine.
Abia după miezul nopţii ajunge,
Obosită ca o iapă alergată la deal,
Briza dinspre munţii golaşi.
Nu se mai poate trăi
În palatul cezarilor.

Dan David, Los Angeles, Martie-08-2007.

DARUIRE

mai 31st, 2008

DARUIRE

Iti simt
si-ti sorb iubirea,
din albastrul intens
al ochilor senini!

Iti simt tot dorul,
prin buzele-ti fierbinti
ce-mi sorb iubirea,
cea plina de dorinti!

Iti vad toata mandria,
prin mainile
ce scot frumosul
din trunchiuri de copaci.

Iti simt toata iubirea
cand,
stavila si scut
in calea raului din viata,
tu, mi-ai facut!

Esti mandru,
ca un munte,
sensibil ca un zeu
imi daruiesti iubirea,
ca un Dumnezeu!

Iti daruiesc iubire,
si trupul meu,
e-al tau,
pastreaza-le
ca pe-o comoara scumpa,
te vor iubi mereu!

RODICA CERNEA
GALATI
14.09.2007

Miros de gaz

mai 31st, 2008

Autobuzul, hodorogit şi murdar, trecea într-o dimineaţă mohorâtă pe o stradă dintr-un cartier sărac, care ducea în afara oraşului, către o comună învecinată.
La un moment dat şoferul a oprit brusc între staţii şi s-a ridicat de la locul său, vizibil iritat. A ieşit pe culoar şi, cu o mutră acră, adulmecând în aer, a început să cerceteze cu privirea în dreapta şi-n stânga, călători şi bagaje, îndreptându-se pas cu pas către fundul autobuzului.
— Miroase a butelie! a spus pe un ton răstit. Cine s-a urcat cu butelia să poftească afară imediat! S-aude? Nu-i voie cu butelie în autobuz!
Nu i-a răspuns nimeni. Înăuntru stăruia într-adevăr un miros destul de puternic de gaz lichefiat. Când a ajuns în fund, un bărbat într-o salopetă cenuşie, care şedea pe un scaun undeva pe la mijlocul autobuzului, s-a întors către el şi a spus:
— Nu-i nicio butelie, dom’le şofer. Hainele mele miros. Lucrez la staţia de încărcare gaz lichefiat. Am lucrat în schimbul trei. Salopeta mi s-a îmbibat cu gaz lichefiat, asta-i tot. Nu-i nicio butelie în autobuz!
În fundul culoarului, şoferul s-a oprit pentru câteva clipe din scotocit şi l-a privit neîncrezător pe bărbatul în salopetă cenuşie. Apoi a făcut cale întoarsă pe culoar cercetând cu şi mai multă atenţie, aplecat din mijloc, pe sub fiecare scaun, pe după fiecare sac peticit aşezat între scaune, neîncetând să adulmece în aer.
— Nu e, dom’le, nicio butelie, a spus din nou lucrătorul în salopetă cenuşie când şoferul a ajuns în dreptul lui. Uite-te şi dumneata! Hainele mele miros! Nu-i nicio butelie.
Şoferul l-a fixat cu privirea, preţ de o clipă sau două, la fel de neîncrezător, fără să scoată o vorbă, continuând apoi să cerceteze peste tot şi să adulmece aerul.
Ajuns la locul său, a aruncat o ultimă privire încruntată în urmă, către toţi călătorii şi s-a aşezat neîmpăcat la volan.
Autobuzul şi-a continuat cursa în dimineaţa mohorâtă, străbătând cartierul unde toţi locuitorii erau săraci, murdari şi obosiţi şi cei mai mulţi dintre ei lucrau în schimbul trei.

PD-L, PNL, PSD – triunghiul toxic

mai 30th, 2008
Dimensiunea pancartelor electorale atinge uneori dimensiuni monstruoaseDimensiunea pancartelor electorale atinge uneori dimensiuni monstruoase

Ce diferenţă face trecerea a numai patru ani!

Ȋn iunie 2004, proaspăt formata Alianţă Dreptate şi Adevăr PNL-PD, îşi testa cu succes viabilitatea în alegerile locale împotriva PSD, aflat acum la guvernare.

Modelul de succes al alianţei “portocalii” a fost cel mai bine evidenţiat la Bucureşti, unde Traian Băsescu a fost ales primar general din primul tur, pulverizându-l pe candidatul PSD, Mircea Geoană, iar lista PNL-PD a câştigat majoritatea absolută în Consiliul Municipal.

Avea să fie o platformă pentru succesul din toamna acelui an al lui Traian Băsescu la prezidenţiale şi impunerea alianţei DA la guvernare.

Ce a urmat, se ştie – Alianţa DA s-a sfărâmat, iar azi efectele se văd din plin pe străzile capitalei, unde se poartă o luptă propagandistică, pe alocuri indecentă, între candidatul Partidului Democrat-Liberal (PD-L), fostul ministru de interne, Vasile Blaga, şi cel al PNL, ministrul transporturilor şi fost vice-primar, Ludovic Orban.

Cei doi candidaţi domină spaţiul public prin numărul şi dimensiunea materialelor publicitare.

Panouri şi pancarte care uneori acoperă întreaga faţadă a unui bloc de opt etaje îţi agresează pur şi simplu privirea.

Nici la Londra, cel mai mare oraş al Uniunii Europene cu 7,5 milioane de locuitori şi 5,5 milioane de alegători înscrişi pe listele electorale, nu am văzut în timpul campaniei electorale pentru alegerea primarului şi a Adunării Londrei astfel de afişe de dimensiuni aberante.

Pe lângă aceste materiale de dimensiuni gigantice, voluntarii distribuie cetăţenilor pliante şi broşuri cu programele candidaţilor, care nimeresc direct la coş sau pe pavaj, agravând starea de murdărie a Capitalei.

PSD – divizat

Dar dacă PNL şi PD sunt la cuţite, nici PSD nu pare capabil să profite, aşa cum s-a întâmplat în 2000, în momentul destrămării Convenţiei Democrate.

Ȋn Capitală, unde PSD (sau predecesorii săi FSN şi PDSR) n-a reuşit niciodată să câştige primăria, candidatul principalului partid de opoziţie, senatorul Cristian Diaconescu, fost ministru al justiţiei, un politician cu o imagine bună, dar total lipsit de carismă, se străduie să convingă electoratul că el chiar reprezintă PSD.

Impus de liderul partidului, Mircea Geoană, Cristian Diaconescu trebuie să facă faţă concurenţei din partea disidentului Sorin Oprescu, senator şi veşnic candidat perdant la primărie sau la şefia partidului.

Preşedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, şi fidelii săi din partid aproape că nu-şi ascund simpatia faţă de Sorin Oprescu.

Ȋn aceste condiţii, rezultatul alegerilor din Capitală este incert.

Ca “moştenitor” al actualului primar, Adriean Videanu şi bucurându-se de sprijinul preşedintelui Traian Băsescu, candidatul PD-L Vasile Blaga ar trebui să fie favorit, dar prezenţa PNL-ului în cursă complică datele problemei.

Ȋn plus, alegerile pentru Consiliul Municipal se anunţă extreme de competitive, prefigurându-se, ca pentru întreaga ţară un “triunghi toxic” – PD-L – PNL – PSD – prefigurat de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European din noiembrie, trei partide în adversitate două câte două (în pofida aparentei complicităţi PNL – PSD) care riscă să reproducă la nivel local aberantul şi unicul aranjament de putere de la nivel central de acest fel în Uniunea Europeană.

Urnele s-au deschis duminică 1 iunie la ora 7 şi se inchid la ora 21.

Biroul Electoral Central (http://www.beclocale2008.ro) va comunica date privind prezenţa la vot duminică la orele 11.30, 15.30, 18.30 şi 22.30, iar rezultatele vor fi comunicate luni 2 iunie la orele 10, 14, 18 şi 22.

Cei care doresc să pună întrebări sau să facă comentarii despre alegeri, pot posta ecouri sau le pot trimite pe adresa petru.clej@btinternet.com.

Principele Radu s-a intalnit cu romanii din Spania

mai 30th, 2008
Principele Radu cu reprezentanti ai romanilor la primaria din AlicantePrincipele Radu cu reprezentanti ai romanilor la primaria din Alicante

Am primit acest comunicat de la Biroul Reprezentantului Special al Guvernului Romaniei, Principele Radu.

In perioada 25-30 mai 2008, in cadrul Initiativei „Europa Regiunilor”, destinat intaririi relatiilor dintre comunitatile romanesti si comunitati europene similare, Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei, Reprezentant Special al Guvernului, a efectuat o vizita oficiala in Regatul Spaniei, in comunitatile Aragon si Valencia. Principele Radu a vizitat orasele Zaragosa, Valencia, Alicante, Gandia si Castellon de la Plana, din cadrul provinciilor Zaragosa, Valencia, Alicante si Castellon.

La Academia Militara din Zaragosa, ASR Principele Radu al Romaniei, colonel in Armata Romana, a fost primit de conducerea acestei institutii de invatamant, in frunte cu generalul Jose-Antonio Alvarez Jimenez, comandantul academiei. Dupa o scurta prezentare a principalelor momente istorice ale Academiei si a facilitatilor oferite, Principele Radu, insotit de conducerea scolii, a vizitat salile de curs, laboratoarele si baza sportiva.

In continuarea vizitei la Zaragosa, Principele Radu a vizitat Palatul Aljaferia, cel mai important muzeu al Comunitatii de Aragon si, in acelasi timp, sediul Parlamentului Comunitatii.

Alteta Sa Regala s-a intalnit cu peste 100 de reprezentanti ai comunitatii romanesti din provincia Zaragosa, carora le-a multumit pentru curajul lor si pentru faptul ca fac cinste Romaniei pe meleaguri straine. Principele Radu a purtat un dialog deschis cu romanii din sala si s-a declarat in favoarea parteneriatelor dintre Spania si Romania, in special in vederea accesarii fondurilor structurale.

La Valencia, Principele Radu s-a intalnit cu doamna Mar Casanova, Directoarea Generala a Institutului Valensian de Exporturi. Doamna Mar Casanova i-a prezentat Principelui Radu proiectele pe care le desfasoara, mentionand totodata faptul ca ultimul birou IVEX a fost deschis de curand la Bucuresti. La randul sau, Principele Radu s-a aratat impresionat de activitatea acestei institutii si a declarat ca va propune Guvernului Romaniei crearea acestui tip de institutii in toate cele 8 regiuni de dezvoltare a Romaniei. Totodata, Principele Radu a invitat conducerea IVEX sa viziteze Palatul Elisabeta, in cursul lunii iunie, pentru continuarea dialogului inceput si pentru identificarea celor mai bune solutii de colaborare, in special pentru atragerea fondurilor stucturale.

In continuarea vizitei, la sediul Camerei de Comert, Reprezentantul Special al Guvernului Romaniei s-a intalnit cu domnul Arturo Virosque Ruiz, presedintele Camerei de Comert din regiunea Valencia. Principele Radu si domnul Ruiz au vorbit despre colaborarea deja existenta dintre Valencia si anumite regiuni din Romania, precum si despre proiectele viitoare ale Camerei de Comert din Valecia in relatia cu regiunile din Romania. Alteta Sa Regala le-a propus celor prezenti sa ia in considerare posibilitatea investitiilor in bazele balneo-climaterice din Romania. Totodata, Principele Radu i-a invitat pe cei prezenti la Palatul Elisabeta in cursul lunii decembrie, pentru continuarea dialogului.

Principele Radu s-a intalnit cu presedintele Autoritatii Portuare din Valencia, domnul Rafael Aznar. In cadrul discutiilor s-a incercat identificarea solutiilor de colaborare pe termen mediu si lung dintre Autoritatea Portuara din Valencia si autoritatile similare din Romania. Principele Radu i-a propus domnului Aznar ca, prin intermediul fondurilor europene, Autoritatea Portuara din Valencia sa se implice in reabilitarea porturilor din Romania.

Reprezentantul Special al Guvernului Romaniei s-a intalnit cu domnul Rafael Blasco Castany, consilierul pentru imigratie al Comunitatii Valensiene. La intalnire au participat ES doamna Maria Ligor, Ambasadorul Romaniei in Spania si domnul Liviu Popa, consulul Romaniei la Castellon. Principele Radu a multumit autoritatilor spaniole pentru felul in care sunt tratati cetatenii romani si a invitat oamenii de afaceri spanioli sa investeasca in Romania si sa dezvolte proiecte economice, sociale si culturale prin intermediul fondurilor europene. La randul sau, domnul Rafael Blasco Castany a tinut sa exprime recunostinta guvernului spaniol pentru comunitatea de romani, cu ajutorul careia Spania a atins un nivel de dezvoltare economica fara precedent.

Tot in Valencia, Principele Radu a avut o intalnire emotionanta cu reprezentantii comunitatilor de romani din provicia valensiana. Principele Radu le-a prezentat romanilor din Valencia proiectele Biroului Reprezentantului Special al Guvernului, printre care Initiativa « Europa Regiunilor » si Proiectul « Orasele Romaniei ». De asemenea, Principele Radu a tinut sa le multumeasca pentru curajul lor si sa-i incurajeze in tot ceea ce fac pentru buna reprezentare a imaginii Romaniei peste hotare.

La Universitatea din Alicante, Principele Radu s-a intalnit cu doamna Begona San Miguel, vice-rectorul pe relatii internationale si cooperare. Principele Radu a prezentat pe scurt sistemul de educatie din Romania si s-a interesat de posibilitatile de colaborare dintre Universitatea din Alicante si universitati similare din Romania.

In continuare, Principele Radu s-a intalnit cu studentii romani si cu cei spanioli care studiaza in limba romana la Universitatea din Alicante. Principelui Radu i-a fost prezentat proiectul Trautorom, un software care traduce automat texte si chiar pagini web din limba romana in limba spaniola. Colectivul de profesori si studenti romani, coordonati de doamna Conf. Univ. Dr. Catalina Iliescu doreste sa realizeze in curand si varianta spaniola-romana a acestui software.

La primaria orasului Alicante, Principele Radu a fost primit de doamna Sonia Castedo, prim-viceprimar al orasului. Dupa vizitarea cladirii monumentale a primariei din Alicante, Principele Radu si doamna Sonia Castedo au vorbit despre posibilitatile concrete de colaborare dintre orasul Alicante si un oras sau mai multe din Romania, de dimensiuni similare.

La sediul primariei orasului Gandia, Reprezentantul Special al Guvernului Romaniei s-a intalnit cu domnul primar Jose Manuel Orengo Pastor si cu reprezentanti ai departamentelor de promovare economica europeana si de cultura. Principele Radu a propus realizarea unei initiative trilaterale pentru accesarea fondurilor europene, intre orasele Gandia, Focsani si Plevna (Bulgaria), pentru realizarea unor centre cultural-sportive de mari dimensiuni in toate cele trei orase. De asemenea, Principele Radu l-a invitat pe primarul din Gandia la Palatul Elisabeta, in toamna acestui an, pentru a continua discutiile in prezenta primarilor din Focsani si Plevna.

Dupa intalnirea de la Primarie, insotit de domnul primar, Principele Radu a vizitat centrul vechi al orasului Gandia, Palatul Borgia, Casa de Cultura si Biblioteca Centrala Municipala. In cadrul bibliotecii exista o sectie de carte in limba romana care are in prezent cateva sute de carti in limba romana.

Tot in orasul Gandia, la sediul Parohiei romanesti, Principele Radu s-a intalnit cu reprezentanti ai comunitatii de romani. Dupa o scurta slujba, oficiata de parintele Emanuel Pop, Principele Radu a vizionat un program artistic prezentat de copiii romani din orasul Gandia.

In orasul Castellon, Principele Radu, insotit de domnul consul Liviu Popa, s-a intalnit cu subdelegatul guvernului din Castellon de la Plana, domnul Antonio Lorenzo Gorriz. In cadrul intalnirii, Principele Radu a declarat ca vizita in regiunile Spaniei, din cadrul proiectului « Europa Regiunilor », este dedicata in primul rand incercarii de a crea punti de legatura intre aceste regiuni si comunitati similare din Romania. La randul sau, domnul Gorriz s-a declarat in favoarea colaborarii pe termen mediu si lung cu Romania, in special in domeniul economic si in cel socio-cultural.

In continuare, Principele Radu a vizitat Biserica Sfantul Nicolae din Castellon, unde s-a intalnit cu parintele paroh si cu cativa membri ai comunitatii romanesti. Principelui Radu i-a fost prezentat proiectul de constructie a unei noi biserici ortodoxe pentru comunitatea de romani din Castellon.

Principele Radu a vizitat redactia ziarului Adevarul din Castellon, care realizeaza zilnic o pagina despre comunitatea de romani din Spania.

In incheierea vizitei in Castellon, Alteta Sa Regala s-a intalnit cu reprezentantii asociatiilor de romani din oras. Principele Radu le-a vorbit celor prezenti despre initiativa « Europa Regiunilor » si despre proiectul « Orasele Romaniei », prin intermediul carora Casa Regala a Romaniei si Biroul Reprezentantului Special al Guvernului se implica activ in crearea puntilor de legatura si relatiilor institutionale pentru comunitatile romanesti din tara si din afara ei.

Femei din Moldova se rătăcesc pe Muntele Athos

mai 27th, 2008

Patru femei din Republica Moldova au încălcat în mod neintenţionat o interdicţie în vigoare din anul 1060 atunci când au fost debarcate în peninsula monastică Muntele Athos, din Grecia.

Ele au declarat poliţiei că s-au îmbarcat în Turcia, plătind 6300 de dolari SUA unor traficanţi de persoane din Ucraina, dar nu şi-au data seama că încalcă legea grecească.

Femeile nu au voie pe Muntele Athos, unde se află 20 de mănăstiri şi este considerat un sanctuar creştin ortodox.

Poliţia a reţinut femeile care, potrivit unui poliţist, au fost “iertate” de călugări.

Cele patru femei, în vârstă de 27 până la 32 de ani şi un bărbat tot din Moldova, de 41 de ani, au fost descoperite de călugări la sfârşitul săptămânii.

Potrivit legii din Grecia încălcarea interdicţiei se pedepseşte cu închisoarea, dar iertarea călugărilor le-a scutit pe femei de trimitere în judecată, mai ales că ele au afirmat că nu aveau de unde şti unde vor debarca.

Femeile şi chiar femelele multor animale domestice nu au voie pe Muntele Athos din 1060, când Ȋmpăratul Bizantin Constantin Monomahos a emis un decret în acest sens.

Les notres comme les sapins

mai 27th, 2008
Beyond BlueBeyond Blue

Azi m-am intors de la N. unde am ajuns si pe la School of Medicine. Trebuie sa iti spun ca studentii din anii mari de aici trebuie sa faca un stagiu intr-un spital din strainatate si la venire trebuie sa prezinte ce au invatat de obicei intr-o expozitie de afise. Am vazut (din nefericire nu numai eu) afisul in culori al unei studente din anul IV de la scoala de mai sus care si-a facut stagiul la spitalul vostru. Se numeste YVETTE POPESCU. Practic v-a facut de două parale …a scris in afis ca Romania abia a iesit din comunism, ca medicii de la voi primesc mita (BRIBES) si ca nu este indicat sa te duci acolo daca nu stii romaneste. Practic cu alte cuvinte, ea a fost o eroina care a incercat sa invete chirurigie la voi….Erau si citeva poze. Un chirurg (nas drept acvilin si ochelari) care era inconjurat de singe pe masa de operatie si o anestezista cu parul despletit intr-o pozitie de circiuma dupa principiile anglo-saxone. (Dr C…nu am reusit sa ii vad numele..). Mi-a crapat obrazul de rusine ca ROMAN pt ca mai era si alta lume linga mine cu care de fapt eram acolo. Practic Romania a fost facut cu ou si cu otet!!!

Acum ce propun eu. Probabil ca tipa a luat de la voi o caracterizare. Vezi cu cine a lucrat si cine i-a dat OK ca a terminat stagiul acolo si dati urgent o negatie. Pot sa iti dau numele de fax al facultatii sau chiar pot sa sun eu decanatul daca voi imi dati voie si spun ca de fapt ea nu a facut nimic sau ce credeti voi ca merita sa spun. Efectiv tipa asta nu merita altceva……

In viitor vedeti pe cine primiti acolo….Eventual le puteti percepe o taxa ca oriunde in lume. Poate aranjam si chestia asta cind ne vedem.

Stiu ca esti ocupat dar ar merita sa faci ceva in acest sens……..

Astept vesti!

Kalahari- colaj cu Luminita Petcu

mai 27th, 2008

Ma gindeam sa cobor
pe spirala asta albastra
a intimplarilor mele
misterioasa si cu ochii lungi
pret de o zi
sa-ti numar degetele
cu care atingi cerul
cind ma stringi in brate
si tacerile tale
strivind sinii mei calzi
ca un cutremur mov
ramas de-o viata in asteptare
ma inclin migratoare
in ovalul tau rabdator
ca venus senina
sa te blestem
din dragoste

****

dar frumos mai scrii tu ovala, discreta , printesa de Kalahari calare pe camila noptilor mele ce ma duci de capastru prin muntele Atlas, vara , aurora, seara , prin camp vargat cu mirodenii si focuri raspandite, ruguri ruguri strig si tu pui de cafea, ma bicui ,ma pansezi, imi pui praf de scoica pe trup ravasit cu epitete si vanturi gordiene, ah imaginata asta care nu-mi da pace ,cu care te duc in iatacuri deprivate, biciuind fantomele sufletului, in insula lui ulisse roasa de canibali cu priviri intelectuale, toti trecuti prin universitati, ucigasi cu vorbe bine talcuite, pudrate, parfumate rochite mov si jupon francez pe care ti-l cumparam de ziua ta ca sa capat un sarut tzoc tzoc si apoi ne tranteam pe canapeaua cu arcuri rupte, ne smulgeam verbele, ne controlam gerunziile carunte si parul scurt din traista cu metafore, ahhh cum te iubeam si nu stiai, erai prea tanara pentru mine, imi puneai briciul pe jugulara asteptand cutremurul, sinapsa carliontilor tai ma innebunea, dar nu ma simteai de fel, doar te ridicai pe varfuri si intrebai: traiesti? traiesti?

Clipele naşterii

mai 27th, 2008

Ochii mi se închid de la sine.
Un nor cenuşiu îmi apasă tâmplele.
Bătrânul cărunt ca un gând îmi sărută pleoapele
Să uit de mine, să urc din somn.
Porţile grele se deschid huruind.
Semn pentru mine.
Cale întoarsă nu mai există.
Din spatele ferestrelor mă privesc miraţi ochi răi,
Braţe care mă împing.
Îmi aşez rucsacul pe marginea şanţului.
Capul îmi atârnă greu ca o piatră de râu
Peste care apa alunecă mincinoasă.
Ochii mi se închid de la sine.
Uit de mine şi cobor într-un vârtej
Pe frânghia alunecoasă.
Dar râul acesta este din sânge!
Pietrele acestea sunt oase!
De undeva de departe se strecoară
Un fir de lumină purpurie.
Frânghia speranţelor mele se frânge
Ca un sughiţ profund.
Ca o pasăre spânzurată.
Semn că pentru mine nu mai există cale întoarsă.

Dan David, Los Angeles, Martie-14-2007.

CLIPA

mai 27th, 2008

CLIPA

Clipa se duce si viata odata cu ea
priveste la soare si spune-i ceva!
Saruta-ma si da-mi te rog o stea
vei fi vesnic pe cer, aproape de ea.

Priveste o floare si ud-o cu lacrima ta
iti va fi recunoscatoare ca si inima mea.
Urca o creasta de munte si fii pionier
joaca-te cu norii, zburda liber spre cer.

Iubirea-i fierbinte, te poti arde candva,
plimba-te prin ploaie si racorestete cu ea!
Sub clarul de luna, argint si cristal
priveste-ma-n ochii mei mari de opal!

Ia-ma de mana, du-ma in inima ta
ne vom iubi si fericiti vom dansa.
Gratioase si frumoase flori cand daruieti
simti cu adevarat ca iubesti si traiesti!

Prietenii primeste-i adanc in sufletul tau
vei fi cu adevarat bagat, tot mereu!
Saruta frumos si trist obraz de copil
se va insenina, va zambi, va fi tare docil!

Admira diafanul fluture in zbor
nu fi prin viata doar un calator.
Vibreaza, traieste un cant solitar
viata-i frumoasa, uita de amar!

Citeste o poezie, scrie si tu ceva
iti va alunga tristetea poate candva.
Iubeste, viseaza, timpul e tare scurt,
viata-i frumoasa si nu dureaza mult!

RODICA CERNEA
GALATI
27.08.2007

Am întâlnit ţigani politicoşi

mai 26th, 2008

Nici nu m-am oprit bine în faţa şirului de scaune ocupate din metrou, dând să mă apuc de bară, că un tânăr s-a ridicat prompt, plin de deferenţă, să-mi cedeze locul său. Şezuse lângă prietena sa şi amândoi m-au privit cu simpatie. I-am mulţumit tânărului şi m-am aşezat. În următoarele minute, în timp ce metroul mă ducea către casă, mi-am concentrat atenţia asupra lui. Un tânăr înalt, zvelt, nu mai mult de 24 de ani, îmbrăcat simplu, curat şi discret: un tricou alb, pantaloni gri, pantofi sport, albi de asemenea şi perfect curaţi; o mapă, pe care i-a lăsat-o prieteni sale, rămasă aşezată lângă mine, în clipa când s-a ridicat să-mi cedeze locul. L-am văzut discutând cu aceasta cu o voce atât de coborâtă încât nici nu auzeam ce îşi spun. Trăsături inconfundabile ale feţelor, ten întunecat: erau ţigani amândoi.
Pe tricoul tânărului am observat, fără să desluşesc şi detaliile, o inscripţie de culoare verde deasupra buzunarului de la piept, poate ecologistă, la fel de discretă ca şi întreaga sa ţinută. Primul impuls a fost să-l întreb pe tânăr din ce organizaţie neguvernamentală face parte. Sau unde a fost şcolit. Sau cine i-au fost profesorii. Sau dirigintele. Căci gestul său mi se părea ireal într-o ţară cotropită de mitocănie. M-am abţinut însă, de teamă să nu par excesiv, să nu-l jignesc. Să nu-i jignesc.
Întâmplarea a făcut ca după o staţie sau două să coboare multă lume şi locurile din jurul meu să se elibereze. M-am mutat un scaun mai într-o parte şi l-am invitat c-un gest pe tânăr să-şi reia locul de lângă prietena sa. Ceea ce a şi făcut, nu înainte să schimbăm între noi zâmbete de simpatie.
De cealaltă parte a mea s-a aşezat un alt ţigan, vârstnic de astă dată, îmbrăcat într-un costum cu dunguliţe albe, vechi dar curat, cu cravată şi pălărie, care îşi tot ştergea cu batista fruntea năduşită. M-a întrebat unde trebuie să schimbe metroul ca să ajungă la staţia Eroii Revoluţiei. S-a bucurat să afle că nu era necesară nici o schimbare. Trenul aproape se golise. Ţiganul vârstnic a urmărit cu privirea cum se deschideau şi se închideau, ca unse, uşile glisante ale trenului, după care s-a întors spre mine şi a spus râzând: — Da’ uşile astea nu se strică niciodată? I-am răspuns că toate se strică pe lumea asta, inclusiv uşile metroului, dar că personalul de la întreţinere se îngrijeşte probabil de ele. Ţiganul vârstnic a râs şi n-a mai adăugat nimic.
Ajuns în acest punct cu lectura, un militant pentru drepturile minorităţilor, foarte politically correct, ar spune că prin însuşi faptul de a fi menţionat etnia acelor persoane din metrou am şi comis un act de discriminare etnică. Cu atât mai mult cu cât impoliteţea a cărei absenţă m-a impresionat la tânărul ţigan este proprie majorităţii tinerilor care trăiesc în România. Cu atât mai mult cu cât nu este neobişnuit să ai un schimb de cuvinte, în metrou, în deplină normalitate, cu un minoritar ţigan, vârstnic sau nu.
Perfect de acord. Dar atunci de ce întâlnirea fulgurantă cu cei trei din metrou simt că mi-a înfrumuseţat ziua? De ce persistă şi acum când scriu bucuria acelui infim contact cu cei trei ţigani din metrou? Cât timp oare?

Milesimul Festivalului de film de la Cannes – heteroclit şi cu un palmares surprinzător

mai 26th, 2008
Laurent Cantet  (Palme d'Or), în mijlocu tinetilor actori amatoriLaurent Cantet (Palme d’Or), în mijlocu tinetilor actori amatori

Este incontestabil că Festivalul filmului de la Cannes se înscrie printre cele mai importante ale genului, unde parafa „control de calitate” constituie o referinţă. Faptul că, de şapte ani încoace, Hollywood-ul utilizează răsunetul de pe Croisette, în promovarea ultimelor producţii, denotă seriosul acestei instituţii verificată de timp. Contrar Hollywudului, Cannes este internaţional sub toate aspectele. Thyerry Frémaux, cunoscutul selecţioner declara: „Anul trecut am fost în România, acum gândesc să mă concentrez mai mult asupra Rusiei şi Indiei; cinematograful indian nu-i suficient de reprezentat la Cannes. Sunt totuşi fericit de a fi invitat Devdas (n.r.:film indian realizat de Sanjai Leela Bhansali)”

La sfârşitul celei de-a 61-a ediţii, aşteptarea apăsătoare a palmaresului, a provocat aceleaşi emoţii juvenile, lăsând pronosticurile cele mai hazardate să bată plinul. Ca în fiecare an, numărul cusurgiilor ireductibili rămâne constant, adică non-neglijabil, evocându-se subiectivitatea juriului şi, în particular a preşedintelui, de data aceasta actorul-realizator Sean Penn. Eu găsesc expresia un pic pleonastică, deoarece subiectivitatea este omenească, iar obiectivitatea ar trebui lăsata pe seama divinităţii.

Cum poţi să aspiri la obiectivitate când declari, fără nici o sfiiciune, că Harrison Ford şi Cate Blanchett, protagoniştii Indianaei Jones… sunt „actori de mâna doua” şi „câini de atac ai CIA-ului”?.

Cine-a spus?

Fireşte că astfel de aberaţii nu pot ieşi decât din gurile nostalgicilor comunismului, pretinzând că filmul ar denigra fostul URSS. Probabil aceeaşi care, anul trecut, criticau filmul lui Mungiu, invocând imoralitatea avortului şi impactul lui asupra tineretului.

În pofida acestora, tema tratată de laureatul anului 2007 a permis personalului medical din stabilimentele şcolare franceze să abordeze, cu mai multă seninătate, în faţa elevilor, problema delicată a avortului.

Trebuie însă convenit că desenarea lui Sean Penn ca Preşedinte de juriu, a profilat anul acesta o opţiune socialo-politică. Nu-i nici un secret că Preşedintele Penn e un cineast angajat care a nutrit întotdeauna o afecţiune aparte pentru ideile de stânga şi care-i are ca eroi pe dictatorii latino-americani Fidel Castro şi Hugo Chavez.

Ba mai mult, se spune că prietenia cu Michael Moore, ar fi întemeiată pe o coaliţie anti-Bush. De altminteri, declaraţiile lui, atestă, indirect, tendinţa umanist-socialistă şi decizia de a acorda „La Palme d’Or” unui cineast „foarte conştient de umanitate”, garantând că juriul „va evita mondenităţile…”, „A percepe indelebilul – afirmă cineastul – rămâne cea mai bună manieră de a fi onest”.

N-aş vrea să mă las surprins şi de „indelebil”, dar mă întreb dacă se poate atribui termenul înainte ca timpul s-o confirme?

Acum trei luni, la Festivalul de la Berlin, o parte din filmele prezentate au fost judecate drept „slăbuţe”, ceea ce ar presupune că anul 2008, nu-i tocmai fast cinematografiei mondiale. Chiar dacă selecţia s-a dovedit uneori mai puţin inspirată pentru Cannes 2008, din cauza volumului producţiilor, nu se justifică cu nimic ipoteza de mai sus. Nu în toate cazurile cantitatea este incompatibilă cu calitatea.

Absent în 2007 şi în penurie de câţiva ani, cinematograful italian, pentru care românii manifestă un interes particular, a lovit tare cu „Gomorra”. O producţie a realizatorului Matteo Garrone inspirată din fapte reale relatate de jurnalistul Roberto Savione. Filmul dezvăluie, cu un aplomb rar, cangrena produsă de mafia societăţii italiene. Pentru ca restul lumii să nu audă de acest adevăr în propria ţară, aş fi dorit intens ca exclamaţiile de bravo din sală să-i servească lui Roberto Savione de vestă contra glonţ. El, care şi-a pus viaţă în primejdie la 28 de ani, pentru a denunţa „cancerul” ameninţător al „caracatiţei”.

Un al doilea film italian, „Il Divo” de Paolo Sorrentino, se înscrie tot în sensul criticii acerbe la adresa castelor politice dominante în peninsulă.

Campioni ai marketingului, americanii au prezentat cu tobe şi trâmbiţe „Indiana Jones şi regatul craniului de cristal” chiar dacă nu a figurat în competiţia oficială. Carisma lui Harrison Ford, a conferit filmului un succes atât public cât şi, probabil, comercial.

Sistemul publicitar american pare bine gresat, acompanierea mediatică de blockbusters se organizează în jurul junket-ilor (termen împrumutat din vocabularul politic, semnificând mici cadouri oferite electorilor sau politicienilor). În contextul de faţă echivalează cu un voiaj de presă în cursul căruia jurnaliştii vizionează filmul şi se întreţin cu „talentatul”, actor sau realizator.
Graţie celor 4000 de jurnalişti acreditaţi, Cannes poate ocupa spaţii mediatice nelimitate.

După cotidianul „Los Angeles Times”, este imperativ ca Indiana Jones să depăşească bara de 400 de milioane de dolari de reţetă mondială pentru a genera beneficii producătorilor şi realizatorilor.

Un episod tristo-comic s-a produs în timp real când, în momentul proiecţiei celui de al 4-lea episod de aventuri exotice şi într-o clipă de neatenţie a protagonistului Harrison Ford, aparatul lui de foto numeric a făcut picioare…turmentându-i tot anturajul. Ne imaginăm tensiunea provocată de furt, dacă deducem că în cutiuţa de luat imagini se găseau, probabil, clişee personale preţioase .

Prezent aproape la fiecare ediţie, dar nerecompensat până-n prezent, Clint Eastwood a propus juriului „Changeling”(Schimbul), un imens film unde cineastul îşi reia temele predilecte: individul faţă de colectivitate, voinţa de a merge până la capăt, lupta împotriva sistemelor corupte, transmiterea şi urmele lăsate de fiecare, toate înglobate într-un recit de peripeţii şi personaje, de intrigă şi de viziune politică în faţa cărora nu poţi rămâne insensibil. Un film pe care, personal, l-aş situa deasupra celorlalte.

Madona şi Maradona, două vedete planetare au contribuit, în felul lor, la reuşita Festivalului. Mai întâi printr-o prezenţă remarcată, al doilea, prin două documentare mişcătoare: „Bercause we are”, un scurt metraj produs de Madona relatând despre ravagiile produse de sida în Africa şi „Maradona”, opus biografic de Emir Kusturica, unde-i vorba de grandoarea, decadenţa şi resurecţia micului geniu al balonului rotund, Diego Maradona.

Printre cele 22 de filme ale competiţiei oficiale – o parte dintre ele fără o legitimitate veritabilă -„Entre les murs” de Laurent Cantet, este o proiecţie de ultimă oră scăpato criticii. Astfel, la anunţul palmaresului şi la atribuirea supremei recompense, „La Palme d’Or », unui film jumătate documentar, jumătate ficţiune, ne-am reţinut cu greu surprinderea.
În realitate, verdictul corespundea perfect orientării estetice a lui Sean Peen şi, pe cale de consecinţă, juriului.
Reechilibrarea a intervenit odată cu „Marele premiu”, decernat filmului „Gomorra”, meritat cu prisosinţă de Matteo Garrone.
„Premiul special” le-a revenit actriţei Catherine Deneuve şi inegalabilului Clint Eastwood.
„Premiul juriului”, filmului italian „Il Divo”;
Premiul de interpretare feminină, actriţei braziliene Sandra Corveloni, pentru rolul din „Linha de Passe”, iar cel de Interpretare masculină, actorului de origine portoricană Benicio Del Tor, pentru rolul Ernesto Guevara din „Che”.
„Camera de aur” i s-a decernat englezului Steve McQieen, pentru „Hunger”, un film de debut, nu lipsit câtuşi de puţin de calităţi.
România a beneficiat de o „Palme d’Or » pentru scurt metraj ce i-a revenit lui Marian Crişan pentru ”Megatron” a cărei jubilaţie o împărţim din plin.
Decernarea premiilor s-a încheiat cu o destăinuire a lui Sean Penn: „Noi trebuie să facem contrariul „Oscarului”, ca şi când cineva ar mai avea vreo îndoielă…

Sonda Phoenix transmite primele imagini din regiunea polară a planetei Marte

mai 26th, 2008
Una dintre primele imagini de pe Marte publicate de NASAUna dintre primele imagini de pe Marte publicate de NASA

Sonda spaţială Phoenix a trimis primele imagini istorice din regiunea Polului Nord al planetei Marte, zonă ne-explorată până acum.

Phoenix a amartizat în noaptea de 25 spre 26 mai, după o călătorie de 680 de milioane de kilometri, începută pe 4 august 2007.

Sonda, trimisă de agenţia spaţială americană NASA, e echipată cu un braţ robotic care va săpa în căutarea gheţii îngropate în solul marţian şi pentru găsirea de indicii în sprijinul existenţei vieţii pe Marte.

Primele imagini transmise arată o “câmpie arctică”, ne-explorată până acum.

Misiunea sondei Phoenix, care se alimentează cu energie solară, va dura timp de trei luni, câtă vreme soarele nu apune la această latitudine.

Amartizarea e considerată un succes deosebit, dată fiind rata de eşec de 50% pentru sondele trimise în trecut spre planeta roşie.

Detalii pe pagina NASA http://www.nasa.gov/mission_pages/phoenix/main/index.html

“Ţepeş Vodă de trăia, poponari executa” – parada Gayfest şi Marşul “normalităţii”

mai 26th, 2008
Demonstranţii anti-homosexuali nu şi-au ascuns sentimenteleDemonstranţii anti-homosexuali nu şi-au ascuns sentimentele

Sâmbătă 24 mai s-au desfăşurat la Bucureşti marşurile rivale – cel al “normalităţii” şi cel al “minorităţilor sexuale”, fără să se mai înregistreze violenţele de anul trecut.

Iată un scurt jurnal al celor două marşuri trimis de la Bucureşti de Matei Clej.

10.30 Car-park Atheneul Român – Punctul de întâlnire pentru Marşul împotriva homosexualităţii.

Slogane, Pancarte = “România nu e sodoma”, “1 bărbat + 1 bărbat = ‘cuplu’ degenerat”

Copii alergând cu steaguri, evident instruiţi să râdă şi să se joace în mod “copilăresc” pentru imagine.

Marius Militaru – purtător de cuvânt al Jandarmeriei Române Bucureşti – comunică obiectivele: protejarea manifestanţilor dar şi a publicului din proximitate.

Apelează la un comportament civilizat şi la respectarea libertăţii de exprimare, fără violenţă, interesul lor este securitatea tuturor participanţilor.

Vor sa comunice un mesaj de TOLERANŢĂ, iar numărul combinat de jandarmi pentru ambele evenimente – 800 – cam tot atâţia cât numărul însumat de participanţi la ambele marşuri, cu alte cuvinte, demonstrantul (pro sau anti-gay) şi jandarmul.

“România nu-i Sodoma”

11.15 Ȋşi face apariţia preşedintele Formului Creştin “Noua Dreaptă”,Tudor Ionescu, cu faţa sa de copil, şi trece imediat la organizarea demonstranţilor.

Deşi punctul 8 pe fluturaşul promoţional Noua Dreaptă zice “Combaterea manelizării şi americanizării culturii româneşti, concomitent cu afirmarea valorilor perene ale culturii noastre naţionale”, cei mai mulţi dintre tinerii demonstranţi au venit îmbrăcaţi in Converse, Vans, Adio şi şepci în stil “trucker” şi “baseball” care sunt mărci asociate curentului cultural punk/emo american.

Cristian Ciocan, purtătorul de cuvânt al poliţiei apare pe o motocicletă Martin Motors în stil “easy rider”, cu cască de motociclist, geacă de piele, blugi şi pantofi de piele cu botul ascuţit.

Un ziarist glumeţ întreabă: “Nu vă supăraţi, sunteţi în Noua Dreaptă?”

11.54 Ȋncep scandările:

“Nu vrem sa fim un neam de poponari” (o piesă de rezistenţă a folclorului anti-gay)
“România, România, România nu vă vrea”
“România nu-i sodoma”

Puţin mai târziu, un organizator Noua Dreaptă este auzit spunând unor tineri manifestanţi “Mergeţi prin spate, nu vă amestecaţi printre noi”… altul “spune-le să plece”.

Printre aceşti tineri, care nu poartă nicio marcă sau simbol deosebit, apar mai târziu elementele skinhead cu tatuaje neo-naziste.

Nişte pensionari discută aprins…”ce nesmiţire, să-şi facă festivalul Gayfest”… “România se va schimba”.

Scandare – “Ţepeş Vodă de trăia, poponari executa” – noutate faţă de anujl trecut.

Marşul ajunge la poalele Dealului Mitropoliei – locul de finish.

Liderul Noii Drepte, Tudor Ionescu, încheie cu tradiţionalul discurs de atacare a homosexualităţii.

Dintre teme: dreptul de a creşte copii intr-un mediu curat, travestiţi hidoşi, provocarea, jignirea majorităţii 98% creştine, majoritatea decide.

Aici au aparut elementele neo-naziste, şi la scandarea “România nu tolerează poponarii” au adăugat: “…şi ţiganii”.

Dupa discursul lui Tudor Ionescu, mulţimea s-a dispersat şi neo-naziştii s-au retras în oraşul vechi.

Jandarmi vigilenţi

16.30 Bulevardul Unirii colţ cu Nerva Traian, locul de început al marşului minorităţilor sexuale.

Jandarmi – prezenţă masivă.

Jandarmii, faţă de anul trecut, au fost vizibil mai nervoşi şi mai “agresivi” în a reţine coloana marşului în culoarul desemnat, nu am avut voie să intru şi să plec liber din coloană, deşi era clar că aveam aparat foto şi nu făceam parte din “tinerii anti-gay”.

Domnul Cristian Ciocan, în acest moment schimbat în uniformă oficială supraveghează marşul, iar domnul Marius Militaru îşi schimbase cămaşa pentru evenimenetele de după-amiază.

La marş au ieşit nu numai homosexuali, bisexuali şi un număr mai mic de transvestiţi îmbrăcaţi ca pentru bal, dar şi un număr mai mare de simpatizanţi heterosexuali, ieşiţi pentru a arăta solidaritate cu o comunitate care se consideră discriminată.

Lozinci, bannere:

“Sărbătoreşte diversitatea, respectă drepturile.”

“Dragostea trebuie respectată – aparţine drepturilor omului.”

“Fiecare cu normalitatea lui… stop discriminării.”

“Iubirea nu ţine cont de prejudecăţi.”

De-a lungul bulevardului Unirii erau adunaţi mai mulţi curioşi decât persoane ostile, însă erau ţinuţi la marginea drumului de prezenţa jandarmeriei.

Marşul a trecut fără probleme de intersecţia 11 Iunie cu Bulevardul Unirii (fostă “Jambelize”), un punct fierbinte unde la Gayfest 2007 s-a aruncat cu pietre de către tineri din mulţime şi unde jandarmeria a ripostat cu gaze lacrimogene.

Ȋntre acest punct şi Casa Poporului, pe fostul Bulevard Victoria Socialismului (asupra întregului popor) s-au auzit huiduieli şi fluierături din mulţime, dar grupul de tineri pe care i-am recunoscut de la marşul Noii Drepte a fost înconjurat rapid de jandarmi şi dispersat.

18.30 Pe ritmuri de muzică “house”, coloana a continuat înspre staţia Izvor, unde demonstranţii au plecat cu metroul, intrarea în staţie fiind păzită în continuare de forţele de ordine.

Podul Izvor a fost locul unde în 2007 poliţia a arestat zeci de tineri între 18 şi 25 de ani care se manifestau împotriva homosexualilor.

Faţă de anul trecut, evenimentul s-a sfârşit fără violenţă, însă numărul demonstranţilor a fost mai scăzute, şi la Noua Dreaptă, şi la Parada Gayfest.

Corespondenţă din Bucureşti de la Matei Clej

Anul electoral – Prieten de nadejde

mai 26th, 2008

Va salut, dragii mei! Nu fiti sfiosi! Nu mai fiti reticenti fata de mine! Sunt eu, tovarasul vostru de nadejde, Anul Electoral! Eu va sunt cel mai bun prieten, dar nu vreti sa recunoasteti! De ce ma priviti acuzator? De ce nu vreti sa stam de vorba, ca de la om la om? Sunt culpabil de ceva si nu stiu? Stiu ca vreti un vinovat pentru viata… dificila, dar hai sa fim obiectivi, nu sunt eu acela, dimpotriva!

Stimate alegator, recunoaste sincer, nimeni nu-ti aduce mai multe daruri ca mine! Eu iti repar strada inca din primavara, dinainte de alegerile locale! Eu iti fac trotuare noi, din dale elegante, colorate, de poti sa joci sah cu catelul personal! Eu dau startul in instalarea retelelor de apa, gaze, electricitate si canalizare pe ulita ta mocirloasa! Eu iti mesteresc bancutele stricate din parcuri, pe care tu te asezi ca sa ma barfesti ca sunt oportunist, interesat, viclean, escroc! Tot pe mine, care te ajut dezinteresat!

Anul precedent nu ti-a adus nimic! Eu, in schimb, nu mai prididesc de efort sustinut in favoarea ta! In anul care a trecut ai contribuit la buget! Acum, eu iti intorc o parte din substantiala contributie! Mai putin decat vrei, dar mai mult decat ultimii mei 3 frati! Cu ei, capatai un blid de fasole de 2 ori pe an, la zile de mare sarbatoare! Eu te indop weekend de weekend cu mititei si berica, saorma si fasolica, ori chifle si fripturica, ba pe izlaz, ba in parc, ba in piata centrala! Eu iau si de la Putere, si de la Opozitie, ca sa-ti sponsorizez burtica nesatula!

Anul urmator e un zgarcit! Nu-ti va aduce nimic! Nimic bun! Odata cu el vei primi gropi proaspete in asfaltul daruit de mine, ca doar nu te astepti sa reziste mai mult de o iarna! Iti imaginezi cumva ca daca las vreo lucrare in derulare, o va finaliza el? Crezi, in naivitatea ta, ca parcul din capatul strazii poate fi terminat de altcineva in afara de mine? Speri ca podul inceput prin netarmurita mea generozitate va fi dat in folosinta dupa ce ma voi retrage in toamna tarzie? Ti-a trecut prin cap ca daca eu decopertez acoperisul gradinitei din colt, vine anul urmator plin de zel sa-mi continue opera hidroizolanta? Nici gand! Neterminate vor ramane toate, pana cand voi rasari din nou in viata ta, la urmatoarele alegeri!

Dragi oraseni, eu, Anul Electoral, sunt cel mai curat an posibil! Doar eu pun la treaba, zi de zi, firmele de salubritate! Eu va samponez arterele rutiere din cartiere marginase la fel ca pe cele din Centru, din fata Primariei! Ia amintiti-va, alti ani reusesc asa ceva? Sa fim seriosi, abia daca se descurca la cateva sarbatori legale si religioase! Eu si numai eu va golesc tomberoanele in fiecare dimineata, lenesii ceilalti abia daca vin o data pe saptamana! Eu si numai eu aduc cosuri noi de gunoi pe strada ta! Eu si numai eu vopsesc garduri, pomi si fatade! Eu si numai eu inchid transeele deschise de 3 ani incoace de toti prestatorii de servicii, ori sa le zic prestatori de deservicii, ce zici?

Stimate domn taran, cere acum tot ce ai de cerut, ca e singura ta sansa sa si obtii ceva! Cere acum, de la mine, si ti se va da! Un ajutor, un credit la tractor, un pogon mostenire pentru care te judeci de anul trecut, o cismea noua pe ulita centrala…

Pipaie-l acum, sa vezi ca e el in carne si oase, pe omul politic iubit, ca de la anu’ nu-l mai vezi! Admira-i acum cizmele de cauciuc si pieptu-i dezgolit in bataia vantului de stepa, ca dupa ce pui stampiluta, o sa-l vezi numai la teve! Mult iubita gospodina, zambeste-i azi jovialului conducator, singurului pe care l-ai vota daca si cand ar candida, pupaceste-l cat inca ti-l aduc pe tarla, ca pleaca si-ti zice pa!

Mosnegele de cartier, eu iti pun in mana tremuranda sacose cu margarina la cutie, zahar la chil, ulei la litru si racoritoare la limita termenului de valabilitate! Fumatorule, eu te dotez cu elegante brichete innobilate de mici fotografii ale zambitorilor candidatil! Mai intelectualule, eu iti daruiesc pixuri inscriptionate cu siglele partidelor! Copilasi mici si scumpi, de la mine aveti sepcile astea lucios colorate in culorile de partid de la toate partidele!

Si nici macar nu va deranjez prea mult, mai cetatenilor! Sunt un an mic, redus temporal, abia daca rezist vreo 3 trimestre! M-am nascut pe la sfarsitul iernii, odata cu ghioceii, in mare taina, cand se faceau si se desfaceau aliantele tatucilor mei de la Partide! M-am maturizat rapid, pana la alegerile locale voi sti deja ce asteptati de la mine, iar la cele generale iti garantez ca voi ajunge experimentat, dar si bun de scos la pensie! Si nici de ea nu ma voi bucura: nici nu se va asterne praful pe urnele de votare, ca pe sarmanul de mine ma vor ingropa de viu si invingatorii, si invinsii! Iubit inainte de votare, sa vedeti voi cat de incomod voi fi inca de la inchiderea urnelor! Toti vor dori atunci sa tac, sa uit tot ce stiu si sa ma retrag discret din scena inca un mandat! Ma vor condamna, toti in complicitate, sa dispar cu tot cu promisiuni, angajamente, contracte cu alegatorul, aliante de moment, intelegeri transparente ori subterane, programe, planuri de viitor!

Oameni buni, promisiunile si angajamentele nu sunt ale mele! Sunt ale lor, dar le vor ingropa langa mine, odata cu mine, ca sa dispara din memoria voastra, sa nu mai intrebati de ele! Aliantele cu care iti castiga azi increderea, le vor arunca la cos cand se vor vedea votati! Criticile nemiloase la adresa altor partide vor trebui si ele definitiv ingropate, caci nu se stie cu cine cu cine se va face frate ca sa intre la guvernare! Fiti atenti, ca mandatele trec, dar promisiunile raman! Ele isi pastreaza actualitatea, desi nu si prospetimea, din evidentul motiv ca, niciodata si de catre nimeni indeplinite, pot fi repetate campanie de campanie si date mostenire din partid in partid, acum si in veacul vecilor!

Dar sa stiti, mai dragilor, ca Anul Electoral nu piere! Eu nu mor dupa alegeri, eu doar hibernez! Cei care ma vor ingropa in prima zi de dupa alegeri, tot ei ma vor dezgropa in urmatoarea primavara electorala! Trei ani nu sunt o vesnicie, trec cat ai zice „vot”! Asa ca, dragii mei, ne vom reintalni! Pana atunci, pastrati ce va ofer azi in generozitatea-mi, caci, mai dragilor, pana revin printre voi, cu atat ramaneti!

Unirea României cu Republica Moldova – un exerciţiu intelectual?

mai 26th, 2008
Ȋntre Băsescu şi Voronin vremea zâmbetelor a trecutȊntre Băsescu şi Voronin vremea zâmbetelor a trecut

Ce şanse de Unire între România şi Republica Moldova mai sunt?

O astfel de întrebare revine adesea, ca un reflex pavlovian, pe buzele acelora care nu prea cunosc mare lucru despre Republica Moldova.

Vă întrebaţi atunci de ce scriu despre aşa ceva, dacă e vorba de ceva superficial.

Am să vă răspund că subiectul generează controverse şi atrage interes, după cum o arată şi subiectul întrebării de la Vox populi, unde s-au înregistrat mai multe voturi ca de obicei (http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=456).

Rezultatul, precizez nereprezentativ, sugerează că Unirea primeşte cele mai multe voturi, urmată la mică distanţă de aderarea Moldovei la Uniunea Europeană fără unire cu România şi apoi neaderarea Moldovei la UE.

Putem spune că opţiunea unionistă e minoritară, dar opţiunea “optimistă” adică aderarea Moldovei la UE, fie prin Unire cu România, fie independent domină categoric preferinţele cititorilor revistei.

Dar opţiunea acestor cititori nu determină politica externă a celor două state şi cu atât mai mult o decizie cu implicaţii atât de profunde precum cum are fi Unirea.

Relaţii fluctuante

Dar cât de actuală ar fi o astfel de ipoteză?

La nivel oficial, în România ea nu este menţionată decât ca o posibilitate îndepărtată.

Sintagma “cele două state româneşti” folosită de regimul Iliescu şi care irita regimul Voronin, a fost abandonată de Traian Băsescu, care vorbeşte de “două state, acelaşi popor”.

Iniţial, prezenţa la Cotroceni preşedintelelui Băsescu şi relaţia sa personală bună cu preşedintele Voronin au dezgheţat relaţiile Chişinău – Bucureşti.

Dar noul viraj cu 180 de grade al preşedintelui Voronin şi reapropierea faţă de Moscova ca urmare a embargoului importului de vinuri din Moldova impus de Rusia (el însuşi un răspuns, chiar dacă nedeclarat, al poziţiei mai dure a Chişinăului faţă de regiunea separatistă nistreană) a deteriorat din nou relaţiile cu Bucureştiul.

Apropierea aderării României la Uniunea Europeană şi apoi aderarea la 1 ianuarie 2007 au constituit un nou prilej de agravare a fricţiunilor.

Cuprins de panică la valul brusc de solicitări privind redobândirea cetăţeniei române de locuitorii Republicii Moldova (estimat la aproape un milion), Chişinăul a început să critice dur Bucureştiul aproape la fiecare pronunţare publică cu privire la Republica Moldova.

Mai mult, preşedintele Voronin a reclamat România la Uniunea Europeană că nu recunoaşte suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova, legat de cerererile de redobândire a cetăţeniei şi de înfiinţarea a trei eparhii pe teritoriul ei de către Biserica Ortodoxă română.

Iar la Bruxelles ideea că până la trei milioane de persoane ar putea dobândi cetăţenia României şi deci a UE generează preocupare.

Cetăţenie română

Numai că declaraţiile preşedintelui Băsescu în sprijinul uşurării procedurii de acordare a cetăţeniei nu au avut ecou la guvern şi parlament, iar procedura, înăsprită drastic (coincidenţă?) în ajunul ridicării regimului vizelor Schengen pentru cetăţeni români la 1 ianuarie 2002 face ca practic redobândirea să fie imposibilă în afara unui număr redus de persoane rezidente de lungă durată în România.

Legea dă în teorie drept de redobândire celor care, indiferent de etnie, au fost cetăţeni înainte de 1940 sau ai căror părinţi sau bunici au fost cetăţeni, ceea ce e valabil pentru aproape întreaga populaţie dintre Prut şin Nistru, cu excepţia etnicilor ruşi colonizaţi după 1944.

Mai mult, introducerea vizelor de călătorie în România de la 1 ianuarie 2007 – devenită obligatorie odată cu aderarea la UE – a deteriorate imaginea ţării printre basarabeni.

Cozile enorme de la Consulatul României de la Chişinău, apariţia corupţiei la procedura de acordare a vizelor, coroborată cu refuzul preşedintelui Voronin de a accepta solicitarea omologului său de a deschide consulate la Bălţi şi Cahul (solicitare iniţial acceptată) a deteriorat relaţiile şi mai mult şi au alimentat frustrarea basarabenilor.

Din punct de vedere politic, o posibilă unire a depins întotdeauna de populaţia din Republica Moldova.

Avem o singură indicaţie mai clară a atitudinii faţă de unire, a cărei relevanţă este totuşi dubioasă, aşa numitul sondaj sociologic “La sfat cu poporul”, un referendum neoficial convocat de preşedintele Mircea Snegur la 6 martei 1994, când 94% din cei chestionaţi la urne s-au pronunţat în favoarea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova.

La recensământul din 2004, făcut în teritoriul controlat de Chişinău, deci fără teritoriile aflate sub controlul separatiştilor de la Tiraspol, doar 2% dintre cei chestionaţi s-au declarat “români”, faţă de 78% care s-au declarat “moldoveni”.

Chiar dacă cifra este dubioasă, dat fiind că mulţi au confundat sau au fost ajutaţi să confunde cetăţenia cu etnia, realitatea este că în Republica Moldova există o identitate regională foarte puternică.

Mulţi oameni nu se simt confortabil, iar alţii sunt chiar jigniţi, să fie numiţi români.

Două secole de ocupaţie rusească (directă sau indirectă) au lăsat sechele profunde, coroborate cu amintirea perioadei 1918 – 1940, când corupţia şi incompetenţa funcţionarilor trimişi de la Bucureşti să administreze Basarabia, au creat o imagine proastă României.

Imaginea “jandarmului român care bătea” – amplificată mult de propaganda sovietică – precum şi insistenţa, stupidă altfel, ca localnicii să treacă la calendarul religios pe stil nou au lăsat amprente puternice în mentalul colectiv din Basarabia.

Impresia de distanţă crescândă dintre cele două maluri ale Prutului este creată şi de ignoranţa multor români din afara Republicii Moldova care nu pricep nimic din ce se întâmplă acolo şi îi n umesc pe moldoveni “ruşi”, atitudine reciprocată în stânga Prutului prin numirea românilor originari din România “ţigani”.

Efectele ipoteticei Uniri

Mulţi dintre românii basarabeni care îşi doresc cetăţenia română nu o fac din motive sentimentale, ci din motive pragmatice, ca să devină cetăţeni ai UE.

Şi nu e sigur că în România unirea ar fi acceptată prea uşor, în primul rand datorită costului ei exorbitant.

Comparaţia cu bogata Germanie este deplasată şi oricum cetăţenii din est n-au avut niciodată îndoiala că sunt germani.

Printr-o ipotetică unire, România s-ar trezi cu minorităţi rusofone (ucrainieni, ruşi, găgăuzi, bulgari, etc) care însumează aproape un milion de persoane, care refuză să înveţe sau să vorbească limba română, cu o loialitate îndoielnică faţă de Moldova (şi o profundă suspiciune faţă de România) şi care au în spate state ca Rusia şi Ucraina, a căror atitudine (în special a Rusiei, vezi Estonia şi Letonia) nu se compară cu cea a Ungariei.

O astfel de minoritate rusofonă i-ar face prin comparaţie pe ungurii din Harghita şi Covasna să arate a ultra-naţionalişti români.

Pe urmă mai e şi problema Transnistriei, de fapt a autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene, care controlează Transnistria şi oraşul Tighina/Bender cu împrejurimile pe malul drept al Nistrului.

Dat fiind că în această regiune funcţionează ecuaţia “român = fascist” şi că războiul civil din 1992 a avut ca pretext intenţia Chişinăului de unire cu România, nu e greu de imaginat ce reacţie ar provoca numai eventualitatea unei ipotetice reunificări.

Iar găgăuzii, care nu uită de termenul insultător “găgăuţă” din perioada interbelică, nu au pentru români sentimente mai bune decât cele din Transnistria.

Dar astfel de ipoteze sunt doar jocuri de salon, dat fiind că România este membră a Uniunii Europene şi la nivel practic nu poate lua de decizii unilaterale de o asemenea importanţă.

Dacă România era nepregătită în 2007 de aderare, atunci Republica Moldova este mult mai nepregătită.

Cea mai săracă ţară a Europei, care nu-şi controlează teritoriul, care are o largă parte a populaţiei migrantă, este la ani-lumină de standardele UE.

Iar UE nu consideră Republica Moldova ca un candidat la aderare, statut acordat Croaţiei şi Turciei, sau potenţial candidat, cum sunt Albania, Macedonia, Bosnia, Serbia, Muntenegru şi chiar Kosovo.

Republica Moldova este inclusă în “politica de vecinătate” alături de Ucraina şi state din nordul Africii, un fel de “no-man’s land” sau “cordon sanitar” mai cinic spus.

Ȋn aceste condiţii, a vorbi de unirea dintre Republica Moldova şi România rămâne un exerciţiu intelectual, cu o valoare practică foarte redusă.

Jacques Jano – Fisurile conştiinţei

mai 26th, 2008

Nascut în Fez- Maroc 1950
Absolvent al academiei de artă Betzalel – Jerusalem 1971-1974
Produce statui urbane, pictură, artă decorativa.

***

Ce este mai vechi decât cărămida?
Decât mormântul sau piatra pe care punem capul?
Răspunsul poate fi găsit în dialogul dialectic propus de Jano.Expoziţia Jacques Jano deschisă de curând (Galeria Constant- Ramat Gan- Israel)
ne trimite înapoi în timp, la conflictul între civilizaţii, între vechi şi nou,între viaţa şi moarte. Jano foloseste cărămidă,ciment, sticlă, pânză şi lumină ca elemente primare cu care sculptorul construieşte un mozaic de amintiri, folosind Zidul Plângerii ca referinţă, în conotaţie cu exponate care inspiră nostalgia tradiţiei evreeşti. Totul se petrece în fisuri, crăpături în piatră sau cărămidă, în spaţii voite sau apărute întâmplător în care artistul depune frânturi de biblie, ziare vechi, obiecte de cult ebraic, cărţi de rugăciune, fragmentele unui steag.. Mărturiile unei vechi culturi se împletesc cu piatra, cu zidurile existenţei noastre moderne.

Antiteza lumilor arhaice, din ele însele se ridică peisajul urban, ritmat şi supradimensionat.Industrialul cu unghiuri rectangulare, suprafeţele plane, prefabricate cu precizie mecanică, repetativă, înlocuieşte formele tradiţionale, formele constructive cu textură şi amprentă manuală se metamorfozează în tetraedrii şi cutii, în volume sterile cu funcţie de rezistenţă, de obstacol.

Dar ce caută într-o criptă de beton curelele de piele ale unui obiect de cult? Sau în vârful zidului-bloc coroana rituală cu nasturi auriţi, captiva unei cutii de sticlă ? Cum integram tradiţia, ascunsă în modernul betonului constructiv?

Sunt aici reunite cele 3 forţe ale Kabalei care conduc spiritul: Chochma = inţelepciune, Bina = inteligenţă, Daat = cunoaştere. Peste toate tronează Keter = coroana care înconjoară mintea şi spiritul uman. Jano subliniază subtil că Interiorul depăşeşte şi precede Exteriorul. Obiectele îngropate în betonul neînsufleţit reprezintă spiritul şi credinţa care ne mână, care conduc orice antrepriză umană.

O caramidă golită de conţinut şi suspendată de tavan devine lampă, o lumină slabă pătrunde prin foi de pergament mototolite, ca o reminescenţă a actului de a scrie la lumânare, la lumina unui opaiţ. Tenebrele sunt gonite de licărul acela de speranţă, sclipind ca un far la malul unui oraş cenuşiu plin de spaime şi credinţe oculte. Lumina divină apare diminuată spre exterior, dar cât de intens arde ea în viziunea artistului.

Misticul zidirii apare şi în lucrarea ” fără nume ” 180X270 cm formată din 24 de cărămizi moderne. In interspaţii Jano îndeasă obiecte de cult, fâşii de talit (manta de mătase albă cu dungi negre, purtată de evrei peste umeri în timpul rugăciunilor), fragmente de steag
Israelian alb-albastru.

Este oare un mesaj al melanjului între urbanul modern, funcţional, şi tradiţiile ancestrale ale poporului? Transcedentalul e găsit, descoperit în evolutia de la simplu la complex.

Si câtă melancolie transmite un grup de 10 elemente- structuri plasate aparte, care amintesc cimitirul, bordeiul satului gregar, acoperişul unor morminte, turle de clădiri ţuguiate care defidă timpul. Culoarea ternă, depresivă ne trimete într-un trecut indefinit, care impune reculegere şi introspecţie. Locuinţa, casa de rugăciune mormântul, toate coexistă într-o firească defilare.

Lucrarea monumentală a expoziţiei (340X205 cm) este o combinaţie de căramizi si obiecte geometrice voit fisurate, perforate în care zărim obiecte încatuşate .. ziare, cârpe, fibre…

Carpeta din ciment face loc unor structuri din alt regn, organic, entităţi ce trăiesc închistate în betonul rugos, rece. Suntem prizonierii zidurilor, opacitatea lor este rar străpunsă de ferestre minuscule din sticlă prin care zărim obiecte de uz, umane, şireturi de pantofi, cutii de chibrituri.

Anorganic vis a vis de organic. Căldură şi răceală. Teritorii limitate de ziduri orizontale de ciment şi piatră cu spiritul înlănţuit în cărţi, biblie.

Lipseşte expoziţiei o nuanţă de vertical, extinderea spectrului care să echilibreze culorile plumburii apăsătoare. Ca şi la Kafka teritoriul induce angoase le exterior, dar interiorul clocoteşte simboluri şi memorie.

Aici rezidă şi mesajul sculptorului Jano – nimic nu este ermetic – spiritul, tradiţia şi istoria sunt înlănţuite în piatră, este mereu datoria gândului , a privitorului, de a le elibera.
**

“i.e.n.” – “e.n.” sau cum au incercat comunistii sa-l oculteze pe Isus Hristos

mai 26th, 2008

Venirea comunismului a insemnat o serie intreaga de modificari in organizarea statului si-n mentalitatea oamenilor. Toate au fost impuse fortat. Unele reglementau aspecte importante ale vietii, altele se legau de amanunte. Pentru ca NIMIC, nu trebuia neglijat sau omis.

Cum istoria era considerata o stiinta „sociala”, evident si aici au avut loc tot felul de intruziuni.

Una dintre cele mai nostime a fost inlocuirea sintagmelor „inainte de Christos” si A.D. (Anno Domini) cu „i.e.n.” si „e.n.”.

De ce?

Este cunoscuta aversiunea lui Marx fata de religie, in care vedea „Opiu pentru popor”.

In fapt, comunistii de la inceputuri, condamnau inducerea mentalitatii de resemnare in rindurile maselor: ”Asta e dorinta Domnului”, „Asa e facuta lumea”, etc.

Asta a facut ca lupta „ateist-stiintifica” sa fie un obiectiv prioritar al activitatii ideologilor comunisti. In acest context, raportarea tuturor istoricilor care se ocupau de antichitate si timpurile dinainte de antichitate (pre si protoistorie) la numele lui Isus, era o permanenta insulta la adresa propagandei comuniste.

Inlocuind sintagmele in uz, care aminteau numele Domnului, se muta discursul istoric din planul obedientei fata de religie (crestina), in planul neutralitatii „stiintifice” si obedientei fata de partid.

Asa se credea.

Pentru ca, in realitate, cele doua sintagme au aceeasi semnificatie.

„i.e.n.”= inaintea erei noastre. „e.n.”= era noastra.

A cui era? A crestinilor…

Sistemul cronologic pe care se bazeaza istoriografia contemporana a fost creat de Dionysios Exiguus (Dionisie cel Mic). Nascut in Scythia Minor (Dobrogea) si care a trait aprox. intre anii 490-555 e.n.

Sistemul cronologic a fost adoptat de Roma treptat, in cursul sec. VIII-IX, datorita necesitatilor de zi cu zi ( mentinerea unui sistem unitar de datare in intreaga lume crestina).

Sistemul a fost corectat in timp. Dar reflecta in mod clar si indubitabil dependenta sistemului cronologic de crestinism, prin insasi faptul ca ia ca punct de plecare nasterea lui Isus si, deci, aparitia crestinismului.

Evident, sistemul are citeva greseli initiale, care s-au pastrat.

In primul rind, este vorba de inexistenta anului „0”.

Anul nasterii lui Isus, devine anul „1”. Acest lucru creeaza probleme elevilor in intelegerea sistemului cronologic si de calcul al timpului. Mai ales daca profesorul nu stie aceasta mica eroare, care trebuie explicata.

In al doilea rind, exista o perioada „neutra”, nemarcata. De la nasterea Domnului, pina la …Anul Nou. (Craciun-Revelion.)

In sfirsit, mai apare diferenta dintre „noaptea cea mai lunga a anului” si 25 decembrie.

Cu toate limitele sale, sistemul cronologic propus de Dionysios Exiguus, este sistemul oficial al intregii lumi.

Chiar daca exista si alte calendare, toti se raporteaza la opera „scitului”.

Asadar, obligativitatea utilizarii sintagmelor „e.n.”-”i.e.n.”, nu scotea calendarul de sub influenta religiei, pentru ca toti elevii repetau: „Anul nasterii lui Isus Christos, este al treizici si unulea an al domniei lui Octavian August, sau al treizeci si unulea an dupa batalia de la Actium.”

Eventual: „Era noastra, incepe cu nasterea lui Isus Christos, care s-a petrecut….”

Circul continua, pentru ca dupa 1989, cineva din administratia cercetarii istorice de la noi, si-a adus aminte de faptul ca a fost obligat sa scrie „e.n.”-”i.e.n”.

Si atunci, vrind sa termine cu „greselile” din istoriografia romana a decretat renuntarea la „e.n.”-”i.e.n.”, obligind toti istoricii sa scrie „I.Ch.”-”A.D.” (eventual, se utilizeaza „i. de Hr.”, „i. de Chr.”-”d.Chr.”, etc.)

Chiar daca un autor foloseste vechile sintagme, tehnoredactorii le inlocuiesc fara discutii. Caci asa este inteleasa democratia in Romania.

Chiar daca multi istorici francezi (nu ne place sa recunoastem, dar intelectualii romani vorbesc – in majoritate – limba franceza; poate nu si tinerii care se ridica) folosesc fara probleme sintagmele „n.e.” – „a.n.e”, romanii vor sa fie mai catolici decit Papa. (Administratia romana.)

Indiferent ce sintagme vor fi obligati sa foloseasca istoricii (caci, asa este in democratie, nu?) este clar ca problemele istoriografiei noastre nu vor fi rezolvate prin diktat si uniformizarea gindirii celor ce scriu.

Caci asa ar rezulta din privirea aruncata peste cartile-revistele de istorie. Toti istoricii, utilizind acelasi limbaj, ceea ce tradeaza aceeasi scoala si aceeasi orientare.

Poate ca asa si sunt, mai stii?

Un foc cu un miliard de flacari : Hipertensiunea arteriala (HTA)

mai 26th, 2008

HTA este probabil cea mai frecventa problema medicala, existand pe glob cam un miliard de hipertensivi, dintre care zeci de milioane decedeaza in fiecare an. O persoana poate fi definita ca suferind de HTA atat pe baza valorilor sistolice, cat si a celor diastolice, deci in aceasta privinta cele doua sunt “la fel de importante”. Iata, in tabelul de mai jos, o clasificare simplificata a valorilor normale si anormale ale tensiunii arteriale :

Clasa TA sistolica TA diastolica
Normal sub 120 si sub 80
Prehipertensiune 120–140 sau 80–90
Hipertensiune stadiul I 140–160 sau 90–100
Hipertensiune stadiul II peste 160 sau peste 100

HTA: intre mit si realitate

Poate ca, pentru cititorul care doreste o indrumare clara si rapida asupra HTA si a pericolelor sale, mai important decat ceea ce este mentionat in tabelul de mai sus este ceea ce nu este mentionat in el. Putine subiecte medicale au fost mai popularizate de-a lungul anilor, si putine boli sunt mai prost tratate decat HTA. La aceasta contribuie, desigur, caracterul nedureros al bolii, dar si o multime de « algoritme simple » pentru memorarea valorilor normale ; simple si…incorecte ! Asadar, ESTE FALS CA
• « Minima » trebuie sa fie « jumatate plus unu » din « maxima »
• « Minima » este mai importanta decat « maxima»
• Este fireasca si acceptabila cresterea TA odata cu varsta

Adevarul este mult mai simplu : la toate varstele, peste valoarea de 115/75 mm Hg, riscul de CI se dubleaza pentru fiecare crestere de 20/10 mm Hg; la TA de 140/90 riscul este dublu fata 120/80 mm Hg (si ne aflam inca in domeniul prehipertensiunii!) Este deci esentiala depistarea, evaluarea si tratarea precoce a HTN, dupa caz (tratarea factorilor de risc la prehipertensivi, tratamentul “agresiv” al celor cu HTA severa, etc).

Care sunt complicatiile HTA?

HTA afecteaza toate organele. Iata principalele daune produse:
• boli de inima: HTA este raspunzatoare de jumatate dintre cazurile de angina pectorala si de infarct, multe dintre ele complicate cu insuficienta cardiaca si cu ingrosarea miocardului (hipertrofia ventriculului stang).
• accidente vasculare cerebrale (infarct sau sangerare in creier) HTA este raspunzatoare de doua treimi dintre cele de accident vascular cerebral
• insuficienta renala (incapacitatea rinichiului de a elimina toxinele din organism, prin urina)
• afectarea retinei si a nervului optic, cu slabirea sau pierderea vederii
• afectarea vaselor picioarelor, cu dureri puternice la mers, si progresiune posibila pana la gangrena.

Efectul menopauzei asupra HTA

Cresterea tensiunii arteriale dupa menopauza este datorata in parte schimbarilor hormonale specifice. De aceea, ar fi logic de asteptat ca tratamentul de inlocuire hormonala sa mentina acest avantaj si dupa menopauza; in mod surprinzator, nu numai ca acest fenomen nu a fost observat, dar au fost chiar exprimate temeri ca tabletele de hormoni feminini ar putea creste tensiunea arteriala. Cand apar, cresterile tensionale sunt in general modeste si dispar la incetarea tratamentului hormonal (deseori necesar pentru calmarea simptomelor menopauzei, precum valurile de caldura, uscaciunea vaginala excesiva, etc.). In general, fiind vorba de forme blande de HTA, nu este nevoie de tratament antihipertensiv ; cu toate acestea, la femeile predispuse, poate fi declansata HTA “in toata regula”, care se impune tratata. De aceea, dupa inceperea tratamentului hormonal, TA trebuie urmarita cam o data pe luna, iar mai apoi tot la 6 luni.

Data viitoare : despre masurarea corecta a tensiunii arteriale si despre tratamentul HTA

Turkmenistanul după Niazov, un nou Dubai? – trei întrebări, Matei Păun răspunde

mai 26th, 2008

Fosta republică sovietică Turkmenistan a fost până la sfârşitul lui 2006, timp de 15 ani, sub dictatura absolută a preşedintelui Saparamurat Niazov, care a guvernat ţara până la moartea sa neaşteptată. Cultul personalităţii sale îl rivalizează pe cel al fostului lider nord coreean, Kim Ir Sen. Corespondentul nostru economic Matei Păun, întors recent din Turkmenistan, împărtăşeşte câteva impresii de acolo.

1. Cum s-a schimbat Turkmenistanul dupa moartea dictatorului Saparmurat Niazov?

Turkmenistanul e în schimbare, ceea ce în sine este o deplasare tectonică, în comparaţie cu cei 15 ani de dictatura de tip nord-coreean. Statuile suflate în aur ale fostului preşedinte, căruia îi plăcea să se intituleze “Turkemnbashi – tatăl tuturor turcmenilor”, au început să fie înlăturate. Ȋn şcoli, curriculum-ul, care fusese redus la maximum în tentativa de a-i împiedica pe tinerii turcmeni să dobândească o educaţie şi să meargă la studii în străinătate, este modernizat şi actualizat. A început să fie introdus şi internetul. Sunt revigorate relaţiile politice şi economice cu alte state. Ȋncet, dar sigur, Turkmenistanul s-a angajat pe calea schimbării radicale. Are potenţialul să devină un alt Dubai – dacă va reuşi sau va eşua în tentative de a-şi împlini potenţialul, rămâne o întrebare pentru deceniile următoare.

2. Ce importanţă politică, economică şi strategică prezintă Turkmenistanul?

Turkmenistanul este la răscrucea mai multor ambiţii geopolitice. Rusia, China, India, Pakistanul şi Iranul se luptă toate pentru bogăţiile sale. Statele Unite şi Uniunea Europeană nu se lasă mai prejos nici ele, concret se bazează pe gazul din Turkmenistan pentru plănuita conductă Nabuco. De altfel, Turkmenistanul este un exemplu al “Marelui Joc” – în care “Marile Puteri” se luptă pentru acces la vastele sale resurse de energie. Faptul că e curtată de atât de mulţi e o şansă istorică pentru o astfel de ţară mică şi, din punct de vedere istoric, izolată.

3. Ce ar avea de câştigat România şi Republica Moldova din relaţiile cu Turkmenistanul?

Pentru România mai ales, Turkmenistanul ar putea fi o importantă ocazie de a-şi diversifica sursele de energie în afara Rusiei. De asemenea, tradiţia României în sectorul petrol-gaze poate fi utilă, în condiţiile în care Turkmenistanul caută să-şi extindă masiv capacitatea de producţie. România se poate prezenta ca o ţară mică-mijlocie care poate oferi mult, fără a ameninţa Turkmenistanul cu copleşirea. Forţa de muncă subocupată aMoldovei s-ar putea dovedi un rezervor de oameni educaţi şi vorbitori de rusă, de care Turkmenistanul are nevoie. Din păcate, România s-a dovedit incapabilă să genereze politici externe ca să-şi poată urmări interesul naţional. Politicile României sunt reactive, în cel mai bun caz, nu pro-active.

(Dez)acordul limbii portugheze

mai 26th, 2008

După ce a redus deficitul bugetar de la cote alarmante la un nivel acceptabil, dupa ce a adus Portugalia în rândul ţarilor cu creştere medie în Uniunea Europeană, după ce a rezolvat problema miilor de portughezi care aşteptau de ani de zile o simplă operaţie la ochi trimţându-i tocmai în Cuba, ce s-a mai gândit guvernul socialist de la Lisabona să facă?

A dezgropat un proiect vechi de acum 18 ani şi a născocit un decret-lege, aprobat între timp şi de Parlamentul Portugaliei, unde socialiştii deţin majoritatea absolută, prin care limba portugheză suferă câteva schimbări ortografice importante.

Acordul ortografic este un vis de demult al ţărilor de limbă oficială portugheză, 8 la număr, născut din dorinţa de a uniformiza, artificial, spun criticii, limba poetului Camões.

Susţinătorii proiectului afirmă că limba portugheză nu are decât de câştigat la nivel internaţional, numărul vorbitorilor de portugheză depăşind 200 de milioane.

Argumentul este atacat de critici pe motivul logic că uniformizarea grafiei nu va spori numărul de vorbitori, aceiaşi şi înainte şi după aprobarea acordului.

Dar se întâmplă câteva lucruri bizare cu acest proiect: în primul rând este caraghios, afirmă lingviştii, să modifici o limbă prin decret-lege.

Limba este un organism viu, are un parcurs dictat numai de utilizatorii ei în viaţa de zi cu zi.

Influenţa Braziliei

Iar pe de altă parte, principalele diferenţe între diferitele versiuni de portugheză, din Brazilia, Portugalia şi fostele colonii din Africa, sunt la nivelul gramaticii şi vocabularului şi nu la cel al grafiei.

Este adevărat că operele literare produse în Portugalia, pentru a fi publicate în Brazilia, de exemplu, trebuie să fie revizuite şi adaptate la vocabularul şi la regulile gramaticale ale portughezei locale, dar portughezii sunt mai toleranţi şi chiar se amuză citind literatura braziliană în varianta originală pe care o şi numesc cu oarecare duioşie “portugheză cu zahăr”.

La fel de ciudat este că cea care va suferi mai multe modificări este tocmai portugheza vorbită în Portugalia, adică portugheza-mamă.

Aproximativ 1,50% din vocabularul portughez îşi vor altera forma, în vreme ce doar 0,40% din cuvintele din versiunea braziliană vor fi afectate de noile reguli de scriere. Alfabetul portughez se îmbogăţeşte şi el cu trei noi membri: “k”, “w” şi “y”, care există deja, dar numai în cuvinte de provenienţă străină.

Rolul guvernului

Problema este că, incredibil dar adevărat, în Portugalia nu există o instituţie similară cu Academia Română care să-şi pună ştampilă de calitate pe asemenea măsuri.

Şi nici măcar singurul organism competent în materie, Societatea Limbii Portugheze, nu a fost consultat. Este vorba, deci, de o decizie politică, un “cadou diplomatic” oferit Braziliei, după cum l-au numit câţiva intelectuali portughezi de seamă care au şi iniţiat o petiţie on-line, semnată până la această dată de circa o sută de mii de persoane.

Acuzaţie întărită şi de criticile editorilor de carte din Portugalia care întrevăd în noul acord o ocazie unică pentru expansiunea editurilor braziliene în ţările africane vorbitoare de portugheză.

Schimbare neaplicabilă?

Cert este că, în dulcele stil “un pas înainte şi doi înapoi”, atât de drag socialiştilor portughezi, şi această lege permite interpretări şi abateri: este prevăzută o eprioadă de adaptare de şase ani, şi de-abia după zece ani legea va deveni efectivă.

Tocmai de aceea nu este luată în serios nici de edituri, nici de profesori universitari de seamă şi nici, mai ales, de scriitori importanţi precum premiul Nobel José Saramago & Co.

Unul dintre iniţiatorii legii spunea chiar că, până la urmă, fiecare va putea scrie cum va crede de cuviinţă, atâta vreme cât literatura este fructul libertăţii de exprimare şi gândire.

Atunci, la ce bun, se întreabă oamenii de cultură portughezi, o lege şchioapă, caraghioasă şi sortită eşecului?

Dar oricât s-ar revolta savanţii se pare că Acordul Limbii Portugheze, verişorul portughez al lui “â” şi al lui “sunt”, va merge mai departe.

Iar mai apoi, rămâne cum am stabilit!

Lisabona, mai 2008

Negocierile de pace Siria – Israel şi Înălţimile Golan

mai 26th, 2008

Israelul şi poartă din nou, după o pauză de opt ani negocieri de pace cu Siria.

Principala problemă – Înălţimile Golan.

Graniţa Internaţională între Siria şi Israel trece la Estul Biblicei Mări a Galilei – Lacul Tiberiada, Înălţimile Golan aparţinînd pînă la Războiul Arabo-Israelian din 1967 Siriei.

În urma Războiului din 1967, Război cunoscut sub numele de Războiul de 6 zile, Înălţimile fac parte din Israel, Linia de Armistiţiu dintre cele două state trecînd la Est de Înălţimile Golan – Muntele Hermon.

Pînă în 1967 în afara unor aşezări locuite de populaţie druză, toată această zonă n-a fost dezvoltată. Localităţile şi populaţia druză au rămas pînă azi, încadrîndu-se în viaţa israeliană, dar rămînînd fidele Siriei, în sensul că nu-şi reneagă obîrşia (este un paradox al acestei populaţii fidele azi Israelului). Dacă se va ajunge la un tratat de Pace cu Siria şi graniţele vor reveni cele de dinainte de Iunie 1967, această poulaţie va redeveni Siriană, fidelă Statului Sirian.

În ultimii 40 de ani toată această zonă, cunoscută ca Înălţimile Golan, zonă cuprinsă între Graniţa Înternaţională Siriano-Israeliană de dinainte de 1967 şi Linia de Armistiţiu Israeliano-Siriană de după Iunie 1967 a fost dezvoltată, construindu-se oraşe, kibutzuri, aşezări mini-urbane (moshavuri), zone turistice; s-au construit şosele, zona a fost legată la sistemul naţional Israelian de ape, electricitate, telecomunicaţii, samd.

În timpul Guvernului Menachem Begin,la 14 dec.1981, Knessetul (Parlamentul Israelului) a votat Legea Înălţimilor Golan (The Golan Heights Law), lege potrivit căreia această zonă face parte din Statul Israel. Cu alte cuvinte Retocedarea Înălţimilor Golan ca urmare a unui Tratat de Pace trebui RATIFICATĂ de Knesset cu o majoritate de 61 de voturi, nu numai de Guvern.

Prima discuţie oficială între Israel şi Siria a avut loc în cadrul Conferinţei de la Madrid 30 octombrie 1991 (Israel, Syria, Lebanon, Jordan and the Palestinians to an opening conference jointly sponsored by the US and the Soviet Union).

Tratat de Pace Israeliano-Sirian:

Poziţia Siriei – orice Tratat de Pace trebue să se finalizeze cu Graniţa Internaţională Siriano-Israeliană dinainte de Iunie 1967.

Poziţia Israeliană – Siria trebue să intrerupă relaţiile militaro-economice cu Hezbollah din Liban
- Siria trebue să renunţe la intervenţii politice în Liban (Siria considerînd Libanul ca regiune siriană – Mandatul Francez)
- Siria trebue să reevalueze relaţiile militare bilaterale cu Iranul
- Siria trebue să garanteze că Înălţimile Golan vor fi Zonă Demilitarizată.

Din 1991 pînă azi, nici un Guvern Israelian nu a găsit o soluţie de demarare a discuţiilor, divergenţele fiind în grupările politice din cadrul Knessetului, Guvernul fiind în privinţa aceasta minoritar.

Nici azi Guvernul nu are şanse să trecă prin Knesset un Tratat de Pace cu Retrocedarea Înălţimilor Golan.

Guvernul actual încearcă demararea discuţiilor de PACE cu SIRIA.

Astăzi din ce în ce mai multe voci în analiza geo-militară se fac auzite – Înălţimile Golan nu mai sunt un scut militar pentru Israel; un război viitor, este unul al rachetelor nu al tancurilor.

Experţii israelieni în politică internaţională consideră că într-un context politic viitor există o posibilitate reală de a se ajunge la un Tratat de Pace cu Siria, cu garanţiile pe care le doreşte Israelul.

Demararea discuţiilor prin intermediul Turciei s-a făcut fără declaraţii de condiţionare, finalul cunoscîndu-se – Graniţa Internaţională de dinainte de Iunie 1967.

Opinie personală – actualul Guvern Israelian condus de premierul Ehud Olmert va fi cunoscut în Istorie ca Demarator al Discuţiilor de PACE cu SIRIA în secolul XXI.

Sonetul…

mai 26th, 2008

Termenul sonet este derivat din cuvântul provençal \”sonet\” şi din cuvântul italian sonetto, amândouă însemnând cântecel. Începând cu secolul al treisprezecelea a ajuns să semnifice un poem cu formă fixă de paisprezece versuri care respectă o schemă de rimă foarte precisă şi o structură logică. Acestea s-au schimbat de-a lungul timpului. Acest articol se concentrează asupra sonetului italian sau petrarchist şi asupra celui englezesc sau shakesperean..

Sonetul italian

Regulile sonetului italian au fost stabilite de Guittone d’Arezzo (1235-1294), care a scris aproape 300 de sonete. Alţi poeţi italieni din epoca sa, incluzându-i pe Dante Alighieri (1265-1321) şi Guido Cavalcanti (c. 1250-1300) au scris sonete, dar cel mai faimos sonetist a fost Francesco Petrarca (1304-1374) În forma sa originală, sonetul italian se împărţea într-o octavă de opt versuri( formate din două catrene) urmate de un sextet de şase versuri(alcătuit din două terţine). Catrenele afirmau o propunere sau o interogaţie iar terţinele ofereau soluţia cu o ruptură clară între cele două. Cele opt versuri rimau după structura a-b-b-a, a-b-b-a. Pentru terţine existau două posibilităţi c-d-e-c-d-e sau c-d-c-c-d-c. Cu timpul şi alte variante de rimă au început să fie folosite. De obicei al nouălea vers crea o întoarcere, una volta care semnala o schimbare de subiect sau ton. Primele sonete scrise în limba engleză de Sir Thomas Wyatt and Henry Howard, Earl of Surry, foloseau schema sonetului italian, ca şi sonetele scrise de autori mai târzii ca John Milton, Thomas Gray, William Wordsworth and Elizabeth Barrett Browning. Cu toate acestea aceşti poeţi ignoră de obicei structura logică a sonetului. Poeţii englezi folosesc şi un alt picior metric, un pentametru iambic care e un echivalent aproximativ al hendecasilabului folosit de obicei pentru sonetele petrarchiene în limbile romanice cum ar fi italiana, franceza, spaniola sau româna. Un alt important reprezentant al sonetului italian este Michelangelo Buonarotti: cu o forma uneori mai putin reusita, sonetele sale impresioneaza prin forta trairilor interioare exprimate.

Sonetul englezesc

Curând după introducerea sonetului italian poeţii englezi a început să dezvolte o formulă proprie. Printre ei se numarau Sir Philip Sidney, Michael Drayton, Samuel Daniel and William Shakespeare. Aceasta formulă poartă adesea numele lui Shakespeare, nu pentru Structura consistă în trei strofe de patru versuri( catrene) şi un cuplet de două versuri. Cupletul introduce de obicei o schimbare tematică sau imagistică bruscă. Schema de rimare era de obicei a-b-a-b, c-d-c-d, e-f-e-f, g-g.

Exemplul sonetului 116 ilustrează această formă: Let me not to the marriage of true minds Admit impediments. Love is not love Which alters when it alteration finds, Or bends with the remover to remove. O no, it is an ever fixed mark That looks on tempests and is never shaken; It is the star to every wand’ring barque, Whose worth’s unknown although his height be taken. Love’s not time’s fool, though rosy lips and cheeks Within his bending sickle’s compass come; Love alters not with his brief hours and weeks, But bears it out even to the edge of doom. If this be error and upon me proved, I never writ, nor no man ever loved.

O variantă a acestei forme este sonetul spenserian, numit astfel după Edmund Spenser (c.1552-1599) în care schema de rimare era de tip a-b-a-b, b-c-b-c, c-d-c-d, e-e. exemplul este luat din Amoretti Happy ye leaves! whenas those lily hand Happy ye leaves! whenas those lily hands, Which hold my life in their dead doing might, Shall handle you, and hold in love’s soft bands, Like captives trembling at the victor’s sight. And happy lines! on which, with starry light, Those lamping eyes will deign sometimes to look, And read the sorrows of my dying sprite, Written with tears in heart’s close bleeding book. And happy rhymes! bathed in the sacred brook Of Helicon, whence she derived is, When ye behold that angel’s blessed look, My soul’s long lacked food, my heaven’s bliss. Leaves, lines, and rhymes seek her to please alone, Whom if ye please, I care for other none.

Sonetul modern

Sonetul a devenit popular în literatura franceză şi figuri marcante ale avangardismului francez Arthur Rimbaud sau Stéphane Mallarmé au scris sonete. Odată cu apariţia versului liber (verse libre), sonetul a început să fie privit ca o formă învechită de poezie şi nu a mai fost folosit pentru o vreme de poeţi. Cu toate acestea un număr de poeţi din secolul al douăzecilea, incluzându-i pe John Berryman sau Seamus Heaney, au privit aceasta drept o provocare de a reda sonetului prestigiul pierdut. Printre poeţii care au mai scris sonete în secolul douăzeci figurează şi Edna St. Vincent Millay and Pablo Neruda.

Sonetul şi literatura română

Sonetul a fost introdus în literatura română de Gheorghe Asachi, renumit pentru interesul său arătat culturii şi literaturii italiene. Cele mai frumoase sonete au fost scrise însă de Mihai Eminescu, care a trecut printr-o perioadă de creaţie în care s-a oprit asupra poeziei cu formă fixă( sonet, glosă). Tudor Vianu numea aceasta “scuturarea ramurilor”. Eminescu folosea forma sonetului italian, petrarchist. Iată câteva exemple,din grupul celor trei sonete publicate de Titu Maiorescu:

I Afară- toamnă, frunză-mprăştiată, Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri; Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într-un ceas gîndeşti la viaţa toată Pierzîndu-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată; Dar şi mai bine-i, cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc, de somn să picuri. Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gînduri, Visez la basmul vechi al zînei Dochii; În juru-mi ceaţa creşte rînduri-rînduri; Deodat-aut foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri… Iar mîni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

II

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm, Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari şi mînă rece. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, Privirea ta asupra mea să plece, Sub raza ei mă lasă a petrece Şi cînturi nouă smulge tu din liră-mi. Tu nici nu ştii a ta apropiere Cum inima-mi de-adînc o linişteşte, Ca răsărirea stelei în tăcere; Iar cînd te văd zîmbind copilăreşte, Se stinge-atunci o viaţă de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

III

Cînd însuşi glasul gîndurilor tace, Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii — Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? Puterea nopţii blînd însenina-vei Cu ochii mari şi purtători de pace? Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind — ca-n vis, aşa vii! Cobori încet… aproape, mai aproape, Te pleacă iar zîmbind peste-a mea faţă, A ta iubire c-un suspin arat-o, Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii strîngerii în braţe — Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Printre sonetiştii romani ai secolului XX sau XXI, Vasile Voiculescu cel care a folosit schema sonetului shakesperean în volumul Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare sau recent Mircea Cărtărescu.

Felie de timp. Electorale.

mai 26th, 2008

Dupa 1990, in România s-a întâmplat unul din fenomenele cele mai ciudate din Sud–Estul Europei. După o „revoluţie” cu mulţi tineri morţi inutil şi fără a se şti clar cine s-a facut vinovat de moartea lor, s-a trecut sistematic la distrugerea iresponsabilă a ţarii, pana cand industria a ajuns la fier vechi. Au fost devalizate planificat resursele finaciare şi economiile populaţiei prin diferite genuri de operaţiuni tip Caritas si Bingo. S-au furat bănci. S-a efectuat preluarea, la preţuri derizorii sau pur şi simplu au dispărut în tăcere totală, diferitele patrimonii ale organizaţiilor comuniste, respectiv a P.C.R – ului, U.T.C. – ului, Sindicatului, Patrimoniul Coperaţiei, Patrimoniul Fondului de Ajutor Reciproc, Patrimoniul Staţiunilor Turistice şi de Tratament, hoteluri, magazine şi în ultimii ani clădiri ale foştilor proprietari, iar dupa anul 2000 furtul de terenuri intravilane şi extravilane.

Toate acestea au devent şi mai grave, prin faptul că acest imens patrimoniu construit cu mult sacrificiu, a fost lăsat să se degradeze sau a fost degradat intenţionat, pentru scăderea artificiala a valorii, păgubind România de sume imense. Un alt fapt grav a fost acela că au fost instrăinate, pe sume modice, respectiv pe şpagă mică şi de nimic, active care valorau de asemenea sume importante pentru România. Această operaţiune capătă acum conturul unei opraţiuni de masă, bine studiată, cu etape, cu oameni din umbră şi cu startul teribil de păgubos pentru Romănia, respectiv ziua fatidică a algerilor, din „Duminica Orbului”, cȃnd în fruntea României a rămas să conducă „tovărăşeşte” Ion Iliescu şi un grup dur din jurul lui. Astfel în faţă au fost împinşi în toate partidele, oameni îndoielnici ca pregatire, moralitate şi conştiinţă. Ulterior, intenţionat au fost împinşi în faţă aşa-zişii bogataşi ai ţării, persoane cu un trecut dubios, incert, neclar, fiind preluaţi de societate ca un succes al omenilor de afaceri români. Practic şi planificat, s-a trecut la cultivarea non-valorilor, hoţiei, minciunii şi şpăgii.

Mediatizarea excesivă si prelucrarea informaiţiei (ziare televiziuni etc.) şi perindarea unora aşa-zişi anchetaţi prin sălile de judecată sau la diferite instituţii, au avut drept scop tocirea simţului de opoziţie în faţa acestor fenomene şi descurajarea sub toate formele, a coagulării unei societăţi civile bine structurată. Astăzi cetaţeanul începând de la cel care termină studiile şi până la pensionari, au devenit cetaţeni – robot. Mulţi din ei sub diferite forme sunt asistaţi social, ei constituind o masă de manevră pentru partide. Ceilaţi sunt aduşi la numitorul comun, să taca, să nu voteze sau să emigreze. Astfel alegerile au căpătat un carcater de circ naţional, necredibil, cu oameni care privesc viitorul ca pe ceva incert şi fără soluţie. România trăieşte astăzi un fenomen al alegerilor ca cel din perioada postbelică.

În fapt suntem o ţară cu o mentalitate din acei ani. Astăzi, sub o formă sau alta în proporţie de peste 80 la sută, sunt personaje în instituţiile statului şi partidele politice, respectiv pintre o mare parte a aşa zişilor oameni de afaceri, care continuă să devalideze România. Consecinţele se propagă şi în viitor, continuând să fim o ţară fără infra-structură, cu milioane de săraci, ultima în toate topurile ca nivel de trai şi prima în cele cu caracter negativ, cu cetăţeni cu o cultură politică de cea mai slabă calitate, cu pomeni electorale. Ei, cum ar spune Caragiale, cam aşa stau treburile prin târg. Acum să ne aplecăm urechea şi către omul simplu care nu ştie el prea multe despre politica din spatele uşilor închise ci despre cea de fiecare zi în care trebuie să se trezească şi să întâmpine o nouă zi cu speranţa că într-o zi… va fi mai bine.
- Ia, neamule mititelu`! Răcoreşte sufletul cu o bere rece. Ia d-aci, de la Vasile bă, neamule. Neam de neamul tău, n-a văzut aşa preparate. Uite micu` şi ardelul că vi-l dă băăăă … P. S. D. – ul!
- Na, frate ţărane că acum o duci bine. Pune cârnatul pe masă şi nu te du` acasă! Trage o sârbă mare şi bagă aici tare. Ia cârnatu`, ia tricoul, ia şi şapca ca nu te plouă. P. N. L. – ul dă de toate, ia de aici şi tu nepoate!
- Că este, noi dăm la intelectuali. Că facem şi punem şi vopsim feţele blocurilor. Dăm pomană la revelioane, să se distreze şi pesionarii. Eu primar de legislatură, să mă votaţi să mai dau o tura.
- Noi vă dăm infrastructură, ia d-aci pănă atunci o prăjitură! Vă punem borduri să ajungă! Nu vă lăsaţi bă frate, că noi o să vă dăm de toate. Băgaţi hârtia la vot, că noi o sa le dăm peste bot. Noi suntem PD -ul cel tare şi vom duce ţara la soare răsare!
- Bă neamule, vă spui io că dacă mă alegeţi veţi fi fără TVA şi o s-o duceti regeşte! Votaţi-ne pe noi, că noi “conservăm” ce nu au luat alţii, avem grijă să punem de-o parte. PC – ul este viitorul, el este tot timpul cu poporul!
- Trăiască Steaua. Bă! Eu vă spun că mi-a dat Dumnezeu. Şi eu dacă vă spun, ajung preşedinte şi vă fac să aveţi minte. Bă! Dacă mă alegeţi pe mine, veţi fi tot mai bine. Vă spun eu. Noua Generaţie pentru neam şi ţară. Veniţi la pomană publică cei fără mâncare să vă fie cu săturare. Frate te fac membru benevol, dar ia de aici mâncare de un pol! Nu poţi lua mă neică, că nu ai semnat pe hârtiucă. P.N.G.- ul este tănara generaţie cu noi în frunte, votaţi-ne şi veţi avea mai multe!
- Hoţii au furat ţara. Vă spun eu! Eu şi cu oamenii din structurile de securitate, am primit un raport în care această ţară a fost pusă la mezat. Ungurii sunt de vină. Ei au prăpădit această ţară. Alegeţii pe ai noştri şi în căteva luni, voi scăpa ţara de hoţi. P.R.M. -ul este leul. El este puternic şi nu vă dă pomană, ci va scăpa ţara de boală!
- Domnule moderator eu ca avocat, vă spun că ştiu şi cunosc legile. Voi face din capitala României o capitală Europenă. Eu ……
- Domnule avocat, vorbiţi de o jumătate de oră. Vă rog lăsa-ţi şi pe ceilaţi să vorbescă.
- Staţi să termin. Am viziunea unei ….
- Domnule dar vă rog, aveţi un pic de răbdare să spună şi dănsul un cuvânt!
- Domnule, vă spun că trebuie să mergem pe principii noi. Tot ce a fost pănă acum, vă spun că a fost făcut prost. Eu am informatii că…….
- Bine, înţeleg, inţeleg dar mi se pare Domnule că P.I.N.- ul …… numai cu acea membră din Oltenia parcă secretară… A da, senatoare soţie de primar, nu cred că veţi reuşi… să faceţi ceva…?
– Staţi un pic domnule, să vă explic eu. Dacă reluăm relaţiile cu Rusia, economia va merge foc şi capitala, Bucureştiul, brici!
- Bree, nea Vasile ce zici de ăştia? Au luat-o razna rău de tot. Eu mă duc la fiecare să mănânc cârnatul, mielu`, mitititelu`, să iau sacoşa şi să beu berea şi la vot nu mă duc, că toţi sunt hoţi.
- Eu, băi Ioane, nu mănânc dă-i în măsa, că am de-o ciorbă, dar stii tu că eu sunt cu social democaraţii… am pus-o bine întodeauna. Am chioşcul meu. Ăştia sunt băgaţi peste tot. Aşa că eu lor le dau votul. Mă orientez şi eu, că mai este până la alegeri.
- Greu, domnule, se mai mişcă ţara asta, greu de tot. Nu ştiu ce vom face. De 18 ani nu sunt în stare să facă o autostradă de la cap la cap. Nu sunt în stare să facă un bulevard ca lumea. Uită-te şi dumneata, ăsta este centru de capitală? Uite colo blocul ăla de sticlă de birouri, cade ca naiba în dreptul clădirii aleia vechi, care dacă ar fi renovată …. Nu ştii domnule pe cine să mai votezi, dacă să mai votezi. Au zăpăcit ţara asta.
- Bă chioruleee, nu vezi că intri în mine băăăăăăă? Dă la dreapta după tramvai!
- Da ce bă, te vazuşi în Merţan şi ai prins glas?
- Auzi, bă! Ia ţine tu ciocul mic că acum mă dau jos la tine şi te fac una cu maşina. Ce ţi-ai pus şi portocalul în geam? Crezi că ieşiţi voi, bă? Nu bă, că pe ţară noi suntem. Şi vezi să nu mă dau jos că fac mineriadă cu tine!
- Domnule nici pe trecerea de pietoni nu mai ai loc de maşini. Ai naibii au furat până n-au mai putut şi au umplut străzile cu maşini. Economie ioc. Venituri din producţie, ha ! Dacă n-ar fi ăia peste 3 milioane de afară să trimită bani în ţară … hehehe… vai de mama noastră. Nu mai vorbesc că primim şi fonduri, dar unde se duc şi ce guri le înghite … nu ştiu că tare nesătule sunt. Măi, Marioaro dă-te tu mai la o parte că te omoară ăştia, dau peste tine. Stai să vină verde. Ce zici pe cine votăm ? A sunat Sonia ieri seară şi se plângea că o cam doare capul. La Madrid parcă este mai cald. Săraca a învăţat atâţia ani şi acum este servitoare în casă.
- Votăm pe dracu` Victore! Nu vezi că se votează între ei? Cine mai crede în urnele alea şi că nu cad la învoială cu împărţirea voturilor?
- Ai noroc Eugene. Ce faci ai reuşit să găseşti post?
- De unde să găsesc, că cer experienţă. Şi ai mei mi-au zis că nu mai rezistă. Să fac într-un fel şi să mă descurc. Şi au dreptate, măi. Ştii m-am gândit să plec în Italia, cu toate că nici acolo nu este acum rost de ceva pentru ce am terminat eu. Acum după ce ne-am făcut de râs cu furturile, violurile şi alte alea, ce crezi că se uită la noi cu braţele deschise? Uită-te la alegeri. Vezi cine se perindă pe sticlă? La vremuri noi personaje uitate de istorie, respectiv copii lor, rudele sau neamurile. Pe ăştia nu poţi săi schimbi până mor. Apoi copiii lor ce să mai zic …. Plec şi gata!
- Domnule Preşedinte! Vă spun eu că primăria este a mea. Am oamenii mei. Am toţi directorii din serviciile publice. Eu dau o primă la salariaţi şi am deja mii de voturi Dar dacă câştig trebuie să le mărim diurna şi să închidem ochii cu plecatul prin străinătate. Pe cei din învăţământ i-am prins cu inspectorul general. Este vulpe bătrană de mulţi ani. Vrea şi el un teren să facă casă la fii-sa. Problema usoară. Nu ?
Uite aşa, mă frate se puse de alte alegeri şi alte minciuni, pe alţi bani furati sau duşi pe apa sâmbetei, încă patru ani de acum încolo. Oamenii nu înţeleg că, sloganul “veniţi la vot” este o mare cacialma. Pe cine să votezi? Se rotesc între ei. Oamenii ar trebui să se trezescă şi să reacţioneze zilnic. Să comenteze când li se face o nedreptate, să sesizeze organele statului sau chiar pe acestea la diferite instituţi europene, în general să înceapă o opoziţie tacită şi în masă împotriva celor care încalcă legea. Dacă nu se va întimpla lucrul acesta, nici de acum în mulţi ani de zile, nu vom reuşi numai prin vot să scoatem acestă ţară la liman.

autor Viorel Muha

padure

mai 26th, 2008

Don Carlos, de Friedrich Schiller

mai 26th, 2008

Don Carlos, de Friedrich Schiller

Acest poem dramatic în cinci acte exprima, sub aparenta personajelor din secolul al XVI- lea spaniol, dorinta de libertate a autorului.
Pentru a scapa de iubirea sa nefericita pentru Elisabeta, cea de-a doua sotie a tatalui sau, regele Filip al II-lea, tânarul print Don Carlos doreste- la sfatul prietenului sau, marchizul de Posa- sa plece în Flandra ca sa dea libertate popoarelor asuprite. Regele refuza. Printesa Eboli, ducele de Alba si Domingo, duhovnicul regelui, urzesc intrigi îndreptate împotriva lui Don Carlos si a reginei. Marchizul de Posa, care, devenit sfetnic al lui Filip, încercase în zadar sa-l convinga pe acesta a da libertate poporului, îsi sacrifica propria viata pentru a-si salva prietenul, pe Don Carlos, de banuielile care apasau asupra lui. Vazând în fiul sau un continuator al idealului de libertate care îl animase pe marchizul de Posa, regele îl trimite pe Don Carlos în fata tribunalului Inchizitiei, care îi va hotarâ moartea.

Înflacarata pledoarie pentru libertate pe care Schiller o pune în gura lui Posa exprima idealurile progresiste ale vremii poetului.

Actul III
Scena 9

Posa
(cu înflacarare)
Stiu!
Da, stiu. O, dati-ne-napoi
Ce ne-ati luat! Lasati, marinimos
Cum trebuie sa fie-un om puternic,
Sa curga fericirea peste lume
Din cornu-mbelsugarii dumneavoastra.
Lasati în tara asta sa-nfloreasca
Si sa dea roade spiritele. Dati,
O, dati-ne-napoi ce ne-ati luat!
Fiti peste milioane de regi rege!

(Se apropie cu îndrazneala de rege si îl priveste tinta cu priviri înflacarate)

Fiti pentru noi un glorios exemplu
De ceea ce-i adevarat si vesnic.
O, niciodata, niciodata-un om
N-avu prilejul sa-ntrebuinteze
Puteri atât de mari, dumnezeieste.
Toti regii Europei se închina
În fata Spaniei. E vremea, sire!
Pasiti în fruntea regilor Europei.
O trasatura de condei si lumea
O fauriti din nou.Dati libertate
Gândirii!
( I se arunca la picioare)
Regele
(uimit, îsi întoarce la început fata, apoi si-o îndreapta iar spre Posa)
Ce ciudat entuziast!
Ridica-te…Ridica-te
Posa
Priviti
Natura-n toata maretia ei!
Pe libertate este-ntemeiata.
Si ce bogata-i ea prin libertate!
El, ziditorul cel atotputernic,
Arunc-un vierme într-un strop de roua
Si chiar în spatiul mort al putrezirii
Da drumul unei libere vointe.
Creatiunea dumneavoastra însa
Ce strâmba e si ce saraca este!
O frunza daca a fosnit, stapânul Crestinitatii tremura de frica.
Orice virtute-o contemplati cu teama.
El însa, ca sa nu nelinisteasca
Fiinta splendita a libertatii,
Mai bine lasa-n cosmosul sau hoarda
Cumplit-a raului dezlantuita.
Artist suprem, pe el nu-l vede nimeni;
Se-nvaluie modest în legi eterne.
Un om cu spirit liber pe acestea
Le vede, dar pe dânsul nu, si-si spune:
“De ce un zeu? Mi-ajunge lumea-n sine”.
Nici o evlavie nu-l proslaveste
Mai bine decât pângarirea asta
A unui spirit liber.

Regele
Si ai vrea
Sa-ncerci sa-ntruchipezi acest model
Sublim în oameni din regatul meu?

Posa
Aceasta sire, numai dumneavoastra
Puteti s-o faceti. Haraziti puterea
Regeasca numai fericirii
Popoarelor, puterea asta care
Fu pân-acuma harazita numai
Splendoarei tronului. Dati omenirii
Nobletea ei pierduta. Cetateanul
Sa fie iar ce-a fost, adica telul
Coroanei sa nu aiba nici o alta
Îndatorie decât sa respecte
În ceilalti drepturi ca si ale lui.
Când omul sie însusi o sa fie
Redat si va sti iar cât pretuieste
Si va-nflori pe lume libertatea;
Când, sire, din regatul dumneavoastra
Veti face cea mai fericita tara
Din lumea-ntreaga, da, atunci veti fi
Dator sa cuceriti întreaga lume.

Reprezentant, prin prima parte a creatiei sale, al miscarii “Sturm und Drang”, prieten si colaborator al lui Goethe, Friedrich Schiller (1759-1805) s-a impus prin dramele sale de generoasa revolta împotriva tiraniei (Hotii, Conjuratia lui Fiesco la Geneva, Intriga si iubire, Don Carlos, Wilhelm Tell), prin trilogia de inspiratie istorica Wallenstein, prin balade (Inelul lui Policrat, Cocorii lui Ibicus), oda Catre bucurie, studiile sale de estetica (Scrisori despre educarea estetica a omului, Despre poezia naiva si sentimentala) si prin lucrarile de istorie.

Provincialism fara frontiere

mai 26th, 2008
Jocuri provinciale in SUAJocuri provinciale in SUA

N-as vrea sa se creada ca ne inchipuim ca, in misiunea si vocatia catre care tindem in ultima vreme, echipa de editori ACUM ne credem „buricul pamantului”. Nu de alta, dar in principalele reactii negative pe care le avem din partea cititorilor, unii dintre ei chiar vechi colaboratori, unii dintre ei chiar demisionari, ceea ce ni se reproseaza este scaderea pragului de toleranta fata de imprecizie, atunci cand autorii pretind ca relateaza fapte autentice, fata de neclaritate, atunci cand ar fi simplu de explicat in limba romana, fata de intoleranta insasi. Asa cum v-ati astepta, aceste reprosuri nu vin sub forma de intrebari, la modul „ce se intampla?” ci pe o larga paleta coloristica, dupa cum ii lasa inima pe cei ce au decis sa se simta ofensati: de la luat peste picior si pana la injuraturi – fiecare, pe limba pe care o intelege cel mai bine, care-i este mai apropiata de viziunea despre lume, educatie, comunicare.

Ce releva audienta ACUM, pe de alta parte? Cresteri la toate capitolele: vizite unice, timp petrecut de utilizatori pe sit, numar de vizite noi. Numai la acest din urma capitol, in ultimele doua saptamani s-a inregistrat o crestere de 40%.

Prin urmare, batalia reinceputa cu forte proaspete cu provincialismul atrage si adauga credibilitate acestui grup de voluntari raspanditi in lumea intreaga, facand ca din ce in ce mai multi cititori sa fie interesati de subiectele prezentate si, in ultima instanta, sa gaseasca ceva de citit in saptamanalul electronic. E chiar atat de simplu – nu doresc sa ma refer aici la calitatea articolelor unei intregi serii de noi colaboratori – se va vedea in lunile urmatoare care este impactul ei: masurabil, de catre un auditor independent (Google Analytics).

Pornisem de la ideea ca stim ca nu suntem unici. Nici provincialismul romanesc nu este unic. O simpla inventariere a unor regiuni de pe mapamond care au probleme de provincialism, si aici ne referim doar la cel geografic, despre care tocmai s-a demonstrat in editorialul anterior ca reprezinta un „Bau-Bau” in Romania, indica multiple zone cu potential conflictual, aflate la diferite temperaturi, cu probleme reale: Tasmania, Quebec, Kashmir, Irlanda de Nord, etc. Fata de acestea si multe altele, Transilvania este o oaza de civilizatie, pace si bunastare, pe un teren solid si pe care, fara a ignora pericolul provincialismului, dialogul este posibil oricand.

Dar va invit sa meditati pentru cateva clipe la multiple alte forme de provincialism, care nu au nimic de a face cu geografia: convingerea ca doar religia ta este *cea buna*; sentimentul ca faci parte dintr-un „popor ales”; parerea ca gusturile tale artistice sunt cele corecte; intelegerea deformata a democratiei, limitata la „minoritatea se supune majoritatii” dar fara a lua in calcul drepturile minoritatilor; apetenta pentru obtinerea de drepturi, chiar atunci cand facem parte din societati constitutionale bazate pe egalitatea cetatenilor in fata legii, prin mita, coruptie si diversele alte forme de inselatorie. In realitate va invit sa adaugati opinii privind acest tip de provincialism, care nu tine seama de evolutia gandirii omenesti, de dezvoltarea societatii, de descoperirile stiintei, de insesi invatamintele istoriei care se acumuleaza. Pe romaneste, ar trebui sa fiu „intr-o ureche” ca sa afirm ca aceste forme de provincialism sunt tipic romanesti. Le-am intalnit pretutindeni in lume, in tarile cele mai avansate!

Deci asa precum aceste forme de provincialism nu sunt unice, nici noi nu suntem unici luptand impotriva ei, si stim asta. O stiu si cei care ne descopera si care inteleg cat de diferit este ACUM fata de presa din Romania – cea care a avut un demaraj atat de spectaculos dupa Decembrie 1989 dar care s-a retras in cotlonul provincial in care se afla azi. La ACUM trebuie sa facem un efort real ca sa oferim publicului mai mult decat ii ofera presa din Romania, aservita in majoritatea ei unor grupuri de interese (o alta definitie a provincialismului). Ceea ce trebuie sa facem insa, este sa luam ca model publicatii care inseamna ceva, jurnalisti care sunt trup si suflet in slujba publicului si nu fac din asta un „capat de tara” nici macar cand sunt acuzati de diverse metehne.

Desigur, cine mai suntem, daca renuntam la provincialism? Unde se duce identitatea noastra? Ce ESTE de fapt identitatea noastra (inclusiv ca romani)? (De exemplu: este crestinismul ortodox o parte din identitatea romaneasca autentica?). Sunt intrebari la care astept comentariile dv.!

Nu pot sa nu inchei cu opt cuvinte care imi revin obsesiv in minte, gandindu-ma la antidotul provincialismului: „Fii schimbarea pe care o doresti in lume” (Mahatma Gandhi).

Prozac

mai 23rd, 2008

am trimes tobosarii padisahului sa te inveseleasca
stam toti la usa cortului tau asteptand trezirea
care vine cu pasi de carciumareasa
prin rasaduri inalte de marijuana
tocmai fumasem un joint cu soldatul X
ce imi povestea de familia lui
de anxietatea gloantelor ce ne trec prin piept
cutitele indragostite de noi,
minele plasate la cotiturile sufletului
capacanle temporale pe care scrie prozac
toate astea
si mai presus de ele haoticul moliciunii tale
ma faceau sa invat logica si geometrie
faramacie, logopedie si transhumantza
nimic nu ma linistea
decat primul zambet al diminetii
cand te intindeai cocheta
felina si indiferenta
la vederea pandemoniului…

Cârciuma de pe Strada Trei

mai 23rd, 2008

Rătăcit, încerc să mă adun
De pe drumuri.
Nu am pe cine întreba.
Nici fantome nu au mai rămas.
Mă abandonez inerţiei;
Piatră care zboară prin sine.
S-a închis cârciuma de pe Strada Trei.
Sufletul mi se răceşte ca un cadavru
Părăsit într-o noapte în capelă
Cu patru babe la căpătâi.
Nu-mi mai aduc aminte unde mi-am lăsat
Biletele pentru loterie.
Azi e ultima zi şi le pierd.
Nici de această dată nu voi ieşi la lumină!
Dinspre miază-noapte licăre Steaua Polară.
Mai sunt câteva ore până mâine.
Dar mai sper;
Vor deschide!

Dan David, Los Angeles, Martie-08-2007

Altă furtună

mai 23rd, 2008
ZeegrassZeegrass

Din când în când, stau şi mestec cu linguriţa într-un pahar cu apă-să fac furtuni.

Toată viaţa a vrut să fie băgat în seamă. De când era în liceu spera că într-o zi va veni cineva la el şi îi va propune să colaboreze.
Apoi, în facultate, prietenul lui i-a zis de întâlnirile lui cu Burlacu şi el l-a implorat să-i faca lipeala.
Cum-necum, fapt e că lipeala nu s-a făcut.
Eu cred că nu prezenta nici un interes. Nu era sclipitor, aventuros sau inteligent şi, în plus, era total lipsit de subtilitate. Dădea cu mucii în fasole.

După repartiţie a ajuns la un institut de cercetări, într-un loc călduţ, nefăcând mai nimic.

Într-o zi, un coleg de-al lui l-a văzut completând un formular şi l-a întrebat:
-Şi tu?
Apoi a văzut pe biroul colegului un formular de adeziune.

Pentru el, însă n-a fost să fie.
Formularul lui era cu totul altceva.

Apoi, a venit Revoluţia.
O scurtă vreme a respirat uşurat – există Dumnezeu! Slavă lui că nu m-au racolat!
Crăciun, Sărbători, acatiste.

După micile răzmeriţe şi câţiva ani în care s-a descurcat vânzând de toate, România a intrat în Europa, şi s-a anunţat că fiecare putea să-şi vadă dosarul.

Cum avea timp, a prins ultimul tren şi şi-a cerut dosarul. Voia şi el să vadă ce ar fi trebuit să facă dacă ar fi fost cooptat.

Rămase uimit cât de mult loc ocupa în viaţa atâtor oameni…
Inclusiv în viaţa lui Burlacu…
Ataşată de fişa lui consistentă găsi adeziunea pe care o visase atâta vreme.

„Când e să se aleagă prafu” zic, şi mestec în paharul meu cu apă.

RONDEL

mai 23rd, 2008

Visez că zbor, dar tot mai rar,
mi-e susul jos când mă rotesc,
sunt tot mai greu de pământesc
ca o sfârlează de arţar

închid pleoapa – în zadar,
aripile nu îmi mai cresc:
de-atâtea nopţi îmi amintesc
visul de-a zborul, tot mai rar

de la o vreme nici măcar
nu mi se pare nefiresc
că nu am pene de icar
peste livadă să plutesc
sau din florar în cireşar:
visul de-a zborul? tot mai rar…

Luptători pentru o cauză nobilă sau criminali de drept comun? – o istorie culturală a terorismului

mai 21st, 2008

Terorist pentru unul, luptător pentru libertate pentru altul – este o sintagmă deja înecetăţenită, care dovedeşte dificultatea abordării fenomenului terorist.

Şi totuşi, istoricul britanic Michael Burleigh nu s-a temut de provocare şi a scris o carte “Sânge şi furie – o istorie culturală a terorismului” (Harper Press, 2008) în care trasează istoria fenomenului de la mijlocul secolului al XIX-lea până în zilele noastre.

Deşi terorismul este legat aproape întotdeauna de cauze ideologice, Burleigh nu-şi ascunde niciun moment dezaprobarea, ba chiar aversiunea faţă de terorişti, oricine ar fi ei, acuzându-i nu numai de fapte criminale, care ţin de multe ori de dreptul comun, dar şi de mizerie morală.

Istoricul britanic îşi începe excursul istoric în jurul anului 1850, în Irlanda colonizată de britanici, unde a luat naştere mişcarea separatistă Phenian, în opinia autorului prima mişcare teroristă demnă de fi numită aşa.

Aici regăsim toate elementele cunoscute în ziua de azi, de la obsesia pentru explozivi, la atentatele sinucigaşe şi folosirea Statelor Unite pentru adunarea de fonduri.

Terorismul stângist

Rusia intră şi ea în atenţia lui Burleigh prin anarhişti, nihilişti, socialişti şi bolşevici.

El reaminteşte că executarea lui Alexander Ulianov, condamnat pentru complot împotriva ţarului Alexandru al III-lea, a jucat un rol decisiv în convertirea la revoluţionarism violent a fratelui său mai mic, Vladimir, cunoscut ulterior sub numele de Lenin.

Şi tot aici, reaminteşte Burleigh, un anume Iosif Viasarionovici Djugaşvili (mai cunoscut sub numele de Stalin) a perfecţionat metodele de finanţare a mişcărilor revoluţionare violente precum jafurile împotriva băncilor, cel de la Tiflis (Tbilisi) din 30 iunie 1907 având ecouri în întreaga Europă.

De altfel, bolşevicii şi comuniştii în general aveau să fie implicaţi în acte de terorism şi sprijinirea directă a unor organizaţii radicale din lumea a treia în timpul războiului rece.

Nu au fost rare cazurile în care foştii terorişti s-au transformat în oameni de stat, iar numele lui Menachem Begin şi Ytzhak Shamir – deveniţi prim miniştri ai Israelului, Nelson Mandela – preşedinte al Africii de Sud, Yaser Arafat – lider al Autorităţii Palestiniene sau Martin McGuiness – vicelider al executivului regional din Irlanda de Nord sunt doar câteva exemple.

Dar Burleigh atrage atenţia împotiva acestui clişeu “ieri terorist, mâine om de stat” şi o spune pe şleau – “Cine-şi imaginează că Osama Bin Laden va evolua într-un Nelson Mandela, atunci are nevoie de un psihiatru, nu de un istoric”.

Burleigh demontează apoi fenomenul terorismului urban de extremă stânga din Italia şi Germania anilor ’70 – ’80, considerându-l un efect unui nihilismului unor dezaxaţi, alimentat şi consumul de droguri.

Atât banda Baader-Meinhof în Germania cât şi Brigăzile Roşii în Italia n-au avut niciun fel de susţinere în rândurile clasei muncitoare.

Burleigh este necruţător cu “idioţii utili” – acei reprezentanţi ai intelectualităţii de stânga, precum filosoful francez Jean-Paul Sartre, care şi-au exprimat simpatia pentru cauza terorismului de extremă stânga sau avocaţii care erau oricând gata să-i apere, printre ei Gerhard Schroeder – viitor cancelar al Germaniei – şi Otto Schilly, viitor ministru de interne.

Nou război rece

Dar spaţiul cel mai întins îl acordă autorul terorismului islamist, numit uneori şi “islamo-fascism” sau, cum sugerează Burleigh, “islamo-bolşevism”

Pentru prima oară, fenomenul terorist ia o amploare globală, bazată pe o ideologie religioasă, cu izvoare într-o carte sfântă considerată adevărul absolut şi imuabil – Coranul.

Generalizarea practicii atentatului sinucigaş – practic foarte greu de contracarat şi în plus foarte ieftin – comunicaţiile instantanee pe baza internetului şi mobilitatea crescută a populaţiei la scară planetară favorizează terorismul islamist.

Burleigh este extreme de critic la adresa termenului de “război împotriva terorismului” lansat de administraţia Bush, fiind de opinia, perfect logică de altfel, că nu te poţi război cu un fenomen sau cu o idologie.

El acceptă însă că e vorba de un război rece cu grupări difuze, greu de definit, care ar putea dura şi zeci de ani.

Istoricul britanic nu menajează nici Occidentul, care în numele democraţiei închide ochii la formarea pe teritoriul său, la umbra uneori a azilului politic, a unor reţele islamiste care propagă ura şi ţelul final – Califatul – refacerea statului islamic care bunăoară acoperea o înstinsă suprafaţă a globului.

Burleigh sugerează o mai bună cunoaştere între Occidentul preponderent creştin şi lumea musulmană, dar şi răbdare şi tenacitate din partea vesticilor.

Căci până la urmă, remarcă Burleigh care a scris cartea în 2007, dacă e vorba de un nou război rece, cum primul asemenea război a început în 1947, iar al doilea în 2001, suntem abia în echivalentul lui 1953…

 
54.235.227.60