Loading

Geneza

august 4th, 2008

In clipa nasterii fierbinte
Se-aduna strigatele,
Chiotele,
Veselia,
Sdalmile,
Rasul si plansul
Si vaietele,
Visarea si-oftatul,
Si scrasnetul dintilor,aspru.
Se-aduna toate
Dincoace si dincolo de cer,
Intr-o polifonie suprema,
Eterna,
Mai demonica decat
Zborul astrelor…
Iata-le cum stau suspendate
Dincolo de punctul nostru fix,-
In tariile viilor
De aici,din Beteljel,din Belatrix.
De unde se aduna atatea?
De unde?
Pe tine te stiu si pe mine,
Si pe-aici,prin jur,
Pe oricine.
Sant ,poate,
Inca soapte
Fara raspuns
Ce apar oricand
Si oriunde…
Dar eu simt cum se nasc
Simfoniile
Din continua intingere
A corzilor
Intinsei nemarginiri
In vesnica ei retraire
Si cum se proiecteaza
Intr-un manunchi de arpegii
Pe ecranul
Indepartatelor cai
DESTEPTAREA,-
Tresalt de idei pure
Si ganduri
Ce salta
Spre astre
PAMANTURI.

Brasov,15 iulie 1963

Ieşirea din panică

august 4th, 2008

Nu dau doi bani pe principiile tale spartane.
Stau înşirate în vitrine.
Te lauzi cu ele peste tot.
Mai bine ţi-ai schimba look-ul,
Ţi-ai rade gambele, somnul.
Cearşafurile în care te înveleşti până peste cap
Să te rupi de realitate,
Sunt mincinoase, pline de pori.
Turbarea pătrunde nestingherită.
Iar începi să tuşeşti, să dai din picioare,
Să-ţi întorci ochii peste cap,
Să cauţi disperată punga din plastic,
Goală de orice demnitate.
Să-mi declari că lumea aceasta
E mincinoasă, că viaţa e falsă.
Mai bine dă-mi o aspirină să tac.

Dan David, Los Angeles, Martie-08-2007.

ZGOMOTE IN CURTE – CAP.1

august 4th, 2008

ZGOMOTE IN CURTE(scurta proza)
de adynet1

Parcă mă văd şi-acum ieşind din apartament…închid uşa uşor proptind umărul de ea să nu facă zgomot…
De mic copil eram timorat de ideea că vecinii nu iartă, stau ascunşi dupa uşă şi-aşteaptă micile mele greşeli la orele de odihnă pentru a se napusti cu gura pe mine…
Era una , d-na Cioclov care excela prin simţurile ei de felină de pradă… Avea un suflet bun femeia ,nu mă certa…se ducea direct la mama să mă pârască , ritual ce se petrecea cel putin de două ori pe săptămână…
Am fost învaţat de tata, locotenent la M.A.I ., care asculta nopţile postul EUROPA LIBERĂ, să mă feresc …ssstt să nu audă vecinii…Dar întotdeauna dădeam greş…
Culmea am atins-o pe la 6 ani când am încercat cu bravură să opresc o piatră de vreo cinzeci de kilograme care dădea să se desprindă dintr-un gard provizoriu pe care-l mişcasem din greşeală…aceeaşi greşeală , la aceeaşi ora 14.30…ora de linişte…Bolovanul n-a facut zgomot…a cazut pe moale…trei ani n-am mai atins mingea de fotbal…

Dar am crescut repede …la zece ani eram vedetă la „fotbal la găoace”: doua porţi miniaturale desenate cu smoală , zece paşi intre ele , eu si alt „geniu” încercam să ne trecem mingea dezumflată printre picioare…
…Şi iar d-na Cioclov , fire nobilă ce nu ne certa direct…se adresa doamnei Negru , fosta aristocrata cu studii la Sorbona :
– Nu-i pot intelege pe parinţii aştia…N-au nicio raspundere faţa de progeniturile lor…aşa cresc derbedeii… (progenitura eram eu , probabil şi derbedeu in creştere…)
-Puţin respect pentru cei mai în vârsta care robotesc clipă de clipă pentru acele două ore de odihnă la prânz…(Doamna Cioclov era casnică şi-avea o droaie de pisici )

Vremea trecea iar eu ma transformam din copil plăpând dar zgomotos într-un derbedeu mândru însetat de aventură…Aşa m-am trezit furând liliacul din curtea vecină , liliac „bătut” cu miros nemaipomenit ce te mâna la păcat…
La început furam pentru mama…Mă mustra de mama focului dar fugea repede sa umple vaza cu apă, să nu se usuce liliacu’, saracu’…
Apoi furam pentru Liliana , fata cu genunchii groşi care când râdea , sanii-i saltau de zor si nu se-mpotrivea când interveneam să-i liniştesc , să se oprească…
-E ora zece ! Oamenii dorm la ora asta…se auzeau insinuarile d-nei Cioclov catre D-na Negru…surzeam pe moment si ne reveneam doar când harnica vecină vărsa ultima oală cu lături pe banca pubertaţii noastre…
Apoi venea noaptea…din nou spre casă…
Palierul lucea de curaţenie , treaba domnului Mitache, fost profesor universitar ce fusese dat afară pentru mici scăpări…

01 Aprilie 2008

FEMEIA KAMIKAZE ŞI FĂGĂDUIALA FRUMUSEŢII ETERNE

august 3rd, 2008
Wafa Idriss a devenit prima femeie palestiniană Wafa Idriss a devenit prima femeie palestiniană „martir”

Magistrul gândirii hamasiene, Şeikh Yassin, şi-a clădit celebritatea pe un edictat al unei fatwa (decret religios în islam) privind rolul femeii kamikaze în religia musulmană. Printre altele, o afirmaţie care m-a copleşit de oroare: „femeile care comit un atentat suicid, ucigând evrei, sunt recompensate în rai devenind şi mai frumoase decât cele 62 de fecioare, promise bărbatului martir”.

Dacă spiritele sărace cu duhul, n-ar pleca urechea la aceste elucubraţii patologice, fără să pufnească în râs, aş zice să le lăsăm pe seama psihiatrilor.
Din păcate, morbul antisemit a încolţit pe meridianele fanatismului religios islamist, unde ura este cultivată, chiar la nivelul şefilor de State, cu o ardoare fără precedent, tocmai de cei care, potrivit legilor divine, ar avea datoria s-o inhibeze.

Nu mă pot împiedica să evoc unul din sfaturile lui Jean Cocteau, către fiul său spiritual Jean Marais: „Tu trebuie să urăşti ura !”. La care actorul, impregnat de o nobleţe sufletească rară, a retorcat: „Nici măcar ura nu trebuie urâtă, alminteri o perpetuăm”.

Kamikaze sau martir ?

La drept vorbind, termenul de kamikaze a fost preluat, printr-o facilitate de limbaj, din vocabularul japonez unde se putea traduce ca o formă de patriotism pe timp de război. In extremis, conotaţia lui religioasă ţine numai de apelativul istoric „vânt divin” amintind un taifun care, în 1272, a salvat Japonia de o invazie mongolă.

Pe de altă parte, kamikaze-ul japonez nu-i momit nici de paradis şi nici de erotismul fecioarelor promise, el o făcea din pur sentiment patriotic, în momente grave de supravieţuire.

În schimb, „martirului” i se poate extinde semnificaţia, cu toate că, în mod obişnuit, este asimilat convicţiunilor religioase.
Martiri au existat în mai toate religiile dar, în ultimul timp, termenul s-a trezit monopolizat de islam, atribuindu-i-se noi prerogative funeste şi contrare veritabilei spiritualităţi.

Devenit braţul armat al islamismului pe toate întinderile Djhiadului, autorii atentatelor sinucigaşe îşi găsesc obârşia în epoca primară a religiei musulmane, socotindu-se descendenţi ai „Assassins”-lor, o sectă medievală de cuţitari, drogaţi cu haşiş, care se sacrificau pentru a înjunghia cavalerii franci ai Statelor creştine din Levant (regiune din partea orientală a Mediteranei).
Mai mult, Hassan al-Sabah, fondatorul sectei, a teoretizat astfel această strategie: ”Nu-i suficient să ucizi şi să terorizezi, trebuie să şti să şi mori. Căci, asasinând, noi descurajăm inamicii de a întreprinde orice împotriva noastră dar, murind curajos, vom forţa admiraţia mulţimilor, iar mulţimile vor deveni aliatele noastre”.
Asistând la actele teroriste comise astăzi, nu le putem reproşa urmaşilor Assassins-lor irespectul faţă de tradiţie…

Fabrica de „martiri” din Palestina

După o lungă perioadă de stanbay, atentatele-sinucid au reapărut odată cu conflictul israelo-palestinian, considerat ca singurul răspuns al unui raport defavorabil de forţe, opţiune mult mai economică decât un război frontal.

Începând cu anul 1992, această formă de atentat ia proporţii devenind arma privilegiată a Hamasului şi a Djiadului islamic, plasând luarea de ostateci pe un plan secundar.

În acelaşi timp, martirajul a dat naştere unor dezbateri intense în sânul religiei musulmane care, asemenea celorlalte, prohibeşte sinuciderea. Fără să se simtă vizat sau afectat, Djiadul a găsit cu uşurinţă o justificare, una dintre cele mai simpliste: ”Allah este de partea martirilor – încerca să explice Fathi Shiqaqi, unul din vechii şefi ai Djiadului – El îi poate purifica pe cei credincioşi şi capabili să distrugă complotul infidelilor”.

Abominabilul „11septembrie”, a reanimat şi mai mult dezbaterea asupra caracterului licit al atentatului-sinucid, iniţiată de celebrul predicator egiptean Yussef al-Qardhawi, justificând, în general, martirajul palestinian, dar, paradoxal, condamnând autorii atentatului de la New York, în aceiaşi termeni ca şeikh-ul Fadlallah, ghidul spiritual al Hezbollah-ului libanez.

Kamikaze la feminin

Cazul palestinienei Wafa Idriss, prima femeie devenită martir, are particularitatea de a pretinde, mai înainte de toate, un statut de egalitate între sexe, deci o revendicare, mai degrabă, de natură politică, decât religioasă. Înainte să se dea morţii, cu o cingătoare de explosiv, în plină inimă a Ierusalimului, ambulanţiera de 25 de ani de la Crucea Roşie din Ramallah a ţinut să declare: „A permite accesul unei femei la statutul de martir, constituie o etapă decisivă pe calea egalităţii dintre sexe în lumea arabă.”

Lunea trecută, trei femei kamikaze au ucis 27 de persoane la Bagdad, unde se desfăşura o importantă sărbătoare a Islamului şiit.

În ultimele luni, Femeile kamikaze multiplică atacurile în Irak, împinse de disperare, animate de dorinţa răzbunării sau victime ale extremei lor mizerii.

Setea de sânge, fără discernământ, din cadrul aceleiaşi religii, transformă furia credinţelor orbe în câmpuri de exterminare, în numele unor aşa-zise îndemnuri divine, cu care doctrinele fundamentaliştilor manipulează masele credule şi ignorante.

În 2005, peste 1000 de persoane au murit într-o busculadă gigantică provocată de rumori potrivit cărora un kamikaze s-ar afla în mijlocul mulţimii.
În aceiaşi zi, 7 persoane au fost ucise şi 37 rănite datorită unor trageri de mortiere contra unei moschei. Şi toate acestea între oameni de aceiaşi credinţă şi, aş zice, de bună credinţă.

Cercetătorul american Scott Atran, estimează că fenomenul kamikaze, nu relevă de la psihiatrie, refuzând de asemenea şi teza conform căreia candidaţii sunt recrutaţi din păturile sărace şi neinstruite ale populaţiei.
După el, alegerea sacrificiului rezultă dintr-o spălare a creierului demn de acelea practicate de secte; cu atât mai eficace cu cât persoana are sentimentul umilinţei şi al injustiţiei.
Una din cheile acestei îndoctrinări, ţine de propaganda proferată de alţi „martiri”, graţie înregistrărilor video cu puţin timp înaintea sinuciderii.

„Ceea ce învaţă copii în templele mahomedane, la şcoală, la televiziune, este a muri”- spune descurajat Iyad Sarraj, psihiatru la Gaza.

BBC în limba română nu mai e – cine va umple golul apărut?

august 3rd, 2008

BBC a fost o referinta. \”Am auzit la BBC\” a fost echivalent indicare unui adevar.

Un eveniment relatat la BBC era o certitudine pe care nu o vedeam dar pe care o simteam.

Analizele BBC erau impartiale si atingeau esentialul.

BBC a fost un simt suplimentar la care aveau acces ascultatorii. A fost un bun simt.

Un vid s-a instalat in informarea romanilor.
Acum lipseste referinta.

De acum publicul va asculta aceleasi sirene ale democratiei originale, cele care au incitat la violenta, au defaimat valorile umane si morale si au promovat miciuna, manipularea si coruptia si irationalul.

Va aduceti aminte ca la BBC sa se fi lansat solganuri si campanii de genul \”Noi muncim, Noi nu gindim\” sau incitare la violenta ura impotriva unei minoritati sau a a grupuri de oameni?

Ce se va intimpa cu noile generatii care nu au acces la mediile straine?

Vor aparea voci care sa spuna adevarul si sa sustina valorile democratiei si sa combata extremismul?

Cine va aparea aceste valori? Vor fi auzite aceste voci?

Atena, august 2008

Din fotoliul filosofului la masa de examinare: testele medicale in lumea reala

august 3rd, 2008

In numerele precedente, ne-am aplecat asupra notiunii de test medical si am discutat diferitii parametri ai aplicarii sale logice si informate. Saptamana aceasta, dorim sa exemplificam aplicarea practica a acestor consideratii teoretice. Vom alege pentru aceasta testul EKG la efort (pe bicicleta sau covor rulant), al carui principiu este foarte simplu: semnele de ischemie cardiaca (scaderea gradului de aprovizionare cu sange a muschiului cardiac) pot sa nu fie evidente pe un EKG de repaus – cand efortul depus de inima este minim – dar sa apara in conditiile unui efort dozat si urmarit cu precizie. Asadar:

Ce concluzii furnizeaza o proba de efort normala, respectiv anormala?

Ca intotdeauna, semnificatia si precizia unui raspuns depind de cat de pertinenta (ancorata in realitate) si de precisa este intrebarea si cat de potrivit este testul ales pentru a raspunde acesteia. Astfel:

1 – Pertinenta intrebarii asupra existentei cardiopatiei ischemice la un individ depinde de cat de frecventa este boala la persoane cu aceleasi varsta, sex si profil al factorilor de risc precum individul in chestiune. Aceasta este esenta teoremei lui Bayes. Pentru ca proba de efort sa fie utila, ea trebuie sa fie efectuata unei populatii cu risc intermediar de cardiopatie ischemica. Cu alte cuvinte, in general, nu este pertinent sa ne punem problema existentei cardiopatiei ischemice i) la un individ asimptomatic si fara factori de risc (din start, putem linistiti sa presupunem ca nu o are), dar nici ii) la un individ simptomatic si cu factori de risc (din start, putem linistiti sa presupunem ca o are, si sa purcedem la o proba semiinvaziva sau la angiografia coronariana). Pe de alta parte, «ancorati in realitate» fiind, suntem obligati sa ne punem aceasta intrebare in cazul unui individ asimptomatic si cu factori de risc.

2 – Precizia intrebarii, care ia in consideratie un fapt important : cardiopatia ischemica poate avea diferite grade de gravitate. Proba EKG de efort depisteaza stenozele coronariene care necesita angioplastie cu balonas sau bypass coronarian. Majoritatea infarctelor de miocard sunt insa cauzate de ruptura si tromboza unor placi aterosclerotice «fragile» ; problema este ca aceste placi sunt in general superficiale, si nu sunt detectate de proba de efort. Asadar, daca ne punem intrebarea : «In ce il priveste pe Dl. X, cu o probabilitate statistica medie de cardiopatie ischemica, care este riscul ca el sa sufere in viitor de angina pectorala?», proba de efort va evalua mai corect acest risc decat daca, despre acelasi Domn X, ne punem intrebarea : «care este riscul ca el sa decedeze in viitor de un infarct de miocard?». Pe de alta parte, pacientii ce prezinta risc de deces de pe urma cardiopatie ischemica sunt tocmai cei la care masurile preventive (corectarea factorilor de risc, frecventa urmaririi medicale) sunt cele mai importante. Cu toate acestea, sa nu uitam ca i) totusi, cca 15% dintre infarcte sunt cauzate de placi care, in plus de a fi fragile, sunt si proeminente (producand stenoze « semnificative ») ; ii) placile vulnerabile, plate, coexista deseori cu placi mai proeminente, care, descoperite la proba de efort, sa puna accentul pe importanta masurilor preventive la acel pacient.

3 – Precizia testului : Atat sensibilitatea, cat si specificitatea probei de efort, la o populatie cu risc mediu de cardiopatie ischemica, sunt in jurul a 70% (de fapt, sensibilitatea este ceva mai mica decat specificitatea). Puterea prdictiva negativa este foarte mare (peste 90%), dar cea pozitiva de numai 25%. In cifre, 1 individ din 36 cu proba negativa (normala) sunt totusi bolnavi, dar 3 indivizi din 4 cu proba pozitiva sunt de fapt sanatosi. Asadar, un pacient cu testul negativ este trimis acasa (cu recomandari pentru stapanirea factorilor de risc), dar un individ cu un test pozitiv este trimis (in general) la alte teste, mai precise.

Cauzele căderii părului

august 3rd, 2008

Pierderea părului, odată cu înaintarea în vârstă, este specifică tuturor bărbţailor (şi nu numai, aş îndrăzni să adaug. Uneori, chiar, acest proces începe încă din adolescenţă. Unele persoane acceptă această schimbare, însă alţii caută tot felul de tratamente pentru prevenirea acestui neajuns. În orice caz, constatarea începerii subţierii firului de păr, căderea lui, reprezintă o sursă de mare îngrijorare şi de anxietate pentru ei.

Care sunt cauzele acestui fenomen?, ne întrebăm adesea. Johns Hopkins University încearcă să ofere un răspuns în acest sens. Se pare că sunt numeroase cauzele care provoacă pierderea părului.

1. Variaţie normală. Viaţa firului de păr are un ciclu natural conform căruia acesta creşte într-o perioadă de mai mulţi ani, apoi să cade şi este înlocuit. Aceasta înseamnă că, la un moment dat, este vorba de un proces continuu, în care unele fire de păr ajung la capătul vieţii lor, în timp ce altele abia încep să crească.
Uneori, însă, în acest process natural etapa căderii părului poate depăşi etapa de nouă creştere. Acest lucru poate provoca panică.

2. Anomalii hormonale. Este cunoscută o întreagă gamă de probleme hormonale care ar contribui la căderea părului. Prea mult sau prea puţin hormon tiroidian este o cauză comună care duce la subţierea sau pierderea părului scalpului. Aceasta este, de obicei, uşor de diagnosticat cu un simplu test al sângelui. Testosteronul ridicat tinde să cauzeze pierderea părului scalpului şi poate provoca creşterea părului în zona facială şi pe corp. Nivelul ridicat de insulină, înregistrat adesea în cazul persoanelor cu diabet, de asemenea, poate provoca căderea părului. La femeile cu sindrom polycystic ovarian, există probleme atât în ce priveşte nivelul de testosteron, cât şi de insulină.

3. Inflamarea scalpului. O serie de condiţii inflamatorii cutanate, cum ar fi eczemele, seborrhea, psoriazis pot duce la căderea părului. Anumite infecţii ale pielii scalpului (ringworm) şi infecţii bacteriene ale rădăcinilor de păr (folliculitis) pot de asemenea provoca probleme similare.

4. Traumele locale pot conduce, de asemenea, la subţierea firelor de păr care se finalizează cu ruperea acestora de la rădăcină. Unele tratamente chimice administrate firelor de păr îl pot deteriora. Există şi insecte care atacă părul (scabie etc) provocând căderea acestuia. Trichotillomania este o condiţie psihologică în care oamenii impulsivi “se joacă” cu degetele cu firele de păr, uneori fără a realiza acest lucru, ajungând chiar până la ruperea acestora.

5. Medicamente. Există medicamente care pot contribui la căderea părului. Chimioterapia şi corticosteroizii sunt printre cele mai întâlnite. Unele diuretice (ca de exemplu sprinolactone) pot cauza subţierea părului prin creşterea nivelului de testosteron. De aceea trebuie să fim atenţi ca în cazul în care căderea părului coincide cu începerea administrării unor noi medicamente (sau în cazul creşterii dozei); se impune consultarea medicului.

6. Factori psihologici. Stresul, anxietatea, depresia sunt de asemenea cauze ale subţierii părului. În acest caz poate fi dificilă identificarea atât a cauzei, cât şi a tratamentului. Multe persoane nu conştientizează intensitatea stării de stres sau anxietate cu care se confruntă, ignorând astfel posibilitatea ca acestea să constituie cauza pierderii părului. În unele cazuri, chiar, nivelul de anxietate ia proporţii încă şi mai alarmante, odată cu descoperirea femnomenului căderii părului.

Sfatul celor de Johns Hopkins University este ca odată ce am observat că devenim “victime” ale acestui fenomen, primul pas este de a asigura o evaluare medicală pentru a determina cauza. Fie medicul de îngrijire primară (medic de familie, internist, pediatru sau ginecolog), fie un dermatolog constituie în aceeaşi măsură un pas bun pentru a începe. Tratamentul poate fi apoi direcţionat către oricare dintre cauzele prezentate mai sus.

Cine este Patriarhul Alexei al II-lea al Rusiei?

august 3rd, 2008
Patriarhul Alexei si mireasaPatriarhul Alexei si mireasa

Mai multă lume s-a dedat în ultima perioadă speculaţiilor pe marginea unei posibile invitări a Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii (şi a tot URSS-ul) la Cluj-Napoca pentru o posibilă conferire a titlului de doctor honoris causa al Universităţii Babeş-Boliay.

Va prezint mai jos câteva scurte date biografice ale patriarhului rus şi câteva fotografii care îl reprezintă.

Patriarhul Alexei al II-lea (Alexei Mihailovici Ridigher) s-a născut la 23 februarie 1929, în oraşul Tallinn, Estonia. A terminat opt clase şcolare şi Academia Teologică din Leningrad. La numai 32 de ani este călugărit şi devine îndată episcop de Tallinn, iar peste 4 ani, mitropolit. În decurs de 7 ani ( 1961-1968 ) îşi face o carieră uluitoare – imposibilă! – pentru un slujitor al Bisericii în regimul comunist. Călătoreşte în zeci de ţări, inclusiv în SUA, Israel, RF Germania. A fost căsătorit timp de câteva luni cu Vera Gheorghievna Alexeeva, născută la 2.12.1929. Cuplul Ridigher s-a cununat la 11 aprilie 1950, în săptămâna luminată.

La 15 aprilie, adică peste 4 zile, este hirotonit diacon, iar peste 2 zile este preoţit. De ce a fost nevoie de atâta grabă, încălcându-se chiar şi canonul sfintei cununii? Amintim că, conform acestui canon, preoţilor li se interzice să cunune până la Paştele Blajinilor. Presa rusă şi cea străină a scris, în repetate rânduri, că Alexei al II-lea este, de fapt, un ofiţer de securitate sub acoperire infiltrat în Biserica rusă.

După prăbuşirea imperiului sovietic responsabilul arhivei din Tallinn, Iuriu, sistematizând documentele guvernului estonian (sovietic) a descoperit un document: „Darea de seamă a agenţilor KGB pe anul 1958, secţia 4. Agentul Drozdov (Ridigher), anul naşterii 1929, ne-a vizitat la 28 februarie 1958, cu perspectiva de a fi promovat în grade şi funcţii.

Vlad CUBREACOV este deputat în parlamentul Republicii Moldova și membru al consiliului eparhial al Mitropoliei Basarabiei, parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române.

Lecţia portugheză: de la dictatură la preşedinţia Comisiei Europene (2) – Lovitură de stat cu militari şi garoafe roşii

august 3rd, 2008
25 aprilie 1974 - prima ediţie necenzurată a ziarului Republica25 aprilie 1974 – prima ediţie necenzurată a ziarului Republica

La începuturile anilor 1970, regimul autoritar al Statului Nou domina, încă, Portugalia. Fondatorul său, António de Oliveira Salazar, a fost înlocuit în 1968 de Marcelo Caetano, care-i continuă, însă, linia.

Orice încercare de reformă politică este înăbuşită de inerţia regimului şi de poliţia politică PIDE, iar mulţi dintre oponenţii regimului au plecat în exil.

Nici contextul internaţional nu era favorabil regimului. Războiul rece se afla în plină desfăşurare şi blocurile capitalist şi comunist încercau să-şi atragă de partea lor formaţiunile de gherilă din coloniile portugheze din Africa. Spre deosebire de celelalte naţiuni europene, Portugalia cultiva relaţii strânse cu popoarele colonizate. Pentru mulţi portughezi Imperiul colonial reprezenta afirmarea unei poziţii de forţă şi de continuitate.

Conflictele armate cu forţele de gherilă i-au obligat pe Salazar şi pe moştenitorul său politic să cheltuie o parte importantă din bugetul de stat cu menţinerea administraţiilor coloniale şi cu operaţiunile militare

Războiul colonial a dus la apariţia conflictelor dintre societatea civilă şi militari, în timp ce economia portugheză, neperformantă, îi determina pe din ce în ce mai mulţi portughezi să emigreze.

Revolta militarilor

Acestea sunt premizele care duc la apariţia, în anul 1973, a organizaţiei secrete MFA (Mişcarea Forţelor Armate) care reunea, la început, câţiva ofiţeri nemulţumiţi de cariera lor.

Nemulţumirea generală culmină atunci când regimul îi demite pe generalii Spínola şi Costa Gomes de la şefia Statului-Major al Forţelor Armate, sub pretextul că ar fi lipsit de la o manifestaţie de sprijin al regimului. Dar adevăratul motiv este publicarea de către Spínola, cu avalul lui Costa Gomes, a unei cărţi intitulate “Portugalia şi viitorul”, în care, pentru prima dată, un ofiţer de rang superior susţinea necesitatea unei soluţii politice, şi nu militare, în războiul colonial.

În ziua de 24 martie 1974, la ultima şedinţă clandestină a MFA, se hotărăşte schimbarea cu forţa a regimului dictatorial şi, o lună mai târziu, un grup de militari instalează în secret postul de comandă al revoluţionarilor într-o garnizoană din Lisabona.

Următoarele douăzeci şi patru de ore aveau să schime destinul Portugaliei.

Melodii îndrăgite şi garoafe roşii

Începutul loviturii de stat militare care a dus la căderea dictaturii de dreapta a fost marcat de două melodii cunoscute care au dat semnalul. Pe 24 aprilie 1974, la ora 22.55 este transmisă piesa intitulată sugestiv “E depois do adeus” (“Şi după adio”), care indica luarea poziţiilor în prima fază a loviturii. A doua parolă a fost dată la ora 00.20: melodia “Grândola Vila Morena” confirma revoluţia şi dădea semnalul de începere a operaţiunilor.

Lovitura de stat de la 25 aprilie 1974 s-a bucurat de colaborarea mai multor regimente din toată Portugalia. Iniţiată de militari, revoluţia a atras imediat populaţia portugheză care a ieşit în stradă solidarizându-se cu forţele armate.

Şi, dacă revoluţia din decembrie 1989 a avut ca simbol celebrul steag tricolor găurit, revoluţia portugheză din aprilie 1974 a avut caimagine de marcã garoafele roşii. Circulă mai multe legende urbane pe această temă. Cea mai vehiculată spune că printre mulţimea adunată pe străzi se afla şi o florăreasă încărcată cu garoafe roşii pe care le ducea la inaugurarea unui hotel. Un soldat a văzut-o şi i-a cerut o floare pe care a băgat-o pe ţeava puştii, gest imitat de restul militarilor.

Revoluţia de numai o zi, deşi paşnică, în general, s-a soldat, însă, şi cu patru victime care manifestau la sediul PIDE şi au fost împuşcate de acoliţi ai guvernului lui Marcelo Caetano.

Programul celor trei D

După căderea regimului dictatorial puterea a fost preluată de Junta Salvării Naţionale, organism compus din militari şi care a prezentat un program de guvernare de tranziţie bazat pe trei D: democratizare, decolonizare, dezvoltare.

Printre măsurile imediate adoptate de Juntă, s-au numărat desfiinţarea poliţiei politice şi a cenzurii şi legalizarea sindicatelor şi a partidelor. Pe 26 aprilie, au fost eliberaţi şi deţinuţii politici şi câteva zile mai târziu s-au întors în Portugalia liderii politici din opoziţie, printre care socialistul Mário Soares şi comunistul Álvaro Cunhal.

Ca o culminare a procesului revoluţionar, peste un milion de persoane au sărbătorit pe străzile Lisabonei ziua de 1 mai 1974.

Dar, după cum vom descoperi în episodul următor, au urmat vremuri tulburi în Portugalia supusă, vreme de doi ani, la un “proces revoluţionar în curs de desfăşurare”.

Şi doar experienţa şi spiritul democratic al câtorva personalităţi din istoria portugheză contemporană au evitat ca Uniunea Sovietică să-şi întindă tentaculele ideologice până la capătul de vest al Europei.

Pericolele influențelor ideologice în istorie

august 3rd, 2008

Am precizat, deja, ca in paleolitic avem hominizi care nu evolueaza. Se sting fara urmasi genetici pe urmatoarea treapta de dezvoltare biologica. Deci, a te raporta la „continuitate” din paleolitic pina azi, este o timpenie incomensurabila. Homo sapiens sapiens, apare cindva, cu 40.000 de ani in urma. Nu se stie cum. Asta e „tipul” care evolueaza (social, cognitiv) pina azi. Nu i se cunosc sigur stramosii. Or fi fost maimutoi, extraterestri sau maimutoaice fecundate de extraterestri. Or fi fost facuti din tina. Deocamdata, nu avem nici o proba.

Acum se poate declansa „lupta pentru continuitate”?

Grupurile umane din paleoliticul final erau nomade. Ele stateau intr-un loc cu vinat bogat. Cind il epuizau erau obligate sa plece. De ce? Pentru ca n-aveau ce minca. Culesul fructelor si radacinilor era o chestie sezoniera. (Si apoi, balonau al naibii! Cum sa le placa asa ceva?). Nu se puteau conserva. Culesul fructelor de mare si al pestilor, nu se putea face decit pe tarmuri, care nu erau peste tot in Europa si mai ales, nu erau in apropierea marilor zone de vinatoare. Daca nu se aducea suficient vinat, zilnic, grupul murea de foame. Criza de alimente declansa mecanisme ciudate.

Darwin relateaza (despre fuegieni) ca in astfel de momente se trecea la canibalism si abia apoi, daca nu inceta criza, se mincau ciinii de vinatoare. Cum in paleolitic nu existau ciini dresati (inventie mezolitica), oamenii din timpurile respective, se mincau doar intre ei. (In momente de criza, evident.) (In privinta asta, se poate vorbi de continuitate in Romania.)

Cum se pleca?

Grupul se fixa intr-un punct, care era baza. Acolo erau femeile, copii, etc. In fiecare zi, din tabara plecau echipe de vinatori pe mai multe directii. (In functie de numarul membrilor.) Aceste echipe cercetau terenul pe o mare distanta, invatind zona, punctele de adunare ale vinatului, pericolele, etc. (In cazul in care reperau si/sau doborau un vinat mare (mamut, balena), chemau tribul acolo si nu paraseau zona pina nu devorau victima. Era un fel de bilci, caci veneau si alte echipe de vinatori, se incheiau aliante, casatorii, etc. Era o perioada de distractii, fara grija zilei de miine.

Chiar daca vinatul incepea sa cam miroasa, la un chef prelungit.) Cind se ajungea la criza (simtita cu ceva vreme mai inainte de declansarea propriu-zisa), o luau pe una din aceste directii. Dupa cum voia seful, adunarea batrinilor sau adunarea tribului, eventual samanul. De la caz la caz. Nu lipseau si momentele cind grupurile (mai ales cele mari) se rupeau in doua sau mai multe, luind-o pe directii diferite. In general, mergeau dupa vinat (mai rar dupa viziunile samanului, dar nu e exclus sa avem si astfel de cazuri). Nu aveau frontiere, vami, servicii secrete, amprentare si…mass-media.

(Ce vremuri!) Nimeni nu are certitudinea ca grupurile de la Malu Rosu, Lapos, Gura Dobrogei sau N.Balcescu au ramas acolo pina azi. Dimpotriva. Poate au pierit, poate au ajuns in Grecia, Germania, Caucaz sau…Italia.
Nu se poate proba continuitatea de locuire pe acelasi areal a aceluiasi grup uman. Ba mai mult: antropologii europeni (daca va amintiti precizarile mele anterioare, cei care studieaza ramasitele osteologice -umane, animale-) au stabilit ca europeanul de astazi este un metis, avind caractere negroide, mongoloide si europoide in diferite proportii. Deci tipii aia umblau serios si se mai si incrucisau (genetic). Nu umblau cu „nasu pe sus”.

Doua categorii de zevzeci

Prima doreste sa puna in practica un testament politic. Este drept ca cel care ar fi scris testamentul era un mare om de stat. Dar noii istorici considera ca testamentul e un fals postum. Nu stiu, nu ma pot pronunta. Dar cei care cred in ideea de imperiu vor sa aiba „drum liber” (ideologic) pina la Stambul. (Stimulind si ideile agresive ale altora in zona; „Divide…”) Imperialii considera ca Romania si Bulgaria nu sunt decit niste culoare de trecere, preferabil nelocuite perioade mari de timp, pentru a justifica viitoarea agresiune si ocupare a spatiului. Toti cei care cred (si scriu) altceva, sunt „nationalisti”. Interesant este ca foarte multi vest-europeni sau nord-americani sprijina (constient sau nu) aceasta grupare, preluindu-le etichetele. (De obicei, cei ce apartin gruparilor politice de stinga).

A doua categorie, este (normal) cea care se opune primei categorii, cu aceleasi mijloace. (Mistificari, exagerari.) Ei considera ca fiecare stat a fost locuit din paleolitic pina azi neintrerupt. De acelasi grup (grupuri), care au evoluat. (Fara schimb de populatii, fara migratii.) Fiecare ar fi stat la el acasa. Eventualele materiale arheologice identice dintr-o parte sau alta a Europei, la mari distante, se explica prin negot sau mestesugari ambulanti. Nu cred ca un astfel de tablou e corect. Pe linga contrazicerea informatiilor istorico- etnografice pe care le avem, ca si a datelor antropologice (vezi explicatiile de mai sus), o astfel de idee duce (prin extensie) la acceptarea ideii „rasei pure”. Ba mai mult, la diseminarea ei. Nu mai avem o singura „rasa pura” ci cite natiuni, atitea „rase pure”. Astfel de idei sunt sustinute (discret) de nationalisti, peste tot in Europa, cu suport moral (poate si mai mult) din partea Germaniei si a altora. Impletindu-se cu practica descrisa in paragraful anterior, rezulta o presiune total antidemocratica asupra istoricilor, venita clar din vest! Fara discutii. Desi interesul in aceasta practica, nu este al celor din vest…(?!!!)

Un exemplu. In Marea Britanie acum citiva ani (recent), s-au facut analize ADN ale unor oseminte umane din paleolitic, descoperite intr-o pestera.( E de vazut si carei epoci paleolitice ii apartineau osemintele in discutie.) Aceste analize au fost comparate cu ale cetatenilor din satul apropiat. Concluzia: rudenia dintre cele doua grupuri. Personal, ma indoiesc. Analizele ADN pe grupuri umane mari, arata tocmai mobilitatea grupurilor pre si proto-istorice, insotite de metisaj. (Din timpurile istorice avem date certe, explicite in aceasta privinta.) Aceste analize, au confirmat rezultatele antropologilor. Nu se poate ca doua grupuri de biologi sa zica una si altii, sa contrazica asa… aiurea. E de verificat concluzia respectiva.

Vechiul nationalism, a evoluat. El alimenteaza teze neofasciste, rasiste. Intre cele doua exagerari, trebuie sa fim foarte atenti. Nici una nu trebuie girata. Simpatiile sau antipatiile personale, interesele individuale trebuie tinute in friu. Greseala te face -in primul rind- ridicol. Aici, nu poti vorbi „dupa ureche’. Aparentele te fura foarte usor si te trezesti ca iei „pozitie” impotriva unui fenomen pe care-l crezi gresit, aparind (in fapt) altceva decit doresti.

Protocronismul

O alta tendinta contemporana (de fapt, o tendinta mai veche reluata cu mijloace noi) este protocronismul. Unii cetateni mai patrioti decit ceilalti, inventeaza o istorie stralucitoare. Si apoi o raspindesc prin mass-media. Populatia aude ceva, citeste ceva. Foarte vag. In timp, zvonul se amplifica. Filmele artistice il abordeaza, presa „ia foc”. „Asta e adevarat istorie a poporului…” „Istoricii sunt depasiti, mint, sunt incompetenti…” Cum se ajunge aici? Tocmai prin indiferenta istoricilor, care nu iau atitudine fata de exagerarile si neadevarurile din literatura-presa-film sau lucrari pseudo-istorice. Chiar daca ar lua si nu s-ar ascunde in „turnul lor de fildes” sau in mania „profesionalismului” (uneori cumparat, vid de continut) li s-ar raspunde: „E o opera de arta”, nu trebuie sa fie exacta (vezi Scrisoarea a III-a a lui Eminescu) , „liberatea de expresie”, etc.

Cine are astfel de istorii masluite? In afara de americani, mai toti. In primul rind europenii, dar moda se raspindeste si-n Asia, etc. Pe linga noi: ungurii, care se cred cucertori, neam de cuceritori; sirbii care au o civilizatie neolitica primordiala (nu numai in Europa): Lepenski Vir; romanii si bulgaii care au un neolitic considerat independent si primordial (vezi discutiile din numarul anterior despre neoliticul cardial):Lepenski Vir-Schela Cladovei si un neolitic si eneolitic de exceptie, mult deasupra Europei. Ca si o epoca a bronzului mai bogata -doar in Transilvania- decit toata Europa la un loc. ETC. Sunt foarte multe idei si ‘argumente”.

In general, se discuta de istorii „peste istorii” in tarile foste membre ale Tratatului de la Varsovia. Pentru ca aici a fost „leaganul civilizatiei umane”, „aici s-a descoperit scrisul”(?!!!). Probabil ii riciie ca latinii si grecii ii considerau barbari -necivilizati- pe cei care nu cunosteau scrisul. ETC. Un ghiveci intreg. De ce? Pentru a se dezvolta constiinta de grup a superioritatii fata de unii, altii si pe aceasta baza ideologica, rezistenta fata de mondializare.

In general, astfel de teze sunt sustinute de neistorici. Lingvisti, ziaristi, scriitori. Uneori, lingvistii sustin teze istorice si istoricii teze lingvistice(?!!!). Mai apare si cite un istoric care s-a ocupat toata viata cu altceva si nu stie sa faca o analiza critica a surselor. In principal, insa, vechile servicii specializate au contactat diferite persoane din Occident si au continuat sa faca ce stiau ei, avind (acum) girul occidentalilor si declarindu-se democrati. Ce e amuzant e ca daca un istoric trateaza despre tracii bosporani, despre tracii ajunsi in Asia Mica (frigienii,etc.) sau Armenia (antica) este considerat nationalist sau…protocronist. Daca, insa trateaza despre tracii din granitele nationale romano-bulgare si superioritatea lor fata de contemporani, despre descoperirea scrisului de catre ei sau despre cum au invatat ei latinii sa vorbeasca…latina, este un eminent istoric. Inca putin si ajunge „academician, doctor, inginer…” asta… „istoric”.

Desi se bazeaza pe opere vechi, astfel de „specialisti” nu accepta sa le raspunzi cu lucrari vechi. „Renunta la chestiile astea…comuniste”, etc. De multe ori, raspunsul (vechi) vine de la necomunisti. In sfirsit, desi ei au numai amatori, in clipa in care le raspunzi, te transforma pe tine in …amator. Desi ai o practica bogata si-n teren (periegheze, sapaturi) si-n biblioteca.

Ce trebuie sa retinem despre istoria romanilor? Tezele sustinute de democratii romani din perioada interbelica, sunt – in linii mari – valabile.

Național comunism

Romanii sunt originari de aici. Comunistii n-au gresit cu continuitatea. Ei au facut trei greseli:

1. au isterizat lumea repetind acelasi lucru, vrind sa creeze ideea ca suntem inconjurati de dusmani si doar ei ne pot conduce spre victorie; incojurati de dusmani erau ei iar victoriile lor….;

2. au impins ideea continuitatii dincolo de timpul cind putem vorbi de asa ceva (deci, nu putem discuta de continuitate inainte de formare poporului roman, eventual formarea stramosilor siguri: tracii, romanii);

3. au ascuns probe si carti, uneori si autori care au vorbit despre cei veniti pe aceste teritorii (din eneolitic pina la maghiari). Dar, romanii s-au format aici si au aparat (au vrut sau nu) Europa de migratori, noii veniti, imperiile asiatice.

Aceasta idee nu convenea fascistilor romani. Chair Cioran o critica vehement. Ce e aia aparare? lor le trebuiau cuceriri, spirit ofensiv. Nu……aparare, saracie, decapitalizare. Mamaligarii astia de romani, care se insoara devreme, fac multi copii si se apara de orice agresiune. Mai o victorie, mai o capitulatie, rezista impinzind zona cu noi generatii de vorbitori de romana, intr-o mare slava. Fascistii voiau o alta virilitate: agresiva, piratereasca, imperiala.Asta merita sa intre in istorie. Ori, noi nu aveam asa ceva! (Cu exceptia „pohtei” lui Mihai Viteazu.) (Curios, unii vecini aveau o astfel de istorie si o utilizau din plin, dar dupa razboi, au sucit-o ca ei erau, de fapt, aparatorii Europei(?!!!)). Sa vezi cum evolueaza interpretarea istoriei.

Toate popoarele au avut momente de glorie si decadere. Provocate de liderii lor sau de fatalitate. Nu suntem cu nimic mai buni sau mai rai decit altii. Trecutul istoric nu trebuie sa justifice faptele de azi sau pretentiile unor lideri. Cunoasterea trecutului este doar o aventura a spiritului uman. Nu da supradrepturi unui om sau unui grup. Sau da doar in cazul in care cunosti experienta omenirii si nu-i repeti greselile. Este puterea informatiei. Daca stii foarte bine despre ce e vorba si faci o analiza corecta a trecutului si prezentului. (Vezi greseala cu propunerea lui Mircea Druc presedinte al Romaniei si Moldovei, simultan.)

Toti cei care exagereaza in domeniul istoric, au uitat un roman hitru:”Lauda stramosilor, pe stramosi cinsteste!”. Pe de alta parte, epigonii (de toate „natiiile”) degeaba se „umfla” la ideea a ceea ce au fost (real sau imaginar) stramosii lor. Cit boul din fabula n-or sa ajunga niciodata. Cel mult or sa plesneasca (precum broscoiul din aceeasi fabula).

O scurta istorie a homosexualitatii. 10 Homosexualii si religia

august 3rd, 2008
Un baiat care a fost executat prin impuscare de un coleg de clasa pe care l-a invitat sa-i fie Un baiat care a fost executat prin impuscare de un coleg de clasa pe care l-a invitat sa-i fie „His Valentine” in Februarie 2008

Din cele discutate pana acum, unii si-ar putea face o parere falsa: ca majoritatea homosexualilor ar fi contra religiilor de orice fel. In realitate acest lucru nu a fost adevarat nici in antichitate si nici acum. Este adevarat ca printre oamenii de stiinta, indiferent de orientarea sexuala, este foarte greu sa poata fi gasiti credinciosi in adevaratul sens al cuvantului (credinciosi in religiile de azi). Dar homosexualii sunt ca toti oamenii: multi nu au nici o tangentza cu stiintele!

1. Cazul Pat Robertson – Mel White

Extrema dreapta evanghelica, reprezentata in trecut de personalitati de mare gabarit, ca Pat Robertson, fondatorul „Coalitiei Crestine” (The Christian Coalition), care a adunat sute de milioane de dolari utilizandu-i pe homosexuali in pozitie de „sperietori de ciori” si facand apel la portmoneul credinciosilor de toate denominatiile (inclusiv crestini ortodocsi si evrei ortodocsi), a profitat timp de zeci de ani de teama de necunoscut a americanilor simpli, pentru care cuvantul homosexual reprezenta ceva amenintator.

Pat Robertson a participat chiar si la cursa pentru presedentia SUA in 1988, pierzand insa in mod categoric. Organizarea asa-zisului „700 Club” al coalitiei crestine a cerut o munca intensa de convingere a credinciosilor americani sa doneze cate 700 de dolari fiecare ca sa intre in acest „club crestin select”. Totul era uns ca o masina perfecta de facut bani…pana cand scriitorul predicilor lui (el nu stia nici macar sa-si scrie propriile predici), Mel White, s-a revoltat.

Mel White era homosexual, si cand ii scria predicile lui Pat nu lasa nici un atac contra homosexualilor sa treaca, dar Pat le reintroducea la sfarsit, stiind totusi ca Mel White, colegul lui este homosexual. Situatia era de-a dreptul penibila, pentru ca pe atunci extrema dreapta evanghelica avea lozinca „homosexualii sunt criminali” pe care o repeta la infinit in toata media. Mel White a fost un predicator evanghelic cinstit, care i-a spus sotiei sale chiar la casatorie ca „lupta” prin „rugaciuni, posturi, rugaciuni, psihoterapie, terapie electroconvulsiva si chiar…exorcisme(!) sa-si invinga homosexualitea”…

El a „luptat” timp de 35 de ani pentru asta, fara nici un rezultat (evident). Pe scurt: Mel White s-a rupt de „stapanul lui” si a intemeiat prima biserica pentru homosexuali. De atunci numarul bisericilor gay a crescut vertiginous in SUA. „Coalitia crestina” a dat pana la urma faliment, iar azi tinerii homosexuali sustin in majoritate ca ei cred intr-un Dumnezeu drept si corect, care nu-i condamna pe oameni pentru ceea ce sunt, iar nu in unul razbunator si nedrept. Este adevarat ca numai in SUA dintre tarile occidentale homosexualii credinciosi reprezinta grupul cel mai numeros intre homosexuali. In Europa de vest, situatia este inversa. De exemplu in Suedia si Norvegia practic nu exista homosexuali credinciosi, dar chiar si restul publicului este ateu in proportie de 85%.

2. Organizatiile religioase homosexuale

Oricine nu cunoaste acest subiect va fi coplesit de numarul mare al asociatiilor religioase cu character homosexual, ca si de rolul lor in organizarea si finantarea, alaturi de stat, a parazilor gay.

Voi da cateva exemple: Organizatia homosexuala a preotilor catolici se numeste „Dignity”, organizatia similara a preotilor evanghelici se numeste „Integrity”, Biserica Episcopaliana (adica anglicanii americani) defileaza in parazile gay cu episcopul Spong si familia lui pe care alegorice (alaturi de baieti mai sumar imbracati), avand lozinci de tipul: „Biserica noastra isi cere iertare pentru bigotismul religiei crestine de-a lungul secolelor”, etc, etc.

Organizatiile religioase gay incearca sa promoveze selectiv invataturile morale si corecte din Biblie respectiv Torah, incercand sa minimalizeze paragrafele cu adevarat odioase. Pe acest fundal, istoria Americana a fost profund schimbata din punct de vedere ideologic de incidentul „doctor Laura” pe care ma simt obligat sa il descriu datorita impactului sau social si istoric enorm dar si pentru ca este de-a dreptul ridicol.

3. „Doctor Laura”

Acest „nume” reprezinta un alias pentru o autoare de talk-showuri in SUA care a facut milioane de dolari din atacurile sale concertate contra homosexualilor. Putem preciza ca acest personaj, pe numele exact Laura Schlessinger, are o religie incerta: initial sustinea ca este mozaica, dupa care a sustinut ca religia iudaica nu-i place intrucat nu furnizeaza o legatura „directa” cu divinitatea, in genul celor neoprotestante, sarind deci in neoprotestantism.

Oricum ea a folosit atat Torah (pentateuchul) cat si titlul sau stiintific de doctor in fiziologia cobailor, in mod cu totul incorect, socand profund media Americana. Scrisoarea „anonima” (acum i se cunoaste autorul) adresata de un homosexual din San Francisco pe internet a avut un mare ecou: de altfel incidentul a patruns chiar si in filme („The west wing” ) si in cultura politica a Americii, ajungand sa fie chiar utilizat contra presedintelui in functiune azi George W Bush.

Dupa zeci de „talk-show-uri” in care dansa cita in mod direct si explicit din Leviticul si Deuteronomul , descriind in detaliu cum trebuie ucisi homosexualii, a inceput sa se raspandeasca in mod fulminant pe internet aceasta scrisoare, care in final a influentat profund societatea americana. Cum niciodata dupa informatiile mele aceasta scrisoare nu a mai fost prezentata publicului romanesc, consider foarte utila traducerea ei si prezentarea ei in acest articol.

4. Scrisoare deschisa adresata Doctor Laura:

„Draga Doamna Doctor Laura,

Va multumesc enorm de mult pentru tot ceea ce faceti pentru a educa publicul american in legatura cu Legile lui Dumnezeu. Am invatat foarte multe de la dumneavoastra si caut sa impartasesc ceea ce stiu cu cat mai multi oameni! Cand cineva incearca sa apere stilul de viata homosexual, eu am imediat raspunsul pregatit, citand Leviticul 18:22 care spune clar ca este o abominare. Sfarsit de dezbatere! Totusi, sa stiti ca am nevoie de ajutorul dumneavoastra in unele privinte, mai ales legat de modul cum sa interpretez legile Domnului:

A) Cand ard un taur ca sacrificiu pe un altar, stiu ca aceasta provoaca un miros placut lui Domnul Dumnezeu conform Leviticul 1:9. Problema mare o constituie insa vecinii mei. Ei spun ca mirosul nu este placut pentru ei. Trebuie sa-I pocnesc oare?

B) Mi-ar face placere sa-mi vand fata in sclavie, cum spune Exodul 21:7. In zilele noastre cam ce pretz ar trebui sa cer pe ea?

C) Stiu ca eu nu am voie sa am nici un contact cu o femeie cand este in perioada de necuratie menstruala, cum spune Leviticul 15:19-24. Problema este: cum pot stii acest lucru? Am incercat sa intreb cateva femei despre perioada lor, dar ele s-au simtit ofensate!

D) Leviticul 25:44 spune intr-adevar ca pot poseda sclavi, dar numai de la popoarele vecine. Un prieten mi-a spus ca acest pasaj se refera doar la mexicani, iar nu la canadieni. Puteti sa-mi spuneti dvs de ce nu pot poseda canadieni?

E) Am un vecin care insista sa lucreze de Sabbath, desi Exodul 35:2 spune ca trebuie ucis. Sunt oare obligat sa-l ucid eu insumi?

F) Leviticul 21:20 spune ca nu pot sa ma apropii de altar daca am un defect la ochi. Trebuie sa recunosc ca port ochelari de vedere. Trebuie neaparat sa am vederea 20:20, sau exista ceva spatiu de manevra pentru mine in acest sens?

G) Majoritatea prietenilor mei se tund, taindu-si chiar si parul de langa tampla, in ciuda celor scrise in Leviticul 19:27. Cum trebuie ei sa fie ucisi?

H) Stiu din Leviticul 11:6-8 ca daca ating pielea unui porc mort asta ma face necurat. Dar oare pot juca fotbal daca port manusi?

I) Unchiul meu are o ferma. El violeaza legea din Leviticul 19:19 prin faptul ca planteaza recolte diferite. Dar si nevasta-sa violeaza legea, purtand haine din doua fibre diferite (bumbac si poliester). Capac la toate, unchiul meu mai si injura urat! Ce trebuie sa facem? Trebuie oare sa adunam tot orasul sa-i ucidem cu pietre, cum prevede Leviticul 24:10-16? Nu putem oare sa simplificam lucrurile, arzandu-I de vii intr-o petrecere de familie, asa cum trebuie sa facem celor care se culca cu rudele lor (in Leviticul 20:14)?

Stiu doamna Laura ca dvs ati studiat in mod extensiv aceste lucruri si am incredere ca ma puteti ajuta! Va multumesc inca odata pentru faptul ca ne reamintiti mereu despre cuvantul lui Dumnezeu ca este neschimbator si etern. Al dvs devotat discipol si fan adorator!”

Epilog

Afacerea „The Christian Coalition” in care au intrat grupari homofobe din cele trei religii ale cartii (crestini, evrei si chiar …musulmani – putini ce-i drept) a dat practic faliment. „Doctor Laura” (care de altfel sugereaza in mod fals ca este doctor in psihologie, cand de fapt are doctoratul luat cu multi ani in urma, in alt domeniu), si-a cerut in mod public „iertare” de la homosexuali „pentru comportamentul ei de neiertat”…si nu mai este persoana cea mai agreata de extrema dreapta religioasa.

De altfel, un mic scandal personal a fortzat-o pe distinsa doamna sa se retraga intrucatva din din presa dupa ce pe internet au inceput sa circule fotografii compromitatoare ale dansei pe care un iubit al ei le-a facut in timpul unei relatii extraconjugale a doamnei Doctor. Nimeni nu mai crede ca vorbele ei vin direct de la Dumnezeu, cum credeau multi inainte de scandal. Astazi dansa a revenit la scrierea unor carti de succes, cum ar fi „The proper care and feeding of husbands” (in traducere „Ingrijirea si hranirea corecta a sotzilor”. Cand am vazut prima data acest titlu, primul meu gand a fost despre „ingrijirea si intretinerea corecta a nutriilor”. Revenim la sobolani, se pare!

Apa a trecut pietrele au ramas.

In fotografia prezentata aici am vrut sa reamintesc efectele homofobiei, care este ultimul lucru ce ramane din crestinism dupa ce toate celelalte mituri se dizolva. Acest baiat din fotografie a fost impuscat de alt baiat, de aceeasi varsta, pentru faptul ca i-a cerut sa-i fie” his Valentine”. In lumea de azi se pare ca pana si actul cel mai simplu de afectiune are tot efectele pe care le avea in… vechime!

Perespective politice în Israel după anunțul retragerii lui Olmert

august 3rd, 2008
Acuzațiile de corupție l-au determinat pe Olmert să-și anunțe retragereaAcuzațiile de corupție l-au determinat pe Olmert să-și anunțe retragerea

Ehud Olmert, actualul Prim Ministru al Israelului, a declarat pe 30 iulie că nu va participa la alegerile din cadrul Partidului Kadima, din luna septembrie. De asemenea el a declarat că după numirea noului Leader a Partidului va demisiona din postul de Prim Ministru al guvernului Israelian.

În conformitate cu legile statului Israel viitorul Leader al Partidului Kadima, Partid ce a cîştigat ultimele alegeri poate fi învestit ca Prim Ministru pînă la alegerile generale.

Perspective:

1. După numirea noului Leader al Partidului Kadima şi demisia implicită al actualului Prim Ministru – Ehud Olmert, opoziţia cere în Knesset vot de neîncredere şi avînd majoritate provoacă căderea guvernului.

2. Partidele politice cad de acord cu data noilor alegeri generale, acceptînd pe noul Leader ca Prim Ministru şi eventuala remaniere guvernamentală ca Guvern Interimar.

3. Noul Leader ca Prim Ministru reuşeşte să facă o remaniere guvernamentală asigurîndu-şi majoritate confortabilă în Knesset; guvernul remanierat rămîne pînă în 2010, an în care-şi termină cadenţa.

Situaţia politică actuală în Israel este aproape de a 2-a perspectivă, alegeri anticipate în primăvara lui 2009.

Pronosticuri:

A. Tzipi Livni, actualul Minstru de Externe şi Locţiitor de Prim Ministru (Deputy Prime Minister) devine Leader a Partidului Kadima – Alegeri anticipate.

B. Shaul Mofaz, actual Ministru al Transporturilor şi Locţiitor de Prim Ministru (Deputy Prime Minister) devine Leader a Partidului Kadima – şanse de a face o remaniere de dreapta, dar puţin probabil că guvernul remanierat va rezista.

C. Meir Shitreet, actual Ministru de Interne şi Locţiitor de Prim Ministru (Deputy Prime Minister) devine Leader a Partidului Kadima – Alegeri anticipate.

Principalele partide politice şi şanse în noile alegeri în actuala conjunctură economică internă şi internaţională. În actuala conjunctură politică internaţională populaţia este dispusă la menţinerea situaţiei actuale nedefinitivate cu Siria şi PLO.

a) Partidul Likud – orientare dreapta-centru are şanse la 23-25 mandate – Leader Benjamin Netanyahu
b) Partidul Muncii – orientare centru-stînga are şanse la 19-22 mandate – Leader Ehud Barak
c) Partidul Shas – yltrareligios sefard are şanse la 13-17 mandate – Leader Eli Yishay
d) Partidul Yisrael Beiteinu – orientare dreapta radicală are şanse la 13-17 mandate – Leader Avigdor Lieberman
e) Partidul Kadima – orientare centru are şanse la 12 -16 mandate – Leader ?

În această perspectivă Beinjamin Netanyahu va deveni Prim Ministru (pentru a 2-a oară) şi va forma un guvern cu Partidul Muncii, Shas şi Yisrael Beiteinu, un guvern de orientare dreapta-centru.

În cazul că Partidul Muncii va obţine 23 de mandate şi va forma viitorul guvern, atunci va fi un guvern de centru în coaliţie cu Kadima, Likud şi Shas.

Cei doi Leaderi, Netanyahu şi Barak au aceeaşi orientare internaţională în toate privinţele şi în toate problemele legate de Pacea din Orientul Apropiat, relaţiile dintre Israel şi USA, UE, Russia, China, G8.

În problemele asigurărilor sociale şi stabilităţii economice a Israelului Netanyahu este adept al sistemului american, Barak este mai apropiat de sistemul UE.

Spiritul BBC va dăinui în paginile revistei ACUM

august 3rd, 2008

Pe data de 1 august redacția română a BBC, unde am avut onoarea să lucrez 16 din ultimii 17 ani până la 1 aprilie 2008, a difuzat ultimele emisiuni, încheindu-și misiunea după aproape 69 de ani de activitate neîntreruptă.

Am scris deja două articole pe această temă și nu am de ce să mai revin. Vreau doar să semnalez faptul că mai mulți dintre foștii ascultători ai emisiunilor de radio BBC și vizitatori ai paginii bbc.ro au devenit cititori ai revistei ACUM.

Mai mult, unii dintre ei au devenit și autori de articole, cum ar fi Traian Gheorghe Onciu din Constanța, Dumitru Florea din New Mexico, Statele Unite și Nicolae Mușat din Atena, Grecia.

Iar paginile revistei ACUM sunt deschise tuturor acelora care au ceva interesant de spus, o spun civilizat și nu cad în extremism.

Spiritul BBC dăinuie și prin acești noi cititori în paginile revistei ACUM unde semnează deja foști colaboratori ai redacției române.

Sigur că nu e vorba de o continuare după cum îmi scria într-un e-mail o cititoare:

Principiul competenței este strâns legat de persoană. Renumele tot la fel. Trăim într-o lume în permanentă schimbare. Etapa BBC a fost și s-a încheiat. De aceea, nici nu mi-aș pune problema „înlocuirii” BBC-ului doar să continuăm o legătură de natură intelectuală și un pic emoțională între oamenii dintr-un grup, oameni cărora le place să promoveze competența și toleranța, poate și alte principii la fel de nobile și de actuale. Sunt convinsă că aveți o putere creatoare care vă va ghida sa creați ceva diferit de BBC, însă tot la fel de valoros.

Cuvinte calde de încurajare pentru care sunt foarte recunoscător și sper ca foștii ascultători ai BBC să-și facă în continuare simțită prezența pe pagina ACUM.

Statisticile sunt încurajatoare: pe luna iulie s-a înregistrat în continuare o mică sporire a numărului de vizitatori unici – 3956 (față de 3888 în iunie), cel mai ridicat din ianuarie până acum, dar mai ales recordul absolut de pagini citite – 15631 (13335 în iunie), cel mai ridicat de la momentul când statisticile (potrivit Google Analytics) sunt disponbile, adică din octombrie 2007.

Și în luna iulie am continuat să primim, chiar dacă mult mai rar, reacții vehemente la articolele apărute.

O cititoare din Australia a reacționat virulent, manifestându-și homofobia și fundamentalismul creștin, negaționiștii Holocaustului nu se împacă cu ideea responsabilității regimului Antonescu, printre ei fostul senator Ion Coja, care a încercat, fără succes, să-și plaseze propaganda legionară, antisemită și negaționistă.

Lucrăm în continuare la o nouă prezentare grafică a paginii, dar munca merge încet deoarece toți cei care participăm la publicarea acestei reviste electronice, o facem în mod voluntar, când găsim timp liber.

Sunt convins însă că trendul ascendent în ceea ce privește numărul de cititori și pagini consultate va continua, după cum sunt convins că numărul contribuitorilor și calitatea articolelor va spori, făcând din ACUM un punct de referință al presei de limbă română.

P.S. Arhiva BBC se poate regăsi acum la www.bbc.ro. Recomand de asemenea arhiva fostului ascultător BBC, Traian Gheorghe Onciu, http://www.dalilasoft.ro/Archiva-BBC/Detalii.php.

P.P.S. Luni 4 august (pentru mulți prima zi de concediu) revista ACUM a înregistrat 391 de vizitatori unici, număr record pe anul 2008 și cu doar 6 vizitatori mai puțin decât recordul absolut de 397, înregistrat pe 27 noiembrie 2007, a doua zi după alegerile europene și referendumul privind votul majoritar uninominal.

Stereotipuri și țiganii (d)in România

august 3rd, 2008

“Tiganii nu sunt romani”

Problema nu este ca romii nu s-ar considera romani, caci zdrobitoarea majoritate a noastra se identifica ca romani, problema este ca marea majoritatea a cetatenilor romani care isi imagineaza ca exista romani puri etnic ne considerati ne-romani.
Plecand de la o dihotomie cat se poate de falsa – ”fie esti tigan, ungur, evreu, fie esti roman” – impusa opiniei publice de catre politicieni oportunisti, extremisti sau in cel mai bun caz paranoici, societatea romana prin stereotipurile pe care le promoveaza cu incapatanare a reusit sa asocieze o puternica stigma sociala cuvantului tigan.

In cazul in care sunteti convins ca nu aveti probleme cu rasismul deja firesc din Romania, mai ales ca aveti cunostinte sau prieteni “tigani” sau ati crescut cu “tiganii” (cele mai folosite justificari incercand sa dovedeasca “spiritul tolerant”; desi “tolerant” e primul stadiu in calea spre rasism si xenophobie) atunci nu ar trebui sa aveti nici un fel de problema daca cineva strain fiind, va considera a fi tigan mai ales daca sunteti un pic mai brunet.

Mai concret, “draga tigane, cum o mai duci?” nu ar trebui sa va ofenseze sau sa declanseze o reactie defensiva. Si nici titlul.

“Tiganii sunt tigani si ‘romi’ e o inventie a lor de dupa revolutie” – ziarist roman.

Suna un pic ca si cum noi am fi fost gresiti indrumati si ca ar trebui sa nu folosim cuvantul din totdeauna din limba romanes “rom” ci cuvantul mult mai cunoscut ne-romilor si care ne asociaza cu marea majoritate a crimelor, hotiilor, violurilor, actelor de violenta din mass media romana.

Si culmea, in loc sa fim fericiti pentru “tiganca imputita” si celelalte alintari cum ar fi “cioroi”, “puradei”, “tuciurii”, “pirande” care fac exact acelasi lucru si separa in mod clar identitatea etnica a infractorilor permitand celui care citeste articolele, asculta stirile sau discutiile despre “tigani” sa identifice “inamicul”, noi avem nesimtirea sa vrem sa fim romi.

Pentru a fi consecventi incercati sa identificati etnia fiecaruia dintre personajele despre care scrieti sau discutati, si cum asta cel mai bine au facut-o nazistii ar trebui sa cercetati pana la nivelul stra-stra-bunicilor. Caz in care probabil multi dintre dumneavoastra nu o sa puteti semna articolele sau sa discutati ca romani.

Ideea ca exista un complot international care vrea sa asocieze Romania cu Romanestan (cam asa s-ar numi tara tiganilor) scapa un detaliu minor si anume ca mai degraba Roma (capitala Italiei) a fost tinta complotului.

“Tiganii fura.”

Ar fi ridicol sa spun ca romii nu o fac. O fac, asa cum o fac si romanii, europenii, americanii, africanii si toti ceilalti. Problema este ca in Romania ei sunt si cei mai vizibili si asta se datoreaza si “profesionalismului” unei bune parti a celor care ne informeaza, educa sau ne conduc.

Desi stiu ca este dezamagitor, nimeni nu poate spune ca: Ceausestii, Bobii, Vantu, Bivolaru, Catarama, Miki Spaga, Remes, Nastase si zeci altii, banuiti sau dovediti a fi principali actori in furturi de valori de multe ori greu de imaginat, sunt tigani. E drept ca in ziare a aparut asocierea “ca si tiganii” si ca este probabil (ca marea majoritate a celorlalti romani) ca acestia sa aiba ceva sange de rom.

Faptul ramane totusi ca cei mai mari talhari Romania i-a avut si inca ii are undeva in elita care o conduce si care este in absoluta majoritate ne-roma.

Mersul cu nasul, mita la primarie si oricare alt serviciu public, lipsa de rest a taximetristilor, “imprumuturile” de diverse de la locul de munca sunt atat de bine intrate in mersul societatii romanesti incat nu mai par ceea ce sunt (FURTURI) si tind sa scape atentiei celora care scriu si vorbesc despre “hotii tigani”.

“Tiganii sunt handicapati mental si nu le place scoala” – profesorul meu de electronica de la liceu

“Stii cumva de un studiu care sa dovedeasca ca tiganii au rezultate mai bune in scoala daca li se ofera un mediu propice de invatamant?” – ziarist

Faptul ca cresc in familii foarte sarace, ca sunt izolati, ca parintii copiilor “romani” isi muta copiii din clasele in care sunt “tigani” sau nu ii dau la scoli in care exista un numar mare de copii ai acestora creaza un cerc vicios din care copiii romi fara un suport cat se poate de serios nu au cum sa iasa. Este acelasi lucru ca si in cazul familiilor foarte sarace din satele izolate de oriunde. Lipsa de tranzitie familie–scoala, mai ales in cazul celor care vorbesc romanes acasa, face extrem de grea adaptarea la scoala (caci nu vorbesc sau nu inteleg la acelasi nivel romana ca si colegii lor care au crescut in familii vorbitoare de romana).

Deasemenea considerand climatul scolar care in general ii invata ca “tiganii” sunt violenti, idioti si hoti, face scoala nu foarte atractiva atat pentru copii cat si pentru familiile lor. Cateva din figurile istorice si personalitatile culturale promovate de curricula invatamantului romanesc sunt vinovati de omorarea, chinuirea, deportarea sau discurs rasist impotriva tiganilor.

“Tiganii traiesc pe spinarea altora”

In fapt pentru aproape 500 de ani, perioada in care tiganii au fost sclavii in mare majoritate ai Bisericii Romane Ortodoxe (institutie care se bucura de cea mai mare incredere printre romani si care pana in acest moment nu a adus nicicand discutia despre despagubiri sau scuze publice), stapanii acestora au trait pe spatele lor. La venirea lor pe teritoriul actual al Romaniei tiganii au fost opriti si inrobiti pentru simplul motiv ca mestesugurile lor erau vitale economiei satelor.

In mod sigur sunt si romi care inseala si traiesc pe spinarea celorlalti.

Nu am auzit insa, sau vazut niciodata pana acum miliardari care se duc sa isi ia ajutorul social. In general acestia isi pierd timpul mai eficient obtinand reduceri de taxe sau gratieri de imprumuturi de zeci de miliarde pe care tot dumneavoastra le platiti.

Palatul Cotroceni a fost la sfarsitul anilor ’90 acuzat de scandalul traficului de tigari, scandalurile de coruptie sunt in jurul parlamentului si guvernului si valoarea acestora este in jurul miliardelor de euro. Unii din cei care va conduc nu numai ca va fura dar sunt si cei care traiesc cel mai mult pe spatele dumneavoastra. Si din pacate nu “tiganii” sunt cei care i-au votat sau promovat in mass media.

“Tiganii sunt asociali si distrug locuintele pe care le au” – primarul din Piatra Neamt

Sunt sigur ca multi dintre dumneavoastra sunteti familiari cu casele sau apartamente in care traiesc romii fara insa sa va treaca prin minte ca cei care locuiesc acolo sunt “tigani”. Nu de alta dar arata si sunt la fel de normale ca orice casa sau apartament romaneasc.

Daca nu ati intrat, va invit eu sa ne faceti o vizita. Nespalati, dezordonati, iresponsabili, bogatasi cu gusturi dubioase exista peste tot si sunt si printre romi dar asta nu inseamna ca genetic sau traditional suntem asa. Saracia, lipsa de educatie si oportunitati sunt principalele vinovate de dezastrul din cartierele marginase din Romania. Nu apartenenta etnica.

“Tiganii au moravuri proaste – neam de lautari si scandalagii” – unul dintre fostii mei sefi.

Intr-o Romanie care s-a zbatut intr-o saracie vesnica si a fost intodeauna sub regimuri totalitare, timp in care, ca si in timpul comunismului minciuna si furtul au fost metode de supravietuire, este tare greu sa vorbim de moralitate si etica. Daca nu sunteti convinsi ca este asa, uitati-va in jur la pupincuristii si lingaii de care este plina Romania.

Ca toate grupurile marginalizate si sarace romii au gasit brese in care sa supravietuiasca, una dintre ele fiind si muzica. Un numar mic dintre ei sunt lautari si in general acestia au o munca ce nu este deloc de invidiat. Faptul ca isi petrec marea majoritate a timpului in carciumi ii face sa adopte tipurile de modele de care sunt inconjurati.

“Tiganilor le place sa traiasca separat si sunt uniti, nu ca noi romanii”

Exista un numar mare de romi care traiesc printre dumneavoastra. Exista o probabilitate mare ca macar cativa dintre colegii dumneavoastra sa aiba rude apropiate romi.

Ca unul dintre cele mai discriminate si dispretuite grupuri in Romania, in mod normal cei care au o viata sociala normala isi ascund sau neaga aparteneta etnica iar ceilalti au tendinta sa stea printre cei asemenea lor, feriti deci de stigma sociala de a fi “tigan”. Asa cum moldovenii in Banat stau in general impreuna datorita multiplelor lucruri care ii leaga si discriminarii, romii tind sa faca la fel.

Unitatea romilor este la fel de aberanta ca si unitatea romanilor. Exista o foarte mare diversitate a grupurilor de romi care in general au interese care nu coincid si ca urmare sunt o multime de conflicte intre noi.

In nici un caz romii nu sunt uniti; parerea lor ca gadjii (ne-romii) sunt uniti impotriva lor pare a avea mai multa credibilitate privind sondajele de opinie care spun ca peste 82% din romani ii considera pe romi a fi infractori.

“Tiganii nu vor sa se integreze, sa munceasca, sa invete si sa traiasca civilizat ca noi, romanii.” – emisiune radio

Sunteti sigur ca sunteti in stare sa acceptati sa lucrati cu romi si sa ii considerati egali? Sa nu considerati ca “romanii” ar trebui sa aiba prioritate la locurile de munca si ca e normal ca la dumneavoastra in tara sa fiti cei care hotarati? In cazul in care da, sunteti, conform sondajelor de opinie, intr-o foarte mica minoritate.

Oferiti-le posibilitatea romilor sa lucreze si sa traiasca cu dumneavoastra si sa fie membri egali ai societatii romane si s-ar putea sa aveti o neasteptata surpriza.

Sunt sigur ca toti considerati absolut normal ca cetatenii romani sa vorbeasca romaneste. Sunt cateva milioane bune de romani care vorbesc ungureste, romanes sau idis. Cati dintre dumneavoastra incercati sa invatati cat de cat limba lor pentru a fi in stare sa ii intelegeti un pic mai bine?

O discutie interesanta ar putea sa fie si despre valorile promovate de societatea romana si despre ceea ce intelegem prin civilizatie. Biserica Ortodoxa Romana a fost unul dintre principalii suporteri atat ai miscarii legionare cat si a lui Antonescu (vinovat de moartea a zeci de mii de romi si evrei). Daca Biserica Ortodoxa este, asa cum multi cred, coloana vertebrala a civilizatiei romane, atunci e destul de greu sa impui romilor sa se ”civilizeze”.

“Tiganii ne strica imaginea in Europa”

Ultimul raport al Comisiei Europene pe Romania nu spune nimic despre romi in schimb cuprinde in mare majoritate atentionari in ceea ce priveste coruptia aproape totala a structurilor din societatea romana. O Europa cu un trecut post colonial si post nazist responsabila de moartea a milioane de oameni in numele teoriilor ultranationaliste are un interes foarte redus in a imbunati in mod real situatia unui grup fara nici un fel de reprezentare politica si lipsit practic de potential economic serios care sa il faca interesant. Ipocrizia Europeana a fost un factor major in genocidurile din Ruanda si ex-Iugoslavia. Pana in momentul unei crize de aceasi amploare europenii o sa fie relativ tacuti si exemplul cel mai bun este faptul ca Slovacia, Romania, Bulgaria si Italia toate cu o situatie foarte proasta din punct de vedere al drepturilor minoritatilor, sunt membre ale Uniunii Europene.

Imaginea noastra in Europa e stricata de coruptia, nepotismul si adesea ingrozitoarea aroganta si prostie a reprezentantilor nostri “romani”. Rasismul strident asa cum oricine poate gasi pe forumurile de pe Internet si mai ales indemnurile la genocid risca sa strice si mai mult imaginea Romaniei decat romi care cersesc cine stie pe unde. Cersetoria, infractionalitatea, lipsa de educatie si violenta care pot fi gasite in comunitatile de romi de la marginea unor orase din Italia sunt probleme grave care trebuiesc intradevar rezolvate. Genocidul, expulzarea, castrarea nu sunt solutii pentru romi asa cum nu sunt solutii nici pentru pensionarii cersetori, adolescenti, tatii sau mamele violente, infractorii din familiile noastre sau numarul mare de rebuturi al sistemului de invatamant romanesc.

Valeriu Nicolae este director executiv la European Roma Grassroots Organisation

Nasterea Planetelor si a Soarelui

august 3rd, 2008

Nasterea Planetelor si a Soarelui

7/30/2008 11:20:54 AM
Formarea Soarelui

Teoria acceptata azi este ca Soarele sa format din nori de gaze care sau condesat sub efectul gravitati propii. Soarele sa nascut dintro Nebula care era un fel de nor foarte dens, de dimensiuni enorme; alcatuit din praf cosmic, hydrogen ,vapori de apa si alte gaze (oxygen, carbon silicon).. Atractia gravitatinala a moleculelor condenseaza aceste gaze si materiale intrun nucleu Condensarea se opreste atunci cind presiunea interna este egala cu forta de condensare.
In timpul condensarii energia potentiala a atomilor de hidrogen care cad spre interiorul soarelui, este transformata in energie kinetica care duce la incalzirea nucleului soarelui in formare .Ridicarea temperaturi deasemenea produce cresterea presiuni interne.
Aceasta continua pina cind se stabileste un echilibru si condensarea se opreste. Caldura generata in timpul condensarii face ca soarele sa straluceasca.
Acest process dureaza circa 15*106 ani, dupa care generare a energiei este resultatul unei reactii nucleare care are loc in interiorul soarelui.. Normal particolele care au acelasi fel de polaritate electrica (negative, negative si pozitive, pozitive ) se resping intre ele. La temperaturi foarte ridicate peste 15×106 K, protoni fusioneaza impreuna. In urma fusiuni nucleare se nasc : photoni sub forma de Gamma-rays si multe alte particole si radiatii electro-magnetice cu un intreg spectru de frecvente. Fuziunea nucleilor de hydrogen cu helium duce la nasterea elementelor chimice mai grele.
In Fig.1 este o foto a nebulei Orion ,similara cu acea din care sa format soarele.

:\\Users\\denny gudea\\Pictures\\Suns chrct.JPG

Fig1 Nebula Photo facuta cu Hubble Telescope NASA/ESA

Datele “personale” a Soarelui Compozitia Chemica a Soarelui
MASS 1.989E+30 KG Hydrogen 92.1%
Helium 7.8%
Equatorial radius 695,000 KM. Oxygen 0.061%
Densitate 1.410 gm/cm3 Carbon 0.030%
Perioda de Rotatie 25-36* days) Azot 0.0084%
Viteza de scapare 618.02 km/sec Neon 0.0076%
Luminosity 3.827e33 (ergs/sec Fier 0.0037%
Temperatura Suprfatei 6,000 °C Silicon 0.0024%
Virsta 4.5*109 ani Altele 0.0045%
Tabel # 1 Charactersticile Soarelui
Soarele si planetele actual sunt in o stare de echilibru. Lucrurile se vor schimba drastic atunci cind. Soarelel va consuma tot hidrogenul..Aceasta va duce la extinderea sferei solare la un diametru de 256 de ori mai mare de cit cel actual.
Oceanele de pe terra se vor evapora facaind viata pe terra imposibila. O estimatie a rezervelor de hidrogen din interiorul soareluipune acest eveniment la cel putin5.4 miliarde de ani. Soarele se poate imparti in mai multe regiuni:
• Centrul de fusiune nucleara,
• Locul unde se genereaza energia,
• Regiunea unde energia se transporta prin radiatie,
• Regiunea unde energia se transfera prin convectie,
• Photosfera etse
• Suprafata de unde se emite photoni (lumina),
• Chromosfera este atmosphera soarelui
• Corona este locul unde se formeaz vintul solar

Region

Radius

Temperature

fusion 0.3 solar radii 15×10^6 K0
radiation 0.3-0.6 solar radii 6×10^6 K0
convection 0.6-1.0 solar radii 1×10^6 K0

photosphere 100 km 6000 K0

chromosphere 2000 km 30,000 K0

corona 10^6 km 1×10^6 K0
Tabelul #2 arata marimea acestor regiuni in Km. si in raza soarelui (radii)

Soarele are o miscare diferentiala deoarece nu este material solid, la ecuator are loc o rotatie complect in25 de zile si la poli 36 de zile

Formarea Planetelor
.

Virsta planetelor si a soarelui poate evalua prin studierea descompuneri radioactive a diferitelor minerale si ramasitelor de meteoritii se. Pamintul este de aproximative 4.7*109 ani si soarele are aceasi virsta deoarece sau format in acelasi timp.
Planetele sau format din granule de material care au atras alte particole, dupa ce aceste granule au crescut mai mare, fortele graviationale au crescut si au atras mai multa materie cosmica producind o crestere rapida a lor, acestea fiind simburi noilor planete.
InFig. 2 se prezinta soarele si cele 9 planete. Primele 4 planete se numesc terestrial planete pentu ca sunt ca terra formate din pitra si metale.Planetele mai indepartate de soare sunt ca niste nori uriasi de gaze dense cu mult hidrogen si helium in Jupiter,si,Saturn, iar Uranus si Neptun contine pap,ammoniasi monooxid de carbon.
Teoria formari planetelor este validata prin observatile facute cu telescopul spatial Hubble a nebulei Orion. Cercetarile curente au adus la descoperirea unui system planetar format din 3 planete de marimea pamintului care orbiteaza in jurul unui “Neutron Star”
Aflat la o distanta de cira 1000 ani/lumina .Ca viata sa se dezvolte as cum o stim noi pe pamint sunt necesare planete ca si terra noastra,
In ultimi doi ani cercetatori au gasit 8 planete care sunt in orbite in jurul unor stele ca si soarele. Descoperirea sa facut prin observarea schimbary ciclice (deplasarea spectrului de lumin catre “rosu si albastru”) a lumini primite dela steaua 51 Pegasi din constelatia Pegasus, Miscarilor din spectrul de lumina se datoresc perturbarilor facute de alte corpuri ceresti, care se presupun a fi planete. Noile planete descoperite nu sunr vizibile prin telescopedin cauza lumini de mare intensitate venita dela steaua 51 Pegasus

Fiscalitatea pe înțelesul tuturor – trei întrebări, Matei Păun răspunde

august 3rd, 2008

1. Care sunt principalele caracteristici ale unui sistem de impozitare modern?

În general taxele sunt colectate prin mai multe mijloace, la nivel individual prin impozit pe venit, consum (de exemplu taxe pe vânzări, TVA sau accize) și taxe pe proprietate. La nivel de companie, impozitele pe profit și pe consum sunt cele mai uzuale. Unele țări aplică impozite pe veniturile din capital, moștenire și alte taxe.
Este comun un element de progresivitate al impozitării, ceea ce înseamnă că cineva care câștigă mai mult, plătește taxe mai multe.

2. Care sunt avantajele și dezavantajele principalelor impozite și taxe?

Principalul avantaj al taxelor este că reprezintă bani colectați de stat și cheltuiți la rândul lor pe diferite servicii sau investiți, în infrastructură, apărare, educație, sănătate, etc. În multe ocazii, guvernul este în cea mai bună poziție de a colecta și cheltui eficient fonduri în modalități avantajoase tuturor cetățenilor. Unele taxe au rolul de modificare a comportamentului, cum ar fi accizele pe tutun, alcool sau carburanți. Taxele devin problematice atunci când sunt colectate ne-eficient, prost cheltuite sau prea ridicate. Bineînțeles că toate depind în ultimă instanță de interpretarea personală și sunt subiective. Ce este ridicat pentru cineva, poate fi scăzut pentru altcineva. Oricum ar fi, taxele și impozitele constituie întottdeauna subiect de discuție politică și întotdeauna vor fi unii care vor cere reducerea impozitelor și alții majorarea lor.

3. Cum poate fi caracterizat sistemul curent de impozitare din România?

Politicienii din România se laudă că au introdus așa numita impozitare cu rată unică, de 16% din venit și profit. Adevărul este oarecum diferit dacă se iau în considerare dividendele și câștigurile din imobiliar și capital. De asemenea, România are alte taxe substanțiale la nivel salarial care o duc în cu totul altă direcție față de rata unică de impozitare. Pe ansamblu, raportat la Produsul Intern Brut, România are unul dintre cele mai reduse nivele de fiscalitate din Europa, dar și unul dintre cele mai reduse nivele ale chelutielilor publice.
La modul general, aș spune că în situația în care infrastructura României, serviciile de educație și sănătate sunt printre cele mai înapoiate din Europa, asemenea nivele reduse de taxare și cheltuieli publice par stranii, că să folosesc un eufemism. Alții vor spune că administrația e incapabilă să cheltuiască/investească eficient, justificând astfel nivelul redus de cheltuieli publice. Oricum ar fi, ăsta nu e un mod de a guverna o țară.

Ce mă irită la orașul meu (2) Constanța – cum se construiește în detrimentul cetățenilor

august 3rd, 2008
Viața locatarilor din cartier a devenit un coșmarViața locatarilor din cartier a devenit un coșmar

Doar ce auzisem la Radio SKY că undeva prin Tomis N (cartierul în care locuiesc), cartier destul de liniştit (o combinaţie de mărginaş si relativ select), au avut loc nişte incidente într-o parcare: o maşină a luat foc şi a explodat. Se pare că i s-a dat foc, probabil dintr-o răfuială. În contextul dat, când aud o serie de bubuituri de-au zăngănit geamurile, am sărit ca ars la fereastră să-mi văd maşina (o Dacie prăpădită, din 1983, dar care momentan este tot ce am şi constituie un rău necesar de care am mare nevoie).

„Eroul principal” este terenul din faţa blocurilor C2 şi C1, având ca vecini blocurile V la stânga, alte blocuri tot de 4 etaje pe latura vis-a-vis de turnuri (C1/C2) şi alte blocuri tot de 4 etaje la dreapta.

Acest teren, până înainte de ’89, a fost spaţiu verde (teoretic), devenit loc de joacă pentru copii (teren de fotbal, fiare pe care să se caţere copii mici, tip cupolă/igluu şi, foarte demult, şi un leagăn ce scârţâia groaznic). Toţi îi ziceam pe atunci „maidan”. Când ploua era niţel mocirlos…

După ’89, la scurt timp, a fost asfaltat/betonat şi s-au construit garaje (care încă se mai văd în poza din satelit, cea cu etichete roşii la blocuri). O bună bucată de vreme a fost bun şi i-a mulţumit pe toţi (şi eu aveam acces la garajul unui prieten, garaj dotat cu rampă, unde-mi „gâdilam” maşina de câte ori era nevoie).

Pe atunci al. Orhideelor era îngustă, abia treceau pe ea 2 Dacii.

Cam de prin toamna 2005 (sper să nu greşesc), mr. Mazăre (primarul urbei noastre), sub pretextul măririi locurilor de parcare (deja se simţea nevoia destul de acut, să fim cinstiţi), a demolat garajele. Este drept că pe terenul ocupat de 2 garaje pot parca 3 maşini, aşa că am înghiţit „găluşca” cu toţii…

Ultimile poze de pe GoogleEarth, extrase azi, dar de prin 2007 în realitate, redau exact aspectul de atunci. Rampele pe care le-au avut unii prin garaje (cred că aproape jumătate aveau, oamenii fiind în general gospodari) au fost imediat umplute cu molozul rezultat din diferitele lucrări din apartamentele localnicilor (de ex. când au schimbat faianţa).

Tot cu ocazia aceea au fost tăiaţi pomi (aveam un plop frumos, ce trecea de etajul VI deja şi îl vedeam de la balcon) şi s-a lăţit aleea Orhideelor aşa cum arată şi acum, grădina din stânga blocului C3 devenind şi ea loc de parcare (cca 30% din ea a rămas, din fericire, grădină / spaţiu verde, întreţinută în mare parte de vecina de sub mine, de la parter – cât îi va mai da D-zeu zile să fie printre noi, fiind una din puţinele persoane ce face ceva pentru bloc, în mod constant).

Numai că în scurt timp s-a aflat şi adevărul: terenul fusese vândut de fapt cuiva, iar acesta solicitase ca terenul să fie liber de construcţii. Acesta a fost motivul real al demolării garajelor… Iar terenul a fost dat, după unele guri rele, la schimb pentru un teren „pelicănit” de primărie, pe baza legii retrocedărilor.

Au circulat diverse zvonuri cu privire la ce se va face cu terenul (mall sau grădiniţă), dar în final s-a aflat şi adevărul: blocuri (2, zice-se).

Acum vine problema: spaţiul verde şi terenul de joacă au fost înlocuite cu garaje şi locuri de parcare. Ceea ce a rezolvat în mare parte problema stringentă a locurilor de parcare. Dar acum se ridică 2 blocuri…

Blocuri care au luat din locurile de parcare existente şi, cu siguranţă, axceste blocuri vor fi locuite şi de proprietari de maşini. Deci toată povestea cu mărirea spaţiului de parcare a fost abureala ce a precedat un nou tun imobiliar…

Rezultatele finale:

1) adio linişte (cel puţin pe perioada şantierului; v-am scris deja pe Skype şi pe e-mail de zgomote, iar din poză sper că se vede „frumuseţea” de macara care ajunge chiar până la balcoanele de deasupra intrării în scara B a blocului C2 şi acoperă parţial unul din blocurile V de 4 etaje);

2) adio locuri de parcare şi start la bătălia pe un loc de parcare (eu, deşi am loc rezervat şi plătit destul de piperat – cca 360 RON / an, că maşina o am pe firmă, deh -, tot se găsesc nesimţiţi să mă blocheze parcând în faţa maşinii mele, de-mi vine să-mi pun şi eu afiş cu „nu parca – pericol de pană” cum se poartă prin capitală de multă vreme);

3) după unii, se pare că nici măcar standardele cu privire la distanţele dintre construcţii nu au fost respectate întru totul;
adio spaţii verzi, adio aer curat şi trăiască poluarea (eşapamente şi fonică)!

EXPULZAREA PERSONALULUI DE CONDUCERE AL COMPANIEI BP DIN RUSIA

august 3rd, 2008

Nu este vorba despre un anumit articol ci o problema mult mai generala, binecunoscuta cel putin la BBC si in Marea Britanie.

De citiva ani vin mereu vesti despre companii britanice din domeniul petrolier expulzate, intr-un fel sau altul, din Rusia, dupa ce au investit acolo sume substantiale si multa tehnologie.

Pun urmatoarea intrebare: chiar nu mai stie nimeni nimic despre cazul exemplar al companiei Lena Goldfields petrecut in URSS-ul anilor ’20 ? Asemanarile sint atit de izbitoare incit ma declar ultra-surprins de amnezia generala. Mentionez ca detaliile afacerii sint prezentate pe larg in cartea lui Boris Bajanov „Kremlinul anilor ’20” aparuta in Romania in 1991 la editura „COGITO” din Oradea.

Daca cei de la revista ACUM doresc pot reproduce continutul integral al respectivei istorii, atit de veche si totusi foarte noua.

Breakfast in America (III) Cunoștință cu un Gambino

august 3rd, 2008
Doi prieteni, doua lumi unite intr-o carteDoi prieteni, doua lumi unite intr-o carte

Intr-o dimineata un tip imbracat in negru, brunet si cu ochi patrunzatori, vorba taioasa, inexpresiva se aseaza la una din mesele mele si mai mult prin gesturi decat prin cuvinte imi expune micul dejun dorit : suc de portocale, fructe si cereale neindulcite… un fel de a manca discrepant cu tinuta atletica, mai degraba de luptator, de barbat meridional.

Lucrand cu clientii am invatat cand sa tac, cand trebuie sa ii intreb daca mai vor cate ceva, daca totul e ok etc. I-am lasat nota de plata, tipul s-a ridicat de la masa, a plecat in graba fara sa fi fost observat.

Nu la scurt timp acelasi client isi face aparitia si zarindu-ma de la intrare arata cu degetul spre mine si se aseaza din nou in sectia mea de mese.

Nici nu apuc sa-l salut, ii aduc micul dejun si ii pun factura. Individul iti transmitea teama, dar si o fascinatie, are un fel anume de a atrage prin naturaletea si stilul de persoana degajata in cele mai diferite situatii.

Debbie, o colega de lucru imi spune : “ This guy is cool !”
Nu l-am intrebat niciodata nimic, desi devenise clientul meu obisnuit. Mi-am dat seama dupa accent ca e din New York, mai degraba din Brooklyn.

Intr-o alta dimineata ma intreaba daca sunt roman. Am ramas stupefiat si am realizat ca tonul taios disparuse si tipul imi devenise prieten.

“I m Christopher Gambino, my future wife is Romanian like you, but she s not in USA yet”.

Incet, incet ne-am apropiat unul de celalalt. Cred ca putini sunt cei ce nu vor fi auzit de familia Gambino,
Christopher mi-a precizat ca nu orice italo-american este un criminal sau mafiot.

Mi-am adus aminte imediat de rromii din Italia si de romanii ce trec prin aceeasi fotografiere grabita, generalizare neselectiva.

Nu m-a deranjat faptul ca era descendentul familiei Gambino. Aveam un client deosebit si un prieten nou.
Christopher Gambino este si autorul unui roman numit My Only Son, o fresca prezenta a unei familii italiene mafiote, confruntata cu rigorile vietii de sindicat newyorkez binecunoscut Americii si lumii intregi.
Dialogurile noastre se prelungesc de ani si as numi acest fapt ca o benefica prietenie intre doi scriitori, intre doua lumi diferite.

Am sa fragmentez parte din discutiile noastre in engleza in ideea respectului meu fata de el, si oferindu-i posibilitatea sa le reciteasca publicate in magazinul nostru on line www.Acum.tv ca pe un interviu exclusiv si cu drepturi depline.

We have met longtime ago. Almost ten years…I was your waiter, you my client. Chris, it s a pleasure for our readers to introduce you as our special guest, a different guest this time!

Because now America is not far from the new elections I d like you tell us your thoughts, your concerns as writer and as American citizen about the nation’s future.

It is absurd that we Americans let the Government dictate on how we are supposed to live our lives. It should be the opposite, remember that the government serves the people; you and I are those people. [http://blogs.usatoday.com/oped/2007/11/path-to-citizen.html]. Today we can hardly afford to put gas in our cars, but yet we allow them to raise the price and we sadly go and pay it. Why is it when you have money every bank, or lender wants to give you loans, when you do not need it, but when you do need it, they turn their backs. They come up with every type of excuse that you can imagine. Why don’t these politicians enact a law that states, one time if a person needs money the banks should bend the rules. They are relentless in asking us to over extend ourselves and cause us to go into debt. You ask them for something, and we are denied. God forbid you are late with a payment, they start calling every 8 hours.

I am disgusted with way this election is going. It is like a school fight only Televised and the curse words are used more political. I would like to see each of the candidates go on national TV and take lie detector test. This would stop the slander remarks about religion. I would really like to see what is on his and her mind. Let us see whom we really have in office. I would bet that both or perhaps all candidates would fail. Our people are taught to worship celebrities, kids and adults alike. We, the God worshippers, will loose our mind, wealth, future and country, when we worshipped man instead.

What are and who are the real politicians?

The campaign managers, and mighty people without name behind the screen, are usually the master of their puppets mutating them from selfish people to becoming adorable celebrities. Those candidates are in majority actors, who “play” the role of Angels, Saviors, Heroes, etc, according to their script, which is prepared by their think tank team, the brains in hidden offices. The script war is then performed on TV, in every campaign show they speak like super-star doing his/her entertaining their audience; and the Media moguls rub their hands to see the product-sales are up, the profits are flourishing. Most of our presidency candidates have no clue of what they have said, just like a brave actors; they learn their speeches words by words. A gay actor may play a hetero role; in the world of imaginary all is allowed. Nothing is true or real with them; just like movie, all is fake. Bush to Kennedy? There has been only One JFK, at least for us genuine Americans.

Does Obama really like the United States? Did Hillary ever take money in exchange for political power? Did either candidate or promise any organizations if they are elected they will pass some program? What really is their sexual orientation? What religion does Barrack Hussein Obama really have in his heart?

Since when are we allowed to live with double legal standard? Has either candidate ever lied to us Americans? Does Hillary want to become president because this is a payback to Bill, or what is really on her agenda? Why is it that both candidates have to become president in order to make change? Why can’t they do it now? Every president who has gotten into office has to deal with congress. Unless they are going to have a clean house, and create a new congress with people of integrity, it would be a loss battle to an even worse leadership.

Where to go (quo vadis) America? Do you have an answer?

America is ours and not theirs. It is a Godly country that is constituted by sincere Christians, who worshipped Jesus Christ, and therefore blessed to become the wealthiest on earth. We love all people, and they came from allover the world, Europe, Africa and Asia, yes even welcome millions of citizen from Islam Arab continents. We let them to become one of us, treat all equally, share the wealth, the right and the education, as no other country in the world can do. We as Americans have to stand up and not hide in the closet and not let them dictate what our American founders built this country for, read in Google the History of our nation, read Mayflower members, remember what they were and why they came here. What happen to the “FREE” America that they built with their tears, hard work, sweats and blood? We help every country but not our own, this can not go well.

Don’t you think we should stop this, by finding out who are the bad servants and replace him as quick as possible, not paying high wages for their bad jobs and let them be worry with supporting their lives with hard working, so they learn to care for themselves! We are making third world countries rich, by exporting our jobs out of the USA, buying their oil, products and out of those few American entertainment and movie stars, individuals got rich because we see their movies and who then have billions of dollars to buy the Presidency for their own agenda; while the majority of us, the average middle class and brave Americans are getting a back seat and condemned to suffer further. Sometimes I feel that we are the first class nation that goes back to the third world country, thank the bad leader.

After being elected what should a president do first?

We are the only industrialized and civilized country that does not offer “FREE” health care. Our system was once built upon “country serves people” is today distorted to become “people serves celebrities”. Are we willing to sacrifice all that our forefathers had done for almost 280 years for naught, and let some selfish individuals to ruin what we have left? Do not be lured by organization, democrats or republicans, a true leader is usually free from such “club mentality” or ideology limitation. Our nation is in danger to loose everything. Empty promises have been sold as beautifully wrapped gift boxes, with Hollywood style, selling just incredible dream that will burst so quickly as colorful air balloons, when a needle of reality meets them. Do some research and see how many civilized countries have free Health care. Canada right across the border offers a better plan then we do. America is the richest nation on earth and almost every 6th American has no health care [http://www.publicagenda.org/issues/factfiles_detail.cfm?issue_type=healthcare&list=9].

What about the Italians in USA? I know you live what the gypsies and Romanians are going through in Europe.

Something that really disturbs me; the government is constantly going after the “Italian Mafia.” Are the Italians the only ones living in the neighborhoods? I rarely read headlines that Jamaicans, Haitians, Latin’s Russians, who organized major crime syndicates being arrested. Take a look at who is the leader in the US hard facts of crime statistic! On December 31, 2005, there were 2,193,798 people in U.S. prisons and jails. The United States incarcerates a greater share of its population, 737 per 100,000 residents, than any other country on the planet [www.prisonsucks.com]. The U.S. incarceration rates by race, June 30, 2006: Whites: 409 per 100,000, Latinos: 1,038 per 100,000 and Blacks: 2,468 per 100,000. Look at just the males by race, and the incarceration rates become even more frightening, June 30, 2006: White males: 736 per 100,000, Latino males: 1,862 per 100,000 and Black males: 4,789 per 100,000. These figures do not lie.

We met too many crazy people who call themselves Messiah in our daily lives…. What about the gangs dealing with drugs, raping women, and killing each other as early as at school, the whole world wonder what is going on with our Justice. Lawyers become corruptive, serve those who can pay only. Hollywood can appoint their President at their term and conditions; they have all the money to manipulate our media. The US was once the best country on earth in the Justice, therefore we were so loved by the nations of the world, and today our system is weakened badly, made a big mistake one after another yeah, they have forgotten who built this country…. As Italian Americans, we realized something odd happened to us, they took the Italians out of the neighborhoods that were so safe that you could leave your front door open only they decided to make it a vendetta against Italians and they let the trash into destroy it!

One other thing that government does; A person is convicted of a crime; let us say burglary and it is there first time. They do one year in prison. It was a mistake do to a drug habit. Now this person has learned his/her lesson. How are they supposed to get a decent job, when every application even at 7/11 grocery shop they ask the question “have you ever been convicted of a crime?” This person is forced back into a life of crime.

The government has no good programs that helps ex- cons upon release to find a job or get them acclimated to society. I never understand why politicians do not like to discuss this need and tragic situation in our system, and find solution for that. Is that not their duty? Who else then? Presumably they all have early Alzheimer of their promises, when they wanted the job and promised on the grave of their parents to be voted. Is it a revolving door for the government to make money? They talk about helping AMERICANS, have you seen the evidence? Let us face the reality closer, well average people make mistakes and immediately recognized, just the contrary to the politicians who do unrecognized failures on daily basis and hurting our economy badly. How come that XXXX could be a Senator, when A “crime” for committed drug use be self-forgiven and ours not? I bet if congress took a lie detector or qualification test, most of them would not pass and so our question would be how they can run this country efficiently. I wonder what skeletons they have in their closet.

Are you prepared for the next elections?

Before you vote take a close and good look around you at our children and their children that will have to live in this country. We as AMERICANS need to step up and reclaim what is ours! We want our leader to immediately stop helping other nations, but helping us first. It is our tax money and not theirs’ personal. We need better authorities chosen by top qualification and skilful administrations who know really how to bring best education programs for all, we need a better health care system, we need better programs in a prison system rather then to incarcerate young Americans for naught, and we need to stop giving money to third world or Islam countries who do not give us anything back but evil. We gave Africa billions to survive from starvation and diseases [http://news.surfwax.com/nonprofit/files/Africa_Fund.html], Islam Palestinian billions to live without much notice [http://www.israel-palestina../modules.php?name=News&file=article&sid=480] and to help Arab countries not killing each with our precious young soldiers’ lives and other billions of our tax USD. The most prominent US African effort is the President Bush Emergency Plan for AIDS Relief, more commonly known as PEPFAR. Announced in 2003, the five-year, $15 billion initiative is the largest commitment by any country for an international health program dedicated to a single disease [http://www.heritage.org/Research/Africa/wm1817.cfm]. Remember, it is our tax money, and we can’t afford our health care. What do we get from them as their thanks? Ask the world’s idiot, they know the answer! We got nothing but evil, hate, revenge, such as 9/11 and constant terrorism.

We need to create jobs here and instead of seeing US products made in China, owned by very sleek American millionaires and billionaires; who instead should heal our economy and start manufacturing products made in the USA! In low-income neighborhoods, we need banks to step up and give everyone a chance for a better life. We all practice religion. We all want to believe that there is something better for us. Do not let them take that away from us, we honor our parents’ teachings, we honor our belief to our God Christ Jesus, but no matter what religion that you have; we will request the law to let you be in freedom to believe in.

It is a simple will and not complex mantra; and I call it pro-active economy recovery and preventive measures with intelligence work to secure our wealth on maintenance basis. Protect our country first at this very crucial vote, do not be lured again by individuals who serve themselves but soothingly, softly telling you that they serve the country. Get the proof; make your due diligence work. Use your healthy common sense, search for the best man who is proven to be caring for his country, who has really sacrificed his best years of life for his land, and who takes America first in his agenda, while every one else in his family is second in priority. It starts with you as Americans to love the blessed and godly United States of America, because there are many wolves with fake lamb clothes around. Do not let be lured, cheated, manipulated, taught, commanded, by any means, be much alerted! Do we have someone who is going to stand up for our country except you yourself? As true AMERICANS, you will do that unconditionally and we will/can do it together!

Are proud to be an AMERICAN?

I am!
(Va urma)

Leon Rotman, un campion aproape uitat

august 3rd, 2008
Leon Rotman a fost primul dublu campion olimpic din istoria RomânieiLeon Rotman a fost primul dublu campion olimpic din istoria României

Olimpiada de la Beijing se apropie cu pasi mici si repezi. Romania vine si ea la marea sarbatoare, dar trebuie sa fim sinceri si sa recunoastem ca, desi participam la 15 discipline olimpice, nu exista nici o proba la care sa atacam competitia din postura de favoriti.

Poate ca e momentul sa ne amintim de marii campioni ai trecutului. Repere prea usor neglijate dintr-o istorie a sportului romanesc prea repede uitata. Haideti sa ne amintim de Leon Rotman, marea surpriza a delegatiei noastre la Olimpiada de la Melbourne, 1956. Spargand toate barierele, tanarul de 22 de ani s-a dus ca din tun si a trecut primul linia de sosire la probele de canoe simplu de 10000 de metri (30 noiembrie) si 1000 de metri (1 decembrie).

Leon Rotman s-a nascut pe 22 iulie 1934, la Bucuresti, fiind al patrulea copil in familia lui Iosif Rotman, tamplar. Dupa ce a inceput cu participarea la crosuri, primul sport in care si-a incercat norocul au fost luptele greco- romane, dar la 18 ani a trecut la caiac- canoe, la Dinamo („Tanarul dinamovist”), avandu-l antrenor pe Radu Hutan. „Specializarea” pe canoe a venit 2 ani mai tarziu, in 1954, cand a devenit si campionul Romaniei la canoe simplu, performanta pe care avea sa o repete de 13 ori in cariera.

Dupa 4 ani, la plecarea spre Melbourne, nu se numara in nici un caz printre favoritii probelor de canoe simplu. Ba mai mult, inainte de inceperea primei curse la care a participat, cea de 10000 de metri, i-au fost refuzate 2 ambarcatiuni, prima din cauza constructiei, iar a doua pentru ca era mai lunga cu 1 cm decat prevedea regulamentul! Evident, la capitolul profesionalism, organizatorii deplasarii pot fi declarati repetenti cu brio! In criza de solutii, Leon Rotman a pus mana pe ferastrau si si-a scurtat canoea ca sa poata intra in concurs! Avea sa castige cursa cu un avans de 80 de metri! In ziua urmatoare, parca surpriza n-a mai fost asa de mare, cand a obtinut a doua medalie de aur, in cursa de 1000 de metri.

La aceeasi editie, am castigat si proba de 1000 de metri canoe dublu, prin Alexe Dumitru si Simion Ismailciuc, ceea ce demonstreaza ca performanta lui Leon Rotman nu a fost o intamplare, ci un succes al scolii romanesti de caiac- canoe, care a adus tarii noastre 3 dintre cele 5 medalii de aur cu care ne-am intors acasa.

Primul dublu campion olimpic

Steaua norocoasa a lui Leon Rotman a mai stralucit o data alaturi de flacara olimpica, atunci cand sportivul a obtinut medalia de bronz in cursa de 1000 de metri canoe simplu, in 1960, la Roma.

In urma cu 8 ani, in anul Olimpiadei de la Sydney, autoritatile si-au amintit de primul dublu campion olimpic roman, decorandu-l cu Ordinul National pentru Merit, grad de ofiter. Iar acum, inainte de plecarea delegatiei romane spre Beijing, Leon Rotman s-a numarat printre cei 21 de campioni olimpici distinsi cu „Meritul Sportiv” de catre actualul presedinte, Traian Basescu. 2008 este anul in care Romania si-a amintit, parca in al 12-lea ceas, de marii ei campioni. Este si anul in care Leon Rotman a fost premiat de Fundatia Casa Campionilor si de clubul Dinamo.

Poate ar trebui sa ignoram, macar din cand in cand, marea galagie ce insoteste sporturile cu priza la public si sa ne intrebam ce mai fac acei putini oameni de valoare care au obtinut performante sportive cu adevarat remarcabile.

Clepsidra părăsită de înger – la moartea poetului Alexandru Lungu –

august 3rd, 2008
Alexandru Lungu a trecut în neființă la 24 iunie 2008Alexandru Lungu a trecut în neființă la 24 iunie 2008

Primele contacte cu medicul Alexandru Lungu – născut la 13 aprilie 1924, lângă Odesa, în Cetatea Albă aflată azi în administraţia vecinei Ucraina –, distins poet român autoexilat împreună cu Doamna sa, Dr. Micaela Lungu, în Germania, le datorez poetului şi traducătorului sibian Dan Dănilă, alăturat şi el diasporei româneşti pe teritoriu german, după 1989.

Legătura lui Alexandru Lungu cu Sibiul – stabilită la bătrâneţe prin poeţii mai tineri care eram noi, la care s-au adăugat apoi şi alţii – mai stă şi în următoarea mărturisire a autorului care îşi aminteşte că: «uliţa copilăriei s-a strămutat în… Piaţa Gării de la Sibiu, pentru doi ani, cât am locuit chiar în clădirea gării „la etaj”» – dar şi în faptul că elevul sibian de atunci: «scria „poezii” – una a apărut, pe când aveam 11 ani, în revista cursului inferior al Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu». Poate că prin arhivele bătrânului liceu întemeiat de iezuiţi în burgul nostru transilvan mai aşteaptă şi acum dovada că debutul absolut al lui Alexandru Lungu în poesie s-a petrecut la Sibiu…

Într-o succintă prezentare tipărită în cel din urmă volum al lui Alexandru Lungu, apărut în România, Îngerul şi îngera (Bucureşti: Editura Vinea, 2008), citim că autorul: „absolvent al facultăţii de medicină din Bucureşti [a avut o] activitate medicală clinică în endocrinologie, bioritmologie şi biometeorologie (1948-1973). Practică medicina generală în Germania (1974-1989). Editor şi redactor, alături de Micaela Lungu, al ‘Caietului solstiţial de poezie şi desen ARGO’. Circa patruzeci de volume de versuri publicate de-a lungul anilor”. Asta mai înseamnă şi că Alexandru Lungu a plecat din Ţară în 1973, după ce a trebuit să înfrunte două perioade de tăcere literară, fiecare de aproape douăzeci de ani, însumând adică un total de patru decenii de viaţă dureroasă pentru orice scriitor: prima, după 1947, când refuză să mai publice în literatura de sub ocupaţie comunistă, şi după câţiva ani, a doua, de interzicere impusă de regimul comunist bine instalat în România, până la rotaţia din’89, când revine în viaţa literară a limbii părinteşti pe care nu a părăsit-o niciodată.

Despre revista ARGO – scoasă prin efortul artistic, literar, financiar şi sufletesc al soţilor Lungu – adică cele 20 de numere câte au văzut lumina tiparului şi au ajuns prin dăruire la cititorii lor «puţini, dar aleşi», citez din mărturisirile poetului si plasticianului suprarealist de altădată, Alexandru Lungu, aşa cum le-am păstrat în dialogul nostru purtat între Sibiu şi Bonn, în anul 2000: «Gândul de a înfăptui un caiet de poezie şi desen ne-a bătut către sfârşitul anilor 80. Revistele ETHOS (Virgil Ierunca şi Ioan Cuşa) şi LIMITE (Virgil Ierunca şi Nicolae Petra) îşi încetaseră apariţia, iar MELE (Ştefan Baciu) şi MICRON (Ştefan Munteanu) dădeau semne de stingere. Departe de a crede că ARGO ar putea înlocui aceste publicaţii, am pornit la drum în 1990, în dorinţa de a dărui poeţilor şi artiştilor plastici din exil un loc deschis în care să-şi manifeste nestingheriţi şi fără oprelişti prinosul rodnic în cultura românească. Aceasta ar fi platforma; cât priveşte programul, nu a existat vreunul în afară de încercarea de a păstra un nivel estetic major, încercare împlinită aproape total, concesiile valorice fiind minime şi nesemnificative».

Cu modestie şi sobrietate, Alexandru Lungu preciza: «Dincolo de o ipotetică istorie a exilului, încă greu de realizat, cred că o adevărată „reîntregire” a literelor române n-ar putea fi împlinită decât printr-o istorie care să cuprindă, împletite organic, cele două spaţii literare între 1944 – 2000 (sau mai departe, pe când se va înfăptui). Să o aşteptăm cu multă răbdare: poeţi se nasc mai în fiecare zi, critici făuritori de vaste şi drepte sinteze răsar foarte rar!
În ce mă priveşte, revenirea mea în spaţiul cultural al ţării de baştină mă numără poate – cum îndrăzneşti să spui – între „fericiţi”. O revenire care s-a făptuit fără grabă şi fără a forţa vreo uşă.

Între anii 1990-1998 am colaborat asiduu la mai multe reviste literare, prin străduinţa generoasă şi solicitantă a prietenului Gheorghe Grigurcu şi sub oblăduirea înţeleaptă a lui Mircea Zaciu, cel ce vreme de un deceniu mi s-a aflat în preajma cea mai apropiată a inimii şi gândului.

La volumele de poezie am ajuns relativ târziu (1998) când am avut simţământul că n-aş fi un solicitant oarecare printre zeci şi sute, ci un autor aşteptat şi dorit.
Anul 2000 mi-a dăruit încununarea înalt împlinitoare a patimilor poeticeşti de-o viaţă: apariţia celor două volume de „ediţii definitive” – Ninsoarea neagră, măiestrit înfăptuite de strălucitul editor Nicolae Ţone» (vezi: „Ora ceremoniilor solemne”, în revista VATRA, Târgu Mureş, Nr. 8 (365) / 2001, pp. 23-29).
O ultimă culegere de versuri în ediţie rară bibliofilă (tipărită ca şi ARGO la vremea ei, acum cu ajutorul mai tânărului poet şi plastician Sorin Anca), fiecare cu câte o cromografie originală de Alexandru Lungu, fu de curând împrăştiată premonitoriu de autor, precum „cenuşa” propriului trup spiritual şi primită de noi, între alţi doar 111 destinatari cât numără tirajul, de la prietenul poet şi editor cu suflet mare şi cald, unul pentru toţi românii de pe întreg Pământul. Cităm un fragment din poemul Clepsidra oarbă, ce dă numele plachetei: «un vifor albastru / pare a fi uneori / marginea pierdută / a lumii vizibile // o şuviţă de sânge / între două clipite / aduce poate aminte / de uciderea pruncilor // mă umbreşte / un timp violet / precum bacovia / îl visa cu ochii deschişi // orice gând / dus până la capăt / orice lacrimă ultimă / duc neiertător / la un timp terminat // adâncul uitărilor / vegheat / peste zi / peste noapte / de o clepsidră / spartă / pustie şi oarbă».

Nu demult, cele scrise de Alexandru Lungu în ARGO, corabia lui de hârtie, mă încurajau din Germania pe mine, poet din România. Acum, versul lui mă înfioară, ca un salut din lumea de Dincolo. Literatura română conştientă şi vie îi este recunoscătoare. Un înţelept al ei, s-a stins după o viaţă de patriarh. „Sfânta Ecaterina din Sienna spunea că se cuvine să-i iubim pe oameni dar să nu ne apropiem prea mult de ei”, scria într-o carte romancierul Vintilă Horia de la Madrid, plecat şi el în 1992 în lumea despre care oamenii sunt întotdeauna de părere că ar fi „mai bună” decât aceea în care ei înşişi trăiesc. Dar, ce te faci când apropierea de omul tocmai plecat este deja foarte de puternică, profundă?

Alexandru Lungu ne-a părăsit înspre zorii zilei de marţi, 24 Cireşar 2008, în ziua de Sânziene, când se spune din vechime că „cerurile se deschid” peste noi. Dumnezeu să îl ierte şi să îl aşeze în cetele Drepţilor, iar pe devotata lui Soţie să o mângâie cu adierea Duhului Său!

Sibiu-pe-Cibin,
24 Cireşar 2008,

A ajuns ICR să promoveze antisemitismul?

august 3rd, 2008
Menora-unul dintre cele mai importante simboluri ebraice-prezent pe stema statului IsraelMenora-unul dintre cele mai importante simboluri ebraice-prezent pe stema statului Israel

Zilele astea am citit atat in presa, cat si in articole aparute in blogosfera, despre un scandal iscat la NEW York si propagat in tara, legat de lucrarile aparute in Galeria ce se afla pe langa Institutul Cultural Roman si Misiunea permanenta a Romaniei pe langa Natiunile Unite.

In Galerie sunt expuse de cateva zile lucrarile unor tineri artisti plastici, promovati de catre ICR, iar expozitia poarta numele “Freedom for Lazy People” (Libertate pentru lenesi).
Tinerii se numesc Linda Barkasz, Laurenţiu Alexandrescu si Marwan Anbaki (grupul Zakuska) iar arta lor combina din punct de vedere estetic lowbrow-ul cu grafitti-ul figurativ si propune o abordare originala a textelor.

Lucrarile pe care acestia ni le propun socheaza din punct de vedere vizual si nu numai. Falusuri, zvastici, persoane pe wc sau ironizand imagistica ortodoxa si ebraica sunt leit-motivurile care apar in expozitia la care ma refer.
O Menora (unul dintre cele mai vechi simboluri ale poporului evreu, fiind prezent pe stema statului Israel)desupra caruia apare cuvantul “Fucking”, sau un evreu batran cu o sticla in mana pe umarul caruia apare scris “SS”, sunt doar cateva din lucrarile menite sa socheze.

Fara indoiala acest gen de arta pe care il propun cei trei isi poate regasi libertatea expunerii in orice galerie particulara din Romania sau din alta tara libera, atata timp cat tinerii artisti isi asuma riscurile pe care le implica mesajele pe care ei vor sa le transmita, dar lucrarile, asociate cu numele tarii noastre, si vizand o promovare a tarii peste hotare, conduce la ideea unei amprentari a tarii cu un mesaj nazist, sexual sau profund ateu.

In legatura cu asta cred ca au vrut sa atraga atentia si cei care au semnalat acest pericol, dintre care as enumera urmatorii jurnalisti:

– John Gabrian Marinescu, cel care a semnat în „New York Magazin“, o publicaţie a românilor din diasporă, un articol intitulat „Zvastică şi sex în vitrina ICR-New York!“, în care critica vehement iniţiativa ICR şi creaţiile artiştilor invitaţi, considerate „figuri triste ale căror porţiuni intime sunt puternic scoase în evidenţă“.

– Andrei Badin – Antena 3 – care a preluat pe propriul blog cazul, si a postat fotografii facute in incinta Galeriei din New York si scrisori primite din Statele Unite de la diversi cetateni de origine romana impacientati de aceasta problema.

– Ana Zidarescu – Evenimentul Zilei – care atragea atentia in numarul din 22 iulie al cotidianului atat asupra scandalului de la ICR New York cat si asupra scandalulului recent provocat de catre ICR Berlin in legatura cu promovarea a doi informatori ai fostei Securităţi (Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie).

Cu toate astea, cu toate ca oricine poate vedea cu ochiul liber cele reclamate in presa si pe bloguri, pozitia OFICIALA adoptata de catre ICR New York in urma unei reclamatii la politie facute de Robert Horvath, ziarist si membru al diasporei româneşti din SUA, a fost una cel putin naucitoare; ICR New York s-a marginit sa atace cativa dintre jurnalistii numiti mai sus, aducand diverse “probe” ca respectivii nu pot fi credibili, bazandu-se doar pe postari gasite pe internet.

O atitudine total neprofesionista care, dupa parerea mea, mai mult a incins spiritele in acest candal, nicidecum sa-l stinga.

Dar iata ce spun cei de la ICR-NY prin comunicatul redat presei de catre Cristian Neagoe, Coordonator Comunicare, in data de 28 iulie:

“Autorul plângerii, Robert Horvath (la rândul său colaborator al New York Magazin), perturbă de mai bine de doi ani activitatea Institutului Cultural Român din New York prin ameninţări, scandaluri publice şi poveşti fanteziste, de pe o poziţie extrem naţionalistă. E interesant de observat că acuzaţiile sale se contrazic de-a lungul timpului. În filmul pe care îl puteţi vedea aici (http://video.google.com/videoplay?docid=-3001110215792007342&hl=en), domnul Robert Horvath participă la evenimentul “Holocaustul în România: între asumare şi negare”, organizat de Ministerul Culturii şi Cultelor, Ambasada României la Washington şi găzduit de Institutul Cultural Român din New York. Domnul Robert Horvath susţinea atunci că ICRNY face jocurile comunităţii evreieşti. În plângerea adresată ieri NYPD, Horvath susţine, din contră, că ICRNY exhibă atitudini antisemite.”

ICR New York reprezinta Romania in Statele Unite ale Americii in mod oficial si pe banii nostri. Sunt ambasadorii nostri culturali. Poate ca ar fi bine ca atat cei responsabili cu promovarea acestui proiect, cat si presedintele ICR, domnul Horia Roman Patapievici, sa ne dea o explicatie legata, cel putin, de mesajul antisemit pe care expozitia il transmite peste hotare, daca nu si de atitudinea total neprofesionista prin care cei de la ICR New York au gestionat acest scandal.

Domnule Horia Roman Patapievici, nu avem destule probleme cu imaginea in lume? Nu puteam sa gasim alti artisti care propun un mesaj mai pacifist pe care sa il promovam? Astept un raspuns oficial in paginile revistei ACUM, revista cunoscuta atat in Romania cat si in diaspora pentru tonul moderat al articolelor, cat si pentru nivelul ridicat al polemicilor care se poarta in paginile ei.

PS – In momentul in care am scris si am trimis articolul de mai sus revistei Acum, nu exista o reactie oficiala a presedintelui ICR in legatura cu scandalul New York.
Joi, 31 iulie, intr-un articol aparut in Evenimentul Zilei, domnule Patapievici incearca sa justifice expozitia „Freedom for Lazy People”:

“Un omagiu adus streetart-ului românesc (18-25 august 2008)“, organizată de ICR New York, nimeni, dar riguros nimeni nu a observat că reproşurile aduse Institutului Cultural Român de către autorii denunţului poliţienesc erau făcute din perspectiva ideii că o instituţie a statului român ar trebui să sprijine „arta naţională“, „arta decentă“, „arta cuviincioasă“ etc. În strategia cu care am relansat activitatea ICR în 2005, am dezavuat în mod explicit această perspectivă: aceea că instituţiile de cultură ale statului trebuie să aibă o agendă, în funcţie de care să împartă activitatea cetăţenilor-artişti în „bună“, dacă arta lor e considerată „naţională“, şi „rea“, dacă arta lor displace celor care se cred depozitarii „naţionalului“ în cultură. ”

Anti-xenofobia informaţională vs. perspectivele GUAM

august 3rd, 2008
Vladimir Voronin se orientează tot mai evident către RusiaVladimir Voronin se orientează tot mai evident către Rusia

Pe 1 iulie curent, la Batumi a avut loc Summitul GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Moldova), desfăşurat sub sloganul “GUAM uneşte Europa de Est”. În cadrul acestei întâlniri, Georgia a preluat preşedinţia organizaţiei pentru o perioadă de un an. La Summit au participat şefii de state ai Georgiei, Azerbaijanului, Ucrainei, Poloniei, Lituaniei şi alte oficialităţi importante. În cadrul acestui Summit s-au organizat sesiuni în formatul GUAM + (cu SUA, Japonia, Polonia). Totodată, s-a pus în discuţie o serie de probleme ce vizează valorificarea potenţialului de tranzit şi de transportare ale GUAM-ului în timpul prezidării organizaţiei de către Tbilisi. Pe lângă aceasta, accentul a fost pus pe integrarea multilaterală a statelor din regiunea GUAM, în spiritul principiilor europene.

În pofida semnificaţiei acestui Summit pentru potenţialele oportunităţi energetice, economice etc. ale Republicii Moldova, Preşedintele Vladimir Voronin a renunţat să participe la forumul dat. În schimb, şeful statului a dat curs invitaţiei de a participa la o Şcoală de Vară pentru tineri jurnalişti şi politologi din Rusia, Georgia, Ucraina şi Moldova, organizată la Chişinău, de către Agenţia Informaţională Internaţională RIA Novosti, cu tema “Integrarea informaţională împotriva xenofobiei informaţionale”. Discursul ţinut de Voronin cu această ocazie a reflectat problema dezinformării şi distorsionării informaţiei referitoare la Rusia, observată de preşedintele moldovean în mass-media occidentală şi cea din spaţiul post-sovietic. De asemenea, liderul Partidului Comuniștilor (PCRM) nu a ezitat să evidenţieze aşa zisa “xenofobie informaţională” aplicată de sursele media în raport cu RM şi conducerea comunistă. De fapt, victima principală a unei posibile xenofobii informaţionale printre statele ex-sovietice poate fi mai degrabă Moldova, decât Rusia a cărei surse informaţionale deţin pârghii semnificative de control şi ingerinţă în spaţiile mass-media ale celorlalte state ex-sovietice.

Dat fiind faptul că, populaţia RM preferă să vizioneze posturile TV ruseşti şi chiar să citească presa scrisă în limba rusă (conform Studiului realizat de IDIS Viitorul, din aprilie curent, 67,5% din populaţie au încredere în posturile TV ruseşti), precum şi în lipsa unor surse informaţionale concurente cu cele ale statelor vecine, creşte riscul unei posibile lovituri informaţionale din interiorul RM cu alimentarea acesteia din exterior ( în special din Rusia).

Apropiere de Rusia

Cu toate acestea, președintele Voronin nu a trecut în revistă aceste handicapuri ale sistemului informaţional moldovenesc, care în realitate este un amalgam al produselor informaţionale din Rusia, Ucraina şi România (ponderea majoră o deţine mass-media rusească).
În afară de faptul, că Voronin a folosit discursul în cadrul acestei Şcoli de Vară pentru a confirma ataşamentul Moldovei faţă de cauza rusească, în special cea informaţională, acesta a renunţat să participe la lucrările Summitului GUAM, acţionând prin urmare în detrimentul intereselor naţionale.

Delegarea Ministrului Afacerilor Interne, Valentin Mejinskii, pentru participare la întâlnirea şefilor de state GUAM denotă existenţa un interes redus al Chişinăului faţă de activitatea şi perspectivele acestei organizaţii. Decizia lui Voronin de a absenta de la Summit rezultă din relaţiile strânse dintre Moscova şi Chişinău, precum şi din dorinţa preşedintelui moldovean de a păstra status-quoul intereselor ruseşti în RM, cu precădere în contextul alegerilor electorale din 2009.

Problema energetică este primul motiv al neparticipării lui V. Voronin la întrunirea statelor GUAM. Astfel, în cadrul Summitului dat a fost prezentată propunerea părţii ucrainene de a crea o structură distinctă pentru controlul calităţii şi volumului gazului rusesc livrat spre Europa via Ucraina, administrată de statele GUAM, Polonia şi Ţările Baltice. Proiectul dat reprezintă o continuare a Concepţiei privitor la constituirea Spaţiului Caspico-Pontico-Baltic de transportare a agenţilor energetici, lansată de preşedintele ucrainean, V. Iuşcenko, la Summitul energetic de la Kiev, din 23 mai curent. Aceste iniţiative reprezintă alternative la proiectele ruseşti în domeniul energetic şi de tranziţie din regiune, care vizează şi RM. Înţelegeri în acest sens au fost stabilite la Moscova, între prim-miniştrii Rusiei şi Moldovei, V. Putin şi Z. Greceanîi (19 iunie curent), privitor la eventualele investiţii ale Gazpromului în sfera energetică moldovenească. În afară de această, conducerea comunistă consideră că proiectele energetice ale GUAM nu prevăd participarea RM, ceea ce prezintă un argument solid în acţiunile de desolidarizare a acesteia de GUAM.

Pentru a nu supăra Rusia, Voronin a decis distanţarea RM de la acţiunile de dinamizare a GUAM, care împreună cu iniţiativa “Parteneriatul Estic”, creează obstacole pentru amplificarea şi menţinerea influenţei ruseşti în zonă. Propunerile celor trei state GUAM, cu excepţia Moldovei, de a dezvolta dimensiunea politică şi cea ce răspunde de securitate regională (inclusiv gestionarea conflictelor îngheţate) pun în pericol tendinţele Rusiei de a domina geo/politic statele de importanţă majoră din punct de vedere geostrategic şi energetic (Azerbaijan, Georgia, Ucraina). În timp ce încercarea acestor state de a integra regiunea GUAM, în baza principiilor şi normelor europene, poate genera perturbaţii în cadrul proceselor integraţioniste ce derulează în CSI, declarate drept prioritare pentru Kremlin.

Parteneriatul estic

Interrelaţionarea dintre GUAM şi viitorul Parteneriat Estic sau chiar posibila lor suprapunere trezeşte suspiciuni şi nemulţumiri la Moscova, care presimte eventuala deconectare a acestei regiuni de la sistemul în continuă consolidare al CSI. Aceasta va însemna pierderea Rusiei în lupta cu UE pentru superioritatea geopolitică asupra statelor din Europa de Est. De asemenea, această zonă reprezintă un viitor concurent economic puternic pentru spaţiul rusesc în ce priveşte transportarea mărfurilor, producţiei, agenţilor energetici etc. din Asia spre Europa şi invers. De aceea, Rusia este interesată în dezeficientizarea GUAM-ului, inclusiv prin intermediul RM.

Absenţa preşedintelui moldovean la Batumi are o doză mare de subtext politic. Astfel, Voronin a încercat să se distanţeze la maximum de figura politică contradictorie a lui M. Saakaşvili, percepută la Moscova drept necredibilă şi anti-rusească. De asemenea, prezenţa lui Voronin la Batumi ar fi putut genera diverse critici din partea liderilor de la Tiraspol, care folosesc orice mişcare politică a conducerii moldoveneşti pentru a discredita atitudinea constructivă a Chişinăului vizavi de reglementarea transnistreană. De asemenea, lipsind de la Summit, Voronin a evitat să semneze documente, declaraţii politice privitoare la dezvoltarea ulterioară a GUAM-ului, ceea ce poate cauza tergiversarea în eventualitate a procedurile de intrare în vigoare a acestor acte, promovând astfel interesele ruseşti. În fine, retincenţa lui Voronin faţă de GUAM a fost condiţionată şi de abordarea cooperării GUAM-NATO, care alături de aspiraţiile euroatlantice ale Kievului şi Tbilisi contravin retoricii anti-euroatlantiste folosite pe larg de guvernarea comunistă pentru a favoriza statutul de neutralitate al RM şi a antrena Rusia în deblocarea reglementării transnistrene.

Chiar dacă după Summitul de la Batumi, V. Voronin a infirmat informaţia despre posibila ieşire a RM din cadrul GUAM, ulterioara participare eficientă şi favorabilă a Chişinăului la activitatea organizaţiei este suspectă, atât timp cât RM va continua să treneze iniţiativele statelor GUAM în domeniul politic şi militar, precum şi să blocheze proiectul privind crearea unei forţe de pacificare sub egida GUAM.

Viața unui român în statul New Mexico

august 3rd, 2008
Dumitru Florea în deșertul semi-arid din New MexicoDumitru Florea în deșertul semi-arid din New Mexico

Dupa ce m-am saturat sa fiu somer in Romania m-am hotarat sa-mi incerc norocul aici in America ospitaliera. Dar la inceput n-am practicat meseria mea de constructor, desi aveam o experienta bogata obtinuta pe santierele din Germania, ci am preferat sa-mi ajut sotia la cresterea si ingrijirea celor trei nepoti.

New Mexico este unul dintre cele mai mici state din Statele Unite, avand o populatie de circa doua milioane de locuitori, dar cu o suprafata de marimea Romaniei. Statul New Mexico este situat in S-W Americii, avand o clima arida, de desert inalt.

Albuquerque, orasul in care traiesc acum, este cel mai mare din New Mexico, cu o populatie de aproape o jumatate de milion de locuitori, care se intinde de-a lungul fluviului Rio Grande, inconjurat de muntii Sandia si Manzano, cu varfuri de peste 3400 m inaltime.

Populatia din Albuquerque este alcatuita din aproape toate comunitatile lumii, dar cu peste 50 la suta mexicani. Statul New Mexico are cele mai multe asezari de Indieni bastinasi, care sunt conduse de propriile lor capetenii, cca. 22 la numar, cu propria lor politie.

Ca sa ajung din Romania aici, a trebuit sa schimb trei avioane si sa petrec o zi si o noapte in calatorie.
Bineinteles ca la inceput a fost foarte greu sa ma obisnuiesc cu noua viata, in special pentru mine care nu cunosteam limba engleza, nu puteam sa citesc ziare, sa ascult radioul sau sa privesc televiziunea.

Aproape ca nu trecea o saptamana in care sa nu-mi amenint sotia ca ma intorc singur in Romania, dar n-aveam bilet de avion si trebuia sa ma razgandesc repede. Dupa ce am obtinut un dictionar ( cumparat pe 2 dolari de la un garage-sell, in loc sa platesc 50 la magazin ), si mai ales de cand am reusit sa-mi procur un computer uzat de la un prieten din Chicago si am inceput sa ascult pe internet emisiunile in limba romana, situatia s-a schimbat in mod radical si a luat o intorsatura frumoasa.

Pot sa spun ca acum citesc ziarele din Romania mai mult decat o faceam cand eram in Bucuresti si sunt la curent cu evenimentele importante inaintea celor de acasa deoarece le citesc on-line. S-a mai adaugat si alta placere importanta, fiindca am cunoscut si alti romani , cu care ne intalnim de fiecare sarbatoare.

Trebuie sa mentionez ca m-au impresionat, in mod deosebit romanii intalniti de Sfintele Pasti, la biserica ortodoxa din Albuquerque, romani plecati cu ani in urma din tara si care aveau o placere deosebita sa vorbeasca romaneste.

Acum pot sa spun ca m-am obisnuit cu noua viata si n-as vrea in ruptul capului sa ma intorc definitiv in Romania, cu toate ca cei trei nepoti, ma intreaba aproape zilnic, cand vizitam din nou Bucureshtiul, care le-a placut foarte mult. Dar eu ma gandesc ca iarna este uneori foarte frig iar vara nu avem aer conditionat ca aici si in plus sunt multe muste si tantari, aglomeratie mare de masini, cu care m-am desobisnuit.

Un alt lucru, de care ma leaga de Albuquerque este ca acesta este un oras turistic, cu multe locuri de agrement. Potzi sa faci o plimbare dealungul lui Rio Grande cu bicicleta sau chiar cu pluta. Aici se oraganizeaza in fiecare an, in luna octombrie, festivalul international al baloanelor. Iarna poti merge pe muntele Sandia la schi, la o departare de cca. 30 minute cu masina, sau cu telefericul, care este cel mai lung din lume. Numai ca aceste placeri te costa foarte mult. O urcare cu telefericul, de persoana te costa 50 dolari.

Restituirea proprietăților nu este un moft

august 3rd, 2008
Esplanada - o victimă a nerestituirii proprietățilorEsplanada – o victimă a nerestituirii proprietăților

Când am fost în București în luna iunie am trecut pe strada Batiște, prin fața sediului Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) unde avea loc o demonstrație.

Vreo câteva zeci de persoane scandau lozinca “Votați, votați, nu ne mai amânați!”.

Curios, nu-i așa? Asta chiar nu mai văzusem până acum.

M-am interesat și am aflat că ICCJ fusese sesizată de Procurorul General al României în legătură cu practica neuniformă de la nivelul instanțelor inferioare în procesele de revendicare a dreptului de proprietate asupra imobilelor confiscate de stat.

Iar demonstranții erau chiriași din aceste imobile sau foști chiriași care au cumpărat aceste imobile.

E luna august și sunteți probabil curioși ce au decis Secțiile Unite ale ICCJ.

Deocamdată nu vă pot da decât comunicatul postat pe pagina de internet a instanței judiciare supreme din România:

“În şedinţa din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în dosarul nr. 60/2007 a pronunţat următoarea soluţie:

Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, Secţiile Unite decid:

Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

După redactarea considerentelor şi semnarea deciziei, aceasta va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

N-ați înțeles mare lucru? Nu e de mirare. Ăsta e obiceiul în România, de a nu vorbi pe înțelesul omului de rând, a contribuabilului care finanțează aceste instituții.

Conflict între titluri de proprietate

În esență, ICCJ a fost chemată să tranșeze în cazurile în care dreptul de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv de stat (observați că folosesc termenul “stat” și nu “regim comunist”, deoarece tâlhăria proprietăților nu s-a oprit la 22 decembrie 1989, ea a continuat neabătut după aceea, sub oblăduirea tuturor celor trei puteri ale statului presupus democratic
din România) și cel al foștilor chiriași cumpărători intră în conflict și care este rezolvat de la caz la caz, de la instanță la instanță.

În paralel, președintele Traian Băsescu a trimis spre re-examinare o propunere legislativă emanată de la partidele din afara executivului (PSD, PD-L, PRM, PC) care, în esență, și potrivit obiecțiilor șefului statului dorește să consfințească abuzurile legislative împotriva proprietarilor de drept comise după 22 decembrie 1989 (http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=10075&_PRID=lazi).

Aici trebuie reamintit că totul a început cu adoptarea în 1995 a Legii 112 de către pentagonala roșie (PDSR-PUNR-PRM-PSM-PDAR) care permitea chiriașilor din imobile naționalizate să cumpere aceste locuințe la prețuri de nimic, de câteva mii de dolari, apartamente care acum valorează sute de mii de euro.

Apariția Legii 10 din 2001 – un compromis nesatisfăcător pentru toată lumea – care recunoaștea drepturile proprietarilor, dar nu le anula pe cele ale chiriașilor cumpărători, precum și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, care a dat câștig de cauză proprietarilor deposedați abuziv – au complicat o situație care eufemistic poate fi calificată drept absurdă.

Cine are dreptate: fostul proprietar căruia i se recunoaște dreptul prin Legea 10/2001 sau chiriașul cumpărător, devenit proprietar prin Legea 112/1995.

Dacă mai adăugăm și faptul că Fondul Proprietatea înființat de legea 10 pentru a plăti despăgubiri proprietarilor care nu au mai putut fi (sau nu s-a dorit să fie) despăgubiți în natură practic nu funcționează avem imaginea unei tâlhării de proporții care a avut loc după 1989, consfințit furtul prin violență politică efectuat între 1945 și 1989.

Naționalizare? Nu, tâlhărie!

Totul provine de la introducerea de către regimul Iliescu a noțiunii de “cu titlu” sau “fără titlu” cu referire la modul de “preluare a imobilelor” de către stat în perioada 1945 – 1989.

Cu alte cuvinte, imobilele ce fuseseră naționalizate printr-un act normativ emis în perioada comunistă erau preluate “cu titlu”.

În continuare voi demonstra că această pretenție de legalitate este aberantă și cinică.

Să luăm de pildă Decretul lege 92/1950, prin care au fost tâlhărite sute de mii de imobile.

Ce spunea acest decret? Iată articolul 1:

Pentru intarirea si dezvoltarea sectorului socialist in economia R.P.R;
Pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuinte supuse degradarii din cauza sabotajului marei burghezii si a exploatatorilor care detin un mare numar de imobile;
Pentru a lua din mana exploatatorilor un important mijloc de exploatare;

Se nationalizeaza imobilele prevazute in listele anexe, inregistrate la Cancelaria Consiliului de Ministrii sub Nr. 543 din 14 Aprilie 1950, care fac parte integranta din prezentul decret si la a caror alcatuire s-a tinut seama de urmatoarele criterii:
1. Imobilele cladite care apartin fostilor industriasi, fostilor mosieri, fostilor bancheri, fostilor mari comercianti si celorlalte elemente ale marii burghezii.
2. Imobilele cladite care sunt detinute de exploatatorii de locuinte.
3. Hotelurile cu intreg inventarul lor.
4. Imobilele in constructie, cladite in scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, precum si materialele de constructie aferente oriunde s-ar afla depozitate.
5. Imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a razboiului, cladite in scop de exploatare si ai caror proprietari nu s-au ingrijit de repararea sau reconstructia lor.

Iar art.3 adăuga:

Imobilele nationalizate trec in proprietatea Statului ca bunuri ale intregului popor, fara nici o despagubire si libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel.

Bun, veți spune, asta era legea la vremea aceea. La care vă voi răspunde că vă înșelați. Ia să vedem ce spunea Constituția RPR, adoptată în aprilie 1948, de același regim comunist:

Art. 8. – Proprietatea particulara si dreptul de mostenire sunt recunoscute si garantate prin lege. …
Art. 10. – Pot fi facute exproprieri pentru cauza de utilitate publica pe baza unei legi si cu o dreapta despagubire stabilita de justitie.

Cu alte cuvinte, exproprierea prevăzută de Decretul 92/1950 era neconstituțională, chiar în raport de Constituția din 1948. Dar asta nu e totul.

Iată ce se spune la art.2 al aceluiași decret:

Nu intra in prevederile decretului de fata si nu se nationalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, functionarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti si pensionarilor.

Vă imaginați că imensa majoritate a proprietăților naționalizate – apartamente, case familiale – aparțineau tocmai acelora care erau scutiți de prevederile exproprierii, deoarece proprietatea imobiliară era difuză în România anului 1950, concentrările în mâna câtorva persoane fiind destul de reduse.

Ce înseamnă aceasta? Că autoritățile statului comunist au aplicat propria lor lege în mod abuziv, desproprietărind muncitori, funcționari, mici meseriași, intelectuali profesioniști și pensionari.

Mai mult, anexa la Decretul Lege 92/1950 nu conținea o listă completă a imobilelor ce urmau a fi naționalizate, ea fiind completată retroactiv și nefiind semnată de președintele prezidiului Marii Adunări Naționale la acea vreme, C.I. Parhon.

Cu alte cuvinte decretul respectiv este neconstituțional, deoarece încalcă dreptul de proprietate GARANTAT de Constituția din 1948 și în plus a fost aplicat abuziv chiar acelora care ar fi trebuit protejați de lege și care de fapt constituiau majoritatea celor ce aveau să fie expropriați.

Aplicați același raționament TUTUROR actelor de expropriere, inclusiv decretului 223/1974, care confisca proprietățile celor ce nu se mai întorceau din străinătate și îi obliga pe cei ce depuneau cerere de plecare să vândă imobilele statului la prețuri derizorii și veți vedea că noțiunea “cu titlu” își pierde orice sens și trebuie înlocuită cu cea de “tâlhărie cu acte”.

Cum un act nul de drept (cum este Decretul 92/1950, de pildă) dă naștere unor acte subsecvente nule de drept, înseamnă că și Legea 112/1995 și contractele de vânzare cumpărare către chiriașii ce au stat în aceste imobile sunt nule de drept.

E drept că legea 112 a prevăzut o interdicție de înstrăinare de 10 ani pentru aceste imobile, termen care acum a trecut, iar aceste imobile se vând sub prețul pieței din cauza incertitudinii cu privire la regimul proprietății, dar totuși cu un profit enorm față de sumele ridicole pe care au fost vândute de stat după 1997 (același stat care susține că n-are bani să-i despăgubească pe proprietari, dar și-a permis să dea de pomană imobilele chiriașilor, ceea ce nici Ceaușescu nu a făcut – a încercat în 1973, dar în urma protestelor din Occident s-a oprit).

Proprietatea – chestiunea fundamentală

Vă întrebați: dar ce mai vor oare acești proprietari? A trecut atâta vreme, de ce nu se potolesc?

Eu aș zice că aici este o problemă fundamentală: exproprierile au fost cel mai important mijloc folosit de regimul comunist pentru distrugerea clasei de mijloc în România și înlocuirea ei cu o imbecilocrație care a guvernat țara până în 1989 și a cărei odrasle sunt în continuare în poziții privilegiate.

Dar restituirea proprietăților (considerată “un moft” de Ion Iliescu) nu e numai o chestiune de moralitate și justiție, este o chestiune practică.

Uitați-vă în orașele României cum arată imobilele al căror statut juridic e incert – stau să cadă, nimeni nu investește un ban în ele, atâta timp cât nu e sigur că va fi proprietar acolo și peste un an, zece sau o sută.

V-ați întrebat de ce la “Esplanada”, un proiect la doi pași de magazinul Unirea în București rămâne un teren viran de sute de hectare, care ar putea valora sute de milioane de euro?

Pentru că acolo au fost demolate de imbecilul regim Ceaușescu sute de case, iar regimul juridic al acelor terenuri nu e lămurit nici până în ziua de azi. Ca atare, orice antreprenor care ar dori să construiască ceva acolo, riscă într-o bună zi să se trezească acționat în justiție că a construit pe un teren ce nu-i aparține.

Politica tergiversării restituirii proprietăților, practicată de TOATE guvernele de după 1989, în speranța că proprietarii de drept vor renunța scârbiți, vor accepta compensații derizorii sau chiar vor muri a dat parțial greș.

Aderarea României la Consiliul Europei a oferit proprietarilor o instanță de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a reamintit conducerii de la București că nu poate terfeli chiar așa cum dorește dreptul de proprietate.

Iată de ce afirm că problema restituirii proprietăților tâlhărite după 1945 și până în prezent constituie cea mai gravă frână în dezvoltarea în România a unui adevărat stat de drept și a unei adevărate economii de piață.

Eclipsă totală de soare

august 1st, 2008
Fri Aug 1, 8:47 AM ET (foto REUTERS)Fri Aug 1, 8:47 AM ET (foto REUTERS)

O eclipsă totală de soare a fost menită să fascineze vineri, 01.08.2008, milioane de “norocoşi” în Groenlanda, Siberia, Mongolia şi China.

În cazul în care vremea avea să fie favorabilă, miliarde de oameni inclusiv cea mai mare parte din Europa şi Asia urmau să vadă stelele în timpul zilei, soarele fiind “devorat” încet-încet de întuneric, sfârşind prin a fi asemeni Lunii.

Spre deosebire de timpurile străvechi (în anumite culturi), eclipsele nu mai sunt privite astăzi ca un semn rău. Totuşi, mituri persistă, în special în regiuni îndepărtate, deci este probabil că au avut loc pe undeva, unele acţiuni de îndepărtare a “spiritelor rele.

Mit şi mister

Eclipsele de soare au loc atunci când Luna este între Pământ şi soare. Atunci când cele trei obiecte se aliniază perfect se produce o eclipsă.

Înainte de a fi existat o explicaţie ştiinţifică pentru producerea eclipselor, un câmp larg de speculaţii revenea miturilor şi misterului. Multe culturi (mai ales chinezii şi indienii) gândeau că un demon sau dragon era cel care devorează soarele. În India, oamenii se scufundau în apă pentru a ajuta soarele în lupta cu dragonul.

Chiar şi în zilele noastre persistă multe mituri. În Egipt, de exemplu, copiii sunt ţinuţi închişi în casă, ferestrele sunt acoperite în timpul eclipsei.
Înaintea eclipsei totale de soare din 2006, un indian sfătuia femeile gravide să nu iasă afară, pentru a preveni naşterea unui copil orb sau cu malformaţii.
Alimentele fierte înaintea eclipsei au fost aruncate afară mai târziu, fiind considerate impure.

În Togo, înainte de eclipsa solară din 2006, autorităţile au sfătuit pe oameni să rămână acasă. \”Vă rugăm, să nu ieşiţi şi a vă menţineţi copiii în casă în timpul eclipsei”, a fost mesajul transmis la TV de ministrul sănătăţii.

Există şi riscuri…

Eclipsele pot fi, într-adevăr, periculoase.
În ciuda anumitor mituri şi zvonuri, îndreptarea privirii înspre soare în timpul unei eclipse solare totale va afecta ochii, dacă nu vor exista ochelari de protecţie adecvaţi. Este extrem de periculos pentru vedere a privi direct o eclipsă, în orice etapă a evoluţiei acesteia.

Pentru aceia dintre noi care nu suntem suficient de norocoşi pentru a observa această eclipsă, NASA, în parteneriat cu Exploratorium şi Universitatea din California, Berkeley, au transmis în direct imagini de pe NASA TV. Perioada totală a eclipsei se încadrează în intervalul 7:08 – 7:10 ET.

Inundațiile fac ravagii în Republica Moldova

august 1st, 2008
Apele Nistrului au inundat localitatea Vadul lui VodăApele Nistrului au inundat localitatea Vadul lui Vodă

În Republica Moldova nu se cunoaşte deocamdată clar care sunt pagubele provocate de revărsarea râurilor Prut şi Nistru.

Dar se ştie că până acum au fost inundate 62 de localităţi din 13 raioane, că au fost evacuate aproape cinci mii de persoane şi că au fost inundate 208 case de vacanţă şi 656 de case, dintre care 91 s-au prăbuşit, iar altele 11 sunt pe cale de a se dărâma.

Iar liderul de la Tiraspol, Igor Smirnov, a declarat situaţie excepţională în Transnistria.

Potrivit agenţiei oficiale de ştiri Olvia pres, centrul oraşului Tiraspol este inundat, iar oamenii aflaţi în zona de risc sunt evacuaţi.

Vineri dimineaţă apele râului Nistru au spart un dig în apropierea oraşului.

Potrivit ultimelor date, în stânga Nistrului au fost inundate 643 de case şi au fost evacuaţi 1773 de oameni. Cele mai afectate localităţi sunt din raioanele Camenca, Râbniţa şi Grigoriopol.

Până acum viiturile de pe Prut şi Nistru au distrus în Republica Moldova peste zece mii de hectare de culturi agricole.

Dar pericolul inundaţiilor nu a trecut pentru unele localităţi.

Potrivit unui comunicat de presă de la Guvern, câteva localităţi de pe malul Prutului sunt încă în zona de risc. Este vorba de sate din raioanele Ungheni, Leova, Făleşti.

Iar în raionul Hânceşti, localităţile Leuşeni şi Cotul Morii – unde nivelul apei a crescut cu un metru în noaptea de joi spre vineri – sunt în pericol de inundaţii, se mai spune în comunicat.

Autorităţile Republicii Moldova au promis că vor construi sinistraţilor care au rămas fără case, locuinţe noi în decurs de trei luni.

Primul ministru, Zinaida Greceanîi spunea la şedinţa de Guvern:

„Nici un compatriot de-al nostru nu va rămâne fără ajutor. Chiar dacă nu ne-am revenit completamente după seceta dezastruoasă de anul trecut, vreau să asigur toţi cetăţenii din localităţile afectate de inundaţii, că ajutorul pe care-l aşteptaţi enorm, va fi acordat la timp şi calitativ.”, a declarat primul ministru Greceanîi.

Guvernul a creat o comisie specială care se va ocupa de evaluarea consecinţelor inundaţiilor şi care va elabora măsuri pentru depăşirea crizei în localiţăţile afectate de inundaţii.

Ministerul Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului începe vineri evaluarea pagubelor în raioanele Briceni şi Ocniţa.

Guvernul Republicii Moldova nu vorbeşte deocamdată de asistenţă financiară de urgenţă sinistraţilor. Însă a deschis un cont pentru donaţii şi a îndemnat cetăţenii, oamenii de afaceri şi partenerii externi să ajute persoanele afectate de inundaţii.

In acelaşi tim, angajaţii instituţiilor de stat vor dona salariul lor de o zi persoanelor afectate de inundaţii.

Ambasada Statelor Unite la Chişinău a anunţat acum o zi că va acorda produse alimentare, apă şi obiecte de primă necesitate în valoare de 50 de mii de dolari.

Iar fabrica de ciment Lafarge Moldova va oferi gratuit o mie de tone de ciment ca ajutor material sinistraţilor.

Primăria municipilui Chişinău a alocat un milion de lei din fondul de rezervă pentru persoanele care au rămas fără case.

Potrivit unui comunicat de presă, vor fi împărţie cîte cinci mii de lei – în limita sumei alocate – familiilor care au rămas fără adăpost.

Președintele Băsescu s-a întâlnit în Italia cu romii din România

august 1st, 2008
Președintele Băsescu s-a întâlnit cu romi dintr-o tabără de lângă RomaPreședintele Băsescu s-a întâlnit cu romi dintr-o tabără de lângă Roma
Președintele Băsescu s-a întâlnit cu romi în tabăra Candoni, lângă RomaPreședintele Băsescu s-a întâlnit cu romi în tabăra Candoni, lângă Roma

Președintele Traian Băsescu, reîntors din Italia, unde a făcut o scurtă vizită de lucru, a declarat la revenirea în București:

Am făcut o vizită de câteva ore la Roma, vizită care a avut ca principal şi unic obiectiv deschiderea unui dialog extrem de serios şi în spiritul Uniunii Europene, legat de noua legislaţie de siguranţă pe care autorităţile italiene au emis-o. Vizita a avut trei puncte. Primul a fost vizitarea unei tabere din apropierea Romei, al doilea a fost o întâlnire cu reprezentanţii comunităţii române din Italia şi cel de-al treilea obiectiv a fost întâlnirea cu reprezentanţi şi cu membri ai guvernului Berlusconi.

Întâlnirea din tabăra din apropierea Romei a fost o întâlnire pe care eu o consider bună. Mesajul pe care l-am primit de la cetăţenii români de etnie roma care se află în această tabără a fost unul legat de dorinţa lor de a intra în legalitate, de a respecta legile statului italian, de a-şi găsi locuri de muncă şi de a-şi educa copiii. Este un mesaj căruia eu i-am răspuns prin ceea ce dăm şi ceea ce aşteptăm de la romii aflaţi în Italia – repet, cetăţeni români de etnie roma aflaţi în Italia – şi anume garanţia că statul român îşi va face datoria faţă de ei în a-i proteja dacă este cazul – şi vizita mea s-a înscris exact în acest context – şi, doi, exprimarea clară a punctului de vedere că statul român nu protejează cetăţeni români care comit infracţiuni pe teritoriul altor state. Sigur, nu era cazul în tabăra pe care am vizitat-o astăzi. Speranţa mea este că toţi cei cu care m-am întâlnit sunt oameni cinstiţi, care vor să muncească în Italia, unii din ei având chiar locuri de muncă. Le-am cerut în acelaşi timp să fie atenţi cu obligaţia de a respecta legile statului italian.

Unul din mesajele foarte importante pe care le-am primit din această tabără a fost dorinţa cetăţenilor români de etnie roma de a-şi educa toţi copiii şi nevoia de a mări numărul de profesori români care să predea în şcolile în care copiii din această tabără se duc. Este un lucru care stă în puterea Guvernului român şi sper ca pentru anul şcolar următor acest lucru să se întâmple. Există, în momentul de faţă, 31 de profesori români în Italia, care predau la şcolile din Italia, unde sunt copii ai cetăţenilor români, fie că sunt romi, fie că sunt români sau de alte naţionalităţi, dar cetăţeni români.

Discuţia cu reprezentanţii diasporei a fost, de asemenea, o discuţie pozitivă şi a vizat în mod deosebit – aceasta a fost abordarea majoritară a celor cu care am discutat – deci a vizat în mod deosebit posiblitatea lor de a participa la alegeri, ei susţinând că prin actuala legislaţie le este îngrădit dreptul de a participa la alegeri. Nu am avut un răspuns. Legea este adoptată, este promulgată, este în Parlament, probabil, pentru alegerile următoare va trebui să găsim şi formule mai bune, pentru a uşura participarea la alegerea românilor aflaţi în afara graniţelor.

În sfârşit, ultimul punct al acestei vizite a fost legat de întâlnirea cu primul ministru Berlusconi, la care a participat şi ministrul de externe, domnul Frattini, ministrul de interne, domnul Maronni, primarul Romei, domnul Gianni Alemanno şi alţi membri ai cabinetului Berlusconi. S-a făcut o analiză a relaţiilor economice şi a relaţiei politice bilaterale, despre care putem spune că este una excelentă, dar accentul discuţiilor a fost pe noua legislaţie de siguranţă a cetăţenilor italieni, care a fost deja emisă, dar şi cea care se află în pregătire. În discuţii, punctul nostru de vedere a fost extrem de limpede şi ferm – şi anume, solicitarea noastră ca din legislaţie să fie eliminată orice posibilitate ca membrii comunităţii române din Italia să fie discriminaţi sau să aibă impresia că pot fi discriminaţi.

De asemenea, în interiorul discuţiilor, i-am înaintat ministrului de interne, domnului Maronni, un document de analiză pe care noi am făcut-o cu privire la ambiguităţile din legislaţia deja promovată de guvenul italian, ambiguităţi în raport cu Directiva 38/2004, care vizează libera circulaţie, dar şi cu respectarea drepturilor cetăţenilor europeni, deci cu toată legislaţia care vizează drepturile cetăţenilor europeni pe teritoriul Uniunii Europene. Este un document de lucru.

Tot cu această ocazie, am avut rugămintea şi i-am făcut invitaţia domnului ministru Maronni să participe, să facă o vizită în România, atât de repede cât se poate. Sper ca acest lucru să se întâmple săptămâna viitoare, pentru a discuta cu ministrul David toate problemele şi, eventual, să analizeze documentul pe care astăzi i l-am predat, împreună, pentru a găsi soluţii.

Nu în ultimul rând, am concluzionat că România se simte responsabilă faţă de cetăţenii ei, în mod deosebit faţă de problema minoritarilor romi. De ce în mod deosebit? Pentru că România în momentul de faţă derulează un program de incluziune socială a minorităţii rome, un program care are şi finanţare de la Comisia Europeană, program care vizează incluziunea romilor într-o perioadă de 10 ani. Programul se află, în momentul de faţă, la jumătatea parcursului său, parte din cei vizaţi se află în Italia, iar noi am afirmat responsabilitatea pe care o avem faţă de cetăţenii români de etnie romă în procesul de incluziune socială, drept pentru care am propus şi premierul Berlusconi a fost de acord ca până în luna octombrie, Guvernul României şi Guvernul Italiei să pregătească un proiect de incluziune socială a romilor, cetăţeni români aflaţi în Italia. Proiectul ar trebui să fie adoptat cu ocazia şedinţei comune a Guvernului român şi a Guvernului italian din luna octombrie, urmând ca finanţarea proiectului să fie asigurată de Uniunea Europeană. Deci, după adoptarea proiectului în luna octombrie, acesta să fie promovat către Comisia Europeană pentru finanţare. Sigur, proiectul este social; vizează locuri de muncă, educaţie şi multe altele, aşa cum ele vor fi definite de cele două guverne.

Un alt lucru important pe care l-am concluzionat în aceste discuţii a fost ca în viitor, cele două guverne să colaboreze atunci când este vorba de măsuri care pot afecta cetăţenii români. A fost, în opinia noastră şi exprimată extrem de clar, sau este, în opinia noastră, singura soluţie să nu ajungem la un dialog prin intermediul presei între Bucureşti şi Roma. Premierul Berlusconi a fost de acord cu acest lucru, ca dovadă, ministrul Maronni va veni foarte repede la Bucureşti, pentru a se pune de acord cu ministrul David asupra problemelor.

Dincolo însă de aceste lucruri, rămâne o altă realitate, realitatea exacerbării lucrurilor, urmare a unor campanii şi aşa cum am făcut-o la Roma, o fac şi aici. La Roma am făcut un apel către presa italiana, aici fac un apel către presa română, la responsabilitate, pentru că politicienii pot şti exact care este măsura erorilor sau a lucrurilor bune sau a acţiunilor pe care le fac. Dar, de multe ori, exacerbarea şi campaniile, uneori, fără un fundament bazat pe realităţi, pot genera pentru cetăţenii români, ca şi pentru cetăţenii italieni, pot genera crearea unei atmosfere de ostilitate, lucru pe care noi nu-l dorim, pentru că principalul obiectiv, din acest punct de vedere, este ca cetăţenii români care se află în Italia să se simtă în siguranţă şi să aibă sentimentul că sunt respectaţi.

Cred că ceea ce am făcut astăzi este un pas important în deschiderea unui dialog cu Guvernul italian pe o temă sensibilă. O temă sensibilă şi pentru cetăţeni, ca de altfel şi pentru presa din ambele ţări. Este, de altfel, singura modalitate în care problemele pot fi rezolvate în interiorul Uniunii Europene: dialogul şi găsirea, prin negociere, prin soluţii specific Uniunii Europene, a unor măsuri care să nu dezavantaje pe nimeni şi să concretizeze ceea ce ne dorim toţi: libertatea de mişcare şi respectarea drepturilor omului.

Aceasta este declaraţia şi concluzia vizitei mele de astăzi, pe care o consider importantă, consider că şi-a atins obiectivul, şi anume, acela de a genera a o discuţie la nivelul celor două guverne cu privire la situaţia românilor din Italia, şi în mod deosebit a etnicilor romi, cetăţeni români care se află în Italia.

Președintele Băsescu s-a întâlnit în Italia cu romii din România

august 1st, 2008
Președintele Băsescu s-a întâlnit cu romi dintr-o tabără de lângă RomaPreședintele Băsescu s-a întâlnit cu romi dintr-o tabără de lângă Roma
Președintele Băsescu s-a întâlnit cu romi în tabăra Candoni, lângă RomaPreședintele Băsescu s-a întâlnit cu romi în tabăra Candoni, lângă Roma

Președintele Traian Băsescu, reîntors din Italia, unde a făcut o scurtă vizită de lucru, a declarat la revenirea în București:

Am făcut o vizită de câteva ore la Roma, vizită care a avut ca principal şi unic obiectiv deschiderea unui dialog extrem de serios şi în spiritul Uniunii Europene, legat de noua legislaţie de siguranţă pe care autorităţile italiene au emis-o. Vizita a avut trei puncte. Primul a fost vizitarea unei tabere din apropierea Romei, al doilea a fost o întâlnire cu reprezentanţii comunităţii române din Italia şi cel de-al treilea obiectiv a fost întâlnirea cu reprezentanţi şi cu membri ai guvernului Berlusconi.

Întâlnirea din tabăra din apropierea Romei a fost o întâlnire pe care eu o consider bună. Mesajul pe care l-am primit de la cetăţenii români de etnie roma care se află în această tabără a fost unul legat de dorinţa lor de a intra în legalitate, de a respecta legile statului italian, de a-şi găsi locuri de muncă şi de a-şi educa copiii. Este un mesaj căruia eu i-am răspuns prin ceea ce dăm şi ceea ce aşteptăm de la romii aflaţi în Italia – repet, cetăţeni români de etnie roma aflaţi în Italia – şi anume garanţia că statul român îşi va face datoria faţă de ei în a-i proteja dacă este cazul – şi vizita mea s-a înscris exact în acest context – şi, doi, exprimarea clară a punctului de vedere că statul român nu protejează cetăţeni români care comit infracţiuni pe teritoriul altor state. Sigur, nu era cazul în tabăra pe care am vizitat-o astăzi. Speranţa mea este că toţi cei cu care m-am întâlnit sunt oameni cinstiţi, care vor să muncească în Italia, unii din ei având chiar locuri de muncă. Le-am cerut în acelaşi timp să fie atenţi cu obligaţia de a respecta legile statului italian.

Unul din mesajele foarte importante pe care le-am primit din această tabără a fost dorinţa cetăţenilor români de etnie roma de a-şi educa toţi copiii şi nevoia de a mări numărul de profesori români care să predea în şcolile în care copiii din această tabără se duc. Este un lucru care stă în puterea Guvernului român şi sper ca pentru anul şcolar următor acest lucru să se întâmple. Există, în momentul de faţă, 31 de profesori români în Italia, care predau la şcolile din Italia, unde sunt copii ai cetăţenilor români, fie că sunt romi, fie că sunt români sau de alte naţionalităţi, dar cetăţeni români.

Discuţia cu reprezentanţii diasporei a fost, de asemenea, o discuţie pozitivă şi a vizat în mod deosebit – aceasta a fost abordarea majoritară a celor cu care am discutat – deci a vizat în mod deosebit posiblitatea lor de a participa la alegeri, ei susţinând că prin actuala legislaţie le este îngrădit dreptul de a participa la alegeri. Nu am avut un răspuns. Legea este adoptată, este promulgată, este în Parlament, probabil, pentru alegerile următoare va trebui să găsim şi formule mai bune, pentru a uşura participarea la alegerea românilor aflaţi în afara graniţelor.

În sfârşit, ultimul punct al acestei vizite a fost legat de întâlnirea cu primul ministru Berlusconi, la care a participat şi ministrul de externe, domnul Frattini, ministrul de interne, domnul Maronni, primarul Romei, domnul Gianni Alemanno şi alţi membri ai cabinetului Berlusconi. S-a făcut o analiză a relaţiilor economice şi a relaţiei politice bilaterale, despre care putem spune că este una excelentă, dar accentul discuţiilor a fost pe noua legislaţie de siguranţă a cetăţenilor italieni, care a fost deja emisă, dar şi cea care se află în pregătire. În discuţii, punctul nostru de vedere a fost extrem de limpede şi ferm – şi anume, solicitarea noastră ca din legislaţie să fie eliminată orice posibilitate ca membrii comunităţii române din Italia să fie discriminaţi sau să aibă impresia că pot fi discriminaţi.

De asemenea, în interiorul discuţiilor, i-am înaintat ministrului de interne, domnului Maronni, un document de analiză pe care noi am făcut-o cu privire la ambiguităţile din legislaţia deja promovată de guvenul italian, ambiguităţi în raport cu Directiva 38/2004, care vizează libera circulaţie, dar şi cu respectarea drepturilor cetăţenilor europeni, deci cu toată legislaţia care vizează drepturile cetăţenilor europeni pe teritoriul Uniunii Europene. Este un document de lucru.

Tot cu această ocazie, am avut rugămintea şi i-am făcut invitaţia domnului ministru Maronni să participe, să facă o vizită în România, atât de repede cât se poate. Sper ca acest lucru să se întâmple săptămâna viitoare, pentru a discuta cu ministrul David toate problemele şi, eventual, să analizeze documentul pe care astăzi i l-am predat, împreună, pentru a găsi soluţii.

Nu în ultimul rând, am concluzionat că România se simte responsabilă faţă de cetăţenii ei, în mod deosebit faţă de problema minoritarilor romi. De ce în mod deosebit? Pentru că România în momentul de faţă derulează un program de incluziune socială a minorităţii rome, un program care are şi finanţare de la Comisia Europeană, program care vizează incluziunea romilor într-o perioadă de 10 ani. Programul se află, în momentul de faţă, la jumătatea parcursului său, parte din cei vizaţi se află în Italia, iar noi am afirmat responsabilitatea pe care o avem faţă de cetăţenii români de etnie romă în procesul de incluziune socială, drept pentru care am propus şi premierul Berlusconi a fost de acord ca până în luna octombrie, Guvernul României şi Guvernul Italiei să pregătească un proiect de incluziune socială a romilor, cetăţeni români aflaţi în Italia. Proiectul ar trebui să fie adoptat cu ocazia şedinţei comune a Guvernului român şi a Guvernului italian din luna octombrie, urmând ca finanţarea proiectului să fie asigurată de Uniunea Europeană. Deci, după adoptarea proiectului în luna octombrie, acesta să fie promovat către Comisia Europeană pentru finanţare. Sigur, proiectul este social; vizează locuri de muncă, educaţie şi multe altele, aşa cum ele vor fi definite de cele două guverne.

Un alt lucru important pe care l-am concluzionat în aceste discuţii a fost ca în viitor, cele două guverne să colaboreze atunci când este vorba de măsuri care pot afecta cetăţenii români. A fost, în opinia noastră şi exprimată extrem de clar, sau este, în opinia noastră, singura soluţie să nu ajungem la un dialog prin intermediul presei între Bucureşti şi Roma. Premierul Berlusconi a fost de acord cu acest lucru, ca dovadă, ministrul Maronni va veni foarte repede la Bucureşti, pentru a se pune de acord cu ministrul David asupra problemelor.

Dincolo însă de aceste lucruri, rămâne o altă realitate, realitatea exacerbării lucrurilor, urmare a unor campanii şi aşa cum am făcut-o la Roma, o fac şi aici. La Roma am făcut un apel către presa italiana, aici fac un apel către presa română, la responsabilitate, pentru că politicienii pot şti exact care este măsura erorilor sau a lucrurilor bune sau a acţiunilor pe care le fac. Dar, de multe ori, exacerbarea şi campaniile, uneori, fără un fundament bazat pe realităţi, pot genera pentru cetăţenii români, ca şi pentru cetăţenii italieni, pot genera crearea unei atmosfere de ostilitate, lucru pe care noi nu-l dorim, pentru că principalul obiectiv, din acest punct de vedere, este ca cetăţenii români care se află în Italia să se simtă în siguranţă şi să aibă sentimentul că sunt respectaţi.

Cred că ceea ce am făcut astăzi este un pas important în deschiderea unui dialog cu Guvernul italian pe o temă sensibilă. O temă sensibilă şi pentru cetăţeni, ca de altfel şi pentru presa din ambele ţări. Este, de altfel, singura modalitate în care problemele pot fi rezolvate în interiorul Uniunii Europene: dialogul şi găsirea, prin negociere, prin soluţii specific Uniunii Europene, a unor măsuri care să nu dezavantaje pe nimeni şi să concretizeze ceea ce ne dorim toţi: libertatea de mişcare şi respectarea drepturilor omului.

Aceasta este declaraţia şi concluzia vizitei mele de astăzi, pe care o consider importantă, consider că şi-a atins obiectivul, şi anume, acela de a genera a o discuţie la nivelul celor două guverne cu privire la situaţia românilor din Italia, şi în mod deosebit a etnicilor romi, cetăţeni români care se află în Italia.

COMUNICAT UNIFERO – AJUTOR PENTRU ROMANIA 2008

iulie 31st, 2008

Avind in vedere inundatiile catastrofale cu care se confrunta populatia din teritoriile de nord ale Romaniei – cele mai afectate fiind zonele Sucevei si Viseului de Sus, unde mii de locuitori au fost evacuati si apele continua sa faca ravagii, UNIUNEA INTERNATIONALA A FEMEILOR ROMANE, UNIFERO, Inc., organizatie non profit inregistrata in Statele Unite, initiaza campania pentru stringerea de fonduri in vederea ajutorarii femeilor, a familiilor lor din zonele sinistrate.

In urma informatiilor primite ieri, 29 iulie 2008 din partea reprezentantelor organizatiei,
UNIFERO se concentreaza pe comuna Radauti Prut (jud.Botosani), aflata pe lunca Prutului, in apropiere de barajul Stanca-Costesti: 320 case sub ape, din care 120 s-au daramat deja, peste 500 de sinistrati.

Conturile in care se pot face donatii sint: Sumele in lei se vireaza, in contul RO34CECESV0102RON0205726 (atentie la O si 0), cod BIC CECEROBUXXX, (atentie Gusetu Mariana), iar cele in euro si $ in contul UNIFERO nr. 2000032279247, cod SWIFT-PNBPUS 33, routing number 061000227 , deschis la Wachovia Bank, Atlanta, Georgia, USA.
Sumele donate vor fi facute publice pe website-ul organizatiei la www.unifero.org si vor fi folosite in vederea procurarii de produse de imediata necesitate care ne-au fost indicate de reprezentantele noastre din teritoriile respective: produse de igiena, alimente neperisabile, etc. Acestea vor fi puse la dispozitia celor sinistrati identificati din zonele respective, prin reprezentantele UNIFERO aflate in legatura cu agentiile de ajutor abilitate.
Informatii concrete despre folosirea acestor fonduri (bunuri cumparate, mod de distributie, destinatari, fotografii si declaratii) vor fi postate operativ pe website.

Sa nu uitam pe cei care au nevoie de noi!

Smaranda Cazan-Livescu
Fondator si Presedinte UNIFERO

întâlniri

iulie 31st, 2008

Mariei Banuş

am deschis uşa:
un soare blând aleargă cu plasa după fluturi;
scafandrul se-mpiedică
de peşti zburători.

am deschis uşa:
un gard dintr-un gând şchiopătat
încercuieşte orizontul

am deschis uşa:
de atâtea ori
sufletul lui
brăzdat de durere
a venir şi-a plecat

am deschis uşa:
ruptură de ţipat,
plesnitură de teamă,
salamandra
netulburată
trece prin foc.

am deschis uşa:
printr-o spirală de fum
văd
trecători;
la colţul străzii ,
mirată
umbra mea…

**peisaj metafizic**

daţi-mi o haină,
să-acopăr
văgăunile sufletului!

o bluză înflorată-aş vrea-
ţesută cu fire din sunete de nai,
să risipească furtuna
mâniei din inimă!

un batic cu trandafiri albi, înfloriţi,
zborul gândurilor
să-l îndrept spre
Dumnezeu!

dă-mi o haină, Zosima!
să înăbuş
golul de spaimă
cu
libertatea iubirii.

**haine**

cu
vechile mele semne de întrebare
voi desena
pictograme
pe
ziduri.

de cealaltă parte
cineva-sunt sigură,
va descifra hieroglifele
osmozei
dintre
mine şi marile răsărituri.
altfel va suna dangătul clopotelor,
altfel simţi-voi alintul pădurii,
altfel lumina iubirii.

**spaţii noi**

\”Am pierdut lungimea de undă-a pădurii\”-
sunet de corn, ce trezeşte profeţii,
\”întâia, fragedă identitate,\”
sfredelitorul foc diamantin din feţele triunghiulare ale destinului
\”când eram frunze cutremurate,\”
pur chihlimbar născut din lacrimi,
\”şi ţipam cu ţipătul rupt al nervurii\”
clopote de tăcere să sparg cu răuflarea iubirii.

\”Am pierdut unda de plângeri, de ape\”-
trăiri juvenile din jocul de-a v-aţi ascunselea.
\”în paradoxul înstrăinării\”
din turnul de fildeş, clădit pe deşarte grimase.
\”în elemente mă-ntorc, li-s aproape,\”
mă mângâie cerul şi vântul şi spumele mării.
\”şi totuşi străină şi surdă chemării,\”
şi totuşi,
pe cealaltă parte a vieţii… o întâmpin.

***Am pierdut lungimea de undă-a pădurii***

O tanara poetesa din Venezuela

iulie 31st, 2008

Nota din partea editorului: Rugam cititorii iubitori de poezie, cunoscatori de spaniola si/sau franceza, sa se pronunte asupra poemelor care urmeaza.

Noris Roberts
Caracas, Venezuela

http://web.mac.com/norisroberts

norisroberts@mac.com

Algunos de mis poemas

Me sorprendió el amor?

Me sorprendió el amor, cual si fuera un sueño por mi ventana se coló,
recibiéndome en sus brazos con promisorio encanto mi alma arrulló, y yo,
enajenada como el sol, que se eleva en un cielo de rubor,
tomé tu eterna entrega en mis manos, sellando en mis labios la nostalgia del
pasado y en la cima de su boca viví mi sueño a tu lado, prometiéndome un
amor idealizado, y en las azuladas cumbres me besaste como algo sagrado

Me sorprendió el amor?
Resarciendo mi dolor, los trescientos caminos de desilusión, los silencios
deshilachados en mi corazón, las incineradas miradas que el destino me
trazó.

Me sorprendió el amor?
Cantando en el aire al claror del sol, como halago que las auras le ofrecen
a la flor, y el más ingenuo suspiro del Edén brotó.

Me sorprendió el amor?
Una sonata hecha canción,
La esperanza sin desesperación,
El beso redimido como lo ofrenda Dios.

Mi vida entera te daría, pura, noble como el Ave Maria
y si el destino interfiriera entre tú alma y la mía
no habrá adiós para este amor que es superior a los dos.

Me sorprendió el amor?

(c)Noris Roberts

* Nuestro amor es eterno?*

Idealizado, virgen sereno.

Un cristal tallado en nuestras manos.

La algarabía de un te amo.

De cabelleras sueltas como el viento.

De luminosos sentimientos, unidos por un ardiente beso,

es casi un poema perfecto porque nuestra historia fue escrita en
el firmamento.

Lazos indescifrables custodian nuestros cuerpos.

Se despliega la primavera en los arpegio de mis pechos?

Nada es más grande que tu amor,
lo sustenta la profunda introspección del templo de Dios.

La complicidad del pecado.

La desnuda noche en que gemí en tus brazos donde nuestras almas
se besaron en el éxtasis de gloria que cubre febrilmente nuestras memorias.

Que hermoso es amarte así?

con el nacimiento del amor que sólo se da entre dos corazones
que se aman con devoción.

Que hermoso es amarte así?

(c)Noris Roberts

*Necesito amarte*

Imaginando a querer…

Fui primavera en tu piel

cuando los pliegues del alba

con su vestidura de miel

devoraban mi cuerpo

una y otra vez.

Florece mi deseo jadeante

de solo imaginarte.

Deseosa de vivir en tus labios

una oleada de placer

quiero perderme en tu fuego

y desnudar tus besos

en el silencio impenetrable de tus sentimientos.

Necesito amarte?

Labrando mis fantasías

sentí en mi pecho

el calor del amor,

la humedad, la pasión

bordeando mi inspiración.

Necesito amarte?

Me subyuga tu aliento?

Enardecido mi cuerpo

Sucumbiendo antes mis ansias

reclama tu osadía, tu audacia

tu soberanía.

(c) Noris Roberts

J’ai commencé à t’aimer ainsi

En sentant les fines lignes de mon c?ur, palpiter d’amour

Avec profès déisme comme on professe à Dieu.

? E je me perds dans mes rêves candides emplissant tout mon temps

Modelant des rires dans le ciel, toujours attachée à tes souvenirs

Faisant surgir en moi des sentiments inquiets.

J’ai commencé à t’aimer ainsi, avec les sacras heures où je t’adorais en
silence

Et continuant de faire couler des lueurs qui couvrent mes vers et avant que
de t’avoir dans mes bras, tes baisers

Se réveillèrent dans mes lèvres cherchant à être la raison

Du soleil limpide qui verse ses ors dans mon c?ur.

J’ai commencé à t’aimer ainsi, sans t’avoir vu, comme une aura visionnaire
de fée

Te voyant dans mes rêves chaque matin, avec la clarté

De la brise soufflant à ma fenêtre.

J’ai commencé à t’aimer ainsi, avec la blancheur subtile apparaissant sur
mon front,

Avec le petit matin sur mes lèvres gisant doucement

Comme si j’avais sculpté ton image dans mon esprit pour t’aimer toujours
avec la muse religieuse d’un c?ur d’adolescente.

J’ai commencé à t’aimer ainsi?

Noris Roberts

Printre gene

iulie 31st, 2008

Intins
pe-al sevei leagan
iti sorb
trairea milenara,
simtind
puterea pe care
generos o dai
celor inmuguriti
pe-acest
crampei de plai
.
Intins,
cu fata
catre altar
de tara,
respir
albastre vai
trezite
de smaraldul
multimilor de brate
ce strajuiesc
cu plete rasfirate
BOLTA senina,
Coloana proiectata
din lutul
insulelor
de lumina
pe-al caror
val tot
bate inima
strabuna.
Si cand respir
ma-ngeaman
cu bataile inimii
tale,TARA.

Denver,20 decembrie
2006

Zori Incetosate – Epilog (Partea a 2-a)

iulie 31st, 2008

Ani în şir mama nu a aflat de moartea lui Simona. De multe ori, venind în Canada cu tata, î-mi cerea s-o duc la Simona, dar niciodată nu dispuneam de timpul necesar ca s-o fac. Îşi freca sărmana mâinile a neputinţă şi-i citeam în ochi tristeţea printre lacrimi. Tata, alături de ea, stătea cu ochii pironiţi în pământ. După aproape şapte ani sora ei mai mică Şendi nu a mai putut răbda şi i-a spus adevărul. Tata nu a vrut să-mi povestească ce s-a întâmplat în ziua aceea şi cât timp le-a trebuit că să reintre în ceea ce se numeşte viaţă normală. Nici eu nu am insistat. Ultima dată am întâlnit-o pe mama în toamna anului 1985. Era internată în spitalul din Kfar-Saba. Tata petrecea peste 20 de ore pe zi cu dânsa în spital. Când nu era acolo lângă ea, era acasă să facă o baie, să se schimbe sau să rezolve nişte treburi care nu suportau amănare. Vali şi cu mine am stat lângă ea, am povestit despre noutăţile de acasă, despre copiii noştri, Marius care era în al doilea an la Waterloo University şi Anca care era în ultima clasă de liceu. Ca totdeauna, mintea ei ascuţită trebuia hrănită cu mai multe informaţii şi pe măsură ce le primea, făcea incredibile conecţii, trăind parcă în sfera acţiunilor desfăşurate la peste zece mii de kilometri distanţă. Dar suferea de cancer fără să ştie şi doctorii ne-au pus în gardă că nu trebuie să sperăm în minuni. La scurt timp după întoarcerea noastă acasă, la sfârşitul primei săptămâni din decembrie, am aflat că nu mai e. M-am întors în Israel ca să fiu alături de tata rămas singur acum. La fel ca şi în cazul lui Simona, am ajuns prea târziu ca să fiu prezent la înmormântarea ei. Singura mângăiere este aceea că a fost depusă în mormântul din imediata vecinătate al lui Simona după care a tânjit vreme îndelungată fără să ştie că ea pătrunsesemai demult într-o lume mai dreaptă. Acum, împreunate pe veci, mamă şi fiică pot veghea asupra noastră, cei care trebuie să răbdăm golul din sufletele noastre lăsat de pierderea lor. Am reuşit să-l conving pe tata să vină cu mine la Torornto. Tata a fost totdeauna venerat de Vali şi de copii. Vesel, iubitor, gata să dea o mână de ajutor oricând şi dispus să se joace cu copiii, tata era îndrăgit de fiecare. Prietenii noştri, fraţii şi surorile lui Vali, erau bucuroşi să-l primească în casa lor şi oriunde lăsa în urmă sentimentul de stimă pentru omul neconformist care se adapta cu uşurinţă oriunde. Mergeam cu el în fiecare dimineaţă la Templul din apropiere pentru rugăciune, amândoi albi şi nebărbieriţi, tată şi fiu, iar oamenii din jur care nu ne ştiau ziceau că suntem fratele cel mare şi cel mic. De ziua mea în ianuarie Vali a închiriat pentru prima dată un aparat video şi am înregistrat primul film de familie. Pentru căteva minute pe ecranul televizorului îl am pe tata trăind nepreţuite secvenţe la celebrarea celei de-al 52-lea an de la naşterea mea. În aprilie unul din „semenele” lui caracteristice i-au spus că trebuie să se întoarcă la el acasă. Adina trebuia să termine şi ea şcoala, şi aşa cum obişnuiesc toate fetele în Israel, trebuie să meargă să-şi facă serviciul militar. În kibutz a cunoscut un băiat foarte insistent care o curta de mai multă vreme şi nimănui dintre noi nu ne-a făcut o plăcută impresie. Nu era nimic rău în prietenia lor, nu avea vicii or proaste atitundeni, dar nici nu vedeam în el ceva care să inspire multă încredere. După părerea generală se încadra la categoria „simfonie neterminată.” Cred însă că nu mai era nimic de făcut pentru că în vara urmatoare Ancuţa şi cu mine am mers în Israel să celebrăm nunta Adinuţei cu Şuki. Simona reuşise să cumpere un apartament la un bloc în Jaffo şi noua pereche l-a moştenit. Nunta a fost frumoasă, tata, Buţu şi Cuţa au fost la mare înâlţime, am revăzut întrega familie lăsată acolo, şi Adinuţa a sclipit în rochia albă de mireasă, cu o pălărie cu boruri largi şi voal prin care licărirea ochilor ei lăsa să se revarse fericirea acestui moment. Şi dacă în seara aceea o umbră s-a întipărit pe faţa ei, aceea s-a datorat faptului că singura persoană care avea datoria s-o conducă la „cupa”, tatăl ei adevărat, nu s-a prezentat. În locul lui, tata a mers cu ea până în faţa rabinului. După moartea lui mama, tata a continuat să trăiască în casa de bătrâni din Herzelya, numită Casa Sireny. În plina forţă la 80 de ani, cu spiritul lui independent şi fără să ţină seama de opiniile celorlalţi, şi-a coordonat viaţa după plac. Adina a început să lucreze la aceeaşi bancă unde a lucrat şi mama ei şi curând a fost absorbită de oficiul tranzacţiilor cu străinătatea unde şi Simona a lucrat. Încă de pe vremea când Simona trăia, tata a început să-şi păstreze economiile în hârti de valoare străină, şi la vreme când inflaţia creştea în Israel, mica lui avere a rămas intactă. Dar la Beit Sireny era o mulţime de femei singure, şi cum singurătatea nu e un bun tovarăş, într-o zi am aflat de la Cuţa că tata are o prietenă, o doctoriţă cam de aceaşi etate, locatară în acelaşi bloc. La următoarea vizită în Canada a lui tata ar fi vrut şi ea să vină la noi, tata însă i-a tăiat-o scurt: „Ce să cauţi tu acolo?” „Da, dar pe nevasta ta o luai totdeauna la ei.” „Adevărat, dar ea era mama lui, trebuia să aibe grije de ea.” În felul acesta discuţia a fost curmată. La noi tata ne-a povestit despre dânsă, despre fetele ei, la care merg des în vizită, şi la plecare tata a dus acolo multe cadouri atât pentru ea, cât şi pentru fetele ei. În vara anului 1989 am obţinut două săptămâni de vacanţă la un resort în Austria, lângă Zell-am See ca schimb pentru resortul nostru din Florida. L-am învitat şi pe tata şi ne-am întâlnit în acelaş timp pe aeroportul din Zurich. În excursia aceasta am luat cu noi şi pe nepoţica noastră de 13 ani, Cătălina, fata surori mai mici a lui Vali. Cred ca a fost una dintre cele mai frumoase excusii făcute. Mergeam aproape zilnic in Salzburg vizitând muzee, luând parte la concerte şi, se înţelege, particpând seara la renumitele lor berării, cu un şnitzel mamut în faţă, în larma cântecelor şi dansurilor tiroleze. Dimineţa tata ne-o lua totdeauna înainte şi mergea să ne aducă din oraş, franzeluţe calzi, lapte şi alte bunătăţi, până apucam noi să facem ochi. După cele două săptămâni ne-am oprit şi în Berna unde am tras la hotelul Naţional din centrul oraşului, ca să-l vedem şi pe tatăl lui Vali, domnul Balotă, care locuia în acest oraş din 1975. Este cazul să rezerv câteva cuvinte şi despre dânsul în această povestire: Nu pot uita prima mea întâlnire cu domnul Balotă. Era într-o zi la început de iulie 1961, în casa lui din strada Ştefan Plavăţ din spatele pieţei Grant. Una dintre cele mai bune prietenele ale lui Vali, Otilia, urma să se căsătorească cu băiatul predicatorului din Grant, domnul Manea. Biserica lor aflată pe strada noastră, Eduard Grant, într-o clădire cu patru etaje din care în fiecare sâmbătă răsunau cântecele mulţimii adunate acolo şi deseori concerte si coruri din oratoriuri celebre, era numai la câteva case distanţă de casa noastră. Prin Simona care mergea acolo des cu Cleuţa Mânzăţeanu, prietena ei din copilărie ce ne vizita aproape zilnic, am ajuns să cunosc mulţi dintre membri bisericii cu mult înainte de-a o întâlnii pe Vali. Eu lucram la Casa Scânteii în perioada aceea şi mă întâlneam cu Vali aproape zilnic de un an. Nunta lui Tili cu Mihai Manea era planificată pentru data de 30 iulie şi ni s-a propus să mergem cu ei la Făgăraş, unde verişoara lui Tili se mărita şi atunci au hotărât să îmbine evenimentul cu luna lor de miere. Vali nu putea pleca de acasă fără consimţământul domnului Balotă, aşa că m-am dus să-i cer voie. Nu-l văzusem până atunci şi eram, pot spune, emoţionat. Am intrat în camera de oaspeţi, acolo unde avea un împunător birou din mahon, o vitrină cu geamuri, dar şi patul unde dormeau cele două fete mai mari, Vali şi Georgeta, căreia noi îi spuneam Zica. Întrega familie era strânsă în jurul nostru când a apărut domnul Balotă, proaspăt ras, în cămaşe netedă şi cravată. I-am spus că o cunosc pe Vali de peste un an şi că vreau să mă însor cu ea. Mi-a pus câteva întrebări despre ocupaţia şi familia mea, religia şi convingerile mele. I-am spus că sunt evreu, că familia mea nu e religioasă, iar în ceea ce mă priveşte sunt ateu. Dacă până în acest moment toate au decurs cu bine, în momentul în care am afirmat că sunt ateu, domnul Balotă s-a ridicat în picioare şi mi-a declarat: „Mi-ai spus că eşti evreu şi nu am nici o obiecţiune. Dacă-mi spuneai că vrei să pleci în Palestina, nu aş fi comentat nici un cuvânt. Dar fata mea este religioasă şi eu nu o dau pe mâna unui ateu! Aşa că te rog să părăseşti casa mea! Noi nu avem ce discuta!” Spunând acestea, m-a condus la uşe. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat în seara aceea sau în zilele următoare, dar a doua zi după nunta lui Tili cu Mihai, am luat trenul împreună spre Făgăraş. Revăd familia lui Tili care ne-a întâmpinat cu dragoste la sosire, masa nupţială în jurul căreia erau, cred, peste treizeci de persoane, îl revăd pe Mihăiţă care m-a învăţat cum să-l secundez ca bas la ceremonie, la bisreica din localitate, cântând „Vin-o fiică la altar,” şi nu pot s-o uit pe mama lui Tili care ştiu cât de mult mă simpatiza şi dorea cu toată sinceritatea ca prietenia mea cu Vali să evolueze într-o familie. De la Făgăraş am plecat la poalele muntelui, la Hârseni, la bunica ei. Am fost cazaţi toţi patru în camera oaspeţilor în casa mare de la stradă, în patul moale de puf, acoperiţi cu scoarţe flocoase de lână, şi noaptea pe jumătate trecea în sporovăieli. În spatele casei livada mare de meri te atrăgea cu mireasma risipită în jur. Fiecare muşcătură din frăgezimea fructului verde te îmbăta cu licoarea sucului îmbelşugat şi acţiona ca un magnet asupra noastră. Mere am mâncat de când mă ştiu, dar niciodată ca acestea. De aici plănuiam să facem ocolul munţilor Făgăraş, dar Mihăiţă a venit cu ideea să facem mai întâi un tur de antrenament de trei zile pe traseul tăietorilor de pădure. Ne-am pus în rucsacuri câteva schimburi, am luat cu noi două, trei cuti de conserve şi am plecat la drum. Fetele au prins sub braţ câte-un coşuleţ de nuiele, ca să aduca acasă la întoarcere smeura pădurii. Dar la plecare le-au umplut cu merele delicioase din livadă. La timpul acela vorba curgea lină ca apa unui izvor, fără poticniri şi oprelişti. Tili şi Mihai erau în luna lor de miere, Vali şi cu mine am început să descoperim în fiecare din noi trăsături de caracter nebănuite mai inainte şi cred că fiecare trăia momente unice şi desăvărşite. Mihai ne-a povestit cum s-a desfăşurat logodna lor: Pe când se aflau în vizita la sora lui la Târgovişte cu toată familia adunată în jurul mesei, au adus un tort mare din care a primit fiecare câte o felie şi pe scurt asta a fost logodna. La auzul poveştii, am luat coşul din mână lui Vali, am înmănat fiecăruia câte un măr şi le-am zis: „Copii, mâncaţi, vă veseliţi, asta e logodna noastră!” De atunci, în fiecare an la 15 august aniversăm logodna noastră din urmă cu peste 45 de ani pe drumeagul tăietorilor de pădure din Munţii Făgăraş. Vacanţa din Făgăraş a avut un efect miraculos. Vali, de fiecare zi, cu seriozitatea şi caracterul ei tare, neînduplecat, şi-a dezvăluit în munţi o sensibilitate de copil, naivitate şi multă, multă candoare. Era în stare să îmbrăţişeze toate florile din drum, să se bucure sincer de fiecare rază de soare, să urmărească pe mâna ei drumul de o oră al unei gărgăriţe şi să se înfricoşeze de apariţia unui păianjen. După trei săptămâni în Făgăraş ne-am întors acasă hotărâţi să facem nunta la sfărşitul anului, în decembrie. Nici odată până atunci nu am simţit această forţă interioară, acest dinamizm capabil să urnească munţii din locul lor, ca în acele zile. În Făgăraş m-am descoperit pe mine însumi, pentru că la întoarcere nu mai eram acelaşi care a plecase acolo. Ştiam că după căsătorie trebuie să ne găsim o locuinţă, că avem nevoie de lucruri, de-o plapumă, de aur pentru verghete şi câte şi mai câte. Am renunţat să-i mai dau fiecare chenzină lui mama, aşa cum am făcut totdeauna. Vali trăia din bursa ei şi se ajuta cu Zicuţa pentru nevoile lor. O bună prietenă de-a lui Vali, Cici Pârşoagă, şi-a cumpărat o maşină nouă de gătit cu gaze şi ne-a vândut-o nouă în rate pe cea veche care a fost făcută de comandă. Am mers într-o dumincă de târg în Talcioc şi am cumpărat aur pentru verghete. Mama lui Vali ne-a dat lână pentru plapumă şi un meşeteşugar ne-a confectionat-o acasă la ea. A fost un miracol, niciodată nu am ştiut că se pot realiza atâtea într-o perioadă aşa de scurtă şi dintr-un salariu mic ca al meu. Am depus actele de căsătorie la Sfatul Popular din strada Brezoianu. Am ales data pe 25 decembrie care urma să cadă într-o miercuri, zi de lucru, deşi era Crăciun. În noaptea aceea a nins cu fulgi mari, bogaţi, iar când s-a luminat, zăpada trecea de înălţimea gleznelor. Vali îşi dorea cale albe pentru buchetul de nuntă şi trebuia să mergem la florăria din Piaţa Romană, pentru că acolo totdeauna găseşti cele mai frumoase flori. Tramvaiele circulau greu, împingând un plug triunghiular în faţă, ca să înlăture zăpada. Frumuseţea fulgilor de nea, tumultul de zăpadă aşternut pe umerii noştri în mers, ne-a făcut să gândim că e prevestirea unei vieţi îmbelşugate ce începea în această zi. Am coborât din tramvaiul 6 în Griviţa şi am tăiat drumul pe jos până la florărie, că era mai rapid, deşi înotam prin nămeţi. Am ajuns la florărie în timp cu ora deschiderii, dar nu aveau cale. Tot ce ne puteau oferii, erau numai garoafe albe. Am luat un buchet mare de garoafe şi am grăbit pasul până la Palatul Telefoanelor. Acolo în spatele palatului se afla şi primăria unde trebuia să apară învitaţii noştri. Am fost întâmpinaţi de mulţi dintre ei, dar până la ora oficierii ceremoniei noastre sala s-a umplut de oaspeţi. Erau mulţi prieteni, colegi, multe cunoştinţe, Simona singură, surorile şi fraţii lui Vali, dar nici unul dintre părinţii noştri. Ştiam că nici unii dintre ei nu sunt bucuroşi de alegerea noastră, ştiam câte împotriviri am avut de înfruntat aproape zilnic de la întoarcerea nostră din Făgăraş, dar acum, când fiecare a putut să constate că hotărârea nostră are o bază solidă, acum aşteptam să văd de la dânşii mai multă înţelegere. Când am semnat actul de căsătorie, mâhnit, am mai cercetat odată sala să văd dacă au apărut, dar Simona mi-a făcut semn că nu. Au urmat felicitări, sărutări, îmbrăţişări şi atunci i-am văzut pe ai mei intrând în sală. Cred că am avut lacrimi de bucurie în ochi. După cununie fiecare s-a dus la treburile lui, tata a plecat la serviciu, pentru că lucra în tura de dupămasă, iar mama, Vali şi cu mine, am mers la noi acasă unde am petrecut tot restul zilei comentând cele întâmplate în ajun. La 1 ianuarie 1962 am învitat toţi prietenii şi familia noastră acasă unde mama a pregătit tot felul de dulciuri şi prăjituri. Casa era plină de ospeţi, Vali şi-a pus rochia albă de mireasă şi voalul, am făcut fotografii, fetele au cântat în cor cântece potrivite cu momentul, iar băieţii, între care şi eu, cu lecţia învăţată de la Mihai, le ţineam isonul. Simona şi cu Jack au venit mai târziu. Simona şi-a îmbrăţişat şi ea prietenele, printre care pe Cleuţa Mânzăţeanu, prietena ei din copilărie de la şcoala Doamna Stanca şi care s-a logodit de curând cu Costel Tolici, un tânăr foarte plăcut din anurajul comun. Jack însă a intrat în casă cu un „Bună Seara” rece şi în timp ce eu am încercat să-l întroduc la fiecare dintre cei prezenţi, el mi s-a sustras cu lipsă de politeţe, spunând: „Păi îi ştiu pe toţi.” După acest încident, fiecare s-a simţit stingherit şi eu mai mult ca toţii. La petrecerea aceasta a venit şi domnul Balotă, tata lui Vali, însoţit de mama ei, Ecaterina Balotă şi mezinul familiei, Ricuţă. Restul familiei era deja la noi. Socrii s-au întâlnit pentru prima dată şi tata lui Vali mi-a întins un plic cu suma de 1500 de lei, cadou de nuntă. Am fost mişcat. După nuntă continuam să mă văd cu Vali în fiecare zi, mergean fie la un film, fie la vre-un prieten, dar ne întorceam seara acasă la mine. Mama ne întâmpina cu şniţel cald şi cartofi prăjiţi, pentru că ştia că acasă la Vali nu se poate mănâncă nimic cu carne, de când, cu mulţi ani în urmă, tatăl ei a decretat ca întreaga familie să fie vegetariană. Vali însă, ca şi restul copiilor, cu excepţia lui Camelia, sora mai mică, ar fi mâncat carnea şi cu ochii. După ce mâncam împreună, plecam s-o cunduc pe Vali la ea acasă, dar nu ne puteam despărţi decât târziu, de cele mai multe ori după miezul nopţii, discutând la marginea gardului sub stâlpul cu bec din dreptul porţii. Venind de la Operă într-o seară pe la sfârşitul lui ianuarie, după masă, mama n-o mai lasă pe Vali să plece acasă la ea. Aluat-o de mână şi a dus-o în dormitorul care până atunci a fost dormitorul părinţilor şi i-a spus să doarmă aici în noaptea asta, în aşternutul proaspăt pregătit de ea, iar adoua zi să se mute definitiv la noi. Am locuit cu părinţii mei, până în vară, când ne-am mutat pe Sevastopol, la doamna Irina şi domnul Ştefan. Ca persoană, tata lui Vali, nu era un om uşor de intreţinut o legătură apropiată. Înzestrat cu cu un simţ de recepţie deosebit, ştia să pună întrebări iscusite fără să lase impresia că iscodeşte, dar odată înregistrate părerile tale, putea să le folosească împotriva ta atunci când te aşteptai mai puţin. Nu o făcea din răutate, pentru că aveau o bunătate ieşită din comun şi putea să-şi dea haina de pe el pentru cineva care avea nevoie. Fiecare vizitator din România în trecere prin Berna era găzduit de el cu cădură şi la plecare nu-i lăsa să meargă fără un cadou sau ceva de mâncare pentru zilele următoare. După revoluţie, cu economiile făcute de el din ajutorul social pe care-l primea, a donat bisericii din Buzău computere şi echipamentul de care aveau nevoie. Foarte puţini au realizat că donatorul era un om simplu, cu posibilităţi mai puţin decât modeste, care a vrut prin darul lui să-i mulţumească lui Dumnezeu că a fost ocrotit atât el, cât şi restul familiei. Totuşi, în pofida mărinimiei, nu suferea să fie contrazis, ţinea foarte mult la perceptele sale pe care le dorea extinse asupra celorlalţi, şi dacă întâlnea opoziţie, nu se sfia să rănească. Nu era interesat de părerea nimănui, dar erau persoane ale căror sfaturi valorau mai mult decât orice în lume. În biserica din Grant pe care o frecventa cu regularitate, criticile lui în legătură cu diminuarea aspectului religios al tinerei generaţii şi la adresa celor ce mergeau la muncă sâmbăta în Sabat, erau virulente. Parte din comunitate, auzindu-i criticile, a început să-l ocolească. În schimb, mama lui Vali, mama mea soacră, era la distanţă diametral opusă de dânsul. Bună ca un înger, înţelegătoare şi cu dăruire de sine, rezolva tacit toate conflictele din familie sau în afara ei, cu alegerea a două sau trei cuvinte care alinau rănile provocate de tăişul verbal al soţului şi domoleau spiritele. Ea a fost cumpăna care a creat balanţa familiară şi în jurul ei se străngeau copiii şi restul familiei; ea a fost aceea care a format caracterele copiilor, le-a insuflat dragostea de muncă şi le-a oferit toată dragostea care compensa ieşirile sporadice ale tatălui lor. Ea a fost modelul care a desăvărşit felul în care aceste vlăstare aveau să se înscrie în viaţă ca oameni. Şi totuşi nimeni, niciodată nu a auzit-o pe dânsa să se vaite că e lăsată singură pe şantier cu oameni străini pe care trebuia să strunească la muncă. Nimenu nu a auzit-o să se plângă de neajunsurile vieţii, de faptul că copiii cresc şi nu au haine potrivite pentru iarnă, şi nici odată nu a ieşit din gura ei o vorbă rea la adresa domnului Balotă sau a copiilor ei. Într-o zi socrul meu a venit la tata şi i-a spus încă din uşă: ”Domnule, dumneata eşti un criminal! De ce nu vrei să mergi în Palestina?” Tata l-a întrodus în casă, a închis uşa după el, pentru că asemea vorbe nu se rostesc afară, şi a încercat să vadă ce vrea să spună. „Dacă dumneata pleci acolo, copii te vor urma şi atunci putem pleca şi noi. Ce mai aştepţi? Ce ai aici? Du-te, du-te, nu mai aştepta!” Dacă a văzut că tata e nehotărât, a venit la mine. În ceea ce mă privea, eu nu aveam de gând să părăsesc ţara. Dacă voiam să plec, nu m-aş fi căsătorit cu o creştină. Ştiam că în Israel, apartenenţa copiilor era făcută după religia mamei, nu a tatălui, ca la noi în ţară. Copiii ar fi îmbrăţişat de la naştere religia mamei, creştini, într-o ţară în care fiecare este evreu şi eu nu vroiam ca copiii mei să sufere ce-am suferit eu fiind evreu într-o ţară creştină. Mai mult decât atât, eu iubeam această ţară, eram mândru de ea, mă socoteam parte din ea şi nimeni nu mă putea face să simt ceva diferit decât dragoste, devotament şi încredere în viitorul ei. Şi în final, dacă aş fi dorit să plec din ţară, nu mi-aş fi luat o casă, pentru care mi-am vândut libertatea pe 25 de ani înainte. Aşa că răspunsul meu a fost „NU.” La un an după ce ne-am instalat în apartamentul nostru din Tel-Aviv, socrul meu a venit să ne viziteze. Cu ceilalţi musafiri din ţară ne luam timp pentru o tură prin ţară care cuprindea printre altele o excursie la Ierusalim, Betleem şi în nordul ţării câtre lacul Kineret, Metula şi Roş Haniqra. Domnul Balotă însă nu era interesat în excursii. Tot ce dorea, era să-i facem actele de rămânere în ţară sau alt undeva în Occident. Am mers cu dânsul in Ierusalim la sediul YMCA, unde o doamnă în vârstă, ne-a sugerat să-l trimitem în Grecia şi să ceară acolo azil politic. Curând după plecarea de la noi am primit o scrisoare de la dânsul că a ajuns cu bine la Atena şi că se află în lagărul de la Lavrion, unde aşteaptă să vadă în ce ţară va fi trimis. Ne-a mai spus că acolo este bine, mâncare suficientă, are tot ce-i trebuie şi să nu ne facem griji în legătură cu el. Aceaşi organizaţie ne-a facilitat şi nou plecarea în Grecia după războiul de Yom Kipur. Din cele opt luni de aşteptare în Grecia, şapte luni le-am petrecut cu domnul Balota în acelaş lagăr. Camera noastră de la primul etaj se afla pe acelaşi palier cu camera dânsului, despărţite doar de casa scărilor şi cele două băi comune, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Marius şi Ancuţa, au găsit în el un bun prieten pentru joacă şi probabil că fără experienţa lagărului copiii ar fi avut foarte puţin să-şi amintescă de bunicul lor. Dar acelş lucru pot spune la fel de bine şi la adresa mea, pentru că nici odată nu am avut suficient timp de joacă cu copii mei, ca acolo. Aceste opt luni de lagăr ne-au dat răgazul să cimentăm relaţile dintre noi cu calm, dragoste şi deplină înţelegere. Unul din jocurile preferate a fost jocul de ţintar cu boabe de fasole şi mazăre. Atât Marius cât şi Anca au ajuns experţi la ţintar, iar domnul Balotă nu-şi ascundea mândria, plimbând copiii prin lagăr, urmârind cum pe rând adulţii de acolo pierdeau în faţa copiilor. Dar în relaţiile dintre noi nu toate zilele aveau să rămână însorite. În afara noastră în lagăr mai erau multe famili de refugiaţi, majoritatea români sau căsătorii mixte care la fel ca noi erau în căutarea unui liman liniştit unde să poposească. Fiecare familie î-şi desfăşura viaţa separat, în camerele suficient de mari ale clădirii şi ne întâlneam ocazional pe coridor, la baie sau jos la club, la cursul de engleză. Cu timpul, am început să ne împrietenim unii cu alţii, făceam câte o plimbare prin oraş împreună sau câte-o vizită pe înserat. Domnul Balotă, care venise cu mult timp înaintea noastră, de la bun început ne-a pus în vedere cu cine putem să avem legături amicale şi pe cine trebuie să evităm. Din păcate, nu totdeauna însă puteam să-i primim sfatul. Ca fiinţe civilizate nu puteam să întoarcem spatele cuiva care era drăguţ cu noi, plăcut şi îndatoritor. Când venea la noi, tata socru, dacă găsea în camera noastră pe cineva dintre cei cu care el nu mai vorbea, ieşea automat din cameră trântind uşa. Sau dacă una dintre persoanele proscrise venea la noi în prezenţa lui, domnul Balotă ieşea din cameră. Într-o zi ne-a pus în vedere că nu mai vine la noi dacă nu întrerupem orice relaţie cu anumite persoane din lagăr. Multă vreme nu a mai intrat în camera noastră, nici nu ne mai răspundea la salut când ne vedeam pe coridor sau la baie şi în final a avut loc explozia: M-a prins într-o dimineaţă venind de la baie, şi, furios mi-a spus că o să-mi spargă capul că din cauza mea el nu mai poate veni la copiii şi la fata lui. A fost o încâlceală urâtă care a necesitat intervenţia locatarilor ca să ne despartă, şi de atunci nici că am mai vorbit. Nici când am primit paşapoartele de plecare în Canada, când ficare ne-a condus la autobuz cu lacrimi de despărţire şi urări de drum bun, tatăl nostru nu a ieşit din camera lui. Vali însă a trimis copii în ajun să-şi i-a rămas bun de la bunicul lor. Multe luni după plecarea nostră din Grecia, poate jumătate de an, domnul Balotă a fost admis ca refugiat politic la intervenţia ONU în Elveţia şi s-a stabilit în Berna. De cum a ajuns în noua lui ţară, s-a dus la Ambasada Română şi a cerut înscris şi verbal ca întrega familie rămasă în ţară să primească paşapoarte şi să fie lăsate să emigreze în Elveţia. Când a văzut că cererea lui nu se rezolvă, a început să facă greva foamei în faţa Ambasadei. Autorităţile elveţiene au fost notificate, a fost somat să înceteze acţiunea, sau făcut şi anumite promisiuni care nu au fost respectate. Următoarea grevă a făcut-o în faţa clădirii Parlamentului, şi ca să nu poată fi urnit de acolo, s-a legat cu lanţuri de un stâlp. Ca urmare, pe rând, la început mama lui Vali, doamna Balotă a fost lăsată să plece, apoi Zicuţa cu Nelu Moraru au primit paşapoarte pentru vizită în Elveţia, după care acelaş lucru s-a întâmplat cu Camelia, soţul ei Marin Mihail şi fetiţa Cătălina şi în final cu Rică, cu soţia Natalia şi fiul Cozmin. Familia Moraru după o vizită de două săptămâni a revenit acasă fericiţi că sau reîntâlnit cu părinţii şi că au putut vizita multe locuri interesante. Camelia însă a plănuit în secret să rămână în Occident, şi ajunşi în Elveţia, i-a spus lui Marin că ea nu se mai întoarce acasă. Mihail Marin, când a văzut că nu poate s-o convingă, a alergat la Ambasada Română să ceară ajutor. Când organele Române au început să facă presiune, domnul Balotă a luat-o pe Camelia şi pe Cătâlina şi a plecat cu ele în Austria la nişte cunoştiinţe. Camelia a cerut azil politic în Viena şi a fost dusă în lagărul de refugiaţi politici unde a cerut să emigreze în Canada. Marin Mihail s-a întors singur în ţară. Rică cu familia a urmat aceaşi cale ca şi sora lui. La doi ani după sosirea noastră în Canada, familia noastră s-a reîntregit pe pământul primitor al noii noastre ţări, unde fiecare a reuşit să prospere în scurt timp prin muncă cinstită, sârguinţă şi devotament. Aici în Berna, la hotelul Naţional, am rezervat o cameră cu patru paturi. De la balconul care da spre stradă se putea vedea piaţa în toată măreţia ei, cu clădirea gării centrale din Market Strasse şi palatul Parlamentului răsărit din spatele altor clădiri în prim plan. Ne-am sculat în această zi plină de soare, refăcuţi după goana din ajun de la Chamonix, unde am poposit pentru un tur sus, pe Mount Blanc. Când tata a deschis uşa să meargă la lift, în faţa uşii l-a văzut pe domnul Balotă, aşteptând lângă uşe. Venise de pe la şase dimineaţa şi a aşteptat în dreptul uşii până la ivirea primelor zgomote din cameră. S-a aşezat pe marginea patului lui Cătălina şi ne-a aşteptat până ne-am gătit cu toţi ca să mergem cu el acasă. A fost o întrevedere frumoasă în care nu ştiu cum a trecut timpul pentru că nu ne-am despărţit decât după lăsarea întunericului când ne-a condus la maşina închiriată cu trei săptămâni în urmă şi care trebuia înapoiată în ziua următoare pe aeroportul din Zurich. Cu această ocazie am făcut cunoştinţa proaspetei lui soţii, Silvia, o doamnă de aceaşi etate cu dânsul cu care se căsătorise de curând. Mama lui Vali se prăpădise în 1983 la Berna. Au venit o singură dată în vizită la Toronto cu un an mai devreme, dar după o scurtă perioadă a trebuit să se întoarcă în Elveţia pentru că suferea de mai multe probleme la care s-a adăugat şi o insuficienţă respiratorie. Ajunsă acasă, s-a internat în spital unde s-a refăcut pentru o perioadă, dar bolile cronice de care suferea nu puteau fi reversate. La mortea dânsei copiii s-au strâns de pretundeni şi au avut grije de tatăl lo, care era distrus. Mai târziu, după un an, poate şi mai bine, am aflat că tata Balotă a dat anunţuri în ziarele româneşti că vrea să se căsătorească cu o doamnă din România. Pentru o scurtă perioadă a venit şi în Canada, dar când a văzut că proprii lui copii dezaprobă ideea unei recăsătorii, s-a întors acasă.. În final a cunoscut-o pe Silvia, o turistă din România, fostă farmacistă şi văduva unui inginer, fratele scriitorului Niculae Tăutu. Doamna Silvia avea distincţia unei bune educaţii, ştia să se îngrijească cu atenţie şi chiar să se menajeze, era totdeauna coafată şi îmbrăcată frumos, dar în ceea ce privea gospodăria nu ştia să facă nimic. În bucătăria din apartamentul lor Vali a trebuit să gătească pentru noi, să pregătească masa şi să pună apoi toate lucrurile la locul unde le-a găsit, pentru că Silvia, practic, nu ştia unde se află o oală ori o sticlă de ulei. În contrast, sărmana mamă a lui Vali, până în ultimile clipe de viaţă a muncit, gătit, dereticat şi cârpit, fără să meargă o singură dată la coafor, fără să se menajeze şi fără să precupeţească pentru dânsa nici un moment de tihnă. Ne-am despărţit de tata a doua zi la Zurich, pe aeroport. Despărţirile sunt triste, nici odată nu există certitudinea unei noi revederi. E şi mai trist când duci pe umeri un număr de ani şi la vârsta asta rândurile generaţiei tale se răresc pe nesimţite. Dar acum aveam în suflet bucuria că cel puţin am putut să dăruiesc părintelui meu o vacanţă cum nu a avut nici odată şi că impresiile lui după acestă călătorie aveau să dăinue un timp lung. Nu aveam de unde să ştiu că în mai puţin de un an şi jumătate o bucurie şi mai mare decât acesta, îi va lua locul. În perioada Crăciunului din 1990 a avut loc logodna lui Ancuţa cu Robert Rosenczveig. S-au cunoscut în urmă cu un an la o altă nuntă românească la care am fost învitaţi. Unicul copil al unei famili din Cluj, Robert era un tănăr chipeş, care ne-a plăcut din primul moment şi cu familia căruia am legat relaţii de prietenie. Logodna în sine a fost pregătită la un local drăguţ, cu muzică ca la noi acasă, o cântăreaţă din Moldova ne-a delectat cu cântece româneşti, horă şi dansuri, iar tata mai mult decât oricine în seara aceea, a fost într-o voie bună care i-se citea pe faţă. Nici când era tânăr, că la petreceri cu el am mai fost, nu ştiu să-l fi văzut intrat în hore la rând cu tineretul ca în seara aceea, să râdă ca în seara aceea şi să spună mai multe snoave. Din păcate, acolo unde ar fi trebuit să se bucure şi mai mult, la nunta copiilor, nu a mai fost între noi. A murit la începutul lui ianuarie 1992; nunta era planificată pentru 2 august 1992. Mare păcat că Dumnezeu nu i-a încuviinţat şi această unică bucurie. Târziu după miezul nopţii am primit un telefon de la Cuţa că tata e înternat în spital. Mi-a spus că a făcut după anul nou o gripă, dar acum a început să aiureze. Mi-a spus că poate e bine să vin acolo. Primul lucru în dimineaţa aceea, mi-am comandat bilete de avion şi urma să zbor în aceaşi zi pe seară. Pe când î-mi păregăteam valiza de plecare, Cuţa a sunat din nou să-mi spună că tata s-a stins în spital. Am fost profund dezolat. Niciodată nu am ajuns în timp să prind în viaţă nici pe mama, nici pe Simona, dar m-am dus acolo să fiu sprijin celor care au rămas cu marea lor durere şi care aveau nevoie de confort şi o mângăiere. Acum dintr-o dată plecarea mea acolo nu mai avea nici un rost, nu puteam fi de folos nimănui cu nimic şi cu atât mai puţin celui care mi-a fost model în viaţă, pe care l-am iubit şi stimat în toate zilele vieţii mele şi acum m-a părăsit. Am contramandat biletul de avion şi am rămas acasă cu amintirile legate de dânsul, cu toate albumele de fotografii întinse în jurul meu pe pluşul covorului din salon unde mi-am continuat meditaţia timp de şapte zile. Ce datorăm părinţilor noştri pentru toată osteneala muncii lor de ani ca să desăvărşească în noi opera de-o viaţă a creaţiei lor? Ce altceva putem să le oferim pentru viaţa lor de zbucium, griji, nevoi şi necazuri, decât nemărginita noastră dragoste, întregul nostru respect şi în final amintirea lor permanentă. Prin amintire le extindem viaţa dincolo de piatra rece a mormântului şi dincolo de aniversarea frigidă a ultimei lor zi trăite. Scriind aceste rânduri, vreau să cred că amintirea lor va dăinui în urmaşii noştri, chiar şi atunci când noi nu vom mai fi printre ei.

În acest din urmă capitol, am vrut să scriu un scurt epilog al întâmplărilor ce au urmat după Bar-Mitzva mea. Dar evenimentele au fost aproape totdeauna secundate de dramatizm cu accente tragice despre care s-ar putea scrie nu unul, dar mai multe romane. Nu ştiu de ce Dumnezeu m-a ales pe mine să îndeplinesc oficiul de crainic al întâmplărilor şi persoanelor ce s-au gravat adânc în conştiinţa mea, dar deşi sunt conştient că nimic din cele relatate nu sunt lucruri noi, că sunt mii sau chia sute de mii de oameni care au trăit aceleaşi evenimete, eu mi-am făcut datoria să las celor de după noi, mărturia unor vieţi şi întâmplări adevărate. Omul ce a aşternut pe hârtie aceste rânduri, a fost modelat în procesul vieţii de fiecare faptă şi persoană cu care a fost în contact şi rămâne dator fiecăruia pentru lecţiunea învăţată la timpul şi locul respectiv. În final, sunt conştient că multe persoane care m-au ajutat enorm în viaţă meritau să fie consemnate în aceste pagini, dar nu pot să le ofer decât scuza că timpul, spaţiul şi datele păstrate în memorie, m-au determinat să-mi opresc relatarea aici.
18 decembrie, 2007

Astronomii români descoperă peste 100 de asteroizi

iulie 30th, 2008

O echipă de astronomi români, profesionişti şi amatori, a descoperit peste 100 de asteroizi în cadrul unei misiuni de observaţii astronomice desfăşurate între 10-13 martie 2008 la Observatorul ESO din Chile.

Iniţiativa astronomilor români este de importanţă europeană, întrucât Europa nu deţine momentan un program consolidat de observaţii special destinate descoperirii asteroizilor apropiaţi de Pământ, spre deosebire de Statele Unite care conduc 5 programe de acest fel. Scopul principal al misiunii româneşti a fost observarea asteroizilor din vecinătatea Pământului (NEAs), a subpopulaţiei de asteroizi potenţial periculoşi (PHAs) şi a subpopulaţiei de asteroizi virtual impactori (Vis) care prezintă pericolul ciocnirii cu Terra în viitor. În subsidiar, misiunea a urmărit descoperirea de asteroizi din centura principală. Misiunea de observaţii a făcut parte din proiectul european EURONEAR (European Near Earth Asteroids Research), o iniţiativă majoritar românească.

Echipa a reunit astronomi români profesionişti şi amatori, aflaţi în ţară sau străinătate. Coordonatorul proiectului, Dr. Ovidiu Văduvescu (IA/UCN Chile), împreună cu Dr. Mirel Bîrlan (IMCCE Paris) au efectuat observaţii în Chile timp de trei nopţi cu telescopul german ESO/MPG echipat cu o oglindă primară având un diametru de 2.2 m. Imaginile au fost obţinute de o cameră CCD mozaic alcătuită din opt detectori, Wide Field Imager (WFI), care acoperă simultan un câmp stelar important. Acesta a constituit cel mai mare echipament din lume folosit pentru astfel de observaţii pe parcursul celor trei nopți.

Imaginile au fost trimise imediat din Chile prin Internet celor 7 astronomi colaboratori din România, care au identificat şi clasificat în câteva zile asteroizii. Graţie internetului şi colaborării dintre profesionişti şi amatori, acest efort românesc s-a materializat în recuperarea şi observarea a 15 de asteroizi potenţiali periculoşi şi virtual impactori, urmărirea altor cca 500 de asteroizi cunoscuţi şi în descoperirea a peste 100 de asteroizi din centura principală. Rezultatele au fost trimise spre validare la Minor Planet Centre (formul mondial al Uniunii Astronomice Internaţionale) de unde descoperirile îşi aşteaptă confirmarea. Până acum, 70 de descoperiri au fost deja confirmate, urmând ca şi ceilalţi asteroizi să fie analizaţi.

Echipa a fost formată din:
Dr. Ovidiu VĂDUVESCU (Institutul de Astronomie, Universitatea Catolica de Nord -IA/UCN Antofagasta, Chile)
Dr. Mirel BÎRLAN (Institutul de Mecanică Cerească şi Calcul de Efemeride – IMCCE Paris, Franţa)
Alexandru TUDORICĂ, (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Fizică şi Societatea Astronomică Română de Meteori)
Adrian ŞONKA (Observatorul Astronomic Amiral Vasile Urseanu, Bucureşti)
Ruxandra TOMA, (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Fizică şi Societatea Astronomică Română de Meteori)
Cătalin VANCEA, (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Fizică)
Alin NEDELCU (Institutul Astronomic al Academiei Române şi Institutul de Mecanică Cerească şi Calcul de Efemeride – IMCCE Paris, Franţa)
Dan VIDICAN (Astroclubul Bucureşti)
Constantin OPRIŞEANU (Astroclubul Bucureşti)

Aceştia reprezintă primii astronomi români descoperitori de asteroizi. La acest proiect a mai colaborat şi astronomul chilean Dr. Eduardo Unda Sanzana.

Persoana de contact:
Ovidiu VĂDUVESCU
EURONEAR Project Leader
Tel: 0727-574005 (valabil pana la 1 aug)

http://euronear.imcce.fr

Doi muzicieni români concertează la Londra

iulie 28th, 2008
Remus Azoiței și Eduard Stan vor concerta la Londra în septembrieRemus Azoiței și Eduard Stan vor concerta la Londra în septembrie

REMUS AZOITEI violin
“Azoitei is an uninhibited virtuoso, with soul and fabulous technique” THE STRAD

EDUARD STAN piano
“An enormously sensitive pianist with an extraordinary flexible culture of touch” WESERKURIER

Works for violin and piano by ENESCU and BRAHMS
Monday 15 September 2008, 7.30 pm
Wigmore Hall • 36 Wigmore Street • London W1U 2BP • Tel. 020 7935 2141
Director: John Gilhooly • Registered Charity No. 1024838

“Incandescent reading that positively bursts forth with energy from this genuine musical partnership” FANFARE

Programme:
GEORGE ENESCU Impressions d’enfance, op. 28 (Impressions of Childhood)
JONAHHES BRAHMS Sonata in D minor, op. 108
interval
GEORGE ENESCU Impromptu Concertant
JOHANNES BRAHMS Scherzo from “FAE Sonata”
GEORGE ENESCU Sonata No. 3 “in Romanian Folk Character”, op. 25

REMUS AZOITEI has performed extensively across Europe, as well as North America, Japan and New Zealand. The Strad states that “Azoitei has all the requirements: marked sensitivity, a sweetness of tone and an impressive emotional and dynamic range”. His performance in 2005 of the Bach Double concerto with Nigel Kennedy was broadcast on 19 stations worldwide, including Arte and Mezzo. His teachers included Dorothy DeLay and Itzhak Perlman at the Juilliard School, as well as Maurice Hasson at the Royal Academy of Music. He has received “The Cultural Order” from the Romanian President. In 2001, Remus Azoitei became the youngest-ever violin professor in the history of the Royal Academy of Music.

EDUARD STAN is hailed by The Strad as a “pianist who reveals a fine gift of restraint and an instinctive feel for balance”. Born in Romania, he emigrated to Germany in 1978, and has since performed across Europe and the US in venues such as Berlin Philharmonie, Musikhalle Hamburg and Salt Lake City Temple Square. His teachers included Karl-Heinz Kämmerling and Arie Vardi. Featured at festivals such as Massenet, Mid-Europe and Brunswick Classix, Eduard has also performed as soloist with orchestras in Germany, Austria, Italy and Romania. In 2005, he received the Enescu Medal from the Romanian Culture Institute. His critically acclaimed CDs for Hänssler range from Bach to Debussy.

The artists have just completed the world’s first recording of the entire repertoire for violin and piano by Enescu. The first volume of this 2 CD collection has already attracted critical acclaim: “Fabulous recording” – Frankfurter Allgemeine, “Every detail is caught to perfection” – The Strad, “In short, a superb disc” – International Record Review, “A strong candidate for the Classical Hall of Fame” – Fanfare.

Tickets: £15.00 £13.00 £10.00 £8.00

How to Book:
– In person: 7 days a week; 10am – 8.30pm. Days without an evening concert 10am – 5pm. No advanced booking in the half hour prior to a concert.
– By telephone: 020 7935 2141. 7 days a week; 10am – 7pm. Days without an evening concert; 10am – 5pm. There is a £1.50 administration fee for all telephone bookings which includes the return of your tickets by first class post.
– Online: www.wigmore-hall.org.uk. 7 days a week; 24 hours a day. There is a 50p administration fee for online bookings, which includes the return of your tickets by first class post.
– Facilities for Disabled People: Please contact House Management, tel: 020 7258 8210, for full details.

Organised by The Ratiu Foundation / The Romanian Cultural Centre in London
www.ratiufamilyfoundation.com / www.romanianculturalcentre.org.uk

The Ratiu Foundation was established in 1979 by Ion and Elisabeth Ratiu in order to promote and support projects which further education and research in the culture and history of Romania and its people. More details on www.ratiufamilyfoundation.com

The Romanian Cultural Centre (RCC) in London is an independent, non-governmental organisation promoting Romanian culture in the UK. The RCC’s activity includes organising, supporting and advertising an entire range of Romanian and Romania-related events. More details on www.romanianculturalcentre.org.uk

Umbre ale universului copilăriei: consumul de droguri (II)

iulie 28th, 2008

Potrivit definiţiei date de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, „narcomania reprezintă starea de intoxicaţie periodică sau cro¬nică, vătămătoare pentru om şi pentru societate, produsă de consumul narcoticelor (de provenienţă naturală sau chimică)”. În ce condiţii poţi considera pe cineva narcoman?
– atracţia de neînvins faţă de narcotice;
– creşterea dozei;
– dependenţa fizică şi psihică de narcotice.

Problema narcomaniei are multe aspecte. Ea este şi moral-religioasă, şi medicală, şi socială, şi juridică. Persoanei care consumă astfel de substanţe îi sunt caracteristice stări inte¬rioare cu consecinţe negative atât asupra sa, cât şi asupra celor din jur.
Pentru organism, consumul de substanţe nocive provoacă dezechilibru afectiv, pierderea autocontrolului, diminuează puterea de muncă, puterea de concentrare a atenţiei, rezistenţa organismului, determină apariţia insomniilor şi a oboselii.
Urmările asupra celor din jur constau în tulburări de comuni¬care, violenţă, acte de deviere comportamentală şi chiar situaţii de delincvenţă.

Ca fiinţă socială, omul trăieşte într-un mediu în care valorilor economice li se acordă o deosebită importanţă, iar producerea unor asemenea substanţe constituie sursa obţinerii unor beneficii. De aceea, în acest context, se promovează acţiuni (reclame, campa¬nii publicitare etc.) care să inducă dorinţa de consum al băuturilor alcoolice, a tutunului, a drogurilor.

Evoluţii şocante
Se numeşte Mihai şi acum are 22 de ani. Este de origine din Bucureşti, însă l-am cunoscut la Chişinău unde a venit în vizită la nişte prieteni. Mărturisile lui Mihai, care acum este fericit că a reuşit să scape de capcana (de cele mai multe ori fatală) drogurilor, sunt cel puţin impresionante.

Înainte de a ne povesti propria experienţă, Mihai ne-a spus că există trei etape în capcana drogurilor: distracţia, amăgirea şi moartea. Iluzia folosirii drogului începe cu primul stadiu: distracţia. “O viaţă avem şi trebuie să o trăim”, de la această premisă se pleacă de obicei. Omul e încântat că experimentează ceva nou în viaţă.
Amăgirea e următoarea etapă în care cade consuma¬torul drogurilor. De acum spirala descendentă a dependenţei a început: el cade treptat într-o stare psihică depresivă, până când ajunge la dependenţă. În acest moment, consumatorul a devenit robul obişnuinţei şi al dependenţei fizice.

Mihai ne spune dine experienţă că, având experienţa primei doze de drog, devii practice ostatic al acestui viciu, rob al aces¬tei pasiuni. De acum înainte umbli cu turbare în căutarea următoarei doze, fără de care nu mai poţi trăi, deve¬nind astfel şi un cumpărător fidel pe piaţa narco-business-ului.

Nar¬comanii se transformă şi într-un focar vulcanic al criminalităţii, căci având nevoie de bani grei pentru procurarea unei doze de drog, ei sunt gata să comită orice infracţiune. Totodată, narcomanii de¬vin şi un focar nestăvilit de răspândire a HIV-SIDA.

Însă cea mai mare tragedie a acestor tineri, ne spune Mihai, este că, pierindu-le voinţa, îşi pierd identitatea şi voinţa de a mai lupta. Încearcă să-şi provoace o oarecare senzaţie de fericire şi apelează la drog. Drogul dă naştere, însă, unei pseudofericiri, o evadare din realitate, o prăbuşire în abis. Voinţa narcomanului moare şi el se stinge, fiecare doză fiind încă un pas spre moarte.

Consumul de narcotice aduce vătămări foarte puternice: este afectat grav creierul şi tot sistemul nervos, imunitatea scade, ficatul e distrus, inima slăbeşte. Nu există organ sau sistem din organismul narcomanului care să rămînă neafectat. Aproxi¬mativ 80% dintre ei sunt infectaţi cu virusul hepatitei B. De la începerea consumului de substanţe narcotice, narcomanul mai trăieşte în medie şapte-opt ani, rareori 10-12, însă aceasta nu este viaţă, ci mai degrabă un chin.

Medicii-narcologi consideră că omul nu devine narcoman atunci cînd ia seringa în mână, ci atunci când se hotărăşte să facă acest lucru. Narcoman este oricine se hotărăşte să încerce drogul. Cine dintre pacienţii clinicilor narcologice au crezut că vor deveni dependenţi? Nici unul. Toţi au vrut „numai să încer¬ce”. Şi după ce au încercat o dată, au vrut să încerce şi a doua oară… ş.a.m.d.

“Prieteni”… de drog
Mihai ne-a povestit despre o cunoştinţă de-a sa care, de asemenea, a căzut în capcana consumului de droguri: Sveta K., 22 ani, din Sankt-Petersburg.

“Era o fată bună, spune Mihai. Învăţa bine. Primul an de şcoală sani¬tară îl terminase cu menţiune şi după aceea se hotărâse să lucreze în vacanţă ca infirmieră. Tatăl ei locuia separat, salariul mamei nu ajungea, iar la cincisprezece ani trebuia să îşi procure cele necesare căci îi vedea pe ceilalţi, cei bogaţi, cei străini…

În salonul Svetei se afla un bolnav, un adult, care avea vreo treizeci de ani, era vorbăreţ şi se purta foarte frumos cu ea, continuă Mihai. Fata era o infirmieră model, îndemânatică şi i se încre¬dinţase să facă chiar şi injecţii. O dată a mers la el cu injecţia, iar el i-a spus: „Lasă, mi-o fac eu singur”. Şi şi-a făcut injecţia singur.

Apoi, bărbatul a început să-i ceară să-i aducă doză dublă. Sveta se gândea că omului îi era greu, trebuia să-i uşureze durerea. Însă după aceea a observat că toţi prietenii care veneau la el, erau cam murdari, cam nespălaţi. Mai târziu avea să recunoască de la un kilometru un narcoman după înfăţişare, după neglijenţa lui, după miros. Mai ales pe cei care prepară droguri. Casa unde sunt oameni care prepară poate fi recunoscută după miros.

Atunci, însă, Sveta nu ştia nimic şi l-a întrebat pe bolnav de ce are asemenea prieteni, căci erau cam nespălaţi. El crezuse că ea înţelegea totul, că şi fata se droga şi i-a spus: „Tu, probabil, eşti prietenă numai cu aceia care stau pe sticlă…”. Atunci Sveta s-a mirat: ce însemna aceasta? El i-a explicat: însemna acei oa¬meni care aveau posibilitatea să-şi procure drogul curat, produs în fabrică, în fiole. Însă ei îl preparau singuri din orice ticăloşie chimică.

Bărbatul i-a povestit totul şi i-a propus să se drogheze. Svetei i s-a părut părut atât de interesant, încât a acceptat. Ajunsă acasă, s-a drogat iarăşi. Şi aşa s-a obişnuit.
După aceea, cunoscutul Svetei s-a externat, i-a dat telefon, a invitat-o la el şi i-a făcut cunoştinţă cu prietenii lui. Toţi aceştia erau amabili, binevoitori, iar când îi dădeau să fumeze, îi aduceau bricheta ca să nu-şi lungească gâtul singură, aşa, ca girafa. Printre cei de şaisprezece ani nici nu se punea problema că Sveta era fată şi că faţă de ea trebuiau să se poarte deosebit. Însă aici erau oameni maturi, de treizeci şi patruzeci de ani, iar cu ea, o fetiţă, se pur¬tau ca şi cu o egală de-a lor, ca şi cu o adultă: îi acordau atenţie, îi făceau complimente. Era atât de măgulitor încât i se învîrtea capul. După aceea a început să se uite la colegii mei de şcoală ca la nişte mucoşi… cu atâta superioritate…

Mult mai târziu avea să înţeleagă că ei o foloseau, de aceea se dădeau bine pe lângă ea. Abia mai târziu a început să înţeleagă că acolo, în lumea aceea, nimic nu se face aşa, pur şi simplu, nimeni nu mişcă nici măcar un deget pentru altcine¬va dacă nu are un interes cu acel om, dacă nu vrea să obţină ceva de la el. Nu există nimic din ceea ce se obişnuieşte între oameni. Nici o idee despre prietenie, ajutor, nu există nimic omenesc. Şi, în acelaşi timp, toţi arată ca o grămadă. Un ase¬menea lucru este imposibil de închipuit: într-un apartament, aproape o lună, locuiesc oameni care nu sunt legaţi unul de celălalt prin nimic şi care sunt gata în orice minut să vândă, să împartă, să se distrugă unul pe altul.

Acest lucru se numeşte dependenţă, spune Mihai. Se întâmplă ca unii să depindă timp de cinci-zece zile. Svetei i se întâmpla timp de câte o lună. Se încuiau într-un apartament, îşi făceau rezerve de drog şi nimeni de acolo nu-şi mişca piciorul nicăieri. Apoi ieşeau pe stradă, dar nu puteau merge, căci se dezvăţaseră. Pe stradă era soare, oamenii erau în haine subţiri, iar dar ei erau în haine groase şi cu căciuli. Sau se întâmpla astfel: ieşeau din casă, se producea o schimbare de vreme şi plecau în cămaşă de noapte şi în halat – şi se întorceau la fel, însă pe timp de iarnă, pe zăpadă…

Iar a merge prin oraş, pe stradă – era cumplit. Narcomanii se tem de orice. Dacă pe stradă vreun om se apropie întâmplă¬tor de un narcoman şi îi cere, să zicem, un foc să-şi aprindă ţigara, acesta transpiră de frică. Dar, mai ales, la vederea unui poliţist… Şi mulţi narcomani pot fi recunoscuţi dintr-o dată, deoarece întorc capul în toate părţile…”

Experienţa unui medic
Mihai ne-a povestit apoi şi cazul unui medic, Vladimir Lozovoi, medic psihoterapeut, Ecaterinburg care l-a ajutat mult pe Mihai.
“Curtea în care locuia dl doctor şi în care care crescuse fiul acestuia era plină de copii, mi-a povestit. Şi aproape toţi aveau un an. Douăzeci şi trei de băieţei şi fetiţe – toţi de aceeaşi vârstă!

Însă lucrurile au luat o aşa întorsătură, încât cu timpul familia medicului s-a mutat în alt apartament şi în curtea lor veche au ajuns după mulţi-mulţi ani. Se înţelege, acum, după ani, dl doctor a început să întrebe despre prietenii săi, despre prietenii fiului său.

Cu prietenii dlui Vladimir totul era în ordine – trăiau şi lucrau. Însă cu cei de vârsta fiului său – nu, în sensul strict al cuvîntului – nu mai erau în viaţă. Din douăzeci şi trei de băieţei şi fetiţe numai trei ajunseseră la optsprezece ani!
Toţi ceilalţi – douăzeci de tineri – în adolescenţă fuseseră do¬borâţi de narcotice. Narcomania în adolescenţă distruge orga¬nismul încă de la începutul formării lei”.

Mihai ne povesteşte cum domnul doctor i-a împărtăşit din experienţele organizaţiei sale care efectuează cercetări în acest sens şi în urma cărora au stabilit că cel care începe să folosească droguri la vârstă fragedă rezistă în medie şapte ani de viaţă.

Un gând care îl chinuie în mod obsedant pe dl Vladimir şi pe care i l-a împărtăşit lei Mihai, este un gând în¬fricoşător: “nu este, oare, soarta băieţaşilor din curtea noastră prototipul viitorului poporului?”

Dl doctor Vladimir l-a ajutat mult pe Mihai în demersurile sale de a scăpa de pericolul drogurilor. Şi toate cazurile împărtăşite de prieteni, cunoştinţe, de asemenea.

Propria experienţă a lui Mihai, însă, o vom putea urmări în rândurile ediţiei următoare a publicaţiei ACUM.

Spaniolul Carlos Sastre câștigă Turul Franței la ciclism

iulie 27th, 2008
Carlos Sastre face parte dintr-o lungă serie de cățărători spanioliCarlos Sastre face parte dintr-o lungă serie de cățărători spanioli

Spaniolul Carlos Sastre a câștigat cea de-a 94-a ediție a Turului Franței, cea mai prestigioasă competiție a ciclismului mondial și una dintre cele mai dificile probe din întreg sportul.

Sastre l-a devansat la sosire la Paris pe Champs Elysees cu 0’58” pe favoritul Turului, australianul Cadel Evans și cu 1’13” pe austriacul Bernard Kohl, câștigătorul tricoului alb cu buline roșii atribuit celui mai bun cățărător.

Carlos Sastre devine al treilea spaniol care câștigă consecutiv Turul Franței.

Dar în timp ce în 2006 Oscar Perreiro a fost declarat învingător ca urmare a descalificării americanului Floyd Landis, dopat, iar Alberto Contador a preluat tricoul galben în urma descalificării danezului Michael Rassmussen și el retras în urma unui scandal de dopaj, Sastre a învins dovedind că este cel mai bun.

Spaniolul și-a construit victoria în etapa a XVII-a, Embrun – Alpe d’Huez, pe pantele ascensiunii finale – considerată cea mai celebră din ciclismul mondial.

Acolo, fără să zăbovească o clipă, Sastre a demarat chiar la poalele ascensiunii și adversarii săi l-au mai revăzut doar după linia de sosire unde îi distanțase cu peste două minute.

În penultima etapă, contracronometru individual pe 53 kilometri, Sastre, care nu este un expert în materie, s-a depășit pe sine însuși și a pierdut doar 29 de secunde în fața lui Cadel Evans cucerind definitiv tunica aurie.

Carlos Sastre este primul cășărător pur care câștigă Turul Franței după regretatul Marco Pantani, în 1998.

El este urmașul unor iluștri cățărători spanioli care au câștigat Turul Franței, Federico Martin Bahammontes, Luis Ocana sau Pedro Delgado.

Dar victoria lui Sastre n-ar fi fost posibilă fără ajutorul echipei Team CSC-Bank, care a dominat cursa, facilitându-i misiunea.

Frații luxemburghezi Frank și Andy Schleck au paralizat pur și simplu pe urmăritori în spatele lui Sastre pe pantele de la Alpe d’Huez, iar echipieri precum Jens Voigt, Fabian Cancellara sau Volodymir Gustov au lucrat neîncetat pentru a-i asigura succesul în etapele de munte.

Suspiciunea dopajului

Managerul echipei Team CSC, danezul Bjarne Riis are meritul de a fi adunat această echipă și de a-l fi pregătit pe Sastre, care a împlinit 33 de ani, pentru câștigarea acestei prestigioase competiții.

Celebrul cotidian francez L’Equipe arunca un dubiu asupra victoriei lui Sastre, chiar și prin asociere cu Riis, cel care nu demult recunoștea că a câștigat Turul Franței în 1996 dopându-se cu EPO.

Mai mult, reamintea același cotidian, Riis a fost nevoit să-l retragă pe Ivan Basso cu doar două zile înaintea începerii Turului Franței 2006, tot din cauza unei afaceri de dopaj.

L’Equipe adăuga și faptul că Sastre și-a început cariera profesionistă în echipa spaniolă ONCE, sub managerul Manolo Saiz, în permanență suspectat de a-și fi dopat cicliștii.

Dacă mai adăugăm și faptul că mașina lui Johny Schleck, tatăl lui Franck și Andy, a fost percheziționată de poliție în căutarea de substanțe dopante, avem un tablou complet al supiciunii întreținut de primul ziar sportiv al lumii.

Rușinea dopajului nu a dispărut însă cu totul, în Turul 2008 fiind prinși cu mâța în sac trei cicliști, între care cățărătorul italian Roberto Ricco, care câștigase două etape.

Ca urmare, firma care sponsoriza echipa sa, Saunier Duval, a hotărât să se retragă din Turul Franței și să abandoneze imediat sponsorizarea echipei de ciclism.

Oriunde am trăi, ne merităm soarta

iulie 27th, 2008
Și la Atena taximetriștii sunt comentatori politici amatoriȘi la Atena taximetriștii sunt comentatori politici amatori

In timp ce la Bucuresti presedintele Romaniei participa la sedinta Consiliului Suoerior al Magistraturii de analiza a Raporului Comisie Europeene aspra justitiei, la Atena Presedintele Greciei, Carolos Papoulias tinea un discurs la receptia oferita conducatorilor politici si al institutiilor tarii si prilejuita de aniversarea a 34 de ani de la revenirea caderea dictaturii si revenirea la sistem democratic parlamentar.

Carolos Papoulias tras un semnal de alarma pentru apararea democratiei amenintate de practicile de lipsa de transparenta si lipsa de incredere in clasa politica, a coruptiei si lipsa unui mecanism eficient depistare si de aplicare a legii si efectuare a justitei.

Am auzit dicursul la radio in taxi si imediat reactia taximetristului care a afirmat transant:

„Nu ei sunt de vina, noi sintem vinovati intrucit sintem ‘animale patrupede’ si nu ne duce mintea mai mult.”

„Noi intretinem coruptia de fiecare data vrem o plia, cind apelam la cunostinte politicieni sa ne inlesneasca in activitatea zilnica, sa ne gaseasca un serviciu la stat pentru cineva din familie sau sa obtinem ceva de la insitutiile de stat, sau cind inchidem ochii si ii votam pe cei care sint in opozitie dar stim ca atunci cind erau la putere furau si acum ne scot ochi cu vorbe si firimituri.” a incheiat taximetristul comentator politic…

Atena, iulie 2008

O scurta istorie a homosexualitatii. 9. Homosexualul si familia sa

iulie 27th, 2008
Baieti homosexuali spanzurati recent in IranBaieti homosexuali spanzurati recent in Iran

In discutiile de la ultimul articol am avut placerea necesara de a afla si care este punctul de vedere al homofobilor, reprezentati de data asta de o stimata doamna care sper sa mai apara si la acest articol, sa-l discutam impreuna. Voi incepe prin a cita unul dintre punctele bifate de dansa ca atare:

„-homosexualitatea ca boala psihica declansata eventual de factori precum abuzurile sexuale – caz in care avem de a face cu victime demne de compasiune si nu de „executare”.

In conceptia acestei comentatoare, cum se vede homosexualii sunt de doua feluri: nascuti sau facuti. As vrea sa spun clar ca psihiatria moderna ii considera pe toti homosexualii ca „nascuti iar nu facuti”! Nimeni nu poate schimba in mod constient orientarea sexuala a altora, nici macar a copiilor. Chiar in cazul baietilor violati de preotii catolici, al caror numar este enorm, tot heterosexualii predomina la fel ca in societatile obisnuite! Si in orice caz pedepsirea unora prin „executare” nu este o varianta la care lumea civilizata se gandeste acum. Iar cei „facuti”, cum sa fie pedepsiti? Exista intr-adevar cazuri cand unii isi dau seama tarziu in viata ca traiesc o viata care nu ii face fericiti in concubinaj heterosexual (sau chiar in familii), dar asta este cu totul altceva! Si ei sunt tot „nascuti iar nu facuti”.

Fac abstractie si de faptul ca homosexualitatea, din motivele discutate pe larg inainte, nu este nicidecum o boala mintala. Dar acest punct de vedere este foarte des intalnit in lume, astfel incat ma voi referi la el pe parcurs, mai ales despre partea cu …”executarea”.

1. Situatia homosexualului in in familie in lumea de azi

La ora actuala situatia minoritatii homosexuale nu este deloc roza, trebuie sa recunoastem, daca ne luam dupa fapte. Agentiile de presa americane au semnalat ca tocmai in proaspat-dezrobitul Irak continua de mai multe luni executiile sumare dorite de textul citat mai sus: o serie de apartamente din cartierele nevoiase ale Baghdadului au fost vizitate in ultimele luni de diverse plutoane de executie (legale!) care au scos cu forta din acele apartamente cate un baiat, de obicei intre 14 si 16 ani si l-au executat sumar! Irakienii „eliberati” asculta de aceleasi versete din Coran care exista si in Torah si evident si in Biblie, numai ca spre deosebire de biblie si Torah, Coranul este luat foarte in serios. Situatia religiilor in lumea ne-musulmana este oarecum neclara: pe de o parte oricui ii este permis sa predice Biblia in Biserici, dar cum iese afara din Biserica, aceleasi cuvinte il pot impinge dupa bara, la inchisoare! Asa a patit pastorul Green in Suedia, (o tara in proportie de 85% laica, progresiva) cand s-a apucat sa zbiere pe strazi versete din Leviticul: a fost arestat pentru incitare la crima! Cum nu vreau sa ma refer la statele necivilizate, voi elimina intreaga lumea musulmana din discutie. Intentia mea aici este sa discut in mod rational despre ce se intampla in statele cat de cat civilizate.

Nota: Pentru a nu fi acuzat de rasim sau alte isme, am dat la sfarsit o nota explicativa in legatura cu aceasta afirmatie a mea.

2. Ce este de facut?

Cand este vorba despre initiative particulare, nu cred ca exista in lume nici un stat care sa intreaca SUA in inventivitate! Mentalitatea Americana este intotdeauna cu un pas inaintea altora. Cum ne amintim, crestinismul sustine preceptul: „cere si ti se va da! Bate si ti se va deschide!” Dar unul din parintii fondatori ai Americii a utilizat un truc ca sa schimbe aceasta directiva gresita dupa parerea lui. Thomas Jefferson a schimbat accentul cand a spus: „Ajuta-te si Dumnezeu te va ajuta!”! Unii spun ca aceasta interventie a lui Jefferson (despre care multi americani cred in mod gresit ca vine din Biblie!) plus notiunea de „accountability” (responsabilitate cu consecinte) explica toata diferenta dintre SUA si tarile catolice americane inapoiate, toate pornind la un moment dat de la acelasi nivel economic si social. Subtila schimbare efectuata de Thomas Jefferson s-a dovedit a fi geniala: in America nimeni nu asteapta ajutor „din afara”! Si in acest domeniu, al relatiior sociale ale homosexualilor in familie, cu prietenii si in societate noutatea a aparut intai in America, sub forma unei organizatii foarte utile, care a ajuns azi o organizatie internationala.

3. PFLAG

Literal, aceste litere reprezinta numele asociatiei care reuneste atat homosexualii cat si parintii lor, rudele lor si prietenii care ii sustin: „Parents and Friends of Lesbian and Gays”. In multe familii americane si de alte origini, cu ani in urma, experienta avuta de homosexualii tineri (mai ales adolescenti) in momentul comunicarii cu familia a fost devastatoare. Multi minori au fost pur si simplu aruncati in strada, fara alte mijloace de subzistentza decat prostitutia. Acelasi lucru se repeta azi si in Romania: cum am amintit la inceputul acestui ciclu de articole, un elev de liceu din Bucuresti, al carui tata se considera evident intelectual (fiind professor de geografie), si-a dat afara din apartament baiatul de 16 ani care a trebuit sa doarma pe banci prin parcuri pana l-a adus politia inapoi acasa. In alte familii (in cadrul religiilor neoprotestante din America) copiii lor sunt trimisi la centre special crestine, unde au loc sedinte de indoctrinare, iar apoi fie fug de acolo si devin independenti, fie sunt trimisi „la tratamente” la Dr Niccolosi si alti psihiatri nerecunoscuti stiintific pe plan medical. Recomand foarte staruitor sa vedeti filmul „Saved”, care ilustreaza excelent aceasta situatie. Toate aceste duritati au creat necesitatea crearii unor organizatii speciale care promoveaza educarea parintilor, aducerea la zi din punct de vedere stiintific, cooperarea cu organizatii umanitare, intarirea legaturilor familiale si in general suportul si reprezentarea tinerilor homosexuali. Succesul acestei organizatii (care tine legaturi stranse si cu asociatii psihologice si psihiatrice) in SUA a determinat si alte tari sa ia exemplul american si acum exista o retea internationala a acestor organizatii. Poate ca va ajunge stirea aceasta si la organizatia conservatoire romaneasca „Accept”, a carei activitati nu este chiar …stelara.

4. Coming out

Nu exista inca nici un echivalent romanesc pentru aceasta expresie si nu stiu cum s-ar putea traduce mai bine : iesirea din carapace, sau „darea pe fatza”. Expresia reprezinta o simplificare a formulei „coming out of the closet” (iesirea din…debara), iar sensul acestei expresii reprezinta momentul cand un tanar spune altora (de obicei apropiati: familiei, rudelor, prietenilor apropiati) ca este homosexual (de obicei „recunoaste”). Am vazut ca primirea acestei stiri din partea familiei poate fi traumatica in unele tari si societati mai inapoiate, dar poate fi si moment de sarbatorire in alte parti. Am asistat eu insumi la o scena incredibila cu putini ani in urma: o mama intrand cu un baiat de 14 ani intr-o librarie gay unde a cerut librarilor sa gaseasca carti si DVD-uri „potrivite pentru varsta baiatului”, care tocmai sarbatorise un „coming out”. Nu batai, nu palme, nu salbaticie sau „executii” cum se asteapta unii din cititorii acestei rubrici ci doar voie buna, calm, sarbatoare si comportament rational.Dupa ultimele statistici varsta medie la care are loc acest eveniment in viata unui tanar a scazut simtitor in ultimele doua decenii, de la 18-20 de ani in trecut, la sub 14 ani astazi. De multe ori varsta e chiar sub 12 ani! O simpla cautare pe you tube la subiectul „coming out” poate releva foarte multe moduri de desfasurare a acestui eveniment, pe foarte multe cazuri. Copiii isi descriu ei insisi cum s-a petrecut pentru ei acest „coming out” si daca au primit sau nu sprijin de la familie si prieteni.

5. Scrisori pentru parinti

Am avut intentia sa prezint in intregime o scrisoare pe care un baiat american a trimis-o parintilor sai cu ocazia „iesirii sale la lumina” in privinta orientarii sexuale. Nu am reusit insa sa contactez redactia revistei „XY” pentru a avea aprobarea lor. Aceasta revista se ocupa de tinerii homosexuali, cam intre 14 si 21 de ani (baieti; de unde si simbolul cromozomial XY). Le ofera sprijin si support, si le inlesneste relatiile dintre ei, formarea lor morala etc.

Incerc sa redau pe scurt aici continutul scrisorii, dupa memorie:

„Dragi parinti,

Voi stiti cat de mult va iubesc si cat de bine ne simtim cu totii in familie. Nu vreau sa va stric ziua si in nici un caz nu as vrea sa va fac sa va simtiti prost. Totusi trebuie sa va fac o marturisire, despre un subiect pe care am vazut ca il evitati cat puteti mai mult. Cred ca in realitate voi stiti adevarul: ca eu sunt homosexual. Cred ca ati banuit asta mai demult. Dar vreau sa subliniez ca vreau sa va fie clar: nu sunt „intr-o faza de tranzitie”. Nu sunt nici „nesigur” pe sentimentele mele. Sunt, cum auziti si cum vedeti, pur si simplu homosexual.

Stiu ca veti avea un soc la inceput; stiu ca nu va place stirea asta. Dar eu sunt cel care trebuie sa decida daca imi traiesc sexualitatea mea proprie sau daca ma prefac ca sunt ce nu sunt si nenorocesc vreo fata in egoismul meu de a o folosi drept paravan. Si in aceasta privinta am decis: imi voi trai viata in mod sincer, indiferent care sunt riscurile.

Ma asteapta in viata greutati mari, desi nu mai mari decat au avut generatiile precedente. Nu vreau sa fac compromisuri in viata, sa mint sau sa ma ascund. A-mi trai viata in mod cinstit, spunand ceea ce sunt, imi ridica o mare povara de pe umeri. Va rog sa ma credeti ca deja ma simt mult mai bine, mult mai liber, pentru ca nu-mi mai consum energia ca sa ma mai ascund dupa deget.

Eu doresc sa am o viata fericita si doresc ca voi sa faceti parte din fericirea mea. Acum este randul vostru sa alegeti daca veti fi cu mine si ma veti suporta si incuraja in toate imprejurarile vietii de acum incolo, sau ma veti respinge si ne vom separa.

De aici incolo nu mai este decizia mea; este decizia voastra.”

Nota finala, referitoare la cele afirmate de mine in legatura cu statele musulmane:

Vreau sa afirm clar, eu nu promovez nici un fel de discriminare umana, sociala sau religioasa; din contra, sunt pentru egalitatea tuturor in fatza legii. Nu sunt anti-arab, desi sunt anti-musulman. Sunt pentru egalitatea oamenilor, dar nicidecum pentru egalitatea….ideilor! Sa recunoastem: toate cele trei religii abrahamice au indemnuri la crime odioase in cartile lor sfinte. A-ti vinde in sclavie fata, a ucide o femeie pentru ca a avut sex in timpul menstruatiei, a ucide un copil care nu asculta de parinti, a ucide homosexualii sunt „acte morale” nu pentru societatea noastra, ci pentru niste triburi antice care nu mai exista de multa vreme. Ele sunt insa prezente pe hartie in toate cele trei religiile abrahamice. Uciderea cu pietre, mostenita de la triburi aflate in epoca de piatra, nu mai este admisa azi in ciuda prescriptiilor Coranului nici macar in Nigeria! Problema nu consta in faptul ca aceste „prescriptii ” infame exista in carti, ci in faptul ca unele societati nu s-au maturizat suficient pentru a fi in stare sa discearna graul de neghina. Sau, fiind mai direct, fara menajamente, problema consta in faptul ca societatile musulmane nu sunt inca suficient de …ipocrite, ca sa pretinda ca respecta traditia, dar in fapt sa respecte numai legile statului laic.

Aceasta nota este destinata sa explice de ce exclud orice referire la statele musulmane, in timp ce sunt total pentru respectarea drepturilor omului indiferent de religie sau alte criterii. Pentru a ilustra cele afirmate, precizez ca recent s-a discutat intens in SUA despre „honor killings”, existand cazuri in SUA cand parintii musulmani si-au executat cu cruzime proprii lor copii pentru ca au abandonat etica musulmana. Astfel, intr-un caz, o fata a fost tinuta strans in bratze de mama ei, pana cand tatal ei a reusit sa-i bage cutitul in inima si sa o ucida cu sange rece. In alt caz mai recent, un tata egiptean si-a impuscat cele doua fete fara mila, pentru ca voiau si ele sa intalneasca baieti, la fel ca alte fete americane (dating). Cu toate ca mama lor era ne-musulmana, tatal lor le-a ucis cu mana lui. Cu regularitate, victimele acestei opresiuni sunt fie fetele, fie baietii homosexuali. Niciodata un baiat heterosexual nu a fost executat din motive sexuale, in schimb spanzuratorile din Irak au devenit celebre pentru spanzurarea minorilor pe acest motiv!.

De aceea eu sustin cu convingere testele facute inainte de a se permite intrarea in Olanda a musulmanilor: li se prezinta scene de erotism homosexual, pe care trebuie sa le accepte. La fel, si alte state au testele lor. Si cu toate acestea uciderile de onoare (intre care intra si uciderea intre frati: un baiat este omorat de fratele sau daca este homosexual in Liban si o fata de asemenea omorata fie de parinti, fie de frati, „pentru ca a patat onoarea familiei”) continua pe scara mult prea larga. De la asa-zisa revolutie a mulahilor au fost executati peste 40 000 de barbati in Iran din acest motiv. Din punctul de vedere al civilizatiei, Iranul a facut un mare salt… inapoi.

Tangenţele dintre relaţiile moldo-române şi Parteneriatul Estic

iulie 27th, 2008
Lazăr Comănescu și Andrei Stratan au reluat șirul contactelor la nivel înaltLazăr Comănescu și Andrei Stratan au reluat șirul contactelor la nivel înalt

În ultimii doi ani, relaţiile moldo-române au suferit de carenţe sistematice, fapt ce a generat paralizarea integrală a dialogului politic dintre Chişinău şi Bucureşti. Contextul dat a periclitat dimensiunea europeană a cooperării dintre RM şi România, în calitate de stat membru UE. Acest fapt este confirmat de incapacitatea celor două părţi de a semna Tratatul privind micul trafic de frontieră. Cauzele acestui impas constă în lipsa de voinţă politică la Chişinău, care prin intermediul acestei Convenţii încearcă să impună România să semneze Tratatele moldo-române de frontieră şi cel de bază. În timp ce Bucureştiul se confruntă cu probleme la nivel de funcţionare a instituţiilor politicii externe şi diplomatice, precum şi cu lipsa de coeziune politică în ce priveşte abordarea relaţiilor bilaterale cu RM. Aceste disfuncţii au condus la schimbarea dublă a Miniştrilor Afacerilor Externe ai României (Mihai Răzvan-Ungureanu, 29 decembrie 2004- 12 martie 2007, Adrian Ciorăianu, 5 aprilie 2007-11 aprilie 2008). De asemenea, o demonstraţie a potenţialului redus al politicii externe româneşti este dezvoltarea unor raporturi problematice cu Republica Moldova (precum şi cu Ucraina şi Rusia).

Pe fondul relaţiilor speciale dintre Moscova şi Uniunea Europeană, precum şi a vectorului extern moldovenesc înclinat spre Rusia, iniţiativele Bucureştiului de a trata punctele nevralgice în raport cu Chişinăul continuau să fie inutile. Pe de altă parte, acţiunile părţii române erau interpretate de guvernarea comunistă drept intenţii ostile ale României “imperialiste” faţă de RM, fiind utilizate în lupta propagandistică desfăşurată de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) împotriva relaţiilor de bună vecinătate cu statul românesc.

În pofida acestor atacuri şi a atitudinii negative a conducerii moldoveneşti, Preşedintele român, Traian Băsescu, dar şi alţi oficiali români, au sprijinit în mod regulat aspiraţiile europene ale Republicii Moldova. Totodată, în Strategia de Securitate Naţională, elaborată de preşedinţia română în 2007, un accent major s-a pus pe necesitatea direcţionării eforturilor actorilor statali şi non-statali din zona limitrofă României în vederea pregătirii statelor din regiune pentru integrarea europeană, precum şi în vederea consolidării perspectivelor lor de aderare la Uniunea Europeană (referindu-se inclusiv la Europa de Est şi RM). De fapt, prin acest act partea română anticipează iniţiativa Poloniei şi Suediei de a lansa Parteneriatul Estic, în cadrul Politicii Europene de Vecinătate. Cooperarea multilaterală în vederea apropierii de UE, prevăzută în ulteriorul Parteneriat Estic, a fost susţinută anterior de Bucureşti la nivel de discuţii. Cu toate acestea, partea română a ezitat să vină cu asemenea propuneri din diverse motive:

• Activitatea fragmentată şi inconsecventă a Ministerului Afacerilor Externe al României, precum şi lipsa de consens dintre Preşedinţia şi Guvernul României, au condiţionat perturbaţii în procesul de elaborare şi realizare a unei Politici Externe viabile. Sub această incidenţă Bucureştiul a întârziat să pregătească şi să promoveze un proiect politic regional alternativ înainte de iniţiativa polono-suedeză.

• Altă problemă care a determinat reticenţa României în promovarea dimensiunii estice în cadrul UE, a fost relaţiile conflictuale ale acesteia cu RM (precum şi cu Ucraina). Prin urmare, pentru a nu pune în pericol asemenea iniţiative de importanţă majoră pentru securitatea şi stabilitatea europeană, Bucureştiul a renunţat chiar şi la susţinerea deschisă şi aderarea la proiectul polono-suedez privitor la statele Europei de Est. Poziţia adoptată de oficialii români faţă de perspectivele acestui parteneriat este deocamdată reţinută şi extrem de echilibrată. Acest tip de comportament poate fi dictat atât de caracterul politicii externe imprimate de noul şef al diplomaţiei româneşti, Lazăr Comănescu, cât şi de posibilele înţelegeri preliminare realizate între Bucureşti, Bruxelles şi cele două capitale iniţiatoare ale Parteneriatului Estic, Varşovia şi Stockholm.

Parteneriatul Estic

Obiectivele Parteneriatul Estic au fost susţinute de toate statele UE, în frunte cu Polonia şi Suedia, care au conştientizat semnificaţia estică a Politicii Europene de Vecinătate, reieşind din faptul că procesele din această regiune pot avea repercusiuni negative asupra securităţii UE. Printre cele mai importante pericole pot fi evidenţiate conflictele îngheţate din spaţiul post-sovietic, instabilitatea statală şi probabilitatea înaltă a falimentării statale (drept consecinţă a corupţiei, proastei guvernări, instituţiilor democratice slabe, abuzului în funcţiile de conducere etc.), crima organizată şi terorismul etc.

Din aceste considerente, Parteneriatul Estic va consta nu numai în apropierea graduală constantă a Europei de Est (cu excepţia Rusiei şi cu participarea condiţionată a Belarusului) de realităţile europene, dar şi în prevenirea ameninţărilor ce pot apărea la frontierele externe de Est ale UE.

România, care se află în apropierea conflictului transnistrean şi este nevoită să relaţioneze cu RM, în condiţiile deficitului de discernământ politic al conducerii de la Chişinău, ar putea beneficia la maximum de proiectul polono-suedez. Or, acest instrument politic ar putea să contribuie la rezolvarea unor probleme ce afectează la momentul actual relaţiile moldo-române. Gestionare afacerilor bilaterale (inclusiv problema Convenţiei privind micul trafic de frontieră) în domeniul migraţiei ar putea obţine un impuls nou, datorită eventualei liberalizări a regimului de vize cu statele UE, ce ar putea fi asigurată în cadrul viitorului Parteneriat Estic. Totodată, eventualitatea creării unei zone de liber schimb între UE şi RM ar putea să dinamizeze capacitatea de producţie a economiei moldoveneşti, ceea ce va tempera fluxurile migraţioniste la hotarele moldo-române, precum şi intensitatea problemei cetăţeniei româneşti pentru populaţia din Republica Moldova. În cele din urmă, dinamizarea dezvoltării statului vecin va conduce la consolidarea securităţii şi stabilităţii regionale europene, inclusiv securităţii naţionale româneşti.

Un progres esenţial ar putea să obţină procesul de soluţionare a conflictului transnistrean, care sub presiunea in/directă a evoluţiilor din RM ar putea să se eficientizeze. De asemenea, Parteneriatul Estic ar putea să stimuleze dezvoltarea unor relaţii constructive între UE şi statele membre (printre care şi România) cu ţările din zona estic-europeană (Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Republica Azerbaijan, Armenia).

Potenţiala destindere a relaţiilor moldo-române condiţionată de recenta vizită la Chişinău a Ministrului de Externe al României, Lazăr Comănescu, ar putea avea influenţe pozitive atât asupra relaţiilor bilaterale, cât şi asupra bunei desfăşurări a Parteneriatului Estic. În cadrul acestei întâlniri partea română şi-a reiterat sprijinul faţă de perspectiva europeană a RM, propunând impulsionarea activităţii Comisiei mixte de cooperare economică şi integrare europeană. În timp ce Chişinăul oficial şi-a exprimat interesul pentru reluare negocierilor privitor la deschiderea consulatelor româneşti la Cahul şi Bălţi.

Tratatul de frontieră

Însă păstrarea punctelor problematice (nesemnarea Tratatului de bază şi a celui de frontieră) denotă lipsa de progres real în raporturilor moldo-române. Cu toate acestea, oficialii moldoveni au decis să meargă la acest pas pentru a dilua pe plan extern orientarea politicii externe pro-ruseşti a RM. De asemenea, datorită faptului că RM a preluat preşidenţia în mai multe organizaţii regionale europene, Chişinăul va încearca să beneficieze de asistenţa tehnică şi politică din partea Bucureştiului pentru a obţine careva reuşite.

Totodată, guvernarea comunistă tinde să atragă susţinerea politică a unui număr tot mai mare de actori regionali în reglementarea transnistreană bazată pe formatul de negocieri “5+2”, drept contrapondere Rusiei şi Ucrainei în acest proces. Pe lângă aceasta, guvernarea comunistă intenţionează să folosească reluarea dialogului cu România în scopuri electorale (banalizând discursurile opoziţiei politice privitor la politica anti-românească desfăşurată de liderii comunişti), precum şi pentru a facilita lansarea Tratatului privind regimul de tranzit prin România al cetăţenilor moldoveni posesori de vize Schengen (păstrarea unor relaţii moldo-române divergente ar fi putut pune în pericol viitoarea intrare în vigoare a acestui document).

Această manevră va reprezenta teren fertil pentru ulterioarele speculaţii privind politica externă “fermă”, consecventă şi eficientă realizată de PCRM pentru a apăra interesele naţionale ale RM în raport cu “inamicii” externi. Din aceste considerente se prefigurează riscul revenirii la anacronism în dialogul moldo-român, ceea ce poate afecta în mod latent şi participarea corespunzătoare a RM în cadrul Parteneriatului Estic.

Rabinul Yehoshua și creștinătorul său, Shaul din Tars

iulie 27th, 2008
Barrie Wilson denunță manipularea creștinăBarrie Wilson denunță manipularea creștină

Pe pagina revistei ACUM și-au făcut apariția manifestări ale unei alte forme de extremism. După negaționism, antisemitism, rasism, xenofobie, naționalism de mucava, homofobie, iată că și fundamentalismul creștin, sectar și intolerant încearcă să-și facă auzit glasul său incitator la ură.

O cititoare revoltată de afirmația că apostolul Pavel ar fi fost homosexual a început să lanseze acuzații de “blasfemie”, de parcă am fi în secolul XVI, când oamenii erau arși pe rug pentru astfel de afirmații.

Ca să nu rămână datoare, respectiva persoana i-a calificat pe evrei și “arabi” (se referea și la cei creștini, unii dintre cei mai vechi din istorie) drept “necredincioși” implicând că numai creștinii câștigă războaie, a atacat cu vehemență darwinismul și s-a declarat neinteresată de “practicile evreilor mozaici”.

Mai interesant este că persoana respectivă a lansat acuzații similare de blasfemie când a fost făcută afirmația că Pavel ar fi întemeietorul creștinismului.

Așa cum am promis, revin cu argumente – de altfel larg vehiculate potrivit cărora evreul Shaul din Tars este cel care, de fapt, a întemeiat o religie complet nouă – creștinismul – și care a schimbat complet semnificația lui Isus.

Voi face acest lucru recenzând o carte recent apărută: “Cum a devenit Isus creștin – creștinii timpurii și transformarea unui învățător vereu în Fiul lui Dumnezeu”, scrisă de David Barrie (Weidenfeld & Nicolson, Londra, 2008).

Pavel – propagandist genial

Ideea centrală a cărții este că Isus, care s-a născut și a trăit ca evreu, nu a fost întemeietorul unei noi religii.

În opinia lui David Barrie, apostolul Pavel, alias Shaul din Tars, este cel care, la 20 de ani după moartea lui Isus, a schimbat complet sensul învățăturilor acestuia, înființând de facto o nouă religie – creștinismul.

Trebuie menționat că Barrie Wilson, professor de Umanități și Studii Religioase la Universitatea Toronto, nu este un commentator imparțial, fie și prin faptul că s-a convertit de la creștinism la iudaism.

Dar argumentele sale merită trecute în revistă, mai ales că de prea multe înghițim pe nemestecate versiunea prezentată în Noul Testament, o versiune polemică și, adaugă David Barrie, marcată de anti-iudaism și în ultimă instanță folosită ca temei doctrinar de anti-semiți.

Teza centrală a lui David Barrie este că mesajul central a ceea ce el numește Mișcarea lui Isus a fost complet distorsionat de Mișcarea lui Hristos, inițiată de Shaul din Tars (Pavel).

Analizând textele Noului Testament, alte texte creștine neincluse în Biblie și surse istorice, autorul ajunge la mai multe concluzii:

• Religia lui Pavel nu era religia lui Isus;
• Omul și evreul Isus nu este același cu Hristos al lui Pavel;
• Noul Testament nu e o colecție de texte creștine neutre, ci o selecție făcută de o singură facțiune a creștinismului timpuriu;
• Cartea Faptelor Apostolilor este o ficțiune și nu este o sursă istorică de încredere;
• Anti-semitismul are rădăcini adânci în Noul Testament și este rezultatul unei distorsionări voite a personalității lui Isus.

Isus, pe numele său evreesc Yehoshua, a fost născut evreu, dintr-o mamă evreică, Myriam, a fost educat și a trăit după preceptele iudaismului.

David Barrie analizează evanghelia după Matei și arată că de fapt Isus nu a predicat niciodată altceva decât respectarea poruncilor Torei (Pentateuhul – primele cinci cărți ale Bibliei) și că el avea un mesaj politico-religios îndreptat împotriva ocupanților romani ai regatului Israel și al helenizării progresive în primii ani ai erei care-i poartă numele.

Pavel, născut Shaul, probabil în Tars, localizat în sud-estul Turciei de azi, era un evreu helenizat, ca mulți dintre coreligionarii săi din diasporă.

Potrivit cărții Fapte, din Noul Testament, el a avut o revelație în timp ce mergea spre Damasc, în care i-a apărut Isus și i-a schimbat complet viața. De unde și expresia “a avea un Damasc”.

Cum a devenit Isus – Hristos

Și așa începe povestea lui Pavel, cel care nu l-a cunoscut niciodată pe Isus și despre a cărui personalitate umană are puține de spus.

În schimb, Barrie Wilson ne spune că Pavel l-a transformat pe Isus în Hristos, aruncând peste bord toată moștenirea evreiască.

În epistolele sale, Pavel adoptă un ton virulent la adresa iudaismului, declarând Tora caducă, ceea ce Isus nu a făcut niciodată.

Mai mult, nici urmașii lui Isus, conduși de fratele acestuia, Iacob, nu s-au declarat niciodată altceva decât evrei și nu au nesocotit niciodată preceptele Torei.

Dar de ce această vehemență împotriva religiei în care s-a născut și a trăit Isus?

Barrie Wilson scoate în evidență geniul propagandistic al lui Pavel, care a înțeles că pentru a atrage prozeliți, noua religie trebuie să capete un caracter universal renunțând la numeroasele constrângeri ale Torei, între care regulile alimentației rituale sau circumcizia.

În același timp, creștinismul avea nevoie de legitimitate, așa că Pavel și ideologii creștini ce i-au urmat au confiscat, spune Barrie Wilson legitimitatea iudaismului, dar au făcut-o în mod selectiv și distorsionant.

Religia creștină s-a constituit treptat, iar textele canonice așa cum figurează ele astăzi în Noul Testament nu au fost acceptate definitiv de Biiserică decât după peste 300 de ani după moartea lui Isus.

Manipulare

Mai mult, atrage atenția Barrie Wilson, unele dintre ele sunt pură ficțiune fără temei istoric, iar ordinea lor – mai întâi Evangheliile, apoi Faptele și apoi Epistolele – ordine invers cronologică, reprezintă o manipulare menită să inducă impresia că religia creștină a luat naștere odată cu Isus.

Unele texte, precum capitole din Evanghelia lui Matei sau Epistola lui Iacob, contrazic flagrant imaginea lui Hristos manufacturată de Pavel, înfățișându-l pe Isus ca pe un învățător evreu al Torei, care nu a susținut niciodată că e fiul lui Dumnezeu.

Virulența lui Pavel (care în Epistola către Galateni recurge la invectivă, blestemându-i pe cei care practică circumcizia să ajungă să se castreze) stă la baza unui antisemitism religios multimilenar, este de părere Barrie Wilson.

Blamarea întregului popor evreu pentru moartea lui Isus – “Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Matei 27,25) – a stat la baza persecuțiilor anti-semite începute de îndată ce creștinismul a devenit religie de stat în Imperiul Roman și au dus indirect, spune Barrie Wilson, până la Holocaust în secolul XX.

Delegitimarea iudaismului, devenit caduc potrivit ideologilor creștini, constituie o altă sursă a anti-semitismului în opinia lui Barrie Wilson.

Cartea lui Barrie Wilson are un puternic caracter polemic, dar în fapt nu este decât o apărare logică împotriva permanentei agresiuni a creștinismului împotriva iudaismului, agresiune începută de Pavel și care continuă și astăzi în forme mai subtile.

Din păcate, forme ale agresiunii enunțate de Barrie Wilson pot fi observate și pe pagina revistei noastre.

Această agresiune, care neagă altora decât creștinilor caracterul de “credincios” (așa cum fundamentaliști islamici de tipul lui lui Osama Bin Laden neagă credința creștinilor și evreilor) este o formă de extremism care nu trebuie să rămână fără replică.

Lecţia portugheză: de la dictatură la preşedinţia Comisiei Europene (1) – Salazar, între ură şi admiraţie

iulie 27th, 2008
În anul 1946 revista Time publica un articol foarte critic la adresa lui SalazarÎn anul 1946 revista Time publica un articol foarte critic la adresa lui Salazar

Istoria contemporană a Portugaliei este pe cât de agitată, pe-atât de pasionantă. De multe ori evoluţia ei a fost asemănătoare cu destinul României. Unde se întâlnesc ele şi unde se despart, vom încerca să descoperim de-a lungul a patru episoade. Veti putea afla cum trăiau portughezii pe vremea dictaturii fasciste a lui Salazar, care se face o revoluţie cu un cântec şi nişte garoafe roşii şi cum era cât pe ce ca Portugalia să devină un stat comunist.

De la sat la palat

Născut dintr-o familie săracă dar cu rădăcini catolice puternice, Salazar s-a distins încă de mic. Învăţa atât de bine încât mama lui a vrut să-l facă preot, dar tânărul António a abandonat studiile teologice şi s-a înscris la cursul de Economie de la Universitatea din Coimbra, una dintre cele mai vechi universităţi din lume.

În anul 1926 are primele contacte cu politica. Portugalia trecea printr-o perioadă neagră, după douăzeci de remodelări guvernamentale în numai cinci ani. Salazar, o somitate în domeniu, este invitat să preia Ministerul de Finanţe, dar refuză pentru că Parlamentul nu-i acordă mână liberă. Va remarca amăgit: “una dintre cele mai mari greşeli ale secolului al XIX-lea a fost aceea de a considera că democraţia britanică se poate adapta tuturor popoarelor europene”. Iar dispreţul său faţă de puterea parlamentară avea să devină din ce în ce mai evident.

Haosul politic şi economic devenise, însă, atât de crunt, încât Salazar este din nou invitat să-şi asume Ministerul de Finanţe, de data asta cu puteri extraordinare. Venirea sa la putere i-a entuziasmat pe mulţi, datorită rigorii, capacităţii de a pune ordine în finanţele publice şi austerităţii în care trăia. Salazar, deşi adoptase modelul dictaturilor fasciste ale lui Hitler şi Musolini, ura manifestările populare şi adorarea în masă, iar asta îi dădea încrederea în sine şi convingerea că nu datora nimic nimănui.

Statul Nou şi atrocităţile fascismului

De îndată începe edificarea Statului Nou (Estado Novo), bazat pe iubirea de patrie, pe valorile catolice şi pe anihilarea individului. Iar dictatorului, devenit prim-ministru în 1930, îi revenea rolul mesianic de a-şi salva ţara, chiar şi împotriva voinţei ei.

Anii ce urmează devin din ce în ce mai apăsători. Faimoasa PIDE (Poliţia Internaţională şi de Apărare a Statului), versiunea portugheză a Securităţii îşi face şi ea datoria cu zel, creându-şi o reţea de informatori în stare să-şi toarne şi propria familie.

Opoziţia de stânga este persecutată iar liderii comunişti sunt trimişi în închisori. Cea mai brutală manifestare a represiunii din acea vreme a constituit-o înfiinţarea Lagărului de Concentrare din Tarrafal, în Insulele Capului Verde, la cîteva mii de kilometri de Portugalia.

Inaugurat în octombrie 1936, lagărul din Tarrafal a fost inspirat din lagărele de concentrare naziste. În Tarrafal nu existau camere de gazare, dar deţinuţii politici erau condamnaţi la o moarte lentă – subnutriţi şi torturaţi, treizeci şi doi de deportaţi au decedat.

Interzis!

A avut şi Portugalia cenzura ei. Opera însă cu un creion albastru. Operele literare ale scriitorilor cu vederi de stânga erau periate, orice ştire despre Rusia sau manifestaţiile muncitorilor din Statele Unite erau interzise şi chiar un număr al revistei Times care a îndrăznit să-l critice pe faţă pe Salazar a fost retras de pe piaţă.

Lista de interdicţii includea şi câteva de-a dreptul absurde. Iată, de pildă, câteva: era interzisă utilizarea brichetelor pe stradă fără o aprobare specială de port de brichetă; femeile nu aveau voie să circule singure noaptea, iar femeile căsătorite nu puteau avea paşaport individual; era interzisă adunarea a mai mult de trei persoane pe stradă (cu excepţia mitingurilor guvernului, desigur), era interzisă (!!!) căsătoria cu o infirmieră sau cu o stewardeză; căsătoria cu o profesoară nu putea avea loc decât cu aprobarea Statului, iar sărutatul în public era absolut interzis!

Dar cel mai caraghios decret se referea la interzicerea actelor intime prin boscheţi. Iar articolul 48 determină următoarele amenzi:

1. Tinîndu-se de mână: 2$50*
2. Cu mâna pe “aia”: 15$00
3. Cu “aia” în mână: 30$00
4. Cu “aia” în “aia”: 50$00
5. Cu “aia” în spate: 100$00
6. Cu limba pe “aia”: 150$00, arest şi fotografiere.
Fără comentarii!

Cel mai iubit dintre portughezi

Pe data de 7 septembrie 1968 întreaga Portugalie este surprinsă de un comunicat al postului naţional de radio. Ca urmare a unei căzături de pe un scaun, Salazar a fost operat la un hematom cerebral. Pentru prima dată, se vorbea oficial de o problemă de sănătate a conducătorului. Trei săptămâni mai tîrziu este înlocuit în scaunul puterii, dar, dupa cum confirma martorii acelor vremuri, colaboratorii mai apropiaţi se comportă ca şi cum ar fi, în continuare, prim-ministru şi-i aduc zilnic documente la semnat. Doi ani mai târziu Salazar moare şi ia cu sine patruzeci şi doi de ani de guvernare.

Deşi este incontestabil caracterul despotic, totalitar, al regimului Salazar, i se recunosc, însă şi câteva virtuţi: a echilibrat finanţele publice, a reuşit să menţină neutralitatea Portugaliei în al doilea război mondial şi s-a aliat cu generalul Franco, evitând, astfel, un posibil atac din partea Spaniei. Desigur că nu este suficient pentru a şterge cu buretele toate celelalte atrocităţi comise sub ordinele sale.

António Salazar este privit cu nostalgie şi respect. Portughezii par să simtă lipsa unei figuri protectoare care, cu mână forte, competenţă şi rigoare să rezolve probleme ecnomice şi sociale de astăzi. Aşa se explică, poate, faptul că în anul 2006 Salazar a fost ales prin televot “cel mai mare dintre portughezi”.

Includerea lui Salazar pe lista nominalizaţilor a stârnit polemici încă de la început şi a dus la retragerea sa de către organizatorii de la televiziunea naţională. Dar apoi, dintr-un simţ democratic, numele său a revenit şi, în final, a câştigat cu 41% din voturi.

În discuţii de cafenea, se aude din ce în ce mai des: “Ehei, pe vremea «bătrânei doamne» n-aveam libertate, dar nici hoţia, debandada şi nesiguranţa de acum”. Este semn că umbra lui Salazar mai bântuie, încă, Portugalia.

* scuzi portughezi, moneda anterioară euro.

Denis CENUŞĂ: Invit cititorii ACUM la un dialog constructiv

iulie 27th, 2008
Denis Cenușă a devenit unul dintre contribuitorii regulați ai revistei ACUMDenis Cenușă a devenit unul dintre contribuitorii regulați ai revistei ACUM

Denis CENUŞĂ are 25 ani. De curând şi-a întemeiat o familie. Magistru în ştiinţe politice, Denis este acum cercetător asistent la Centrul Analitic Expert-Grup din Chişinău, domeniile asistenţă ştiinţifică şi administrativă, logistică etc. Este ambiţios, implicat în diverse proiecte. Dovedeşte o bogată activitate civică şi politică, publicistică, de analiză şi cercetare. Masterand al Universităţii de Stat din Moldova, Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Ştiinţe Politice Administrative, Specialitatea Politologie, cunoaşte limbile română (limba maternă), rusă, engleză, franceză, germană (începător).

––––––––––––––––––

Cine este Denis Cenuşă?

Mă consider o persoană modestă, dar extrem de principială, militantă pentru apărarea şi promovarea valorile şi principiilor democraţiei veritabile. Anume din aceste considerente am făcut parte din mai multe organizaţii neguvernamentale din domeniul apărării drepturilor omului (Amnesty International Moldova), susţinerii activităţilor orientate împotriva traficului de fiinţe umane (Organizaţia Internaţională pentru Migraţie şi New Perspectives for Woman) etc.

Care sunt împrejurările vieţii care ţi-au oferit impulsul de „a face o diferenţă”?

În primul rând, motivaţia de a face “o diferenţă” îmi este naturală, temperamental sunt predispus să contribui la realizarea cu succes a diferenţei în tot ce fac şi totul ce mă înconjoară.

Alt factor stimulator este faptul că nu sunt originar din Chişinău, fapt ce m-a obligat să fiu mai activ, mai ambiţios, mai receptiv, mai energic etc.

Al treilea factor semnificativ este faptul că societatea, din cauza lipsei de abordări pro-diferenţă se poate transforma în ceva amorf, omogen şi pasiv. De aceea, simt o responsabilitate presantă de a participa la procesul de democratizare a societăţii moldoveneşti, căci diferenţa este echivalentul democraţiei.

Prin ce face Denis Cenuşă o diferenţă?

Încerc să fac diferenţă prin felul de a scrie, de a gândi, de a cugeta, de a analiza etc. Sunt de părere că prejudecăţile existente în RM şi în exterior despre deficienţele potenţialului cognitiv şi cultural a cetăţenilor acestui stat nu corespund realităţii. Prin urmare, prin prestaţia mea am iniţiat o “campanie mică de sensibilizare”, un „război personal” împotriva afirmaţiilor şi atitudinii negative şi perimate privitor la faptul că dacă nu faci studii peste hotare, atunci nu poţi fi cu adevărat competent sau să posezi anumite abilităţi. La moment, acest anume, acest tip de diferenţă mă interesează în mod prioritar.

Te bucuri întotdeauna de posibilitatea de a face o diferenţă? Care sunt barierele ce apar?

Posibilitatea de a face o diferenţă este nelimitată în cazul în care faci eforturi maxime şi depui toată străduinţa. Bariere apar oricând, fie artificiale, legate de lipsa de receptivitate din partea actorilor societăţii, fie reale – caracterizate prin promovarea unor principii discriminatorii sau inechitabile în procesul de realizare a diverselor activităţi, proiecte, programe. Motivele sunt, de asemenea, diferite şi ţin în principal de vârstă şi de experienţă care, după unii, sunt în mod necesar şi exclusiv interdependente. De asemenea, există problema lipsei de credibilitate faţă de persoanele care nu au cunoştinţe/relaţii personale în diverse medii socio-profesionale. Totodată, poţi avea şanse mici de a te manifesta, dacă nu ai făcut studiile peste hotare sau nu vii din anumite sfere profesionale.

Mă bucur de privilegiul de a fi cunoscut echipa care în general te reprezintă, dar pe care aici, la ACUM, eşti tu cel care o reprezintă: Expert Grup. Te rog să prezinţi cititorilor ACUM această echipă, obiectivele sale, potenţialul, şansele, piedicile etc.

Sunt nespus de fericit de faptul că am avut posibilitatea să activez în cadrul Centrului Analitic Expert-Grup. După mine, această organizaţie are potenţial şi se va dezvolta în continuare în ritmuri rapide. Fiecare proiect, orice acţiune realizată de această organizaţie se face cu cea mai mare responsabilitate şi ataşament. Colaboratorii acestui Centru sunt adevăraţi specialişti în economie şi de aceea merită să fie apreciaţi la adevărata lor valoare. Chiar dacă au existat obstacole, Expert-Grup a reuşit întotdeauna să le depăşească, graţie perspicacităţii, clarviziunii şi pragmatismului conducerii şi echipei acestei tinere organizaţii.

Asemenea lui Alexandru Baltag, eşti foarte tânăr. Cum reuşeşti să depăşeşti „tentaţiile” acestei vârste urmându-ţi calea cu atâta seriozitate?

În linii generale, nu accept comparaţiile cu alte persoane, deoarece fiecare parcurge un drum aparte de evoluţie, indiferent de vârstă. Din cele relatate mai sus, reiese că sunt o fire luptătoare şi de aceea sunt puţin tentat să mă relaxez, distrez etc. Pentru mine, orice formă de divertisment este mai mult sau mai puţin legată de activitatea profesională. Mi se pare corect acest lucru, altfel, ar fi imposibilă perseverarea şi perfecţionarea continuă în ceea ce fac.

Ai un model în acest sens?

Probabil modelul după care mă conduc se bazează pe raţionamentul “cine perseverează, oricum reuşeşte”.

Ne ajuţi să îl cunoaştem pe Denis Cenuşă şi dincolo de cortina activităţii sale profesionale?

Denis Cenuşă vine dintr-o familie cu trei copii şi care recent şi-a întemeiat propria familie.

Ai numeroase perspective. De ce ai ales Moldova? Îţi adresez aceeaşi întrebare ca şi lui Alexandru: Vei rămâne aici? Vei alege să pleci la un moment dat?

Nu voi pleca din Moldova. Am renunţat la această perspectivă, atunci când am înţeles că nu este în mod obligatoriu să faci studii, masterate etc. peste hotare pentru a fi bun în ceea vrei să faci. Mi se pare că cei care pleacă se detaşează de la realităţile autohtone, iar când revin nu sunt capabili să perceapă întocmai starea de lucruri din Moldova. Această percepţie, după mine, constituie o barieră evidentă pentru a participa cu adevărat la democratizarea şi europenizarea RM. De aceea, am preferat să rămân pentru a fi în miezul problemei şi fiind aici să mă pot implica mai activ şi eficient în realizarea transformărilor democratice din RM.

De ce va depinde decizia ta?

Această decizie va depinde de propriile convingeri, care după cum aţi deja înţeles nu pot fi supuse unor convertiri aleatorii.

Dacă ar fi să ai posibilitatea să alegi una din carierele diplomatice/politice, ce anume ai alege şi de ce?

Totuşi, înclin mai mult spre diplomaţie datorită studiilor în domeniul relaţiilor internaţionale. Dar politica este la fel tentantă, deoarece sunt magistru în ştiinţe politice. Nici una, nici alta nu mă interesează la moment, decât numai în calitate de obiect de studiu şi analiză. Sper că după ce voi investi cunoştinţele şi abilităţile personale în folosul democratizării şi dezvoltării RM, voi putea cu inima împăcată să împărtăşesc soarta diplomaţilor.

Un cuvânt pentru cititorii ACUM?

Sunt convins de faptul că cititorii ACUM împărtăşesc multe din lucrurile expuse de mine. Totodată aş vrea ca unele din afirmaţiile mele să trezească discuţii acerbe, dar constructive, căci numai astfel vom putea consolida democraţia …

Breakfast in America (II)

iulie 27th, 2008
Avocatul Mike Cotler este mai întâi de toate OMAvocatul Mike Cotler este mai întâi de toate OM

Lumea vazuta ca un spatiu circular, un han sau un bistrou circula de alungul timpului in diferite opere literare. Totul se circumscrie cuvantului si dialogului. Gustul pentru a vorbi nu numai de dragul aflarii in treaba, ci de dragul comunicarii, a recompunerii vietii trecute, ale amintirii devin parte intrinseca a vietii, si nu numai a literaturii.

Bunicul imi spunea mereu ca o cana de vin e mai buna la birtul murdar ca e descantata. Nu prea intelegeam pe atunci sensul descantecului asupra cafelei sau a vinului… Lumea nu are nevoie de o explicitare a acestui fenomen prin dezbateri filozofice sau elitiste pentru a patrunde nevoia de socializare, de a –si spune pasul. Eu zic ca in societatea prezenta foarte multi dintre noi fugim de rostirea directa, de valorile ancestrale, ne e frica si sa umblam descult prin iarba unei pajisti, ne e teama de a recunoaste ca suntem singuri si ca nu dorim sa fim singuri, ne ascundem pana si lacrimile ca nu cumva sa parem ridicoli.

Mi-a placut mereu sa ma trezesc devreme. In zilele de vara sau de iarna cu zapezi pana la fereastra dormitul in exces imi trezea remuscari, parerea de rau ca am pierdut ceva din spectacolul strazii, al vietii.
A dormi era echivalent cu a muri.

Iata ca destinul m-a transferat intr-un colt indepartat, la capatul lumii si cum job-urile din birourile cu sticla fumurie din zgarie-norii Americii imi erau inchise am acceptat o slujba modesta de ospatar. Majoritatea angajatilor refuza sa lucreze dimineata. Trebuia sa fiu prezent la 06.00 sa pregatesc sala de mese pentru mic dejun. Atat in Europa, cat si in Romania micul dejun nu-mi parea popularizat indeajuns. Luam micul dejun intr-un local, hotel doar in concedii, voiaje, statiuni.

Incet, incet m-am bucurat de a fi primul la inviere (o vorba de la sat) sa pornesc masinile de cafea, sa asez frafuriile lucioase si sa intampin clientii.

La inceput as fi crezut ca oamenii in plina dimineata sunt morocanosi, adormiti sau chiar neprietenosi. Americanii sunt matinali, optimisti, copilarosi, glumeti. Daca in timpul zilei, dupa amiaza par grabiti, mereu in criza de timp, in schimb isi beau cafeaua linistiti palavragind despre stirile ultime, despre sport, masini, femei si in genere cam despre ce se nimereste.

Unii isi citesc ziarele, altii isi verifica emailurile si sms-urile. Am inceput sa ma obisnuiesc cu preferintele fiecarui client : cafea fara lapte, paine de secara prajita cu margarina, cerealele cu lapte degresat sa.
Le stiam numele si comenzile pe de rost, le devenisem parte a diminetii, imi stiau viata deja si de fiecare data ma intrebau despre ceea ce se mai intampla in tara mea natala, daca totul e ok.

Dimineata de dimineata am cunoscut zeci de persoane fiind convins ca aceasta lume imi e prietena doar pentru cele cateva minute ale micului lor dejun. Imi era greu sa cred ca un ospatar poate insemna ceva pentru ei si nu m-am sinchisit niciodata data sa dau crezare curtoaziei lor. Mi-am zis, sunt si ei amabili la vederea unui biet imigrant pripasit in lume si doar atat.

Acesti oameni pe care i-am servit s-au dovedit a-mi fi in timp intr-un fel sau altul adevaratii mei prieteni, si mai putin connationalii romani ( cu cateva exceptii totusi). Am petrecut zile intregi la munca si ca atare clientii imi sunt familia noua, lumea mea asa cum pentru actor, spectatorul.

Conversatiile in engleza, rutina vorbitului cu clientii m-au ajutat la derpinderea limbii engleze cu nuante americane. Preciziez ca in timpul sezonului de iarna Florida devine un tinut al miilor de americani carora nu le place iarna si se retrag la caldura, fiind denumiti « snowbirds » (pasari calatoare).

Prin seria prezenta de articole intentionez sa redau momente din cotidianul american – o lume nu atat de rauvoitoare si nu atat de superficiala ca in prezentarile din Mass-media romaneasca.

Mike Cotler – a „Mensch”

Prin exemplele traite ca simplu ospatar, anonim, un numar infim in conglomeratul american reconstruiesc ideea ca fiinta umana isi etaleaza valorile morale nu numai in raport cu apartenenta etnica ori financiara.
Viata de imigrant nu se deruleaza ca o asteptare a bananelor cazatoare ; in lupta cu rigorile adaptarii, ale afirmarii ca individ am gasit multa intelegere, sprijin.
In urma cu cativa ani aflandu-ma intr-un impas, intr-un proces cu o societate de asigurari un client ca oricare altul, dupa ce imi ascultase rabdator nemultumirea legata de solutionarea cazului, mi-a dat cartea de vizita spunandu-mi ca este avocat.

M-a reprezentat castigandu-mi cauza neacceptand nici un onorariu. Am ramas amici si ii sunt mereu recunoscator.
Il prezint cititorilor cu precizarea ca nu este singurul american minunat cunoscut in calitate de client la cafeaua de dimineata.

Reproduc dialogul nostru in engleza:

Mike Kotler is always a good listener, remembering his family heritage, understanding how rough is everyone’s start in the new life. Mike told me he believes in justice, in democracy.

For him is more important to be “Mensch” which in Yiddish means being human, having the class and never forget those who need help becomes his guiding light. I see in his person the real advocate, one of the heroes played by the Al Pacino in the famous movie …And Justice For All (1979)

1. A few years ago we met each other over a coffee… I never forget your support. I have the privilege to consider you a part of our magazine on line introducing you to our readers. Mike, where, how long took the studies before to embrace the lawyer career?

I attended four years of college at Villanova University School of Commerce and Finance in Pennsylvania followed by three years at Villanova Law School in Pennsylvania.

2. Tell me about the competition/ the way before to join a full time position.

I joined my firm in 1988. At the time, the market for new attorneys was not very good. I probably sent out resumes to no less than 150 firms. It was a difficult process but finally I found the right opportunity. After joining my current firm in 1988, I worked for three years as an associate and became a partner in 1991.

3. What do you think about the attorney s influence, about his power and his limitations in a democratic country like U.S.?

Attorneys do have influence in this country as a result of their ability to communicate and make their point in a reasoned presentation. It is a great example of why education is empowering, especially in a country where you are permitted and encouraged to express your opinions. Many attorneys utilize this influence in the court system and in the legislature. In the court system, the influence is used to persuade the judge or jury that the attorney’s client should win his or her given case. The power of persuasion is limited only by the attorney’s ability, the facts of the case and the law. In the legislature, the attorney uses his or her influence to shape legislation that can impact many people throughout the state or country. That influence is limited by the requirement of obtaining appropriate votes necessary to support the legislation and by constitutional requirements.

4. How many hours spend a good lawyer weekly?

Different attorneys spend different amounts of time in performing their jobs. A full time attorney can expect to work between forty and eighty hours per week.

5. What are the main needs for someone who dreams to become a lawyer?

The most important thing for someone that wants to be an attorney is to have the desire. It helps if you are smart and if you have good inter-personal skills but there is so much work involved in becoming an attorney that you really have to want to do it and the more you want to do it the more successful you will be.

Thanks Mike and we hope one day you could have a nice breakfast in our new country, named Romania.

Ce mă irită la orașul meu – (1) Constanța, coșmarul gunoaielor

iulie 27th, 2008
Mizerie și nesimțire - cartierul Tomis N din ConstanțaMizerie și nesimțire – cartierul Tomis N din Constanța

Inaugurăm o serie „Ce mă irită la orașul meu”, în care dumneavoastră, cititorii, vă puteți descărca nemulțumirea cu privire la urbea în care trăiți. Începem cu articolul semnat de inginerul Traian Gheorghe Onciu, din Constanța

Doar ce auzisem la Radio SKY că undeva prin Tomis N (cartierul în care locuiesc), cartier destul de liniştit (o combinaţie de mărginaş si relativ select), au avut loc nişte incidente într-o parcare: o maşină a luat foc şi a explodat. Se pare că i s-a dat foc, probabil dintr-o răfuială. În contextul dat, când aud o serie de bubuituri de-au zăngănit geamurile, am sărit ca ars la fereastră să-mi văd maşina (o Dacie prăpădită, din 1983, dar care momentan este tot ce am şi constituie un rău necesar de care am mare nevoie).

Din fericire totul era în regulă. Nu că mi-aş fi imaginat că cineva mi-a pus gând rău, ci pur şi simplu, la vechimea care are există riscul ca oricând să se fisureze şi să curgă ceva din ea, suficient ca s-o facă vulnerabilă chiarşi la o banală ţigară aruncată.

Intrigat de unde vin bubuiturile, am început să mă uit în jur. Şi ce-am văzut? Pentru a curăţa/scutura mai bine ce se afla într-o basculantă, „românaşul inventiv” s-a găsit să aplice metoda „bătătorului de covoare”.

Astfel, băteau cu cupa unui escavator în bena ridicată a unei basculante. În condiţiile locului respectiv (promit câteva poze în curând, una din ele dorind s-o fac de pe bloc, că se vede mai bine şi am şi acces acolo, dar abia mâine dimineaţă, să fie lumină bună), combinat cu rezonaţa creată de blocuri, s-a creat efectul acela. Mai trebuie să precizez cumva că aceasta se petrecea undeva pe la ora 15, sigur însă în intervalul de odihnă (14-17, în linii mari), a.î. „surpriza” aceasta putea să aibe efecte grave asupra unui cardiac.

Gunoieri şi vecini

Numărul de maşini în continuă creştere a dis la aglomerarea parcărilor, a.î. şi căile de acces de pe vremuri la ghenele blocurilor au devenit locuri de parcare.

În acest context, femeia de serviciu a blocului scoate tomberoanele (model standard, din PVC, cu roţi) şi le depozitează la intrarea în parcare, într-un loc accesibil maşinii de gunoi. După care urmează aşteptarea ca maşina să apară. Până aici nimic neobişnuit, chiar şi-n ţările civilizate din UE.

Dar, precum în bancurile cu Radio Erevan, deosebirile dintre aceste ţări civilizate şi noi ar fi:

– la ei maşinile de gunoi sunt şi ceva mai silenţioase ca ale noastre, dar sigur mai etanşe, nu ca ale nopastre, care lasă o dâră pestilenţială pe unde trec, probabil pe post de fir al Ariadnei…

– la ei tomberoanele, pe lângă faptul că arată mult mai bine ca ale noastre dpdv al uzurii (cauzată în mare parte tot de manipularea defectuoasă), dar sigur nu dau pe afară gunoaiele din ele.

– la ei nimeni nu mai pune pe lângă ele pungi de gunoi şi alte mizerii, precum fac locatarii din blocurile cu patru etaje din zonă, blocuri care nu au ghenă proprie şi, categoric, nimeni nu depune gunoaie în locul respectiv atunci când nu sunt tomberoanele acolo şi, în consecinţă, nici maşina de gunoinu este programat să treacă pe acolo.

În condiţiile date, atunci când vreau să plec cu maşina trebuie să fiu foarte atent să nu calc pe cioburi, sticle şi alte bulendre contondente. Categoric, aşa ceva pare SF într-o ţară civilizată…

Geneza sistemului solar – Cum au luat naștere Soarele și planetele

iulie 27th, 2008

Teoria acceptata azi este ca Soarele s-a format din nori de gaze care s-au condesat sub efectul gravitatiei proprii.

Soarele s-a nascut dintr-o Nebula care era un fel de nor foarte dens, de dimensiuni enorme; alcatuit din praf cosmic, hidrogen, vapori de apa si alte gaze (oxigen, carbon, siliciu)… Atractia gravitationala a moleculelor condenseaza aceste gaze si materiale intr-un nucleu.

In timpul condensarii, energia potentiala a atomilor de hidrogen care cad spre interiorul soarelui este transformata in energie cinetica iar aceasta duce la incalzirea nucleului soarelui in formare. Ridicarea temperaturii produce cresterea presiuni interne.

Aceast fenomen continua pina cind se stabileste un echilibru si condensarea se opreste. Caldura generata in timpul condensarii face ca soarele sa straluceasca. Condensarea se opreste atunci cind presiunea interna este egala cu forta de condensare datorata gravitatiei.

Acest proces dureaza circa 15*106 ani, dupa care generarea energiei este rezultatul unei reactii nucleare care are loc in interiorul soarelui. Si dureaza miliarde de ani.

In natura, particulele care au acelasi fel de polaritate electrica (negativa, negativa si pozitiva, pozitiva) se resping intre ele.

La temperaturi foarte ridicate, peste 15×106 K (Kelvin), protonii fuzioneaza impreuna. In urma fuziunii nucleare se nasc: fotoni sub forma de raze Gamma si multe alte particule si radiatii electro-magnetice cu un intreg spectru de frecvente. Fuziunea nucleelor de hidrogen cu cele de heliu duce la nasterea elementelor chimice mai grele.

In Fig.1 este o fotografie a nebulei Orion, similara cu acea din care s-a format soarele.
!poza9!D
MASS 1.989E+30 KG Hydrogen 92.1%
Helium 7.8%
Equatorial radius 695,000 KM. Oxygen 0.061%
Densitate 1.410 gm/cm3 Carbon 0.030%
Perioda de Rotatie 25-36* days) Azot 0.0084%
Viteza de scapare 618.02 km/sec Neon 0.0076%
Luminosity 3.827e33 (ergs/sec Fier 0.0037%
Temperatura Suprfatei 6,000 °C Silicon 0.0024%
Virsta 4.5*109 ani Altele 0.0045%
Tabel # 1 Caractersticile Soarelui
Tabelul #2 Compozitia Soarelui

„Sfirsitul lumii” va veni atunci cind reactia nucleara va consuma tot hidrogenul si echilibrul fortelor care tine soarele intreg se va schimba… Aceasta va duce la extinderea sferei solare la un diametru de 256 de ori mai mare decit cel actual.

Oceanele de pe Terra se vor evapora facind viata pe Pamant imposibila. O estimare a rezervelor de hidrogen din interiorul soarelui pune acest eveniment la cel putin 5,4 miliarde de ani.

In interiorul soarelui are loc un complex de fenomene. Considerind ca in diferite regiuni au loc diferite fenomene soarele se poate imparti in mai multe regiuni asa cum se vede in imaginea alaturata.

!poza11!

Aceste regiuni sunt urmatoarele: Centrul de fuziune nucleara, Locul unde se genereaza energia, Regiunea unde energia se transporta prin radiatie, Regiunea unde energia se transfera prin convectie, Fotosfera, Suprafata de unde se emit fotoni (lumina), Cromosfera sau atmosfera soarelui si Corona este locul unde se formeaza vintul solar.

Region

Radius

Temperature

Fusion 0.3 solar radii 15×10^6 K0
Radiation 0.3-0.6 solar radii 6×10^6 K0
Convection 0.6-1.0 solar radii 1×10^6 K0

Photosphere 100 km 6000 K0

Chromosphere 2000 km 30,000 K0

Corona 10^6 km 1×10^6 K0
Tabelul #3 arata marimea acestor regiuni in Km. si in raza soarelui (radii)

Fig 3 Sistemul planetar al soarelui

Formarea planetelor

Planetele s-au format din granule de material care au atras alte granule, dupa ce aceste granule au crescut mai mari, fortele graviationale au crescut si ele, astfel au atras mai multa materie cosmica producind o crestere rapida a lor, acestea fiind simburi noilor planete.

In Fig. 3 se prezinta soarele si cele 9 planete. Primele 4 planete se numesc planete terestriale pentu ca sunt ca si Terra, formate din piatra si metale. Planetele mai indepartate de soare sunt ca niste nori uriasi de gaze dense cu mult hidrogen si heliu (Jupiter si Saturn), iar Uranus si Neptun contin azot si monoxid de carbon.

Teoria formarii planetelor este validata prin observatiile facute cu telescopul spatial Hubble asupra nebulei Orion. Cercetarile curente au adus la descoperirea unui sistem planetar format din trei planete de marimea pamintului care orbiteaza in jurul unei “Stele de neutroni”, aflate la o distanta de cira 1000 ani/lumina. Ca viata sa se dezvolte asa cum o stim noi pe pamint sunt necesare planete ca si Terra noastra.

In ultimi doi ani, cercetatorii au gasit opt planete care sunt pe orbite in jurul unor stele la fel ca si soarele.

Descoperirea s-a facut prin observarea schimbarii ciclice (deplasarea spectrului de luminii catre “rosu si albastru”) a luminii primite de la steaua 51 Pegasi din constelatia Pegasus.

Miscarile din spectrul de lumina se datoresc perturbarilor produse de alte corpuri ceresti, care se presupun a fi planete. Noile planete descoperite nu sunt vizibile prin telescoape din cauza luminii de mare intensitate venita de la steaua 51 Pegasus.

O intrebare frecventa este cum se determina virsta stelelor, panetelor sau asteroizilor. Virsta planetelor si a soarelui se poate evalua prin studierea descompunerii radioactive a diferitelor minerale si ramasitelor de meteoritii. Pamintul este de aproximativ 4.7 miliarde de ani iar soarele are aceeasi virsta deoarece s-au format in acelasi timp.

Prin definitie dimensiunea sistemul planetar este determinata de Vintul Solar care “sufla” in spatiul interplanetar unde se gaseste material cosmic. Acest material se opune vintului solar, cind cele doua forte sunt egale s-a ajuns intr-o regiune a spatiului inter planetar denumit ‘heliopauza” sau marginea sistemului solar. Aceasta regiune este undeva mai departe de planeta Pluton.

Eruptie Solara

O schimbare brusca in in intensitatea luminoasa a soarelui se cheama Eruptie solara. De obicei are loc cind energia magnetica s-a acumulat in atmosfera solara si este eliberata instantaneu.

Radiatiile sunt emise in tot spectrul electromagnetic, de la undele radio, lumina alba, raze-X, raze-Gamma si unde scurte. Eruptia solara este echivalenta cu 100 Megatone de bombe nucleare cu hidrogen.

Primul stadiu al eruptiei solare este caracterizat prin emitere de Radiatiil X; in al doilea stadiu are loc explozia, protoni si electroni fiind accelerati la valori enregetice de peste 1 MeV.

Radiatiile sunt emise in domeniul frecventelor de radio, raze-X, raze-Gamma. In al treilea stadiu numit si stadiu de degradare numai Radiatii in banda X sunt emise… Eruptiile solare ajung pina in corona solara si dureaza de la o secunda pina la o ora.

Eruptiile solare sunt ciclice, cu perioda aproximativa de 11 ani, urmatorul eveniment fiind in anul 2011. O eruptie solara poate fi detectata prin instrumente specializate, undele de radio si lumina se pot observa prin telescoape localizate pe pamint dar razele-X si -Gamma necesita telescoape spatiale (localizate in afara atmosferei pamintului), deoarece razele X si Gamma nu pot sa treaca prin atmosfera pamanteasca.

Petele Solare

Petele solare sunt niste regiuni pe suprafata soarelui, unde intesitatetea cimpurilor magnetice este mai ridicata decit in alte locuri pe suprafata soarelui. Sunt similare cu regiunile bogate in minereu de fier pe pamint care se pot detecta doar cu o busola.

Efectul petelor solare este ca afecteaza presiunea atmosferica iar aceasta duce la scaderea temperaturii in regiunea unde sunt aceste cimpuri magnetice. Se vad ca o pata de culoare inchisa.

Vantul Solar

Vintul solar este constituit in cea mai mare parte din protoni si electroni incarcati cu energie cinetica, expulzati in afara soarelui cu viteze de 145 Km/sec. Particulele de viteza mica nu evadeaza din atractia soarelui. Din Tabelul 1 se vede ca pentru a invinge atractia soarelui este nevoie de o viteza de 618 Km/sec.

Reactiile interne ale soarelui accelereaza particulele atomice cu viteze in exces vitezei de scapare de fortele gravitationale ale soarelui. Cind vintul solar ajunge la o planeta asa cum este Terra, cu un cimp magnetic puternic, aceste particule ocolesc pamintul.

In jurul polurilor se creaza aurora boreala si furtuni geomagnetice. Aceste furtuni pot afecta comunicatiile terestre, navigatia GPS, distribuirea energiei, etc… sau operarea satelitilor. Detectarea imediata este importanta in prevenirea unor dezastre. Planetele cu un cimp magnetic redus pot sa-si piarda astmosfera proprie.

Explorarile Soarelui

SOHO (Solar and Heliospheric Observatory), satelitul international observa soarele din aprilie 1996 si a fost capabil sa informeze NASA despre exploziile solare care afecteaza comunicatiile pe pamint. De la lansarea sa, acest satelit a descoperit si peste 1500 de comete.

HINODE este un satelit Japonez pe care NASA a instalat un telescop spatial pentru masurarea undelor magnetice, care afecteaza viteza vintului solar. Viteza vintului solar poate atinge 1,6 millioane de Km/ora si poate sa distruga sateliti in orbite sub 400 Km inaltime. In plus, radiatiile elctromagnetice afecteaza componentele electonice.

ACE (Advanced Composition Explorer) este un satelit lansat in August 1997 cu scopul de a studia particulele din spatiul interplanetar provenite din soare, praf cosmic, stele etc…

Globul pamintesc este bombardat in continuu de o varietate de particule venite din soare si surse galactice.
Studiul enregiei acestor particule va ajuta intelegerea formarii si evolutia sistemului solar.

Principalul obiectiv al ACE este sa masoare si sa compare materia provenita din corona solara, vintul solar si din mediul interstelar. Toate aceste cercetari vor permite sa prognozam „vremea” spatiala care afecteaza asa de mult viata pe pamint.

SMM (Solar Maximum Mission) a fost lansat in Februarie 1980 cu misiunea sa observe exploziile solare. SMM a descoperit ca in timpul petelor solare, soarele devine mai stralucitor, contrar asteptarilor. Explicatia este ca in jurul petelor se dezvolta regiuni mai luminoase care anhileaza efctul de intunecare datorita numarului ridicat de pete solare.

ULYSSES. Misiunea acestui satelit a fost sa studieze mediul spatial deasupra si dedesubtului zonelor polare a soarelui. ULYSSES este proiectat de ESA si NASA. Satelitul a fost lansat de NASA pe naveta spatiala in directia lui Jupiter. Cind a ajuns in apropierea planetei Jupiter gravitatea a schimbat orbita satelitului. Orbita finala este circulara in jurul soarelui.

Arheologie versus geologie? (2)

iulie 27th, 2008

Dupa ce am stabilit datele referitoare la relief, sa facem citeva precizari inainte sa purcedem la studiul \”lichidelor\”.

Ultima glaciatiune (Wurm) dureaza cam de aum 100.000 de ani pina in urma cu 40.000 de ani. In aceasta perioada, apa de pe planeta se aduna nu doar in sistemul hidrografic (oceane, mari, riuri, etc.) ci si in uriasi ghetari. (Calote polare mult extinse, ghetari montani, etc.) Situatia este generala. Tarmurile sunt la 120-200 Km de actualele limite.

Acest lucru face ca nivelul Oceanului Planetar sa scada simtitor. Teritoriul continentelor se extinde pe seama marilor. Anglia comunica direct cu continentul. Europa avea legaturi terestre cu Asia Mica si Africa. Siberia comunica prin \”strimtoarea\” Bering (secata) diret cu Alaska. Pe aici si in aceasta perioada trece populatia mongoloida din Siberia in America (mai multe valuri), etc.

La sfirsitul acestei perioade, topirea ghetarilor produce o uriasa maree. Oceanul isi reocupa teritoriile pierdute. Aceasta este marea transgresiune marina. Vom mai avea de-a face cu o transgresiune neolitica.

Pentru a nu fi acuzat de partinire, voi expune (oricit de arid ar fi) 2 tablouri cu nivelul Marii Negre si al Marii Mediterane.

Primul este luat din lucrarea lui P. Cotet (geolog), care-l citeaza pe Marin Carciumaru:
Riss-Wurm +21m
Wurm 1 -21m
Wurm 1-2 +10m
Wurm 2 -62m
Wurm 2-3 +3/5m
Wurm 3 -5m
de la inceputul Holocenului pina azi, zero metri. Inceputul Holocenului este datat de unii geologi acum 20.000 ani, de altii acum 10.000.

Frederic Bazile in \” Actes du Colloque International du CNRS\”, Montepellier, 26-29avril, 1983, publicate la Paris in 1987, pp.47-51, da urmatoarele cote asupra oscilatiilor Mediteranei:
-marea regresiune wurmiana -120m
– 10.000 i.e.n. (pastrez sintagmele autorului) -30m
– 8.000 i.e.n. -20m
– dupa Boreal, la inceputul Atlanticului -2m
– 7.100 sau 7.200 i.e.n. un prim nivel inalt
– 6.800 i.e.n. -6/7m (doar un astfel de nivel poate explica pozitia foarte joasa a neoliticului cardial in zona).
– 6.500 i.e.n. nivel inalt
– 6.000 i.e.n. – 5.850 i.e.n. transgresiune
– 5.850 i.e.n. – 5.700 i.e.n. nivel jos
– 5.700 i.e.n. – 5.630 i.e.n. nivel inalt
– 5.400 i.e.n. – 4.500 i.e.n. nivel jos
– 4.500 i.e.n. maxim trasgresiv in Holocen: +2m (functie de acest maxim evaluati termenii de pina acum \”nivel inalt, jos\”
– 4.100 i.e.n. -2.600 i.e.n. 0 m
– 2.200 i.e.n. nivel relativ inalt
– 2.200-2.050 i.e.n. – 1.500 i.e.n nivel inalt roman
– dupa 1.500 i.e.n. primele veleitati de crestere postromana

Precizam ca cele mai joase cote din Baragan sunt cele de +6m .

In primul rind, geologii trebuie sa se puna de acord intre ei. (Va voi mai aduce si alte date, sustinute de alti arheologi, care citeaza alti geologi.)

In al doilea rind, trebuie precizat nivelul Marii Negre fata de Mediterana inainte de ruperea \”dig\”-ului. Este clar ca era mult mai jos. Deci datele din acest bazin trebuiesc recalibrate ianinte si dupa comunicarea cu Mediterana.

Nu in ultimul rind, discutia despre relieful paleolitic din zona, trebuie sa tina cont si de descoperirile mele.

\”Boreal\”, \”Atlantic\”, \”Roman\” sunt denumiri geologice ale unor microere.

Ce e acela neolitic \”cardial\”?
Primul neolitic european. Venit din Orient, pe calea marii. A impinzit toate tarmurile mediteraneene. Caracteristica culturii o reprezinta vasele de lut ars, decorate prin impresiuni in pasta cruda cu valve de scoica \”Cardium edule\”. Lipseste de pe tarmurile Marii Negre. Daca nivelul acesteia era mai jos decit cel actual, este firesc sa nu il gasim (este acoperit de ape; in ideea ca astfel de comunitati au trecut de uscatul care separa marile si au ajuns si la tarmurile acestui lac. Nu e obligatoriu.) Cine doreste sa mai citeasca despre tema, ii recomand expunerea din 1968 de la Mamaia a lui Bernabo Brea (si comentariile sustinute de Condurachi, Garasanin, Paul-Marie Duval, Milojcic, Pallottino, Michalowski; in ordinea discutiilor). Publicat in \”Sources archeologiques de la civilisation europeenne\”, organizat cu resurse financiare UNESCO si publicat in 1970 la Bucuresti. (pp.24-68).

Eu nu avansez o data sigura a \”ruperii\” digului si invadarea uscatului de Mediterana. Cred ca asocierea cu microera \”pluvial\” (nu mai trebuie sa traduc semnificatia numelui) este cea mai plauzibila. (Ploi continui care duc la fixarea imaginii in memoria colectiva, urmata de o crestere brusca a nivelului tuturor apelor, cu \”inghitirea uscatului definitiv de acestea, in multe zone.)

Cine vrea sa mai citeasca despre existenta reala a potopului, o poate face si in:
Jean Pierre Adam \”Arheologie intre adevar si impostura\” la ed. Meridiane sau \”L’archeologie devant l’imposture\” a editurii Robert Laffont , Paris, 1975. (El da alte date : Wurm ar fi datat 80.000-12.000 i.e.n.; in America poarta numele Wisconsin; scaderea nivelului apelor ar fi fost de -140m.) Este, si el, de parere ca \”potopul\” trebuie legat de microera pluviala, pe care o comprima in doar 1.000 de ani, imediat dupa glaciatiune. (Deci: 12.000-11.000 i.e.n.).
Mai nou, puteti accesa adresa: < http://www.amazon.co.uk/Noahs-Flood-William-Ryan/dp/0684859203?>

(Cam) asa suntem cu totii: Experimentul Framingham

iulie 27th, 2008

Saptamana trecuta am vorbit pe larg despre principiul lui Bayes si despre importanta lui in practica medicala. A-l neglija poate duce la efectuarea unor teste inutile si posibil periculoase, sau, si mai grav, la efectuarea acestor teste atunci cand, de fapt, actiunea ce se impune este tratamentul medical. Simplificat pentru folosinta noastra, principiul lui Bayes arata ca testele medicale diagnostice isi au rostul atunci cand probabilitatea de boala este medie. (Desigur, aceste teste se pot efectua si atunci cand se stie certamente ca pacientul sufera de respectiva boala, dar este necesar a-i defini gravitatea si de a hotari tratamentul adecvat ; discutia noastra se axeaza insa pe acea acceptie a termenului « diagnostic » in care este vorba de descoperirea bolii.).

Se ridica insa intrebarea : de unde provin statisticile care ne permit a evalua in mod corect probabilitatea de boala pre-test ?- Raspunsul este ca multe dintre aceste statistici sunt rodul unui singur experiment, care se desfasoara fara incetare inca din…1948 ! Acesta este subiectul articolului din aceasta saptamana al rubricii « Sanatatea ».

Experimentul Framingham poarta numele unui orasel din Massachussetts, unde, inca din 1948, are loc observatia medicala minutioasa a evolutiei starii de sanatate cardiaca a unor « oameni de toate zilele », confruntati cu problemele vietii cotidiene. Se cuvine o precizare : termenul, usor ingrijorator, de « experiment », trebuie aici inteles in sensul sau cel mai pasnic, acela de « experiment observational ».

Mai mult de 5000 de locuitori din Framingham au fost invitati, in 1948, sa participe la acest studiu, pentru a se vedea care deprinderi si care trasaturi genetice predispun la boli ale inimii si vaselor de sange, si cum se poate influenta acest proces. In deceniile care s-au scurs de la initierea proiectului, supravietuitorilor cohortei initiale li s-au alaturat generatiile urmasilor lor si ai tovarasilor de viata ai acestora. Acesti indivizi sunt dispensarizati intr-o retea speciala de policlinici, iar « pedigree-ul » lor in materie de boala este meticulos inventariat.

Palmaresul acestui studiu este impresionant : pe baza datelor astfel obtinute, s-au publicat in revistele stiintifice peste 1200 de articole, care au identificat factorii de risc coronarian pe care ii cunoastem cu totii (si asupra care si rubrica noastra s-a aplecat in ultimele saptamani) : colesterolul, trigliceridele, hipertensiunea, fumatul – pentru a-i mentiona numai pe cei mai importanti – isi datoreaza notorietatea tocmai studiului Framingham. Pe baza acestor date, s-au stabilit diferite scoruri de gravitate ale riscului pentru bolile cardiace si vasculare.

Astazi, experimentul isi extinde aria de preocupare, studiind probleme precum osteoporoza, dementa, etc. Aici, in acest experiment – si in mintile initiatorilor sai – isi are actul de nastere acel concept esential al ingrijirii sanatatii : « evidence-based medicine » – medicina bazata pe dovezi concrete, din viata reala, asa cum se desfasoara ea intr-o comunitate de oameni. Numeroase studii intreprinse pe glob pe populatii de alte rase decat cea alba au arata caracterul universal valabil al concluziilor acestui experiment.

Cum să devenim mai energici?

iulie 27th, 2008

Nu cred că e cineva dintre noi care să nu ştie răspunsul la această întrebare. Da, ştim, însă nu ştiu de ce acţionăm taman pe dos. Şi nu de puţine ori simţim că nu dispunem de suficientă energie pentru a face faţă unui anumit program de lucru, unei situaţii, unui mediu, unei situaţii oarecare. Ce se poate face în acest caz?

Somnul
Unii specialişti susţin ca somnul e unul din cele mai bune leacuri. Se povesteşte că în ajunul inaugurării alegerilor prezidenţiale, Ronald Reagan a dat instrucţiuni explicite personalului său că el nu va fi disponibil un anumit timp.
Preşedintele Jimmy Carter a solicitat să discute cu acesta unele probleme înainte de predarea puterii, însă i s-a spus că Reagan doarme şi nu îi poate fi perturbat somnul. Acesta voia să fie pe deplin odihnit înainte de susţinerea celui mai important discurs din viaţa sa.

Pentru organismul nostru, somnul (fie că este vorba de patru ore sau opt ore – nu pentru toată lumea e nevoie de aceeaşi perioadă de somn) poate face diferenţa în modul în care ne comportăm. Aşadar, suntem sfătuiţi să fim sinceri cu noi înşine, să stabilim câte ore de somn sunt ideale pentru noi şi… nani! Nu trebuie să ne comparăm cu alţii deoarece la un moment dat putem avea surpriza unui rezultat total opus.

Deseori, aflaţi în situaţia de a realiza o prezentare simţim că nu putem face faţă, nu putem depăşi uşor nivelul de energie al audienţei. În aceste situaţii nu e recomandabil a se rămâne până târziu pentru a evalua situaţia ce urmează să fie prezentată, privându-ne astfel de odihnă. În conformitate cu un adevărat creier în domeniul cercetării, omul de ştiinţă John Medina: \”Pierderea somnului afectează atenţia, memoria, atmosfera, abilităţile cantitative, raţionamentul logic şi chiar dexteritatea\”.
În cartea lui Brain Reguli, Medina a subliniat faptul că un studiu NASA a demonstrat că un pilot şi-a îmbunătăţit performanţa cu 34% după ce a reuşit să doarmă doar… 26 minute.

Sportul
O altă situaţie destul de interesantă privind starea energizantă a orgnismelor este cea care îl descrie pe Schwarzenegger în primele 100 de zile de când devenise guvernator al Californiei: discursuri, prezentări etc – un program extenuant – însă Schwarzenegger a a dat dovadă de mai multă energie decât personalul său de 100 de persoane, cu vârsta – jumătate din vârsta lui. Explicaţia? Programul său sportiv destul de riguros.

S-a ajuns la concluzia că majoritatea liderilor de succes efectuează cu deosebită stricteţe un program sportiv: cu bicicleta, gimnastică, plimbări matinale, jocking. Efectuarea exerciţiilor fizice transmit creierului sânge bogat în oxigen, “promovând” astfel claritate, fluenţă, energie.

Gândirea pozitivă
\”Drumul spre eşec este pavat cu tot ce e negativ\”, scria cineva. Într-adevăr, s-a demonstrat de atâtea ori că dacă noi vom crede nu putem face ceva, sunt şanse uriaşe să nu fim în măsură să concretizăm acel lucru. În schimb, puterea de gândire pozitivă poate transforma o situaţie negativă chiar şi într-o oportunitate pentru un act de eroism.
Stresul emoţional, de cele mai multe ori autoimpus, acţionează ca o smoală asupra creierului.

Psihologia pozitivă, gândirea optimistă au asupra noastră un efect extraordinar. O atmosferă pozitivă va creşte potenţialul de energie, va da putere în a căuta cuvintele potrivite, în a face remarcată prezenţa noastră profesională.

Aşadar, vrem să fim mai energici – atunci să ne facem cadou mai multe ore de somn, mai mult exerciţiu, gânduri pozitive.

Noi apariţii editoriale de specialitate juridică

iulie 27th, 2008

- Modele de acte contravenţionale. Vol. I. – Chişinău, s.n., 2007.-235 p.
– Modele de acte contravenţionale. Vol. II. – Chişinău, s.n., 2007.-232 p.
– Culegere de practică judiciară a Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie (2005-2006). – Chişinău: Cartea juridică, 2007.-608 p.
– Noua legislaţie penală şi procesual penală (realizăi şi controverse. Impactul asupra detenţiei). – Chişinău, s.n., 2007.-240 p.
– Acte normative: concordanţa cu Legea privind accesul la informaţie. – Chişinău, s.n., 2007.-290 p.
– D.Chiroşca. Conţinutul şi natura juridică a dreptului subiectiv de autor. – Chişinău: AGEPI, 2007.-190 p.
– A.Barbăneagră, V.Gamurari. Crimele de război. – Chişinău: Reclama, 2008.-500 p.
– J.Charrier, A.Chiriac. Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. – Chişinău, Balacron, 2008.-724 p.
– V.Babără. Drept internaţional privat. Vol. II. – Chişinău: Elena V.I., 2008.-310 p.
– Gh.Golubenco. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2008.-216 p.

Informaţie prezentată de
Biblioteca Publică de Drept

– Ioana Florina Costin. Infracţiunea complexă. – Bucureşti: Lumea, 2007.
– Cristina Elena Rădulea. Efecte juridice ale tratatelor internaţionale. – Bucureşti: Lumea, 2007.
– Rodica Ion Roşca. Cercetarea interdisciplinară ca metodologie a ştiinţelor. – Bucureşti: Lumea, 2007.
– Victor Duculescu. Protecţia juridică a drepturilor omului. – Bucureşti: Lumina LEX, 2008.
– Daniela Marinescu. Tratat de dreptul mediului. Ed. a III-a revăzută şi adăugită. – Bucureşti: Universul Juridic, 2007.
– Constantin Stătescu, Cornelia Bîrsan. Dreptul civil – teoria generală a obligaţiilor. – Bucureşti: Hamangiu, 2008.
– Ion Craiovan. Tratat de teoria generală a dreptului. – Bucureşti: Universul Juridic, 2007.
– Dr. Kamil Idris. Proprietatea intelectuală – un instrument puternic pentru dezvoltarea economică. – Bucureşti: Osim, 2007.
– Ioan I. Balan. Motive de recurs în procesul civil: Monografie. – Bucureşti: Wolters Kluver, 2007.
– Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de drept internaţional privat. – Bucureşti: Hamangiu, 2008.

După site-ul: cartejuridica.ro

Maxime şi expresii juridice celebre

iulie 27th, 2008

ÁCTUM EST, ÍLICET = Procesul a luat sfîrşit, puteţi pleca
Formulă procesuală de închidere a procesului de judecată.

AD HOC = Pentru aceasta
Misiune temporară şi precisă, încredinţată unei persoane sau unui organ care, pentru a o îndeplini, dispune de puteri limitate.

CÓNTRA TÁBULAS = Contra documentului

CÓPIA VÉRA = Copie fidelă

CÚI BÓNO? = La ce bun?(sau În ce scop? Spre binele cui?)
În cazul unor cercetătări juridice, anchetatorul îşi pune întrebarea cui bono?, adică cui i-ar putea folosi fapta comisă.

DE AUDÍTU = Din auzite

DE FÁCTO = În fapt (sau de fapt; în realitate)
Adică, numai cît priveşte circumstanţele faptice concrete, nu şi cele de drept (de iure).

DO, DÍCO, ÁDDICO = Dau (dreptul), zic (rostesc verdictul), condamn
Formulă juridică (tria verba – trei cuvinte), rostită de pretor, după caz, prin care îşi exprimă oficial drepturile şi funcţiile.

DÚRA LEX, SED LEX = Legea e aspră, dar e lege
Oricît ar fi de dură, legea trebuie respectată.

ERRÁRE HUMÁNUM EST = A greşi este omeneşte (Seneca)

FÁCTUM NOTÓRIUM = Fapt bine cunoscut
Fapt care la judecată se examinează ca absolut veridic şi de aceea nu cere argumente.

IÁNUIS CLÁUSIS = Cu uşile închise
Formulă procesuală juridică.

IGNORÁNTIA IÚRIS NÓCET = Necunoaşterea legii este dăunătoare
Adică, referirea la necunoaşterea legii nu poate fi pretext de nerespectare a ei.

ÍNTERIM = Între timp
Situaţie temporară, stabilită pînă la decizia definitivă. Interim era statutul temporar, emis în a. 1548 de Carol al V-lea pentru a regla relaţiile dintre catolici şi protestanţi din Sfîntul Imperiul Roman.

LÁTO SÉNSU = În sens larg
Interpretare extensivă, generică a unui cuvînt sau a unei dispoziţii din lege.

STRÍCTO SÉNSU = În sens îngust
Interpretare restrînsă a unui cuvînt sau a unei dispoziţii din lege.

LÓCUS RÉGIT ÁCTUM = Locul determină acţiunea (juridică)
Orice procedură juridică se desfăşoară conform tradiţiei locale.

NÉMINE CONTRADICÉNTE = Neopunîndu-se nimeni
Formulă prin care se constată unanimitatea la luarea unei decizii.

ÓNUS PROBÁNDI = Sarcina de a dovedi
Formulă de drept prin care reclamantul este obligat să aducă dovezi într-un proces civil.

PÁUCA VÉRBA = În cîteva cuvinte
Adică, fără multă vorbă, într-un cuvînt.

PRÍMA FÁCIE = La prima vedere
Se foloseşte în situaţiile în care impresiile, aprecierile, observaţiile, lecturile etc. se fac în grabă.

SÁLVA IÚRE = Cu păstrarea dreptului

SEMIPLÉNA PROBÁTIO = Dovadă insuficientă

SIC! = Aşa! Întocmai
Cuvînt care se pune între paranteze în cuprinsul unui text sau la sfîrşitul unui citat, pentru a arăta că este conform cu originalul, cu greşeala sau ciudăţenia lui.

SÍNE QUÁ NON = Fără de care nu se poate
Condiţie sine qua non, adică absolut necesară.

ÚLTIMA RÁTIO = Ultimul argument (sau ultima încercare)

ÚLTRA VÍRES = Peste puteri; peste mijloace

UT ÍNFRA (u.i.) = După cum se arată mai jos
În documentele juridice o trimitere la textul următor.

UT SÚPRA = Ca mai sus
Formulă juridică utilizată în acte, pentru a ne trimite la actul precedent.

Holocaustul din Transnistria – o supraviețuitoare dă o replică negaționiștilor

iulie 27th, 2008
Sonia Palty a făcut parte din singurul lot de evrei bucureșteni deportați în TransnistriaSonia Palty a făcut parte din singurul lot de evrei bucureșteni deportați în Transnistria

Seria de articole și interviuri despre Holocaustul din România nu par să fi convins pe toți cititorii revistei ACUM de ororile de care s-a făcut vinovat regimul Antonescu în timpul celui de-al doilea război mondial. De aceea reproducem acest articol, cu permisiunea autoarei, Sonia Palty, evreică din București, care a făcut parte din singur lor deportat din Capitală în Transnistria în 1941. Ea a publicat cartea „Evrei, treceți Nistrul!” în care povestește amintirile din timpul deportării.

1 Mai – ziua internaţională a muncii în România şi în alte ţări. Vă mai aduceţi aminte ce „sărbătoare”, steaguri roşii, defilări, bufete cu bere şi crenvurşti în stradă (singurul lucru atractiv pentru majoritate) pe fondul de lozinci, strigăte şi cîntece de slavă, minciunii şi corifeilor ei.

Totul era „mult zgomot pentru nimic”, organizat de cei care timp de peste două generaţii au organizat şi impus o tăcere criminală asupra nelegiuirilor comise împotriva unor cetăţeni paşnici, zeci şi sute de mii de evrei asasinaţi bestial de către armata română sub conducerea mareşalului pe care şi astăzi unii vor să-l fălfîie înălţat la gradul de „erou naţional”.

Conform calendarului evreiesc data comemorării Holocaustului este în Kuf Vav (26) ale lunii Nisan, care revine în anul acesta conform calendarului Gregorian exact pe ziua de 1 Mai, sărbătoarea Internaţională a mincinoşilor.

Această bizară coincidenţă subliniază în sufletul meu amintirile groaznicei crime comisă contra poporului evreu în Europa, amintiri care mă copleşesc. Cînd mă uit în jur, îmi dau seama că dintre cei 284 de victime care am fost deportaţi din Bucureşti în septembrie anul 1942, mai sunt foarte puţini. Eu am supravieţuit pentru că făceam parte dintre cei tineri, eram o fetiţă de 14 ani. Deşi au trecut de atunci trei generaţii, Transnistria cu ghetourile şi lagărele, în care am fost deportată continuă să fie pentru mine partea marcantă a vieţii. În coşmarurile mele îmi retrăiesc nopţile fugărită, bătută, flămîndă, umilită sau îngrijind pe tovarăşii mei de deportare care m-au numit „soră de caritate”.

Pînă astăzi nu ştiu care e importanţa zilei de 1 Mai, în afară de faptul că e ziua primăverii. Lozincile erau goale de conţinut. Poate că această coincidenţă întîmplătoare a acelor date în aceiaşi zi, provoacă şocul dintre minciună şi tragicul adevăr şi în cazul dorit, îndeamnă păstrarea cu sfinţenie a amintirii tragediei unei omeniri întregi şi-n mod special a poporului nostru.

Câțiva oameni de omenie

Minciuna indiferent de ce origine politică ar fi, e la fel de odioasă, periculoasă, criminală. Unii tineri au auzit, au urmărit poate filme documentare, despre crimele din anii războiului.

În acele zile de deportare nu am fost chinuită numai de frig, foame, bătăi şi moarte. Mă obseda şi o întrebarea pentru care nu am găsit răspuns pînă astăzi. Cum se poate ca românii, popor iubit, alături de care am vieţuit ani şi ani de zile, din fragedă copilărie, oameni în care aveam încredere ca în fraţi, chiar dacă nu aveam aceeaşi religie, doar trăiam împreună şi ei şi noi simţeam aceleaşi dureri, aceleaşi bucurii, cum se poate să fie otrăviţi de minciună într-atîta încît să-şi pîngărească propriul chip de om. E adevărat, în cele 14 luni de deportare am întîlnit, spre fericirea grupului nostru de bucureşteni cîteva excepţii de Oameni Cu Suflet, care vedeau în noi victime ale unei politici mişelnice.

Acest pumn de oameni merită să fie amintiţi şi reamintiţi. La Ferma din Alexandrovka, directorul – ing. Vasiliu – care ne-a protejat, şi-a sacrificat viaţa pentru noi, fiind trimis ca pedeapsă, pentru atitudinea lui omenoasă la Cotul Donului, unde mare parte din armata româna a fost decimată. Plutonierul Fanache, comandant al grupului de jandarmi care ne păzeau, a organizat apărarea noastră cînd am trecut printr-un sat locuit de colonişti germani în Ucraina aproape de vîrsarea Bugului în Marea Neagră, maiorul Ambruş care nu a respectat ordinul primit şi a oprit transferarea noastră pe partea germană a rîului Bug, – unde ne aştepta moartea. Statisticianul dr. Anton Golopenţia, ne-a adus bani de la familiile noastre din Bucureşti ca să putem rezista. Oare acest mic grup de ţadikim nu ne sugerează povestea celor care trebuiau să salveze Sodoma.

Azi cînd suntem înfioraţi de bestialitatea vremii suntem obligaţi să ne aducem aminte de acei care-n ciuda împrejurărilor au ştiut să rămînă OAMENI.

Din păcate, cu toate dovezile incontestabile, acte, filme documentare, mărturii ale unor mari personalităţi, care au trecut prin acest iad, în jurul nostru, atît în fosta noastră patrie, ca şi în celelalte ţări ale lumii, mai sunt javre care latră contra adevărului .

Negaționiștii zburdă

Un mic exemplu. În România nici pînă azi nu sunt judecaţi cei care îşi permit şi în zilele noastre, exploatînd în rău libertatea democraţiei, să influenţeze tineretul, oamenii cinstiţi care nu au trăit în acele zile cumplite, să-i asmuţească împotriva „jidanilor”, prin articole în diverse publicaţii extremiste, conferinţe şi interviuri provocatoare la unele posturi de televiziune şi alte mijloace de glorificare a minciunii.

Dar cum spune înţeleptul proverb al tuturor popoarelor: „Cîinii latră, caravana trece”.

Personal am constatat că tineretul cu spiritul său sănătos nu acceptă ura de rasă. Cred în victoria adevărului chiar şi atunci cînd adevărul nu e măgulitor victoria lui e obligatorie, pentru binele întregii omeniri, pentru ca îngrozitoarea istorie să nu se mai repete niciodată.

AMEN

Publicul de concert sau cum să ne comportăm în sală

iulie 27th, 2008
Mitocănia în sala de concert e un dezastruMitocănia în sala de concert e un dezastru

Oare a studiat cineva vreodata publicul din salile de concerte? Va asigur ca instrumentistii de pe scena o fac. Nu, nu solistii. Un solist nu are timp sa studieze sala atent la privirile cu care e urmarit, atent la atitudinea spectatorului. Instrumentistii din orchestra insa o fac. O fac in scurtele pauze in care lasa instrumentul jos.

In primele randuri stau obisnuitii concertelor, abonatii, sa spunem publicul traditional, persoane in general in varsta, melomanii “de profesie”. Putini stiu ca melomanii absoluti sunt, uneori, mai avizati din punct de vedere muzical chiar si de cat muzicienii. Poseda o mare experienta de concert, cunosc detalii de interpretare, compara interpretarile, analizeaza daca partitura e respectata ad litteram.

Exista chiar coduri prin care ei, melomanii absoluti, prezenti in general in primele randuri ale salii, comunica in timpul concertelor. Se intampla uneori ca muzicianul sa greseasca. E interesant atunci sa privesti melomanul “de profesie” si felul cum taxeaza imediat greseala: una dintre metode e printr-o tuse scurta, cu subinteles, imediat dupa, sa-i spunem “balba de interpretare”.

Tusea scurta si fortata are un ecou imediat de raspuns, sau mai multe, dintr-o alta parte a salii cu sensul:”Asa e. A zbarcit fa#-ul din acordul de septima de dominanta din masura 423 din partea a treia”. Asta ca sad au un exemplu… La balbe mai mici se arunca ocheade cu subinteles, subliniate de un zambet usor superior, si o ridicatura din sprancene cu sensul:”ei, se-ntampla si la case mai mari” Uneori, pentru o balba repetata de exemplu, sau pentru o interpretara prea originala, care tinde sa iasa din partitura, se practica batutul din evantai mai rapid, sau cautatul batistei in geanta. Asta are sensul: „E enervant. Ce vrea sa demonstreze cu asta?” (solistul) Sau: “imi pierd timpul la concertul asta”. Se mai conserva si obiceiul sa vii cu binoclu, sa stai in loja, si sa te uiti ostentativ intr-o alta parte a salii, nicidecum pe scena, atunci cand interpretarea e mai mult decat plicticoasa.

Se poate intampla, e adevarat, EXTREM de rar, in cazul unei interpretari cu totul si cu totul neacceptabile ca pe rand, cei mai severi dintre melomanii “de profesie” sa se ridice in picioare si sa iasa pe rand din sala: in semn de protest.

Instrumentistii au cel mai bun feed-back in publicul exigent si tipicar din primele randuri, despre care va spuneam.

Urmeaza partea de mijloc a salii, in care stau in general si melomani si muzicieni amestecati cu un public mai neavizat. Deci o masa eterogena. Multi dintre acestia vin pentru prima data poate intr-o sala de concert si nu sunt familiarizati cu obiceiurile, regulile concertului, nu stiu ca intre partile unei lucrari nu se aplauda, (ci se asteapta sfarsitul, cand dirijorul se intoarce cu fata la public) si uneori uita chiar sa-si inchida telefoanele mobile. Ba am mai vazut si dintre cei care mananca popcorn ca in sala de cinema. Totusi, avand in vedere ca acest public neavizat e in general unul tanar, e absurd sa-l condamni din primul moment. Se va educa pe parcurs.

Cine este insa responsabil cu educarea publicului de concert incepator? Ar putea sa fie scoala, televiziunile, in general mass-media, si, pentru ca ma simt intr-un fel obligata sa punctez cateva din aceste reguli, o voi face in finalul acestui articol dupa ce voi termina de expus repartitia tipurilor de public in sala de concert.

In partea din spate, se stie, stau cei mai tineri dintre spectatori. Biletele mai ieftine, sau faptul ca acolo isi gasesc mai usor locuri si cei care beneficiaza de intrare libera, fac ca aceasta sa fie zona cea mai vioaie, cea mai animata, dar nu neaparat cea mai neavizata. In general aici stau tineri muzicieni, elevi, studenti, de foarte multe ori obisnuiti ai spectacolelor, care vin impreuna cu prietenii lor. Printre cei mai entuziasti, tinerii “din spate” percep concertele ca pe niste lectii, si isi manifesta bucuria si placerea de a asculta o interpretare magnifica a unui muzician pe care il considera un idol, in general cu apaluze mai prelungi la incheierea lucrarilor, sau prin celebrele “Bravo!”, strigat sacadat, “Bra-vooo!” sau “Bis”.

Reguli de conduita

Dar iata si cateva din regulile cele mai importante care ne ajuta sa ne integram repede intr-o sala de concert, printre spectatorii mai vechi, fara sa riscam in a-i deranja sau irita:

1. In sala de concert se intra cu cel putin un sfert de ora inainte de inceperea spectacolului. Acel sfert de ora minim este necesar pentru acomodarea cu locul pe care il ocupam in sala sau cu cei care sunt in jurul nostrum, si pentru consultarea programului de sala. In cazul in care ne aflam intr-o sala de opera, in pauzele dintre acte vom reintra la prima bataie de gong auzita. De asemenea si in sala de concert, in pauza dintre parti.

2. In sala de concert se inchid telefoanele. Nu se accepta varianta “telefon pus pe vibratie”, deoarece in linistea din anumite parti ale lucrarii pe care o audiem, vibratia telefonului vecinului poate fi perceputa neplacut. Se recomanda asadar inchiderea completa.

3. Nu se aplauda intre partile lucrarii. Se asteapta ca dirijorul sa se intoarca spre public.

4. Nu se fosneste, nu se mananca, nu se vorbeste nici macar soptit.

5. Evitati sa mergeti la concerte daca tusiti, daca va curge nasul. E foarte neplacut, atat pentru cei de pe scena, cat si pentru vecinul de scaun si nu numai, sa participe la un spectacol in compania unei persoane care disturba in mod neplacut, si chiar nesanatos, atmosfera. Nu se admite nici sa-ti dregi glasul zgomotos.

6. Cel mai sensibil moment este incheierea concertului. Nu se accepta iesirea din rand sau din sala inainte de terminarea aplauzelor. In caz contrar, se creaza momentele cele mai neplacute si stinghere, atat pentru muzicienii de pe scena care isi primesc ofranda publicului, apaluzele, cat si pentru vecinii din public care vor sa le ofere. Exceptie pot face doar cei care doresc sa ofere flori, dar, si in acest caz, s-ar prefera inmanarea buchetului unei plasatoare de sala care ar urma sa-l ofere interpretului, sau oferirea lui dupa iesirea din sala, la intrarea artistilor.

Continuitate sau vid istoric: tradiție medievală și provocări actuale

iulie 27th, 2008

Formarea poporului român pe teritoriul care corespunde în linii generale frontierelor politice actuale ale României, mai cunoscută istoricilor drept teoria continuităţii este în mod cert tema cea mai vizibilă a istoriei naţionale. Subiectul a depăşit în ultimele secole cadrele unei dezbateri ştiinţifice aplicate şi şi-a asigurat primatul incontestabil la nivelul interesului opiniei publice pentru trecutul mai mult sau mai puţin idealizat.

Dacă pentru largi categorii ale populaţiei, istoria se reduce la memorarea schematică a unui şir de personalităţi şi evenimente, pledoaria în favoarea genezei românilor pe teritoriul fostei Dacii încorporează o dimensiune afectivă. Nu avem de-a face cu o controversă a savanţilor, ci mai curând cu o chestiune de onoare naţională. Problema a fost studiată dintr-o perspectivă plurivalentă, antrenând contribuţii ale ansamblului disciplinelor umaniste.

Autorii de manuale au rezervat spaţii largi pledoariilor în favoarea continuităţii şi împotriva teoriei imigraţioniste. Faptul îşi are explicaţii multiple, iar majoritatea sunt de căutat în vecinătăţile viciate impuse de cadrul politic şi instituţional grupurilor etnice apărute pe solul Europei Centrale şi de Est.

Naţiunea, în accepţiunea modernă a conceptului, s-a cristalizat în paralel şi uneori chiar înaintea statului, iar acesta din urmă a fost rezultatul afirmării politice şi juridice a principiului de naţionalitate. O astfel de focalizare a interesului pentru aspecte ce ţin de începuturi, uneori greu de reconstituit chiar şi pentru cei avizaţi, nu este o trăsătură specifică. Este suficient să amintim interesul de care s-au bucurat în Rusia teme precum relaţia între varegi şi slavi, sau controversele care îi implică pe sârbi, bulgari şi greci în legătură cu Macedonia.

Naţiunile occidentale sunt la fel de angajate în promovarea propriilor antecedente antice şi medievale, înglobând mai ales escalade violente şi litigii patrimoniale. Diversitatea contribuţiilor savante şi militantismul dezbaterilor civice fac din simpla alcătuire de repertorii pe aceste teme un act ştiinţific, domeniu prin excelenţă al istoriografiei şi bibliologiei. Motivul pentru care chestiuni despre care s-a scris atât de mult îşi păstrează actualitatea şi capătă chiar un plus de legitimitate este dat de dinamica dezvoltării societăţilor contemporane.

Sfârşitul secolului XX şi acest prim deceniu al celui de-al treilea mileniu creştin au risipit iluzia celor care invocau sfârşitul istoriei şi au invalidat prezumţia conform căreia naţiunea şi corolarul ei politic sunt stadii de dezvoltare depăşite. Actualele dezbateri asupra construcţiei europene şi eşecurile de până acum ale proiectelor integraţioniste federale aduc în atenţie forme de solidaritate cărora timpul le-a confirmat vitalitatea.

Naţiunea este una din acestea, iar discursul despre naţiune dintr-o epocă sau alta merită să fie reevaluat cu arsenalul pus la dispoziţie de ştiinţa istorică modernă. Din perspectiva cadrului nostru regional, conflictele mai mult sau mai puţin îngheţate din spaţiul postsovietic sau tensiunile din Balcanii de Vest ne dau dimensiunea riscurilor pe care operarea eronată cu simboluri naţionale le presupun pentru existenţele individuale şi colective.

Examinarea trecutului nu ne va conduce şi nici nu ar putea-o face, la găsirea de soluţii pentru chestiunile de pe agenda noastră actuală. Pe de altă parte, o atare tentativă se confruntă cu riscurile eşecurilor protocroniste, în raport cu care reprezentanţi ai scrisului istoric au făcut anumite concesii din convingere sau oportunitate. Sunt riscuri care însoţesc orice investigaţie istorică şi pe care Nicolae Iorga le punea în dezbatere la începutul secolului trecut. O mai bună cunoaştere a unui trecut controversat, cu momente de glorie şi umilinţă, cu indivizi şi comunităţi, cu epoci de tăcere a surselor şi relatări contradictorii, are meritul de a atenua dimensiunea militantă a discursului etnicist, răpindu-i exclusivitatea în abordarea tematicii de factură naţională. În aceste condiţii, merită să reafirmăm validitatea tezei continuităţii, cu riscul renunţării parţiale la originalitatea necesară oricărui act de creaţie.

Premisa esenţială a unui demers ce se doreşte obiectiv şi compatibil cu exigenţele scrisului istoric contemporan este evaluarea datelor de care dispunem din perspectiva realităţii lor medievale. Evul mediu este perceput de public ca un timp al monarhilor şi papilor, al pelerinilor şi războinicilor, al marilor elanuri mistice şi al economiei de subzistenţă.

Fără a discuta veridicitatea acestor stereotipuri, trebuie să acceptăm în egală măsură că evul mediu este momentul în care s-au format naţiunile Europei de azi. Apărute prin sinteza populaţiilor romanizate şi a clanurilor migratoare sedentarizate în proporţii variabile de la un caz la altul, naţiunile au dobândit o relativă unitate lingvistică, şi-au afirmat drepturile de proprietate asupra unui teritoriu definit ulterior ca terra sau patria, au împărtăşit credinţa creştină şi i-au inclus valorile în patrimoniul identitar.

Procesul a putut fi studiat în detaliu pentru cazurile francez sau anglo-saxon, unde munca istoricului este înlesnită de bogăţia surselor scrise şi de relativa continuitate a instituţiilor. În ceea ce priveşte latinitatea răsăriteană, o restituire similară are de înfruntat parcimonia surselor scrise. Mileniul de tăcere demarcat de retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia şi apariţia cronicilor latino-maghiare din secolul al XIII-lea nu oferă decât menţiuni episodice ale locuitorilor de la nord de Dunăre.

Faptul a fost exploatat de adepţii teoriei vidului de populaţie, care pornind de la paradigmele pozitivismului atât de aplicat ideii de document, au dat substanţă acelei terra deserta, pe care cele şapte triburi maghiare au găsit-o la descinderea în Panonia. Istoricii români au lărgit câmpul investigaţiei şi au încercat, cu rezultate notabile, să aducă noi date în sprijinul continuităţii prin cercetări arheologice şi filologice. Primele au demonstrat locuirea în zonele intra şi extracarpatice şi în secolele ulterioare retragerii romane, cu tot caracterul relativ al inventarului pentru apartenenţa etno-lingvistică a locuitorilor sau cu obedienţa lor politică. Asemenea cercetări pot oricând să aducă elemente noi, dar continuarea şi publicarea lor depinde de resursele alocate.

Substanţa controverselor istoriografice româno-maghiare, cu ecouri în mediilegermane şi anglo-saxone de specialitate, este dată de interpretările antitetice în legătură cu veridicitatea cronicilor latino-maghiare, Gesta Hungarorum, scriere a notarului anonim, şi în mai mică măsură Gesta Hunorum et Hungarorum, redactată de Simon de Keza.

Istoriografia maghiară tradiţională a negat valoarea istorică a datelor acestora, accentuând semnificaţia lor literară, în relaţie cu modelele culturale apusene, în curs de acomodare la nivelul elitei sociale şi politice a Ungariei medievale. Consecinţa logică a făcut ca istoricii români să facă din aceste notaţii cronicăreşti cheia de boltă a demonstraţiei locuirii permanente a Transilvaniei şi Banatului şi a existenţei unor entităţi politice edificate de localnici.

Pentru a asigura celor interesaţi posibilitatea de a ajunge prin propriile mijloace la o convingere sau alta, este necesară aprofundarea genului istoriografic căruia îi aparţin aceste lucrări. Gestele medievale se află la limita greu de trasat în evul mediu între istorie, literatură şi discurs etatic. Autorii lor sunt oameni instruiţi, mai ales membri ai clerului, familiarizaţi cu lecturile biblice şi patristice, dar şi cu secvenţe ale scrisului istoric clasic greco-latin, apreciate în cercurile intelectuale şi aulice din Europa vremii. Aceste producţii răspund gustului public pentru aventuri ale eroilor trecutului, dar şi unor comandamente pragmatice.

Gestele sunt redactate de oameni implicaţi în viaţa societăţii, deţinători ai unor funcţii în aparatul de stat sau în cel ecleziastic, aflaţi în anumite relaţii cu protagoniştii scenei politice. De regulă, ele sunt dedicate explicit comanditarului şi au menirea de a-i legitima acţiunile prin apelul la trecut. O altă dimensiune pe care gestele o încorporează este cea patriotică, oricât de anacronic ar părea acest termen pentru secolul al XIII-lea. Povestea pe care o spun autorii nu este doar a unei personalităţi excepţionale, rege sau alt conducător militar, ci şi a celor care îl urmează în expediţii războinice sau în fondarea patriei. Majoritatea lucrărilor de acest gen se deschid cu digresiuni în timpurile biblice sau antice, unde sunt căutate originile protagoniştilor.

Istoricul familiarizat cu exigenţele investigaţiei moderne poate fi tentat să acorde puţin credit unor astfel de surse, pline de exagerări de tot felul şi amalgamând oameni şi evenimente din epoci diferite. Scrierea Notarului Anonim îşi justifică încadrarea în genul ei. Autorul găseşte echivalenţe între sciţi şi huni, conferă un caracter miraculos naşterii lui Arpad, primul conducător al ungurilor sosiţi în patria moştenită de la hunii lui Attila, mistifică evenimente în legătură cu care dispunem de relatări din surse diferite. Totuşi, analele, cronicile şi gestele sunt singurele izvoare de care dispunem pentru a reconstitui realităţii medievale în toată complexitatea ei. Evul de mijloc ne-a parvenit graţie memoriei oamenilor săi, iar restituirea ei critică ne poate asigura o lectură pertinentă a evenimentelor, prin decelarea faptelor reale de ficţiune.

Autorii de geste, inclusiv Notarul Anonim, nu inventează trecutul, ci îl interpretează în maniera unor consilieri de imagine, dacă ne este permisă această insolită echivalenţă. Ei nu inventează ceva fără a fi necesar cauzei pentru care pledează sau ideii pe care au intenţia să o ilustreze. Istoricul obiectiv nu poate respinge integral conţinutul gestelor medievale şi nici nu-l poate asuma global, iar filtrarea informaţiilor reprezintă o probă de foc pentru capacitatea sa speculativă şi de interpretare. Paradigmatică în acest sens este calea urmată de istoriografia franceză în relaţie cu primele cronici merovingiene. Dacă istoricii din secolul al XVI-lea au pus la îndoială mitul originii troiene a francezilor, extrem de popular şi la alte naţiuni europene, nimeni nu a refuzat să ia în calcul ansamblul cronicilor care se deschideau invariabil cu evocarea peregrinărilor lui Francion.

Originea troiană avea justificări concrete în regatele france, în sensul legitimării autorităţii francilor în relaţie cu populaţia latinofonă, prin invocarea unei origini comparabile prin vechime şi distincţie. Şi gesta Notarului Anonim conţine un mit troian sui-generis, relaţia de descendenţă maghiari-huni, care dealtfel a făcut o remarcabilă carieră în cronistica apuseană, putând fi regăsită şi în scrierile secolului al XVIII-lea. Frontierele stăpânirii întemeiate de Arpad sunt mult extinse în raport cu teritoriul ocupat probabil în secolul al X-lea şi corespunde mai curând extensiunii pe care regatul Sfântului Ştefan a cunoscut-o în secolul al XIII-lea.

Printre naţiunile învinse de căpitanii lui Arpad sunt incluse toate forţele militare ale vremii, inclusiv deţinătorii demnităţii imperiale, grecii şi germanii. Motivele unei astfel de redări a evenimentelor sunt evidente şi enunţate de autor în deschiderea lucrării, păstrarea memoriei faptelor şi gloriei ungurilor. În ceea ce-i priveşte pe români, faimoşii Blachi ac pastores Romanorum, datele nu sunt câtuşi de puţin măgulitoare. Aceştia din urmă sunt socotiţi cei mai săraci oameni de pe pământ, conducătorul lor Gelou este slab şi nestatornic, iar ţara sa este mereu atacată de pecenegi. Voievodul Menumorut, cu reşedinţa în Crişana, este un vasal al împăratului de la Constantinopol.

Până acum, nimeni nu a putut găsi motive logice pentru ca un autor atât de devotat gloriei ungurilor să invoce izbânzi asupra unui inamic atât de slab, devreme ce transformase chiar dezastrul suferit la Lechfeld într-o victorie maghiară. Pe de altă parte, autorul se dovedeşte atent la realitatea epocii sale. Discursul său are şi conotaţii interne, de legitimare a nobilimii maghiare, în calitate de cofondatoare a patriei.

Jurământul depus în faţa lui Arpad şi mai ales angajamentele sale sunt preliminarii ale unei evoluţii specifice a relaţiei dintre putere şi ţară în Ungaria medievală. Bula de Aur şi hotărârile dietelor din secolul al XV-lea sunt următorii paşi pe calea transpunerii preponderenţei nobiliare în relaţia cu monarhia. Cu privire la structurile politice din spaţiul intracarpatic şi din Banat, gesta se referă la un aparat militar angajat în lupte cu căpitanii lui Arpad şi la aşezări fortificate, în legătură cu care dispunem şi de unele confirmări arheologice.

Nu doar lipsa unei raţiuni pentru inventarea prezenţei unor locuitori cu forme de organizare proprii pledează în favoarea continuităţii. Însăşi înaintarea progresivă a formelor de organizare comitatense spre răsărit şi multitudinea de jurisdicţii care au luat fiinţă pe teritoriul viitorului voievodat al Transilvaniei nu se justifică în absenţa unor entităţi capabile de o oarecare opoziţie.

Intervalul de trei secole de la sosirea în Panonia la atingerea Carpaţilor nu s-ar justifica în cazul unei terra deserta. În plus, pe măsura regularizării funcţionării Cancelariei regale ungare, avem mărturii referitoare la existenţa unei nobilimi româneşti, încadrată sub o formă sau alta în ansamblul instituţional al regatului. Românii sunt menţionaţi în rândurile participanţilor la adunările de stări de la sfârşitul secolului al XIII-lea. În cazul lor, nu avem un privilegiu comparabil cu cel emis în favoarea saşilor, care să-i desemneze ca oaspeţi.

Evenimentele din primei jumătăţi a secolului al XIII-lea au produs evident şi transferuri demografice. Răscoala românilor şi bulgarilor conduşi de Petru şi Asan, cruciada a IV-a şi invazia mongolă au afectat semnificativ pământul şi oamenii, însăşi Ungaria fiind socotită în pericol de a fi pierdută pentru creştinătate. Regalitatea a făcut apel la oaspeţi din toate părţile, după cum menţionează documente din epocă, pentru apărarea ţării şi repopularea ei.

În Ungaria s-au aşezat grupuri de cumani şi iranieni, care îi vor îngrozi pe duşmanii cehi şi austrieci ai Arpadienilor. Niciunul din aceste grupuri nu a rezistat asimilării şi nu a creat o nobilime proprie, aşa cum s-a întâmplat cu românii. În 1366, credinţa ortodoxă a acestora genera primele reacţii de excluziune vizând elita românească, iniţiate de Ludovic I d’Anjou, iar vicarul Bosniei, Bartolomeo de Alverna, făcea o asociere netă între credinţă, etnie şi loialitate politică.

Înaintarea otomană a prilejuit afirmarea nobilimii româneşti din Haţeg pe câmpul de luptă. Ascensiunea lui Ioan (Iancu) de Hunedoara a însemnat afirmarea politică şi socială a familiarilor săi, iar la 1458, fiul celui care a întârziat înaintarea otomană cu trei sferturi de secol avea să fie ales rege al Ungariei. O asemenea carieră este de neconceput pentru o comunitate emigrată în Transilvania undeva în secolul al XIII-lea, despre care nu avem dealtfel vreo menţiune explicită.

Prezenţa românilor în Transilvania şi în plan general continuitatea locuirii la nord de Dunăre a început să fie pusă în discuţie în momentul când aceştia din urmă deveneau activi în competiţia pentru putere şi ar fi putut pune în cauză eşafodajul politic fondat pe relaţia etno-privilegială specifică alianţei celor trei naţiuni.

Istoriografia a înregistrat episoadele competiţiei pentru putere, dusă din păcate nu doar cu arma cuvântului. Relevant pentru această dezbatere este în ultimă instanţă faptul că motivaţiile pragmatice ale disputei au fost epuizate, date fiind normele de drept internaţional care guvernează lumea în care trăim. Rămâne motivaţia ştiinţifică, necesitatea de a răspunde cât mai obiectiv interogaţiei asupra trecutului şi de a încerca să scriem istoria aşa cum a fost!

HIV/SIDA şi sănătatea reproductivă

iulie 27th, 2008

La mai bine de 20 de ani de la depistarea epidemiei, femeile reprezintă aproape jumătate din cele 40 de milioane de persoane infectate cu HIV. În regiunea africană din sub-Sahara, 57 la sută dintre adulţii cu HIV sunt femei, iar femeile tinere cu vârsta cuprinsă între 15-24 de ani sunt de trei ori mai mult supuse riscului de a fi infectate în comparaţie cu bărbaţii tineri. În pofida acestei tendinţe alarmante, femeile deţin mai puţine cunoştinţe decât bărbaţii despre căile de transmitere a HIV/SIDA şi modul de prevenire a acestei infecţii. În plus, puţinele cunoştinţe de care dispun, de cele mai multe ori nu le sunt de folos din cauza violenţei şi discriminării de gen cu care se confruntă.

Din punct de vedere biologic şi sociologic, femeile sunt mai vulnerabile la infectarea cu virusul HIV decât bărbaţii.

De ce (şi) din punct de vedere sociologic? Nivelul relativ scăzut al puterii pe care o deţin în societate şi incapacitatea femeilor de a controla relaţiile sexuale cu bărbaţii, le fac mai vulnerabile.

Vulnerabilitatea femeilor faţă de virusul HIV/SIDA în comparaţie cu cea a bărbaţilor a sporit în decursul pandemiei, deoarece calea sexuală a devenit principalul mod de transmitere a virusului. Pe lângă vulnerabilitatea sporită faţă de infecţie, femeile sunt şi mult mai „afectate” de HIV/SIDA: femeilor le revine sarcina de a avea grijă de rudele bolnave, de persoanele bolnave din comunitate şi chiar din instituţiile medicale.

În prezent, mai mult de trei sferturi din numărul infecţiilor HIV sunt transmise pe cale sexuală, iar multe din abordările utilizate pentru prevenirea, tratarea şi îngrijirea în caz de infectare HIV se suprapun cu cele utilizate pentru sănătatea reproductivă (SR). Din perspectiva bugetului, interferarea serviciilor HIV cu serviciile SR poate menţine costurile la un nivel scăzut şi se pot presta servicii mai eficiente atât din perspectiva prestatorului de servicii, cât şi a utilizatorului. Pentru prestatorul de servicii – aceleaşi încăperi, echipament şi personal – poate fi utilizat pentru a oferi o gamă mai largă de servicii, decât să prevadă şi să administreze resurse financiare în două direcţii separate. Pentru mulţi utilizatori care ar putea avea nevoie de ambele servicii, nu ar mai exista necesitatea de a se adresa la diverse servicii, cel mai probabil în zile diferite, mai ales că aceste servicii interferează în mare parte.

Fiind trataţi de personal calificat atât în domeniul sănătăţii reproductive cât şi HIV, utilizatorilor le sunt oferite şanse sporite de a fi diagnosticaţi corect la o etapă timpurie şi de a primi tratament pentru întregul spectru de eventuale probleme.

Este indubitabil că problema HIV/SIDA este una primordială în agenda de activitate a sănătăţii reproductive; totuşi, integrarea acestor două domenii, deseori nu are sorţi de izbândă. De cele mai multe ori, serviciile HIV sunt prestate separat de serviciile de sănătate reproductivă. În unele cazuri, acest fapt este motivat prin faptul că HIV este o problemă „nouă” şi prioritară care necesită un serviciu „pe verticală”, controlat la nivel naţional, în timp ce serviciile de sănătate reproductivă sunt prestate ca parte integrantă a serviciilor generale de asistenţă primară, sau ca un program „pe verticală”, separat.

O posibilă soluţie?
Ar fi, poate, solicitarea ca programele separate să fie încurajate de donatorii/finanţatorii care doresc să ştie că resursele „lor” sunt direcţionate spre o problemă specifică (HIV/SIDA sau planificarea familiei etc) şi să insiste din acest punct de vedere.

Dar există şi alte bariere, pe lângă motivele menţionate mai sus: se sugerează, de exemplu, rezistenţa din partea prestatorilor de servicii în domeniul sănătăţii reproductive de a presta şi servicii HIV/SIDA din cauza stigmei existente, precum şi lipsa conlucrării specialiştilor HIV/SIDA cu specialiştii în domeniul planificării familiei

Apoi, dacă HIV/SIDA s-ar trata mai cu seamă prin intermediul programelor de sănătate reproductivă, atunci ar apărea şi unele lacune care ar necesita o abordare adecvată. De exemplu, în multe ţări serviciile de „planificare a familiei” se orientează doar spre femeile căsătorite şi nu ţin cont de bărbaţi, femeile tinere şi femeile necăsătorite de toate vârstele. Deseori aceste programe exclud persoane care sunt ţinta principală în cazurile de prevenire a HIV, cum ar fi bărbaţii heterosexuali, bărbaţii homosexuali şi femeile necăsătorite, sexual active. Aceste lacune ne indică, de asemenea, necesitatea de a integra serviciile SR şi HIV/SIDA, iar serviciile SR ar trebui să-şi extindă conceptul vizând persoanele-ţintă.

O publicaţie din anul 2004 a UNFPA, UNAIDS, IPPF şi Institutului Alan Guttmacher a recunoscut că, colaborarea dintre Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi UNAIDS pe marginea problemei HIV/SIDA şi sănătatea reproductivă şi sexuală a fost limitată. Subiectul campaniei UNAIDS pentru anul 2004 a fost „Femeile şi HIV”, însă această campanie nu a luat în consideraţie sănătatea şi drepturile reproductive decât prin prisma violenţei pe bază de gen (un alt subiect care poate fi dezbatut pe larg, mai ales în societatea noastră). Fondul Global de luptă contra SIDA, tuberculozei şi malariei (GFATM) de asemenea nu acoperă problemele aferente sănătăţii reproductive; acesta ignoră chiar şi anemia asociată cu HIV, cazurile tuberculoză şi malarie la femeile însărcinate seropozitive.

În acelaşi timp, serviciile vizând sănătatea reproductivă, de cele mai multe ori nu includ servicii HIV/SIDA nici chiar pentru femeile căsătorite care sunt clienţii lor tradiţionali. Astfel, un studiu din 2003 realizat de Proiectul POLICY în 73 de ţări a constatat că, în total, numai uneia din zece femei i se oferă consiliere şi testare în caz de afectare cu HIV precum şi tratament anti-retroviral pentru prevenirea transmiterii virusului de la mamă la făt sau sfaturi cu privire la opţiunile de alăptare la sân. Multe servicii de planificare a familiei nici nu încurajează femeile să utilizeze prezervativele pentru a preveni HIV/SIDA, dacă ele aleg orice altă metodă de prevenire a sarcinii. În cazurile de includere a serviciilor aferente HIV, acestea se referă la cele mai simple şi mai puţin sensibile, cum ar fi managementul clinic al ITS.

Unii promotori ai sănătăţii reproductive sunt oarecum precauţi atunci când este vorba despre orientarea spre HIV/SIDA, deoarece ei consideră că prea multă atenţie şi resurse se acordă problemei HIV/SIDA ignorând serviciile „standard”. Această atitudine a fost încurajată şi de faptul că un număr mare de finanţări SIDA au fost realizate „pe verticală”, ca programe separate şi nu ca ceva integrat în cheltuielile de bază. Abordarea pe verticală nu promovează inter-legăturile.

Lista de verificare pentru integrarea SSR şi a programelor HIV/SIDA

O publicaţie în domeniul Sănătăţii Reproductive (Berer, 2003) prezintă o listă detaliată a problemelor aferente drepturilor şi sănătăţii sexuale şi reproductive (SSR) care trebuie să fie luate în considerare în procesul prevenirii şi tratării HIV/SIDA. Unele din problemele enumerate sunt:

• acces la servicii de consiliere şi testare HIV în instituţiile ce prestează servicii SR, precum şi referirea la serviciile SR în procesul consilierii, testării şi tratării HIV;
• încurajarea utilizării prezervativelor ca formă prioritară de contracepţie şi descurajarea utilizării dispozitivelor intrauterine în caz de risc de infectare cu HIV;
• servicii de planificare a familiei şi întrerupere a sarcinii care să ţină cont şi de necesităţile femeilor seropozitive;
• atenţie la necesităţile femeilor seropozitive în perioada de îngrijire antenatală, la naştere şi postnatală;
• examinarea şi tratamentul cancerului cervical al femeilor seropozitive, căci ele fac parte din grup de risc de la o vârstă mai precoce în comparaţie cu femeile neinfectate;
• servicii pentru supravieţuitorii violurilor şi abuzurilor sexuale care includ eliberarea de anti-retrovirale, examinarea şi tratarea ITS, contracepţie, întrerupere a sarcinii în caz de urgenţă.

Surse:
Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Integrarea dimensiunii de gen în programele HIV/SIDA: Studiu de revizuire. Geneva: OMS, 2002. Referinţe: Berer M. 2003. HIV/SIDA şi sănătatea reproductivă: sunt strâns corelate. Probleme ale Sănătăţii Reproductive 11 [22]:6-11.

[http:www1.elsevier.com/homepage/sab/womenshealth/doc/journals/pdf/RHM11%2022%20ed.pdf]

Stopaţi SIDA Acum, WPF şi SHare-Net. 2004. Integrarea HIV/SIDA şi Sănătatea Sexuală şi Reproductivă în politici, programe şi servicii.

UNAIDS, IPPF, Institutul Alan Guttemacher, UNFPA. Probleme pe scurt: rolul prestatorilor de servicii ce ţin de sănătatea reproductivă în prevenirea HIV (2004). Portalul web al UNIEFM/UNAIDS cu privire la gen şi HIV/SIDA. http://www.genderandaids.org.

OMS, UNFPA, UNAIDS şi Federaţia Internaţională pentru planificarea familială. Legături între sănătatea reproductivă şi sexuală şi HIV/SIDA (2005). htpp://www.who.int/reproductive-health/stis/linking.html

Prin Bucuresti. Ieri si azi.

iulie 27th, 2008
Bucureștiul se luptă să-și păstreze memoriaBucureștiul se luptă să-și păstreze memoria

Bucurestiul s-a nascut. Cand? Nu stie nimeni. Nici macar cei ce dau ca act de nastere data de 20 septembrie 1459. Nu glumesc. Am vazut pe o harta de la 1897 „Curtea veche”. Era postata in locul „curtii arse”, langa manastirea Mihai voda. Azi ar putea crede oricine ca Manastirea era printre blocuri! Asta pentru ca Biserica a fost „translata”. A fost singura cale de a o apara de „furia demolarilor”.

Bucurestiul apare ca nume in actul lui Tepes. Abia peste 6 ani, fratele si rivalul sau, Radu cel Frumos decide ca aici sa fie o resedinta domneasca. Asta este o opinie. Nu a mea. A celor care au postat pe net istoria Bucurestiului. O istorie care ar incepe cu Cetatea Dambovitei. O cetate ridicata de Mircea cel Batran pentru a crea un avanpost aproape de Dunare…

A mai aparut o parere. Niste sapaturi facute in zona Sf. Gheorghe Nou, au dat peste un vechi cimitir. Si un zid. Sau cam asa ceva. Se presupune ca din vremea lui Radu cel Frumos. Pare plauzibil. Ar fi o alta „Curte veche”. Radu cel Frumos era aliat cu turcii. Dusman cu Moldova lui Stefan. Cel care a cucerit Bucurestiul in 1473 si „a veselit trei zile”. Motivul ar fi Bucurestioara. Un rau secat in 1870. Sau mai tarziu. Dupa unii, la 1820. Discutam cu un amic, si el isi amintea de o rigola pe strada Arghezi, prin anii ’60.

S-au facut sapaturi prin tot orasul de azi. S-au gasit vestigii din cele mai vechi timpuri. Asta nu inseamna ca Bucurestiul e mai vechi. Au fost asezari. Pana la 1625 in zona s-au „inventariat” 41 de localitati.

Apropo de sapaturi: s-a sapat din 1953 pana in 1970 pana s-a gasit „Curtea veche”. Reconstruita de Matei Basarab dupa 1670, este parasita de Ipsilanti in 1776.
Pierduta si regasita. Ca o telenovela.

Greu de scris o istorie reala a orasului! S-a facut o harta a orasului la 1850. Din date adunate. Autorii recunosc, este greu sa faci o harta veche 100% reala.
Bucurestiul seamana cu o pictura murala, peste alta mai veche, peste alta si mai veche…

Dimineti insorite. Pe vremuri plecam cu mama la Chirigiu. Acolo era centrul TBC. Mama lucrase la fabrica de autobuze. Acolo se intoxicase cu mirosul vopselei. Ieseam la Cismigiu sa luam tramvaiul. Dupa pod (Izvor), se desparteau liniile. Una urca pe Uranus. Mi-amintesc… Tramvaiul gafaia la urcarea dealului. Sus era IEFS-ul. In intersectie, Monumentul pompierilor. Cei ce luptasera sa tina piept turcilor la 1848. Asadar, urcam dealul Spirii.

Cu mama mergeam pe cheiul Dambovitei prin fata „Tribunalului mare”. In stanga, Hala Unirii. Si piata. Oborul l-am descoperit mult mai tarziu. Cumparaturile le faceam de la „Unirii”, „Matache” sau „Elefterie”. Prima si ultima au disparut…si nici „Matache” nu se simte prea bine. De aici tramvaiul „facea dreapta”. In fata Spitalului Brancovenesc. Tin minte o sala mare cu o fantana in mijloc. Totul verde. Inclusiv fantana! Verdele dadea ideea de spital. Verdele acela de ulei… Vopsea care se putea sterge de praf cu carpa.

De la Brancovenesc tramvaiul trecea pe langa dealul Mitropoliei. Eram copil. Vedeam o cetate mare in varful dealului. Erau zidurile locuintei patriarhale.
11 uinie. In colt, o biserica impunatoare. Tramvaiul continua traseul inainte.

Peste ani, veneam, pe acelasi traseu, facand stanga la bifurcatie, pentru a ajunge la Parcul Libertatii (actual Carol). Parcul s-a numit Carol in 1906 cand a fost amenajat. In mijloc, „Palatul Artelor”. Demolat. Pentru a construi „Mausoleul”. Acum ii spune Carol I. In 1906 nu se nascuse nepotul, Carol al II-lea. Au fost zile framantate. Bucurestiul fierbea. Carol voia mult fast pentru a serba 40 de ani de domnie. Micul Paris a suferit noi transformari.

Sa revenim la traseu. Multa vreme am fost convins ca Rahova incepe la Chirigiu. De ce? Nu stiu. Poate pentru ca tramvaiul urca pe Cosbuc. Ma nascusem la Maternitatea Brancovenesc, chiar la inceputul „Caii Rahovei”! Alaturi, un „Radio-Progres”. Acolo am lucrat intr-o vacanta pentru a-mi lua casetofon. De aici, printr-un parculet, dadeai in spatele Tribunalului. In subsol lucra mama. Dactilografa. Asadar, a fost colaboratoare a odioasei procuraturi!

De la Chirigiu ajungeam repede la Centrul TBC. Nu imi mai amintesc decat o cladire mica, cu o scara…
Bucurestiu vechi rasare misterios. Ca un fel de iceberg ce isi arata varfurile. Strapungand veacurile, cate un colt ne aminteste ce a fost…

Privesc fotografi vechi. Unele cladiri mi le amintesc, altele nu.

Piata Elefterie. Nu stiu daca asa se numea. Primarii pun placute cu nume pe care nimeni nu le citeste. Numele pietei vine de la biserica de alaturi. Aici, in vremea dictaturii comuniste, oamenii se adunau la „Inviere”. O mare de oameni. Militia, coplesita, ii pazea. Mi-amintesc un banc.

Un om mergea pe strada. Se intalneste cu secretarul de partid. Acesta, insotit: „Hristos a’ nviat!”. Secretarul de partid, in dilema. Raspunsul vine:”Am fost informat” !!!
Pana la 1900, cand Dambovita a fost amenajata, de aici incepea un ostrov. Biserica era cea veche, construita in timpul lui Mihai Racovita Voievod, din dania lui jupan Constantin si Macsin cupetul la 1743-1744, azi postata in mijlocul soselei. Cartierul pastreaza izul anilor de demult. Case cu curti mari. Sateni ai Bucurestiului. Daca doriti sa mai vedeti o insula uitata de timp, mergeti in spatele „Delfinului”, in Pantelimon. Cred ca zona se numeste „Ostrov”.

Taluzarea Dambovitei de la inceputul secolului XX a facut parte dintr-un program mai amplu. Atunci s-a dat in functiune si Grozavestiul, prima fabrica electrica din Bucuresti, trecand de la iluminatul cu petrol lampant la cel electric. Au aparut si tramvaie electrice. Nu radeti! Primele tramvaie din Bucuresti au fost cu cai. Prin taluzare s-a pierdut o veche meserie. Au disparut „sacagiii”. Cei ce treceau pe la portile oamenilor sa aduca apa cu sacaua.

Pe la 1880 a inceput canalizarea orasului. Cand s-a translat Biserica Sf Ioan, pentru a o ferii de furia demolarilor din anii ’80, inginerii au fost pusi intr-o situatie delicata. Au gasit vechile instalatii, vechi de un secol. Asadar, taluzarea a ajutat si la inlaturarea concurentei!

Diverse surse, diverse povesti… Daca urci pe Bratianu, in spatele Cocorului, gasesti „Vulturul de mare” (acolo e o banca azi). Mai in spate, ascunsa de cladire, Biserica Sf. Gheorghe Vechi. Gurile rele spun ca Brancoveanu, din invidie, a vrut sa faca o biserica mai frumoasa si mai aratoasa. Alte surse incearca sa convinga ca a incercat sa refaca vechea biserica. Si, fiindca tot suntem la barfe, cica drumul spre palatul Mogosoaia, teren cumparat de Domnitor de la vaduva Mogos, l-ar fi facut special pentru a taia in doua Hanul ridicat de Serban Cantacuzino!

Si apropo de Cantacuzini: ansamblul Coltea este unul dintre putinele ctitorii care nu poarta numele celui care le-a ridicat, ci a celui de la care a fost cumparat terenul, Coltea Doicescu. Biserica, han, turn si spital. Spital in secolul XVIII! Turnul Coltei a fost demolat in 1888 (dupa doi ani, avand nevoie de o cladire inalta de unde sa se observa incendiile, s-a construit Foisorul de Foc), dar pe vremea „mitraliatului” era desenat pe asfalt, din piatra cubica, un contur. Azi, in democratie, a disparut. Pentru fluidizarea circulatiei? Si inca un amanunt: nu Coltea, ci fratele sau ridicase aici o biserica de lemn.

Ce repede se estompeaza amintirile! Am vazut de curand niste poze interbelice cu zona Teatrului National. Acolo era un circ. Zona s-a modificat prin ’70. A fost neschimbata la moartea lui Dej. Am fost acolo cu parintii. Stiu ca am plans. De ce? Nu-mi amintesc. Nu-mi mai amintesc nici zona. Si totusi, imi amintesc doar o secventa de dupa. Se facuse Pasajul. Oamenii erau speriati de scarile rulante. Voiau sa treaca pe la suprafata, asa cum o faceau de o viata. N-aveau curajul. Un domn cu servieta a pornit primul. Dupa el, turma! Atunci TNB avea forma de palarie mexicana. Modificarea formei a avut loc dupa incendiul din 1978. Si totusi, nici o poza din acele timpuri. Va asigur ca au existat!

In spatele „Interului” este str. Batistei. Strada veche de macelari. Se pare ca ei au inaltat Biserica Batistei. Istoricii pun numele strazii pe seama macelarilor. Cica ar veni de la batatorirea pamantului de copitele vitelor aduse la taiere. Acolo a fost si o balta. Otetari. Dupa numele unor pasari ce stateau in papurisul baltii. Acolo e si Biserica Otetari. Un cunoscut, pentru ca la revolutie in zona era si F.R. de Sah, a propus schimbarea numelui strazii in V Ciocaltea. Nu-l acuz. Nu avea de unde sa stie de unde venea numele strazii. Primaria, mai informata, a dat numele unei strazi Parintele Lucaci! Asta e in alta parte. Pe langa Romulus si Remus. La biserica Lucaci a cantat Anton Pann. Acolo este si mormantul sau. Dar, Romulus si Remus, ne duc cu gandul la Lupoaica. Stop! Asta e alta poveste.

Mai sus, pe Bratianu, Sala Dalles. O poveste lunga, cu o familie de greci stabiliti de generatii in Valahia si o donatie catre Academie (prin testament) de catre ultimul exponent, Elena. A dorit ca aici sa fie un lacas de cultura (Fundatia Ioan Dalles) in memoria ultimului sau fiu. In 1958 comunistii au plasat in fata un bloc. Cel cunoscut azi ca Dalles. Oare or mai exista vechile cladiri? Trebuie sa ajung neaparat pe acolo!

Cand eram copil, mama ma ducea sa ma joc in Cismigiu. Mama spunea ca in perioada interbelica plateai pentru a sta pe banca. Venea un om, iti lua banii, si iti elibera un bilet. Nu stiu… M-am nascut in „anii puterii populare”. Cismigiul era pentru mine locul unde ma jucam cu nisip, in fata chioscului fanfarei, langa Buturuga (de aici luam braga), locul cu leagane de la „pelicani”. Lacul acela mic, in vale de palatul Cretulescu. Acum acolo e cladirea UNESCO. Mai tarziu am descoperit „careul”, un loc ciudat unde se adunau sahisti si chibiti de fotbal. Liniste si galagie! Citeam, in vremea gimnaziului, „Cismigiu & comp.” a lui Bajenaru. Ar parea ca timpul s-a oprit in loc. O singura schimbare. Gardul care separa Lazarul de parc. In rest, totul e la locul lui. Cetatea, Muntele cu cascada de langa Buturuga (din pacate, asta a disparut), Monte Carlo, debarcaderul…

Mai aveam un loc de joaca: aleile din fata Operei, unde, la un moment dat, a aparut statuia lui Enescu. Stand. Multa vreme s-a discutat pe tema asta. Enescu, stand? el care a muncit toata viata? Acolo erau, mai sunt si azi, niste vase mari de pamant. Alaturi, TCB. S-a mutat pe langa lacul Floreasca. Apoi, Parcul Venus. Aici a fost arena unui mare club de fotbal din perioada interbelica. Abia cand am aflat am inteles ca Zonele alea ciudate de pe iarba erau fostele rigole. In parc era un dud mare. In el ne adunam, copii din cartier, in fiecare iunie. De ce oare?

Vis a vis de blocul meu era Stiinta, baza sportiva a Universitatii. S-a schimbat si ea. Jos, in „groapa” s-a jucat primul meci international de volei al Romaniei. In 1954. Balcaniada. Meci cu Albania. Cel mai bun din 5. I-am batut. Cu 5-0 !!!

Sus erau terenuri de baschet. Cu zgura. Le uda un paznic. Nu mai stiu cum il chema. Daca voiam sa intram, ne alerga. Cu furtunul. Dupa ce s-a pensionat, a venit Nea Manea. Terenurile se betonasera. Acolo jucam fotbal pana seara. Nea Manea, cand i se facea „sete”, ne ameninta ca ne da afara. Strangeam repede bani, trimeteam pe unul din noi dupa o sticla si conflictul se incheia. Cand gaseam cate un Spray aruncat, ne duceam la „foc”. Prin sparele Facultatii de Drept, construita in 1935 dupa planurile lui Petre Antonescu (la un moment dat, vazand pe o gramada de cladiri placuta cu „arh. P. Antonescu”, am fost tentat sa cred ca Bucurestiul a fost ridicat de acesta!), era un parculet prin care, tiptil, ajungeam la crematoriul de gunoi al cladirii. Operatia o faceam dimineata, sa prindem focul inca nestins. Aruncam sprayurile si ne ascundeam. Pooooc!!! Si plecam fericiti!

Sora mea a facut liceul la „Zoia Cosmodemianscaia”, numele comunist al Scolii Centrale. Scoala pastra (pastreaza si azi) incrustate pe zid nume de Doamne (Carmen Sylva, Domnita Balasa…). Scoala Centrala a fost scoala de fete. Functioneaza in lacasul actual de la 1890, in cladirea proiectata de Ion Mincu. Se invecineaza cu Parcul Icoanei, parc pe care Primaria il considera locul de unde izvora Bucurestioara. Nu stiu de unde au datele. Eu stiam ca izvora din Parcul Ioanid. Parcul a fost mai mare. Cuprindea ambele parcuri. A fost taiat in doua. Piata Cantacuzino. Are si un monument. Se spune ca Icoanei era Gradina publica. Ioanid apartinea librarului. Ultimul descendent, George (o fi fost fiu, nepot?) avea o afacera cu arbusti. Zona, pana pe la mahalaua Otetari, era un ciot din vechiul Codru al Vlasiei. Merita sa faceti un drum prin zona. Case vechi cu stiluri diferite, dar placand ochiului.

Pentru ca am vorbit de ion Mincu, parintele arhitecturii romanesti, sa ne intoarcem in spatiu si timp. Biserica Stavropoleos, ridicata de Ioanichie Stratonikeas la 1724. De-a lungul anilor, biserica a suferit din cauza cutremurelor. Manastirea si hanul au fost demolate iar biserica a fost refacuta dupa planurile arhitectului Ion Mincu. Acareturile, in stil bizantin, sunt opera sa. Daca ajungi in zona, e greu sa te hotarasit ce sa vezi mai intai. Caru’ cu Bere, Banca, Palatul Postelor, Palatul CEC…
Lipscaniul a fost si a ramas unul din punctele de atractie. Numele vine de la stalcierea Leipzig-ului in vorbirea populara. Unii spun ca ar veni din slavona, dar nu ii cred. Prea academic pentru a fi adevarat! Citeam niste opinii ale pustilor care scriu in „Pupaza din Tei”. „Care e ma, Strada Lipscani, aia care are numai cladiri urate si care stau sa se prabuseasca?!“. Istoria celei mai vechi strazi din Bucuresti nu mai intereseaza pe tineri. Oare nu este gresita programa de invatamant? Cateodata ma enerveaza faptul ca stim denumirea latina de „arbores fiorosus”, dar nimeni nu ne invata in scoala cum arata un corcodus sau un cintezoi!

Era si un banc: „S-au facut reforme ale invatamantului. Cuza a separat invatamantul de biserica, comunisti l-au separat de cultura, iar astia, de scoala”. Nu credeti ca elevul ar fi mai interesat de istorie si de geografie daca ar invata despre Bucurestioara, Curtea veche sau de Arcul de Triumf?

Stefan cel Mare s-a batut cu turcii. Brancoveanu a fost mazilit la Stambul. (Nimeni nu spune ca sotia sa a trimis oameni sa-i recupereze trupul din Bosfor pentru a-l inmormanta crestineste la Sf. Gheorghe Nou.) Vladimirescu a fost tradat de Eteristi. Dar Podul Calitei? Dar ostrovul de la Elefterie?

Cand vine primavara, nimeni nu mai are timp sa admire pomii inmuguriti. Nici nu se mai uita spre azurul cerului sa vada daca s-au intors pasarile calatoare. Si, mai ales, trecem pe langa Atheneu si nici macar nu-l observam!
Bucurestiul nu moare. Cu toate eforturile noastre. Doar un val acopera o pictura veche. Si, peste ani…

Sate cu populație ZERO – SOS demografia Republicii Moldova (I)

iulie 27th, 2008
Republica Moldova e o țară care se depopuleazăRepublica Moldova e o țară care se depopulează

Este incredibil: s-a ajuns până la stadiul de număr al populaţiei ZERO. Sate întregi fără nici un locuitor. Mass media internaţională trage un semnal de alarmă în ce priveşte criza demografică alarmantă din R. Moldova. Am realizat un reportaj în acest sens pornind de la datele oficiale care pot fi puse la dispoziţie şi terminând cu situaţii particulare de familii destrămate, bătrâni singuri, stare de lucruri de la faţa locului (sate părăsite, unde singura “alinare” a sătenilor ajunge să fie doar păhărelul).
Sărăcie, singurătate, dezamăgire. Cuvinte de ordine pentru multe sate din Republica Moldova.

Stare generală

La 1 ianuarie 2008, populaţia a trei localităţi din R. Moldova era de 0 (ZERO) locuitori – date oficiale, pe care ni le-a pus la dispoziţie Biroul Naţional de Statistică al RM, în persoana dnei Elena Vătcărău. Localităţile respective sunt: comuna Chetrişul-Nou (aparţine primăriei satului Chetriş, Făleşti); comuna Stalineşti (primaria satului Corestăuţi, Ocniţa) şi comuna Odaia (satul Alcedar, Soldăneşti).

Nu mai puţin îngrijorătoare sunt statisticile conform cărora, localităţile Chirilovca, Popovca, Podul-Lung, Elenovca, Frumuşica-Nouă, Nistreni, Gavrilovca, Darcăuţii-Noi şi Bondăreuca aveau de la 1 până la 13 locuitori fiecare.

Tot la 1 ianuarie 2008, R. Moldova înregistra 3,6 mln de cetăţeni, 1,7 mln. bărbaţi şi 1,9 mln femei, repartizaţi astfel: 1,5 mln. În mediul urban, iar restul în mediul rural.

Criză demografică

Criza demografică în R. Moldova este în continuă ascensiune, o ascensiune care de fapt a început încă din ultimele decenii de existenţă a URSS.

Caracteristici ale crizei demografice din R Moldova:
Reducerea natalităţii, înrăutăţirea sănătăţii şi majorarea mortalităţii, reducerea longevităţii, schimbarea modelului familiei tradiţionale. Nu trebuie omis, desigur, nici exodul forţei de muncă în special a persoanelor de vârstă reproductivă.

Declinul demografic este abordat la nivel de guvern în toate ţările vecine (Ucraina, România, Bulgaria, Rusia). Însă, deocamdată, R. Moldova este singura ţară din regiune care nu are politici şi strategii demografice. Criza demografică actuală provoacă scăderea drastică a numărului populaţiei, dar şi îmbătrânirea acesteia.
Natalitatea va continua să descrească în următorii 15 ani, în parallel, din păcate, cu scăderea în ritm accelerat a numărului de personae apte de muncă. Unele prognoze pe termen lung aproximează că în preajama anului 2050, populaţia RM va scădea cu un milion, iar către 2030 va ajunge la 1,5 milioane.

A fi bătrân în Moldova…

O problemă ridicată de tot mai mulţi reprezentanţi ai societăţii civile. Dacă, în general, (cu precădere în Occident, persoanele ajunse la vârsta de pensionare consideră că abia îşi încep viaţa – se vor odihni, vor călători etc), bătrânii din RM se confruntă cu mari dificultăţi: pensii mici, condiţii de trai mizere, agravarea stării sănătăţii, dispreţ şi umilinţă din partea societăţii şi chiar a propriilor copii.

La începutul anului trecut, numărul persoanelor de peste 60 de ani în RM era de 491 mii persoane (în majoritate femei, locuind la sate). Desigur, se întreprind unele măsuri (servicii sociale, centre de plasament, centre de zi pentru bâtrâni), dar în general locurile sunt limitate.
Mai cresc şi pensiile, dar paradoxal bieţii bătrâni sunt mai săraci, prin raportarea la salariul mediu (în 2001 reprezenta 38% din salariul mediu, iar în prezent se apropie de 30% şi continuă să scadă).

Mulţi bătrâni sunt înşelaţi de escroci şi rămân fără proprietăţi. Unii funcţionari publici au ajuns să profite de vârsta înaintată şi starea dificilă a bătrânior alângându-i în stradă.

Boli și sărăcie

În instituţiile medicale nu au acces toate persoanele în vârstă, afectate de boli grave; alături de modificările psiho-fiziologice specifice, are loc şi o acutizare a bolilor cronice. Ca urmare, gradul cel mai înalt al morbidităţii se înregistrează în rândul populaţiei în vârstă.

Nu putem ignora nici subnutriţia bătrânilor, iars ingurătatea care caractezizează această perioadă a vieţii provoacă stări de depresie şi stress, reducându-se astfel dorinţa de viaţă a acestora.

Deosebit de frecvent sunt înregistrate cazuri când copiii nu-şi ajută părinţii deoarece sunt la rândul lor săraci, sunt plecaţi din ţară sau pur şi simplu nu le mai pasă de aceştia.

Prognoze

Creşterea numărului persoanelor de vârsta a treia va determina necesitatea modificării sistemului de asigurare cu pensii prin creşterea vârstei de pensionare. Dezvoltarea şi diversificarea serviciilor sociale medicale la domiciliu (home care), servicii de reabilitare şi recuperare, servicii de alimentare (cantione sociale etc).
Copii orfani cu părinţi în viaţă?

Biroul Naţional de Statistică al Moldovei afirmă că zece mii de copii din Republica Moldova cresc în internate, izolaţi de rude şi comunitate. Majoritatea, însă au cel puţin un părinte în viaţă.

Moldova se află printre ţările cu cel mai mare număr de copii abandonaţi. Modurile de abandon sunt de la cele mai diferite fiind înregistrate chiar şi cazuri şocante în care micuţii erau aruncaţi în tomberoane, în sacoşe atârnate în copaci, dar au supravieţuit ca prin minune.
Mulţi părinţi pleacă peste hotare şi îşi uită practic odraslele. Sunt lăsate în grija vecinilor sau rudelor etc, însă, nebeneficiind de atenţia necesară abandonează şcoala, familia şi devin “copii ai străzii”.

În ediţia următoare vom reveni cu un reportaj realizat în cateva sate din Moldova care să ilustreze datele statistice oferite mai sus.
Pentru cei interesaţi suntem în măsură saă punem la dispoziţie şi alte date de ordin statistic, privind numărul populaţiei, oferite BNS de către Ministerul Dezvoltării Informaţionale.

La 1 ianuarie 2008, mun. Chişinău înregistra 785 mii de locuitori, dintre care 368 mii de bărbaţi şi 416 mii femei; 105 persoane cu vârsta de 95-99 de ani şi doar 3 persoane care au împlinit vârsta de 100 de ani (doi bărbaţi şi o femeie).

Mun. Bălţi avea 148 de mii de locuitori, dintre care 68 de mii bărbaţi şi 80 mii de femei; 7 persoane de peste 100 de ani (doi bărbaţi şi cinci femei).
În UTA Găgăuzia locuiau 160 mii de persoane, inclusiv două de peste 100 de ani.

Cele mai populate raioane ale RM sunt:
Orhei (126 mii de locuitori)
Cahul (124 mii)
Hânceşti (123 mii)
Ungheni (117 mii)

Cel mai mic număr al populatiei se atestă în raioanele:
Basarabeasca (30 mii)
Dubăsari (35 mii)
Taraclia şi Şoldăneşti (44 de mii fiecare)
Rezina (53 de mii)
Leova (54 de mii).

Corăbiile timpului

iulie 27th, 2008

Am adunat gândurile în căuşul palmei şi am început să le număr. Număratul a început să-şi piardă sensul la primul gând numărat, acesta devenid o clipă de o viaţă. Mi-am dat seama că o clipă poate să dureze cât o viaţă sau o viaţă cât o clipă. Acel gând a început să-mi povestească despre suflet şi viaţă. Corăbiile timpului pline cu destine sunt duse undeva departe în direcţii necunoscute pe marea apă a infinitului total, a universului nostru mental, poate… Unii din omeni de pe corabii devin suflete păsări, care îşi iau zborul şi se întorc o ultimă dată spre astă lume cu părere de rău că nu mai sunt aici. Ochiul lor de sus, invizibil, ne priveşte prin ultima fracţiune de clipă de acolo de sus. Marea stâncă universală a timpului-părinte îşi deschide încet porţile pentru ca veşnicia să-i cuprindă.

Agăţaţi dinspre marginile lumii strigă cei de ieri la cei de astăzi, prin amintiri-vise sau tresăriri în noapte cu senzaţii ciudate şi frig, prin ce simţiţi pe coloană de suflet. Trebuie sa fiţi atenţi, folosindu-vă sufletele şi clipele în armonie şi cu bună credinţă. Ei spun ca sacrificiul inutil nu vă va salva de la ceea ce aveţi bun sau rău în viaţă. Trebuie găsită calea potrivită şi modul de întorcere la nodul cărărilor destinului vostru. Cât mai este timp.

El, sufletul meu, socoate fiece clipă trecută peste el conştient, că devine din ce în ce mai mic şi că se poate pierde undeva în goana clipelor trecute, până va ajunge nimic aici, în această lume, şi poate ceva la fel de mic dincolo sau deloc. Inexorabil nu ţin cont şi nu conştientizez de multe ori că ceea ce este astăzi nu va mai fi poate niciodată. De multe ori simt că lumea este un mare nimic şi un mare total universal, în care noi suntem mici punctuleţe într-o agitaţie de multe ori inutilă sau o potenţială înlănţuire continuă, care trasminte acumulări informatice spre viitor.

De multe ori am impresia că trăiesc într-o lume a piticilor care se împiedică într-un continuum neîntrerupt, printre catalige ce unii le folosesc fără să ne vadă. Şi totuşi echilibrul precar şi starea incertă de echilibru nu determină aproape pe nimeni să se oprească.

Ei înconjoară planeta, apele şi oceanele în fier ce merge pe ape, ce zboară, ce se târâie, dar fier care în final rugineşte şi se degradează. Natura însă, cu ajutorul marelui ei coordonator, rămâne încă maiestoasă în diversitatea splendorilor şlefuite în sute de milioane de ani. Sufletul meu neîmpăcat înghite fum, motoare, zgură, ecrane, vorbe goale, agonie şi strigă revoltat opriţi-vă! Timpul va avea poate odată clipe de răgaz şi va întoarce capul să vadă şi să pedepsească pângărirea noastră. A mai făcut-o de multe ori.

Treptele cerului albastru pătrund în simţirea mea câteodată şi norii îmi pansează răni ale sufletului meu, cu albul lor sidefat sau roşu-sângeriu din apusuri târzii. Vârfuri înzăpezite care nu mai au acoperişuri de gheaţă suspină cu lacrimi topite prin văi. Gheţarii din lacuri de munte tremură greoi alunecând cu zgomot de joasă frecvenţă, speriind căprioare ce atente tresar şi se opresc deodată într-o înmărmurire totală. Totul trosneşte neauzit de om la presiunea colosală. Înainte de asta, un vânt ca de stirigoi uriaş bântuie uşor şi neauzit prin vârfuri de păduri şi stânci golaşe. Apoi încremenire. Pământul se mişcă şi spinarea sa zbârcită tremură zguduind înălţimi şi câmpii. Apele îşi ies din matcă, vărsând surplus de plângeri prin codrii pârjoliţi de arşiţe sau distruşi de noi.

Fiarele pădurii, care mai sunt, urlă cu fior-pustiu şi moarte la lună. Totul este o frământare înnebunitoare în tăceri de întideri mari şi timp la scară planetară. Tot ce zboară se târăşte şi merge prin pământ, se zvârcoleşte, se împotriveşte nimicului de om şi la ceea ce face el. Între toate acestea, eu, nimicul în existenţă, îmi duc cruciada sigur în sigurătăţile mele şi caut punându-mi întrebări absurde până când nu voi mai fi.

Aşa că am cutreierat toate timpurile şi marginile acestora care există, pentru a da de timpul meu şi de marginea mea. Nu le-am găsit pentru că lumea mea nu este făcută din margini. Am luat jumătatea mea crezând că este iubire şi am încercat să fac un întreg cu mine. Încerc şi acum, dar dacă ea este margine şi nu poate fi facută parte din întreag, devin singuraticul şi prizonierul propriului meu timp. Poate că o să reuşesc. Poate că ea vrea asta. Sau poate este şi ea o parte de întreg şi ne vom completa, dar nu suntem suficient de aproape. Se poate să nu fi găsit partea mea de întreg sau poate nu o voi găsi niciodată.

De ce nu se atrag toate sufletele? Sufletul după ce nu mai suntem este oare acel halou al sfinţiilor din incoane de biserici, halouri sfere luminoase? Sau poate este spiritul nopţii care sub formă „fosforescentă” ne vizitează numai pe unii dintre noi care nu sutem orbi pentru acestea? Frica de moarte construieşte în imaginaţia noastră monştrii de multe ori. Abia în situaţii de acest gen, ghiarele acelui eu interior teribil, fie de curaj, fie de frică, te pot duce la graniţe, limite şi senzaţii ale necunoscutului şi necunoşterii. Oare sunt căi de a vedea lumina în viaţă prin toate acestea?

Agăţate undeva acolo, în înălţimi, de coloane suspendate precum în Capela Sixtină sau în mii de lăcaşuri ale supremului divin, imaginile pictate şi făurite de minţile noastre ne spun că sunt fapte ce nu sunt descrise de Codul lui Da Vici. Sunt oameni cu chipuri uitate în trecut cu suflete mici sau mari ce ne trasmit trecutul spre prezent fără ca noi să percepem semnul.

Unele sunt mai mici, unele mai mari. Suflete mici şi suflete mari. Ce bine este să fii suflet mare, cât mai mare! Repede atragi şi repede îţi găseşti perechea. Sau rămâi pustnicul propriei tale singurătăţi. Oare teoria gravitaţiei funcţionează şi pentru sufletul mic, şi pentru cel mare? Sufletul, cu cât devine mai mare, are şanse să devină ceva similar cu o stea de lumină prăbuşită în ea, Black Hole, într-o totalitate uriaşă, dacă are o masă sufletescă suficientă?

Există prăbuşiri prin depăşiri de mase critice care vor determina căderea în nouă sau chiar unsprezece ceruri, acolo unde există marea unificare. Vei deveni poate ceva similar lanţului genetic, adică devii un suflet „culoare”. Devii de o anumită culoare. Cei din lumea fizicii au găsit legătura cauzală între toate acestea, ajungând la baza sufletului materiei, indentificând „culori” şi „arome” care prin combinaţii pot constitui orice formă de suflet a materiei. Aromele şi culorile determină faţete diferite ale aceloraşi fundamentale şi primare esenţe. Coborând acolo, în infinităţile mici, noi, sufletele spirituale, ne regăsim în armonie şi culoare. Sunt încercările noastre către a şti, către a fi permanent. O luptă şi o zbatere teribilă o ducem cu toţii până în ultima clipă.

Ea, clipa, este cea mai importantă fracţiune din eternitatea noastră conştientă, dar este nemăsurabilă în exactitate absolută şi percepută ca întreruperi repetabile periodic într-un continuum perpetum, pe care imaginativ încercăm să-l dividem cât mai mult prin experienţe fizice. Ea, clipa, are rolul faţă de conştiinţe că, fiind cuantificabilă, uneşte şi desparte în bine sau rău trecutul de viitor. Ea te desparte de acestă lume prin ultima clipă rămasă de la marea masă a „Cinei cea de taină” care a împărţit clipele fiecăruia. Prin această ultimă clipă se ajunge acolo pentru trecerea prin acel tunel spre miez de lumină fierbinte.

Conştiinţa mea sau a noastră sapă, caută drumuri, cercetează, se adânceşte şi compară, se suie şi coboară, iubeşte şi urăşte, trece prin frumos şi urât, câştigă experienţă, analizează sau umblă cu mintea la lucruri periculoase şi interzise, care ne pot duce chiar la propria distrugere totală şi reluarea ciclului. Un atribut de necontrolat este imaginaţia cu privire la „scormonitul” lucrurilor nevăzute şi văzute ce fac din conştiinţe şi suflete, până la un anumit punct, farmec şi freamăt spre o perpetuă organizare a materiei spre niveluri mai înalte, ţinta finală fiind desăvârşirea şi transformarea în informaţie totală a viiului sub formă de lumină nemuritoare ce se propagă la infinit prin univers.

Imaginaţia mea călătoreşte spre acel tunel tare fierbinte şi de o densitate aşa de mare…. că sufletul meu, căzut în colaps, poate chiar exploda, cu şanse să fiu aruncat înapoi, în lumea de aici. Voi putea îndura acea prăbuşire năprăsnică şi fierbinţeala acelei lumini?

Corăbiile de timp duc continuu destine, începând cu galaxiile uriaşe de univers, până poate la micul meu suflet sau al tău, spre focul divin şi lumina divină.

Acum, aici, în lumea mea, mă agăţ de propia-mi margine şi trag de ea să mă acopăr. Mă uit prin fanta rămasă liberă şi constat că este o breşă mare, prea mare pentru puterea mea de pătrundere dincolo. Dincolo unde?

Privirea mea umblă oarbă prin lumea întunericului. Oare de ce sunt orb, mă întreb câteodată, dacă nu este lumină? Nu ajunge că există acei orbi unde există lumină? Dar şi mai rău cred că este să nu fii orb, să fie lumină şi să nu vezi. Oare orbire este şi dincolo sau orb care vede în lumină. De ce trebuie să existe atâtea categorii?

Unii însă sunt veniţi în această lume cu o anumită parte sub formă de lumină. Ei nu sunt orbi de nicio categorie. Ei sunt în trasformare şi trec prin lumea noastră trecător în drumul lor spre depărtările cunoşterii lor şi necunoşterii noastre.

Lumina emisă de om în acestă lume depinde de cât este de bun sau rău, el regăsindu-se mai mult sau mai puţin după marea trecere în lumina care călătoreşte prin spaţii spre acel tunel luminos. Pentru unii nu este bine, căci ei nu sunt nici în lumea acesta, nici în cea de dincolo. Ei nu vor mai fi şi nu se vor duce nicăieri. Rămân în întunericul de aici, care se prelugeşte dicolo. Nu este bine că nu eşti nici în lumea aceasta, nici în cea de dincolo. Sufletul poate deveni un corp suflet negru în univers. Un „stirigoi”. O pată negră, fostă real existenţială, nu poate fi ştersă, însă mai poate avea şansa cândva, peste infinităţi de timp, prin iertare, prin întorcerea sensurilor, să renască.

Timpul în eu, tu sau voi, este un continuum nefragmentabil. Este împarţit de noi şi fiecare îl împarte la scara propriei valori şi percepţii. Oboseala sufletului sau bucuria lui dă timpului dimensiuni diferite. Conştiinţele existenţiale îl împart pentru a avea repere. Dacă stăm şi analizăm, cel puţin pe acestă planetă, divizarea timpului ciclic şi pe o perioadă foarte scurtă la scara universului reprezintă o fragmentare din afara noastră încă de la începuturile noastre. Această repetare prin clipa infinit de mică poate fi considerată ca şi inexistentă în realul nostru, al fiecăruia, şi nu perfect egală ca unitate. Dar ea ne este reper de viaţă şi existenţă.

Ghearele timpului, constând din clipe distribuite la masa împărţelii universale, micşorează cu fiecare cilipă împărţeala noastră. Cantitatea clipelor primite depind de noi, în sensul că să nu lăsăm ca acestea să se consume sau să treacă fără sens, noi pierzând din ele, pentru că nu sunt folosite. Ce păcat că nu ştim să folosim această împărţeală, care poate să devină tot mai mică, până ce putem rămâne doar o ultimă clipă, apoi funcţie de cum vom folosi clipele în lumea aceasta, vom trece sau deveni nimic.

Astfel mă regăsesc în alternanţa de zi şi noapte, în evoluţia noastră prin început şi sfârşit de evenimente, de la stadiul de neexistenţă la starea de conştiinţă. Mă regăsesc iubind alternanţa de zi şi noapte, de primăveri, veri, toamne şi ierni, delimitând timpul înainte şi înapoi faţă de ziua prezentă, conştient zi de zi şi noapte de noapte că devin purtător de mai puţine clipe.

Această alternanţă, aparent uniformă, regulată şi egală, delimitează conştient prezentul faţă de trecut şi de viitor. Ziua de ieri a fost un astăzi şi un mâine. Acestea nu le putem opri, fiind suportul prin care noi ne ducem sau ne trecem şi care sunt prezente în conştientul nostru ca ceva de care nu ne îndoim. Bucuriile şi tristeţile noastre rămân în ele imprimate.

De fapt, parcurgând primele unităţi de timp conştientizate, noi uităm că ne ducem pe un drum care poate nu are întoarcere. Ce s-ar fi întâmplat cu noi, ce evoluţie am fi avut, dacă nu ar fi existat aceste alternanţe regulate, zi şi noapte, dacă am fi evoluat într-o alternanţă neregulată? Ar fi existat un alt reper de alternanţă pentru a conştientiza prezentul şi am fi avut un alt reper de a stabili prezentul, trecutul şi viitorul din timpuri când nimeni nu măsura şi împărţea clipele până astăzi?

Începuturile vieţii au o legătură foarte strânsă cu sfârşitul acesteia. Întodeauna viitorul este determinat de trecut şi prezent. Oare? Viitorul se poate autogenera fără a avea cauzalitate şi acţiune deteminate de trecut şi prezent? Murim datorită faptului că am fost determinaţi greşit în evoluţie de regularitate şi de ciclicitate? Dacă nu ar fi existat aceasta ciclicitate cum am fi evoluat?

Primul gănd din căuşul palmei mele de univers de viaţă mi-a vorbit refuzând numărarea următorelor gânduri-clipe din palma mea. Am rămas cu mare chinuială şi zbatere în suflet, punându-mi o mare întrebare: De ce exist eu pe lumea asta? De ce am aparut eu, precum tu şi voi? De ce?

Publicat de Viorel Muha

Fernando

iulie 27th, 2008

„Como puedo consolar a un amigo a quien se le muere su padre?
Abrazando, abrazando, abrazando!”
Nancy Degante

Peste răsuflarea deşertului,
Sub soarele ucigaş,
Copitele cailor sălbatici zdruncină pietrele arse.
Du-te-vino ca o poveste începută demult.
Gândurile zboară fără teamă de gardurile cu sârmă ghimpată,
De graniţele ca nişte curţi ponosite
Pline cu oasele celor care nu au avut noroc.
Oh, tată rămas acolo departe!
Dacă aş putea opri muntele acela urât
Să se rostogolească peste oasele tale firave,
Dacă aş putea să-i sec izvorul,
Să-i golesc cămările îmbâcsite,
Aş alerga încoace şi încolo,
Du-te-vino călare pe gânduri
Din Orange Country la Tenochitlan.
Vântul uscat al nopţilor m-ar trimite:
„Du-te Jupiter, du-te Fernando!”
Dar nu.
Zeii cruzi ai strămoşilor Maya
Au ieşit încruntaţi din piramidele triste.
Au dat sentinţa, neîndurători.
Muntele urât se va rostogoli
Peste oasele tale firave.
Nu îţi vei putea ţine în braţe nepoţii.
Din pomul vieţii, încă un ram va fi doborât.
Nu vei putea să-i cânţi nurorii tale
La nuntă o tristă Corrido.
Braţele ei calde, respiraţia ei liniştitoare
Vor împinge durerea din sufletul meu
Să se usuce, să piară, s-o uit.

Dan David, Los Angeles, Martie-09-2007.

Zori Incetosate – Epilog (Partea 1-a)

iulie 27th, 2008

Privind în urmă
Au trecut şase decenii de-atunci şi astăzi încă melancolia mă face să zăbovesc pe cărările amintirilor la zilele pline de farmec ale copilăriei de unde încerc să dezgrop din colbul uitării, fiinţele şi momentele ce-au adus atâta cădură şi dragoste în jurul meu. Fără această dragoste şi căldură aş fi rămas un vlăstar uscat, lipsit de rod, fără viaţă proprie şi nefolositor nimănui. Dar în pofida sărăciei, a neajunsurilor, a vremurilor teribile pe care le-am trăit, am avut norocul să am părinţi cu calităţi excepţionale care nu au pregetat să sacrifice orice pentru ca noi, copii, să putem creşte aidoma celorlalţi, cu o copilărie normală. Datorită grijei lor să nu ducem lipsă de nimic, în condiţiile nespus de grele de atunci, am putut menţine o faţă egală cu ceilalţi copii din cartier, să nu ne simţim nici ruşinaţi şi nici inferiori celorlaţi. Poate de aceea în zilele de paşte şi sărbători când alţi copii ieşeau în stradă cu straie noi şi noi apăream la fel. Fiecare zi aducea schimbări noi, şi curând regele a fost forţat să abdice. Partidele istorice au fost scoase în afara legii şi ziarul la care lucra tata, Viitorul, a fost desfiinţat. In schimb, un ziar nou de limbă maghiară, Elore, a luat fiinţă şi tata, ca şi tovarăşul lui de muncă, Usache, s-au mutat aici. Dar deşi la primul congres al Partidului Muncitoresc s-au făcut promisiuni de bunăstare pentru întreaga populaţie, oamenii o duceau greu, lipsurile şi cozile la alimente nu încetau şi cu atât mai mult lipsa de case. Acum ca Simona trecuse de zece ani, nu mai puteam dormii toţi patru în aceaşi încăpere, în două paturi. Teohari Georgescu, un fost coleg cu tata de la ziarul Dimineaţa, tipograf şi el, a fost ales de congres în Comitetul Central al Partidului. Tata s-a dus să discute cu el şi ca urmare am obţinut o casă mai mare pe strada Eduard Grant 13. După reforma învăţământului din 1948, şcoala Ciocanul a fost transformată în Şcoală Medie Tehnică Mixtă de Mecanică cu numai o parte din profesori continuând să predea aici. Atelierul de tâmplărie al maistrului Ardoş a fost desfiinţat, iar eu am fost repartizat la secţia de maşini agricole. De altfel toţi colegii mei au fost risipiţi prin diferite clase, unii la mecanică fină şi optică, alţii la construcţia de maşini unelte sau la scule şi dispozitive. Profesori noi, clase noi, reguli noi. Cu vechii colegi ne mai întâneam când şi când, cantina din Theodor Speranţa a fost desfiinţată la fel ca şi organizaţile sioniste care au fost puse în afara legii. În schimb, după câteva luni de existenţă a Uniunii Elevilor, am fost solicitaţi să ne înscrim în Uniunea Tineretului Muncitor. Doctrina comunistă, Cursul Scurt de Istorie al Partidului Comunist şi Economia Politică au devenit materii obligatorii în şcoală, la fel ca şi limba rusă, materii fără de care nu se putea merge la nici o facultate. Începuse construcţia Casei Scânteii după modelul arhitectural al Universităţii Lomonosov din Moscova, şi înainte de-a se fi terminat clădirea toate ziarele au început să fie tipărite în combinat, incluzând şi ziarul unde lucra tata. În jurul construcţie roiau tineri în uniforme militare albastre care apaţineau unor familii cu provenienţă socială nesănătoasă, adică fii de funcţionari, negustori sau mici industriaşi, cărora li s-a luat tot ce le aparţinea. Acum îngroşau rândurile detaşamentelor de muncă de pe şantiere şi mai cu seamă la lucrările Canalului Dunărea-Marea Neagră unde erau forţaţi să muncească şi deţinuţii politici. Iar noi, cei cu apartenenţă socială sănătoasă, eram scoşi la muncă voluntară la fiecare sfârşit de săptămână şi mai ales la culesul recoltelor. După terminarea şcolii am fost repartizat la SMT Videle, o staţiune de maşini şi tractoare care ajuta Gospodăriile de Stat înfiinţate pe locul vechilor moşii naţionalizate şi căteva Gospodării Colective care au început să ia fiinţă. Cu puţin timp inainte am început să frecventez un cenaclu literar la Biblioteca Clubului Griviţa Roşie şi am fost atras de activitatea din acest cenaclu în care fiecare avea prilejul să citescă câte ceva din producţia proprie. Participau mulţi tineri cu care ne-am împrietenit şi după întâlnirea de fiecare joi seara, mergeam fie spre case împreună, fie la o bere, unde continuam discuţia. În septembrie, am fost scos din producţie de la SMT şi trimis la Şcoala de Literatură şi Artă Mihail Eminescu, înscris de către conducera Cenaclului. Aici am fost împresionat să dau ochii cu tineri poeţi de valoare ca Nicolae Labiş, Gheorghe Tomozei, Rusalim Mureşan şi alţii care deja aveau publicaţii în Gazeta Literară şi Tănărul Scriitor. Trăind un an în compania lor şi a altor tineri nu mai puţin valoroşi, încojuraţi de majoritatea scriitorilor de renume al timpului, începând cu marele Sadoveanu, şi având drept profesori scriitori consacraţi ca Petre Dumitriu, Mihail Beniuc, Dan Deşliu, Maria Banuş sau Veronica Porumbacu, pentru mine, ca şi pentru ceilalţi studenţi din şcoală, acest timp a marcat platoul celor mai deosebite aspiraţii, egalate numai de un vis. Visul meu a încetat în primăvara anului 1953, după primul an. A urmat stagiul militar după care, în 1955, am început să lucrez şi eu la Casa Scânteii, ca socotitor de norme la secţia de mecanică. În timpul acesta Simona s-a transformat într-o domnişoară frumoasă care atrăgea toate privirile, şi deşi se purta cu modestie, se distingea în orice împrejurare. Nimic nu mă flata mai mult decât să mă aflu în vecinătatea ei, urmărind privirile întoarse înapoi pe când mergeam împreună. Foştii mei colegi de şcoală au început să-mi dea târcoale şi mă pomeneam cu ei pentru o vizită întâmplătoare, deşi ştiam că nu eram eu cel căutat. Curând însă Simona mi-a spus că dintre toţi ei îi place Răţoiul, pe Edelştein Jack. S-au căsătorit, au locuit cu noi o vreme în Eduard Grant, apoi s-au mutat pe Mircea Vodă în mansarda clădirii unde locuiau părinţii lui. Când a rămas însărcinată, doctorii au avertizat-o că nu trebuie să se expună la travaliul unei naşteri naturale, dar ea nu a dat curs sfaturilor şi a născut o fetiţă drăguţă şi sănătoasă pe care au numit-o Adina. Totuşi, deşi nu am auzit-o niciodată văitându-se de ceva, când era obosită sau mai agitată, venele jugulare lăsau să se vadă la gât pulsul de sânge zvâcnind la fiecare bătaie a inimii. Într-o zi, când am găsit un moment să stăm de vorbă, mi-a zis că are de gând să se interneze la Spitalul Fundeni să facă operaţie pe inimă. O asemenea operaţie în vremea respectivă era o noutate şi deşi spitalul era unul dintre cele mai utilate tehnic, doctorii încă nu dobândise experienţa necesară unei operaţii pe inimă care era performată rar chiar şi în Occident. Mi-a mai spus că operaţia nu era de-o necesitate imperativă, dar că ea a obosit să asculte temerile doctrilor care nu vor s-o lase să trăiască o viaţă normală, fără temeri şi ameninţări. Când m-a întrebat ce sfat îi dau, eu nu am ştiut ce să-i spun. Am fost îndrăgostit de căteva ori, dar iubitele mele se pare că aveau alte visurile. Cred că am pierdut anul la literatură din cauză că în fiecare seară patrulam prin faţa geamurilor de la casa unde locuia fata ai cărei ochi nu-i puteam uita, Paula Messinger, elevă la şcoala Aurel Vlaicu în ultimul an. Când am realizat că tot ce-mi putea oferi era numai prietenia ei, după un timp m-a înflăcărat imaginea altei fete din Combinat, Gabriela Cerchez, care m-a fermecat cu ochii ei negrii, îneguraţi de adâncimea tainelor în care nu se putea desluşi nimic. Am renunţat să mă mai gândesc la ea când am aflat de la prieteni că s-a măritat cu un sportiv, Ionescu. Au fost şi fete care m-au plăcut, dar nu păreau să corespundă idealului meu. În experienţele mele de dragoste, infedelitatea unora din ele mi-au dictat să fiu prudent în alegerea pe care o fac, şi atunci am socotit că aşteptarea imi va soroci fiinţa potrivită. Această fiinţă mi-a ieşit în cale într-o zi de vacanţă în 1960 la ştrandul Combinatului de pe malul Herăstrăului. Locuia şi ea tot în Grant, în spatele pieţei. În drum spre casă, străbătând şoseaua Kiseleff cu Vali, am aflat că este fata unor adventişti de ziua a şaptea, că tatăl ei fost antrepenor de lucrări, a refuzat să muncească sâmbăta şi că din această cauză e fără serviciu. Nimeni nu-l primea la lucru numai pentru cinci zile pe săptămână şi de aceea trăiau în sărăcie. Am mai aflat că ea este cea mai în vârstă din cei cinci copii, cu două surori şi doi fraţi mai mici, şi că mama lor trebuia să facă faţă nevoilor de acasă şi de pe şantier, pentru că tatăl ei uneori găsea ceva de lucru la particulari şi angaja oameni să-l ajute. Cu încetul am realizat că această fată cu înfăţişare simplă şi serioasă, cu sinceritatea ei cristalină şi devotament pentru familie este cu adevărat fata pe care am căutat-o şi în care mă puteam încrede. Ne-am căsătorit pe data de 25 decembrie 1961, deşi Vali încă nu terminase cursurile Şcolii de Asistente Medicale, că nu dispunea decât de o bursă mizeră, iar eu, intrat în producţie ca maşinist la secţia offset din Combinat, aveam un salariu mic. Părinţii mei ne-au oferit dormitorul lor. Tata lucrând la gazeta în fiecare noapte, venea şi se culca pe laviţa din bucătărie, iar mama dormea pe recamierul meu de lângă geam, din sufragerie. După terminarea şcolii, Val, a început să lucreze la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, la Camera de gardă. Câtre toamnă o bătrână este adusă la spital în stare de urgenţă. Din păcate nu a putut fi salvată. Vecinii care au adus-o au spus că trăia singură într-un apartament comun de pe strada Sevastopol. Când m-am dus seara s-o iau de la spital, Vali mi-a povestit despre bătrâna care a murit şi a vrut să mergem să vedem casa aceea. Era visavi de cimitirul unde cu ani în urmă mergeam să-mi întâlnesc prietenii de la Ha’Şomer–Ha’Ţair. Ne-am dus şi am fost întâmpinaţi de un domn de vre-o şaizeci de ani şi soţia lui, mult mai tănără. Ne-a arătat casa şi ne-a asigurat că ei nu lasă pe nimeni altcineva să ia acest apartament. Şi într-adevăr, după ce am solicitat aprtamentul de la Spaţiul Locativ, aceştia au trimis un inspector cu alţi solicitanţi, dar domnul Ştefan nu i-a lăsat să intre în casă nici sub povara ameninţărilor. Domnul Ştefan Koziac şi domna Irina erau nişte oameni foarte cumsecade, căsătoriţi de mulţi ani, fără copii şi venirea noastră în casa lor a adus tinereţe, un grad de nepăsare şi multă voie bună. Casa era o înşiruire de patru camere cu intrarea pe la mijloc, în care fiecare aveam un dormitor şi acces la bucătărie şi salonul pe unde se intra. Toată averea noastră a fost numai recamierul meu de-acasă şi o maşina aragaz cu patru ochiuri pe care am cumpărat-o de la Cici,. prietena lui Vali. A trecut mai bine de un an până când am făcut banii potriviţi să ne cumpărăm mobilă atât in dormitor, cât şi în bucătărie. Până atunci, familia Koziac ne-a lăsat să stăm la masa lor, să vizionăm filme la televizorul lor, ne-a dat sfaturi utile fără a insista prea mult pe părerile lor şi ne-au cocolit ca pe copii lor timp de opt ani. I-am iubit, îi iubim şi acum şi regertăm că i-am pierdut atât de timpuriu. Primul nostru copil, Marius, s-a născut acolo, pe Sevastopol, în junie 1966. Ancuţa, fetiţa noastră s-a născut în aceeaşi casă un an şi jumătate mai târziu, în noembrie 1967. În 1968 s-a permis muncitorilor să cumpere în rate, apartamente personale la blocuri construite de stat pentru că nu se prididea cu satisfacerea nevoilor de case ale populaţiei. Noile construcţii au fost imediat etichetate cu numele de „Blocul Milionarilor”. În 1969 am cumpărat şi noi un apartament în Şulea, într-un bloc cu patru etaje din prefabricate. Într-o pauză de lucru la spital, pe când era la o ceaşcă de cafea, o colegă i-a ghicit lui Vali cu puţin înainte de a ne muta în casa noastră din Şulea că nu vom sta mult acolo. „Cum se poate?”- protestează Vali, „ O casă se cumpără pe toată viaţa!”. „O fi, dar tu o să ai multe case, o să călătoreşti, o să vezi lumea, şi nu ai să stai aici!” Vali şi-a luat colega în derâdere şi a uitat. Ne-am mutat în casa noastră în toamnă târziu, dar eram mulţumiţi că aici era cald, cu caloriferele cuplate la linia termocentralei de la Vitan, şi deşi înotam în noroi până intram în casă, aici era curat, confortabil şi luminos. Ca să facem faţă datoriilor, am închiriat o cameră la niste tineri pentru suma de patru sute pe lună şi am luat un proiect acasă pentru cineva, o lucrare particulară. De acum lucram de mai mulţi ani al Uzinele Semănătoarea, eram tehnolog principal la consumurile specifice de materiale şi traduceam în limba română proiectele străine pe care trebuia să le fabricăm în ţară. Lucrarea mea particulară avansa anevoios din lipsă de timp, deşi în fiecare seară zăboveam asupra planşetei ore în şir, căutând să găsesc cea mai economică soluţie de fabricare pentru maşina comandată. După aproape patru luni de zile, fac sul desenele pe hârtie de calc trasate in tuş negru şi merg la Constanţa să predau lucrarea pentru care trebuia să primesc zece mii de lei. Clientul însă nu-mi dă nici un ban; el vrea să-i dau maşina, nu desenele. Am rămas crucit, pentru că din capul locului îi spusesem că nimeni nu poate construi o maşină fară desene, iar eu numai la atât mă angajez. O maşină ca aceea necesita peste o tonă de material pentru care nu aveam repartiţie, în afară de-o mulţime de rulmenţi, roţi dinţate şi o asamblarea unor profile metalice forjate. „I-a matale damigeana asta de vin şi du-o la directorul de la Semănătoarea şi să vezi că se aranjează”, căuta să mă convingă omul. Limita toleranţei la mine încetează la ideia de afaceri necurate. Am refuzat, am explicat, am protestat, am bătut cu pumnul în masă, dar el o ţinea morţiş că nu plăteşte decât atunci când are maşina. Am revenit acasă bolnav, de parcă aş fi fost prădat de hoţi. În noaptea aceea a încolţit în mine gândul că aici nu se mai poate trăi, am încercat, dar nu e nici o soluţie. Orele suplimentare au fost anulate. O jumătate de normă în altă locaţie era interzisă, la fel ca şi colaborările externe. Salarile erau mici, promovarea la o altă treaptă cerea timp, şi pentru un ban în plus trebuia ori să ucizi pe cineva ori să furi. Nu a rămas decât o singură soluţie: plecarea în Israel. Cu Cuţa, verişoara mea, ne vedeam rar, dar după ce au cunocut-o pe Vali, atât ea cât şi tanti Luţi, au îndrăgit-o. Cuţa s-a măritat cu un inginer de drumuri şi poduri unde lucra şi ea, dar după puţini ani au divorţat şi împreună cu mama ei, pentru că unchiul Mark a decedat în 1950, au emigrat in Israel. După un an, a venit să ne viziteze. Mulţi alţi prieteni şi cunoscuţi ce au fost în vizită în Israel s-au întors cu poveşti despre incredibilile condiţii de viaţă de-acolo. Mama a găsit că era timpul să meargă şi ea în Israel, unde se afla acum toată familia ei din Bulgaria. A mers împreună cu tata pe o perioadă de şase luni. La întoarcere au stat cu noi pe timp de iarnă în noul nostru apartament, dar adevărul era că după vizita din Israel aveau nevoie de mai mult timp pentru aclimatizarea cu situaţia din ţară. De aceea, după întoarcerea mea de la Constanţa, când i-am spus lui Vali că mă gândesc să plecăm în Israel, ea a sărit ca arsă din pat: ”Cum te gândeşti că o să-mi las aici toată familia, prietenii, serviciul şi o să mă duc acolo în necunoscut?” Nici un argument în seara aceea nu au putut s-o domolească. După căteva zile însă, poate că şi alţii au sfătuit-o, a fost mai uşor să discutăm pe această temă. Nici şase luni nu au trecut de la depunerea actelor, şi într-o dimineaţă la birou primesc un telefon de la tata care a cerut paşaport odată cu noi că numele nostru a apărut pe lista celor aprobaţi. La auzul veestei piciorele mele s-au înmuiat şi a trebuit să mă aşez pe un scaun. Ştiam că din acest moment se iscă furtuna: excluderea din Patrtid, vânzarea casei şi a lucrurilor din casă, despărţirea de familie şi prieteni, fuga după acte, împachetarea şi plecarea cu doi copii mici in necunoscut. Primul act ghicit în ceaşca de cafea a lui Vali era pe cale să se împlinească: am fost conduşi la aeroportul de la Otopeni cu tot alaiul de familie, prieteni şi mulţi care şi-au luat liber de la servici numai ca să fie cu noi în dimineaţa aceea de 4 ianuarie 1972. În Israel nu am stat decât doi ani şi jumătate. După câteva luni de şcolarizare la un „Ulpan”(Şcoală de limbă) din nord, ştiam suficient ivrit că să ne putem descurca în viaţa de toate zilele. Atât Vali cât şi eu am obţinut servicii bune, ea în Spitalul Tel-Ha’Şomer din Tel-Aviv, iar eu la Ha’Argaz, fabrica de autobuze. Am primit un apartament într-un cartier nou din preajma Universităţii Bar-Ylan şi în primul an am putut să-mi cumpăr o maşină nouă de import cu bani din economii şi de împrumut de la tata. Părinţii au fost instalaţi la o casă de oameni bătrâni din Herzelya, unde au primit un apartament cochet cu o singură cameră, în apropierea mării. Apartamentul primit de noi, ne-a fost oferit cu condiţia ca să-l cumpărăm în primii trei ani. Cumpărându-l, mi-am amintit de profeţia ghicitoarei în cafea care a prezis lui Vali că „vei avea multe case.” Din primul an am putut realiza în această ţară mai mult decăt au realizat părinţii mei în întreaga lor viaţă. Dar nu era pace. O săptămână, două după sosirea noastră un terorist nipon ucide în aeroportul din Lod o mulţime de oameni cu mitraliera. Curând o şcoală din nord a fost atacată de terorişti şi mulţi copii au murit. În magazine, locuri publice şi chiar la teatre erai cercetat corporal şi prin genţi şi sacoşe să nu ai arme, iar în autobuze la fiecare jumătate de oră se transmitea la radio noutăţile care mai mult speriau decăt informau. Vali la spital avea zilnic dovada actelor de banditizm şi teroare şi ea nu se putea obişnui cu această situaţie. Dilema mea era că am cărat după noi pe părinţi şi nu mă puteam împăca cu gândul că-i zmulg din nou da la ceace le asigura o bătrâneţe liniştită şi să-i duc altundeva în necunoscut. Dar nici plecarea noastră şi părăsirea lor aici n-o puteam admite. În martie 1973, a sosit Simona şi Adinuţa în vizită. Ea făcu-se operaţia de inimă la Spitalul Fundeni şi a reuşit. Acum se simţea bine şi arăta splendit. Am făcut excursii cu ea prin toată ţara şi era încântată de tot ce vedea. După naşterea lui Adinuţa, pentru că locuiau într-o singură cameră la mansardă, a fost trecută la urgenţ întâia pentru case şi la insistenţa soţului ei Jack s-au mutat împreună cu părinţii lui într-un apartament mai mare cu patru camere. Viaţa comună cu ei a fost o tragedie. Mama lui Jack şi-a asumat controlul în întreaga casă, intervenea în orice discuţie între ea şi soţul ei până şi-n educarea copilului. Simona s-a văzut dintr-o dată exclusă la luarea oricărei hotărâri şi lipsită de autoritate în casa şi familia ei. Când vizita la noi era pe cale să expire, a hotărât că trebuie să se despartă de părinţii lui şi singura soluţie este aceea de-a veni cu Jack în Israel. La telefon cu Jack l-a rugat să-i promită că la întoarcerea ei acasă vor depune actele. El i-a zis să nu insiste, că nu vine aici. Atunci Simona s-a îndârjit şi i-a spus că ea rămâne aici şi că e rândul lui să decidă dacă vrea să stea cu părinţii lui acolo sau vine aici unde era aşteptat de toată lumea. Răspunsul lui a fost negativ. Şcoala de ebraică a făcut-o într-un oraşel din nord, Naharia, unde mergeam cu ai mei deseori s-o vizităm. Cu noi mai venea Cuţa, soţul ei Şlomo cu care s-a măritat în Israel, şi prietenul lor Buţu, un ceasornicar din Tel-Aviv. Acesta avea o casă splendită în Bat-Yam şi nu a fost căsătorit nici odată. Cu o fetiţă de cinci ani după ea, sosită aici numai cu hainele de pe ele şi o valizioară mică, fără bani, fără o situaţie, cererea în căsătorie a lui Buţu părea unica soluţie de supravieţuire. După obţinerea divorţului s-au căsătorit imediat şi s-a mutat în apartamentul lui Buţu din Bat-Yam care era la numai cinci minute de plaja mării. Simona a început să lucreze la sediul central al unei Bănci din Tel-Aviv, iar Adinuţa mergea la grădiniţa din cartier şi fiecare dintre noi eram bucuroşi că în final viaţa a orânduit lucrurile cum nu se putea mai bine. Vali continua să mă ameninţe că-şi ia copii şi pleacă din ţară fără mine dacă eu refuz să mergem în altă parte. O prietenă din Germania cu care coresponda, a învitat-o să stea cu ea. Căutam s-o înţeleg, dar î-mi venea greu să accept o altă emigrare când eram aproape aranjaţi, servicii şi responsabilităţi cum nu am visat nici odată şi familia reîntregită. Milioane de oameni s-au acomodat cu situaţia de aici, deci ne putem acomoda şi noi. Între ameninţări şi discuţii, în scurtul răstimp în care eram împreună, pentru că Vali lucra noaptea la spital iar eu dimineaţa, mulţi din prietenii noştri, majoritatea căsătorii mixte, aprobau decizia lui Vali. Rezolvarea situaţiei a fost impusă de începerea războiului de Yom-Kipur. Împresuraţi din toate direcţile de trupe ostile şi în special de armatele egiptene care au cucerit Sinaiul, am retrăit înapoi acele momente de groază la auzul sirenelor care-mi aminteau episoadele bombardamentelor din Bucureşti şi mă sileau din nou să mă cuibăresc cu copii prin adăposturi. După război preţul plătit de Israel în vieţi omeneşti a fost tragic. Într-o dimineaţă prin martie 1974, în timp ce lucram la planşeta mea de desen în birou, la radio se transmitea ceremonia înmormântării unor ostaşi la Naharia. Golda Meir vorbea despre cei peste 1500 de soldaţi israelieni căzuţi în acest război. În timp ce o ascultam în mintea mea derula imaginea părinţilor celor 1500 de copii căzuţi la datorie, într-o luptă nedreaptă şi inegală, ca între David şi Goliat. Ce mângăiere au aceşti oameni? Aceea că după victoria Războiului de Şase Zile s-au culcat pe urechea cealaltă şi-au zis că arabii nu vor mai veni peste ei? Dacă atunci, în 1967, când aceşti copii erau de vârsta copiilor mei, ar fi plecat în alte locuri în lume, astăzi aceşti copii ar fi continuat să trăiască. Această ideie că trebuie să-mi salvez copiii „astăzi” a fost atât de puternică, că am plecat de la birou şi am mers direct la Vali să-i spun că am hotârât să plecăm. Am fost educaţi în ideea că mama trebuie să fie protejată de necazuri, mai ales acum când suferea şi cu inima, reumatizmul începuse să-i deformeze mâinile şi în plus devenise uşor iritabilă şi nervoasă. Cu tata însă se putea discuta fără menajamente orice problemă, şi sfaturile lui erau totdeauna pline de înţelepciune şi drepte. Şi Simona şi eu obişnuiam să dicutăm cu el aparte despre problemele pe care le aveam. După ce am fost cu Vali şi copiii la oficiul YMCA din Ierusalim şi am complectat formularele de emigrare în Canada, l-am luat de o parte pe tata şi i-am spus ce am de gând să fac. Ştia dinainte că Vali suferă şi că nu-i place situaţia din Israel, dar vestea că deja am înaintat actele de plecare, a căzut ca un trâznet peste el. Nu a spus nimic, dar nici nu a vrut să vorbească despre asta. L-am lăsat mâhnit, cu lacrimi în ochi. În ziua în care ne-am luat rămas bun, în ajunul sărbatorilor de toamnă în casa lui Buţu, după masă, tata a dispărut din casă pe nesimţite. Trebuia să plecăm pentru că bagajele încă nu au fost închise şi i-am rugat să nu vină la aeroport. Mai bine ne despărţim aici, în linişte, fără să atragem atenţia la toată lumea în îmbulzeala şi graba fiecăruia din aeroport. Tata lipsea, aşa că am coborât să-l caut jos în stradă. L-am găsit cu greu, ascuns după colţul străzii, rezemat de o clădire, plângând ca un copil. Nu se putea potoli, nu putea vorbi şi nu voia să se întoarcă acasă. Cu greu, mai mult împins, l-am adus până în curtea blocului lui Buţu, unde ne aştepta restul familiei. Mama s-a dovedit mai înţelegătoare, realistă şi mult mai calmă. Atunci am inţeles că ea era mai tare, mai tare decât fiecare dintre noi şi deşi comunicam cu ea mai puţin decât cu tata, un simţ special o ajuta să recepţioneze problemele pe care i le ascundeam. Am ajuns în Toronto, Canada, după opt luni de lagăr la Lavrion în Grecia, un orăşel pescăresc la 40 de kilometri distanţă de Atena. După cinci luni de şcolarizare în Canada, întreţinuţi de guvern, am început să căutăm serviciu. Engleza pe care am învăţat-o în şcoală nu era suficientă ca să profesăm în aria noastră de cunoştiinţe, aşa că primul meu servici era ca mecanic de intreţinere la un mare hotel. Dar fiind cel din urmă angajat, trebuia să mătur în fiecare dimineaţă intrarea la hotel şi în jurul clădirii. De multe ori o făceam cu lacrimi în ochi. Vali a găsit de lucru la o fabrică de bijuterii şi în fiecare zi venea acasă cu degetele arse de obiectele minuscule de aur care frigeau în strânsoarea degetelor la operaţia de polizare. Locuiam la etajul 12 într-o clădire cu 30 de etaje. Economiile făcute în Israel ne-au ajutat să suplimentăm micile noastre salarii. Eram însă mulţumiţi, copii creşteau ca din apă şi în jurul nostru domnea pacea. Cu primii bani am cumpărat un aparat de fotografiat Polaroid şi în fiecare scrisoare pentru părinţi trimiteam câte-o fotografie nouă să vadă că suntem bine şi că nu trebuie să ne poarte de grije. După primul an în Canada părinţii au venit să ne viziteze. Au făcut-o de multe ori după aceea şi erau mândri atât de realizările nostre, cât şi de progresele copiilor noştri care s-au integrat cu uşurinţă în şcoala de aici şi cu noii lor prieteni. Dar de câte ori îi conduceam la aeroport după vizita la noi, le citeam în ochi nerostită întrebarea dacă aceasta era să fie ultima noastră revedere. Oricât de mult Vali şi cu mine încercam să le transmitem optimismul nostru, nimic nu putea alunga din sufletul lor nesiguranţa că ne vom mai vedea. La prima lor sosire părinţii ne-au găsit într-un apartament spaţios, cumpărat în rate, într-un bloc situat în centrul oraşului şi atât împrejurimile cât şi aspectul din interior i-au împresionat. Dar încă munceam greu, munci în care nu eram calificat şi pentru prima dată în viaţă a trebuit să înfrunt concedierile şi şomajul. După ce am făcut un curs seral de desen tehnic pentru că nu cunoşteam terminologia necesară în engleză şi apoi sistemul de măsurători pe acest continent este diferit decât cel din Europa, am reuşit după doi ani şi jumate să fiu angajat la o agenţie care făcea desene pentru Westinghouse. Şase luni după aceea am primit serviciu permanent la o companie aparţinând de Magna Internaţional, cea mai mare producătoare de piese pentru automobile din Canada şi America de Nord. În această companie în scurt timp am devenit şef proiectant, muncind timp de 20 de ani, până la pensionarea mea în 1997. Vali a avut şi ea de înfruntat multe obstacole până să poată profesa ca soră înregistrată, echivalenţa asistentelor medicale din România, într-un spital. Primul obstacol a fost limba. Nici o diplomă nu putea fi echivalată fără absolvirea unor examene grele de limba engleză, atât scrisâ cât şi vorbită. Colegiul surorilor medicale nu admitea să profesezi în domeniu fără a fi recunoscută şi înscrisă în acest colegiu. Între timp Vali a găsit o slujbă în spitalul Branson la sterilizarea instrumentelor de chirurgie. Când a apărut o poziţie de tehnician la electro-encefalografie, Vali şi-a demonstrat calificarea şi a fost transferată în această secţie unde a lucrat timp de 12 ani. Dar cu maşinaţiuni de culise un tehnician cu vechime mai mare în spital, a obţinut un contract de la spital ca el să preia întregul sector în particular, şi atunci Vali a rămas fără lucru. De acum, Vali a fost nevoită să intre în colegiu şi abia în final actele i-au fost recunoscute cu condiţia să facă câteva cursuri ce nu s-au predat în ţară şi care i-au mai mâncat vre-o doi ani. În final a căpătat licenţa de registered nurse (soră medicală). În 1981, Simona, Buţu şi Adinuţa au venit să-şi petreacă cu noi vacanţa. Am făcut un tur cu maşina până la oceanul Atlantic, am vizitat multe localităţi din New Hamshire, Vermont şi am fost la New York. A fost o intrevedere frumoasă, veselă şi amuzantă. Nu aveam de unde să ştiu că aceasta avea să fie ultima întâlnire cu sora mea. Un an mai târziu am cumpărat o căsuţă într-un cartier nou în partea de nord a oraşului, mult mai aproape de spitalul lui Vali şi serviciul meu. Curând, făcând o vacanţă în Florida, după vizitele de rigoare la Disney Land, am cumpărat o săptămână de vacanţă la un resort care se putea schimba oriunde în lume. Cu această achiziţie vacanţele noastre s-au transformat în adevărate aventuri care ne-au dat posibilitatea să vizităm mai toate ţările din Europa cu modestele noastre salarii. Curând distanţele intercontinentale aveau să se restrângă şi mai mult, după prima noastră călătorie maritimă pe un Ocean Liner. In felul acesta, prorocirea din ceaşca de cafea avea să se împlinească în întregime. Tentaţia marilor capitale, a muzeelor, a locurile memorabile din antichitate, India, Australia şi Extremul Orient, ne-au ajutat să înţelegem mai bine lumea, istoria, tradiţiile şi ne-au stârnit curiozitatea de-a vedea şi afla mai multe. În vara anului 1982 am aflat că Simona sfătuită de un doctor cu renume de la spitalul Belinson din Petah-Tikva, a făcut o nouă operaţie pe inimă. Doctorul şi-a încasat onorariul pus în plic şi a plecat în concediu undeva în străinătate. După ce a ieşit din spital, la câteva zile, conducând maşina pe străzile Tel-Avivului, Simona a avut un accident destul de neînsemnat, primul ei accident. Maşina a fost dată la reparat şi în câteva zile arăta ca nouă, dar nu acelaş lucru ş-a întâmplat cu ea. S-a dus înapoi la spital şi alt doctor a constatat că o valvă pierdea sânge. A intrat într-o nouă operaţie din care nu s-a mai trezit. După o săptămână de comă a fost scoasă de pe aparate şi a decedat. Tata şi Buţu au stat cu schimbul lângă ea zi şi noapte. Mama nu a ştiut nimic de operaţie. Tata a informat-o că Simona a plecat în America la un sanatoriu pentru un tratament. Eu nu am mai prins-o în viaţă, nici la înmormântare nu am ajuns in timp. Am stat la Buţu cu el şi cu Adina, iar tata, venind la noi zilnic, m-a învăţat ce să-i spun lui mama despre vizita mea inopinată acolo. Ca să nu prindă de veste despre moartea lui Simona, trebuia să ne bărbierim zilnic şi să părem veseli în prezenţa ei, ceeace o făceam cu strângere de inimă. Grija cea mai importantă care frământa pe fiecare dintre noi era situaţia lui Adina care împlinea 13 ani în octombrie. Într-un fel, ea a rămas singură pe lume acum, cu un tată vitreg în casă. Singura soluţie era s-o iau cu mine acasă, în Canada, unde nu ar duce lipsă de nimic. Vali, o mamă dedicată ca ea, un suflet nobil şi de nemărginită bunătate, nu ar fi făcut nici o obiecţie, şi în mijlocul familiei noastre cu siguranţă că s-ar fi simţit bine. Fără întârziere am mers la Kolbo Shalom, acolo unde se afla Direcţia Paşapoartelor. În zilele acelea era greu să răzbeşti prin mulţimea de solicitanţi până la ghişeul unde se primeau cererile de paşaport. În final, după ore de chinuitoare aşteptare, gălăgie şi fum de ţigare, am reuşit să depunem actele pentru paşaportul lui Adinuţa. Dar au fost multe obstacole, actul de deces al mamei ei, semnătura tutorelui legal, Buţu, că este de acord s-o lase şi identificarea mea ca rudă apropiată. După o săptămână de insistenţe, interviuri şi înghesuială la care şi tata era prezent, Adina şi cu mine am ieşit victorioşi cu paşaportul ei în mână. Tot ce ne trebuia acum era numai o viza Consulatului Canadian, şi un bilet de avion. Chiar în acel moment ne-am urcat în maşină şi am mers glonţ la Consulat. Dar am greşit. Dacă aş fi cerut numai viza de vizită în Canada, cu siguranţă că aş fi primit-o. Însă după atâta efort până la primirea paşaportului lui Adina, la Consulat, între ai mei, le-am povestit cât am pătimit până am ajuns la ei. Le-am povestit că Adina este orfană, că nu are pe nimeni care să aibe grije de ea, că eu sunt singura ei rudă şi că alături de copii mei, ea are să fie protejată şi crescută cu dragoste. După puţină aşteptare am fost învitat în biroul unui funcţionar mai important şi mi s-a adus la cunoştiinţă cu profundă părere de rău ei nu pot să-mi acorde viza pentru Adina. Singura soluţie este aceea de-a mă întoarce singur în Canada şi să cer de acolo emiterea actelor de înfiere. O Doamne! De ce trebuie să-mi zăgăzuesc emoţiile şi simţămintele chiar şi acolo unde cred că sunt în siguranţă? De ce laşi să îndur umilinţa, când tot ce vreau este să fac bine? Unde e, Doamne, dreptatea Ta? Tu care le şti pe toate, trecut, prezent şi viitor, de ce pui stavilă celor mai nobile intenţii? Înainte de întoarcerea mea în Canada, am aranjat două lucruri: Adinuţa a dorit ca mormântul mamei să fie acoperit cu o placă de marmoră pe care să se afle o carte de piatră deschisă cu numele ei. Am întocmit o schiţă şi comanda a fost preluată de un pietrar şi achitată de Buţu cu care mergeam de două ori pe zi la Templu să ne rugăm pentru ea. După refuzul Consului Canadian am ajuns la concluzia că cea mai bună soluţie temporară pentru Adinuţa este de-a se muta la un kibutz unde putea trăi alături de fetiţe de aceeaşi vărstă, munci şi învăţa alături de ele. Atmosfera sănătoasă din kibutz, departe de toate tentaţile marilor oraşe, munca colectivă sub supravegherea conştincioasă a instructorilor, faptul că toţi copii duc o viaţă independentă de cea a părinţilor, deşi cresc sub ochii lo, fără a fi cocoliţi sau menajaţi de ei, a fost probabil motivul principal care ne-a dus la această concluzie. Ajuns acasă, primul lucru a fost acela de-a întocmi dosarul de înfiere pentru Adinuţa. Aici am aflat că infierea unui copil era posibilă numai până la vârsta de treisprezece ani. Timpul era scurt, pentru că pe 15 octombrie 1982, Adinuţa împlinea treisprezece ani. Dar cel mai important a fost să obţin de la Jack, tatăl ei, autorizaţia de înfiere a copilului. Am scris imediat lui Jack, i-am descris situaţia, l-am rugat cu insistenţă să nu tărăgăneze prea mult timpul, dar nu am primit nici un răspuns. Curând am aflat că mama lui murise şi că şase luni după moartea lui Simona, Jack şi tatăl lui au emigrat în Israel. Jack a luat legătura cu Adinuţa, dar a lăsat-o mai departe în kibutz şi el după şcoala de limbă, s-a căsătorit cu o femeie cumsecade care avea doi fii. Doi ani mai târziu a lăsat-o, tatăl lui s-a prăpădit şi relaţile dintre el şi Adina niciodată nu au ajuns să fie filiale, deşi ea a încercat până în ultima zi din viaţa lui. În schimb Adina nu a fost singură nici odată: Buţu, tatăl ei vitreg, i-a fost şi rămas familie până astăzi. La fel îi este Cuţa care e mereu în contact cu ea şi într-un fel i-a devenit o adouă mamă, caldă, bună, săritoare la orice nevoie şi plină de sfaturi bune. Şi părinţii, în special tata care a fost totdeauna prezent la orice eveniment din viaţa ei. (Va urma)

TOAMNA

iulie 27th, 2008

TOAMNA

E toamnă iar
şi sunt îndrăgostită
de frunze verzi şi frunze arămii,
de nori imenşi şi zarea-ntunecată,
de gândurile mele ce abia acum se-arată,
de stropii imenşi de ploaie
ce amintiri îmi răscolesc,
dorinţa mea de viaţă
ele-mi răcoresc!

Privesc imensitatea ce mă-nconjoară
iubesc natura toată,
pădurea înmiresmată,
izvoarele ce-mi clipocesc prin vene,
şi dragi îmi sunt şi ele, gândurile mele.

Viaţa mea nu pot s-o controlez
vijelios străbate spaţii şi timpul cel trăiesc.
Respir cu muzica, şi mă hrănesc cu stele,
sunt totdeauna pe cer
alăturea de ele.

Iubesc şi valul
ce nisipul continuu spală,
sunt muzica sirenei
ce marinarul o aude-n larg,
sunt muza ta şi muza sa
şi dragostea-i acum a mea!

rodica cernea
galati
27.10.2007

Metamorfoza unui prezumptiv criminal genocidar și delirul naționalismului sârb

iulie 27th, 2008
Din criminal în terapeut new-age: Radovan KaradziciDin criminal în terapeut new-age: Radovan Karadzici

O bună parte a sârbilor, atât din Serbia cât şi din Bosnia, continuă să-l ţină de erou, ceilalţi ex-iugoslavi îl detestă, lumea occidentală reclamă o sancţiune exemplară, pildă pentru toţi paranoicii atinşi de morbul naţionalist al epurării etnice de tristă aducere aminte.

Culpabilitatea lui Radovan Karadzici nu mai are nevoie de probe în faţa justiţiei imanente, în schimb, cea omenească le exige. Numărul uluitor al victimelor şi furia sălbateca a hoardelor fanatice ale genocidului, ar fi suficientă pentru o condamnare definitivă şi irevocabilă. Societatea civilizată impune însă ceremonialul bine cunoscut – uneori tărăgănit ani de zile – al judecăţii procedurale contradictorii, cu procurori şi avocaţi, cu juraţi şi martori, cu judecători imparţiali dar, mai cu seamă, cu cheltuieli fabuloase din punga contribuabililor.

Incognito

Prezentarea lui Slobodan Milosevici la Tribunalul penal internaţional de la Haga, la început de secol, a produs confruntarea a două percepţii opuse privind necesitatea acestei jurisdicţii.

Pe de-o parte, susţinătorii lui Milosevici şi o mare majoritate opiniei publice sârbe, au denunţat caracterul ilegal şi parţial al TPI-ului, care a refuzat să examineze „crimele” OTAN-ului în rândurile populaţiei civile Sârbe, sau să justifice intervenţia marilor puteri în Balcani, soldată cu dislocarea sângeroasă a Iugoslaviei.

Pe de alta, Occidentul şi populaţiile regiunilor afectate direct de crimele sârbilor, au salutat procesul, comparând TPI-ul cu un instrument de înaltă justiţie şi de reconciliere.

După căderea lui Slobodan Milosevici, Ratko Mladic, executantul atrocităţilor de la Sebreniţa, condamnat în lipsă, s-a pierdut prin mulţime, protejat de fraţii de arme, iar Radovan Karadzici, şeful şi instigatorul sârbilor bosniaci, uzurpând identitatea unui cetăţean oarecare, a devenit Drăgan Dabic, expert în medicina paralelă şi animator al unor cercuri de acest gen.

Deghizat în guru cu frica-n Dumnezeu, pupând Cartea Sfântă din mâinile popilor ortodocşi, s-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu cei ce se făceau că-l caută, mai mult de 12 ani, până când Tribunalul penal internaţional de la Haga a zis „basta!”. Astfel, ca prin miracol, poliţia secretă sârbă, sprijinită de consilieri streini, l-a scos pe Radovan din pălărie în aplauzele mulţimilor care n-aşteptau decât vindicta.

Fără îndoială, fuga lui timp de aproape 13 ani, a trebuit să coste destul de scump, dar „patrioţii” sârbi şi bosniacii ortodocşi, Biserica ortodoxă şi toţi apărătorii proiectului politic de purificare etnică, au făcut faţă, nutrind speranţa unui Stat sârb în Bosnia-Herţegovina.

Toţi aceşti susţinători ai fugitivului, care l-au apărat şi ajutat, vor trebui să se explice în faţa justiţiei internaţionale. Complicitatea lor, le-ar putea deveni extrem de prejudiciabilă raportată la uciderea celor 8000 de bosniaci de obedienţă musulmană.

Campania de teroare şi demoralizare, pe criterii religioase şi etnice, inspirată şi dirijată de Karadzici, ar justifica, dacă nu pedeapsa capitală, cel puţin o perpetuitate incompresibilă.

Complicitate

Putem vorbi însă şi de o altă formă de complicitate, aceea la nivel internaţional. Printre soldaţii de la EUFOR, forţele de poliţie internaţionale, care se găseau pe teritoriul ex-Iugoslav, dispunând fiecare de un mandat de arestare destunat criminalilor de război, nimeni n-a fost capabil, timp de 13 ani, să pună mâna pe Karadzici. Se mai ştie şi că în a doua jumătate a anului 1990, trupele NATO şi mai ales soldaţii francezi, au avut posibilitatea, fizică şi tehnică, să-l aresteze, dar n-au îndrăznit fiindcă n-au primit ordinul…

Purtătoarea de cuvânt al procurorului general de la TPI pentru ex-Iugoslavia, Florence Hartmann, a declarat că ar fi existat voinţa părţii Americane de a nu-l aresta pe mister Karadzici.

Cine ar fi vrut arestarea şi cine n-ar fi vrut-o, rămâne o întrebare complexă şi misterioasă. Probabil una din principalele probleme de multiplicitate a centrelor de decizie. Cu un pic de şansă, procesul va elucida şi acest mister.

Pentru moment, avocatul lui Radovan Karadzici intenţionează să se opună prin toate mijloacele la transferul acuzatului la Haga, cerând desfăşurarea procesului la Belgrad, aşa cum crede el că s-ar cuveni. Evident, înaintea unei astfel de ipoteze, ne-am putea întreba dacă un Tribunal de această anvergură şi-ar mai găsi raţiunea de a exista, chiar temporar ?

Probabil că, pe timp ce trece, responsabilii TPI-ului vor căuta să ţină cont mai mult de configuraţiile regionale în anunţurile lor de inculpare şi de presiunile exercitate asupra autorităţilor locale.

N-aş vrea să deplasez problema dar, dacă memoria îmi este fidelă, îmi amintesc că în timpul procesului lui Milosevici s-au operat o serie de arestări printre albanezii din Kosovo, suspectaţi de crime de război, ca să aflu mai târziu de acordarea unor amnistieri, cel puţin surprinzătoare, sau de clasarea anumitor dosare.

Nu-mi pot imagina ca plauzibile, denunţările lui Milosevici, precum că TPI-ul ar fi dependent de Statele care-l finanţează şi c-ar exista „două greutăţi şi două măsuri” în stabilirea verdictelor.

Acum câteva luni, arestarea lui Karadzici şi Mladici nu figura ca o condiţie sie qua non în vederea integrării Serbiei în UE, cu excepţie Olandei şi a Belgiei care pretindea interpelarea celor doi pentru a continua procesul de integrare. În momentul de faţă Europa a schimbat de discurs, susţinând că înglobarea unei ţări protectoare a criminalilor de război nu şi-ar fi găsit niciodată justificarea.

Câteodată doar vântul

iulie 23rd, 2008

câteodată doar vântul
ne spulberă iluziile ca zăpada
pe crengile goale

câteodată nici el

se aprinde o lumină adâncită
în orele vii sunătoare

gesturile de alint ni s-au terminat
cobori în placida ta aşteptare
ca-ntr-o celulă căptuşită cu vată

un fond stins de cuvinte
te-mpresoară neutru

între tine şi cei de afară
sunt corăbii cu pânzele
arse

şi fum de zăpadă
se-adună pe cer

ANI si LACRIMI

iulie 23rd, 2008

ANI şi LACRIMI!

Macină întruna moara,
anii îi adună-n saci,
aşteptând să vină seara
să adoarmă printre maci.

Nuferi albi pe apa vieţii
eu arunc acum discret,
dau bineţe dimineţii
cu un gest mic dar cochet!

O privire peste umăr
spre trecut arunc fugar,
anii mei, nici nu-i mai număr
fiindcă fug, ca un ogar!

Te aştept să-mi fii alături
puntea nopţii să o trec
şi, când vor răsari ei, zorii
lacrima să mi-o înec!

E o lacrimă de rouă
ce s-a strecurat stingher,
pe o geană ce priveşte
către tine, către cer!

rodica cernea
06.07.2008

Flori carnivore

iulie 23rd, 2008

Iubirea ninge polen în corolele florilor.
I-a coborât în braţe ca un fluture alb
În corola unei flori carnivore
Cu petalele înroşite
De sângele victimelor imprudente.
Ochi injectaţi, buze strivite între dinţi.
Joc lugubru întins peste zi, peste noapte.
Pândeşte, pândeşte.
Plouă diamante de pe aripi
Peste petalele însângerate.
Dacă dragostea ar fi scrisă cu sânge
Şi uciderea ei ar fi plătită
Cu sângele ucigaşului,
Urmele ei ar rămâne
Nu doar pe dinţii pe care-i spală dimineaţa.
Ar rămâne pe suflet, pe nume.
Floare carnivoră cu petalele înroşite
De sângele victimelor imprudente.

Dan David, Los Angeles, Feb.-17-2007.

Zori Incetosate – Capitolul VII (Partea a 2-a)

iulie 23rd, 2008

VII
Anul şcolar s-a soldat cu o singură corigenţă: limba franceză. Domnişoara Bobinger nu m-a iertat. Asta avea să mă ţină ocupat pe tot timpul verii dacă voiam să-mi regăsesc colegii in clasa a doua la toamnă. Aveam de învăţat verbele, declinările, o mulţime de cuvinte şi mai ales pronunţia care era, cred, partea cea mai dificilă, deşi mama încerca să mă corecteze de fiecare dată, însă fără rezultat.. Tanti Luţi, mama lui Cuţa, cunoştea un student care era foarte bun la franceză şi care se numea Pozmantir. Era un tip cam ciudat; l-am cunoscut mai înainte pe când am vizitat-o pe mătuşă într-una din zile. Tănăr, înalt, brunet cu păr ondulat din care o şuviţă cădea răzleaţă pe fruntea-i palidă, era întovărăşit în permanenţă de un baston de care nu se folosea la mers pentru că era întreg şi sănătos. “De ce mergi cu bastonul?”- l-am întrebat într-o zi. “Ca să mă apăr de câini”- a venit răspunsul. De câte ori venea la noi, intram cu el în dormitor şi acolo, la masa de lângă fereastră, cu cartea şi caietul deschis citeam, traduceam şi învăţam verbele pe de rost, zilnic, timp de peste o oră. După ce pleca de la noi, trebuia să compun o istorioară în franceză, să copiez o lecţie nouă şi mai trebuia să învâţ alte verbe. Oh, de-aş putea scăpa de această domnişoară Bobinger mai repede! S-a cam terminat cu joaca pe stradă cu prietenii mei. Tata a aranjat cu cei din administraţia ziarului Viitorul, să mă lase să fac practică în biroul lor. Într-una din primele zile de vacanţă a venit cu mine dimineaţa să mă prezinte celor din birou. Aici am întâlnit mulţi domni şi doamne cu feţe distinse şi zâmbete cuceritoare care m-au primit in mijlocul lor cu căldură şi înţelegere părintească, făcându-mă să mă simt din primul moment în largul meu. Câte-odată mă solicitau să copiez cifre pe nişte formulare, alte ori mă puneau să liniez căteva coale de hărtie, să adun sau să scad şiruri de numere, dar de cele mai multe ori mă lăsau să mă joc în voia mea pe o maşină veche de scris de care m-am apropiat cu pasiune şi interes. La prânz mergeam în grup cu ei la o cantină, mă ocroteau sub mantalele lor pe vreme ploiasă, mă serveau cu bomboane sau ciocolată, şi dacă aş fi fost copilul unora dintre ei, nu cred că aş fi fost tratat mai bine. Uneori, tata lucra în schimbul de după amiază la zeţărie şi atunci urcam scările din dos, la primul etaj, să-l vizitez. Acelaşi ca totdeauna, cu părul vălurat, dat pe spate, cu degetele înegrite de cerneală, ţinând un şpalt pe care aduna literele de plumb şi cu ochii săi albaştrii luminoşi, mă primea cu zâmbet pe buze şi mă întreba ce e nou. Lângă el, colegul lui de muncă, Usache, mă saluta făcându-mi cu ochiul. Priveam cu interes atelierul care încă din frageda copilărie mi-a devenit familiar pentru că, indiferent de locul lui de muncă sau stăpân, aceleaşi dulapuri cu litere de plumb erau peste tot, aceleaşi valţuri înegreau cu cerneală literele înaintea tragerii unei noi corecturi, aceleaşi linotipuri zăngăneau cu sunet strident şi aceleaşi maşini plane scoteau pagini de tipărituri. Numai că aici sala era mai mare, plafonul mai înalt, pereţii erau vopsiţi pe jumătate in albastru, lumina era mai bogată şi în jururul lui tata erau mese cu rotile care puteau muta paginile grele de plumb fără a fi ţinute pe pântec cu mâinile. Drumul meu către birou care se afla pe strada Academiei, trecea prin Pasajul Victoriei unde se afla Teatrul Naţional Comedia. Aici clădirea împunătoare a teatrului cu scări grandioase la intrare, holul larg în care se afla casa de bilete şi două scaune tapiţate în pluş roşu de o parte şi de alta a uşilor ce ducea spre sala de spectacole, aveau o putere fascinantă pentru mine. Prima piesă pe care am văzut-o aici cu bilete cumpărate prin şcoală a fost “Romeo şi Julieta” cu actorul Mihai Popescu, vestit în vremea aceea pentru înterpretarea sa. A fost un spectacol remarcabil, văzut de la galerie, care a durat aproape cinci ore, considerând şi timpul luat pentru schimbarea decorurilor celor 27 de tablouri. După aceea, profitând defaptul că şcoala permitea difuzarea de bilete cu plata după, din bursă, mi-am extins pasiunea pentru teatru, mergând la multe matinee în care am văzut pe Emil Botta în “Othelo,” la sala Sfântul Sava, pe Giugaru, Birlic şi Beligan in “O noapte Furtunoasă” şi “O Scrisoare Pierdută,” la sala Comedia. La această pasiune a contribuit foarte mult şi înfiinţarea teatrului Muncitoresc CFR, în localul de lângă Stadionul Giuleşti, folosit în trecut de nemţi ca spital şi comandament German. Prima piesă prezentată aici cred că a fost “Coliba Lui Moş Toma,” dar adevărata premieră a fost deschiderea teatrului în sine. Sala mare elegantă, pereţii în calcio vechio, draperiile roşii de catifea, la fel ca şi cortina, scaunele tapiţate in pluş şi scena enormă cu fosă pentru orchestră, a devenit din primul moment una dintre cele mai încăpătoare şi frumoase săli din tot oraşul. Repertoriul s-a îmbogăţit cu o paletă de lucrări dramatice celebre care fără nici o îndoială au contribuit la formarea gustului meu pentru artă şi nu mai puţin, a unei generaţii de oameni din cartier care nu s-ar fi deplasat niciodată până în centrul oraşului pentru o piesă de teatru. Singura legătură a acestor oameni cu un act artistic pe viu ar fi rămas numai revistele muzicale cu actori ca Titi Mihăilescu sau Horia Căciulescu din pauzele filmelor de pe Griviţa. Teatrul de pe Giuleşti a furnizat pentru mine o atracţie căreia cu greu mă puteam împotrivi, depăşind chiar şi atracţia pe care am avut-o pentru meciurile de fotbal de pe stadion. Urmăream în ziar ce spectacole sunt în ziua respectivă, în special sâmbăta seara când tata nu lucra şi începeam să mă rog de ei să mergem la teatru. De multe ori reuşeam să-i conving, şi atunci tata-mi da bani să merg să cumpăr bilete pentru seara.. Alte ori nici rugăminţile mele, nici cele ale lui Simona nu puteau să-i determine să meargă. Atunci, în ziua următoare, înainte de începerea matineului începeam să mă foiesc cu motive să ies afară din casă, şi când reuşeam mergeam glonţ la teatru. Mersul pe jos de la şcoală mă ajuta să economisesc ceva bănuţi, nu totdeauna suficient pentru cumpărarea unui bilet. Uneori găseam câte-o uşe laterală din jurul teatrului deschisă şi mă furişam în sala de spectacol fără zgomot aşezându-mă pe primul scaun liber. Puteam să văd aceeaşi piesă de teatru de nenumărate ori, la fel cum şi astăzi pot vedea un film clasic la televizor din nou şi dinou, fără a mă plictisii şi nici de faptul că învăţasem replicile pe dinafară nu mă supăra. Din acest motiv, poate, revăd şi acum în aducerea aminte, spectacole ca “Moartea Civilă” cu Ovid Brădescu, “Vulpone” cu Nicolae Sireteanu, sau ”Coana Chiriţa” cu Nelly Nicolau Ştefănescu. Şi cine ar putea să uite realizări ca “Nevestele vesele din Windsor” pe muzică de Otto Nicolai în care orchestra, beneficiend de un întreg arsenal de instrumente şi o fosă imensă in care ar fi intrat întreaga Filarmonică, concerta de fiecare dată faimoasa ei uvertură.

VIII
Vărul meu Benu a fost cel dintâi care a profitat că se putea trece încă spre vest şi a reuşit să ajungă în Austria. Scurt timp după aceea, Ticu, care continua să doarmă din când în când la noi, a plecat şi el. Cea din urmă amintire cu el din perioada aceea, a fost legată de felul în care se pieptăna. La noi, dormea pe laviţa de scânduri făcută de tata, din bucătărie. Când se scula dimineaţa, îşi turna apa în lighean şi se spăla până la brâu, în el. Când era frumos afară, nu pregeta să iasă despuiat de cămaşă, cu prosopul pe umeri, la cijmeaua din curte. Apoi se instala în faţa oglinzii atârnată în perete şi timp de mai multe minute îşi pieptăna părul lung, negru, dat peste cap, în toate direcţile. “De ce te piepteni aşa?”- am întrebat. “Aşa cum?”- mi-a răspuns cu o întrebare. “Păi, şi în sus, şi în jos, şi pe stânga, şi pe dreapta…” “Pentru că şi părul are nevoie de gimnastică”, mi-a răspuns. Păcat, gimnastica părului nu avea să folosească prea mult, pentru că la scurt timp după plecarea lui am primit din Italia o scrisoare şi câteva fotografii făcute la nunta lui cu o tănără frumoasă şi deja avea părul căzut. Se vede treaba că a moştenit şi el de la unchiul Aurel, tatăl lui, nu numai întreaga lui înfăţişare, aşa cum o ţineam eu minte, dar şi chelia. Sergiu, rare ori dădea câte-un semn de viaţă. Soţia lu, Maricica, născuse o fetiţă şi locuiau la parterul unei clădiri din zona Grădinei Icoanei. Am aflat toate acestea într-o zi când tata ne-a scos în oraş la cumpărături. Tocmai intrasem în magazinul Lafayette din Calea Victoriei, când ne-am întâlnit cu el. “Unchiul Avram, tanti Berta, ce faceţi aici?”- ne-a întrebat Sergiu. A insistat să mergem cu el la etajul patru, acolo unde se afla un resturant elegant cu feţe de masă scrobite şi tacămuri de argint. Ne-a instalat la o masă în centru şi a spus să comandăm tot ce dorim. “Nu vă faceţi probleme, ăsta-i restaurantul meu.” Şi într-adevăr, clienţii şi personalul de acolo îi spuneau “dom’le director.”
După instaurarea guvernului Groza situaţia în ţara nu s-a îmbunătăţit, deşi noul guvern a introdus o serie de măsuri, între care alegeri noi, împroprietărirea ţăranilor şi drepturi de vot femeilor. Apoi au urmat multe demonstraţii anticomuniste soldate cu numeroase arestări, bătăi şi chiar cu moartea unui număr necunoscut de oameni. Partidul comunist sprijinit de sovietici a început să-şi extindă dominaţia în treburile politice ale ţării, în pofida partidelor tradiţionale care au fost scoase cu timpul în afara legii sau au fost forţate să fuzioneze cu comuniştii. În fruntea partidului Comunist se afla Gheorghe Gheorghiu Dej care a fost ţinut în închisoare pe toată perioada războiului şi care împreună cu Ana Pauker, Vasile Luca, Theohari Georgescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu formau Comitetul Central. În ziare figurile lor începură să apară din ce în ce mai des şi Gheorghiu Dej, cu figura lui de om necompromis, plin de energie şi vitalitate, părea să inspire încredere în populaţia ajunsă la limita dezamăgirii şi-a sărăciei. Mama privindu-i fotografia in ziar, a spus că seamănă cu Charles Boyer, marea ei febleţe cinematografică din tinereţe. În perioada aceasta de tranzicţie şi incertitudine în care schimbările de curs erau marcate de arestări, resursele naturale ale ţării erau secătuite de noile Sov-Romuri care facilitau transportul bunurilor româneşti către Rusia, în timp ce în ţară lipsurile şi foametea se făcea tot mai simţite. În faţa nemulţumirilor generale, presa vremii a început să încurajeze mulţimea să acţioneze împotriva “speculanţilor” care erau învinuiţi că stochează mărfurile de pe piaţă ca să poată sporii preţurile. În ziare apăreau zilnic fotografii în care mulţimea plimba pe străzi câte-un negustor cu placarde atârnate de gât ce sfârşea linşat de mânia generală. Părinţii mei încă mergeau la piaţă cu mărfurile lor în special duminicile şi în zile mai mari de târg. Într-o dumincă dimineaţă, căţiva s-au oprit la taraba lor de la marginea bordurii să întrebe de preţuri. Unii mai îndrăsneţi au început să vocifereze şi să strige: “Speculanţii! Speculanţii!” Curioşi, alţi trecători s-au oprit să urmărească ce se întâmplă. Lumea se îmbulzea, mulţi vociferau şi cereau să-i atârne lui tata o placardă de gât. Tata a început să-i împigă cu coatele şi scoţând din buzunar cu mână lui zdrobită de înleştarea maşinii carnetul de sindicat cu cotizaţia la zi, urlând peste gălăgia generală: “Ce vorbeşti măi, păi eu nu sunt muncitor ca şi tine? Tu ce-ai făcut noaptea asta? Ai dormit? Nu? Tu şti ce-am făcut eu?”- a scos ziarul din buzunarul pardesiului şi l-a întins mulţimii. “Asta-i ce fac eu în fiecare noapte! Şi asta-i ceace fac ca să dau copiilor de mâncare!” Spunând asta, a indicat mărfurile de pe jos peste care mulţi se urcase cu picioarele. Mulţimea a amuţit şi-a început să se retragă. Mama tremura toată învineţită. Tata tremura şi el. Câţiva cumpărători cereau una sau alta din marfa de pe jos, dar tata a spus că prăvălia este închisă şi după ce-a împachetat totul, a plecat acasă fără nici un cuvânt. Nu acelaş lucru s-a întâmplat cu domnul Segal, tatăl lui Samurică. El era un infirm, cu o cocoaşe reliefată şi în faţa şi în spatele toracelui deformat ce-l făcea scund şi indesat. A fost luat pe sus de mulţime şi plimbat de-alungul Grângaşilor cu placarda de gât sub ploaia de pumni şi lovituri anonime. Când nu s-a mai putut ţine pe picioare, câţi-va oameni de inimă l-au dus acasă, unde a zăcut multe luni până s-a refăcut. Părinţii mei au continuat să mai meargă cu marfa ce o aveau în piaţă, dar într-o zi, s-au întors cu mânile goale şi feţe necăjite de parcă ar fi îngropat pe careva. Poliţia le-a confiscat toată marfa, atât lor cât şi-a altora. Acum erau mai săraci decât înainte, pentru că tot căştigul lor a fost re-învestit in alte mărfuri, din care multe erau încă neachitate.
Corijenţa mea din toamnă, am dat-o cu cealată profesoară de franceză. Nu am fost singurul corigent, şi în clasă s-au strâns un număr de elevi şi colegi din clasa mea. Aveam ororare să dau ochii din nou cu domnişoara Bobinger. Când am văzut cine vine în clasă, am răsuflat uşurat. Am fost ascultat printre cei din urmă; am conjugat câteva verbe, am răspuns la mai multe întrebări şi în final a trecut nota opt în catalog. Cu asta mă ştiam salvat.
IX
Ne-am reîntâlnit aceaşi, într-o clasă nouă care nu era cu nimic diferită de vechea noastră clasă, cu exceptia poziţiei în clădire. Geamurile din clasa veche dădeau spre stradă, iar acum erau orientate câtre terenul de sport din curte. Câţiva colegi schimbaseră clasa, alţii atelierul în care făceau practică, în timp ce alţii noi au apărut aici. Ne-am întâlnit bucuroşi după întreruperea de-o vară şi fiecare părea să aibe un volum de amintiri care se cereau povestite ca răspuns la întrebarea: “Ce mai e nou?” Emil (Alimănescu) nu mai sărea peste bănci ca în anul care a trecut, părea mai înalt şi mai subţire, cu aceaşi faţă rotundă, păr tăiat scurt, ondulat şi o pată din naştere, cât o unghie, peste buza superioară. M-a ţintit din uşe şi a început să strige: “Poetul Mazăre! A venit poetul!” Cu ghiozdanele aruncate la nimereală peste bănci, grupuri, grupuri răsfirate aici şi acolo, fiecare aveam câte ceva de spus ori de întrebat, nebăgând în seamă că clopotul de la intrare a anunţat de-o vreme începerea primei ore de curs şi că profesorul era deja instalat la catedră. Dirigintele clasei anul acesta era profesorul Ringhelstein, “Moşul,” cu care am făcut prima oră. După ce a tuşit de câteva ori ca să ne atragă atenţia, în clasă s-a făcut linişte şi ne-am aşezat la locurile noastre. Mi-am lăsat servieta pe prima bancă lângă Avram Simon, “Piţurcă,” aşa că m-am aşezat lângă el. Cu vocea lui caldă, părintească, Moşul a citit catalogul, apoi l-a pus pe Steinberg Bebe să copieze pe tablă orarul clasei pe primul trimestru pe care noi l-am trecut pe caiete. In timp ce Bebe construia pe tablă graficul orarului, Moşul a început să ne povestească o întâmplare de curând care l-a făcut să reflecteze asupra avansului tehnologic din zillele astea. Spunea că a văzut un militar american pe bulevard, în centru, scoţând o ultimă ţigare dintr-un pachet străveziu gol pe care l-a aruncat în mijlocul drumului. O maşină s-a întâmplat să treacă cu roţile peste pachetul de ţigări care s-a turtit sub greutatea ei ca o coală de hârtie. După ce maşina s-a îndepărtat, pachetul a revenit la forma lui iniţială, fără spărtură, deformare sau un semn cât de mic. Cineva s-a dus şi a ridicat pachetul ca pe un trofeu, pentru că pe vremea aceea, pachetul acesta, imitând cleştarul, valora mai mult decât o tabacheră normală de ţigări. “Domnilor,” ne-a mai spus Moşul, “am intrat era materialelor plastice! De-acum în colo multe metale vor fi inlocuite de materialele plastice care vor fi ieftine şi mult mai durabile. O să fiţi martori la multe schimbări care vor revoluţiona atât ştiinţa cât şi tehnologia. O să vedeţi, nu are să treacă mult!”- ne-a asigurat el. Intr-adevăr, denumirea “nylon” începuse a fi pe buzele fiecăruia, în special a tinerelor femei care erau înebunite după ciorapii de nylon introduse de americani în Bucureşti. Aceştia nu numai că erau mai frumoşi decât ciorapii de mătase naturală, care oricum nu se găseau, dar erau mai subţiri, fini si foarte elastici şi mai ales, puteau fi purtaţi vreme îndelungată pentru că erau rezistenţi la uzură. O altă evoluţie tehnică a timpului a fost apariţia creioanelor cu pastă. La fel ca şi ciorapii de nylon, acestea nu se puteau cumpăra decât de la negustorii ambulanţi de prin pieţele mari şi costau foarte mult. Curând însă spiritul inovator al unora a lărgit piaţa creioanelor cu pastă cu producţie autohtonă confectionate pe strung din aluminium, cu rezerve importate din apus. Acelaşi spirit inovator a dus şi la crearea unui număr de afacerişti pe picior ce-si desfăşurau produsele la repezeală în calea trecătorilor, acolo unde aglomeraţia era mai mare, pe calea Griviţei lângă Gara de Nord ori la Podul Grant către Giuleşti. Veneau cu o ladă in mână, urmărind să nu fie vre-un sergent în apropiere şi acolo, pe platforma îngustă a lădiţei începeau să facă demonstraţii la pietrele de ascuţit cuţite, produse chimice de curăţat petele de pe haine sau “Uite popa, nu e popa, de trei ori.” Când ţinteau poliţistul venind către ei, strângeau în grabă marfa de pe lădiţă şi dispăreau în mulţime.
Acasă am primit vizita unchiului Manole din Ploieşti. Venise într-o seară, în urmă cu căteva săptămâni cu o valizioară mică în mână, pentru nişte afaceri urgente, pe o zi sau două. Voios, a adus cu el o încăcătură de poveşti şi bomboane pentru mine şi Simona. Tata a fost bucuros să-l vadă şi mi-a zis să dau fuga la cârciuma domnului Buzatu şi să cer o sticlă de vin în cont. Am primit o sticlă de vin negru de Malaga din care tata ne-a lăsat şi pe noi să gustăm. Era vâscos şi dulge ca mustul. Tata zicea că are puterea ursului. După mai multe zile în care unchiul pleca în fiecare dimineaţă de-acasă şi se întorcea către seară, nenea Manole a început să spună că el nu vrea să se mai întoarcă acasă la Ploieşti, că aici afacerile sunt mai bune şi că cea mai bună ideie este să fie partener cu tata în afaceri. Tata i-a zis că el are deja o experienţă în care a pierdut mai mult decât a căştigat şi că nu are intenţia s-o ia de la capăt. Înflăcărat, unchiul s-a ridicat în picioare şi, patrulând în jurul mesei de bucătărie, a început să-l convingă pe tata asupra unor prospecte formidabile pe care el, cu conecţiile pe care le are, ar putea face milioane de lei împreună. Tata l-a felicitat pentru prospecte, dar a rămas neclintit în hotărârea lui. In final unchiul a spus că are nevoie ca tata să-l finanţeze pentru că el nu mai are bani nici măcar ca să ajungă acasă. Ochii lui mama, muţi, erau aţintiţi pe tata. Privind numai la felul în care ea îşi ţinea gura încleştată, fără a spune nici un cuvânt, cu buzele subţiate de strânsoare, se putea înţelege răspunsul ce tata avea să-l dea. Din prima zi sosirea unchiului la noi a declanşat în ea presimţirea unei veşti rele. După câteva zile de la sosire, văzând că nu se mai întoarce acasă, presimţirea s-a transformat în certitudine şi i-a spus lui tata că ceva nu e în regulă. Acum că s-a dat în vileag, cu siguranţă că lucrurile la Ploieşti stau foarte prost, poate au pierdut totul şi din cauza asta şi-a părăsit familia şi copiii şi a venit să stea la noi. Înainte ca tata să aibe timp să răspundă, mama l-a întrebat: “Dece nu vinzi prăvălia de-acasă şi cu banii respectivi începi aici?” El a privit un moment în gol. “Nu pot dragă, nu pot s-o vând, că trebuie să-mi plătesc creditorii. Şi aşa vin peste mine să-mi ceară bani. Vânzarea e proastă, nimeni nu cumpără nimic. Am nevoie de ajutor, nu am unde să mă duc. Debora, nevastă-mea, e bolnavă cu nervii, cred că trebuie s-o duc la balamuc. Vremurile s-au schimbat, nu mai e cum a fost…” Adoua zi unchiul a venit mai devreme din oraş, dar nu a intrat în casă. S-a dus direct în cârciuma de la stradă. La fel şi în zilele următoare. Mama nu a mai putut răbda; l-a somat pe tata că trebuie să facă ceva. Unchiul trebuie să plece. Se pare că discuţia dintre tata şi unchiul Manole nu a avut loc acasă şi nici nu se ştie câţi bani a primit unchiul de la tata ca să se întoarcă acasă, dar în ziua următoare unchiul şi-a luat rămas bun de la noi şi a plecat. Către sfârşitul săptămânii, domnul Buzatu a venit la noi cu o notă de plată. “Ce-i cu asta?”- a întrebat tata uimit. “Păi fratele matale a consumat la mine şi a zis s-o pun în cont” “Dar pe mine m-ai întrebat?”- l-a chestionat tata. “Păi doar sunteţi fraţi, nu?”- a răspuns cârciumarul ridicând din umeri. “Hai să fim serioşi, domnule Buzatu! Dacă vine la mata un străin care stă ocazional la mine şi-ţi cere bani în numele meu, dumneata îi dai fără să mă întrebi şi pe mine? Cum crezi matale că eu am să iau pâinea de la gura copiilor mei ca să-i plătesc lui băutura? Regret, domnule Buzatu, dar eu nu am nimic de-a face cu nota asta.” Proprietarul a mai stat un moment în cumpănă, dar negăsind un argument convingător, a dat din umeri şi a plecat.
X
Ce poate fi mai plăcut decât răgazul de a mai rămâne în pat dimineaţa în zilele de odihnă? Nu trebuie să sari din pat la auzul ceasului deşteptător, în plin întuneric, în casa îngheţată de peste noapte şi nu trebuie să alergi după tramvai ca să ajungi în timp la şcoală. In celelalte zile zbârâitul cesului dimineaţa î-mi răpea cele mai frumoase visuri. Cu ochii încă lipiţi de somn, mă ridicam la marginea patului, chircit, coate pe genunchi, încercând să înnădesc continuarea visului întrerupt, şi dacă mama nu m-ar fi înghiontit pe la spate, poate că aş fi adormit din nou pentru o clipă. Ea însă, cu capotul de casă pe ea şi cu papuci de pâslă în picioare, mă mustra în şoapte ca să nu-l scoale pe tata venit de curând de la lucru. În zilele de odihnă ceasul nu trebuia să sune dimineaţa şi puteam dormi până când se lumina de-abinelea. Deschideam ochii privind lumina de afară prin dantela perdelelor croşetate de mama şi fără să fiu zorit de nimeni puteam lenevi în voie încă un timp. De multe ori tot atunci se scula şi tata, privind cu ochii lui albaştri ce se întâmplă în jur şi de multe ori, cu chef de glumă şi joacă, ne trăgea spre el în pat, pe Simona şi pe mine, sau ne gâdila. Pentru că în dormitor numai rare ori se aprindea focul, ne luam hainele de pe scaun şi alergam cu ele în bucătărie unde era cald şi acolo ne spălam şi ne îmbrăcam. Aici, lângă focul trosnind în maşina de gătit, mama păzea laptele să nu dea în foc peste bordura cratiţei smălţuite in care caimacul se umfla ameninţător. Masa era deja aranjată cu căni, pâine, unt şi marmelada în borcanul acoperit cu o foiţă de celofan. Într-o dimineaţă ca aceasta, la început de decembrie, tata mi-a spus că începând de adoua zi, trebuie să merg după şcoală la Templul Coral, la cursul de pregătire pentru Bar-Mitzva. Trebuia să fiu acolo înainte de ora şapte pentru că rabinul cu care trebuie să învăţ să citesc Tora are şi alţi copii programaţi pentru curs. “Nu uita,” mi-a zis tata, “Bar-Mitzva înseamnă că de-acum eşti socotit bărbat şi un bărbat adevărat este punctual şi serios. Deci caută să ajungi în timp acolo pentru că dacă întârzii odată sau de două ori, rabinul se supără şi nu te mai primeşte. Ne-am înţeles?” Am încuvinţat. După orele de atelier am dat fuga până la Vitan la tramvaiul 19 care trecea prin calea Văcăreşti, chiar prin faţa Templului Coral. Am coborât la calea Călăraşi unde se afla primăria locală şi m-am avântat prin mulţime până în faţa templului. La stradă, un grilaj de fier forjat în spatele căruia se afla o curticică nu foarte adâncă până la intrarea în clădire. Clădirea însă foarte impunătoare cuprinzând trei nave din care cea centrala se distingea printr-un portal rotunjit în partea de sus deasupra căruia se afla rozeta unor geamuri ornamentale dispuse în romb. Navele laterale se complectau simetric cu geamuri înalte ce inrămau vitralii şi aveau pe deasupra fiecare câte o rozetă ca cea de la intrare, însă ceva mai mică. Nava centrală era puţin ieşită în afara celorlate două, avea de o parte şi de cealaltă a intrării suspendat câte un felinar de fier forjat şi se termina sus pe frontispiciu cu o lucrătură ce părea dantelată. Deasupra ei cornişa avea pe mijloc tablele cu cele zece porunci incadrate pe margini cu două turete ce păreau să imite mânerele de lemn ale sulurilor sfinte pe care faţada navei părea că se înfăşoară. Portalul conducea după căteva trepte de marmoră către o uşă masivă de lemn încrustat în spatele căreia o încăpere imensă, silenţioasă, cu lumină domoală venită dintr-un candelabru imens deasupra podiumului din partea opusă. Podiumul era jos cu un pupitru pe centru îmbrăcat într-o lucrătură scumpă şi sfeşnice pe margini, avea în spate o boltă înaltă cu lucrătură fină şi chivotul sulurilor sfinte acoperit cu o draperie de catifea. Băncile de lemn lustruit în negru, înalte şi reci, erau despărţite de-un culoar larg acoperit cu covor roşu, ce pornea de la uşe până la podium. Deasupra lor, balcoanele dispuse pe două etaje înconjurau pereţii pe trei laturi susţinute de stâlpi rotunzi şi din loc în loc, suspendate, ciorchine de becuri neaprinse. Deşi era slab luminată, numai din centru, măreţia sălii era grandioasă, aproape fiecare colţişor excela în lucrături a căror detalii nu se pot descrie amănunţit fără a omite multe alte lucruri tot atât de frumoase şi demne de menţionat. M-am îndreptat cu paşi timizi către podiumul din faţă. Pe primul rând, la marginea unei bănci, un bărbat în redingotă neagră şi pălărie cu boruri largi, citea dintr-o carte. M-am oprit în faţa lui fără să-mi scot şapca de pe cap: „Bună seara” M-a măsurat prin sticla ochelarilor cu rama de sârmă: „Şalom!” „Am venit pentru Bar-Mitzva” Mi-a întins cartea din mâna lui: „Şti să citeşti de aici?” Mi-am lăsat servieta pe bancă şi am răsfoit cartea. Coperta groasă a cărţii era îmbrăcată în piele şi încrustată cu litere în ebraică. Eram familiarizat cu litere ebraice încă de la şcoala din Poradim, dar chiar şi acum, cu două ore de ivrit pe săptămână cu profesorul Szabo, nu puteam spune că excelez în citirea corectă a unui text. Îmi lua timp să descifrez litera cu literă, la care trebuia să analizez poziţia punctelor din jurul textului, pentru că locaţia punctuaţiei schimbă vocala care o însoţeşte. La fel ca şi la orele de muzică, descifrarea notelor pe portativ ia timp unui începător, luni sau poate ani până ajunge să înţeleagă muzica scrisă numai dintr-o privire. Şi aici cei versaţi cu cărţile sfinte pot omite punctele şi citesc înşiruirea de litere din text. Cartea pe care mi-a întins-o nu avea puncte: „Nu are necudot (puncte)”, am zis. Mi-a luat cartea din mână şi-a deschis-o la alt capitol. „Încearcă aici”- mi-a spus, dându-mi cartea înapoi. Am început să citesc încet, tărăgănat, cu emoţie, ca la un examen. În acest timp, au mai apărut şi alţi copii care s-au aşezat pe bănci în jurul nostru. Unii dintre ei începuseră cursul înaintea mea şi erau mai avansaţi decât mine. Am primit şi eu o carte pe care puteam s-o iau acasă, dar acum, unul după altul, eram puşi să citim pe rând rugăciunile indicate, în timp ce restul urmăreau din carte. După o perioadă cititul a început să curgă lin, cu poticniri mai rare care şi ele au dispărut în timp. Către sfârşitul lunii, după Hanukah, am început să citim din Tora (Sulul Sfânt). Din Tora se citeşte zilnic câteva pasaje ce descriu istoria patriarhilor aşa cum apare în Vechiul Testament. Scrisă în coloane verticale aliniate pe–un val din piele subtire, înfăşurat pe două rulouri mari de lemn lustruit, acestă istorie e divizată pe zilele unui an întreg după calendarul evreiesc, astfel ca zilele ce marchează celebrarea unui anumit eveniment sau sărbătoare să coincidă cu episodul corespunzător din Tora. Când se ajunge la sfârşit, Tora este celebrată printr-o mare sărbătoare în care oaspeţii cântă şi dansează, după care, în următoarea zi, cititul Torei se reia de la început. Din păcate citirea corectă a cuvintelor din Tora, nu m-a ajutat să desprind şi mesajul conţinut în acest text, pentru că între a citi şi tălmăci e o mare diferenţă.
Noul meu coleg de bancă, Piţurcă, era cel mai scund din clasă. Numele lui era Avram Simon, dar fiecare avea pentru el un alt nume: Piţurcă, Piticul, Agamiţă Dandanache şi altele. El răspundea la toate fără se supere pentru că avea un bun simţ al umorului şi dese ori răspundea cu o mică înţepătură la adresa celui care-l poreclea. Dar pe cât de mic, pe atât de vioi, Piţurcă era mereu în mişcare, de parcă avea argint viu în sânge. Ocupam împreună prima bancă din centru şi deşi eram în ochii profesorilor de la catedră, găseam timp să jucăm şi câte-o „pătrăţică” sub nasul lor, pe-o foaie de matematică ascunsă sub maculatorul pe care luam notiţe. Când vre-un coleg era scos la tablă şi în dificultate de a da un răspuns potrivit, ochii lui erau îndreptaţi către noi, aşteptând să suflăm cuvântul salvator. Ascuns îndărătul unui caiet sau carte, Piţurcă se lăsa jos prefăcut că citeşte şi-şi făcea meseria de sufler cu impecabilă conştiinţiozitate. Uneori era prins şi scos şi el tablă. Atunci trebuia să-i ţin locul, scriind pe maculator cu litere mari de tipar, răspunsul la întrebare. Dar nu totdeauna ghiceam răspunsul corect şi atunci pe lângă ura profesorilor şi nota proastă la purtare ne alegeam şi cu năduful colegilor stigmatizaţi în catalog cu un patru din vina noastră. Piţurcă locuia pe o străduţă ce da în calea Văcăreşti lângă cinematograful Izbânda. Deseori mergeam împreună până în dreptul casei lui, după care eu trebuia să ajung în Piaţa Mare, de unde luam tramvaiul 12 până acasă. Fetiţa unor vecini, Clara, ne ieşea de multe ori în cale şi ne asalta cu noutăţi din cartier. Intr-o seară ne-a adus la cunoştiinţă că merge la un club de teatru în clădirea cinematografului Izbânda şi ne-a învitat să mergem cu ea. Era o sală la etaj, peste cinematograf. Mulţi tineri, băieţi şi fete, aşteptau venirea regizorului. Când acesta a apărut, a pasat textul unei piese de teatru la fiecare pe rând, ca să citească câte-un personagiu. Practic, era o scenetă în care eroul, un copil de culoare, Bulgăre de Zăpadă, trebuia să facă faţă prigoanei rasiale din America. În final rolul principal a fost atribuit lui Piţurcă care şi-a adăugat la renume o nouă preclă, Bulgăre de Zăpadă, sau Snowball, titlul piesei în original.
XI
Tot în prima bancă, pe şirul din dreapta noastră, erau doi colegi care păreau nedespărţiţi. Amândoi provenind din familii înstărite, cu educaţie şi posibilităţi diferite de majoritatea colegilor de clasă. Se părea că erau cunoscuţi în corpul didactic, şi unul dintre ei era totdeauna însărcinat ca să păstreze ordinea în clasă până la sosirea profesorilor. Numele lor era Israel Jean şi Waldman Carol. Jean era înalt, subţirel, îmbrăcat într-un costum gri, stofă englezească, cu pantaloni lungi şi cravată la gât, foarte ordonat, blajin şi împăciuitor, ten alb, păr negru cu şuviţă rebelă pe frunte şi înfăţişare feciorelnică. Waldman, era opozitul lui. Mai scund de statură, pielea tuciurie, păr negru, lucios ca pana corbului, era vioi şi arogant, cu vocabular mai vulgar şi gata de o hărţuială. Nu toţi erau dispuşi să le recunoască autoritatea în clasă şi de multe ori se iscau certuri soldate cu înjurături care ar fi putut duce la o răfuială cu pumnii, dacă Jean nu ar fi intervenit ca să domolească conflictul. Deşi nici unul dintre noi nu căutam să scoatem în evidenţă diferenţa socială dintre ei şi restul clasei, ea era totuşi simţită. Mulţi dintre colegii mei erau orfani, crescuţi cu greu de un singur părinte care de cele mai multe ori era plecat ziua întreagă la slujbă, iar copilul î-şi petrecea timpul de unul singur, acasă sau printre străini până la căderea serii. Atunci, pentru câteva ore, părinte şi copil cooperau la pregătirea mesei de seară, a celor necesare pentru adoua zi, şi frânţi de oboseală, mergeau la culcare. Am fost de multe ori acasă la Emil, cel poreclit Alimănescu. Locuia pe-o străduţă din spatele şcolii, într-o căsuţă măruntă cu numai o cameră şi bucătărie. Pe mama lui nu am văzut-o nici odată. Ştiam că a rămas orfan de mic. A crescut singur, nutrind un respect ieşit din comun pentru mama lui. De câte ori mergea cu noi la el acasă, avea grije ca nici unul dintre băieţi să nu atingă, spargă sau să clintească vre-un obiect de la locul lui, să nu lase nimic murdar în urma şi el nu părăsea casa până nu aranja totul la fel cum a fost. Aceeaşi ordine era oglindită şi în caietele lui de şcolă, în care caligrafia cu litere rotunde pe foile dictando, cu lini de margine trasate cu roşu, deşi în toată clasa nu era altul mai gălăgios, războinic şi mucalit. Un alt coleg, Cohen Jack, care locuia pe strada Florilor chiar în vecinătatea in-faimoaselor case din districtul lanternelor roşii, era şi el orfan de tată. Totuşi după terminarea şcolii a reuşit să fie primit fără exame de admitere ca bursier la Facultatea de Fizică-Matematică. Cei care terminau liceul cu media generală zece nu trebuiau să dea examane de admitere la nici o facultate şi Jack a fost unul dintre aceştia. Şteinberg Bebe şi sora lui Eva, alţi orfani de tată, crescuţi în sărăcie, au adunat în ei filtrată toată frumuseţea şi luminozitatea pe care ţi-o dau înţelegerea vieţii şi echilibrul sufletesc. Acest echilibru i-au ajutat să înfrunte viaţa cu fruntea sus, lăsând în urmă aprobarea şi respectul celor din jur. Ca şi în anul precedent, după terminarea cursurilor, la pauza de prânz, mergeam în grup către cantină, străbătând strada Ciocanu, apoi prin Strada Laptelui ieşeam în Theodor Speranţa unde făceam colţul pe-o străduţă laterală. Pe vreme bună sau rea, grupul nostru care-l avea în frunte ca şef de bandă pe Emil, se lărgise cu noii veniţi din clasele inferioare. Ceilalţi, bogătaşii, mergea la casele lor, fie cu bicicleta, fie cu tramvaiul ori luaţi în maşina care aştepta uneori la poartă. Noi cei fără maşini şi biciclete care făceau rotogoale în recreaţii printre copii adunaţi în curtea şcolii, ne organizam la joacă lângă marginea gardului la jocul de-a „Lapte gros” ori „Cal de prinţ şi de-împărat”. Şi atunci când în învolburarea jocului nu interesa decât numărul bilelor intrate în goapa săpată cu unghile la marginea terenului de sport, cine avea să ţină contul dacă Jenică, Waldman sau alţii din grupul lor era aici în jurul nostru, ori ca deobicei, retraşi în faţa catedrei la căldurică. Şi nu cred că le-am simţit lipsa.
XII
Piaţa Sfântul Gheorghe era nu numai centru geografic al oraşului, dar pe bună dreptate centrul întregei ţări. Toate Drumurile Naţionale răsfirate în cele patru pucte cardinale au luat naştere de aici, la Kilometrul Zero. Vechiul centru comercial al oraşului a luat fiinţă tot aici, după care s-a extins odată cu creşterea oraşului care se dezvolta treptat, trecând şi peste malul de sud-vest al Dâmboviţei. În jurul Bisericii Sfântul Gheorghe, vechiul oraş s-a împânzit cu o mulţime de străduţe înguste ce adăposteau dughene mici şi case cu un singur nivel sau două şi ici şi colo câte un depozit mai mărişor de mărfuri. Erau hanuri pentru călătorii şi negustorii de pe alte meleaguri, păzite de arnăuţi cu flintele încârcate de frica haiducilor şi a tâlharilor de drumul mare. Mai târziu, după ce oraşul a crescut şi mai mult, s-au adăugat şi alte locuri de închinăciune, un spital sau două şi-au făcut apariţia, piaţa din faţa dealului Mitropoliei şi drumuri mai lărgite după modelul apusean. Noii îmbogăţiţi şi boieri de viţă au vrut să locuiască în case ca acelea din marile oraşe apusene, doamnele cereau mai multe sorturi de mătăsuri, dantelă şi brocat, iar caleştile lor trebuiau să fie conduse de vătafi înfăşuraţi în caftane pluşate. Dar micile străduţe cu caracter comercial şi datând din perioada aceea s-au păstrat până astăzi. Pe una din aceste străduţe se afla Templul Coral. În ziua acea, Templul a fost iluminat ca la o mare sărbătoare, deşi numai primele căteva bănci din faţă au fost ocupate de audienţă. Câţiva dintre noi, toţi născuţi în luna ianuarie, am venit aici împreună cu familile noastre şi un număr restrâns de prieteni, ca să sărbătorim marele evniment, Bar-Mitzva noastră. Eram îmbrăcaţi cu tot ce aveam mai bun, hainele periate, pantofii lustruiţi, pieptănaţi cu grije şi chiar parfumaţi cu câţiva stropi din sticluţa mamei, şi plini de emoţie aşteptam desfăşurarea ceremoniei. Înainte de a pleca de-acasă, tata şi-a scos ceasul brăţară de pe mână şi mi l-a dat: „Dorele, acesta este cadoul pentru ziua ta. Tu nu mai eşti un copil, deja eşti un om tânăr şi noi ne încredem în tine şi sperăm să vedem în comportarea ta că eşti matur şi demn de încrederea noastră. La Mulţi Ani!” Au urmat îmbrăţişari şi sărutări de la fiecare, după care ne-am luat paltoanele şi am plecat pe jos până la Regie. Simona şi cu mine mergeam în faţa lor, părinţii se ţinea de braţ şi-i auzeam comentând din spatele nostru, iar tata, ca totdeauna, dădea răspunsuri monosilabice la argumentele pro şi contra ale lui mama. În paltonul lui bleumarin de curând întors pe dos pentru că ştofa s-a ros pe faţă şi cu pălăria gri pe care o purta atât vara cât şi iarna, tata o susţinea pe mama cu o mână, iar în cealaltă î-şi ţinea ţigarea, pentru că deobicei nu fuma în casă şi acum avea răgazul s-o facă până la urcarea în tramvai. Scundă, abia de ajungea la umerii lui tata, legată sub bărbie cu un batic de mătase împrimat, mama îi arăta lui tata cât am crescut, pentru că deşi a dat drumul la tiv, manşetele de la pantaloni tot î-mi desgoleau gleznele un pic prea mult. Cu ceasul lui tata pe mână, mă simţeam cu adevărat foarte important, ca un bărbat, şi ţinând-o pe Simona de mână, mă străduiam să merg drept, serioas, atent la drum, gata s-o protejez în orice situaţie. Ea mergea în dreapta mea în paltonul bleumarin cu glugă din care părul ei auriu-roşcat răsărea afară în şuviţe ondulate, năsuc drept, acoperit de pistrui şi botic trandafiriu reţinut la vorbă, deşi putea fi foarte tumultos la nevoie. Aproape cu patru ani mai mică decât mine, Simona a ajuns să-mi fie nu numai un partener permanent la joacă, dar şi un adevărat prieten în momentele de îndoială şi descurajare. Era înzestrată cu un simţ deosebit de receptiv care o ajuta să desluşească în labirintul sufletesc, şi de cele mai multe ori nu trebuia să i te spovedeşti pentru că din cuvântul ei se desprindea soluţia. De aceea o iubeam, îmi plăcea să mă aflu în tovărăşia ei şi probabil tot din acest motiv Simona era totdeauna înconjurată de prieteni, colegi şi admiratori. De altfel, cu simţul umorului dezvoltat, spirit jucăuş şi inteligenţă fină, Simona forma o companie admirabilă pentru oricine atât la joacă, cât şi în problemele serioase. Rabinul cu care am făcut pregătirea pentru Bar-Mitzva era un bătrân habotnic cu mult har şi răbdare, corectând slovă cu slovă citirea noastră din Biblie şi Tora până când am ajuns să recunoaştem textul sfânt de la primele litere. Un om plin de înţelegere şi bunătate care ştia că face o „mitzva” (pomană) pentru copiii sărăcimii, din căteva date culese de la noi a reuşit să scrie pentru fiecare o pagină sau două de caiet, cu scris mărunt, untext pe care trebuia să-l citim după terminarea ceremoniei religioase. Era o scurtă cuvântare ce trebuia rostită în faţa audienţei şi pe care m-am străduit s-o învăţ pe dinafară. Când a sosit rândul meu, am privit de la înălţimea podiumului mica audienţă care avea în centru pe părinţii şi pe sora mea. Tata mă privea serios în aşteptarea momentului meu de performanţă, mama cu ochi încurajatori părea că-şi ţine răsuflarea. Pentru mine această sală grandioasă, scăldată în lumini ca la teatru, a început parcă să se clatine sau să danseze. M-a cuprins o emoţie adâncă ce a crescut ca un dop înăuntrul gâtlejului, sufocându-mă şi printre lacrimile care îngheţară lipite de gene, am început să desprind frânturi din copilăria mea, mersul în case străine la Giurgiu şi Ploieşti, timpul petrecut în sifonărie, groaza de bombe, spaima întunericului din canalul cu miros stătut din adâncul pământului şi gătuirea care nu mă lăsa să vorbesc. Cu palmele încleştate pe marginea mesei şi respiraţie întretăiată, căutând să-mi amintesc textul cuvântării, printre lacrimi ce nu voiau să-mi dea pace, am început să-mi ţin discursul. Tata m-a urmărit cu ochi mari, mama, lăcrimând cu mine odată strângându-şi în pumn batista şi audienţa într-o frigidă muţenie. Când am terminat, au fost multe aplauze, tata s-a ridicat în picioare ca să mă întâmpine, şi după el restul sălii care mă aştepta cu mâinile întinse să-mi ureze „Mazel Tov!” (Noroc Bun). Emoţia mea se pare că a fost resimţită în fiecare persoană din sală. Rabinul, familia, prietenii s-au strâns în jurul meu cu felicitări şi îmbrăţişări, dar adânc în suflet m-am simţit aşa de ruşinat că mi-ar fi venit să fug, să mă ascund, să nu mai îndur această lipsă de stăpănire de sine de care cu siguranţă toţi vor râde în urma mea. In această zi în care era de aşteptat să mă port ca un bărbat, să arăt că sunt un bărbat, tocmai atunci, de faţă cu atâta lume şi mai cu seamă în faţa părinţilor şi a sorei mele, să plâng ca un ţânc, halal de aşa bărbat! Niciodată n-am să-mi iert această ruşine!
(Va urma)

Quebec – mon amour – 6. Bonne Fete !

iulie 21st, 2008
Stradela in QuebecStradela in Quebec

Seria de articole dedicate lumii franceze din Canada continua cu mentiunea ca in iulie ac orasul Quebec implineste 400 ani de existenta. La 3 iulie 1608 Samuel de Champlain avea sa inaugureze prima colonie franceza pe malul fluviului St. Laurent.

Orasul Quebec (capitala provinciei Quebec) isi sarbatoreste ziua de nastere prin manifestari cultural-artistice deosebite :

Moara de imagini, in fiecare seara sunt proiectate pe un ecran urias in Le Vieux Port (cartierul vechi al orasului) imagini din istoria Canadei franceze. Primaria împreuna cu scenograful Robert Lepage propun 40 de minute de proiectie pe cladirile silozurilor de cereale ale orasului, ecran masurand in lungime 600 metri, iar in inaltime 30 metri.

Artisti ai strazii, jongleuri, acrobati, muzicanti, actori ambulanti isi vor performa momentele de delectare.
Centrul orasului, zona pietonala amintind de burgurile europene va fi teatrul unor altor proietii de foc, lumini, sunet unde tehnologia electronica cu laser va amplifica ecourile concertelor si caracterul festiv al serilor francofone.

Aniversarea citadelei Quebec va culmina in 22 august ac cu un concert extraordinar sustinut de catre Celine Dion, in parcul numit Campia lui Abraham, loc al unei sangeroase confruntari dintre francezi si englezi (8 septembrie 1759). Sunt asteptati 100 000 spectatori.
Le Cirque du Soleil, circul quebecois arhicunoscut in lume si cu audienta enorma in Las Vegas va derula un sir de spectacole dedicate evenimentelor la inceputul lui octombrie.

O actiune patronata de catre Muzeul National de Arte din Quebec va gazdui o serie de opere aduse din Paris intr-o expozitie intitulata : Louvre in Quebec- Artele si Viata .

Opera din Quebec va prezenta un spectacol unic Operalia, sub directoratul celebrului Placido Domingo (18-24 septembrie). O noua versiune a musical-ului Les Miserables va fi pusa pe scena teatrului Capitole.
Un surplus de substanta il consituie prezenta Primei Natiuni a Quebec-ului ( populatia indigena) la festivalul verii cu o piesa de teatru numita Klugwe – Marea Intalnire, sustinut in aer liber in cartierul ameroindian Wendake, loc al triburilor Huroni.

Nu sunt omise nici omagierea imigrantilor in trecere sau stabiliti in provincia francofona. Un spectacol de sunet- lumina si expozitii sub tema Les Passagers inscriu inca o data intentia de reusita a multiculturalismului in America de Nord si in lume.

Zidurile de aparare, tunurile sunt datate inca din secolul al XVIII-lea devenind parte a patrimoniului UNESCO, reconsiderand fortareata cea mai veche si mai bine conservata.

Quebec-ul ramane o retraire Ev-ului Mediu extins peste ocean ca victorie a unei natiuni curajoase supravietuind de generatii in America.
In finalul articolului reproduc un poem scris in franceza si dedicat Quebec-ului :

Le Grand Fleuve Laurent

Le goéland qui vole d’une rivière á l’autre,
liberté
c’est ton nom, matin.

Chant vivant portant le bleu de l’été,
le diamant de l’hiver,
l’histoire de ton peuple.

L’amour et le soir,
le souvenir et le plafond d’étoiles
nagent leur visage
chaque jour
dans le miroir des eaux.

Plus loin
á l’océan la symphonie de métal,
victoire du Nord.

Medicina moderna si secretul abatelui Bayes

iulie 21st, 2008

Dupa ce, in saptamanile anterioare, am discutat notiunea de test medical, cu insusirile sale “ideale”, precum si cu cele practice, din pacate destul de departate de acest…ideal, astazi vom aborda o intrebare aparent atat de simpla, incat, la prima vedere, ea nu ar trebui macar sa se puna. Vom incerca sa-i raspundem pe scurt, sa asezam temeiurile teoretice ale raspunsului si sa aratam importanta cu adevarat extraordinara a acestui raspuns in practica. Asadar :

Cand trebuie realizat un test medical ?

Exista doua situatii clinice care justifica efectuarea unui test medical, si anume:

1 – sa existe posibilitatea – si ratiunea – de a modifica tratamentul pacientului daca acest test are rezultate pozitive (deci, daca el arata prezenta bolii). De pilda, nu are sens sa realizam o cultura virala din secretiile nazale ale unui individ in general sanatos, dar de doua zile bolnav de guturai (in primul rand, deoarece oricum nu exista medicamente antivirale specifice tipurilor celor mai frecvente de virusuri ale guturaiului, si in al doilea rand, pentru ca, in general, medicamentele antivirale au potentiale efecte adverse care le depasesc cu mult pe cele ale simplului guturai – asa incat, fie si in fata unei culturi virale pozitive, tratamentul tot in Aspirina si Paracetamol ar consta !) La capatul celuilalt al spectrului de gravitate, nu vom realiza o angiografie coronariana (injectare de substanta de contrast in vasele inimii, pentru a le detecta eventualele ingustari ; desigur, procedura este invaziva) unui pacient in stadiile finale ale unei maladii oncologice, si aceasta, dintr-un calcul (oricat de cinic ar putea apare aici acest cuvant) conform caruia, din pacate, pacientul « nu mai are timp » sa beneficieze de o eventuala interventie asupra vaselor coronariene (angioplastie cu balonas sau bypass coronarian), zilele fiindu-i numarate din cauza maladiei oncologice. Cu alte cuvinte, orice act medical (in acest caz, test diagnostic) trebuie sa fie de asemenea natura, incat beneficiul potential pentru pacientul in chestiune sa depaseasca riscurile. In acelasi timp, medicul trebuie sa se straduiasca sa evite cheltuielile medicale inutile, de natura sa supraincarce un buget al Sanatatii si el…grav bolnav !

2 – sa existe o probabilitate medie ca individul testat sa sufere de boala respectiva. Aceasta conditie, la prima vedere destul de ciudata, este totusi foarte rezonabila. In fond, si in viata de toate zilele, cand anume punem o intrebare ? – tocmai atunci cand exista cam aceeasi posibilitate ca raspunsul sa fie pozitiv sau negativ ; daca stim dinainte raspunsul, din capul locului… nu mai punem intrebarea ! Desigur, realitatea este mai complexa, caci, de cele mai multe ori, suntem in situatia de a banui raspunsul, cu un mai mare sau mai mic grad de certitudine ; in acest caz, daca punem sau nu intrebarea depinde, in special, de cat de importanta/de urgenta este chestiunea (de aceea, la cateva minute dupa ce am iesit din casa, ne intrebam deseori « oare am incuiat usa cand am iesit ? », dar deobicei nu « oare am spalat ceasca de cafea, inainte de a iesi din casa ? » ). In ce priveste temeiul de a banui raspunsul la o anumita intrebare, acesta este oferit de acel vast complex de cunostinte si de intuitii care se cheama « context ». Revenind la testele medicale, acestea trebuie realizate numai cand, pe baza simptomelor si a contextului medical, diagnosticul este rezonabil, dar nu cert (caci atunci se impune deja tratamentul medical, nu un test diagnostic), si nu improbabil (caci atunci, se impune a ne gandi la alte diagnostice posibile). Sa remarcam ca, in contextul discutat, notiunea de probabilitate de boala are doua intelesuri separate : 1) probabilitatea pre-test (adica tocmai cea care trebuie sa fie medie pentru ca testul sa fie justificat). Probabilitatea pre-test se stabileste atat dupa simptomatologia pacientului, cat si dupa frecventa fectiunii in cauza. De pilda, in fata unui individ cu un singur brat (dar altminteri perfect normal), este incomparabil mai probabil ca acestuia sa-i fi fost amputat bratul, decat ca acesta sa lipseasca din nascare (de aceea, de fapt aici nu este necesar nici un test medical pentru a stabili originea infirmitatii, decat daca exista motive foarte convingatoare de a dori totusi sa verificam posibilitatea rarisima a unei absente congenitale a bratului). Daca, insa, la palparea ganglionilor unui alt individ gasim un ganglion marit in mod persistent, fara vreo cauza aparenta, se va impune biopsia ganglionului, pentru a stabili daca el este sau nu semnul unei boli canceroase, probabilitatea acestei situatii fiind medie, iar importanta intrebarii, maxima. 2) probabilitatea post-test, care depinde de puterea predictiva a testului. Caracteristicile testelor medicale (putere predictiva, sensibilitate, specificitate), asa cum le-am descris in saptamanile trecute, sunt definite tocmai presupunand o probabilitate de boala pre-test medie. Aceasta este aplicatia medicala a unui principiu matematic (din domeniul teoriei probabilitatii) descris in secolul XVIII de catre abatele Bayes, in Regatul Unit. Neglijand acest principiu, probabilitatea post-test este atat de apropiata de cea pre-test, incat testul este inutil (fie cauta sa dovedeasca ceea ce se afla deja sub nasul nostru, fie vaneaza…cai verzi pe pereti !)

Fondurile de investiții pe înțelesul tuturor – trei întrebări, Matei Păun răspunde

iulie 21st, 2008

1) Ce sunt fondurile de investiții și de câte feluri sunt ele?

Sunt mii de tipuri de fonduri de investiții. Ele acoperă toate piețele și toate regiunile, ca și produsele investiționare de la acțiuni, la hârtii de valoare, la materii prime. Ele variază ca risc sau cereri de investiție minimă. Unele sunt listate și nu negociate ca acțiuni. Altele cer un angajament ferm din partea investitorului pe o anumită perioadă de timp, care poate fi de cinci ani sau mai mult.
Fondurile de investiții variază mult și în funcție de randamentul pentru managerii lor – unele fonduri iau comisioane ridicate de performanță, până la 40 sau chiar 50% din apreciere. Altele au costuri de management neglijabile.

2) Care sunt avantajele și dezavantajele fondurilor de investiții?

Cum fondurile tratează cu atât de multe tipuri de strategii, apetituri de risc și necesități, ele nu prezintă un anumit avantaj sau dezavantaj în sine. Ele reprezintă o multitudine de mecanisme prin care se poate investi.

3. Ce tipuri de fonduri sunt prevalente în România și cum se poate investi?

Cele mai multe fonduri gestionate în România tind să se concentreze pe piața de acțiuni sau cea a banilor. Ele sunt puține și minuscule, în comparație cu cele accesibile pe piețele mai dezvoltate. Chiar și fondurile de pensii sunt tinere și va trece un timp până ce vor fi acumulat o cantitate suficientă de capital. În România, fodurile tind să fie distribuite prin intermediul băncilor și a companiilor de asigurări. Dar nimeni nu-i oprește pe români să investească în fonduri de investiții din străinătate și să se bucure de profiturile (și riscurile!) care sunt la dispoziția investitorilor din lumea întreagă.

Breakfast in America

iulie 21st, 2008

Epistola tinerei Victoria Lapadatescu (EVZ Diaspora, din 15 mai 2008) desfatuieste romanii sa imigreze in Statele Unite expunandu-si propria-i experienta ca un fel de fapt generalizator, cronic:
Am aplicat astfel pentru viza J1 Au pair. Acum vreau ca toata lumea care viseaza sa vina aici sa stie sa nu o faca, pentru ca ni se promit o groaza de lucruri si vii aici intr-o famile de americani si esti tratata ca o servitoare. Aici sunt oameni lipsiti de sentimente. Eu aveam grija de 2 copii, unul de 1 an, iar celalat de 4 ani.

In primul rand eroina articolului uita sa explice cititorilor restrictiile vizei J1 Au Pair si statutul beneficiarului in cauza(The J-1 visa, whatever the circumstances of its issue is a non-immigrant visa for the USA and as such, it will not lead to the opportunity to apply for a Permanent Resident Card for lawful permanent residence in the USA, or a US Green Card as it is more commonly known. Immigrating to America on a J-1 visa allows a foreign national to live and work in the USA for a limited period in a variety of capacities. Au pairs will also receive lodging, meals, their own bedroom, and the cost of their round trip will usually be paid for by the host family the academic requirements for the American au pair visa are less than those for employment-based routes to the United States.)

Inteleg frustrarile, campania anti-americana din Europa si din Romania. In fond fiecare e liber sa accepte sau nu convingerile politice americane, dar cand este vorba de dreptul reglementarilor vizelor nu suntem in masura sa emitem nici o decizie.

Din start caracterul resctrictiv al vizei J1 nu permite exercitarea altei munci decat celei prevazute prin contractul incheiat inainte de a sosi in SUA. Viza are un caracter temporar, iar autoarea scrisorii deschise uita ca prezenta ei in SUA este un privilegiu, nu un drept.
Singurele joburi pentru care pot opta, si nici asa nu este legal, sunt ori ca babysitter, ori ca si chelnerita. In rest, nimic altceva. Acum incerc sa imi schimb statutul vizei, intr-o viza de student si sper ca intre timp sa gasesc un job multumitor.

Aici competitia, piata muncii sunt diferite si nu sunt circumscrise doar diplomelor, relatiilor si traficului de influenta. America incearca sa nu mai fie un sat fara caini, in care sa misune la nesfarsit muncitori ilegali, teroristi si turisti nedoriti. Locurile de munca sunt prioritare cetatenilor si rezidentilor cu acte legale, contribualilor.

Cat despre dispretul domnisoarei fata de muncile oferite denota o inadaptare la conditiile de viata capitalista. Sunt locuitor de ani ai continentului nord-american, nu imi e rusine sa marturisesc ca lucrez intr-un restaurant.
Jobul de ospatar, atat de repudiat, ofera venituri financiare superioare muncii de cadru didactic sau de functionar bancar.

Un ospatar performant poate castiga intr-o zi de lucru intre 80- 250 dolari, plus salariul pe ora, plus mancarea, plus cafeaua si bauturile nealcoolice (in unele locuri plus uniforma platita). Lucrand 6 zile pe saptamana ajungi la 1000 dolari pe saptamana. Week end-urile ofera castiguri suplimentare, ca si sarbatorile.

Am renuntat la cateva job-uri considerate bune, in favoarea muncii de carciumar fara sa-mi para rau.

Nu este usor deloc, inca am cosmaruri, nu ma pot odihni, plang, nimeni nu stie prin ce calvar trec si toate astea din acuza unei ambitii prostesti, America. Schimbarea statului vizei e singura optiune pe care o mai am sau sa ma casatoresc, ceea ce nu se va intampla. Daca nu reusesc, ma voi intoarce acasa, in scumpa Romanie.

Victoria se contrazice. Daca vrea sa se intoarca in Romania de ce nu o face pur si simplu ? Ea este constienta ca nu viata Americii in sine o supara, ci faptul ca nu ajunge la strugurii doriti din cauza vizei restrictive.
Am trecut prin greutatile vietii de inceput ca imigrant si subscriu ideii ca nu este usor.

In Romania firmele de intermedieri de munci ca si cele de turism promit, aburesc neprezentand realitatea in culoarea ei. Se creeaza o imagine ideatica a vietii americane din filme, dar si o imposibilitate a tinerilor romani cu studii superioare de a nu reusi, rezida in refuzul prestarii de munci inferioare pregatirii lor.

Luptătorii şi Legea Iudaică

iulie 21st, 2008
Caporalul Gilad Shalit este în continuare prizonier în GazaCaporalul Gilad Shalit este în continuare prizonier în Gaza

Legea Iudaică spune că luptătorii îşi vor găsi odihna veşnică pe Pământul Sfînt; asta-i cu atât mai mult indiscutabil în cazul prizonierilor (nefăcîndu-se deosebire între prizonieri ai unei grupări teroriste sau ca urmare a unui război între state, sau prizonierat ca urmare a unei excursii).

Deci Guvernul Israelian actual a făcut totul pentru recuperarea celor 2 soldaţi răpiţi în urmă cu 2 ani la graniţa de nord de către Hezbollah, fapt ce adus la declanşarea războiului Israeliano-Libanez.

Că după unele opinii totul trebuia făcut în alt mod (inclusiv războiul), asta deja nu mai are importanţă.

Gilad Shalit, care încă este prizonierul unei grupări teroriste în Gaza Strip, trebue răscumpărat, si asta cât mai repede indiferent de preţ.

E corect să se ţină cont de părerile părinţilor văduviţi de copii şi de soţii, soţiile a căror viaţă a fost distrusă de acte teroriste de către teroriştii ce vor fi eliberaţi, dar viaţa lui Gilad este mai impotantă.

Timpul şi mormîntul nu rezolvă traumele văduviei, într-o oarecare măsură le atenuiază.

În cumpăna nescrisă a hotărîrilor stă VIAŢA lui Gilad faţă de trauma zecilor de văduviţi.

Preţul va fi plătit pînă la urmă, dacă nu de actualul guvern de cel următor, şi atunci de ce să se amîne. La urma urmei din punct de vedere al echilibrului zonal nu se va schimba nimic.

Securitatea Israelului numai depinde azi în actuala conjunctură mondială numai de capacitatea armatei israeliene.

Cum nu se poate prevede Pace cu Gruparea Hamas (grupare definită teroristă de către USA, UE & Israel), ce a cîştigat ultimele alegeri electorale în Gaza Strip în detrimentul PLO, unica soluţie este să se accepte situaţia de facto şi HUTNA (armistiţiu) pe 30 de ani, ast în speranţa că generaţile următoare vor ajunge la consensus.

N.A. Grupare teroristă definită de USA, UE, Israel de către palestinieni este considerată grupare armată legitimă ce luptă pentru drepturi treitoriale şi ridicarea embargoului economic-politic, folosind mijloace ca bombe sinucigaşe împotriva civililor pe teritoriul Israelului (Tel-Aviv, Haifa, Jerusalem, Netanya, etc), atac cu mortier şi rachete Sderot, Ashkelon, Negev samd.

Arheologie versus geologie?

iulie 21st, 2008
Foto 1Foto 1

La venirea mea in muzeografie (1987), din tabloul istoric al Baraganului lipseau mai multe epoci istorice. (Paleolitic, mezolitic, neolitic timpuriu, bronz mijlociu si sec. V-VIII A.D.) (Ma mindresc cu faptul ca am desoperit paleoliticul si mezoliticul si ca am explicat absenta bronzului mijlociu prin datarea gresita a culturii Coslogeni, care nu incepea in sec. XIV i.d.H, cum era incadrata initial, sau in sec. XII i.d.H, cum o incadrau tineri arheologi total ignoranti, ci porneste din sec. XV i.d.H., poate chiar mai devreme. Pentru datarea culturii Coslogeni, pot proba cu lucrarea de doctorat, care, desi nesustinuta public si nepublicata, a circulat in lumea initiatilor. De asemenea, la congresul 7 de tracologie din 1996 de la Constanta (Mangalia-Tulcea), am sustinut o comunicare in care sustin plasarea inceputului culturii mai devreme. Cf. lucrarea cu rezumatele congresului, p.305-306. Este drept, in noul de tratat de istorie al romanilor, la cultura Coslogeni, ideea este pusa pe seama altui cercetator, care n-a avut nici un merit in domeniu. Decit ca m-a haituit continuu, pentru ca nu scriam la ..sugestie. Ca sugerstiile erau monumente de prostie nu interesa. Poate dupa indepartarea mea din arheologie si-a dat seama ca am dreptate si tinindu-ma pe „tusa”, si-a insusit ideea. Despre ignorantii despre care scriam mai sus nu pot spune decit ca si-au dat doctoratele si sunt „profesionisti” fara pata si cusur.)

Cum Baraganul nu e asa departe de Bucuresti, inca de la Odobescu (considerat primul arheolog roman), a fost batut in lung si-n lat de arheologi mai cunoscuti si mai priceputi, sau mai putin…Nimeni nu a reusit sa identifice o statiune paleolitica.

(Probabil stiti ca arheologii, antropologii -in sens european-, etc. au ajuns la concluzia ca toate fosilele de hominizi mai vechi de 40.000 de ani nu reprezinta stramosii directi ai omului. Sunt linii stinse fara urmasi superiori evolutiv. Inclusiv faimosul om in valea riului Neander. Cam de acum 40.000 de ani incepe sa se raspindeasca actualul homo, ai carui stramosi nu se cunosc.)

Datorita acestor lipsuri, au inceput sa se auda voci care explicau inexistenta descoperirilor, paleolitice-mezolitice-neolitic timpurii, prin faptul ca Baraganul ar fi fost un fund … de lac. Si prin urmare, nu putea fi locuit.

Daca nu ar fi fost si alte interese la mijloc, afirmatia ar fi fost sigur catalogata ca gresita. Pentru ca piese paleolitice au fost descoperite in Baragan. D.V. Rosetti, sapind un tumul la Gurbanesti, a gasit in pamintul de umplutura din manta mai multe silexuri sigur paleolitice. Comunicate, publicate (inca din 1959). Acest lucru, trebuia sa opreasca afirmatiile hazardate. Normal ca pamintul de umplutura nu a putut fi carat de la o distanta prea mare (mai ales daca tinem cont de posibilitatile tehnice ale epocii tumulului in discutie).

La aceasta chestiune pur arheologica, se adauga o grava confuzie geologica. Geologii vorbesc de un lac in Baragan dar in …pleistocen. Cu alte cuvinte, acum 1.000.000 de ani. Cam mult pentru epoca despre care discutam noi. Acest lac se colmateaza, devenin un curs sinuos al Dunarii, care trecea pe la nord de Bucuresti si se indrepta spre Braila. Incet, fluviul a ros din „malul drept si a depus aluviuni in malul sting”. Ca toate apele curgatoare din emisfera nordica, pina a ajuns la actualul talveg. De altfel, nici geologii nu stiu sigur daca a existat lacul respectiv.

Statiunile paleolitice cunoscute pina in 1987, inconjurau Baraganu. Malu’ Rosu (linga Giurgiu), Bucuresti (mai multe puncte), Ploiesti (idem), Lapos (Buzau). De aici aveam iar in zona Braila-Galati, in Dobrogea si-n Bulgaria de nord.

In afara ideii cu… lacul, se vorbea fie de o transgresiune marina care ar fi invadat uscatul (pe cursul Dunarii, in sens invers de curgere), fie de…inexistenta reliefului actual?!!!

In mod clar, lucrurile erau discutate „dupa ureche”. Si e mult mai grav in stiinta sa practici sportul asta, decit in jurnalistica. Repet, piesele de la Gurbanesti dovedeau ca exista paleolitic in zona, doar ca n-a fost, inca, descoperit, localizat.

In acest moment a intervenit descoperirea mea. Care a insemnat o statiune (Nicolae Balcescu, jud. Calarasi) si alte descoperiri de suprafata (piese scoase din strat cu diferite prilejuri si purtate): Al. Odobescu, Boanca si Gostilele. In felul acesta nu se mai poate nega existenta paleoliticului in zona, asa cum s-a intimplat dupa descoperirea lui D.V.Roseti. (O precizare: N.Balcescu era un sat ce tinea de comuna Al.Odobescu, desi sediul primariei era la…N. Balcescu. Dupa ’89, localitatile s-au separat.)

Piesele au fost incadrate tipologic in zona epipaleoliticului. Datare larga: 20.000-10.000 i.d.H. Cum am gasit si citeva microlite mezolitice, cred ca ne putem orienta spre 10.000 i.d.H. (Asta arata ca si mezoliticul si neoliticul timpuriu din Baragan, trebuie cautate mai atent.)

Relieful

In Baragan, solul are urmatoarea stratigrafie (geologica): 0- -0,60m humus vegetal (negru); -0,60 – -0,80m amestec humus loess; sub -0,80m, incepe stratul de loess (pamint galben, lut). Stratul are grosimi diferite: 10-15m, ajungind pina la 50-60m (Stelnica, linga Fetesti). Orizontul in care am gasit silexurile „in situ” (cele mai importante) este situat intre -0,90- -1,20m (La Malu’ Rosu, orizontul se incadreaza intre -0,90- -1,50m; informatie amiabila de la Emilian Alexandrescu, caruia ii multumim inca odata.)

Stratigrafia, a nascut doua probleme.

Prima: arheologii din Baragan, ajunsi la lut il declarau „viu” (intact, neatins de urme omenesti) si renuntau la sapatura. Obiectivele lor, situate la adincimi mai mici, erau epuizate, banii la fel, ei si familiile lor idem. Deci, la ce sa mai sape? Cum lutul curat incepe la -0,80, nimeni nu mai insista cu o sapatua de sondaj. Poate acum, sunt mai atenti. Si iata de ce nu se descoperea paleolitic in Baragan.

A doua problema este ca descoperirea mea confirma stratigrafia de la Malu’ Rosu. Ambele certifica existenta reliefului format in perioada 20.000-10.000 i.d.H. Loess-ul s-a format prin spulberarea prafului din cimpiile din nord, spre sud. Praful a rezultat din erodarea rocilor in timpul glaciatiunilor. (Daca nu om avea praf cosmic.) Microera pluviala, a determinat extinderea rapida a vegetatiei si fixarea acestor dune miscatoare. Prin intelenire.

Acum, depinde cum se dateaza aceasta era. Stratigrafic, o avem clar surprinsa. (Si datata dupa tipologia pieselor, independent de fenomene naturale.)

Inca o precizare. Praful asta carat de vint, naste doua tipuri de roca. Atunci cind se depune pe un suport tare, dur, iau nastere loess-urile. Cind se depune pe mlastini sau lacuri cu adincimi mici, etc, se formeaza lehm-uri. Privind harta geologica a Romaniei, aveam lehmu-uri numai la vest de Mostistea si-n jurul Bucurestiului. Deci, nici povestea cu „relieful neformat” nu se verifica.

Pentru a preciza conditiile descoperirii: la N.Balcescu, in punctul numit de mine „La vii” (intre timp viile au fost scoase de oameni), am sapat dupa o mare asezare de sec. IV A.D. Distrusa de lucrarile de desfundare a terenului (vezi foto 1) cu pluguri uriase, nu am putut realiza nici o stratigrafie. Am recuperat mai multe vase de provizii de mari dimensiuni, din pasta „ciment” („dolium”). Intregibile in laborator. Facind sapatura de verificare pina la 1 m adincime, am dat peste o groapa rituala, cu aceeai datare. Am sectionat groapa pe jumatate si am mers pina la epuizarea ei. (Cam 3 m, daca imi aduc aminte.) Dupa desenarea profilului, am golit-o. Evident, groapa perforase stratul paleolitic si mi-a dat primele piese paleolitice „in situ” din Baragan. La Al. Odobescu si Gostilele, piesele au fost gasite la suprafata, fara a putea preciza de unde au aparut. La Boanca lucrurile sunt mai clare: din poza doi si trei, rezulta ca era vorba de o mare cariera de lut pentru digul de la…Boanca (nord de Fundulea). Toate bune si frumoase, daca in perimetrul sapat nu ar fi existat si doua obiective arheologice. Primul: o uriasa necropola birituala de sec. IV A.D. si o statiune paleolitica. Din prima am recuperat 11 morminte (mai degraba parti de morminte, pentru ca toate erau deranjate mai mult sau mai putin) dintr-un total de citeva sute (dupa suprafata). Din statiunea paleolitica, nu am gasit decit un singur silex cazut de pe pamintul lipit pe o cupa uriasa de excavator. (Vadeti excavatoarele, o singura cupa umplea o basculanta de mari dimensiuni.)

Acum, cind am fixat datele „la sol”, este timpul sa ne ocupam de…ape. Pentru a nu supraincarca cititorii cu date seci, aride, lasam pe numarul viitor discutia cu transgresiunile, potopurile, etc.

Ryugin – Festinul împăraților

iulie 21st, 2008
Seiji Yamamoto și două creații de haute-cuisineSeiji Yamamoto și două creații de haute-cuisine

Am auzit pentru prima dată de chef-ul Seiji Yamamoto, cu ocazia evenimentului Madrid Fusión 2007. Adept al bucătăriei moleculare lui Ferran Adrià (restaurantul El Bulli de lîngă Barcelona), tânăra speranță a bucătăriei japoneze i-a impresionat pe toți participanții atât prin tehnică cât mai ales prin creativitate. În fața asistenței, Yamamoto a desenat cu cerneală de sepie un cod de bare prin intermediul căruia, prin scanare, a accesat pagina web a restaurantului său din Tokyo, Nihon-ryori (bucătărie japoneză) Ryugin.

Când am început să organizăm periplul nostru japonez (vedeți rubrica “Impresii de călătorie”), a devenit evident că nu se putea încheia decât cu o cină la Ryugin.

Restaurantul este situat în cartierul Roppongi, noul centru al Tokyo-ului, unde se află, dealtfel, și ambasada României în Japonia.

Veneam pregătiți: oriunde în lume bucătăria de autor, haute-cuisine, se plătește bine. Ne informaserăm pe internet, ba chiar, la solicitarea restaurantului, aleseserăm meniul dinainte, iar dintre cele trei opțiuni cu prețuri între o sută cincizeci și două sute cincizeci de dolari, am optat pentru Meniul nr. 2 de două sute de dolari, în așteptarea unei experiențe unice. La așa preț, glumesc eu, și o pisică moartă dacă mi-o servesc și tot o mănânc.

Peste tot în Japonia serviciile sunt foarte bune, dar restaurantul Ryugin excelează. Încă de la intrare suntem întâmpinați de șeful de sală care ne conduce la masă, ne prezintă conceptul restaurantului și ne servește o cupă de șampanie.

Mobilierul este minimalist, cu mult bun gust, în stil european. Pe pereți ca și pe câteva platouri care urmau să defileze prin fața noastră, imaginea unui dragon. “Ryugin” înseamnă, de fapt, “răcnetul dragonului”.

Chef Yamamoto a depășit faza moleculară, trecând la bucătaria tradițională japoneză, care i-a și adus, dealtfel, la sfârșitul anului trecut, două stele Michelin. Restaurantul Ryugin servește, deci, mâncare de tip kaiseki, rezervată, pe vremuri, numai împăraților. Un meniu kaiseki tradițional constă dintr-o succesiune de feluri alternate ca gust, aparență și consistență. Iar principala caracteristică este prospețimea ingredientelor.

Începem festinul cu un lichid transparent servit într-un pahar. Este vorba, după cum ni se explică, de o supă de ierburi aromatice cu apă de lac și cu fasole baby proaspătă. Este foarte bună la gust: ușoară, revigorantă, supa gelatinoasă făcând un contrast plăcut cu boabele de fasole aproape crude.

Într-o farfurioară adâncă ni se aduce felul al doilea: asparagus alb cu sos de tofu, porumb prăjit și gelatină de crevete uscat. Sunt gusturi neobișnuite pentru papilele noastre gustative europene, însă rezultatul este pe cât de interesant, pe atât de delicios.

Urmează creveții din insula Hokkaido: doi creveți cruzi, serviți cu cartofi japonezi și alge “nori”. Textura creveților, ușor crocantă, dar foarte suavi la gust, este completată de celelalte două ingrediente.

Trecem acum la Hamo, un pește din familia anghilelor, cu mii de oase foarte mici aproape imposibil de detectat. Pentru a-și perfecționa tehnica de pregătire a Hamo-ului, Seiji Yamamoto s-a dus la un spital și a supus peștele la o radiografie, pentru a-i detecta toate oasele. Și, într-adevăr, n-am găsit niciun oscior în bucata de pește servită cu tofu și pepene galben în zeama proprie.

Am continuat cu un platou asortat de sahimi (v. foto) compus dintr-o scoică de stâncă cu sos verde; o felie de calcan dintr-o specie care trăiește numai într-o anumită zonă din Marea Japoniei măturată de curenți foarte puternici care “ard” toate grăsimile din pește; o bucată de ton cu alge și o felie de sepie cu sos de prune.

După alte câteva feluri, care mai de care, ni se aduc și doi păstrăvi japonezi prăjiți. Au și ei povestea lor. Trăiesc numai în apele foarte limpezi ale uni lac din zona Tokushima. și sunt gătiți vii, pe un pat de foi de bambus (v. foto).

Următoarea vedetă este mușchiul de vită din provincia Shimane, o carne extrem de moale și fără grăsime. Este servită cu trufe, felii de vinete la grătar, piure de soia și portocale și stropită cu sos de wasabi.

Și, pour la bonne bouche, trei deserturi. Mai întâi un suc de pepene roșu cu lichior cointreau. Apoi, servită într-o lingură de la congelator, gelatină din șampanie Veuve Clicquot cu înghețată de struguri japonezi. Gelatina, în contact cu papilele gustative, s-a transformat instantaneu în mii și mii de bule de șampanie. Iată și influența moleculară în bucătaria tradițională a lui Seiji Yamamoto. Iar în final, o adaptare a unui desert tipic din zona Kanazawa: așchii de gheță, servite în versiunea Ryugin cu bucăți și suc de mango.

Fiecare fel de mâncare are povestea sa, ingredientele sunt extrem de proaspete, de sezon și cu pedigri. Mă întreabă un amic: ei și tu chiar ai crezut toate bazaconiile astea? Bineînțeles că am crezut: onestitatea japonezilor este mai presus de orice îndoială!

După câteva fotografii ca amintire, chef Seiji și echipa sa ne conduc pâna în stradă și ne salută îndelung cu tradiționalele plecăciuni. Ne-am dat naibii, comentez, unde în lumea asta mai găsești un chef cu două stele Michelin să te trateze cu atâta deferență?

Ryugin și chef-ul său își merită pe deplin faima: restaurantul impresionează prin puritatea mâncării, prin calitatea ingredientelor și prin inventivitatea lui Seiji Yamamoto. Iar tratamentul este de lux. Vorba ceea: dai un ban, dar stai în față!

Informații utile:
Adresa: Side Roppongi Bldg, 7-17-24, Roppongi, Minato-ku, Tokyo
Telefon: 03-3423-8006
Fax: 03-3423-8003
Capacitatea: 18 locuri și un salon privat cu 8 locuri
URL: www.nihonryori-ryugin.com

Notă: Costul cinei a fost suportat, cum era și firesc, de autorul acestei cronici.

Arabi și israelieni: un conflict pe viață și pe moarte – o carte remarcabilă despre războiul din 1948

iulie 21st, 2008
Benny Morris a reușit să prezinte o imagine echilibrată a conflictului de acum 60 de aniBenny Morris a reușit să prezinte o imagine echilibrată a conflictului de acum 60 de ani

“De ce-ar face arabii pace? Dacă aș fi lider arab, niciodată n-aș face pace cu Israelul. Și e firesc: noi le-am luat țara. Sigur, Dumnezeu ne-au promis-o nouă, dar lor ce le pasă? Dumnezeul e al nostru, nu al lor. Venim din Israel, dar acum 2000 mii de ani, ce contează asta pentru ei? A existat anti-semitism, naziștii, Hitler, Auschwitz, dar a fost asta vina lor? Ei nu percep decât un singur lucru: noi am venit aici și le-am furat țara. De ce-ar trebui să accepte ei asta?”

Aceste cuvinte de un realism dezarmant au fost rostite în anii ’50 de însuși David Ben Gurion, primul prim ministru al Israelului, sionistul prin excelență, care, iată reușea să se pună în pielea arabilor palestinieni cu o onestitate dezarmantă și să explice astfel, de fapt, esența conflictului arabo-israelian care durează de peste 60 de ani sau, după alte opinii de peste 125 de ani, când au sosit în Palestina primii coloniști evrei moderni.

Am luat citatul de mai sus din cartea, și ea de o onestitate și de un realism aproape fără precedent în Israel, “1948. Primul război arabo-israelian”, a istoricului Benny Morris, de la Universitatea Ben Gurion din Tel Aviv.

Cartea este de o imparțialitate fără precedent și dă o teribilă lovitură mitului “purității de arme” a israelienilor în războiul de independență.

Colonizare pe căi necinstite, presiuni politice, purificare etnică, crime de război, crime împotriva umanității – toate sunt dezvăluite de autor și toate puse în contul coloniștilor evrei înainte și după obținerea independenței pe 15 mai 1948.

Benny Morris revine în timp pentru a explica cum s-a ajuns la războiul arabo-israelian și momentul care pare să fi declanșat conflictul ireverersibil între evrei și arabi este scrisoarea lui Arthur Balfour către Baronul Rotschild, un cunoscut filantrop evreu, susținător al prumelor colonii evreești în palestina, de la 2 noiembrie 1917, în care ministrul de externe britanic îi promitea liderului sionist înființarea unui cămin național evreiesc în Palestina.

Promisiune neonorată de Marea Britanie, care devenea putere mandatară în Palestina de după primul război mondial.

Partiție respinsă

Britanicii și-au dat seama repede că fie și termenul vag “cămin național evreiesc” antagonizează pe arabii palestinieni, iar imigrația evreiască sporită din perioada interbelică a dus la violențe tot mai mari în Palestina mandatară.

Ideea partiției între evrei și arabi, avansată în 1937 de britanici, a fost refuzată net de palestinienii conduși (sau mai degrabă manipulați) de Marele Muftiu de Ierusalim, Haj Amin al-Husseini, care dorea un stat palestinian independent cu un maximum de 7% locuitori evrei, procentul existent înainte de 1917.

Dar evreii n-au stat cu mâinile în sân și, pe lângă imigrație, au cumpărat terenuri în Palestina de la latifundarii arabi care tăifăsuiau la Damasc sau la Beirut, în dauna țăranilor palestinieni.

Înfrângerea Germaniei naziste, către care priviseră cu speranță mulți lideri arabi, inclusiv marele muftiu Husseini, care-și petrecuse anii războiului la Berlin propăvăduind la radio propagandă anti-sionistă și anti-aliată, și Holocaustul au schimbat total situația.

Deși Marea Britanie s-a spălat pe mâini, dorind să se descotorosească cât mai repede de un mandate care o costa bani și vieți omenești ale soldaților cantonați acolo, nou create Organizația a Națiunilor Unite a întocmit un nou plan de partiție, care oferea evreilor – în număr de 650000 – circa 50% din teritoriul Palestinei mandatare, arabii – de două ori mai mulți – primeau ceva mai puțin, iar Ierusalimul primea un statut internațional sub mandat ONU.

Planul a fost din nou respins de arabi, dar a fost votat de Adunarea Generală ONU la 29 noiembrie 1947 cu o majoritate de 2/3. Majoritate obținută, scrie Benny Morris, cu mituiri, presiuni și chiar amenințări din partea Statelor Unite, având în spate organizațiile sioniste.

Conflict civil

Acel moment a constituit punctual de declanșare al conflictului, mai întâi cel civil între coloniștii evrei – Yishuv – și arabii palestinieni, urmat de războiul între statele arabe – Egipt, Iordania, Siria, Irak și Liban – și noul stat Israel, apărut pe 15 mai 1948 în zori, odată cu retragerea totală a puterii mandatare, Marea Britanie.

Perioada de război civil a pus la grea încercare Yishuv-ul, dar palestinienii, dezorganizați și lipsiți de acceași motivație ca evreii, amenințați cu un nou Holocaust, și care și-au apărat cu îndârjire fiecare așezare în Palestina.

Dacă în prima parte a conflictului civil (noiembrie 1947 – martie 1948) forțele Yishuv-ului – Hagana – Apărarea – au fost în defensivă, în ultimele două luni – aprilie – mai 1948, ele au trecut la ofensivă.

A apărut și purificarea etnică și masacrele, cum ar fi cel de la Deir Yassin, un sat arab din periferia Ierusalimului, unde combatanții din organizația paramilitară revizionistă Irgun Zvai Leumi (IZL) au ucis la 9 aprilie 1948 cel puțin 100 de civili, între care femei, copii și invalizi.

Masacrul de la Deir Yasin a devenit pentru arabi sinonimul brutalității evreiești, un strigăt de luptă și răzbunare.

Liderul IZL, Menachem Begin, ulterior premier al Israelului între 1977 și 1983, care a negat imediat atunci masacrul, avea să afirme: “Legenda (Deir Yassin-ului) valorează mai mult decât jumătate de duzină de batalioane israeliene. Panica i-a copleșit pe arabi.”

Și într-adevăr, după Deir Yassin, sute de mii de arabi palestinieni aveau să-și părăsească locuințele și să fugă, majoritatea dintre nemairevenind niciodată, fie că n au încercat, fie statul Israel nu le-a mai permis.

Invazia arabă

Războiul a fost declanșat de statele arabe imediat după declararea independenței la 15 mai 1948. Pe hârtie aveau un avantaj copleșitor: cinci țări arabe cu o populație de 40 de milioane împotriva unui stătuleț abia născut de 650000 de locuitori.

În realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Armatele arabe, cu excepția Legiunii iordaniene, conduse de generalul John Glubb (“Pasha”) erau slab echipate, slab antrenate și demotivate.

“Ulița arabă” isterizată de liderii demagogi care promiteau “aruncare sioniștilor în mare” – expresie consacrat[ de secretarul general al Ligii Arabe Abd-el Rahman Azzam (deși fusese folosită pentru prima oară de o organizație arabă din Jaffa în 1919) cerea distrugerea statului Israel.

Numai că majoritatea erau foarte viteji să demonstreze, mai puțin viteji când venea vorba de înrolare.

La sfârșitul războiului, în iarna lui 1949, Israelul avea aproape 70000 de oameni sub arme, de două ori mai mulți decât armatele arabe.

Iar liderii arabi, odată ce au creat uncenicul vrăjitor – isteria “uliței” – n-au mai avut apoi curajul să recunoască totala nepregătire pentru război.

Israelul a profitat de organizarea superioară și a reușit să ocolească embargoul livrării de arme, cumpărând mai ales din Cehoslovacia și beneficiind de aportul nor voluntari care luptaseră în armatele aliate în timpul celui de-al doilea război mondial.

Bilanț

Benny Morris estimează numărul victimelor evreești în război la circa 5700 – 5800 de morți și circa 12000 de răniți la un total al populației de circa 650000.

Pierderile palestinienilor sunt mult mai greu de estimat, dar Haj Amin al Husseini afirma în anii ’50 că un număr de 12000 de palestinieni au pierit în războiul din 1948.

Armata egipteană a declarat 1400 de morți, iar armatele Ioradaniei, Irakului și Siriei câteva sute fiecare.

În urma războiului au rămas mai multe sute de mii de refugiați palestinieni. Mulți dintre ei și descendenții lor trăiesc tot în tabere de refugiați, la Beirut, Damasc, Gaza sau Qalqilia.

Traiul lor adeseori în condiții mizerabile și din fonduri de la donatori individuali este încurajat de statele arabe care țin astfel vie flacăra urii împotriva Israelului.

Palestinienii rămași în urmă au primit drepturi în Israel și deși sunt tratați de multe ori ca cetățeni de categoria a doua, constituie 20% din populația statului, iar majoritatea arabilor din regiune pot doar visa la nivelul lor de trai.

Războiul arabo-israelian din 1948 – 1949 a creeat și o altă dizlocare masivă de populație: evreii sin țările musulmane, mai ales din cele arabe, au devenit dintr-o dată indezirabili.

Pogromuri și persecuții din Maroc și până-n îndepărtatul Pakistan au determinat peste jumătate de milion de evrei să-și ia traista la spinare și să plece, uneori doar cu hainele de pe ei, expulzați, hărțuiți să plece sau pur și simplu de teamă.

Cu excepția evreilor din Yemen, foarte puțini dintre ei erau sioniști, cei mai mulți având limba arabă ca limbă maternă.

Cu toate acestea, evreii din țările musulmane, numiți impropriu sefarzi – unii dintre ei, ca cei din Irak nu erau veniți din Spania, ci trăiau acolo de peste 2500 de ani – s-au integrat și au devenit clientela electorală a partidelor de dreapta, precum Likud și a celui ultrareligios SHAS, fiind cei mai intransigenți la adresa arabilor.

Israel a mai luptat împotriva țărilor arabe în 1956, 1967, 1973, 1982 și 2006 (în Liban) ocupând în 1967 teritoriile palestiniene Cisiordania (numită de evrei Iudeo-Samaria) și Gaza (de unde s-a retras în 2005).

Egiptul și Iordania au semnat tratete de pace, dar celelalte state arabe refuză să recunoască dreptul la existență al Israelului, iar conflictul cu palestinienii continuă fără să se zărească vreo luminiță la capătul tunelului.

Meritul lui Benny Morris este de a fi reușit să prezinte cu imparțialitate un conflict care, deși a avut loc acum 60 de ani, are și azi implicații profunde nu numai în zona Orientului Apropiat, ci și în întreaga lume.

Stelism, anti-țigănism și vinovăție

iulie 21st, 2008
Stadioanele din România sunt scena unor manifestări explicit rasisteStadioanele din România sunt scena unor manifestări explicit rasiste

“Stelismul trebuie pedepsit cu moartea dupa exemplul celui care a purtat acest nume…inseamna tradare, savarsita de un legionar pentru dezertare din randuri ”
Nichifor Crainic

Pe 16 Iulie 1936 in Spitalul Brancovenesc zece partizani ai legiunii l-au impuscat si taiat cu topoarele pe fostul legionar Steleanu, criticul principal al liderului Garzii de Fier “Capitanul” Zelea Codreanu. Apoi langa cadavrul ciopartit s-au inchinat, s-au sarutat si au plans de bucurie.

Onoare, demnitate, ortodoxism si ascultarea neconditionata a Capitanului au fost principii care au stat la baza propagandei legionare care a dus la crearea celei mai violente miscari din istoria Romaniei. Ura impotriva evreilor din Romania a fost ,de asemea, un element unificator.

Desigur, este greu de crezut ca asemenea lucruri s-ar putea repeta intr-o Romanie democratica, membru al Uniunii Europene. O recenta campanie a postului Realitatea TV care incerca sa obtina o reactie de solidaritate, impotriva rasismului institutionalizat din Italia a dus la o reactie greu de crezut si pentru cei mai pesimisti dintre noi . Posibilitatea unei miscari sociale violente similare miscarii legionare care sa aiba ca element unificator anti-tiganismul pare mult mai posibila.

Zdrobitoarea majoritate a mesajelor de pe sit-ul Realitatea sunt in mod strident rasiste. Sute de posting-uri cer moartea, castrarea, expulzarea, inrobirea, izolarea tiganilor romani. Multi dintre cei care au scris cred ca imaginea Romaniei in Europa este stricata de tigani. In mod ironic niciunul dintre acestia nu pare sa creada ca indemnul la genocid, inrobire fortata si castrari colective ar putea strica imaginea Romaniei mult mai dramatic decat incidentele criminale din Italia.

Discurs legionaroid

Vadim Tudor si Gigi Becali sunt priviti de o intelectualitatea romana pasiva mai mult ca bufoni decat ca amenintari, desi discursul lor are aceleasi caracteristici ca ale discursurilor legionare. Criza clasei politice romanesti de la sfarsitul anilor ‘90, scandalurile de coruptie, lehamitea electoratului roman l-au impins pe Vadim Tudor pe locul doi in topul popularitatii, desi in campania lui electorala acesta a vorbit dezinvolt despre “executii pe stadioane”. Gigi Becali, un sustinator al extremei drepte, a devenit de asemenea unul dintre cei mai populari romani in ultima perioada. Acelasi tip de lehamite a electoratului precum si coruptia si nepotismul rampante ale clasei politice au facut posibila ascesiunea fulminanta a Garzii de Fier la mijlocul si sfarsitul anilor ‘30.

Fostul cap al Bisericii Romane este stiut ca ar fi avut simpatii legionare.Exista zeci (daca nu sute) de cazuri de preoti rasisti ( in special impotriva evreilor si romilor) . Vadim Tudor si Gigi Becali sunt considerati aparatori ai crestinitatii romane. Biserica Ortodoxa Romana( ca si galeria lui Dinamo Bucuresti) a promovat cultul lui Antonescu (responsabil pentru moartea a sute de mii de evrei si a zeci de mii de tigani )si a acordat cea mai inalta distinctie bisericeasca unui primar ( Antonie Solomon primarul Craiovei) care a fost de doua ori sanctionat pentru rasism.

Gigi Becali s-a autodenumit “cavalerul” si “razboinicul luminii si al adevarului”.In mod interesant intr-o telegrama catre Hitler , Codreanu il denumea pe acesta “purtator al luminii adevarului”.

Legaturile partidelor mari cu Legiunea au fost bine documentate, mai ales simpatia deschisa a lui Maniu (liderul Partidului National Taranesc) pentru Codreanu. Aceste relatii au dus la intarirea credibilitatii unui lider extremist care se declarase deschis pentru asasinate politice. Legaturile intre Vadim si PSD sunt de notorietate asa cum sunt si cele dintre PDL si Gigi Becali. Atat Vadim Tudor cat si Gigi Becali sunt, asa cum a fost si Codreanu, foarte prezenti in mass media romaneasca.

Filiera ortodoxismului

Termeni ca “onoare”, “demnitate”, “ortodoxism” sunt in mod demagogic folosite pentru promovarea unui nationalism care adesea tinde spre extremism.Modul agresiv si succesul lui Vadim si Becali in a folosi un crestinism agresiv in promovarea unor idei adesea inepte si necrestine au dus la o mimetizare comica. Astfel politicieni din vechea generatie- oameni care in marea parte a vietii lor adulte au fost liber cugetatori se imbulzesc la ceremonii religioase care le ofera prilejul sa fie in atentia publica. Presedintele Romaniei a declarat ca reconfirmarea domniei sale in functie in urma Referendumului e determinata/vruta de Dumnezeu.

Garda de Fier a avut o sustinere deosebit de puternica din partea preotimii romanesti o parte importanta a miscarii radicale fiind compusa fie din preoti ,fie din studenti la teologie. Dumnezeu si “credinta adevarata” au fost termenii folositi in a justifica unele dintre cele mai abominabile fapte din istoria Romaniei, incluzand pogromurile impotriva evreilor din Iasi, Chisinau si Bucuresti.

Stelismul legionar nu e foarte departe de anti-tiganismul din o Romanie in care un segment important al populatiei e fie “vadimizat” fie “becalizat”. Atata timp cat intr-un mod inept o parte a politicienilor si o parte a opiniei publice continua sa ignore sau sa incurajeze violenta si radicalismul in Romania riscam sa vedem in strada ceea ce citim pe web-site-uri.

Culpabilizarea romilor

Nu romii care chipurile strica imaginea Romaniei sunt cheia problemei. Problemele principale sunt in noi, cetatenii romani obisnuiti si nicaieri altundeva.

Sunt in noi, cei care se intampla sa fim romi si ascundem asta, fricosi fiind sa incercam sa schimbam mentalitatile celor de care ne pasa cel mai mult si care sunt in jurul nostru(parteneri, prieteni, colegi); fricosi sa nu fim respinsi de cei care deja ne plac.

Sunt in noi, celor care ne pasa de imaginea Romaniei, dar care preferam sa acceptam mita, nepotismul, coruptia la toate nivelele; care preferam sa gasim justificari rasimului, violentei in familie, lipsei de moralitate.

Sunt in noi cei care, desi avem rude sau parteneri de etnie diferita, continuam sa avem aceleasi prejudecati despre grupuri etnice si continuam sa radem la glumele rasiste ale colegilor nostri.

Noi suntem cei vinovati de propria noastra scarba si marginalizare si de faptul ca este exceptional sa avem personalitati publice care sa nu ne starneasca o senzatie de greata macar ocazional.

Eu ma simt roman. M-am simtit probabil “cel mai” roman cand Hagi (machedon) si Ilie Dumitrescu (rom) au adus in strada de sute de ori mai multi romani decat a reusit vreodata sa aduca oricare politician.

Intodeauna este simplu sa gasim justificari pentru mita, coruptie, furt, violenta sau rasism, in special in cazul in care noi insine sau cei apropiati noua o fac.Dar, daca vrem sa incercam sa contruim o Romanie normala in care copiii nostri sa-si doreasca sa stea sau sa revina si in nici un caz sa plece; trebuie sa ne chinuim sa invatam ca, in fapt, “problemele reale si majoritare ale comunitatii rome” ca si cele ale comunitatii romane trebuie rezolvate impreuna si nu separat.

Bunicei mele ii era frica de o noua deportare la Bug. Imi spunea sa nu fiu la fel ca mama (integrata) si sa incerc pe cat posibil sa ma izolez de romani.Sistemul de invatamant romanesc m-a invatat ca fac parte din o specie subhumanoida care a fost pe drept pedepsita si abuzata de-a lungul istoriei. Istoria care se preda in momentul acesta elevilor este “istoria romanilor” si nu face nici un fel de referire la abuzurile impotriva romilor.Romania, desi promovata a fi tara etnicilor romani este tara cetatenilor romani, cei mai multi dintre acestia “impuri” etnic. Pana nu acceptam asta o sa continuam sa fim intr-un cerc vicios in care o sa ne invartim in cautarea problemelor reale ale altora si nu ale noastre si o sa ne batem capul de pomana cu cine e vinovat de imaginea proasta a Romaniei intr-un stat care e acuzat de rasism institutionalizat(Italia) si care are probleme de imagine mult mai mari decat Romania.

Valeriu Nicolae este director executiv la European Roma Grassroots Organisation

STATELE DIN NORDUL ŞI SUDUL MEDITERANEI SUB SEMNUL ÎNŢELEGERII

iulie 21st, 2008
Sarkozy privește către SudSarkozy privește către Sud

Eveniment unic, reuniunea la Paris a 43 de State legate istoric sau direct de Marea Mediterană, organizată, cu o deosebită insistenţă de Preşedintele Franţei, se vrea purtătoare de speranţe de pace într-o regiune tradiţional conflictuală.

Lansată în sunet de fanfară, „Uniunea Mediteraniană” va pune, se crede, bazele unei reconcilieri durabile în Orientul-Apropiat. „N-am fost niciodată atât de aproape de găsirea unui acord”- cu palestinienii – declara, optimist, Primul ministru israelian Ehud Olmert, de faţă cu Nicolas Sarkozy şi cu Preşedintele Autorităţii palestiniene Mahmud Abbas. Strângerea de mână a celor doi bărbaţi de stat, ne trimite la imaginea mişcătoare din 1993, când Yizhac Rabin şi Yasser Arafat şi-au dat mâna, în semn de împăcare, sub oblăduirea lui Bill Clinton.

Rămâne totuşi de văzut dacă UPM-ul (Uniunea pentru Mediterană) va isbuti mai abitir ca Reuniunea de la Barcelona din 1995, din care-şi trage inspiraţia. E drept că structurile „Procesului de la Barcelona” n-au putut fi duse la capăt din cauza frecvenţei conflictelor militare regionale.

Al-Kadhafi face „mutre”

Co-prezidată de Nicolas Sarkozy şi de preşedintele egiptean Hosni Mubarak, această întrunire istorică a reunit, atât totalitatea ţărilor din Uniunea europeană cât şi Statele de pe malul sudic al Mediteranei: Algeria, Marocul, Israelul, Siria, Autoritatea Palestiniană, cu excepţia Libiei lui Kadhafi care a refuzat să participe şi să semneze declaraţia alianţei, fără nici o explicaţie plauzibilă, invocând teama iraţională a unei „neo-colonizări” :”Europa are nevoie de resursele noastre – spune dictatorul – ea e datoare să se aşeze cu noi la masă, fără nici o condiţie”.

Tot ce-l obsedează pe acest spirit încins, este soluţia de a umili cât se poate Occidentul pe propriul lui teren şi nu tentaţia de a reuni cele două ţărmuri ale Mediteranei în vederea unor proiecte comune.

Or, naivitatea e deseori o slăbiciune a Franţei, fată bună, şi a Europei angelice, ambele mult prea credule în vorbe de clacă…

Israelul şi Statele Arabe la masa rotundă

Întâlnirea a demarat într-adevăr sub semnul păcii. Ehud Olmert a avut o discuţie indirectă, dar pozitivă, cu inamicul nr.1 al Israelului, sirianul Bachar al-Assad, prin intermediul Premierului turc Erdogan, după cum relatează presa israeliană.

Pentru a ajunge la o înţelegere pacifică cu Israel, va fi nevoie de o perioadă între şase luni şi doi ani, estima Preşedintele sirian, intervievat pe canalul de televiziune France2.

Pe de altă parte, al-Assad şi-a pus toate speranţele în viitoarea administraţie americană, reieşită din alegeri, pentru a ajuta Damascul să parvină la o înţelegere cu Israelul. „Administraţia actuală nu are nici viziune şi nici voinţa de a instaura pacea…”.

Pace fără cronometru

„Pacea nu se va face într-o după amiază – concede Nicolas Sarkozy – trebuie surmontate dezacordurile şi diviziunile pentru a construi un instrument al păcii în serviciul mării noastre comune, marea Mediterană ”.
Adresându-se celor prezenţi în jurul mesei rotunde, Preşedintele francez a continuat: „Lumea întreagă vă priveşte. Vă priveşte din Turcia şi din Grecia, din Algeria şi din Maroc, din Palestina şi din Israel, din Croaţia şi din întreaga Europă, întrebându-se dacă această generaţie de oameni politici este capabilă să instaureze un climat pacific, evitând pierderi inutile de vieţi omeneşti…”

Şase proiecte

Depoluarea Mediteranei este o prioritate. În cursul ultimilor ani marea a suferit serioase degradări, care devin din ce în ce mai costisitoare pentru Statele ce-i populează ţărmurile, între 2,5% şi 5,5% din PIB-ul lor. Uniunea îşi propune contribuţii substanţiale pentru curăţirea litoralelor a 40 de site, atinse în mod particular, până în 2020.

Crearea de „autostrăzi” maritime, în vederea facilitării transporturilor şi securizării trecerilor de marfă prin punctele nevralgice :Bosfor, Gibraltar, sau Canalul de Suez.

O Protecţia civilă amplificată pe timp de cutremure, secete, inundaţii, poluări maritime sau industriale constituind ameninţări ale bazinului mediteranean.

Realizarea unui plan de exploatare a energiei solare, atât de generoase pe aceste meleaguri.

O cooperare universitară relevând de înfiinţarea unei universităţi euro-mediteraneene, bazate în Slovenia, capabilă să stimuleze cercetările în acest sens.

Susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii, constituind marea majoritate a celor din regiunea Mediteranei.

Succesul UME, va depinde, mai întâi de toate, de avansarea discuţiilor de pace din regiune. O reuniune, la fiecare doi ani, este prevăzută în vederea urmăririi activităţilor Uniunii şi luarea măsurilor celor mai apropiate în cazul unor eventuale defecţiuni.

„Mai întâi am visat. Uniunea pentru Marea Mediterană a devenit acum o realitate” se exprima bucuros Nicolas Sarkozy. „A trebuit ca cineva să rişte pentru ca cercul virtuos să se angajeze”.

Nouăzeci de ani de la asasinarea Ţarului Nicolae al II-lea

iulie 21st, 2008
Membrii familiei regale au fost executați în grabăMembrii familiei regale au fost executați în grabă

În Urali, la Ecaterinburg, sute de admiratori ai ultimului ţar rus comemorează nouă decenii de când Nicolae al II-lea şi întreaga sa familie au fost ucişi de bolşevici. S-au adunat la Biserica „Sângelui Vărsat”, ridicată în 2003, pe locul unde au fost împuşcaţi împăratul rus, soţia, cei cinci copii ai lor, medicul şi trei servitori.

În această noapte, la ora când familia imperială a fost executată în beciul unei case din Ekaterinburg, după slujba religioasă, pelerinii vor merge 18 kilometri să se roage în mina abandonată unde au fost aruncate trupurile fără viaţă. Asasinii au încercat atunci să şteargă urmele şi au stropit cadavrele cu acid, după care le-au dat foc.
Resturi ale scheletelor au fost găsite de-abia în 1991 şi identificate cu ajutorul testelor ADN.

Ceilalţi doi copii ai ţarului, prinţul Alexei şi prinţesa Maria, erau în continuare dispăruţi fără urmă. Recirculau zvonurile potrivit cărora unii Romanovi ar fi supravieţuit masacrului.

Acum, după 90 de ani, experţii încearcă să rispească definitiv misterul. Vara trecută, fragmente de schelet aparţinând unui baiat şi unei fete au fost exumate lângă Ekaterinburg.

Misterele din pădurea Ekaterinburgului

Timp de 90 de ani, după execuţia ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale, nu s-a găsit nicio urmă a acelui îngrozitor măcel. De fapt, nu s-a întreprins nicio căutare, puterea sovietică nefiind dispusă să facă lumină în acest sângeros episod. Dar, după căderea comunismului, pădurea în care se presupunea că au fost îngropate cadavrele familiei imperiale a fost răscolită în lung şi-n lat şi au fost scoase la iveală osemintele găsite în trei gropi aflate la mare distanţă unele de altele. Rămăşiţele pământeşti au stabilit, fără drept de dubiu, că osemintele aparţin familiei Romanovilor.

Dar lipseau osemintele prinţului Alexei, în vârstă de 13 ani, la acea vreme, şi ale Marii Ducese Maria Nikolaevna, sora sa. Lipseau, totodată, şi osemintele prinţesei Anastasia, despre care s-a spus că ar fi scăpat din acel sinistru măcel. În legătură cu prinţesa Anastasia, fiica cea mică a ţarului, au fost vehiculate, de-a lungul timpului, numeroase legende care au făcut obiectul unor filme artistice, inclusiv documentare.

Enigmă descifrată

Se pare, însă, că trista odisee a familiei imperiale ruse a ajuns la final. Cu alte cuvinte, după cum informează site-ul edmontonsun.com, enigma din jurul dispariţiei Romanovilor, ultima dinastie imperială a Rusiei, a fost, în sfârşit, descifrată. Testele ADN efectuate asupra rămăşiţelor pământeşti descoperite recent într-o pădure din apropiere de Ekaterinburg au confirmat că acestea le-au aparţinut prinţilor Alexei şi ducesei Maria, copiii lui ţarului Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Rusiei.

Dar, în pofida acestei descoperiri, descendenţii familiei Romanov, mulţi dintre ei stabiliţi în SUA, sunt de părere că aceste teste nu sunt adevărate, ele fiind doar o abilă acţiune de reabilitare a imaginii Rusiei, la originea acestui demers ştiinţific şi mediatic totodată aflându-se actualul guvern. „Tragedia familiei ţarului se va termina doar atunci când aceştia vor fi declaraţi victime ale represiunii politice”, a declarat Gherman Lukyanov, avocatul descendenţilor familiei imperiale.

O scurtă istorie a homosexualității. 8. Între renaștere și Freud

iulie 21st, 2008
Psihanaliza lui Freud poate fi considerată o pseudoștiințăPsihanaliza lui Freud poate fi considerată o pseudoștiință

1. Prolog

Voi incepe acest articol, destinat intr-o oarecare masura prezentarii unor notiuni ceva mai aride, despre caracterul stiintific sau nestiintific al psihanalizei lui Freud, cu prezentarea unor realitati din timpul renasterii. Nu fac acest lucru in mod intamplator, ci mai ales pentru a explica de ce demersul lui Freud de a psihanaliza artistii renasterii a fost steril si chiar caraghios. Ma refer aici in primul rand la efectuarea unor „studii psihanalitice” care se refera la viata lui …Leonardo da Vinci, dar si la incercarile efectute de Freud de a psihanaliza viata lui Michelangelo.

Dar nu este singurul motiv care ma determina sa incep astfel acest articol. De curand mi s-a adus ca argument al superioritatii religiei crestine catolice tocmai imensul volum de arta pe care l-a generat. Vom vedea ca aceasta arta, realizata in mare parte de artisti homosexuali nu a supravietuit datorita crestinismului, ci de foarte multe ori…in pofida lui.

Conciliul de la Trent (care a avut loc in secolul al 16-lea, intre 1545 si 1563) a fost organizat de Vatican din multiple cauze, una din ele fiind minimizarea pierderilor bisericii catolice in fata pericolului reformat, dar si pentru aplanarea scandalului starnit de pictarea Capelei Sistine de Michelangelo. Ma intreb si azi cam ce parere ar avea vreun calugar crestin orthodox care vede pentru prima data capela Sistina, cu pleiada ei de nuduri masculine si de corpuri atletice; cu Isus Christos pictat mai mult ca zeul Apolo, fara barba dar foarte stralucitor, ca o zeitate solara. S-a chiar sugerat faptul ca papa Julius al doilea ar fi fost foarte progresist, desi nu putrea sa se exprime direct, si ca de fapt ar fi fost adeptul sistemului solar al lui Copernic!

Cam acelasi lucru (ca orice calugar sau preot crestin orthodox sau orice rabin) l-au simtit in acei ani si unii cardinali catolici care s-au infuriat ingrozitor la vederea picturilor lui Michelangelo. Mai precis, cardinalul Carafa a fost atat de socat incat l-a reclamat imediat pe Michelangelo papei. Michelangelo a raspuns in stilul lui taciturn dar neiertator: l-a pictat pe cardinal cu sleahta lui de sustinatori in iad, intr-o pozitie foarte stanjenitoare: Satana, sub forma unui sarpe fioros, era pictat devorandu-i organele lui genitale. Dar nu li se putea inchide usor gura protestatarilor religiosi, chiar daca Papa a fost in mod sistematic si consistent total de partea lui Michelangelo. Insusi Cardinalul Carafa si prietenul sau din Mantua, Monsegnorul Sernini au inceput pe cont propriu o actiune de cenzura a picturilor.

Spre lauda papei, cand cardinalul respectiv a intervenit la el cu rugamintea de a-l obliga pe Michelangelo sa renuntze la batjocorirea lui picturala si sa-l „mute” din iad in rai, Papa a raspuns mucalit: „Fiul meu, Sfanta Noastra Credinta Catolica nu imi permite mie sa scot pe cineva din iad! Asta numai Dumnezeu singur o poate face! Daca te-ar fi pictat in purgatoriu, mai aveam o posibilitate. Dar cine e in iad nu poate spera decat la mila lui Dumnezeu!”. Si i-a inchis gura pe vecie!

Dar cum am spus, partida nu era castigata, mai ales ca insusi maestrul de ceremonii al Papei, Biaggio da Cesena a declarat ca acum Capela Sistina arata mai mult ca un bordel de barbati decat ca o biserica crestina. Asa ca pana si papa a trebuit sa cedeze, angajand un pictor vestit sa „acopere goliciunea” barbatilor. Italienii contemporani au fost total neiertatori cu acest biet pictor (Daniele da Voltera) pe care l-au poreclit „il Braghettone”, adica ” punatorul de slitzuri”! (termen profund peiorativ si insultator chiar si atunci).

Daca la tot acest scandal mai adaugam si multitudinea de fanatici de tipul lui Savonarola care misunau pe atunci in Italia renascentista si care distrugeau ei insisi tablourile reusite si in general piesele de arta, vedem ca in realitate ceea ce a supravietuit acelor vremuri a fost cu mult mai putin decat ceea ce s-a creat atunci. Unii pictori, cum a fost Boticelli, au fost convinsi sa-si distruga singuri multe din picturile lor! La fel ca si lucrurile care au supravietuit din distrugerile obiectelor antice.

Desi episodul „Savonarola” s-a sfarsit oarecum surprinzator (dupa arderea artei, el insusi a sfarsit prin a fi ars pe rug), totusi erau multi altii „ejusdem farinae” care au distrus timp de multe secole adevarata arta a renasterii plus cea a lumii antice. La toate aceste exemple pitoresti de istorie transparenta a renasterii mai putem adauga „frisca de pe tort”. Oameni ca Savonarola au organizat brigazi de cercetare a vietii sexuale a locuitorilor Florentei care functionau noaptea prin parcuri, ca politia din Havana pe timpul inceputurilor lui Castro. Locuitorii Florentei si asa erau ironizati in Germania. („florenzen” ca verb german dobandise sensul de „a avea sex anal” pe atunci). Reciproc, la Florentza se spunea ca germanii sunt murdari si plini de purici si paduchi; si ca dorm bine numai in paie cu alte animale alaturi; nu se apropia nimeni de ei. Delicatetzuri reciproce intre vecini.

2. Freud

Vom sari cateva secole de la atat de transparenta renastere pana la Freud, observand ca Freud si-a cautat exemple pe care sa discute teoriile sale mai intai din realitatea imediata, apoi in secolele trecute…pana cand a ajuns la renastere. De ce? Pentru ca tot ce s-a intamplat in era Victoriana si chiar mult mai devreme era ascuns cercetarii; totul era secret. Numai renasterea a prezentat deschiderea necesara realizarii unor studii, fie ele si caraghioase. Sa nu uitam ca in perioada cand biserica avea controlul absolut asupra moralei, nici macar numele „crimelor” nu erau accesibile, fiind ascunse generic sub expresia „crimen nefandum”. („crimele” despre care crestinii nici nu au voie sa vorbeasca; crime „de ne-vorbit”)

Astfel in secolul al 18-lea un baiat olandez prins asupra faptului (in flagrant) la 16 ani a fost legat in lanturi o viata intreaga si numai la moarte s-a aflat care a fost „crima lui”. Destul de asemanator cu trimiterea oamenilor nevinovati la canal si la puscarii, sub regimul communist, fara sa li se spuna de ce. („hehe, daca ai fi fost vinovat de ceva crezi ca ai mai fi fost eliberat vreodata? –spuneau tortionarii lor.)

Meritul imens al lui Freud consta in faptul ca a fost primul care sa include sexualitatea umana in domeniul analizei mai mult sau mai putin stiintifice. Azi lucrarile lui despre renascentisti (psihanaliza lui Leonardo da Vinci, Michelangelo sau ale altora) sunt considerate junk. Gunoi. Freud reprezinta pentru noi azi exemplul cel mai frecvent dat de personalitate importanta a stiintei (a reusit sa sparga o dogma milenara) dar de la care pe planul strict stiintific nu a ramas nimic valid. Iar cel care l-a scos din domeniul stiintific cu totul se numeste Karl Popper.

3. Karl Popper

Cum Freud a avut o activitate uriasa de descriere a fenomenelor psihice (sa ne gandim numai la inventiile lui despre ego, super-ego si sine; la complexul Oedip si Electra, la verbozitatea cercetarilor lui si chiar la pleiada de imitatori de la Young la Adler si de la justificarea „isteriei publice” a lui Charcot si clientelor sale…) este oarecum straniu sa putem spune ca Popper a inchis pagina deschisa de Freud cu numai cateva fraze.

Freud sustinea de exemplu ca toti oamenii trec prin complexele Oedip (de dragoste intre copilul de sex masculin si mama sa) sau Electra (de dragoste sexuala intre fiica si tata).

Cuiva care ar fi spus ca mine: „asta este fals”, el ii raspundea ca este „repressed”, ca isi reprima amintirea. Asa in toate privintele. Deci asa zisa stiinta a lui Freud se reducea la „crede si nu cerceta”, care este atitudinea caracteristica religiei iar nu a stiintei. Iar aceasta caracteristica a intregii invataturi a lui Freud desfiinta orice character stiintific al demersului sau!

Karl Popper a fost preocupat o viata intreaga de caracterul stiintelor. Ce determina ca o stiinta sa aiba character stiintific iar o pseudostiinta sa nu aiba acest character? Si a gasit raspunsul: falsifiabilitatea!

Pentru a intelege acest lucru, cel mai usor este sa luam in discutie cazul lui Einstein, care a spus: „daca se vor face mii de experiente care vor confirma teoria relativitatii stabilita de mine, asta nu ar fi destul ca sa confirme ca teoria mea este corecta . In schimb daca cineva va face un singur experiment in urma caruia sa observe o discrepantza cat de mica intre datele obtinute de el si ceea ce prevede teoria relativitatii, acel experiment „nereusit” va cantari mai mult decat posibile milioane de experiente care o satisfac, si va dovedi in mod clar ca nu este adevarata!”

Evident ca nu s-a descoperit (inca) nici un caz in care teoria relativitatii generalizate sa nu fie corecta! Desi exista presupunerea ca exista o super-teorie care sa poata explica mai multe date in cazul miscarii de rotatie a galaxiilor in cosmos. Daca se va adeveri acea noua teorie, nu va insemna totusi ca Einstein nu a avut dreptate pentru domeniul in care teoriile lui sunt confirmate de practica.

Deci o stiinta adevarata are intodeauna posibilitatea sa probeze fie ca este adevarata, fie ca este incompleta. Sau o ipoteza stiintifica are posibilitatea de a se dovedi corecta sau incorecta. Daca prin insasi constructia ei o teorie nu permite confirmarea sau infirmarea ei, ea este eliminata din domeniul stiintific. Ceea ce s-a intamplat si cu Psihanaliza lui Freud!

Din acest motiv (si pe acest criteriu) noi putem respinge de la inceput o pseudostiinta, cum ar fi de exemplu creationismul, care nu are caracter stiintific ci doar religios. Un creationist spune, indiferent de experienta fizica, despre varsta pamantului ca este de circa 6 mii de ani, cum a calculate-o din biblie arhiepiscopul irlandez Usher in 1656. Toate argumentele tuturor masuratorilor facute prin zeci de metode verificate si omologate spun altceva, dar un fundamentalist creationist va gasi oricand o explicatie la teoria lui, care este neverificabila. Cum ar putea fi verificata o ideie trasnita dupa care Dumnezeu a bagat in pamant fosilele de dinozauri pentru a verifica credinta fundamentalista drept-credinciosilor crestini sau evrei? Nimeni nu poate verifica asa ceva, macar pentru ca nimeni nu l-a vazut pe dumnezeu facand asa ceva!!

Tot pe acest criteriu respingem si Freudismul: pentru ca daca un lucru nu este dovedit, ca in religie, Freud recurge la explicatia lui infailibila: este asa cum zic, dar ai uitat ca nu ai memorie buna. In cazul specific al lui Freud s-a spus ca nu a existat niciodat vreun medic care sa fie „DEBUNKED” de atatea ori! (as traduce prin dat de gol, condamnat, demonstrat ca fals).

4. Rolul de azi al psihanalizei

Cu toata lipsa caracterului stiintific, psihanaliza nu este moarta! La fel ca si acupunctura, la fel ca si presopunctura sau chiar ca si…….efectul placebo ca sau pilulele continand particole de nimic (cum se intampla in cazul homeopatiei!)Pilule fabricate pe bani grei, dar cand incerci sa le calculezi concentratia unui „medicament” din ele, ajungi la …multime vida!

Numai ca psihanaliza a fost exclusa iremediabil din „tratarea” orientarii sexuale, chiar pe motivul amintit, ca nu are nimic stiintific in ea. Zeci de ani de aplicare a psihanalizei la orientarea sexuala au dus la rezultate ridicole. Marturisaesc ca si eu m-am distrat citind despre tratamentele epigonilor romani ai lui Freud, care au publicat destule carti in perioada interbelica. Carti care sunt interesante din punct de vedere strict istoric! In viziunea lor, a visa un spic de grau avea cu siguranta o conotatie sexuala!

Cat despre criteriile lui Popper sunt studiate si aplicate cu mult mai in adancime decat am pomenit eu aici! Dar nu am vrut ca subiectul acesta sa devina arid si greu de inteles. Si in acest domeniu stiinta face progrese; nu este incheiata. De exemplu exista azi o teorie a stringurilor ( de fapt a d-branelor) care pare sa rezolve intr-un mod extraordinar aparentele contradictii dintre mecanica cuantica si cea relativista in fizica moderna, numai ca nu exista inca aceasta posibilitate de verificare a teoriei. Desi este vorba de stiinta pura, totusi acest domeniu nu s-a ridicat inca la nivelul verifiabilitatii…Mai asteptam progresul si aici!!

5. Concluzii

A. De multe ori unii credinciosi afirma ca numai revolutia sexuala din anii 60 este vinovata de trezirea sexualitatii in oameni (ceea ce in opinia lor este ceva negativ). Se poate vedea din istorie ca perioada renasterii a fost cu mult mai deschisa din acest punct de vedere decat orice „revolutie sexuala” recenta.

B. S-a vazut ca toate incercarile de „tratare” a orientarii sexuale nu numai ca sunt absurde (a se vedea si articolele trecute) dar sunt chiar din fasha sortite esecului deoarece teoriile pe care se bazeaza nu sunt stiintifice. (psihanaliza in primul rand).

C . Referintele pe care le fac azi cardinalii si papii homofobi nu sunt sustinute de istorie. Actualul papa Ratzinger a definit pe toti homosexualii ca fiind in mod intrinsec rai. („intrinsically evil”). Prin asta el a mers mai departe pe calea homofobiei chiar decat papii anteriori, care spuneau ca homosexualii care „nu fac nimic” pot fi chiar sfinti!
Ar fi de dorit ca acest papa sa se si poarte cum ii este vorba, adica sa doneze toate operele de arta facute si proiectate de homosexuali societatii civile. Ma refer aici evident si la…Capela Sistina. Momentan el ii condamna pe homosexuali, in timp ce se lafaie in palatele si bisericile facute de ei.

D. Pentru ca o disciplina umana sa aiba o valoare stiintifica este necesar ca ea sa satisfaca criteriul falsifiabilitatii. Nu orice guias ideologic (ca „socialismul stiintific”, „marxism-leninismul” sau „creationismul stiintific” au valoare stiintifica! Criteriul falsifiabilitatii este usor de aplicat si inteles mai ales prin raportare la adevaratele stiinte.

E. Chiar si fara sa se cunoasca definitia moderna a sanatatii mintale, din istorie vedem
cazurile unor oameni perfect normali, chiar genii, care ar fi putut deschide mintea asa
zisilor medici moderni sa nu considere niciodata homosexualitatea pe lista bolilor mintale. Dar nu a fost sa fie asa. Uneori a privi in fatza evidentza este in sine un act de curaj.

Voi continua in articolele viitoare sa analizez nu numai culturile europene, dar sa trec si la alte culturi pentru a vedea care a fost atitudinea lor fatza de orientarea sexuala inainte de a interveni zelotii crestini ca misionari in tarile lor.

Optsprezece zile în Japonia (4) – Tokyo, de la șic la șoc

iulie 21st, 2008
Tokio: modernitate și tradițieTokio: modernitate și tradiție

Mobilele noastre sună frenetic: neamuri, prieteni din Portugalia și România, că neapărat să ne uităm la televizor. Cum, n-am aflat?, s-a petrecut o nenorocire în Tokyo, un nebun a omorât vreo șapte persoane în plină zi, în principalul cartier de produse electronice! Într-adevăr toate televiziunile anunță la unison că Tomohiro Kato, un tânăr de 25 de ani, “obosit de viață”, după cum avea să declare, a atacat și ucis șapte persoane în cartierul Akihabara.

Știrea este întoarsă pe toate părțile și-mi servește de lecție în ceea ce privește jurnalismul japonez. Cu atât mai mult cu cât înțelegem totul, nu că am fi învățat noi japoneza peste noapte, ci grație unei facilități extraordinare: o singură apăsare pe un buton al telecomandei și posturile în japoneză sunt traduse în engleză și viceversa.

Mai toate recurg la același tip de prezentare (cu nelipsitele plecăciuni la începutul și sfârșitul jurnalului): oribila crimă este reconstituită pas cu pas iar reporterii aleargă dintr-un loc în altul la vânătoare de martori oculari. Abordarea pare destul de senzaționalistă, deși au bunul-simț de a nu arăta chipurile părinților rușinați de fapta necugetată a fiului lor.

Oricum, trebuie să vă spun că nu m-am simțit nicăieri atât de în siguranță cum m-am simțit în Japonia. În plină zi sau la ore târzii din noapte, nu ne-a mirosit nicio clipă a pericol. În toate orașele pe care le-am vizitat, magazinele își expun produsele pe stradă și nu le păzește nimeni, pentru că nimănui nu i-ar trece prin cap să fure, desigur. Iar despre corectitudinea lor, ce să mai vorbim: n-am verificat nici măcar o dată restul primit de la vânzătoare!

Ginza – luxul la el acasă

În plin centru al Tokyo-ului, cartierul de afaceri, Ginza, transpiră opulență la fiecare pas: toate casele de modă de lux, de la Chanel și Louis Vuitton la Prada, cei mai cunoscuți bijutieri din lume, principalele firme de electronice au aici nu un magazinaș ci clădiri întregi. Bine cunoscuta Sony are chiar o stradă cu numele ei.

La asemenea magazine, prețuri pe măsură. Ginza este, dealtfel, celebră pentru cumpăratul cu ochii în vitrinele care se întrec în creativitate.

Ne aflăm într-o zonă unde metrul pătrat costă nici mai mult nici mai puțin decât trei sute nouăzeci de mii de dolari! Ginza deține recordul absolut în Japonia, deși casele sunt, în general, foarte scumpe, datorită crizei de spațiu. Explicația este simplă: o sută douăzeci și trei de milioane de japonezi locuiesc pe o treime din teritoriu, restul fiind ocupat de munți.

Inimă de broască sau carpaccio de Fugu?

La marginea cartierului se află cea mai mare piață en-gros de pește din lume. Spectacolul începe dis-de-dimineață, pe la ora 5, cu licitația de ton. Peștii congelați sunt aliniați pe ciment și analizați cu atenție de potențialii cumpărători. Bucătari din toată lumea vin personal sau își trimit agenții să cumpere peștele cel mai proaspăt. Cu câteva luni în urmă licitația era una dintre atracțiile tursitice ale orașului. Dar din cauza prostului obicei de a pune mâna pe pești, accesul turiștilor a fost interzis. Vizităm restul pieței, cu mare atenție la sutele de vehicole motorizate care forfotesc în toate direcțiile, printre pești pe care nu i-am mai văzut niciodată și fructe de mare de dimensiuni incredibile.

La ieșire, câteva restaurante servesc sushi proaspăt. Ne așezăm și noi la coadă la restaurantul cel mai cunoscut. Printre delicatesele servite clienților, pe lângă banalul pește încă viu ciopârțit până la stadiul de sashimi chiar în fața ta, se mai numără câteva specialități pentru cei cu stomacul tare: inimă pulsând de broască sau felii de Fugu, peștele balon interzis în UE din cauza veninului foarte puternic pe care-l conține în ficat, ovare și piele. Deși drăguț și chiar caraghios ca aspect, Fugu este o adevărată provocare, atât pentru cine-l gătește, cât mai ales pentru cine-l consumă! Carnea sa poate deveni mortală dacă nu este tăiată respectând reguli precise, iar pentru a-l putea servi, bucătarii trebuie să se antreneze timp de câțiva ani.

Tentația crește direct proporțional cu prețul delicateselor, dar suntem nevoiți să renunțăm când auzim că poate dura și două ore până să fim serviți! Intrăm, totuși în alt restaurant și ne delectăm la micul-dejun cu cel mai prosapăt “Sushi to sashimi” (platou mixt) pe care l-am mâncat vreodată. Iar în loc de periculosul Fugu ne mulțumim cu o nevinovată dar nu mai puțin provocatoare pereche de creveți cruzi.

Subrete și maniaci ai calculatoarelor

Cu stomacul pus la cale ne îndreptăm spre capitala produselor elctronice. Da, ați ghicit, ne aventurăm în Akihabara, cartierul de la începutul acestei cronici, Mecca jocurilor pe calculator.

Încă de la ieșirea din metrou ne întâmpină zeci, poate sute de magazine de electronice. Senzația este destul de ciudată: te aștepți să te lovești la orice pas de vreun robot, extraterestru ori maniac într-ale calculatoarelor, sau toate astea la un loc. Iar printre ei adolescenți care-și imită personajele preferate din celebrele manga animate japoneze sau din jocurile electronice.

Tot aici se găsesc și celebrele cafenele unde ești servit de adolescente îmbrăcate după moda subretelor franțuzești. Un succes! Mai ales când te întâmpină cu un surâs și un “Welcome home, master”. Desigur totul se rezumă la un joc, la o înscenare, care apelează la fetișurile și visele noastre, pardon, ale japonezilor, cele mai ascunse.

Oricum, cartierul acesta este atât de copleșitor și de obositor încât după o oră ne hotărâm să plecăm, intoxicați.

“Să nu vă fie milă de mine, muncesc de plăcere”

Cuvintele îi aparțin lui Kiyoshi, ghidul nostru în Tokyo. Autocarul înțesat cu europeni, americani, canadieni și australieni se uită neîncrezător. Dar omul, deși zâmbește, nu glumește. Are aproape șaizeci de ani, trei joburi, Iar la sfârșitul zilei aleargă cinsprezece kilometri ca să-și întrețină picioarele, numai fibră și os, pe care le și expune cu mândrie. Doarme numai patru ore pe noapte pentru că “este suficient”. Și, ca majoritatea japonezilor, muncește șapte zile pe săptămână. Ba el încă se poate considera norocos: din două în două luni are o zi liberă.

Dealtfel, când le spuneam japonezilor că periplul nostru dura optsprezece zile, se minunau cu toții. Vacanțele lor durează cel mult o săptămână pe an, dar nu pentru că ar fi obligați de patroni, ci dintr-o opțiune personală. De aceea, ați observat, probabil, grupurile de turiști japonezi care vizitează Europa sunt compuse mai ales din persoane în vârstă. Mulți dintre ei călătoresc de-abia după 65 de ani pentru că deși ies la pensie la 60 de ani, încep să-și primească drepturile de-abia după încă cinci ani, timp în care sunt nevoiți să trăiască din economii sau să-și găsească de lucru.

Timp de câteva ore, Kiyoshi ne prezintă principalele puncte de atracție din Tokyo: turnul identic, dar roșu și câțiva metri mai înalt, cu Turnul Eiffel, templul Senso-ji, străzile comerciale. Se entuziasmează ca un copil când ne vorbește despre Odaiba, insula artificală construită acum nouăsprezece ani în golful Tokyo-ului. La aniversarea de 10 ani a insulei, prietenii americani le-au dăruit și o replică a Statuii Libertății, loc de pelerinaj pentru perechile de îndrăgostiți la apus de soare.

Înapoi la civilizație?

Ne despărțim de Tokyo, de Japonia, cu sentimente amestecate, de la păreri de rău, la dorința de a ne întoarce, cel puțin ca să vedem Muntele Fuji care, sfios ca o japoneză s-a ascuns în nori pe toată durata șederii noastre.

Plecăm, cuceriți mai ales de simpatia japonezilor, impresionați de calitatea serviciilor și cu nostalgia unor realități pe cât de frivole, pe atât de utile, precum toaletele high-tech cu scaune care încălzesc capacul și te spală la fund, parol!

Ne întoarcem în Europa cu vaga senzație că e nemaipomenit să fii turist în Japonia, sau să trăiești câtăva vreme, dar altceva (cum?) e să fii japonez – “Suntem prea mulți”, spunea doamna Tanabe din Takayama.

Aterizăm, și jumătate din avion s-a ridicat deja în căutarea bagajelor. Se aud și primele telefoane mobile. Voci stridente îmi perforează timpanele. Îmi vine să fug înapoi la o grădină Zen oarecare. N-avem de ales, ne-am întors. La civilizație?

Injurand partidul prin muzica

iulie 21st, 2008

Multi cunosc atitudinea pe care a avut-o Haydn, cu diplomatia-i cunoscuta, atunci cand printul Nikolaus Esterhazy, fratele mostenitor al printului Paul Anton Esterhazy produsese o groaza de nemultumiri instrumentistilor din orchestra palatului, majoritatea legate de salarii sau, cel mai important, de obligativitatea de a petrece mult timp pe drumuri, departe de familiile lor, de Viena, cu ocazia nenumaratelor deplasari ale printului. Dorind sa gaseasca o solutie pentru instrumentistii pe care ii iubea atat de mult si pe care ii conducea in calitate de dirijor, Haydn a compus o simfonie, lucrare ramasa in istoria muzicii sub numele de “Simfonia Despartirii”.

In seara spectacolului in care urma sa fie prezentata simfonia, sala de concerte era feeric luminata, si totul stralucea. A venit si randul lucrarii pregatite special si dedicata printului, ultima lucrare din acel concert.
O lucrare frumoasa, emotionanta, care invaluia in visare spectatorii. Linistea era absoluta. Prima si a doua parte se scurg lin, a treia parte e un menuet gratios si sublim si urmeaza partea a patra si ultima…Aparent, nimic nu era neobisnuit pana cand toate instrumentele tac si se petrece un lucru ciudat: al doilea cornist si primul oboist se ridica de la pupitrele lor, isi iau instrumentele, sufla pe rand in lumanarile care le luminasera partiturile si parasesc scena. Ceilalti continua parca incercand sa-i suplineasca si pe cei plecati, dar dupa doar cateva masuri fagotistul face si el acelasi lucru, se ridica, sufla in lumanare si pleaca. Si uite asa, rand pe rand, aproape toti instrumentistii ies din scena, iar lumina isi pierde din putere…

Parca neobservand nimic, Haydn continua sa dirijeze. Alaturi de el mai erau doar doi violonisti care, in cele din urma, sufla si ei in lumanari si parasesc scena. Haydn, dupa un moment de ezitare, sta sa plece si el. In acea clipa, Esterhazy se ridica de la locul lui, se apropie de scena, îi face semn capelmaistrului sa ramana si cu vocea emotionata ii spune: „Dragul meu Haydn, am inteles: muzicantilor le e dor de casa. Bine, de maine impachetam, plecam la Viena.”

Cei care cunosc limbajul muzical stiu ca exista anumite formule, insiruiri de note, care sunt folosite drept coduri intre muzicieni, in special instrumentisti, pe modelul intrebare si raspuns. Nu stiu daca aceste formule isi au originea pe vremea jocurilor cu margele de sticla, sau poate mult mai de mult, dar ele s-au transmis intotdeauna din muzician in muzician. Exista insa printre aceste formule si o injuratura celebra pe care evident nu v-o pot traduce in cuvinte, si nu neaparat pentru ca pudoarea mi-o impune, ci pentru ca ea circula doar sub forma unor sunete muzicale insiruite intr-un anume fel, si nu are o anume traducere. Injuratura este cunoscuta insa de instrumentistii din lumea intreaga si, pe note, suna asa: “do, re, mi, do, re, do..etc”

Prin 1986 am participat cu orchestra liceului la Cantarea Romaniei, ca in fiecare an. Interpretam o lucrare a lui Dumitru Capoianu, “Tema cu variatiuni,” compusa avand la baza acest motiv muzical despre care va vorbesc: aceasta injuratura.

Fiind o tema cu variatiuni, si motivul despre care va vorbesc fiind asadar tema, ea se repeta pe parcursul piesei care dura aproximativ 7 minute de nenumarate ori, pe la toate instrumentele, astfel incat fiecare instrumentist din orchestra o canta de mai multe ori. Piesa era o perla muzicala. O ghidusie. Un lucru atat de amuzant incat te facea oricum sa o canti cu mare placere, si se incheia intr-un apoteotic si grav unison executat in forte, cu o “codita”, un trombon care trebuia sa ramana in urma, aparent lenes, sa mai cante o data motivul, incheiand cu un sunet fals, grotesc…
Piesa, creata special pentru Cantarea Romaniei, reprezenta bineinteles atitudinea autorului fata de regim. Iar placerea cu care cantam noi, tinerii din orchestra, reusita lucrare, era dublata, triplata..etc de placerea de a injura si noi, fiecare in parte si impreuna, regimul comunist.

Inchipuiti-va un cor de 100 de persoane care ar injura pe muzica din toate piepturile si de zeci de ori in timp ce comisia din partea partidului asculta, ia notite, se consulta. Ei bine, noi nu eram un cor, ci o orchestra. Bineinteles ca acest lucru exprimat in cuvinte ar fi fost deplasat nu doar pentru timpurile alea, dar chiar pentru zilele de azi. Cu atat mai mare era provocarea atunci pentru noi.

Repetam in fiecare zi injuratura muzicala. Ne placea. O invatasem pe dinafara. Cautam zilnic expresii cu care sa imbogatim interpretarea noastra astfel incat nimic din cele sugerate de compozitor sa nu ramana nepuse in valoare, ba chiar amplificate usor de pofta noastra de a o interpreta.

A venit insa si Ziua „Z”. Aveam emotii, nu stiam nici noi, nici profesorii nostri ce se putea intampla. Si nici compozitorul. Orchestrele adunate din toata tara isi interpretau care mai de care piesele tintind la cate un premiu, si…ne-a venit randul. Am “injurat” cu patos. A fost si singura data cand am “injurat” regimul cu “voce tare”. Am cantat cu atata dedicatie si am pus de la noi atata sens si atata batjocura pentru partid incat finalul apoteotic plus notele scrise special pentru a suna fals, la sfarsit, ni s-a parut ca au mai rasunat mult dupa ce am incheiat.

Apoi o tacere… O tacere prelunga… Si cateva aplauze dintr-un colt. Cei care se prinsesera, muzicienii din sala, nu indrazneau nici sa aplaude. Pedeapsa a fost un nemeritat premiu doi obtinut pentru prima data in istoria liceului in cadrul participarilor obligatorii la festivalul de trista amintire.

Din fericire insa partidul nu avea un Esterhazy care sa inteleaga mesajul, pentru ca altfel nu ar fi urcat pe scena decat ca sa ne lege pe toti.

Muzica este o forma de comunicare fara cuvinte, care transforma direct mesajul in emotie. Absenta cuvintelor ne-a lipsit de eventualele repercusiuni din partea partidului dar, lucrul cel mai important este ca mesajul a trecut!

Tarlev a re/intrat în jocul politic din Republica Moldova

iulie 21st, 2008
Vasile Tarlev - agent de influență al Rusiei în Republica Moldova?Vasile Tarlev – agent de influență al Rusiei în Republica Moldova?

În luna martie curent, a demisionat cel mai longeviv executiv din istoria Republicii Moldova. Din start am presupus că Primul-ministru, Vasile Tarlev, nu a fost eliminat din ecuaţiile politice în mod accidental sau din motive personale, ci pentru a fi atras în stratageme politice ulterioare. Acest raţionament reiese din participarea activă a ex-premierului şi în continuare membru semnificativ al PCRM-ului în cadrul recent createi Asociaţii obşteşti “Prietenii Rusiei în Moldova”.

În principiu, a devenit clar că Tarlev va avea în viitor o implicaţie politică sau de alt gen (civică) după ce acesta a fost decorat cu cea mai valoroasă distincţie din RM, cea a Ordinului Republicii. Acordarea unor distincţii de această categorie părea ilogică în contextul în care Guvernul Tarlev a lăsat drept moştenire următorului executiv o serie de probleme nerezolvate, precum şi imaginea unei guvernări nesigure şi diletante.

Tocmai din acest considerent putem califica demisia lui Tarlev drept o parte din planurile politice cu puternică tentă electorală ale guvernării actuale. Acest fapt este confirmat de iniţierea procesului de constituirea a organizaţii neguvernamentale “Prietenii Rusiei în Moldova”, de care se va preocupa V. Tarlev, în calitate de preşedinte al Comitetului organizatoric, care va urma să creeze pentru început organizaţii primare în sate şi raioane, după care să lanseze asociaţia propriu-zisă, fapt ce ridică mai multe semne de întrebare.

În primul rând, de ce la formarea iniţială a organizaţiei date participă anume Tarlev, care conform ultimului Barometru de Opiniei publică este pe locul patru în topul politicienilor în care are încredere cel mai mult populaţia (4,5%). În general, credibilitatea faţă de acest politician poate fi apreciată drept pozitivă (36,6% din respondenţi îşi investesc încrederea în el). În afară de aceasta, 12,6% din populaţie îl văd pe Tarlev în calitate de viitor preşedinte al RM (aflându-se pe primul loc în percepţia opiniei publice).

Alt element dubios îl constituie caracterul organizaţiei date, ce va cuprinde relaţionarea cu organele de stat şi cele publice, în vederea stimulării relaţiilor bilaterale cu Rusia în domeniile politicii, economiei, culturii, învăţământului, ştiinţei, sportului, turismului şi alte sfere umanitare. Totodată, unul din scopurile acestui „ONG” va fi dezvoltarea unei responsabilităţi pentru un viitor comun al Moldovei şi al Rusiei. Printre membri ai acestei organizaţii se vor putea numără atât persoane juridice, cât şi fizice. Paradoxal, dar “Prietenii Rusiei în Moldova” încearcă să copieze şi/sau să dubleze competenţele statului în ce priveşte contactarea cu spaţiul politico-economico-cultural rusesc.

În al treilea rând, modul în care se constituie această organizaţie este foarte similară cu cea de crearea a unei formaţiuni politice. Diseminarea filialelor viitoarei organizaţii în localităţile şi regiunile din RM, poate fi comparată cu procedura de creare a celulelor de partid în regiuni, necesare pentru a coordona şi a transpune activitatea acestuia direct în rândul populaţiei.

În final, cea mai controversată particularitate a acestei organizaţii este misiunea şi specificul acestei organizaţii. Rolul pe care organizaţia îl revendică este inclusiv cea de dezvoltare a unei societăţi deschise democratice, ceea ce de fapt intră în contradicţie cu intensificarea raporturilor cu Rusia, calificată de o serie de organizaţii internaţionale (Consiliul Europei, Freedom House) drept ţară cu democraţie deficitară condusă în spiritul unui „capitalism autoritar”. Totodată, formula “un viitor comun al Moldovei şi Rusiei” poate fi interpretată drept o finalitate improprie priorităţii şi interesului naţional al RM de a adera la UE. Iar însăşi denumirea organizaţiei este formulată într-un mod viciat, deoarece astfel rezultă că persoanele care nu vor face parte din această asociaţie ar putea deveni “Duşmanii Rusiei în Moldova”.

Prieten al Rusiei

În acest caz, nu este clar cum va acţiona organizaţia şi viitorii membri ai acesteia în raport cu categoria dată de populaţie, dar şi care va fi atitudinea faţă de aceştia din partea purtătorilor de cultură rusă din RM. Afirmaţiile lui Tarlev privitor la faptul că “Prietenii Rusiei în Moldova” nu acceptă nicio formă de xenofobie sunt extrem de sugestive, dacă ne referim la poziţia lui V. Voronin faţă de mass-media care critică Rusia, apreciată de el drept factor ce răspândesc xenofobie informaţională vizavi de imaginea acestei ţări.

Din acest context constatăm că Tarlev nu a fost demis pentru insuccese sau din motive personale, ci pentru a fi atras în campania electorală prin intermediul unei combinaţii neobişnuite (crearea unei organizaţii obşteşti atractive pentru publicul din RM, folosit pentru promovarea imagologică continuă a lui Tarlev). Astfel, Guvernul Greceanîi a fost instituit pentru a redresa situaţia socio-economică din ţară, iar în cazul unui insucces să fie sancţionat şi demisionat drept un executiv incapabil. Or, important era de a distrage atenţia opiniei publice de la erorile politicilor economice realizate de Tarlev, pentru a-l proteja şi/sau inocula în rolul de prim-ministru de succes, ulterior activist al societăţii civile şi respectiv susţinător al Rusiei în RM.

Totodată, acordarea unui specific pro-rus asociaţiei date nu a fost întâmplătoare. Din motiv electoral era important de a acoperi acest segment al populaţiei, care este atras de agenda politică, socială, culturală a Rusiei, inclusiv prin mass-media rusească ce are priză la publicul din RM. Din aceleaşi considerente, organizaţia dată transformată ulterior în formaţiune politică ar putea reprezenta o alternativă de succes pentru partidele pro-ruseşti practic insesizabile şi pasive pe piaţa electorală moldovenească. În afară de aceasta, în calitate de “ONG” sau de eventual partid, “Prietenii Rusiei în Moldova” vor activa pe teritoriul Transnistriei, unde vor putea atrage simpatia, dar şi colecta voturi, în rândul populaţiei transnistrene sceptice faţă de restul formaţiunilor politice din Moldova. Graţie orientării sale pro-ruseşti această „entitate” ar putea să folosească finanţarea acordată de Departamentul pentru lucrul cu compatrioţii a Ministerului Afacerilor Externe a Federaţiei Ruse pentru diverse activităţi cu eventual caracter electoral.

În fine datorită suportului înalt din partea populaţiei şi a decăderii partidelor pro-ruse moldoveneşti, Tarlev prin intermediul organizaţiei date, care ar putea să se transforme eventual în partid politic, va avea pârghii suficiente pentru a ajunge în Parlamentul RM din 2009. Astfel, prin contribuţia in/directă a acestuia, guvernarea comunistă îşi asigură existenţa unui aliat docil (“Prietenii Rusiei în Moldova” sau PRM) în viitorul legislativ. Conform celor mai pesimiste prognoze putem presupune că această organizaţie, dacă nu se va transforma în formaţiune politică, va participa activ la convertirea voturilor populaţiei moldoveneşti pro-ruse (inclusiv din Transnistria) în mandate parlamentare pentru actuala guvernare.

Articolul a apărut inițial pe pagina www.unimedia.md

Noi locuri de muncă în sectoare de putere: energii neconvenţionale

iulie 21st, 2008
Energia solară a devenit o soluție de ne-evitatEnergia solară a devenit o soluție de ne-evitat

„Cantitatea de energie eoliană a crescut cu 45 la sută anul trecut. Avem nevoie de fiecare tip de candidat de locuri de muncă”, afirmă Christine Tonuri de Azua, spokeswoman pentru Asociaţia Americană a energiei eoliene. Doriţi să reparaţi turbine eoliene, să gestionaţi un reactor nuclear sau să instalaţi panouri solare? Locurile de muncă vă aşteaptă”.
Astfel sună , mai nou, numeroase anunţuri de angajare în internet.

Biroul de Statistică a Muncii (BLS) din USA face cunoscute domeniile care se aşteaptă să explodeze în perioada imediat următoare (până în 2016). Sunt puse la dispoziţie şi cotele salariale, precum şi informaţii conexe necesare pentru a obţine un astfel de loc de muncă.

Salarii cuprinse între $ 44.790 – 145.600 dolari anual, în funcţie de specialitate

Este ceea ce se numeşte o întoarcere la locuri de muncă “primitive, murdare”, după cum avea să se exprime Chris McCormick, partener şi şef de divizie al unei firme cu capital de risc, în domeniul energiilor neconvenţionale, Landmark Ventures.
„În timp ce câţiva ani în urmă, doream ceea ce însemna locuri de muncă curate, în domeniul calculatoarelor, informaticii, acum revenim la tipul de inginerie cărora le sunt specifice mâinile murdare”.

Inginerii chimişti caută domeniile care funcţionează cu biocombustibili, inginerii mecanici vor încerca să găsească cele mai bune moduri de a capta aerul şi energia eoliană, vor efectua cercetări de eficientizare a instalaţiilor etc. În cazurile mai dificile, este posibil să fie nevoie de doctori în ştiinţă spre a face faţă noilor tipuri de locuri de muncă, însă în cele mai multe dintre ele, cum ar fi ingineri de mediu, este suficientă doar diploma de licenţă în fizică sau inginerie.

Operatori în domeniul energiei nucleare

Salarii: $ 35.590 – 75.240 dolari anual

„Când am absolvit colegiul, mulţi dintre cunoscuţi mi-au spus: ar fi mai bine să te orientezi spre altceva. Se considera că energia nucleară nu este un domeniu de succes”, povesteşte Carol Berrigan, senior director la un Institut de energie nucleară. „Dar acum, avându-se în vedere unele modificări de reglementare, se preconizează noi aplicaţii pentru 16 noi tipuri de noi centrale nucleare în următorii câţiva ani.”

Ce locuri de muncă se vor ivi în curând? În orice caz, cunoştinţele în domeniul computerelor nu vor fi atât de riguroase.

Se preconizează investirea a miliarde de dolari în industria de noi construcţii în domeniu. Or, în următorii 10 ani, jumătate din numărul operatorilor de la reactoarele nucleare este de aşteptat să se pensioneze. Nu este nevoie de un înalt grad de inginerie pentru aceste locuri de muncă, mai ales că se aşteaptă ca la locul de muncă să se organizeze instrucţiuni de formare şi de clasă, precum şi susţinerea unor examene de licenţă.

Mecanici. Maşini şi utilaje industriale

Venit: $ 42.350 în medie, anual

Cei care se pricep la instalarea panourilor solare şi reparaţia turbinelor eoliene, industriale şi a utilajelor sunt cei care obţin cel mai uşor un loc de muncă în acest domeniu.

De altfel, s-a constatat că în domneiul instalării panourilor solare există cea mai mare cerere de locuri de muncă.

Alte locuri de muncă:

Electricieni: venit mediu anual $ 44.780
Lucrători simpli: venit mediu anual : $ 52.570
Sudori: venit mediu anual: $ 32.270
Pentru a avea posibilitatea de ocupare a unor astfel de locuri de muncă, nu este absolută nevoie de studii superioare, dar este necesară o anumită perioadă de ucenicie. Astfel de programe durează până la patru ani.

Corolar

Aşadar, omenirea a intrat într-o nouă eră a energiei, caracterizată prin creşterea cererii globale a energiei pe fundalul creşterii continue e preţurilor şi instabilităţii acestora, precum şi de emeninţările reale cauzate de schimbările climaterice.

A venit timpul să conştientizăm cu toţii faptul că perioada în care se beneficia de resurse energetice ieftine a luat sfârşit. Energia este scumpă, iar producerea ei, în baza tehnologiilor tradiţionale, pune în pericol însăşi viaţa omului pe Pământ.

Nu doar SUA, ci şi Europa s-a angajat foarte serios în combaterea acestei grave ameninţări, asumându-şi obiectivul de a majora ponderea energiilor regenerabile până la 20% din consumul brut, până în anul 2020. Însă pentru a transforma ambiţiile politice în acţiuni concrete, Comisarul European pentru Energie, Adnris Pielbalgs declasarae (în IPCC Fourth Assesment report, 2007) că este nevoie de o nouă revoluţie industrială care se va baza pe utilizarea de noi generaţii de tehnologii: tehnologiii energetice fără emisii de carbon, precum energia eoliană, energia solară sau tehnologiile din a doua generaţie pentru valorificarea biomasei.

Cercetătorii afirmă cu tot mai multă putere că implementarea surselor de energii regenerabile nu mai poate fi neglijată, devenind o mare necessitate. Abordarea “business as usual” nu mai reprezintă o opţiune pentru viitor în domeniul aprovizionării cu energie.

Rezolvarea cu succes a multiplelor probleme legate de sectorul energetic depinde în mare măsură de două aspecte: informaţional şi educaţional. În România şi nu numai este necesară schimbarea mentalităţii generaţiei formate în perioada de pană la 1990, când tarifele pentru energie nu reflectau cheltuielile reale.

Este necesară educarea generaţiei tinere pentru care utilizarea surselor regenrerabile de energie, problemele mediului şi ale schimbărilor climaterice să devină o prioritate în toate activităţile.

Am avut posibilitatea să analizez contextual o lucrare de marcă realizată de o echipă de specialişti în domeniu din Republica Moldova, manual intitulat “Sisteme de conversie a energiilor regenerabile (eoliană, solară, hidraulică)”. O lucrare remarcabilă care s-a bucurat de înalte aprecieri ale reprezentanţilor Comisiei ONU care propun traducerea acesteia, facilitând astfel informarea cât mai multor persoane interesate de acest domeniu.

Mnaualul respectiv îşi propune promovarea noilor tehnologii pentru soluţionarea a două probleme majore: diminuarea dependenţei de importul energiei electrice dintr-o singură sursă (75% în 2007 în R. Moldova) prin producerea la scară largă a energiei electrice, folosind turbine eoliene moderne cu puterea mai mare de 2 MW şi stimularea fabricării în R. Moldova a turbinelor eoliene şiimicrohideocentralelor de putere mică (3…10) kW pentru utilizări individiauele; asigurarea cu energie eoliană şi solară a sistemelor de irigare etc.

Ca o concluzie generală, succesul valorificării SRE, peste tot în lume, depinde de încadrarea plenară a tineretului cu gândire creativă în elaborarea sistemelor de conversie a energiilor regenerabile.

Umbre ale universului copilăriei: consumul de droguri (I)

iulie 21st, 2008

Da. Din păcate, Universul copilăriei nu este întotdeauna cu parfum de roze. Cerul său este şi înnorat pe alocuri.
Totul a pornit zilele trecute, când mi-a căzut în mână un studiu interesant, realizat de departamentele de poliţie şi de educaţie a popula¬ţiei din oraşul Fullerton, statul California (S.U.A.). Nu e tocmai recent, însă e actual. Iată ce conţine acest studiu:

Principalele probleme din şcoală în 1940:
1. Elevii vorbesc în timpul orelor.
2. Mestecă gumă.
3. Fac gălăgie.
4. Aleargă pe coridoare.
5. Nu respectă ordinea la rînduri.
6. Se îmbracă în mod neregulamentar.
7. Se ceartă în clasă.

Principalele probleme din şcoală în secolul XXI:
1. Consumul de droguri.
2. Consumul de alcool.
3. Graviditatea.
4. Sinuciderile.
5. Violurile.
6. Tîlhăriile.
7. Bătăile.
Comentariile sînt de prisos. Trebuie subliniat în mod special faptul că aceste înfricoşătoare metamorfoze au avut loc în mai puţin de 50 de ani.

Cu permisiunea dv. ne vom opri asupra uneia dintre aceste probleme: consumul de droguri.

Consumul oricărui drog determină la început de¬pendenţa psihică, iar apoi şi dependenţa fizică. Datorită consumului frecvent apare o atracţie de neînvins către preparatul narcotic.

Narcomania este boală, este crimă. Narcoma¬nia este o suferinţă a trupului, dar şi a sufletului. Specialiştii enumeră câteva semne evidente spcifice copiilor care consumă droguri, pentru ca părin¬ţii şi profesorii să le deosebească în comportamentul copiilor:

• Copilul devine ascuns, fără să-şi înrăutăţească relaţiile cu părinţii. Deseori rămîne pînă tîrziu la plimbări şi nu răspunde la întrebările despre locurile în care a fost. Trebuie să ne în¬dreptăm atenţia către comportamentul lui mai ales atunci cînd începe să mintă fără să aibă dovezi clare. De exemplu, spune că a fost la un prieten, care locuieşte de mult în alt oraş.

• Pe fondul pierderii interesului pentru învăţătură şi alte atracţii se amplifică interesele financiare, pe care încearcă să le satisfacă prin orice mijloc, inclusiv prin golirea portmoneuri¬lor părinţilor şi prin extragerea din casă a lucrurilor care nu îi aparţin.

• Fără motiv întemeiat i se schimbă brusc starea sufletească: ba este nemăsurat de vorbăreţ şi vesel, ba arată istovit şi este apatic, palid. Părinţii trebuie să fie cu ochii în patru mai ales atunci cînd copiilor le dispare pofta de mîncare. Trebuie să vadă dacă copilul nu mănîncă nimic toată ziua, iar noaptea mănîncă tot ce există în frigider sau dacă adolescentul refuză să mănînce cîteva zile la rînd, iar apoi începe brusc să mănînce normal, de parcă nu ar fi bolnav.

• O dată cu consumul de droguri, unui copil, care mai înain¬te nu s-a distins prin nici un talent, i se poate dezvolta o dorinţă neaşteptată de creaţie. Dintr-o dată începe să-l apuce dorinţa de a desena, de a scrie sau de a compune muzică, lipsindu-i, evident, interesul pentru roadele activităţii sale („roadele” de obicei sînt mai mult nişte mîzgăleli, o înşirare de cuvinte fără sens sau o gamă nedesluşită de sunete).

• Principalul semn distinctiv al narcomanilor îl constituie starea pupilelor. Pupilele dilatate şi pupilele înguste care nu reacţio¬nează la lumină sînt semnul evident al consumului de droguri.

• Părinţii trebuie să fie cu ochii în patru atunci cînd apar obiecte străine în casă: seringi, ţigări ieftine, timbre care nu seamănă cu cele poştale, diferite feluri de cornete din bancno¬te răsucite, forme de lamele de sticlă făcute din foiţe de metal, tăbliţe cu desene fără sens, diferite feluri de prafuri, plante fărîmiţate, dizolvanţi, tuburi cu lipici şi altele. Dacă copilul se aseamănă adesea cu un beţiv (dacă vorbeşte prelungind cuvintele, dacă se leagănă în timpul mersului, dacă fuge de întîlniri¬le cu cei maturi) şi, în acelaşi timp, nu miroase a alcool, atunci este momentul să vă interesaţi mai serios de situaţia lui.

Vom continua materialul nostrum cu mărturisile unui toxicoman, în ediţia următoare a publicaţiei ACUM.

Explorarea Lunară – vis irealizabil sau realitate îndepărtată (II)

iulie 21st, 2008

Conditii Necesare pentru a implementa o colonie pe luna

Problemele logistice care trebuie adresate sunt urmatoarele:

Transportul echipamentului si a sistemului de locuinte pentu locuitorii lunari trebuie re-examinat din cauza ca astazi costul de a transporta echipament de pe terra la luna este enorm, aproximativ 120,000$/Kg. Costul se reduce daca echipamentul se transporta initial in subansamble intr-o orbita la altitudine joasa cca 200 Km. Asa numitul LEO (Low Earth Orbit) Habitat va fi assamblat in LEO si dupa aceea trimis pe luna. Aceasi metoda de lansare in spatiu a subansamblelor si asamblarea lor in orbita a fost folosita in construirea SPACE STATION.

Aceasta metoda de a construi habitatul pentru lunatici are dezavantajul efectului de frinare a statiei de constructie de catre athmosphera rarefiata, deasemenea iregularitatile cimpului magnetic al pamintului deformeaza orbita si este necesar ca in fiecare șase luni sa se corecteze traiectoria. Trebuie adaugat ca statia de constructie traverseaza Centura Van Allen punind in pericol astronautii din cauza expunerii indelungate la radiatii.

De aceea este recomandabila asamblarea intr-o o orbita la 35850 Km de suprafata pamantului cunoscuta in literatura ca Geosynchronous Earth Orbit sau GEO, unde nu mai este nici un fel de franare, singura forta care afecteaza traiectoria este “vantul” solar. Dar costul creste din cauza distantei ridicate. Orbita GEO este in acelasi plan cu ecuatorul si energia solara este disponibila aproape tot timpul.

Sursa de energie

Schimbarea luminii in electricitate este posibila prin celule fotovoltaice. Cele mai potrivite locuri pentru plasarea panourilor solare sunt la poli lunii, lumina soarelui este accesibila 70 la 80 % din timp.
Colonizarea lunii este o sarcina foarte dificila din cauza lipsei de aer si apa, mai jos se prezinta care sunt etapele de dezvoltare si pasi logistici. Necesitatea de a avea o sursa de enrgie in continuu impune sa se construiasca o capacitate mare de inmagazinare a energiei (suficienta pentu doua saptamini de intuneric). Initial prima colonie va fi localizata la poli unde se va folosi enegia solara, deoarece e nevoie de o sursa continua si din cauza ca escavarile de minereu se vor extinde catre ecuatorul lunii se va folosi o alta alternativa si anume: energia nucleara. In solul lunar se gaseste Heliu-3 numai la cativa centimetri de la suprafata lunei, depozitat de vantul solar. Fuziunea cu He3 este extreme de eficinta pentru obtinerea de energie electrica

Existenta pe luna fara ajutor pamintesc

La inceput este necesar sprijin de pe Pamant pentru a se stabili colonia dar dupa aceea noii locuitori (lunatici) trebuie sa fie sustinuti de ei insisi. Independenta este obligatorie.

Pentru transportul pe luna al “ caselor” si cladirilor care vor adaposti locuitori si echipamentele lor, in momentul de fata sunt mai multe alternative, americanii au Shuttle si racheta TITAN IV, rusii au PROTON si ENERGYA, europeni au ARIANE , chinezi LONG MARCH, japonezi au H-2 si indienii PLSV. Presupunand ca politicienii se vor intelege la un efort comun de construire a unei colonii pe luna aceste rackete sar putea folosi lentru lansarea subansamblelor in LEO sau GEO orbits. Pentru a comunica cu terra echipamentul va fi localizat la polul sud al lunii de unde pamantul este in linie directa tot timpul, asfel incat comunicatia laser sa fie posibila.

Transportarea minereurilor si produse speciale fabricate in vacuum

Costul colonizarii depaseste sute de miliarde de dolari, cheltuielile trebuie facute prin utilizarea minereurilor de pe luna. Escavarea propriu zisa este similara cu acea pe pamant, transportul minereurilor inapoi pe terra este dificil. Viteza de scapare din orbita lunei este de 2.38Km/sec in comparatie cu cca 10 Km/sec a terrei.

O propunere considerata este de a incarca materialul cu destinatia terra pe un fel de platforma care poate sa acelereze la 10Gs din cauza gravitatii reduse a lunii, materialul se va ridica de platforma cu directia spre zona L-5 (gravitatea lunii este egala cu gravitatea pamintului). Platforma are nevoie de circa 60 Km de linie de accelerare si o viteza de 8500 Km/ora (2.38 Km./sec).

Existenta vidului permite fabricatia tuburilor magnetron pentru microunde si a tuburilor TWT (Traveling wave tube) folosite in comunicare electronica. Luna are o cantitate mare de minereuri rare care se se pot folosi la fabricarea magnetilor cu flux de mare intensitate. Acesti magneti sunt utilizati la trenuri cu levitatie magnetica… Pe luna acesti magneti se pot folosi pentru accelerarea platformelor care trimit materialele in regiunea L-5.

Aceste platforme cu levitatie magnetica montate la ecuatorul lunii pot fi utilizate pentru lansarea diferitelor sonde in sistemul solar la un cost mult mai redus decat propulsia chimica. Luna este o bogata sursa de platina din craterele de asteroizi care au bombardat luna de milioane de ani.

Cerintele habitatului

Trebuie cautat si aflat ce minereuri sunt pe luna, in special apa, si surse de oxigen. Explorarile facute anterior de programele Apollo si Lunar prospector au adus informatii privind natura solului lunar. Pentru inceput trebuie trimisi roboti ( gen Rover ) cum sunt pe planeta Marte pentru a face analiza solului lunar.

O alta problema este ca ziua si noptea lunara sunt de doua saptamani fiecare, conditiile sunt extreme, ziua teperatura se ridica la 121 C, iar noaptea -156 C, astfel incat capacitatea de a inmagazina energie pentru doua saptamini devine foarete costisitoare, trebuie o alta metoda de a genera electrictate. Habitatul ar trebui sa fie la unul din polii lunari unde soarele lumineaza aproape tot timpul.

Gheata de la poli poate fi recuperata prin escavare si transformata (descompusa ) in oxigen si hidrogen care se foloseste drept combustibil pentru rachete, aceasta ar face luna o statie de alimentare cu combustibil pentru explorarile inter-planetare.

Solul lunii este bogat in oxid de metale si oxigenul poate fi eliberat din solul lunar. Problema este nitrogenul, deoarece plantele din interiorul habitatului au nevoie de azot. Calculele preliminare arata ca aerul, apa, alimentele si energia necesare pentru un locuitor necesita aproximativ 226 M3 gaz de sera pe 40M2 din suprafata lunii si un consum de energie de 77 Kilowati. Umezeala din habitat se va condensa si va fi utilizata ca apa de baut si igiena personala.

Problemele de sanatate care sunt cauzate de gravitatea scazuta si exploziile solare necesita o atentie speciala. Consecintele exploziilor solare care au loc cu regularitate sunt similare cu excesul de doze ridicate de raze X (Rontgen), radiatiile fiind cumulative.

Este dificil sa se faca previziuni cind au loc aceste explozii, dar se pot detecta de catre sateliti in orbite solare destul de devreme pentru ca “lunaticii” sa intre intr-un adapost.

Pentru gravitatia scazuta una din solutiile propuse este crearea de gravitate artificiala in spatiul alocat pentru a dormi. Expunerea indelungata la lisa de gravitate asa cum reiese din cercetarile facute pe statia MIR duce la incapacitatea completa astronautului.

Concluzie

Din datele prezentate reiese clar ca explorarea Lunii este o sarcina dificila, fiind necesara dezvoltarea a unor sisteme de propulsie noi precum si surse de energie atomice.

Trebuie dezvoltate metode de fabricatie a modulelor lunare in GEO-orbite si asezarea lor pe suprafata lunii, acoperirea lor material de pe luna pentru a obtine protectie impotriva radiiatilor.

NASA trebuie sa inventeze escavatoare speciale pentru mediul lunar, la toate acestea trebuie adaugat crearea gravitatiei artificiale in habitatul lunar. Efortul este imens si poate fi indeplinit numai la nivel global.

Alexandru BALTAG: „Doresc sa rămân în Moldova”

iulie 21st, 2008
Alexandru Baltag prevede Moldovei un viitor europeanAlexandru Baltag prevede Moldovei un viitor european

Alexandru s-a născut la 16 iunie 1984, în oraşul Bender (Tighina), Republica Moldova. S-a întors recent din Franţa unde, la Nisa, a urmat studiile Institutului European de Înalte Studii Internaţionale (IEHEI), susţinând teza de master: „Republica Moldova şi Ucraina – miza între Uniunea Europeană şi Rusia”. A participat la conferinţe internaţionale din Germania, Franţa, Principatul Monaco, Bulgaria, România, Ucraina, Republica Moldova. A obţinut Premiul de excelenţă din partea ex-Preşedintelui al României, Emil Constantinescu, Fundaţia Generaţia Europeană XXI, precum şi diplomă pentru succese deosebite la studii cu prilejul celei de-a 60-a aniversare de la fondarea Universităţii de Stat din Moldova. Cunoaşte limbile română (maternă), franceză, engleză, rusă, germană (începător). Deşi atât de tânăr are o bogată activitate publicistică şi… politică. Iubeşte muzica ethno-dance, clasică, lectura, reviste şi ziare cu caracter politic, economic şi financiar, fotbalul.

I-am vorbit lui Alexandru despre echipa ACUM şi i-am solicitat un interviu. A acceptat şi îi mulţumesc. Să îl cunoaştem împreună pe Alexandru BALTAG.

–––––

Te-am cunoscut prin prisma a ceea ce ai publicat. Din acest punct de vedere am considerat ca te numeri printre cei care pot face o diferenţă. Cum îi califici pe cei care merită să fie incluşi în această categorie?

Consider că sunt persoane critice, cu atitudine şi cu o viziune proprie faţă de evoluţia evenimentelor. Desigur, că părerile celor din jur contează, însă ele ar trebui să constituie doar nişte repere. În general, susţin că fiecare persoană trebuie sa-şi dezvolte propria concepţie asupra evenimentelor, pentru a nu fi „manipulată” de altcineva. Important e să crezi în ceea ce faci şi să crezi că este ceva bun, şi nu invers.

Ai acceptat interviul meu pentru această rubrică şi îţi mulţumesc foarte mult pentru acest lucru. Prin ce consideri tu că (trebuie să) faci o diferenţă?

Consider că fac o diferenţă prin modul de gîndire şi logică, prin analiza şi sinteza informaţiei. Prin comparaţii încerc să completez tabloul de analiză, iar prin concluziile finale îi redau claritate. În general, fac această diferenţă printr-o abordare multilaterală a subiectului de analiză.

Eşti deosebit de tânăr, însă, am convingerea că palmaresul tău înscrie activităţi meritorii. Ai putea să ne vorbeşti despre ele?

După cum ai menţionat, sunt destul de tânăr şi este adevărat ca am ceva succese. Fiind deseori autocritic, mi se pare, totuşi, un rezultat modest, ceea ce mă determină „să urc mai insistent treptele” în continuare. Dacă e să menţionez meritele mele, aş putea sublinia rezultatul final destul de bun la programul de master la Institutul European de Înalte Studii Internaţionale (IEHEI) din Nisa, Franţa, premiul de excelenţă acordat de Preşedintele Emil Constantinescu, precum şi apariţia în mass-media din Republica Moldova, România, Rusia şi Ucraina a articolelor mele de analiză. Înainte de examenul final de master (Grand oral), un paragraf din teza mea de master (în limba franceză) a fost publicat pe pagina web a Centrului Internaţional de Formare Europeană (CIFE).

Ce calităţi consideri că ţi-au permis să enumeri toate aceste realizări?

Ambiţia, încrederea în sine, flexibilitatea, cunoştinţele şi practicile acumulate în timpul anilor de studii din Moldova şi Franţa, interesul faţă de actualitatea domeniilor cercetate (geopolitica şi energetica).

Cum este perceput Alexandru Baltag de semenii săi?

Consider că cineva dintr-o parte ar putea răspunde mai bine la această întrebare. În plus, deseori evit discuţiile în grup despre personalitatea mea. Ce se vorbeşte despre mine în absenţa mea puţin mă interesează. Însă, din cele auzite şi intuite aş putea remarca că lumea mă percepe ca o persoană serioasă, responsabilă şi de încredere. Deseori sunt privit ca mîndru, uneori rece şi posesiv. Mulţi îmi zic că sunt ambiţios, insistent şi principial.

Ce anume este semnificativ şi relevant pentru tine în viaţă?

În primul rînd, familia şi oamenii care mă înconjoară. Cariera profesională ocupă o poziţie prioritară în viaţa mea. Fiind o persoană sociabilă, cu o fobie de izolare socială, ma strădui să păstrez relaţiile de prietenie şi contactul cu oamenii pe care îi cunosc.

Alexandru, putem vorbi de un model în ce te priveşte?

Consider ca nimeni nu poate să reprezinte în totalitate un model pentru cineva, deoarece toţi oamenii sunt diferiţi, cu interese, viziuni şi priorităţi distincte. Fiecare îşi are propriul drum în viaţă. Dacă e să vorbim de un model în viaţa familială, atunci este tatăl meu, Andrei Baltag, în cea profesională (politică) ar putea fi Robert Schuman.

Ce apreciază Alexandru Baltag?

Apreciez mult modestia şi omenia. Totodată, apreciez persoanele ambiţioase şi cu caracter puternic.

Ce defecte poţi spune că te caracterizează?

Îmi este dificil să enumăr defectele mele. Consider că o persoană terţă, care mă cunoaşte, ar putea face acest lucru mai bine şi obiectiv. Din defectele pe care le autoobserv aş putea evidenţia că uneori sunt autoritar, meticulos, impulsiv, răsfăţat.

Ce lucruri îţi reproşezi?

Rar îmi reproşez un lucru pe care l-am făcut deja, deoarece mă strădui să fiu conştient de ceea ce fac. Chiar dacă fac ceva rău, mă autocritic, deorece astfel mă mobilizez. În general, consider că reproşul reprezintă o acţiune cu-n impact psihologic negativ. Astfel, evit să fac acest lucru. Fiind o persoană optimistă, încerc să văd în fiecare lucru sau acţiune latura sa pozitivă şi fac ca aceasta să domine în comparaţie cu negativismul. Este un procedeu care mă ajută să traiesc viaţa în culori deschise.

Doreşti să rămâi în Moldova? De ce?

Doresc să rămân în Moldova, deoarece aici am crescut, am fost educat şi m-am maturizat. Mi-aş dori mult să mă implic în sfera politică europeană, dar am decis că acest lucru îl voi face cu Moldova şi prin Moldova.

În ce culori (pre)vezi viitorul Moldovei?

În culori europene.

Dacă ai fi pentru o zi preşedinte al Republicii Moldova, care ar fi agenda ta de lucru?

Ar fi plină de lucru.

Transnistria ‘întărește’ dependența Republicii Moldova de GAZPROM

iulie 21st, 2008
Alexandru BaltagAlexandru Baltag

Este cunoscut faptul că, în urma Acordului semnat între Moldova-gaz şi Gazprom, preţul la gaz pentru RM se va majora treptat, astfel că începând cu anul 2011 Chişinăul va trebui să plătească un preţ mediu european pentru resursa energetică importată din Rusia. De la 1 iulie tariful s-a majorat cu 13%, constituind 240 USD. Următoarea majorare se aşteaptă deja în octombrie.

Un astfel de aranjament este destul de „înţepător” pentru bugetul de stat, în condiţiile în care ritmul de dezvoltare al economiei naţionale rămâne în urmă faţă de ritmul creşterii preţului la gazele naturale (trebuie de luat în considerare un factor: preţul la gazele naturale se stabileşte în concordanţă cu preţul la petrol, adică se indexează). Aici se mai adaugă datoriile Moldovei faţă de Gazprom, care au crescut în ultimii trei ani cu 60%, constituind în jur de 207,89 mil. USD (fără penalităţi).

În acelaşi context, mai menţionăm datoria regiunii separatiste pentru gaze, care constituia la 1 ianuarie 2008 1,677 mlrd. USD, dintre care 200,82 mil. USD sunt datorii acumulate pe parcursul anului 2007, ceea ce semnifică că regiunea nu a plătit nici măcar 20% din valoarea gazelor primite de la Gazprom.

Datele prezentate mai sus sunt bine cunoscute publicului larg. Astfel, în continuare îmi propun să fac o mică analiză în ceea ce priveşte dependenţa energetică a RM faţă de Rusia în cazul reintegrării statului, operând, desigur, cu cifrele menţionate.

În ultimul timp se aud tot mai multe voci, atât la Chişinău, cât şi la Moscova şi Bruxel, că reglementarea conflictului transnistrean a trecut în faza finală. Nu pot exclude acest fapt atunci când am asistat cu toţii la întilnirea lui Voronin cu Smirnov, sau la votul de nerecunoaştere a independenţei „rmn” de către Duma rusă după declararea independenţei Kosovo, sau, chiar, la disponibilitatea Occidentului de a asista financiar procesul de reintegrare al Republicii Moldova. Axându-mă pe domeniul energetic, domeniul destul de sensibil pentru autorităţile şi populaţia din Moldova, apare o situaţie de incertitudine pentru noi în ccea ce priveşte achitarea datoriilor pentru gaz ale regiunii secesioniste.

Făcând o retrospectivă a evenimentelor, aş dori să remarc un fapt. Până în anul 2008, în perioada de „neclaritate” dintre Chişinău-Moscova în problema transnistreană (nu pot să zic că acum este destul de clară pentru un cetăţean simplu), adică până în perioada când s-au activizat negocierile (ne amintim multiplele întâlniri dintre oficialii de la Chişinău şi Moscova începând cu ultimele luni ale anului 2007 şi până în prezent), autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova (conform declaraţiilor oficiale).

Deci, nu este dificil să constatăm că, datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care automat devin datoriile Chişinăului, dacă se ajunge la reintegrare. Mai completăm tabloul cu datoriile oficiale ale Chişinăului, care vor creşte şi ele, având ca şi bază legală Acordul Moldova-gaz – Gazprom, menţionat la început. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc, chiar şi reintegrat. Consider că fără nicio dificultate sau opoziţie din partea autorităţilor de la Chişinău, Gazprom-ul va putea achiziţiona pachetul de acţiuni de aproximativ 30% ce revine Transnistriei în compania mixtă Moldova-gaz, unde concernul rus deja deţine 50% plus o acţiune. De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mâini şi la picioare” de către gigantul rus.

Aici aş mai evidenţia o nuanţă interesantă, care constă în aceea că Gazprom-ul a decis transmiterea unei părţi a datoriilor regiunii transnistrene pentru consumul de gaze naturale holdingului industrial „Metalloinvest” din Federaţia Rusă. La prima vedere pare convenabil, însă dacă atragem atenţia la faptul că „Metalloinvest” este co-proprietar al Uzinei metalurgice moldoveneşti din oraşul transnistrean Râbniţa (una din cele mai prospere uzine metalurgice din spaţiul CSI), imediat ne dăm seama în ce constă toată această afacere şi cine stă în spatele ei.
Remarc faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi sunt practic convins că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, în momentul când toţi actorii implicaţi în procesul de negocieri sunt optimişti în rezolvarea paşnică a conflictului, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbra şi puţin observat, însă, am convingerea că datoriile (aproximativ de 2 miliarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi.

Concluzionând, nu-mi rămâne decât să regret acest fapt, deoarece toată această schemă a fost fabricată artificial, deliberat şi cu un scop. Nu este adevărat că Chişinăul nu a sesizat-o, este adevărat că a neglijat-o, pe alocuri conştient. Dar, aşa cum în politică şi diplomaţie mereu pot fi găsite lacune, nu ne rămâne decât să găsim metode de valorificare a lor.

Alexandru Baltag este magistru în relaţii internaţionale.

Sursa: www.Unimedia.md

Incertitudine înaintea celor mai importante alegeri parlamentare

iulie 21st, 2008
Pentru prima oară, parlamentul va fi ales separat de președintePentru prima oară, parlamentul va fi ales separat de președinte

În aceste zile de sfârșit de iulie ar trebui să se încheie operațiunea de delimitare a colegiilor uninominale în care vor fi aleși deputații și senatorii în scrutinul parlamentar din toamnă.

O comisie parlamentară trebuie, conform Legii 35/2008 să prezinte guvernului propunere privind trasarea acestor colegii, dar, din puținele știri care răzbat în presă, nu este clar în ce stadiu se află această operațiune, în schimb este clar că reprezentanții celor trei mari partide care alcătuiesc triunghiul “toxic” al politicii românești – PD-L, PSD și PNL – nu se prea înțeleg în această comisie.

În primul rând ar trebui să remarcăm întârzierea tipic românească cu care se face această operațiune.

După ce “boborul” și aleșii lui au clamat acest tip de scrutin, iată că nici cu trei luni înainte de alegeri, colegii în care sunt aleși deputații și senatorii nu sunt delimitate.

Vă imaginați ce consecințe poate avea asupra procesului electoral o eventuală atacare în justiție a hotărârii de guvern privind delimitarea colegiilor electorale…

Este drept că delimitarea nu are importanța crucială pe care o are în state ca Marea Britanie, Franța, Statele Unite sau Canada, unde parlamentarii sunt aleși în mod exclusiv prin scrutin majoritar uninominal.

Legea din România prevede votarea în circumscripții uninominale, dar reprezentarea în parlament este proporțională cu votul pe țară al partidelor care depășesc pragul de 5%.

Doar candidații care obțin majoritatea aboslută a voturilor valabil exprimate într-un colegiu sunt aleși direct, ceilalți sunt aleși în ordinea inversă pe țară a voturilor obținute, în limita numărului de mandate ce se cuvine fiecărui partid.

Dacă luăm alegerea președinților de consilii județene din iunie, când doar în două județe – Harghita și Constanța – învingătorul a obținut peste 50%, ne putem aștepta ca foarte puțini deputați și senatori să fie aleși direct, deși colegiiiile sunt de această dată mai mici- minimum două în fiecare județ la Senat și minimum patru la Camera Deputaților.

Românilor din afara țării le sunt rezervate două mandate de senatori și patru mandate de deputați.

Chiar dacă reprezentarea de ansamblu e proporțională, nu înseamnă că modul de delimitare nu are importanță. În județe cu populație mixtă precum Mureș sau Satu Mare, limitele colegiilor pot determina câți parlamentari UDMR sunt aleși în județul respectiv, ceea ce nu este neglijabil.

‘Triunghiul toxic’

Până la urmă, acest mod de scrutin va avantaja partidele mari, așa cum s-a văzut la alegerile locale, când PD-L, PSD și PNL au câștigat 36 de președinții (15,16, 5) de consilii județene (UDMR a câștigat 4 și Forumul Democrat al Germanilor 1) din totalul de 41.

E de așteptat ca PD-L, PSD, PNL și UDMR să fie partidele reprezentate în viitorul parlament.

PSD și reînnoit alianța din 2000 și 2004 cu Partidul Conservator (fost Umanist) și va trebui să cedeze niște colegii candidaților partidului condus de Dan Voiculescu.

PD-L tatonează o alianță cu Partidul Noua Generație și dacă o acceptă va trebui să procedeze cu partidul lui Becali cum procedează PSD cu PC.

Oricum ar fi aceste alegeri parlamentare sunt cele mai importante de după răsturnarea regimului comunist în decembrie 1989, fiind primele care au loc decuplat de cele prezidențiale.

Întrebarea care se pune ce combinație de trei luate câte două din triunghiul toxic al politicii românești ca fi viabilă drept coaliție de guvernare și ce premier va putea coabita cu președintele Traian Băsescu aflat în ultimul an de mandat.

Deocamdată, doar alianța PSD-PC și-a prezentat oferta de guvernare și doar Mircea Geoană și Theodor Stolojan par a fi candidați la funcția de prim ministru.

Pe măsura apropierii alegerilor vom intensifica acoperirea campaniei electorale, dar o vom face total diferit față de presa din România – păstrând cea mai deplină imparțialitate și abordând chestiunile de esență și nu bârfele care pasionează această presă mediocră.

Solicitare de sprijin

iulie 20th, 2008

Am primit la redactie urmatorul apel:

Tatal prietenului meu are o tumoare foarte mare pe trunchiul cerebral. Acesta are nevoie de 40.000 de euro pentru realizarea operatiei la Hanovra programata pe 29 iulie a.c. Familia lui a reusit sa stranga doar un sfert din aceasta suma.
Va rog sa-l ajutati cu orice suma de bani in conturile:
Dinu Marius Ciprian, UniCredit Tiriac Bank, filiala Nerva
RON
RO16BACX0000000246908000
EUR
RO86BACX0000000246908001

Va multumesc foarte mult si sper sa nu treceti cu vederea acest mesaj.
„Lucrul care, in evolutia bolii, l-a afectat foarte mult pe tatal meu a fost incapacitatea de a mai conduce automobilul (imediat dupa Pasti). Apoi, in urma cu o saptamana, scaunul cu rotile i-a devenit mijloc de locomotie,iar azi…a fost pentru prima data cand nu s-a barbierit singur. Si, fiind cu el, pentru el, mi-am stapanit plansul. Dar ii multumesc lui Dumnezeu ca starea lui nu este mai rea.
El este un om tare, nici macar o data nu l-am auzit revoltandu-se impotriva lui Dumnezeu din cauza bolii. Dar, pe de alta parte, este sceptic in privinta sanselor de a ajunge in timp util la Hanovra. O repet, daca nu ma imbarbata Dan, as fi devenit si eu sceptic, fiindca persoane in care aveam incredere, m-au parasit (de aceea ni se recomanda in Psalmi sa ne incredem doar in Dumnezeu). Dar m-au ajutat prieteni pe care nu-i mai sunasem de cateva luni, prieteni cu rate pentru apartamente si copii bolnavi, colegi de-ai tatalui si oameni necunoscuti, asa incat, azi, dupa aproape o saptamana, avem un sfert din suma necesara operatiei (donatii, sponsorizari + creditul de 5.000 de Euro). Ii multumesc lui Dumnezeu si tuturor celor care ne sunt alaturi prin rugaciuni, ganduri bune, donatii si sfaturi. Cand ne vom intoarce de la Hanovra, voi publica lista celor care ne-au sprijint, indiferent de forma.
Cred cu tarie ca, pe 29 iulie, il voi interna pe tata la Hanovra. Pe cei care ne mai pot ajuta, ii rog sa o faca, pentru ca inca e mare nevoie, iar Dumnezeu nu va uita nicio jertfa! Multumim! „Doamne-ajuta, omule”!”(Dinu Marius Ciprian)
Mai multe detalii pe http://todoran.blogspot.com/2008/07/solicit-sprijinul-blogosferei-pentru-un.html
Pentru mai multe informatii:
Dinu Marius Ciprian
Tel 0770.803.499
dmariusciprian@yahoo.com

cu tot respectul,
Daniel Todoran-Rares

PUEBLOS BLANCOS

iulie 19th, 2008

dansul flamenco nu este
pentru politician…
iar ochiul de vulpe
nu se potriveşte artistului!
nici nu mă aşteptam
să gust ştirile din ziare
şi drumul bătătorit al ceasului,
când se sparg în figuri
presupuşii eroi ai ţării…
ei doar se prefac, nu înţeleg
ce căutăm noi,
nu-şi mai aduc aminte
nici ce-şi doreau în copilărie,
doar inventează!
şi în ultimul timp…
au prostul obicei de a ne închide
şi speranţele…
satele albe – Pueblos blancos.

13 martie 2008, 00:30
SPICA, 2008

UE cere imbunatatirea legii electorale din Republica Moldova

iulie 19th, 2008

Unsprezece ambasade si reprezentante diplomatice de la Chisinau au semnat si difuzat joi presei o declaratie comuna „privind starea democratiei si a libertatii de exprimare in Basarabia”, in care remarca faptul ca „societatea basarabeana a inceput deja pregatirile pentru alegerile din 2009″ si solicita autoritatilor moldovene sa renunte la unele modificari recente ale Codului Electoral care majoreaza de la 4% la 6% pragul electoral si interzic aliantele preelectorale.

Ambasadorii statelor membre UE la Chisinau cer autoritatilor moldovene sa imbunatateasca cadrul legislativ ce reglementeaza procesul electoral, sa asigure o reala libertate de exprimare si independenta mass-media si sa elimine hartuirea partidelor de catre organele de stat.

Declaratia a fost semnata de ambasadele la Chisinau ale Austriei, Bulgariei, Cehiei, Frantei, Germaniei, Lituaniei, Poloniei, Romaniei, Marii Britanii, precum si Delegatia Comisiei Europene si Reprezentatul special al UE in Basarabia.

Ambasadele europene cer autoritatilor de Chisinau si sa renunte la interdictia pentru persoanele cu cetatenie multipla de a detine functii elective care au acces la secretul de stat. Diplomatii occidentali mai subliniaza si faptul ca „libertatea de exprimare, pluralismul si independenta mass-media, cat si accesul liber la informatie obiectiva, variata si echilibrata joaca un rol decisiv pentru alegatori in stabilirea preferintelor lor electorale in baza unei optiuni documentate”.

Declaraţie Comună:

Privind starea democraţiei şi a libertăţii de exprimare în Republica Moldova

Noi, reprezentanţii Statelor Membre ale Uniunii Europene şi ai Instituţiilor Europene la Chişinău – Delegaţia Comisiei Europene şi Reprezentantul Special al Uniunii Europene, ţinând cont de Raportul cu privire la Implementarea Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană:

Observând că societatea moldovenească a început deja pregătirile pentru alegerile din 2009, considerând că aceste alegeri reprezintă o bună oportunitate pentru Republica Moldova de a realiza un progres decisiv, comprehensiv şi ireversibil în vederea implementării standardelor şi practicilor electorale, declarăm următoarele:

Apelăm la autorităţile Republicii Moldova ca să îmbunătăţească în continuare cadrul legislativ ce reglementează procesul electoral. În perspectiva alegerilor naţionale din 2009, îndemnăm autorităţile să transmită cât mai curind posibil Codul Electoral spre expertizare Consiliului Europei şi OSCE şi să respecte pe deplin recomandările lor, în special în ceea ce priveşte pragul electoral, blocurile electorale şi exercitarea efectivă a dreptului de a fi ales de către toţi cetăţenii. Concordanţa Codului Electoral cu standardele internaţionale nu va face altceva decît să contibuie la sporirea stabilităţii democratice a Republicii Moldova.

Ţinem să subliniem că libertatea de exprimare, pluralismul şi independenţa mass media, cât şi accesul liber la informaţie obiectivă, variată şi echilibrată joacă un rol decisiv pentru alegători în stabilirea preferinţelor lor electorale în baza unei opţiuni documentate.

Cu toate că Republica Moldova a înregistrat progrese veritabile în îmbunătăţirea cadrului legislativ privind libertatea de exprimare, rămânem îngrijoraţi de acţiunile întreprinse de către organele de drept împotriva mass media, a independenţei editoriale a Teleradio Moldova şi a pluralismului în sectorul audiovizual în întreaga ţară.

Atestăm o intensificare a acţiunilor unor organe de stat de hărţuire a diferitor partide politice sau susţinători ai programelor acestora. Astfel de situaţii pot periclita potenţialul mediului pre-electoral pentru desfăşurarea alegerilor legislative în 2009.

Progresul remarcabil în exercitarea libertăţii de exprimare şi în organizarea alegerilor din 2009 în deplină concordanţă cu angajamentele asumate faţă de OSCE, Consiliul Europei şi comunitatea internaţională ar constitui argumente solide pentru intensificarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană.

Suntem dispuşi să conlucrăm cu autorităţile Republicii Moldova în vederea realizării acestor obiective.

Ambasada Austriei
Ambasada Bulgariei
Ambasada Republicii Cehe
Ambasada Republicii Franceze
Ambasada Republicii Federative Germane
Ambasada Republicii Lituania
Ambasada Republicii Polone
Ambasada Romaniei
Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
Delegaţia Comisiei Europene în Republica Moldova
Reprezentatul Special al Uniunii Europene în Moldova

Ruga unui nenascut

iulie 19th, 2008

La tine in pantec am prins viata si asteptam sa te vad. Te auzeam, te simteam clipa de clipa, respiram prin tine. Precum ceilalti copii aveam un timp pana sa vad lumina soarelui si sa te vad pe tine, mama. Dar, ai luat o decizie fara a te gandi ca eu exist. M-ai scos fortat cu toata incapatanarea mea de a trai, aruncandu-ma la cosul de gunoi al policlinicii private. Am murit pentru lume si pentru tine, cea care nu ma doreai. Am plecat de la tine fara a-ti face probleme, chiar doctorul ti-a spus ca operatia de chiuretare a decurs normal. Am plecat si privesc din lumea de Sus, si te vad, chiar daca tu crezi ca eu n-am existat niciodata, eu pe tine te stiu ca esti mama mea. Au trecut ani mami si tu nu ma poti vedea. Ma uit in lumea ta si ca si ceilalti copii, pe care ii vad as fi putut sa-ti zambesc, sa-ti vorbesc si sa ne plimbam strangandu-ne in brate.
In momentele tale de tristete as fi putut sa fiu cu tine, sa fiu eu fiinta plamadita in trupul tau, langa tine. Acum as cobori la tine sa te mangai si sa-ti sterg lacrimile de pe obraz. Dar, m-ai trimis in alta parte fara de intoarcere pentru lumea ta. Daca ai stii cat ma rog pentru tine mama sa ne putem intalni candva.

Filozofie şi apă minerală

iulie 19th, 2008

Stau în bucătărie.
Vorbesc singur în faţa unei sticle de Bodoc.
Crizele conjugale pornesc din motive foarte diferite.
De la copiii neascultători,
La previziunile meteorologice.
Nepotrivirile de caracter sau dizarmoniile sexuale
Sunt mai rare chiar decât certurile
Dintre cele două „mama mare”.
În fiecare zi se schimbă ceva.
Adesea dinamica vieţii ne-o ia înainte
Şi ne târâm abia, şchiopătând, gâfâindu-i în urmă.
La farmacie nu se mai găsesc
Pastile care te bagă în groapă.
Au fost interzise la insistenţa
Agenţiei pentru Sănătatea Animalelor.
Nu mai trăgea nimeni pisicile de coadă.
Bietele mureau de plictiseală.
Clima pe Terra nu se schimbă chiar aşa
Cum susţin unii pe la canalele de ştiri
Ori pe la conferinţele internaţionale.
Locvace, încrezuţi, închişi la dialog,
Se adună să poată vorbi neîntrerupt,
Să bea cafele cu lapte din soia
Şi cu îndulcitori sintetici în loc de zahăr tos.
Cinematografele au emigrat în masă
De pe „strada mare” prin apartamentele din bloc
Şi dau naştere unor conflicte care nu au fost.
Stau mai mult în bucătărie.
Vorbesc singur în faţa unei sticle de Bodoc.
Tu eşti prinsă până peste freză
În ultimul episod al telenovelei cu fata săracă
Şi cu băiatul care s-a împiedecat în noroc.
Ce-a mai rămas din armonia vieţii noastre conjugale?
Ne pândeau vecinele de după perdele
Şi ne dădeau exemplu ginerilor zburători,
Nepoţilor întârziaţi la însurătoare
Şi chiar nurorilor rebele!
Las apa să se răsufle în pahar.
Mă duc la culcare.

Dan David, Los Angeles, Feb.-13-2007.

Zori Incetosate – Capitolul VII (Partea 1-a)

iulie 19th, 2008

Zori înceţoşate
I
De acum trebuia să mă obişnuiesc cu noul meu program de şcoală, cu sculatul devreme în fiecare dimineaţă, cu tânguielile mamei că o să întârzii, cu mâncarea pe fugă şi alergătura zilnică până la Regie ca să prind tramvaiul ce mă va duce la şcoală fără întârziere. Dar şi tramvaiele nu erau totdeauna foarte primitoare, uneori aglomeraţia era excesivă, se călătorea pe scară şi nu era uşor să te strecori printre trupurile celor mari cu servieta încârcată când eu deabia răsăream ceva mai sus de coatele lor. La şcoala fiecare oră aducea profesori noi la catedră, fiecare cu stil diferit de-a explica, şi în timp ce la unele lecţii interesul şi curiozitatea noastră atingeau culmea, la altele plictisul alunga şi bruma de interes ce o mai aveam şi atunci ne afundam în jocuri diferite pe paginile de maculator. Cărţi nu existau decât pe la anticariate şi era greu de găsit acelaşi autor pentru toată clasa, aşa că numai puţini dintre noi aveau pe ce să înveţe. Restul trebuia să umplem pagini de scris mărunt pe foile de maculator cu pagini îngălbenite şi aspre ca hârtia de ziar, pe care creionul de grafit sau chimic, abia reuşea să lase o urmă lizibilă. Clasa însă îşi avea viaţa ei plină de vitalitate şi boemică nepăsare. Începusem să ne cunoaştem bine între noi, mergeam la joacă împreună în recreaţii, alergam unii după alţii pe coridor şi în curtea scolii sau ne mai şi băteam. Şi chiar dacă un profesor sau pedagog alerga să ne despartă, în pauza următoare eram din nou împreună la joacă, alergătură sau o altă bătaie. Câţiva dintre profesorii noştri deveniră în timp îndrăgiţi, şi la orele lor de program nu se auzea nici musca în clasă. La auzul clopotului de aramă atârnat de zidul intrării la secretariat, fiecare ne repezeam în clasă, frunzăream ultima lecţie pe maculator să ne reamintim despre ce era vorba şi aşteptam în tăcere intrarea profesorului în clasă. Unul dintre aceşti profesori era domnul Iordăchescu, la istorie, care aveau darul să captiveze cu povestirile lui pline de amănunte înteresante, aproape romantice, mai ales atunci când vorbea de Alexandru Macedon sau de Napoleon. Nu mai puţin intereasantă a fost trecera în revistă a oamenilor politici ce au făcut Europa să se cutremure, ca Cromwell, Richelieu şi Talleyrand. La aceste ore timpul părea să treacă mult prea repede. Povestea nu numai şirul întâmplărilor aşa cum sunt păstrate în paginile istoriei, dar şi porţiuni din pledoarea eroilor lui şi argumentele cu care şi-au suţinut până la sfârşit ideile. Când termina o anumită porţiune din cele povestite, scria pe tablă câteva date mai importante, apoi ne spunea să luăm creioanele şi ne dicta un paragraf sau două de reţinut, ceea ce noi aşterneam pe caiete. In clasele lui nu au fost acte de indisciplină, absenţe sau corijenţe cu re-examinare la toamnă. Spre marele nostru regret, în vara următoare a fost numit director la Liceul Matei Basarab şi nici un alt profesor nu a mai avut aceaşi popularitate ca a domnului Iordăchescu. In schimb în şcoală erau mulţi alţi profesori buni, stimaţi şi îndrăgiţi de elevi. Intre ei era inginerul Ringhelştein, un om în vârstă, solid fără să fie foarte înalt, cu păr alb, ochelari, călcătură lentă dar sigură, căruia noi îi spuneam “Moşul” El preda fizica şi rezistenţa materialelor. Cu voce domoală îşi explica lecţia la tablă, notând formulele cu creta pe suprafţa ei neagră lucioasă, după care scotea pe câte unul dintre noi să facă un exerciţiu, întrebuinţând formulele încă neşterse de pe tabla de sus. După el, altul şi apoi altul era scos la tablă. În felul acesta la terminarea orei ieşeam din clasă cu lecţia abia predată învăţată de-abinelea de fiecare. Astăzi încă îi rămân dator Moşului pentru cele ce le-am învăţat atunci şi care au format baza cunoştiinţelor mele atât în matematică cât şi în inginerie. Şi nu o singură dată am regretat faptul că notiţele mele de la clasele lui nu au fost păstrate, că, Doamne, tare bine mi-ar fi prins. Domnul Ringhelştein era apreciat nu numai pentru zelul lui de profesor, dar mai ales pentru omenia şi înţelegera lui aproape părintească. Ne trata cu respect, fără insulte şi invectivele folosite de alţi profesori, ca şi cum am fi fost copii lui. Vorbea rar, avea o povestire interesantă cu care-şi începea ora, de multe ori incidente cărora le-a fost martor fie pe stradă, fie la şcoală. Era bun şi drept sfătuitor, şi în felul acesta, când aveam o problemă şi nevoie de un sfat, el era acela la care mergeam întâi şi întâi. Ieşea din clasă sau din cancelaria profesorilor şi asculta răbdător problemele cu care îl solicitam, după care ne spunea cum vede el situaţia. Şi era unul din puţinii oameni din şcoală care ştia tot ce ne frământă, ce probleme avem acasă şi de multe ori ajuta în tăcere cu ceea ce putea. Din păcate erau şi profesori care şi-au ales această meserie din lipsa altei ocupaţii, ca pe un refugiu de vreme rea. Orele lor treceau anevoios, în clasă se simţea freamătul nervozităţii greu de stăpănit, interesul pentru ceea ce se petrece la tablă era scăzut, în timp ce activitatea dintre noi în bănci era în creştere. Între acestia, profesorul Ionel Cohn la matematici era poate cel mai bun exemplu. Era un om trecut de vârsta mijlocie, necăsătorit, ce locuia împreună cu tatăl lui, tot profesor de matematici, în acelaşi apartament şi era contribuitor nelipsit la Gazeta Matematicii. Ca om de ştiinţă şi matematician, capabilitatea lui era fără îndoială, respectabilă. Ca profesor însă, era o altă poveste. Când intra în clasă cu catalogul sub braţ din care nu făcea niciodată prezenţa, îmbrăcat în acelaşi costum bleu-marin cu dungi, şifonat şi lustruit, cu aceiaşi pantofi negri scâlciaţi şi cu călcâile roase pe dinafară, nimeni nu-i acorda nici o atenţie, decât numai după ce se enerva şi începea să strige la noi. Apoi, după ce fiecare trecea prin faţa lui să-şi ocupe locurile în bănci, mergea la tablă şi începea să vorbească fără a privi în spate, practic cu tabla, în timp ce făcea demonstraţia unei noi formule de geometrie sau matematică. Lucra de unul singur formulele pe tablă, fără să ştie dacă cineva îl urmăreşte sau nu. Vocea lui era moale, uniformă care de cele mai multe ori nu ajungea până în fundul clasei, în timp ce noi discutam unii cu alţii în şoapte, ne jucam sau smângăleam pagini din maculator. Cu timpul profesorul Cohn, văzând că foarte puţini îl urmăresc, a început să lucreze numai cu câţiva copii din clasă care erau mai atenţi la ceea ce se întâmpla la tablă şi-şi notau pe caiete exerciţile făcute de el. Cât despre rest, ne declaram satisfăcuţi la sfârşit de trimestru cu o notă de trecere dată din oficiu, însoţită de privirea lui plină de dezgust, după ce scoşi la tablă, realiza ce rezultat a dat tot efortul depus de el. Toată această mărinimie avea să mă coste în anii de mai târziu enorm prin lipsa cunoştinţelor de bază în matematică. De multe ori am fost pus în situaţia să împrumut cărţi de nivel elementar ca să pot găsii rezolvarea problemelor de care mă loveam. Şi nu cred că am fost singurul.

II
În spatele şcoli era terenul de footbal Macabi. Acest teren aparţinând echipei de fotbal Ciocanul care avea jucători vestiţi la vremea respectivă, ca Moisescu, Şmilovici sau fraţii Baraş. În timpul meciurilor de campionat se umplea de public nu numai în tribuna acoprerită de pe partea dreaptă, dar şi în jurul gardului de sârmă ce încojura terenul. De multe ori în orele de sport, sub conducerea pedagogului Eşchenazi sau profesorului Feller, om mai în vârstă, mergeam înşiruţi doi câte doi, în pas alergător, pe teren. Acolo fugeam pe pista cu zgură din jurul terenului, făceam gimnastică cu întreaga clasă aliniată în şiruri ori băteam mingea pe gazonul cu iarba îngălbenită de brumă. De cele mai multe ori în meciurile de fotbal eu mă vedeam plasat în poartă şi asta nu pentru că aş fi fost mai bun decât alţii, dar pentru că nu eram suficient de combativ ca jucător de câmp. Însă î-mi făcea plăcere să joc fotbal şi nu cred că am pierdut multe ocazi de-a merge la joc cu colegii mei. De multe ori, chiar şi în timpul orelor de franceză sau matematică, mergeam în spatele şcolii unde, la adăpostul gardului care o despărţea de terenul de joc, ne încingeam într-un meci pe făşia de drum ce ducea spre tribună. Cel mai bun jucător era Şfarţman David, căruia îi ziceam Şuţică, un băiat nu mai înalt decât Piţurcă, dar cu o enrgie şi voinţă ieşită din comun. El şi cu Jujiţiu, colegul meu de bancă, făceau alegerea pentru cele două echipe dintre cei dintre noi care formam un cerc în jurul lor, şi când aflam cu cine joc, îmi alegeam locul de poartă marcat de doi bolovani. Cu câteva şuturi pe poartă drept încălzire, Jujiţiu mă făcea să plonjez pe smocurile de iarbă din dreptul porţii, pe terenul încă umed după ploaia din ajun. Hainele mele, săracele, când ajungeam acasă erau mai totdeauna pline de noroi uscat, şi nu rare ori eram mustrat de mama pentru că nu ştia dece pe lângă noroi mai căram pe haine şi pete de păcură sau alte uleuri. Ce puteam să-i spun, că în frenezia jocului, când vedeam pe Şuţică venind în viteză spre mine, cu mingea de cârpă la picior, scrutând terenul să vadă locul mai puţin apărat, eu îi ieşeam în faţă şi fără să cuget prea mult, mă aruncam cu disperare la piciorele lui?. Uneori, mingea trecea peste mine direct în poartă, alte ori, find mai rapidă, trecea pe sub mine, dar şi multe goluri sigure au fost salvate şi atunci primeam răsplata în zâmbetele încurajatoare ale colegilor din echipă. Emil, sau faimosul Alimănescu, nu participa la meciurile noastre de fotbal. Lui îi plăcea franceza şi cred că dintre noi, de el s-a prins cel mai bine, chiar şi în pofida faptului că trebuia să facă faţă teribilei domnişoare Bobinger, profesoara noastră. Când se înşuruba pe scaunul ei de pe podium, cu ochelarii pe nas şi cu coatele extinse pe toată lăţimea catedrei, părea turnată acolo. Nu se ridica niciodată de pe scaun până la zângănitul de aramă al clopotului din curte. Deschidea catalogul la întâmplare în cautarea unui nume, pentru că nu a învăţat nici odată numele nostru, şi-l punea să citească lecţia cu traducerea cuvenită. În monotonia acestui citit scălâmbăiat cu pauze de descifrare în care ea rare ori intervenea, era ceva adormit şi bolnav, care nu sugera nici un interes şi atunci recurgeam la activităţile noastre obişnuite, cu gândul la ce v-om intreprinde în pauza următoare. La sfârşit de trimestru ne lua în ordine alfabetică după catalog şi ne cerea să conjugăm un verb sau să traducem un fragment din carte. Aici profesoara transformată adhoc în leoaică se putea răzbuna pe noi cu făţişă răutate, trecând note teribile în catalog. Acesta era momentul ei, victoria ei asupra unei clase de copii a căror vină a fost aceea de a trebui s-o indure la catedră. Uneori e aşa de trist să vezi actul cabotin al unuia care se pretinde altceva decât e. Dar la teatru cel puţin, publicul î-şi poate îngădui să-l huiduie pe prostul actor. Un cabotin la catedră e suveran, iar copii din clasă devin martirii lui. La orele de religie şi limba ebraică elevii creştini aveau dreptul să rămână în clasă sau să meargă afară. Cei care ieşeau afară erau urmăriţi de invidia tăcută a unei clase întregi. Nu toţi însă preferau să meargă afară. Între acestia era un băiat tăcut, cu nas obraznic, păr blond ce se răzvrătea într-o buclă căzută în permanenţă pe frunte şi ochi azurii. Numele lui era Mâtcă Domenic, fiu al unei familii de oameni nevoiaşi angajaţi de o familie din centru ca oameni de servici. Când ne-am împrietenit mai bine, treceam pe la el acasă la mansarda rezervată numai celor din serviciul familiei de bogătaşi, în clădirea de pe strada Dianei la numarul zece. În această mansardă, în două cămăruţe foarte mici părând mai mult a chilii, părinţii lui m-au primt cu dragoste simplă şi feţe zâmbitoare care m-au făcut să mă simt totdeauna ca şi fiul lor, un membru de familie. Aduşi în capitală de undeva din zona Adjudului, oamenii aceştia au fost o pildă de onestitate, împăcare şi adâncă credinţă. Mâtcă, sau Nicuşor cum îi spuneam noi, a moştenit şi păstrat pilda părinţilor până în ziua de astăzi. Profesorul de ebraică şi religie se numea Szabo, un om mic de stat, sever şi lipsit de răbdare, patrulând clasa în lung şi în lat. Cu cărţile de ebraică pe bănci, deschise de la dreapta spre stânga, pentru că în ivrit aşa se citeşte, încercam să memorăm caracterele atât de diferite de cele pe care le ştiam, deşi multe din ele îmi erau cunoscute de la şcoala din sinagoga de pe Infundătura Poradim. Acum însă profesorul Szabo nu îngăduia nimănui să-l ignor, şi când te ridica la lecţie cu vre-o întrebare, trebuia să ştii. Şi nu era exclusă o urechială bună pentru un răspuns nepotrivit. Singura excepţie o făcea Nicuşor, care asista în tăcere la ce se întâmpla, dar nu trebuia să răspundă la nici o întrebare. La orele de religie însă, profesorul Szabo parcă se schimba într-un om diferit. Poveştile lui din Vechiul Testament erau interesante, darul lui de povestitor era neîntrecut şi ascultam absorbiţi pildele pline de morală pe care le reliefa cu dibăcie de-a lungul fiecărei lecţii.

III
După aproape doi ani de la terminarea războiului, situaţia părea să nu se fi schimbat cu nimic. Mâncarea şi hainele continua să fie distribuite pe cartelă, şi de multe ori nici cu bonurile respective nu găseai ce ai nevoie. Cozile în faţa magazinelor continuau să fie prezente pretutindeni. Se spunea că trenuri încârcate cu vite, cereale şi maşinării trec graniţa în Rusia şi, colac peste pupăză, a dat peste noi şi un an de secetă cumplită. În şcoală, la pauza de zece, câteva cucoane făceau voluntar munca de-a merge în fiecare clasă cu tăvi de lemn în care se găseau cuburi de mămăligă unse cu marmeladă. Primeam fiecare câte un cub de mămăligă într-un pătrat de hârtie albă şi cu el în mână ieşeam afară la joacă. În pauza de prânz majoritatea dintre noi mergeam în grupuri la o cantină pe o straduţă laterală din strada Theodor Speranţa. Uneori trebuia să stăm la coadă pentru seria următoare. Era o cantină a Comunităţii Evreieşti la care veneau mai mulţi nevoiaşi din cartier şi care funcţiona într-o casă în care cele câteva camere au fost mobilate cu mese pătrate şi scaune. Pereţii erau albi, ca şi feţele de masă ce se schimbau zilnic, iar mâncarea era bună, deşi meniul era repetat des în ciclu dominat de varză, linte şi arpacaş. Alimănescu şi Juju mă flancau ca deobicei, dar alături de ei, în grup cu noi mai veneau şi alţi colegi, ca Mendel Moise zis Câine Roş, Zilberman Marcel care locuia prin cartierul Văcăreşti şi fraţii ZML, dintre care numai cel mic, din trei, era în clasă cu noi. Tot aici am cunoscut mulţi alţi copii din alte clase, cu care aveam să mă întovărăşesc în multe alte ocazii de-a lungul anilor de şcoală şi chiar după aceea. Pe timp de iarnă drumul de la şcoală la cantină trecând prin strada Laptelui era întovărăşit de bătăi cu zăpadă, aruncatul prin nămeţi sau numai presărat cu poveşti şi snoave colectate de la alţii de prin şcoală. În acelaşi fel reveneam în calea Dudeşti pentru orele de atelier unde eram supraveghiaţi de meşterul Ardoş, cel atât de talentat, dar şi cu scăpărări neprevăzute de mânie, când ceva nu-i era pe plac. Printre hârtiile adunate cu timpul am găsit un articol publicat de un ziar în limba română aparţinând colegului meu Marcus Emil, zis Alimănescu. Era o evocare despre Dudeştiul din copilăria noastră din care dacă nu aş reproduce câteva rânduri, aş aduce o mare injustiţie memoriei lui, pentru că zilele i-au fost scurtate de-un cancer nemilos în urmă cu câţi-va ani: “Sentimentale sau nu, rândurile de faţă constituie imaginea unei copilării, a unui copil evreu în anii trişti şi mohorâţi ai prigoanei, rămas orfan şi la limita sărăciei. Nu am strâns note şi nu am pretenţia de a şti să meşteresc cuvintele, dar totul a rămas cuibărit în suflet: Dudeştiul constituia o lume de necăjiţi, de chinuiţi, de prigoniţi, lumea calicilor. Laolată trăiau evrei, români şi ţigani, toţi cu feţe palide, şomeri cu coatele roase şi pantofi scâlciaţi, cu o goană continuă după o bucată de pâine, pentru asigurarea unei existenţe mizere. Cartierul era plin de hanuri şi case de raport, cu cijmeaua şi closetul în curte, încâlzite de un godin sau sobiţă din care ieşea mereu fumul făcut de rumeguş sau resturi de cărbuni. Lumina locuinţelor era furnizată de lampa cu gaz numărul 8 sau 11, cu sticla mereu întunecată de funingine.” Dragă Emile, de câte ori citesc aceste rânduri nu pot să stăvilesc căteva lacrimi răzleţe ce izvoresc din evocare rândurilor tale. Dar trebuie să şti că descrierea făcută de tine nu se mărgineşte numai la cartierul copilăriei tale, Dudeştiul, ci e comună multor alte cartiere, dintre care Grantul nu face excepţie.

IV Într-o zi tata a primit vorbă de la unchiul Rubin din Giurgiu să meargă la un angrosist de pe Bărăţiei şi să cumpere de acolo pentru el o listă de mărfuri. Tata a mers fără întârziere, a luat tot ce a trebuit şi s-a înapoiat la gară să predea comisionerului marfa cerută. Acesta însă nu a venit, trenul s-a pus în mişcare şi tata a venit acasă cu un balot de mărfuri sub braţ. În zilele următoare nici o vorbă din Giuriu, tata achitase mărfurile cu banii din salariu şi acum nu aveam nici de pâine. Până la sfărşit de săptămână a lungit-o cu bani de împrumut. Duminica Piaţa Grant se umplea de oameni. Ţăranii veneau cu căruţele încăcate de produse din toate comunele dimprejur, tarabele erau ocupate de negustori, precupeţii îşi aliniau coşurile pe trotuarul asfaltat de la intrare şi mulţimea de cumpărători defila în şiruri neîntrerupte prin faţa lor. În noaptea asta tata a dormit acasă pentru că duminica, nu apăreau ziarele. Şi-a băut îngândurat surogatul de cafea din pachetele Unica în timp ce mama căuta să-l convingă să renunţe la idea de-a se duce cu mărfurile în piaţă. Cu toată împotrivirea ei, tata a înlăturat-o din dreptul uşii cu mâna cea libera şi a plecat cu pachetul de mărfuri sub braţ. “Omul ăsta are să piardă toţi banii. Are să fie furat de toată lumea. Mai bine mă duceam şi eu cu el.” Mama s-a frământat aşa tot timpul până pe la patru după masă când a revenit tata acasă. Nu mai avea pachetul mare de marfă sub braţ, dar nici cu mâinile goale nu s-a întors. Faţa îi era zâmbitoare, iar ochii îi radiau de-o bucurie ascunsă. Mama nu ştia ce să creadă, şi pentru că încă nu-i trecuse supărarea, l-a luat la zor: ”Ce-i cu tine? Eşti băut?” Tata a scos din pungi pe masa de bucătărie, cumpărăturile făcute. Era o pâine caldă încă din care un colţ lipsea, un pachet de salam, altul în care se afla un bulgăre de unt îngheţat de frig, aşezat pe-o frunză de viţă şi un cub de brânză împachetat într-o colă groasă de hârtie. Mama stătea la distanţă şi privea. Simona şi cu mine, strânşi în jurul mesei, aşteptam să vedem ce se mai întâmplă. Mirosul de pâine caldă şi salam amestecat cu cel al brânzei care lăsa zerul să pătrundă prin învelişul de hârtie mă îndemna să-mi satisfac pofta abia descoperită, dar ştiam că momentul nu e potrivit. Încă cu paltonul pe el, tata a început să scoată din mai toate buzunarele ghemotoace de bani de hârtie şi monezi. Erau hârtii mototolite sau împăturite cu grije, unele care şi-au găsit adăpost în buzunarele de la haină, altele la pantaloni şi chiar în buzunarele din înteriorul hainei, unde ţinea actele. Pe masă erau acum o mulţime de bani şi monezi. După ce şi-a desbrăcat paltonul şi pălăria, tata s-a aşezat pe scaun, şi fără grabă lua una câte una fiecare bancnotă, o netezea şi le aranja pe categori. Când a sfârşit această operaţie, a luat un creion şi hârtie şi a început să numere adunând sumele pe un colţ de gazetă. În final, după ce a scăzut suma plătită de el, cu faţa luminată de zâmbet a văzut că toată temerea, osteneala şi frigul îndurat pe-o zi de iarnă în piaţă i-au fost răsplătite din plin. De-acum şi lui mama i-a trecut supărarea şi a apucat să deretice pe masă bunătăţile aduse de tata, aşezându-le cu grije pe platouri şi pregătind masa pentru cină. În timpul mesei mama l-a întrebat pe tata dacă angrosistul de la care a luat marfa ar putea să-i dea alte mărfuri pe datorie. Tata a ridicat din umer, gânditor. Salariul lui era mic, preţurile creşteau de la o zi alta ca febra la bolnav. Cu munca de noapte, ore suplimentare şi toate economiile făcute de mama nu se putea face faţă. Odată cu preţurile a crescut şi inflaţia şi de-acum hârtiile de câte o mie au început să circule ca leii în timpuri mai bune. Se spunea că banca vrea să scoată pe piaţă hârtii de un milion. Curând aveam să plătesc un bilet de tramvai în milioane. Cozile la mâncare deveniră interminabile şi din cauza devalorizării banilor ţăranii preferau să nu mai aducă produse pe piaţă, că în ziua următoare, preţurile puteau să se dubleze şi ei rămâneau în pierdere. La toate acestea s-a adăugat şi seceta care a făcut ravagii în toată ţara, dar mai cu seamă în Moldova. Pâinea pe cartelă incepuse să fie amestecată cu cartofi din care nu lipseau nici seminţele de mătură; mălaiul distribuit era dese ori râncezit şi îl mâncam totuşi aşa cum era. Numai că acum mămăliga pripită în ciaun s-a diluat într-un un terci lung şi moale ca grişul pentru prunci. Angrosistul de pe Bărăţiei s-a învoit să-i dea lui tata în consignaţie câteva perechi de ciorapi, elastic pentru chiloţi, tibişiruri de aţă de toate culorile şi nasturi cusuţi pe dreptunghiuri de carton. A mai primit şi câteva cuti cu mosorele de aţă, ace de cusut şi tot felul de funde colorate şi de lăţimi diferite. Nu încăpea vorbă că în duminca următoare tata avea să se ducă din nou la piaţă, numai că de data asta mama l-a avertizat că nu-l lasă să meargă singur şi nici el nu s-a împotrivit. Când ne-am sculat de dimineaţă, Simona şi cu mine am constatat că părinţii erau deja plecaţi de-acasă. După ce am mâncat cele lăsate de mama pe masă, ne-am îmbrăcat şi ne-am dus să-i căutăm în piaţă. I-am găsit aproape de intrarea din Constantin Grant, jos, la marginea trotuarului, între alţi vânzători cu mărfurile desfăşurate pe pavaj. L-am văzut pe tata înconjurat de cumpărători care se aplecau să pipăie obiectele întinse pe o faţă de masă veche de-a lui mama sub care se aflau mai multe ziare. Mama era înconjurată de alţi cumpărători şi de câte ori cineva o întreba de preţ, ea îi cerea lui tata să răspundă. Pe lângă ei unii vindeau mături şi perii de scânduri. Alţii aveau obiecte din lemn, funduri de bucătărie, tocătoare de vinete, umeraşe de haine, cârlige şi tot felul de alte obiecte. Dincolo un băieţaş vindea fluieraşe de lemn încrustate cu meşteşug dintr-un coş impletit din nuiele. Mai erau pe lângă ei unii cu fructe uscate, miere de albine şi halviţă după care-mi lăsa gura apă. Câte şi mai câte nu erau acolo: preşuri de pus pe jos sau de atârnat pe pereţi, piepteni tăiaţi cu grije din osul unui corn de bou expus ca mărturie lângă meşteşugarul care-i tăia dinţii în făşia de os strânsă în despicătura unui ciomag mai vânjos, statornicit între pulpele lui, stând turceşte pe caldarâm.. Mai încolo, lângă colţul unei clădiri, piaţa se lărgea către calea Crângaşi unde şiruri de tarabe, unele prevăzute cu roţi şi umbrar de pânză, erau aliniate şi mulţime de oameni animau târgul cu freamăt neîntrerup, ca zumzetul continuu al unui agregat in mişcare peste care ici şi colo răsăreau vocile stridente ale unor negustori făcând reclamă mărfurilor de pe tarabă. Când m-a zărit, tata care se străduia să măsoare elastic cu metrul lui de cârpă folosit de croitori, m-a trimis la părinţii lui Samurică Segal, fostul meu coleg de şcoală de la Poradim, să cer împrumut metrul lor de lemn. Taraba lor nu era departe şi a trebuit să fac de mai multe ori cursa dus şi întors cu metrul în mână. Duminica aceea şi altele la fe, luând naştere dintr-o întâmplare s-au repetat pe o perioadă mai lungă, poate doi, trei ani. Din câştig ai mei cumpărau mai multă marfă şi cum cerinţele erau mari, au început să se uite după surse noi de aprovizionare, alţi angrosişti şi alte prăvălii. Într-o zi au auzit că la magazinul Winter de pe Lipscani se dau numai câte trei metri de persoană, un cupon pentru rochie. Tata a mers într-o noapte după lucru acolo şi a văzut că era o coadă imensă, oamenii aşteptând de cu seară până dimineaţa la deschiderea magazinului. Când a venit acasă aproape de ora prânzului, mama a fost fermecată de lăţimea dublă a materialului imprimat in culori vii din care se puteau scoate uşor două rochii. Altă dată ea nu ar fi stat în cumpănă dacă să-şi coase singură o rochie pentru ea şi Simona din acest cupon, dar acum, cu gândul la câştig, situaţia părea diferită. A dorit să meargă şi ea la magazin. O omora curiozitatea să vadă ce alte lucruri mai sunt acolo, dar nu putea să ne lase singuri acasă toată noaptea. Până la urmă au hotărât să mergem împreună şi în felul acesta în loc de două cupoane, puteam cumpăra patru. Era una din nopţile în care tata era liber. Am plecat de-acasă înainte de miezul nopţii, în timp ca să prindem ultimile tramvaie. Mama ne-a pus de cu seară să dormim, dar când a trebuit să ne scoale, de abia puteam ţine ochii deschişi. Ajunşi în faţa magazinului, am găsit strânşi deja o mulţime de oameni lipiţi de zidul alb cu vitrină mare de o parte şi de alta a uşii de pe colţ, acoperită de grilaj. Clădirea se afla pe un colţ de stradă ce da în strada Lipscani, vizavi de fostul magazin Sora care mai târziu şi-a schimbat numele în Magazinul Bucureşti. În vre-o două locuri, în butoaie mari de ţiţei, ardeau focuri şi oamenii se strângeau în jurul lor să se încălzească pentru că gerul iernii pişca şi deşi vremea era uscată, îngheţul se făcea simţit în ciuda ciorapilor groşi de lână şi mănuşilor cu un deget croşetate de mama. Mai jos pe Lipscani câţiva negustori ţineau deschis şi noaptea şi unii veneau de-acolo cu gogoşi fierbinţi pe care zahărul pudrat încă nu se topise. Alţii se întorceau mai bine dispuşi după o duşcă zdravănă de ţuică fiartă şi poate un mic sau doi. Tata ne-a îndrumat să stăm mai pe lângă foc, că până la ziua mai era multă vreme şi nu avea rost să îngheţăm la coadă. Ne-am apropiat de butoiul de tablă de lângă colţul străzii din care resturi de cârbuni şi rupturi de lemn din garduri, ardeau cu flacără jucăuşe ce se transforma în dâre de fum care te orbeau când vântul le-aducea spre tine. În jur oamenii se împrieteneau, începeau să vorbească de-ale lor, necazuri sau bucurii, unii spuneau câte o snoavă ţopăind din picioare ca să se încâlzească sau îşi suflau în palme, şi timpul părea că nu mai trece. Câte-un gardian de stradă sau paznic de noapte se oprea şi el la foc, la vederea căruia unii se depărtau către rândul de la perete iar alţii încetau discuţia la jumate. Simona a obosit să stea în picioare şi s-a dus la tata s-o ia în braţe. După un timp tata şi-a proptit piciorul pe o ieşitură din zid şi-a ţinut-o pe Simona pe geniunchiul lui, aproape de piept, invăluită în laturile pardesiului său deschis. Eu, luptând încă cu fumul ce ieşea din butoi, abia reuşeam să-mi ţin ochii deschişi, parte şi din cauza somnului neîmplinit ca şi din cauza amorţelei, a statului îndelungat în picioare şi a frigului. Către dimineaţă o mulţime de oameni au răsărit din toate direcţile şi s-au alăturat rândului. Coada s-a lungit înconjurând clădirea şi mulţi încercau să intre în faţă, cu scuze că au fost de cu seară şi şi-au lăsat rând. Cei din spate veneau cu ocâri la îndrăsneţi, alţii încercau să-i îmbrâncească afară din rând, unii râdeau, alţii înjurau de mama focului şi nici bătaia nu a întârziat. Noi ne-am strâns în jurul lui tata care nu s-a deslipit din locul lui la coadă şi aici, încojuraţi din toate direcţiile de oameni, părea să fie mai cald decât la butoi, vântul nu mai ajungea la noi fiindcă eram ocrotiţi de strânsoarea trupurilor din jur. Picioarele însă, îngheţate ca nişte butuci, păreau îngreunate de parcă am fi avut încâlţări de plumb, în ciuda faptului că bătătorem pământul ca într-un dans greoi de urs. Zarea a început să prindă culoare, forfota pe stradă s-a învolburat cu oameni grăbiţi la treburile lor şi-n sfârşit cineva a venit să tragă grilajul de la uşa prăvăliei. Când primii oameni au fost lăsaţi să intre înăuntru, înghesuiala în jururul uşii a crescut, noi eram împinşi inainte şi înapoi, gata să fim striviţi de mulţime dacă tata nu ar fi ţinut cu spatele lui vânjos îmbrânceala din spate. Târziu, aproape de ora prânzului, am reuşit să ieşim victorioşi din magazin, cu cele patru cupoane de material care deşi erau frumoase şi demne de toată oboseala, nu au făcut-o pe mama prea fericită: “Dar nu mai vin, dragă, aici. Nu-mi trebuie. Âsta-i calvar.”

V
După Căuzaşi şi Mircea Vodă urma staţia Dimitrie Cantemir care avea pe trotuar chiar în dreptul staţiei de tramva, o cruce de piatră cenuşie pe care erau dăltuite în afara literelor, motive naţionale. Era cam de statura unui om şi auzisem vorbindu-se multe ori de această cruce, dar nu puteam să-mi imaginez că în spatele numelui ei, se ascundea şi altceva decât crucea în sine cu înfăţişare falnică, răsărind din trotuar la marginea zidului unei prăvălii de încâlţăminte de pe colţ. Imaginea ei avea să-mi inspire curând o noţiune diferită. Şi iată dece: De multe ori, după orele de atelier, în grup cu ceata de colegi cu care m-am împrietenit, dacă vremea era frumoasă, mergeam pe jos o staţie, două, continuându-ne discuţiile. Cu timpul drumul pe jos avea să se lungească, cuprinzând întregul segment de drum până la Piaţa Mare, mai ales că în felul acesta economiseam şi costul unei călătorii cu tramvaiul. Intr-o seară, ne-am abătut din drum pe Dimitrie Cantemir, o străduţă laterală din spatele crucii cu pricina şi am descoperit locul unde dragostea se putea cumpăra pe bani. În dreptul porţilor cu grilajul camuflat de făşii largi de tablă, fete tinere sau femei de toate genurile, în fustiţe scute şi bluze cu decolteu exagerat, îi întâmpina pe trecători cu zâmbete şi voci îmbietoare ca ale sirenelor din mitologie. Ajungând în dreptul lor, ne chemau la ele, ne făceau cu ochiul sau ne aţâţa privirile mimând că arată acel ceva ce legea interzicea. Odată una mi-a furat şapca din cap şi a fugit cu ea în curtea înconjurată de chilii micuţe cu o uşe şi un geam acoperit. M-am luat după ea, cerându-i să-mi dea înapoi şapca şi numai după ce mi-au dat lacrimile, mi-a înapoiat-o. Totuşi chiar şi după acestă învăţătură de minte puterea de atracţie magnetică a acestui loc m-a făcut de multe ori să-mi fac drum pe această stradă, să privesc cu coada ochiului fetele de la marginea gardurilor, să le urmăresc siluetele îmbietoare când mergeau cu şolduri legănând sau cu picioare dezgolite până la chiloti, aşezate picior peste picior pe un scaun la poartă. Dar nici odată nu am avut nici banii necesar, şi nici curajul să mă las furat de chemarea acestor sirene mai puţin mitologige într-o casă în care nu ştiam ce mă aşteaptă şi ce trebuie să fac în spatele acestor ziduri. La scurt timp după aceste diversiuni ale drumului meu către casă, odată cu schimbarea vremurilor, casele cu fete de la Crucea de Piatră aveau să fie desfinţate, lăsând în urma lor numai savoarea de mit din povestirile celor ce au trecut pe acolo la vremea lor de glorie.
Programul încârcat de şcoală ce cuprindea toate zilele săptămânii cu excepţia zilei de dumnică şi a altor sărbători, mi-a creat un fel de independenţă acasă, şi nu pot spune că nu am ştiut să profit de ea. De-acum, venind acasă puţin mai târziu decât de obicei, devenise un fapt scuzabil, considerând distanţa de la care veneam, iar mersul pe jos cu colegii după orele de atelier s-a statornicit cu timpul, chiar şi atunci când condiţiile metereologice nu erau foarte prielnice. Coboram pe Dudeşti până la Mircea Vodă, apoi mergeam pe strada Anton Pann, acolo unde se afla o şcoală de fete şi traversând prin strada Domniţei, ajungeam în bulevardul Regina Elisabeta, de unde luam tramvaiul 24 ce mă ducea la Regie. În drum aveam mereu însoţitori cu care vorbeam, glumeam, ascultam noutăţi şi ne iniţeam în bârfă. Mulţi dintre colegi au început să meargă pe la diverse cluburi sioniste. Cuţa, verisoara mea, mergea la şcoala de pe Anton Pann şi când se făcea s-o întâlnesc, mergeam împreaună spre casă. Ea mergea cu câteva colege la clubul “Ha-Şomer Ha-Ţair”, adică “Tânărul Păzitor” în traducere, de pe strada Sevastopol. Într-o amiază, cred că era într-o duminică, am mers cu ea acolo. Pe strada Sevastopol, pe la jumătatea străzii între calea Victoriei şi strada Buzeşti, se afla un vechi cimitir evreiesc marcat de un zid cu stâlpi înalţi de cărămidă. Zidul susţinea bare de fier forjat dublate din interior de fâşii de tablă ce împiedicau privirea să pătrundă dincolo. Înăuntru, de-a lungul gardului, era o baracă din lemn cam de aceeaşi mărime ca sala de festivităţi de la şcoala noastră. În adâncime, cimitirul se întindea până aproape de Piaţa Victoriei, şi dincolo de plopii ce străjuiau gardul din fund se putea vedea Palatul Preşedenţiei Consiliului de Miniştri. Cimitirile sunt locuri triste şi totuşi sunt mulţi care se duc să cutreiere prin cimitire, pentru frumuseţea monumentelor, a liniştei de acolo şi de multe ori pentru reculegere şi meditaţie. Cimitirul din Sevastpol era numai trist. Trist să vezi un loc în care pietrele funerare au fost smulse de pe morminte şi depozitate într-o margine lângă gard ca să ilustreze nu istoria personalităţilor ce au poposit aici pe veci, ci barbaria unor nelegiuiţi care au încercat să schimbe cursul istoriei. Aceste pietre funerare cu iscripţii încrustate în pulpa de marmură veche, multe din ele acoperite de muşchi verzui, aliniate în şiruri rezemate de gard, au lăsat în urmă pământul dezvelit, brăzduit de tractoare în care şi iarba refuză să crească. In baracă se desfăşurau activităţile organizaţiei. Jumătate din lungimea ei era divizată în încăperi largi, mobilate cu bănci în jurul pereţilor şi câte-o masă mărişoară pe centru. Desene, tablouri şi lozinci în limba română şi ebraică, animau pereţii. Cealaltă jumătate a barăcii, partea din fund, adăpostea o încăpere mare fără nici un mobilier, cu excepţia unor bănci lipite de perete, ce înconjurau sala. Erau mulţi tineri, fete şi băieţi de toate vârstele, ce vorbeau gălăgios, strânşi în grupuri sau răzleţiţi prin colţuri, şi intrând în sala cea mare din fund, Cuţa a fost imediat reperată de câteva fete care au venit să ne întâmpine. Apoi Cuţa m-a prezentat unui tânăr înalt, cu figură prezentabilă ce inspira stăpănire de sine şi multă inteligenţă. Numele lui era Daniel. El era şeful grupului de “ţăirimi, ” adică tineri sub vârsta de 14 ani. Mai târziu am aflat că cei între 14 şi 18 ani formau grupul de “benoni,” adică mijlocii, pe când cei mai bătrâni de 18 ani erau “bogrimi.” În jurul lui Daniel forfoteau mulţi copii, iar el după ce ne-a adunat pe toţi într-una din camerele din faţa barăcii, m-a prezentat la fiecare şi mi-a cerut să le spun ce anume m-a făcut să vin la ei. Cred că am ridicat din umeri, fiindcă ce ştiam eu să le spun?! Tăcerea mea a fost întreruptă de Daniel, care a început să ne vorbească despre Ha-şomer Ha-ţair. Ne-a spus că ţara noastră este Palestina şi că această ţară are nevoie de “haluţimi,” pioneri, tineri ca noi care trebuie să colonizeze pământurile de acolo, să le facă roditoare aşa cum au fost odată, pe vremea lui David şi Solomon. Apoi a zugrăvit tabloul întâmplărilor din timpul războiului, în care evreii au fost trataţi de către nazişti mai rău decât animalele, torturaţi şi asasinaţi în masă şi că de aceea era necesar să fie creat un stat al evreilor în care fiecare poate trăi în siguranţă şi deplină libertate. Ne-a vorbit despre întemeietorul sionismului, Dr. Theodor Hertzel, care a vizionat necesitatea creerii unui stat naţional evreiesc, Palestina, pe locul strămoşesc, cu mult înaintea apariţiei lui Hitler şi a naziştilor. La sfârşit am avut o discuţie pe marginea unei schiţe literare a scriitorului L.Peretz, în care era vorba despre un om foarte sărac care nu a păcătuit nici odată în toată viaţa lui. Într-o zi, mergând pe stradă, o trăsură dă peste el şi-l omoară. Ajuns la cer, sfântul Petre cercetează în cartea vieţii că omul nu are nici un păcat şi, neîncrezător, îl duce în faţa lui Dumnezeu. Creatorul, cu faţa radiind de bucurie, îl felicită pe om şi-i spune să-i ceară orice şi dorinţa îi va fi înplinită. Omul însă nu cere nici o răsplată. Dumnezeu insistă, asigurându-l pe om că orice-i va cere, nu-i va refuza nimic. Omul ridică din umeri ruşinat şi spune că nu doreşte nimic. Domnul, părând că-şi pierde răbdarea, îl somează să-i ceară ceva, la care omul, cu privirea în pământ, frecându-şi timid mâinile, îngănă: “Da’pă-i, Doamne, dacă nu-i cu supărare, o halcă de pâine cu puţin unt pe ea, e tot ce-mi doresc…” Idea în discuţie a fost dacă e normal ca atunci când ţi se oferă orice, să te mărgineşti, ca omul din poveste, la un lucru atât de neînsemnat. Este oare posibil ca atunci când oferta î-ţi dă posibilităţi nelimitate, tu să te mărgineşti la un lucru fără însemnătate? Nu e oare păcat să reduci splendoarea infinitului la micimea cuprinsă într-un grâunte de nisip? După discuţi, cei din grupele mai mari au strâns lemne în spatele cabanei, au aprins un foc de tabără şi noi, strânşi laolată, cerc în jurul lui, cu feţele luminate de jocul flăcărilor, ascultam snoavele povestitorilor şi cântecele îngănate în surdină de majoritatea celor strânşi ca să nu acopere sunetele născute dintr-o ghitară sau un acordeon. Apoi s-a încins dansul “Ha-Yeled” în care un băiat scoate în centrul horii o fată şi dansează cu ea ţinându-se de mână, când pe stânga, când pe dreapta. Şi nu mică mi-a fost surpriza să mă văd poftit la dans de-o fătuţă cu codiţe şi pistrui pe nas ca ale lui Simona. Dar mi-a făcut plăcere, şi pe drumul spre casă cu Cuţa, am căutat să aflu mai multe despre ea. Ajuns acasă, mama nu a trebuit să mă iscodească cu întrebări despre cele văzute acolo. De fapt, nu prea ştia cum să mă oprească din relatări, că se făcu-se târziu şi adoua zi trebuia să mă scol devreme.
VI
Domnişoara Bobinger nu era singura profesoară de franceză în şcoală. Mai era o doamnă al cărei nume nu mi-l amintesc, dar reţin foarte bine figura ei, părul blond incadrând o faţă ovală, privirea vie ce prindea în focosul ei persoana cu care discuta, vorba reţinută şi o purtare ce denota confidenţă. A trecut prin mai multe clase încercând să recruteze câţiva elevi care vor să participe la o serbare în pregătire. Când a întrebat dacă ştie cineva o poezie frumoasă, mi-am amintit că în noptiera cu reviste a lui tata am dat peste un poem care m-a împresionat mult. A doua zi m-am dus s-o caut în cancelaria profesorilor şi i-am arătat poemul. Poezia începea cu versul: “Mi-e foame dragă mamă, nu ai pâine?” Era lungă şi finalul poemului era încârcat de dramatism. A citit-o şi apoi m-a întrebat dacă vreau s-o recit la serbare. Din ziua aceea, la fiecare recreaţie mare mă întâlneam cu ea în sala de festivităţi şi mă învăţa cum să recit poemul. Cu râbdare îmi corecta ţinuta, poziţia, şi cu întreruperi pe aproape fiecare vers mă ajuta să reliefez în intonaţie nuanţa fiecărui cuvânt. După câteva şedinţe, învăţasem poemul pe dinafară şi cu fiecare zi trecută sporea în mine excitaţia apropierii momentului de performanţă. În sfârşit, în săptrămâna dinaintea serbării, deşi retuşările de la repetiţii s-au diminuat, am fost scuzat de la câteva ore de clasă, fapt pentru care eram privit cu invidie de majoritatea colegilor mei şi am trecut cu bine şi de repetiţia generală cu întregul program alcătuit. Serbarea trebuia să fie ţinută duminică dimineaţa, dar vineri seara am venit acasă cu febră. Adoua zi, sâmbătă, mama nu m-a lăsat să merg la şcoală şi m-a ţinut în pat cu ceaiuri, aspirină şi comprese cu spirt în jurul gâtului. Febra scăzu-se, dar lui mama nu-i plăcea să se joace cu boala, aşa că continuat cu mai multe ceaiuri şi mai multe doftoriceli. În noaptea acea m-am rugat lui Dmnezeu să mă facă bine pentru a-doua zi, şi într-adevăr, a doua zi dimineaţa m-am ridicat din pat complect vindecat. Nu mai aveam temperatură, vocea-mi revenise la normal şi-mi venea să dansez de bucurie. Dar mama a venit repede la mine şi m-a băgat din nou în pat, ca să nu mă reîntoarcă boala. Nici un protest, nici o rugăminte şi nici o lacrimă nu au făcut-o să dea înapoi de la hotârârea ei de-a mă ţine acasă. Nici tata nu a intervenit. A fost una dintre cele mai mari decepţii din timpul copilăriei mele.
În fiecare zi de la două la şase seara, în atelierul meşterului Ardoş se muncea pe rupte. Lucrând la un loc cu colegii din clasele mai mari, învăţam unii de la alţii meşteşugul lemnăriei şi al mobilierului de lux. Uneori munceam câte doi la o tejghea, văzându-ne fiecare de lucrul lui, măsurând, tăind, şlefuind sau asamblând obiectele ce ne-au fost încredinţate. Unul din primele obiecte pe care trebuia să le facem era un vinclu din lemn de carpen care trebuia asamblat din două piese şi încleiate exact la 90 de grade. Meşterul era foarte pretenţios la calitatea desenului, punându-ne de multe ori să desenăm după modele de lemn sau gips motive înflorate în forme contorsionate, felurite frunze pe vrejuri ce se încolăceau pe-o grindă, redate astfel ca să scoată în evidenţă relieful. Cu răbdare pierdeam ore căutând să reproducem pe pagina de album aceste desene, iar eu oricât mă străduiam să desenez mai frumos, când priveam în jur desenele unora dintre colegi, mă căinam că nu pot retuşa umbrele atât de frumos ca ei. Când avea nevoie de ajutor, meşterul ne chema la tejgheaua lui. Era foarte dibaci şi ceea ce ieşea din mâinile lu, depăşea aspectul obişnuit al mobilierului care ne înconjura, erau lucrări de artă, comparabilă numai cu mobilierul din vremeaRenaşterii sau epoca prerevoluţiei franceze. Sculptura lui cizelată sau încrustaţiile în furnir de diferite culori puteau fi prezentate în orice salon de artă sau ar fi inobilat orice palat. La chemare lui când trebuia să încleieze componentele între ele, înainte de-a lăsa cleiul să îngheţe în strat subţire pe bucaţile de lemn, trebuia să lăsăm totul din mână şi să mergem la el. Din ochi ne indica cum să aplicăm vinciul de strângere şi în ce poziţie, în timp ce el căuta să menţină nemişcate membrele mobilierului de încleiat. Strânsoarea cu vinciu trebuia făcută peste cuburi de lemn moale care nu lasă urme pe mobilă, şi ferească-ne Domnul ca din neatenţie vreunul dintre noi să fi scăpat vinciul metalic din mână peste piesa finisată, că mâna lui zdravănă scăpăra cu iuţeala fulgerului peste ceafa ta şi numai stele verzi aveai în faţă pe tot restul zilei. Către sfârşitul anului ni s-au înmânat la fiecare câte-o plăcuţă finisată de lemn pe care trebuia să desenăm şiruri de forme geometrice reproduse dintr-o carte. Când am terminat desenul pe lemn, meşterul ne-a arătat cum să cizelăm formele respective în carnea lemnului, înlăturând cu multă atenţie şuviţele de material de prisos. A fost prima lecţie de sculptură în lemn şi am fost informaţi că aceste plăcuţe vor fi socotite ca piesele de examen. Fiecare detaliu desenat pe plăcuţe, triunghiuri, pătrate sau romburi în relief, trebuiau să fie egale şi identice între ele, şirurile trebuiau să fie drepte, spaţile dintre ele egale şi fiecare urmă de daltă sau cuţit trebuie să dispară sub fina şlefuire finală care să lase netezime de marmoră pe orice suprafaţă. Nu toţi am excelat în această tentativă, dar au fost puţini care au produs piese remarcabile. Între aceştia, am avut un coleg, Şteinberg Bebe, care avea un deosebit talent la desen. În clasă fiecare profesor când avea nevoie să reproducă pe tablă un desen, schemă sau o lecţie mai importantă, îi cerea lui Bebe s-o facă. Talentul lui a înflorit în forme multiple de-a lungul anilor pentru că s-a dovedit la fel de fructuos şi în sculptură, artă dramatică şi chiar în cinematografie. Dar acum plăcuţa lui finisată şi lăcuită a fost incontestabil cea mai reuşită din toată clasa şi expusă în expoziţia de sfârşit de an a şcolii care avea loc anual într-un local închiriat pe strada Carol. Doi ani mai târziu Bebe avea să expună la aceeaşi expoziţie o altă sculptură în lemn, copia statuii Soldatului Sovietic cu pruncul în braţe după statuia din Piaţa Victoriei a sculptorului Jalea, dacă nu mă înşel. A fost o lucrare superbă, înaltă mai mult de jumătate de metru, pe care însuşi meşterul a apreciat-o. Bebe a fost unul dintre prietenii de care m-am ataşat cu timpul mergând deseori spre casă după orele de atelier, fiind onest, înţelegător şi fără ifose de primadonă. Orfan de tată, trăind în sărăcie alături de mama şi sora lui Eva, care a venit la şcoala noastră după Reforma Învăţământului din 1948, locuia într-o casă modestă în zona străzii Nerva Traian. Mergeam împreună până în poarta casei lui şi totdeauna ceea ce discutam cu el era mai interesant şi mai diferite decât cu ceilalţi colegi. Prietenia cu Bebe era un privilegiu, pentru că fiind mai solid decât mulţi din clasă, sub protecţia lui nimeni nu îndrăznea să se atingă de mine, deşi el nu s-a bătut niciodată cu nimeni. Într-o zi pe la sfârşitul lui aprilie,directorul şcolii, domnul Walenştein, a introdus în clasă pe actorul Alexe Marcovici, un domn elegant, îmbrăcat cu un pardesiu crem şi fular alb de mătase. Era un bărbat înalt, slab, cu păr negru dat peste cap ce incadra o frunte lată cu colţuri şi o pereche de ochi foarte ageri. El avea să pună în scenă tradiţionalul spectacolul de sfârşit de an al şcolii, pentru care venise să recruteze noi talente. După ce directorul l-a lăsat în seama noastră, el şi cu pedagogul Eşchenazi cu care a venit şi care-i sta în urmă, au început să vorbească pe rând cu fiecare dintre noi. Începând cu băncile din faţă s-au oprit în dreptul fiecărui elev întrebând dacă au fost în vre-un spectacol, dacă au apărut în vre-o piesă de teatru, dacă pot declama şi alte întrebări de acest gen. Din când în când, după scurtul înterviu cu unii dintre noi, îi spunea pedagogului care venea în urmă înarmat cu un bloc de hărtie, să noteze numele celui ales. După ce a vorbit cu mine, i-a zis lui Eşchenazi să noteze: “voce de Beligan” Rămas uimit, l-am întrebat pe Emil în şoaptă: “Ce-i aia?” “Ce-i ce?, m-a întrebat Emil. “Voce de Beligan”. Emil a râs: “Dobitoc! A zis găligan.” M-am răzbunat cu un ghiont între coaste. Pe şirul de bănci de lângă uşă, în prima bancă era un băieţel cu păr blond, prietenos cu toată lumea şi care aparţinea unei famili de oameni înstăriţi, Adrian Cojocaru. Ajuns în faţa lui, actorul a strigat: “Clasă! Îsta-i Albişor! Cine l-a văzut la Baraşeum?” Teatrul Baraşeum a fost unicul teatru în care actorii evrei aveau voie să joace în timpul ocupaţiei germane. Colegul nostru Cojocaru, la fel ca şi pedagogul Eşchenazi, erau distribuiţi în mod frecvent în piesele de copii şi comediile jucate pe această scenă. Mai târziu teatrul avea să fie transformat în Teatrul Evreiesc de Stat cu întreg repertoriu în idiş. Vocea mea de Beligan nu m-a ajutat să fiu selecţionat în spectacol, ci doar căţiva din toată clasa noastră au ajuns în final pe scenă, în afara lui Albişor şi Piţurcă care a primit unul din rolurile principale. Dar spectacolul în sine, cu o singură prezentaţie dată într-o seară senină de iunie pe scena ridicată pe terenul de volei din curtea şcolii, a fost de ne uitat. Au fost aduse scaune şi bănci de au umplut terenul până la gard, dar la spectacol mulţi dintre noi au stat şi în picioare. Astăzi, după o perioadă de şase decenii, regăsesc în memorie frânturi de cuplete, glume şi cântece ascultate numai o singură dată în seara aceea şi de fiecare dată revăd chipurile lor, tinereţea şi bogăţia de expresie scăldată în lumina reflectoarelor. Şi dacă regret nespus un lucru, este acela că niciunul dintre părinţii mei nu m-au însoţit în seara aceea şi nici măcar Simona nu a fost acolo ca să am cu cine împărtăşii bucuria unui spectacol aşa de reuşit.
(Va urma)

Doi cercetători ai comunismului răspund întrebărilor presei din România

iulie 18th, 2008
Stephane Courtois la Școala de vară de la SighetStephane Courtois la Școala de vară de la Sighet

Stephane Courtois și Thierry Wolton vor susține o conferință de presă marți 22 iulie, la ora 11, la sediul Institutului Francez, în Bulevardul Dacia nr.77, din București.

Conferința de presă e organizată de Fundația Academia Civică și prilejuiește un dialog cu acești celebri cercetători francezi ai totalitarimului comunist.

Stephane Courtois este director la Centre International des recherches Scientifiques și a devenit faimos prin coordonarea Cărții Negre a Comunismului, publicate în 1997, lucrare care a provocat enorme controverse și comentarii.

El este rectorul Școlii de Vară de la Sighet și membru în Consiliul Științific al Fundației Academia Civică.

Thierry Wolton este autorul cunoscutelor lucrări KGB-ul în Franța (1986), Marea Recrutare (1993), Roșu-Brun: răul secolului (1999), Cum să ne vindecăm de complexul de stânga (2003) și Al patrulea război mondial (2005).

Congresul mondial in Martie 2009 in Israel si Romania

iulie 15th, 2008

Congresul mondial al evreilor nascuti in Romania va avea loc in zilele de 22-27 Martie 2009 in Israel si Romania . Initiatorii Congresului: Organizatia Unitara a Evreilor Originari din Romania si Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania . O hotarare in acest sens a fost adoptata marti 24 Iunie la adunarea generala AMIR tinuta in orasul Natzeret Ilit, la invitatia lui Menahem Ariav, primarul acestui oras, originar din Romania.

In Israel, congresul se va desfasura in zilele de 22 si 23 Martie, o zi la Tel Aviv si una la Ierusalim. In Romania , congresul va avea loc la Bucuresti, la 25 si 26 Martie. In afara dezbaterilor care vor avea loc in zilele congresului si care va dezbate problemele crearii in Israel a Muzeului de istorie a evreilor nascuti in Romania, sunt prevazute si intalniri cu personalitati conducatoare din cele doua tari gazda.

Scriitorul Elie Wiesel, laureate al Premiului Nobel, a acceptat invitatia ce i-a fost facuta de AMIR de a fi Presedintele de onoare al Congresului.

Din comitetul de conducere al AMIR fac parte repreazentanti a numeroase organizatii ale israelienilor originari din Romania. Din biroul care conduce activitatea AMIR fac parte Miha Harish – presedinte, Moshe Nagor – vice presedinte, conducatorul comisiei pentru pregatirea congresului, Richard Armon – seful comisiei pentru pentru constructia muzeului, Iaki Lev – director general, Bercu Kriegler – trezorier, avocat Uri Adar – consilier pentru probleme juridice, seful comisiei pentru ajutorarea financiara a organizatiilor care participa la actiunile dedicate pastrarii mostenirii spirituale a evreimii romane.

Muzeul evreilor nascuti in Romania va fi creat la Rosh Pina , intr-o cladire pusa la dispozitie de autoritatile locale.

„O INIMĂ CÂT O ŢARĂ” – expoziţie-eveniment dedicată Reginei Maria

iulie 15th, 2008

ELITE ART GALLERY anunţă deschiderea în data de Joi, 17 Iulie 2008 a expoziţiei de pictură O INIMĂ CÂT O ȚARĂ, expoziţie tematică dedicată personalităţii Reginei Maria şi a moştenirii sale artistice. Expoziţia va fi inaugurată la orele 11 printr-o conferinţă de presă şi va rămâne deschisă publicului larg de Joi până Duminică, între orele 11-19. Ulterior, expoziţia va putea fi vizitată cu programare prealabilă.

Expoziţia O INIMĂ CÂT O ȚARĂ este dedicată Reginei Maria şi este realizată în cadrul proiectului „Pictori de azi la Balcic” cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la moartea Reginei Maria (18 iulie 1938). Lucrările de pictură expuse ilustrează aspecte ale personalităţii artistice a Reginei Maria, concentrându-se asupra bogatelor teme picturale oferite de ctitoria sa de la Balcic.

Pictate de-a lungul a cinci ediţii ale proiectului „Pictori de azi la Balcic”, lucrările exprimă în ulei pe pânză sau în acuarelă picturalitatea şi încărcătura spirituală a castelului de la Balcic, a grădinilor suspendate sau a decoraţiunilor alese de Regina însăşi. Vilele parcului regal, aleile străjuite de plopi, fântânile şi porticele, sculpturile, ancadramentele, cascada şi florile au stimulat creativitatea pictorilor, care au încercat să transmită farmecul luminos al locului şi spiritul artistic unic al Reginei. De fapt, întregul complex poartă amprenta unei sensibilităţi romantice şi a unei orientări spre comuniune spirituală, fiind conceput de un pictor al epocii împreună cu Regina însăşi.

Tema cea mai abordată, însă, este „Stella Maris”, bisericuţa bizantină ridicată de Regina Maria pentru a servi drept capelă a castelului şi, mai ales, pentru a-i primi post-mortem inima, ca semn al iubirii pe care a purtat-o locului ei de suflet: Balcicul.

„Stella Maris – cea mai mică biserică din ţară; un smerit altar ortodox pe care eu, protestanta, l-am clădit, pentrucă Stella Maris îmi stă înainte ca un simbol al vieţii mele; un altar ridicat unei mărturisiri de credinţă care nu-i a mea, într-o ţară în care am fost odată străină şi pe care mi-am însuşit-o prin bucuria, suferinţa, lucrul, care m-au legat de ea, cu fiecare an, mereu mai mult.” (Regina Maria)

„Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespedele bisericei ce am cladit-o… Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale, ci din potrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă.” (Regina Maria)

Lucrările expuse cu această ocazie sunt semnate de pictori români şi internaţionali, participanţi la taberele de pictură de la Balcic realizate în cadrul proiectului „Pictori de azi la Balcic”, iniţiat în 2004. Lista de autori îi cuprinde pe Marilena Murariu, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv, Simion Crăciun, Vitalie Butescu, Pierre Zoran Petrel, Ion Lazăr, George Mircea, Alexandru Andronache, Mihai Ţăruş, Larisa Astreyn, Andreea Palade-Flondor, Angela Tomaselli, Ana-Ruxandra Ilfoveanu, Emilia Pop şi Florin Ferendino.

Caracterul de eveniment al expoziţiei este dat de prezentarea în exclusivitate şi în premieră a doua lucrări de excepţie. Este vorba de două tablouri care îi reprezintă în mărime naturală pe Regele şi Regina României, Ferdinand şi Maria. Realizate de pictorul Ion Drăghici în urma unei ample documentaţii, tablourile urmează canoanele portretisticii „oficiale” clasice (suveranii sunt înfăţişaţi în portret întreg), fiind astfel unice. Remarcabile din punct de vedere al valorii lor documentare, comemorative și artistice, tablourile constituie o realizare de excepție şi sunt prezentate în premieră publicului român.

Alexandru MIRCEA
Director de Programe
ELITE ART GALLERY

ELITE ART GALLERY este un brand al ELITE ART Club UNESCO si reprezinta modalitatea moderna si atractiva prin care ELITE ART Club UNESCO va pune la dispozitie online serviciile sale in domeniul artelor plastice: galerie de arta, consultanta, impresariat, organizare si logistica, magazin si agenda culturala.

ELITE ART GALLERY: Str. Constantin Noica Nr.134, Ap.1, Bucureşti / Tel.: 0742 355 775 / www.eliteart-gallery.com

Carte din Ardeal

iulie 15th, 2008

Arborele pe trunchiul caruia candva scrijelisem o inima,
creste in mine cu ramuri, cu frunze cu tot
in zilele de vara si
fanul proaspat cosit ,
din fantana impietrita albastrul se rostogoleste pe covorul de dinaintea lumii.

Tata imi scrie,
au inflorit cartofii dintai, viţa e in floare….

E semn ca sunt departe si munca n-are cine-o face.

CIZMĂRIŢA

iulie 15th, 2008

televizorul mă usucă,
l-am vândut, demult,
unui colţ jupuit…
de cameră, care-şi ţine suzeta
în albul unui timp neîncheiat
la cămaşă…
el flutură un steag decolorat,
zdrenţuros…
mă anunţă să-l schimb,
ca pe un copil mic,
dornic să-mi umble prin ochi!
poate că sunt vinovată,
căutând să-mi scot evantaiul
cu fluturi zglobii…
poate că sunt convinsă
de anianiau, albinărelul…
să încerc guriţa florilor…
dar ce să fac, a venit timpul
să-mi abandonez trecutul…
şi colecţionez cercuri zodiacale,
mă desenez chiar eu…
ca un glob pământesc cu picioare!
şi alerg printre berbeci, tauri,
gemeni, lei, fecioare…
şi alerg printre zile de sărbătoare,
bătând la cizme
şi la uşa Sfântului Spiridon…
să mă-ntâlnesc cu Motanul încălţat!

10 decembrie 2007, 23:37
pentru Felix
„ZEIŢA DE TURCOAZ”, 2008

Zori Incetosate – Capitolul VI (Partea a 2-a)

iulie 15th, 2008

VIII
Se vorbea des de manifestaţie, dar încă nu ştiam ce înseamnă. Mama era tare nemulţumită pentru că datorită manifestaţiei tata venea acasă nu ca de obicei, la terminarea gazetei, ci târziu, chiar şi după ora prânzului. El lucra noaptea la Viitorul şi în loc să vină acasă, mergea cu alţi muncitori, cu placarde şi lozinci pe străzi, pentru că salarile erau mici şi nu făceau faţă scumpetei astronomice. De multe ori se întorcea în fugă, fără a avea timp de un ceas de somn, trebuind să meargă înapoi la lucru. “Să şti că de-acum vin cu tine la manifestaţie!” i-a spus mama într-o zi, şi ca să-şi întărească ameninţarea, într-o dimineaţă, văzând că el nu a venit acasă, a plecat şi ea în oraş. Aşa se face că tata mi-a zis intr-o zi de la sfârşitul lui februarie, să rămân cu Simona acasă pentru că el şi cu mama vor merge în oraş la o manifestaţie. S-au întors târziu, după prânz. Mama era istovită şi tremura cam tot la fel ca pe timpul bombardamentului. Tata s-a aşezat pe un scaun fără să scoată o vorbă. Se pare că au avut discuţii tot timpul drumului, dar a continuat şi în casă.: “Se poate ca tu, om serios cu doi copii, să te amesteci cu toată gloata aceea de pe stradă? Dacă te omora şi pe tine? Dacă ne omora pe amândoi? Cu cine lăsam copii ăştia, cine avea să-i crească? Tu nu te gândeşti deloc la ei?”- şi neputându-se stăpânii, a izbucnit în lacrimi. Adoua zi ziarele au publicat pe prima pagină fotografiile măcelului de pe calea Victoriei, din faţa Piaţei Palatului Regal, sub titlul “Jandarmii Generalului Rădescu au tras în muncitori!” Între cei nouă sau zece morţi din această zi era şi unul din elevii şcolii unde aveam să merg în anii următori. Scurt timp după asta generalul Rădescu a demisionat şi la 6 Martie 1945 a fost instaurat guvernul Petru Groza.
În şcoala noastră erau doi fraţi, singurii copii la părinţi, dintre care unul era în aceaşi clasă cu mine, iar celălat era cu doi ani mai mic. Incerc fără succes să-mi amintesc numele lor. Locuiau în casa de pe colţul străzii Zoe Grant unde se intersectează cu Constantin Grant. Câteva case mai jos strada se înfunda. Cândva acolo fusese un gard care să oprească trecerea în maidanul care se intindea până la Piaţa Grant. Acum din gard nu-a mai rămas decât resturi, în parte mâncate de mucegai, iar dincolo pe maidan, oamenii aruncau gunoiul şi molozul curăţat de la bombardament. După şcoală, într-o zi ne-am strâns acolo mai mulţi copii, scormonind prin moloz şi făcându-ne de lucru din nimic. Era un soare primăvăratec şi se putea ieşii afară fară paltoane. Câţiva băieţi din faţa noastră au găsit în iarba abia mijită o grenadă verde cu pete de rugină pe ea. Ne-am adunat cu toţi împrejurul ei ca s-o admirăm,. deşi unii se întrebau dac-o fi adevărată. Mare cât un ou de gâscă, avea o clapă de-a lungul ei care era blocată de un cârlig de sârmă. “Hai s-o aruncăm! “- a propus unul, iar ceilalţi vociferau pro şi contra. Eu nu am rămas, era târziu şi trebuia să fiu deja acasă. Mama m-a pus să mă spăl în grabă, pentru că avea treabă în oraş. Mergem pe jos până la Regie, pentru că pe Giuleşti încă nu erau tramvaie, iar autobuzul numărul 40 venea rar şi costa mult. În stradă multe femei ieşite pe la porţi vorbeau între ele şi-şi făceau semnul crucii. La fel şi pe străzile adiacente ce duceau la Regie. Când am ajuns în dreptul şcolii noastre, tatăl colegului meu de clasă fugea cu el în braţe către Maternitatea Giuleşti. Prietenul meu, cu faţa lividă şi ochi speriaţi care mă recunoscură, îşi ţinea cu mâna pântecul sfâşiat, scâldat în sânge. A fost cea din urmă frântură de privire pe care am părins-o venind din ochii lui blânzi şi inteligenţi. A doua zi la şcoală a fost zi de doliu. Amândoi fraţii au pierit, cel mic sfârtecat pe loc de explozie, celălalt câteva ore mai târziu pe masa de operaţie. Au fost mai mulţi copii morţi şi răniţi. Un alt coleg de clasă care locuia în cea din urmă casă de pe stradă, fiindcă de la el începea maidanul, a fost ciuruit de schije şi operat ore întregi. După o săptămână a fost adus acasă şi m-am dus să-l văd. Mama lui, văduvă de râzboi, şi sora lui erau bucuroase că e acasă şi nu ştiau ce să ne mai dea pentru că am venit la ei. L-am găsit în dormitor, culcat pe spate, foarte palid, dar bucuros că ne vede. Când a ridicat plapuma de pe el, am văzut printre fâşii de bandaj găuri de schije şi arsuri ca o constelaţie neagră pe trupul lui alb. Două zile după vizita noastră a murit şi el. La biserica din cartier, cea de lângă Piaţa Grant, slujbele se ţineau aproape în zilnic pentru ei. Am mers cu clasa la fiecare din ele. Biserica se umplea de fiecare dată cu copiii şi oamenii din cartier, mulţi care i-au cunoscut şi mulţi care au auzit numai de această tragedie. Tristeţea atârna în aer ca norii grei de plumb. Şi-n gândul fiecăruia stăruia suferinţa părinţilor care aveau doi băieţi nespus de cuminţi şi silitori şi care au pierit în aceaşi zi din părimăvara anului 1945.

IX
Înainte de terminarea anului şcolar copii au început să vorbească la ce şcoli vor merge în anul următor. În cartier nu era decât un singur liceu, Doamna Stanca, dar acesta era de fete. Cei mai mulţi din colegii mei înclinau să meargă la Liceul Lazăr de lângă grădina Cijmigiu. Acela părea să fie cel mai nimerit, pentru că era chiar pe bulevard, în inima Capitalei, frunzărit de maşini şi tramvaie, cu cinematografe şi filme de premieră şi cutreierat de pietoni fără întrerupere zi şi noapte. Ce putea fi mai atrăgător decât atât?. În ceea ce mă priveşte, tata avea pentru mine numai o opţiune: Şcoala Ciocanul. Pentru el acestă şcoală reprezenta cheia viitorului meu, pentru că puteam învăţa în acelaş timp şi carte şi o meserie. Mama însă era necăjită că şcoala era prea departe de casă, tocmai în marginea opusă a oraşului, undeva după Piaţa Vitan, pe calea Dudeşti. Ce voi face toată ziua singur printre străini, traversând oraşul cu două, trei tramvaie şi când voi avea timp să-mi pregătesc lecţile, dacă toată ziua sunt la şcoală? Eu ascultam discuţiile dintre ei ca şi cum s-ar fi discutat de altcineva, neştiind dacă trebuie să mă bucur sau nu. Ca totdeauna în asemena situaţii, lăsam soarta să decidă pentru mine. Într-o duminică după masă nu mică mi-a fost uimirea să vâd intrând în curtea noastră pe domnul Angelescu, directorul şcolii, care s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă tata e acasă. Am intrat împreună în bucătărie unde mama l-a învitat să ia loc la masă, oferindu-i dulceaţă atât lui cât şi mie. În acest timp tata a venit din camera alăturată, cu cămaşe nouă şi cravată la gât şi s-a aşezat la masă, în stânga directorului. “Domnule Kimel”, a început vorba directorul, “am venit să discut cu matale problema şcolarizării fiului, David. Eu şi soţia mea, doamna Angelescu” (în prezenţa elevilor ei se adresau unul altuia cu “domnul sau doamna Angelescu” şi-şi vorbeau numai la persoana a treia plural), “doamna Angelescu şi cu mine ziceam, am urmărit îndelung comportamentul fiului dumneavoastră şi am ajuns la concluzia că ar fi o mare greşeală să fie dat la o şcoală de meserii. David are înclinaţie înăscută pentru artă şi poezie, sau pentru o ocupaţie mai intelectuală, cum ar fi profesiunea de contabil, profesor sau jurist…mă înţelegeţi? Din cele spuse de el, reiese că dumneavoastră vreţi să-l daţi la o şcoală tehnică care cred că nu i se potriveşte.” Tata a explicat că în viziunea lui meseria a fost şi rămâne o “brăţară de aur”, că vremurile de astăzi sunt atât de tulburi şi că experienţa lui de viaţă l-a convins că cine are o meserie, se descurcă mai bine şi mai uşor în viaţă. “La urma urmei o să ajungă şi el să aibe o familie pentru care trebuie să fie capabil să câştige o existenţă onorabilă.” După ce a mai încercat căteva argumente, văzând că tata nu poate fi clintit din convingera lui, domnul Angelescu a servit dulceaţa din farfurie, a băut paharul cu apă servit şi mulţumind gazdei, a plecat. Vacanţa de vară a adus tot felul de activităţi noi care pentru mine erau noi şi captivante. Încercam din răsputeri să ţin pasul cu ceilalţi copii, în special Jenică care era as în mai toate domeniile. Cu el, Titi şi alţi copii, treceam desculţi prin groapa lui Oatu, cea care începea din spatele Pieţii Grant şi continua până la stăvilarul Ciurel. Cum ajungeam în faţa stăvilarului, ne aruncam hainele pe mal şi goi puşcă, ne scăldam în apele Dâmboviţei. Uneori ne căţăram pe treptele de ciment ale stăvilarului, acolo unde apa tâşnea prin cele două guri laterale de formă ovală şi încercam să-i opunem forţa cu spatele nostru. Apoi îmbrăcaţi uzi, treceam peste coclaurile din groapă, către Parcul Regiei de lângă gardul de cărămidă cu tencuiala căzută pe alocuri ce-l despărţea de liceul Doamna Stanca. Aici ne întindeam la soare pe băncile din pavilionul din centru unde avea loc în fiecare Duminică concertul dat de fanfară şi localnicii veneau să-l asculte la umbra copacilor seculari din parc. Tot aici se ţineau chermezele de sâmbătă seara şi perechile se înlănţuiau la dans în jurul pavilionului ocupat de orhestră. Iarba în jur era verde şi moale, pete de soare se strecurau prin frunzişul des al copacilor şi în zilele de lucru întregul parc era numai al nostru. Din pavilion uşa metalică din zid, mereu încuiată, prezenta pentru noi o atracţie greu de ascuns din pricina nenumăratelor legende legate de acest loc, cum că îndărătul uşii ar fi un tunel care iese afară din oraş, la Roşu. Când să plecăm, am dat o raită pe la uşă, şi ce să vezi? Uşa era crăpată. Deschizând-o, am dat de o cameră cu pereţii văruiţi şi o intrare întunecată, fără uşă, în care nici unul dintre noi nu a vut curajul să intre. Eu şi mai puţin decât ceilalţi.
X
Ticuţă, fiul dulgherului de peste drum, a descoperit în podul casei proprietarului un cufăr plin cu cărţi vechi. Proprietarul, un om în vârstă, cu o mustaţă albă împunătoare şi chelie până la ceafă, a fost mare iubitor de cărţi. El a adunat toate suplimentele săptămânale din ziare care apăreau în broşuri pe mijlocul lor şi le-a legat în volume cu coperţi groase şi gravate cu litere aurii. Între aceste erau Aventurile Submarinului Dox, Misterele Parisului şi ceea ce m-a impresionat cel mai mult, Istoria Inchiziţiei Spaniole. Cu încunvinţarea bătrânului domn, Ticuţă mi-a împrumutat şi mie câte-un tom pentru care mama trebuia să apară cu nuiaua la mine ca să mă convingă să merg la culcare. Cel puţin Misterele Parisului strecura fiori de groază în sufletul meu şi numai gândul că ar putea exista şi în jurul nostru catacombe ca acelea, mă făcea să dau înapoi de la expediţii ca cea din tunelul descoperit în pacul de la Regie. În mai toate duminicile erau meciuri de fotbal pe stadionul Giuleşti, şi oamenii veneau din toate colţurile oraşului la meci, mai ales când Rapidul, echipa lor preferată, apărea pe teren. Eu încă nu fusesem la un meciu de fotbal. Mă jucam în curte cu căţeluşa noastră Lili pe care mi-a dat-o un vecin şi m-am rugat atâta de mama să mă lase s-o ţin, până când a încuvinţat. “Dar să nu mi-o aduci în casă. Ai înţeles?” Ce era să fac? I-am făcut culcuş într-o cutie de carton până când domnul Niculescu bătrânul, a meşteşugărit un coteţ ca lumea pentru Lili a mea. Mâncare primea de pe la toţi vecinii, dar mama avea grije ca să aibe apă curată în strachina de lângă coteţ şi de multe ori o mângâia, atentă să nu aibe căpuşe şi pureci. Jenică m-a strigat la poartă şi mi-a zis să merg cu el la stadion. Era îmbrăcat curat, pieptănat cu grije şi cu sandale în picioare, dar eu aveam pe mine hinele de joacă şi eram desculţ. Când m-a văzut ezitând, a zis să nu fiu prost că pentru meci sunt foarte bine aşa cum sunt, că şi alţii sunt la fel. De pe Podul Grant se scurgeau şuvoiaie de oameni cu biletele în mână, grăbiţi să prindă locuri mai bune în tribune. Nici nu traversasem strada încă la cesul electric de pe colţ, că Jenică a şi ţintit o pereche de tineri venind spre noi şi s-a înfipt în faţa lor: “Nene, ia-mă şi pe mine te rog la meci, că ne lasă dacă vin cu matale, că eu sunt numai un copil. Zău că ne lasă…” Omul a râs, la fel şi fata de lângă el şi l-au luat cu ei. Eu am mers în spatele lor până la intrarea în tribune. Controlorul a rupt biletele şi le-a dat drumul înăuntru la toţi trei. Dinăuntru Jenică a întors capul spre mine, mi-a făcut cu ochiul, după care a urcat scările cu noii lui însoţitori. Eu am rămas ţintuit lângă intrarea la tribune, înconjurat de-o ceată de copii care, la fel ca mine, erau magnetizaţi parcă de atracţia barelor metalice care înconjurau intrarea. De sus, de pe tribune, vuietul mulţimii creştea tumultos în valuri, iar noi jos, păzeam intrarea acum pustie. Cei doi cuntrolori de bilete vorbeau între ei fumând nepăsători, fără să ne acorde nici o atenţie. Câteodată, unul dintre băieţi se posta în faţă lor cu o ţinută de suferind, ca a cerşetorilor de pe stradă, cu rugămintea: “Nene, te rog, lasă-mă şi pe mine să intru” După o vreme, la pauza celui de-al doilea meci, cei de la intrare ne-au dat drumul: “Hai măi, intraţi şi voi! Dar să fiţi cuminţi!” În alte zile, când sau copt cireşele, am mers la furat cu hoţoicele din trestie. În groapa lui Oatu erau o mulţime de băltoace şi trestia creştea înaltă şi suplă, putând să te acopere în întregime. Cred că nici un om călare nu s-ar fi făcut văzut din stufăriş. Moţul trestiei era bogat, plin de seminţe şi sub greutatea lor, înclina capul spre pământ. Jenică, cu briceagul, a tăiat trestia de la rădăcină, făcând provizie şi pentru zile negre, aşa că ne-am întors acasă la umbra şopronului cu mai mult de-o duzină. Aici am desfoliat trestia, i-am tăiat moţul şi am crestat trei, patru tăieturi d-alungul segmentului de la vârf pe care le-am despărţit cu beţe de chibrituri. Acum trestile noastre păreau a fi lăncii de luptă, dar noi aveam de gând să luptăm cu ele altcumva. Înarmaţi cu hoţoicele, ieşeam în stradă pe lângă gardurile vecinilor, şi unde vedeam vreun pom încărcat cu fructe, întindeam trestia peste gard până prindeam cu despicătura din vârful hoţoicei fructul dorit care rămânea captiv in vârful de lance. La numărul 58, curtea de după familia Popescu, locuia un om ursuz care-şi înconjura-se casa cu un gard înalt prin care nu se zărea nimic din stradă. Ţintuise pe poartă o firmă metalică pe care scria “Câine Râu” Dar din spatele gardului răsărea în toată frumuseţea un cireş cu fructe pietroase, frumoase, ca desprinse de pe-o reclamă, care-ţi lasă gura apă numai când treceai pe lângă ele. La acest cireş am făcut prima vizită. În timp ce noi operam din stradă cu hoţoicele nostre din trestie nevăzuţi de nimeni, câinele din curte ne-a simţit şi se zbătea să sară gardul la noi, lătrând cu sălbăticie. Curând poarta s-a dat în lături şi proprietarul a ieşit la noi cu furca în mână, gata să ne străpungă cu ea, strigând: ”Derbedeilor, vă învăţ eu minte!”. Când l-am văzut, am fugit cât ne ţineau picioarele, fără să ne mai uităm înapoi şi ne-am ascuns în şopronul de-acasă. Noroc că nu a lăsat câinele să iasă la noi. Oricum din ascunzătoarea noastră trăgeam cu urechea să auzim dacă nu a venit să ne reclame la părinţi. Abia târziu, când am văzut că nu se întâmplă nimic, am avut curajul să ieşim în stradă După meciul de fotbal de pe stadion pe strada noastră nu erau fotbalişti mai buni decât Jenică şi cu mine. Problema era că o minge costa cam mult şi la valoarea noastră nu dura timp prea îndelungat. Aşa că tot Jenică a venit cu ideea să ne facem proprile noastre mingi. El a făcut rost de nişte ciorapi vechi de mătase de la doamna Popescu, dar umplutura era de resortul meu. Am început să mă milogesc de mama să-mi dea cârpe. “De unde să-ţi dau cârpe, dragule?”- m-a întrebat ea, “Doar nu vrei să rup cămăşile lui tatu-tău” Până la urmă am primit nişte cârpe şi ne-am pus pe treabă. Ne-am aşezat pe bordura trotuarului, am îndesat bine cârpele în ciorapul de mătase, am răsucit cu nădejde ciorapul de câteva ori până când din ciorap n-a mai rămas nimic. Problema era că acum aveam nevoie de ac şi aţă, pentru că ciorapul trebuia cusut la capete. Înapoi la mama! În sfârşit, când treaba a fost terminată, am putut să ieşim pe teren. Terenul era mijlocul străzii, locul unde se desfăşurau toate jocurile noastre. Am găsit prin curte nişte bolovani pe care i-am cărat în stradă şi ne-am făcut porţi. Dar jocul nu avea farmec, Jenică mai mare şi mai rapid decât mine, marca gol după gol în poarta mea, iar eu mă alegeam numai cu alergătura în spatele lui, fără să ating măcar mingea. Şi pe urmă, cu picioarele goale pe strada pietruită cu bolovani, nu era prea plăcut. Am schimbat regula jocului: nu mai jucam fotbal, am început să ne jucăm de-a respinselea. Fiecare dintre noi stăteam în poarta lărgită acum şi băteam mingea cu mâna în poarta adversă. Portarul, în loc să prindă mingea, putea s-o respingă şi din locul unde se oprea, putea s-o arunce pe poarta celuilalt şi să marcheze un gol din apropiere. Acum jocul avea farmec, pentru că, să vezi!, eu pe poartă eram mai bun decât Jenică şi când el bătea mingea în poarta mea, plonjam pe pietrele goale, dar nu lăsam golul să treacă de mine. Când era şi Titi Bureţea pe stradă cu noi, jucam „şeful la mijloc.” Era într-o zi pe înserat şi mama de pe treptele casei striga peste gard la mine să intru în casă că tata trebuia să meargă la lucru şi masa era pusă. Titi era şeful la mijloc şi voia cu tot dinadinsul să scoată pe cineva în locul lui. La o minge aruncată de Jenică, nu exact acolo unde mă aflam eu, Titi sare să prindă mingea, eu deja fiind acolo, el mă îmbrânceşte şi cad cu faţa în jos peste pietrele neregulate ale străzii. La început s-a făcut beznă în jurul meu. Apoi m-am ridicat de jos cu faţa năpădită de sânge. Î-mi simţeam gura amorţită şi limba părea că identifică tăişurile dinţilor mei sparţi ca dinţii de fierăstrău. Titi şi Jenică m-au ajutat să mă scol şi m-au dus într-o curte străină să mă spăl pe faţă. Când vorbeam, sunetele ieşeau însoţite de un şuierat enervant şi am început să simt o durere stranie a dinţilor din faţă. Mama a ieşit din nou să mă cheme de peste gard. Tata încă nu plecase la serviciu, deşi eu aş fi dorit ca el să nu fie acasă. Când m-a văzut cu faţa tumefiată şi pete de sânge pe cămaşe, s-a ridicat în picioare şi mi-a zis să-i spun ce s-a-ntâmplat. Apoi mi-a cerut să deschid gura să vadă despre ce e vorba. Mama si-a prins faţa intre palme. Eu am zis că a fost un accident, că n-a fost vina nimănui, dar tata nu m-a ascultat. M-a luat de-o mână şi m-a târât în curtea vecină la familia Bureţea. “Vă place ce a făcut Titi? Spuneţi-mi ce aţi fi făcut dacă treaba asta i s-ar fi întâmplat lui?” Domnul Bureţea s-a scuzat, Titi se făcu-se mic în colţul lui, şi tata, plin de furie şi conştient de neputinţa lui de a mai schimba ceva din cele întâmplate, a ieşi de la ei trântind uşa. A doua zi mama m-a dus la policlinica de lângă Regie, peste drum de fabrica de pâine Herdan şi doctorul mi-a uns dinţii sparţi cu o soluţie care mi-a mai domolit durerea. Limba mea a avut mult de furcă, tăindu-se necontenit în tăişul ascuţit ca de fierăstrău al dinţilor sparţi. Întâmplarea această, ezitarea mea de-a intra în casă la prima strigare a mamei, mi-a pecetluit tinereţe cu o coroană de viplă cu strălucire stranie şi deloc atractivă care m-a făcut să fiu retras, nesuferind privirile lipsite de considerare a celor cu care vorbeam, de parcă sluţenia mea le era ofensatoare.
XI
Ţin minte că în acel timp se vorbea foarte mult că un anumit artist cu numele de Alexandru care mergea cu bicicleta pe sârmă, mânca şi chiar se culca pe sârmă. Când am auzit prima dată cele spuse despre el, nici nu am vrut să cred. Toată lumea vorbea de el. Aşa că într-una din seri ne-am dus şi noi să vedem despre ce e vorba. Într-adevăr, de cum se lăsase seara, cred că era sâmbătă sau dumunică, lumea s-a adunat în Piaţa Grant unde, peste pavajul din centrul pieţii, marele Alexandru şi-a întins sârma pe doi stâlpi înalţi. Două faruri mari î-şi proiectau lumina pe nori, iar Alexandru, îmbrăcat în costum negru de jerseu, mergea pe firul de sârmă aproape invizibi de la un capăt la altul. Apoi a mers cu o bicicletă normală, după care pe una cu numai o singură roată. Priveam cu neîncredere spectacolul, de parcă aş fi avut în faţă o nălucă, deşi respiraţia-mi era tăiată şi nu-mi putea deslipi ochii de la el. După spectacolul acesta, de câte ori treceam pe Giuleşti către Regie, nu mai mergeam pe trotuar, normal, ca oamenii, ci o luam pe linia de triaj până la barieră, făcând echilibristică de mers pe şina de cale ferată. În piaţă mai veneau mulţime de artişti ambulanţi cu numere de circ, cu pavilioane în care prezentau lucruri uluitoare, cum ar fi copii născuţi cu două capete sau omul cu limbă de bou şi femeia fără mâini. Oameni plăteau intrarea şi după câteva minute ieşeau afară făcându-şi semnul crucii şi scuipând în jur. Tot prin piaţă am văzut pentru prima oară şi hora căluşarilor în costume albe cu fundiţe tricolore la pălării şi cingători, bătând pământul straşnic cu opincile legate în cruce până aproape de genunchi. Pe timp de vară, când seceta era în toi, veneau paparudele, nişte ţigâncuşe acoperite pe mijloc cu cu frunze lungi de lotus, dansând în sunete de tamburină însoţite de corul vocilor lor. Alteori apărea şi ursarul, mânuind un urs lăţos ţopăind în două labe, săltat de ursar cu băţul atârnat de un inel trecut prin nasul animalului. Rareori câte-un cetăţean se întindea pe asfaltul străzii şi ursarul împingea ursul să treacă cu labele peste spatele omului ca să-l îndrepte. Apoi periodic în spatele pieţei se instalau căluşeii şi lanţurile rotite de oameni plătiţi cu ziua care împingeau caruselul de pe platforma de sus, făcând-ul să se învârte spre amuzamentul celora de jos. În timp ce căluşeii erau asaltaţi de copii, lanţurile erau ocupate de soldaţi şi servitoare cu liber de la cucoane sau regiment. După ameţeala din carusel se strângeau în faţa marionetelor mânuite de păpuşari care din spatele cutiei lor dădeau viaţă micilor păpuşi cu poveşti hazlii şi păruieli de pomină, toate acestea pe preţul unui bănuţ aruncat în pălăria întinsă la sfârşit de spectacol. Mulţi se opreau din drumul şi treburile lor uitate pe-o clipă, rămânând neclintiţi, în picioare, ca şi toţi ceilalţi, probabil în amintirea proprilor aduceri aminte din copilărie. Pentru că toate aceste serbări populare nu par să se fi schimbat cu nimic de secole, ci doar acum, în zilele noastre, oamenii le-au dat uitării pentru că gusturile lor s-au schimbat, împinse de tehnologie pe alte direcţii. Uneori sâmbătă seara, în curtea bisericii de lângă piaţă, veneam cu scaune de-acasă şi ne aşezam sub copacul plin de frunză. Afişe din curtea bisericii anunţau din vreme că se va prezenta un film cu Patimile lui Hristo, şi oamenii din cartier se adunau din vreme acolo să ocupe locuri mai bune. La vremea respectivă câţiva călugări în sutane negre apăreau cu o maşină, instalau pe o masă din casa preotului un aparat de proiecţie şi în scurt timp priveam cu răsuflarea tăiată, pe peretele văruit al bisericii, filmul mut ce derula întreaga povestire a patimilor îndurate de Isus. În drum spre casă, după film, fiecare mergea tăcut, cu capetele plecate parcă sub povara proprilor cruci.
În Universul Copiilor a apărut odată un supliment care m-a determinat să cumpăr de data asta revista. La mijlocul revistei era tipărit pe-un carton mai grosişor un fel de teatru de păpuşi, cu caractere interesante, decoruri şi chiar frontispiciul scenei fără cortină. Tot ce aveam de făcut era să decupez fiecare desen pe conturul indicat cu linioare întrerupte şi să-mi construesc teatrul după indicaţiile tipărite pe spate. Cu Simona ca secund, m-am şi pus pe treabă. Dar, ca totdeauna, orice iniţiativă creează probleme noi ce nu se pot prevedea ână nu te loveşti de ele. De data asta problema a fost lipsa de lipici ca să asamblez detalile într-un tot. Ştiam că mama nu are lipici în casă, dar mi-am amintit că cizmarul de peste drum care repara încălţămintea noastră are pe măsuţa lui, o cutie de conserve plină cu pap de lipit. Cizmăria era la stradă, o cămăruţă mică, joasă, un raft cu ciobote uzate la perete, o măsuţă ca pentru copii încăcată cu cutiuţe pline cu cuişoare de lemn, ţinte scurte, bucăţi de talpă şi fâşii de cauciuc cu tăieturi de cuţit în forme rotunjite, şi pap în cutia de metal ruginită. Nea Costică cizmarul, aşezat pe taburetul lui cu spatele la perete şi ţinând pe genunchi calul de fontă încâlţat cu un pantof, mi-a aruncat o privire scurtă: “Ce cauţi Ţâcă aici?” Cuişoarele care le ţinea între buze îi alunecară în palmă înainte de-a mă chestiona. “Nene m-a trimis tata să-mi dai pap de lipit”. “Pap, hai? Ce să facă tac-tu cu pap?”- m-a întrebat nea Costică, privindu-mă cam iscoditor. “Păi ştiu eu?”- am zis, ridicând din umeri. “Du-te şi spunei lui Tac-tu să ia o lingură de făină, apă într-un ibric, să pună făina în ea şi mestece pe foc până se încheagă. Ai înţeles? Âsta-i papul” Acasă am început să mă rog de mama să-mi dea puţină făină. “Ce vrei să faci cu făina?” m-a interogat ea fără să se uite la mine. “Î-mi trebuie pentru teatru.” “La ce-ţi trebuie?” “Păi, ca să lipesc cartoanele astea” Mama mi-a pus puţină făină într-o farfurioară şi mi-a întins-o: “Să nu pui apă multă şi să nu-mi faci murdărie în casă!” “Dar, mamă, Nea Costică cizmarul a zis s-o fac la foc” “Merge şi fără foc “- m-a asigurat mama. Am luat apa cu o lingură din găleata acoperită de pe banca din colţ şi am început să amestec conţinutul până s-a mai întărit puţin. Când amestecul a ajuns să fie suficient de legat, am început să pun piesele împreună, dar se descleiau îndată ce le lăsam jos. Disperat, î-mi venea să las baltă toată afacerea, dar am dorit aşa de mult să am acest teatru în care mi-am pus toate speranţele, încât am început să mă gândesc la o altă soluţie. Am luat cutia cu ace de cusut a lui mama, şi cu ac, aţă şi degetar pe deget, am început să cos lipiturile. Acum aveau să ţină. Dintr-o cutie veche de pantofi mi-am construit scena. Am instalat pe ea frontispiciul în spatele căruia trebuia să se afle cortina. Mama mi-a dat o cârpă roşie pentru cortină, dar era prea băţoasă şi nu se deschidea frumos aşa cum văzusem la teatru. În cele din urmă, din două pagini de hârtie albă pe care am desenat două măşti, îndoite cu atenţie ca pe o armonică, mi-am întocmit cortina. Ca să se poată deschide, am trecut fire de aţă prin îndoituri şi când trăgeam de ele, cortina mea se deschidea frumos, lăsând să vadă decorul de pe fundal. Cele patru personagii din revistă erau în ordine: regele, regina, prinţul şi prinţesa. Le puteam mânui din culise cu ajutorul unor fâşii de carton lipite în spatele lor, la picioare, câte două personaje de fiecare parte a scenei. Şi decorul era aşa de frumos, reprezentând un portal grandios ce lăsa să se vadă dincolo de el pe fundal măreţia unui câmp larg, insorit, cu copaci, şi un castel pe vârful unui deal. Eram foarte mândru de realizarea mea de care nu mă mai puteam deslipi. Am pus cutia pe mijlocul mesei din bucătărie, mi-am dres glasul ca să pot imita vocile personajelor mele ş, în faţa audienţei prezente, adică a lui mama şi Simona, am dat prima mea reprezentaţie. Cred că în noaptea acea nu am visat decât piese cu regi, regine, prinţi şi prinţese. Adoua zi am chemat copiii de pe stradă la noi, mi-am instalat teatrul pe treptele scării de la intrare şi le-am creeat un spectacol ce i-au lăsat pe toţi muţi. În zilele următoare am început să decupez de prin reviste tot felul de figuri de oameni şi de animale pe care le tăiam cu grije, le lipeam pe carton şi le foloseam ca personaje în spectacolele mele. Acelaşi lucrul- am făcut şi cu decorurile, şi în felul acesta, cu personaje şi decoruri noi, spectacolele deveneau şi mai interesante şi variate. Audienţa mea, la care Lili căţeluşa era totdeauna prezentă, a început să mă caute şi dacă nu mă vedeau prin curte la joacă, copiii o întrebau pe mama unde sunt şi când mai fac teatru. Cu timpul însă repertoriul a început a se repete, interesul a început să scadă, nici eu nu mai aveam chef să dau spectacole, mai ales când Jenică apărea la poartă cu tot felul de propuneri de joacă aşa de ispititoare. O vreme teatrul a rămas ca piesă de muzeu într-un colţ de cameră, până când mama a hotărât că e timpul să-l pună la gunoi.
XII
Când am fost mai mic, nu eram prea înteresat să aflu ce anume se ascunde prin dulapurile din casă. În general nu era mare lucru în ele, dar într-o zi am dat în noptiera de lângă patul lui tata de cele două albume de fotografii ale familiei. Fotografiile în vremea aceea se făceau rar şi numai la un fotograf sau pe stradă când un fotograf ambulan, se fixa cu aparatul lui instalat pe un trepied şi-ţi lua imaginea într-o clipă, dar aşteptai un sfert de oră până developa fotografia. Amândouă albumele era încărcate cu fotografii şi îmbrăcate în piele maronie. În cel mare erau fotografii de familie, portretele bunicilor, multe fotografii de la nunta părinţilor, eu pe genunchiul bunicului din Bulgaria şi multe altele. În cel mic, mai gros însă, erau numai ilustrate de mărimea cărţilor poştale cu vederi din diferite oraşe şi figuri de actori de cinema. La aceste fotografii puteai să te uiţi ore întregi fără să te plictiseşti. Şi eu, şi Simona, îngenunchiaţi la marginea patului, deschideam albumul şi dam pagină cu pagină, privind cu atenţie cele mai mici detalii din ilustrate. Multe din ele reprezentând maşini descoperite, lungi şi strălucitoare, parcate în faţa unor clădiri elegante. Altele arătau oameni radiind de bucurie, îmbrăcaţi în haine cum vezi numai în filme, însoţiţi de fete tinere şi frumoase. Cele mai frumoase erau acelea care erau cu scrisul lui mama pe spate, cu litere rotunjite îngrijit, scrise cu răbdare, dar care se mărgineau numai la căteva cuvinte. Cele scrise de tata, cu scrisul lui mărunt şi înghesuit, cu litere parcă tremurând de emoţie, depăşeau conturul tipărit al marginii şi se continuau pe fiecare porţiune albă rămasă liberă de pe spatele ilustratei. Privind aceste ilustrate, imaginaţia mea prindea aripi şi mă lasă să plutesc în peisajul şi locurile arătate, imaginându-mă fie la volanul acestor maşini cum nu s-a pomenit, fie plimbând de căpăstru calul din fotografie prin parcul palatului cu grădini ca din basme. Este atât de uşor să te transpui în feeria sugestivă a unei poze când ai numai unsprezece ani. În aceaşi noptieră erau stivuite foiletoanele din “Floarea Literaturii Străine”, apărute pe timpuri ca supliment în ziarele de dumincă, colecţionate de tata. Am găsit între ele un adevărat tezaur de nuvele, traduceri din cei mai mari scriitori universali, povestind istorioare interesante, multe hazli, altele care te lăsau cu lacrimi în ochi, dar nici una care să te plictisească. Aici am făcut cunoştiinţă cu Cehov, Turgheniev, Cronin, Maupassant, Maugham, Pearl Book şi mulţi, mulţi alţii. Citite şi răscitite, aceste nuvele mi-au deschis apetitul pentru citit şi cu aceasta marea mea dragoste şi respect pentru carte. În noptiera de pe cealaltă parte a paturilor, am descoperit un alt tezaur: ascunzişul lui mama pentru cutia de zahăr cubic, luat pe cartelă. Uneori, înainte de război, mama trecea câte-o dată pe la grecul de pe Crângaşi, care mai avea în prăvălie şi alte bunătăţi ca rahat, halviţă, bomboane şi tot felul de fructe exotice. Mama cumpăra de la el câte un şnur de zahăr candel. Erau cristale de zahăr semănând cu sticla, cam de mărimea unei nuci, prin mijlocul cărora trecea un fir de aţă, ce le ţineau unite ca pe un şirag. Uneori bulgărele de zahăr era prea mare, sau nu se desprindea de pe firul de aţă şi atunci mama îl spărgea cu ciocanul. Şi era bun, mai bun decât bomboana, şi noi, Simona şi cu min, ne topeam după el. Dar acum, după război, nimic nu era mai bun decât zahărul cubic, mai cu seamă când era înmuiat într-un pahar cu apă şi dus repede la gură să sugi zeama indulcită din zahăr înainte de-a se topi şi sfărâma pe fundul paharului. Descoperisem în cutia de zahăr şi cuburi mai lungi, poate două sau trei bucăţi la un loc, din care puteai să sugi mai multă apă şi plăcerea era cu mult mai mare. Dar în prezenţa lui mama nu puteam să umblu la cutie, deci trebuia să aştept până când pleca la cumpărături sau ieşea să stea de vorbă cu o vecină, şi apoi mă furişam în dormitor după zahăr. De multe ori ridicam capacul de pe cutie, mă uitam să văd dacă au mai rămas bucăţi din alea lungi, apoi îmi înfundam buzunarele cu zahăr şi o zbugheam cu prada afară, la joacă. Curând ştiam că am s-o aud dinou pe mama văitându-se când găsea cutia goală în noptieră: “Dar deabia am pus cutia asta aici.”

XIII
N-am crezut că vara poate să treacă aşa de repede, dar tata m-a anunţat că luni începe şcoala. De uluit ce am fost, nici nu ştiam dacă trebuie să mă bucur sau nu. În ziua aeea am fost sculat mai devreme decât deobicei, tata a venit să mă dea jos din pat pentru că încercările lui mama nu dădeau rezultate, şi e, încă pe jumătate adormit, m-am lăsat condus de el în faţa ligheanului instalat pe un scaun în bucătărie. Hainele erau pregătite pe spătarul scaunului, pe masă mă aştepta micul dejun, pâine cu marmeladă făcută de mama şi o cană de lapte, iar tata, nerăbdător din uşă, cu pălăria pe cap şi servieta mea în mână, îmi făcea semn să mă grăbesc. În acel moment o invidiam pe Simona că ea încă mai putea să doarmă, în timp ce eu eram împins, periat şi pieptănat de mama care nu contenea cu sfaturile de cuminţenie şi strădanie. În sfârşit, cu un sărut am fost scos afară pe uşă şi condus cu privirea până la poartă. Am mers pe jos până la Regie la tramvaiul 12 sau 24. Era un drum cam de zece minute, dar noi nu foloseam niciodată autobuzul 40 care trecea în vremea acea pe Giuleşti. Abia câţi-va ani mai târziu a început să circule tramvaiul 11 pe acest traseu. Dimineaţa era proaspătă, cu aer rece şi eu trebuia să lungesc pasul după tata care ca întotdeauna părea să fie în întrecere cu timpul. După ce am lăsat în urmă bariera de la calea ferată, ne-am urcat în remorca deschisă a tramvaiului în care se mai aflau câţiva pasageri. Taxatorul, cu geanta de bilete deschisă atârnându-i pe umeri, a venit la noi şi tata i-a dat banii pentru bilete. Fiind cap de linie, tramvaiul nu pornea în cursă înainte de ora programată. Câte-un cetăţean de la distanţă, văzând tramvaiul încă în staţie, începea să alerge bucata de drum ca să nu-l scape şi odată urcat pe platforma lui, de abia î-şi trăgea sufletul găfâind. Apoi intra în compartiment şi se aşeza pe-o bancă în aştepatrea taxatorului care făcea curse înainte şi înapoi între cele două platforme, întrebând cine s-a mai urcat. Nerăbdător, tata-şi consulta ceasul de pe mâna, şi în sfărşit, tramvaiul s-a pus în mişcare. Am trecut pe lângă fabrica de bere Luther unde zvonurile au pus lumea să aştepte la coadă ore întregi pentru un vas de drojdie de la bere care se spunea că este foarte sănătoasă, şi oamenii goleau în fiece zi câte-o cană de drojdie pe stomacul gol pe care o dădeau şi la copii. Apoi am oprit la staţia din spatele Gării de Nord unde s-au urcat o mulţime de oameni cu desagi şi coşuri încârcate; am trecut prin faţa Liceului Lazăr de lângă Cijmigiu şi în sfârşit am ajuns la staţia din Piaţa Mare, în faţa Spitalului Brâncovenesc. Aici mulţime de oameni au coborât din tramvai, platforma s-a eliberat de coşuri şi bagajele celora ce s-au urcat la gară şi în sfârşit ne-am dat jos şi noi. Hala imensă era înconjurată de o platformă pavată ce găzduia sute de gherete pe care precupeţii î-şi desfăşurau produsele. Fructe, legume, păsări, blănuri de animale şi lână, unt, brânză, smântănă, obiecte din lemn încrustate cu dibăcie, toate se putea cumpara de-aici. În grabă ne-am făcut loc printre tarabe şi oamenii staţionaţi în jurul lor, pe lângă un grataragiu care întorcea micii pe jar şi am ajuns în staţia tramvaiului 16. Acesta a venit cu platformele încărcate şi oameni călătorind pe scară. Cei ce voiau să coboare, erau întâmpinaţi de cei ce voiau să intre în vagon şi-n îmbulzeala asta, tata m-a ridicat pe treapta de sus a scării, iar el a reuşit să rămână ancorat de-o bară, pe treapta inferioară. Tramvaiul a ocolit fântâna arteziană din centrul pieţei şi, trecând pe Căuzaşi pe lângă Morgă care, în ciuda exteriorului cu aspect clasic, cu frontispiciul suţinut de coloane, îmi da fiori de nelinişte şi repulsie. În calea Dudeşti, după staţia Cantemir şi Vitan, tramvaiul a început să se golească şi curând, la statia următoare am coborât şi noi. Şcoala era pe partea opusă, îngrădită de un zid înalt de cărămidă roşcată. La intrare o poartă de fier forjat ce era străjuită dintr-o cămăruţă ataşată de gardul de cărămidă de un bătrănel rotofei, mic de statură. Mai târziu am aflat că se numea domnul Ştein şi că era tatăl secretarului şcolii, un om slab, scund, cu ochelari şi păr roşcat tuns scurt. De la poartă drumul pavat cu pietre cubice despărţea cele două clădiri, una pe partea dreaptă care nu avea etaj, şi cealaltă pe stânga care avea mai multe etaje şi avea în faţă un teren de sport. Amândouă clădirile aveau zidul gălbui şi o temelie înaltă de culoare închisă ce părea smolită. Cea fără etaj era înaltă, înconjurată de multe ferestre mari separate la intervale egale ce incadrau în rame prăfuite pe din afară carouri de sticlă. Pe mijlocul clădirii era intrarea cu trepte de ciment. Aici se ţineau clasele. Portarul însă ne-a spus să mergem la sala de festivităţi care se afla în fundul curţii într-o baracă de lemn după clădirea şcolii. Baraca era lungă, avea multe ferestre, intrarea pe mijloc şi în interior şiruri, şiruri de bănci, fără spătar, despărţite de două coridoare. In faţa scenei, la mese mari de lemn se făcea înregistrarea celor noi veniţi în şcoală. Eu am fost repartizat în clasa I-a D. Am mers cu tata. Am parcurs drumul înapoi la intrarea cu trepte de ciment cu uşi mari duble, am urcat în interior unde se afla un hol imens cu pereţii văruiţi în două culori, albi în partea de sus şi un gri închis, mohorât, de la înâlţimea umerilor în jos. Cimentul pe jos era pestriţ, uşile de la clase erau foarte înalte şi negre cu luciu ce părea să fi fost vopsite de curând, şi pe fiecare din ele erau afişate numere indicând numele clasei respective. A mea era în fundul coridorului, către stradă. Tata m-a dus până la uşe, m-a sărutat ca de obiceiu pe faţă, mi-a urat succes şi a plecat. Clasa era aproape plină, majoritatea băncilor ocupate, iar la catedră un bărbat tânăr cu părul de un roşu aprins ca frunza de arţar toamna şi cu ochi ageri, albaştri, ţinând în mână un băţ lung, ca cel de la biliard, mi-a indicat unde să mă aşed. Eram cel de-al treilea într-o bancă în care se mai aflau doi copii. Cel de la margine s-a sculat, făcându-mi semn să mă aşed în mijlocu băncii. Pentru că banca nu avea decât două despărţituri pentru cărţi, a trebuit să stau cu servieta la spate. Aproape toate băncile erau ocupate de către trei copii. După o vreme, când noii sosiţi au încetat să mai apară, tânărul de la catedră s-a dus să închidă uşa clasei ş, luând o cretă în mână, şi-a scris numele pe tabla dublă care culisa sus şi jos pe scripeţi suţinuţi la capete de rama superioară. Se numea Eşkenazi şi era pedagogul nostru. Ne-a spus că datoria lui este aceea de-a păstra ordinea în clasă, că ne poate ajuta la pregătirea lecţilor şi că putem să mergem la el cu orice problemă avem în şcoală sau în afara şcolii. Faţa lui era deschisă, ochii căutau să cuprindă parcă privirile noastre şi întrega lui înfăţişare inspira încredere. Ne-a descris şcoala, mulţimea de meseriaşi care au învăţat mesteşugul în acest locaş şi cât de căutaţi sunt datorită destoiniciei lor . În final a vrut să ştie ce anume ne-a determinat pe noi să ne înscrim aici. Când mi-a venit rândul, am răspuns că aşa a vrut tata. Toţi au râs. După pauză, profesorii fiind încă angajaţi în cancelarie, pedagogul ne-a întrebat ce vrem să facem ora asta. Până la urmă tot el a găsit răspunsul: “Hai să facem o oră de engleză” Fără să mai aştepte reacţia noastră, a luat creta şi a notat pe tablă cele 27 de litere din alfabetul englez, repetând cu noi pronunţia fiecăreia: ei, bi, si, di… Deşi făceam haz şi ne prăpădeam de râs la fiecare literă nouă, această lecţie avea să rămână unica mea cunoştiinţă de engleză până târziu când, ca să pot supravieţui, a trebuit s-o buchisesc şi s-o bag la cap aşa cum scrie la carte. După el, în celelate ore, catedra a fost ocupată şi de alţi profesori. Domnişoara Bobinger, profesoara de franceză, o femeie în vârstă, grasă, cu părul rărit şi început de chelie ce se vedea printre firele de păr vopsit, era greoaie, cu înfăţişare amorţită ce s-a transmis ca o molimă peste clasă. Apoi am cunoscut profesorul de desen, căruia toţi îi spuneu “Ţăranul” şi al cărui nume adevărat nici nu-l mai ţin minte. Porecla părea nepotrivtă, pentru că – deşi era scund de stat şi cam rotofei – era totdeauna bine îmbrăcat, îngrijit şi cu o nuanţă de rafinament. Ne-a pus să trasăm pe maculatoare două linii paralele cu mâna liberă pe care trebuia să le verificăm atât paralelizmul cât şi drumul drept de pe filă, ridicând caietul până la nivelul ochiului, urmărind din profil corectitudinea fiecărei linii. Apoi ne-a cerut să continuam linie după linie pe întreaga filă de caiet. De la el am învăţat destoinicia schiţării cu mâna liberă a unui plan sau un desen de orice natură. Profesorul de matematici, ”Cioc”, la fel de curat şi îngrijit, îşi datora prorecla bărbiţei ca de ţap. Altfel, era un bun profesor şi pedagog, om în etate care putea să menţină în clasă un nivel constat de interes şi atenţie. La muzică aveam pe profesorul Rotblum, un om cu înfăţişare de artist, poreclit “Domnul Diapazon,” care s-a străduit să ne înveţe tonul şi valoarea fiecărei note scrise pe tablă pe care noi trebuia s-o intonăm vocal. Cu el am învăţat multe cântece în cor şi în special când trebuia să pregătim un spectacol în sala de festivităţi. Şi nu era uşor să aduni un cor de peste o sută de copii, împărţiţi pe patru voci, cu care trebuia să lucreze ore în şir, şi de multe ori îl vedeam istovit cum căuta să-şi readune forţele ca s-o ia de la început. După fiecare oră aveam o recreaţie de zece minute, lucru nou pentru fiecare dintre noi, care eram obişnuiţi cu o singură pauză mai mare, în şcoala primară. La prima pauză nici nu mi-am părăsit locul din bancă. Căutam să mă obişnuiesc cu clasa asta mare, plină de copii zgomotoşi în care vibra o energie nestăpănită. Unii erau mai îndrăzneţi decât alţii, ca şi cum ar fi fost un concurs pentru întâietatea celuia care se va evidenţia mai întâi. Nu a trebuit să treacă mult timp ca să găsesc un învingător. Era chiar aici, pe bancă lângă mine. Se numea Marcus Emil, dar toţi îi zicea Alimănescu. Numele lui Alimănescu era pe buzele tuturor în întreaga ţara, dar mai ales în Bucureşti. La auzul acestui nume oamenii se cutremurau pentru că în fiecare zi vânzătorii ambulanţi de ziare strigau în gura mare pe străzi ultimile spargeri de bănci şi furturi ce le înfăptuia. Mai era faimos pentru cruzimea şi ferocitatea cu care îi înlătura pe cei care-i stau în faţă sau i se opuneau. Curând după începerea şcolii, într-o noapte, operând la sediul Percepţie de pe Calea Giuleşti, lângă Regie, Alimănescu a fost ucis în plină stradă, dar în jurul lui şi-au pierdut viaţa o mulţime de poliţişti şi agenţi ce au încercat să-l prindă. Acum însă Alimănescu se împingea în mine, făcându-mă sandviş între el şi Juju Horovici, poreclit Jujiţiu, de la marginea cealaltă a băncii. Amândoi erau cunoscuţi fiindcă că locuiau în vecinătatea şcolii şi majoritatea celor din jur fie c-au învăţat cu ei, fie că se cunoşteau din cartier. De fapt, din Grant, nu mai era nimeni în toată şcoala. Aveam în clasă colegi de toate mărimile. Unii erau mici, cu înfăţişare copilărească, alţii păreau mai maturi şi mai bine dezvoltaţi, în costume cu pantaloni lungi şi chiar cu fire de păr mijind pe deasupra buzelor sau în barbă. Din cei 56 de elevi din clasa noastră, cel mai mic de statură era Avram Simon, un băieţel drăguţ şi inteligent, mereu în vervă, ce s-a aşezat în prima bancă pe centru. Curând toţi copii îl vor porecli Piţurcă, botezat astfel de Alimănescu care după lecţia cu “O Scrisoare Pierdută” a lui Caragiale, avea să-i atribuie un alt nume, Agamiţă Dandanache. Un alt coleg, slab şi deşirat, puţin încovoiat din spate, cu pielea mai tuciurie şi ochelari cu ramă neagră pe nas, Edelştein Jacob, a fost poreclit Răţoiul, pentru că în mers se legăna ca acul unui metronom. În spatele băncii noastre şedea Mendel Moise, un alt roşcat cu pistrui pe faţă care a primit porecla de Câine Roş. Nici eu nu am fost cruţat: porecla mea avea să-mi dezvăluie taina creatoare: Poetul Mazăre. Nu toţi colegii mei erau evrei, deşi şcoala a fost înfinţată de Comunitatea Evreiască, cu mult inaintea începerii războiului. Menirea acestei şcoli a fost acea de a instrui în patru ani cadre de meseriaşi înzestraţi cu un grad corespunzător de noţiuni teoretice, capabili să creeze produse de calitate şi bun gust. La terminarea şcolii primeau diplome şi carnete de meseriaşi şi puteau merge să se angajeze cu salarii bune ori unde. Dacă aveau ceva bani, puteau să deschidă propriul lor atelier, lucru făcut de mulţi. Oricum, renumele şcolii a fost întărit de-alungul anilor de noile generaţii de meseriaşi ce s-au perindat ca şi noi acum prin aceste bănci. Schimbările succesive de regim politic nu au făcut decât să întărească prestigiul şcolii care a funcţionat chiar şi în timpul ocupaţiei germane, pentru că mulţi au ajuns ca şi tata la convingerea că dacă ai o meserie, e mai uşor de supravieţuit oriunde. După alungarea nemţilor din ţară, în expectarea instaurării unui regim cu adevărat democratic, şcoala s-a distins ca o adevărată academie de arte şi meserii cu porţile deschise tuturor celor ce vroiau să înveţe o meserie, indiferent de religie sau poziţie socială.
XIV
După pauza de-o oră de la prânz, trebuia să mergem la ateliere. Eu am fost repartizat la tâmplărie, atelierul de la primul etaj al clădirii din stânga unde se afla şi secretariatul şcolii. O sală mare cuprinzând întregul etaj, cu tejghele de tâmplărie aliniate cu faţa spre geamurile mari, incadrate în rame de fier, ce da spre curte. Câteva maşini rânduite pe lângă perete, o presă mare din lemn, lungă de aproape trei metri ca un tunel cu numeroase şuruburi groase de lemn şi manivele metalice, iar pe soba din mijloc, fierbând o găleată in care se topea cleiul de oase. Maistru era domnul Ardoş, un transilvănean încă tânăr, cu o mustaţă scurtă deasupra gurii şi care vorbea cu un pronunţat accent unguresc. Ne-a rânduit câte doi la o tejghea, ne-a explicat denumirea fiecărei scule şi materialul din care au fost făcute, apoi ne-a dat câte două bucăţele de scândură cu feţe finisate de maşina pe care trebuia să le fuguim. Operaţia asta cerea ca să tragem la rindea muchile celor două scânduri până vor fi perfect drepte, astfel ca lumina să nu pătrundă intre ele când vor fi aşezate una peste cealaltă înainte de a fi încleiate. A dat prioritate însă felului cum trebuie să ţinem rindeaua în mână, cum trebuie aliniat cuţitul drept în sculă şi cum ştim dacă cuţitul este ascuţit sau nu. Pentru că dacă cuţitul nu e ascuţit cum trebuie, rindeaua înloc să scoată o aşchie continuă şi uniformă de la un cap la altul, va rupe materialul şi va crea stricăciuni. După lecţia întroductorie, ne-a lăsat să ne facem treaba, iar el s-a dus în fundul atelierului, acolo unde era ocupat cu propria lui muncă, mobila de artă. Împreună cu doi elevi mai vechi, asambla piesele unui scaun gen Ludovic XIV. Rămaşi singuri cu bucăţile noastre de lemn în mână, ne-am împărţit fiecare câte o falcă mobilă de strângere de la tejghea ce imita menghina, cu singura deosebire că aici toată construcţia era din lemn. Ne-am dus apoi la dulapul de scule de unde trebuia să ne alegem rindeau cu care să facem fuguiala.. Acolo erau tot felul de rindele, unele mai lungi, altele mai scurte, unele cu un cuţit, altele cu două, şi după explicaţia meşterului, întorceam rindeaua pe toate feţele, încercând să descoperim natura şi calitatea cuţitului din ea. Revenit la tejghea cu rindeaua în mână, am strâns prima bucată de scândură cu şurubul de lemn din capatul de la marginea mesei de lucru şi potrivindu-mi rindeaua în mână, am tras cu nădejde pe muchia lemnului. Se vede treaba că cuţitul era fie prea ieşit în afară, ori nu prea ascuţit, că s-a înţepenit la numai câţi-va centimetri din cursă, rupând o aşchie groasă cu asperităţi de raşpel. La văzul acestui spectacol, am realizat că sunt în treabă. Am luat un ciocan şi am încercat să lovesc în corpul rindelei, aşa cum a făcut maistrul Ardoş ca să dea înapoi cuţitul din sculă. Încercările mele nu păreau să dea rezultat, cuţitul continua să rămână nemişcat în sculă de parcă ar fi fost încleiat acolo. În cele din urmă m-am dus la maistru să-i spun că rindeau nu e bună. “Dece nu e bună rindeaua?”, am fost întrebat. “Păi, să vedeţi, rupe materialul” Fără să uite nici la mine, nici la rindea, m-am pomenit cu o scatoalcă peste ceafă, iar el strigând la mine: “Păi du-te la mota-n cur şi ascute cuţitul!” Noroc că un ajutor de-al lui, băiat dintr-o clasă mai mare, mi-a sărit în ajutor şi mi-a arătat ce trebuie să fac. El a dat afară cuţitul cel încăpăţănat, a desfăcut înâlţătorul, placa de peste cuţit ce culisează cu ajutorul unui şurub şi mi-a arătat ce piatră de ascuţit trebuie să folosesc la început şi după aceea.. Mi-a mai arătat cum trebuie să mânuiesc cuţitul de-a lungul pietrei, cum controlezi aţa ascuţişului, cum o înlături şi în final m-a lăsat pe mine să continui treba începută. Ascuţind păcătosul de cuţit, am pierdut aproape tot restul zilei, pentru că după toate explicaţile primite şi orele de practică în acest atelier, nici astăzi nu cred că ştiu să ascut un cuţit ca lumea. Cert este că în ziua aceea nu am reuşit să termin finisarea muchiei la care am început, aşa că ne-am însemnat fiecare cu creionul de tâmplărie bucăţile noastre de material, lăsate peste noapte într-un colţ din atelier pentru ziua următoare. Când am ajuns acasă la sfârşitul zilei, după drumul lung cu două tramvaie aglomerate, eram rupt de oboseală, flămând şi cu conştiinţa încâcată că n-o să iasă nimic bun din toată treaba asta.
(Va urma)

Exit memory

iulie 15th, 2008

Podurile peste care trec
Vor să mă arunce în apă.
Acoperişurile caselor
Mă privesc printre sprâncenele roşii,
Cu ură.
Apărătorii Constantinopolului
Mi-au promis iertare
Dar au pierdut războiul
Şi dreptul la memoria urmaşilor.
Nu au mai avut timp să se gândească la mine.
Palmele, zgâriate de cozile ciocanelor
Cu care am bătut fierul fierbinte al vieţii,
Ştiu cel mai bine cât este de greu
Să fii scuipat după sacrificiul suprem.
Privesc în curtea vecinilor
Şi mă pufneşte râsul
De aurul cu care şi-au poleit laşităţile.
Cine îşi mai aminteşte acum
De anii când păsările ne ciuguleau din creier
Ultimele urme ale răbdării?

Dan David, Los Angeles, feb.-18-2007.

 
54.89.81.130