Loading

Bau-baul iredentismului unguresc şi dubla măsură

mai 19th, 2008
Laszlo TokeşLaszlo Tokeş

Este uimitor cum în anul 2008 iredentismul unguresc continuă să fie prezentat de unii, nu ştim cât de mulţi, drept un pericol la adresa României.

Ungurii vor, în continuare, “să ne fure Ardealul”. Orice articol din presa de limbă maghiară, cât ar fi ea de obscură, care are tente iredentiste, este atribuit automat “ungurilor” şi “Ungariei”.

Orice solicitare de autonomie din partea unor organizaţii ale minorităţii maghiare din România este şi ea catalogată de către colportorii bau-baului iredentist drept “atentat la integritatea teritorială a României”.

Episcopul reformat ungur şi eurodeputatul Laszlo Tokeş a devenit din erou al luptei anti-comuniste de dinainte de 1989 nemesisul colportorilor pericolului iredentismului unguresc.

Există oare vreun motiv de teamă cu privire la această integritate? Să examinăm datele problemei.

România şi Ungaria au semnat în 1996 (la sfârşitul primei guvernări PDSR) un tratat bilateral, prin care erau recunoscute frontierele actuale, stabilite prin Tratatul de pace de la Paris din 1947, de după cel de-al doilea război mondial.

Tratatul fost ratificat de parlamentele ambelor ţări şi niciun guvern al Ungariei de până acum nu a dat cel mai mic semn că ar avea intenţii de a-l denunţa.

Mai mult, de atunci, ambele state au devenit aliate în NATO şi membre ale Uniunii Europene.

Acest fapt dă o garanţie de 100% că frontiera româno-ungară nu se va mai modifica, frontieră care oricum devine din ce în ce mai irelevantă pe măsura adâncirii integrării europene prin cele patru libertăţi fundamentale de mişcare – a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalului.

Toate marile partide democrate din Ungaria au arătat respect faţă de tratat, iar faptul că Partidul Socialist, FIDESZ şi Partidul Liber Democrat fac parte, ca şi PSD, PD şi PNL, din cele trei mari partide europene – Partidul Socialiştilor, Partidul Popular şi Asociaţia Liberalilor şi Democraţilor – e o garanţie în plus.

Iar faptul că proporţia ungurilor din Transilvania – în continuă scădere – abia de atinge 20% face o revendicare teritorială în cel mai bun caz ridicolă.

Dar bau-baul iredentismului tot nu dispare.

Dublă măsură

Interesant este că agitatorii acestui bau-bau nu au aceeaşi atitudine când vine vorba de potenţialele revendicării teritoriale ale României la adresa altor state.

Ţinta principală sunt Republica Moldova şi Ucraina. Ȋn cazul celor două state iredentismul românesc devine dintr-o dată nu numai justificat, dar şi de dorit, în pofida obligaţiilor internaţionale asumate de România.

Dacă tratatul bilateral cu Ungaria este sacrosanct, atunci, în virtutea regulilor dreptului internaţinal şi a principiului “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, şi tratatul bilateral semnat cu Ucraina în 1997 şi ratificat de ambele parlamente, ar trebui să fie considerat la fel.

Numai că aici intervine dubla măsură şi iredentismul românesc (care nu e prezent în mod deschis la nivel oficial) devine “bun”, spre deosebire de cel unguresc care e “rău”.

Invocarea drepturilor minorităţii române din Ucraina este ipocrită deoarece colportorii bau-baului iredentist fac gălăgie în legătură cu drepturile minoritarilor unguri din România, deci compromit reciprocitatea, şi oricum nu prea au habar de ceea ce se petrece în Ucraina.

Mi-aduc aminte ce-mi zicea scriitorul Vasile Tărâţeanu, când am fost pentru prima oară la Cernăuţi în 1994: “Ce bine ar fi dacă România ar dovedi acelaşi interes pentru minorităţile ei, aşa cum arată Ungaria pentru ale sale. Ce bine ar fi dacă noi românii din Ucraina am avea un partid ca UDMR…”

La fel cum temerile Ucrainei sunt pentru colportorii bau-baului iredentist, deveniţi şi ei iredentişti, nefondate, aşa şi nemulţumirile exprimate de conducerea de la Chişinău faţă de discursul oficial, de data aceasta, de la Bucureşti, nu-şi au rostul, zic ei.

Indiferent de considerentele istorice, suntem în anul 2008 şi nu în 1940, iar România are obligaţii, mai ales cele asumate prin statutul de membru al UE care nu-i permit să se comporte oricum şi să emită pretenţii teritoriale faţă de statele vecine.

La sfârşitul anului 2001 România a fost nevoită să-şi modifice legea cetăţeniei şi să suspende redobândirea în procedură rapidă cetăţeniei române de către cei ai căror părinţi şi bunici au fost cetăţeni ai României înainte de 1940.

Suspendarea legislaţiei a avut loc cu două săptămâni înaintea ridicării vizelor Schengen de călătorie UE pentru cetăţenii României, iar coincidenţa ar trebui să le dea de gândit iredentiştilor români.

Dacă în perioada 1991 – 2001 au fost redobândite 100000 de cetăţenii române de către persoanele din Republica Moldova, numărul lor a scăzut la circa 3500 pentru perioada de după 2002.

Separatismul în Europa

Separatismul nu e o problemă specifică României, ea se întâlneşte şi în ţările UE.

Belgia este sfâşiată de disputele dintre neerlandofoni şi francofoni, în Ţara Bascilor continuă un conflict sângeros între separatişti şi statul spaniol, iar minoritatea rusă din Estonia acceptă cu greu loialitatea faţă de statul în care trăieşte, în pofida standardului de viaţă mult mai ridicat decât în Rusia.

Ȋn ţara în care trăiesc – Regatul Unit – în toate cele trei provincii autonome – Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord – participă la guvernare separatişti care doresc dezmembrarea ţării.

Ȋn Irlanda de Nord poziţia de vice-lider al executivului provincial este deţinută de Martin McGuiness, care nu numai că susţine deschis reintegrarea provinciei în Republica Irlanda, dar, în calitate de fost lider al formaţiunii paramilitare Armata Republicană Irlandeză (IRA) are mâinile pătate de sânge.

Conflictul din Irlanda, dintre catolicii pro-irlandezi şi protestanţii pro-britanici a dus la moartea a peste 3000 de oameni între 1969 şi 1998.

Republica Irlanda a abandonat revendicările iredentiste încrise oficial în constituţia sa în 1998, când aproape 95% dintre votanţii în referendum au aprobat renunţarea la pretenţiile teritoriale asupra Irlandei de Nord.

Cu toate acestea, atitudinea în Regatul Unit faţă de separatism (care e o problemă reală) nu este una de isterie demagogico-patriotardă.

Toate guvernele de la Londra au declarat deschis că statutul Irlandei de Nord depinde de voinţa suverană şi exclusivă a locuitorilor provinciei.

Comparaţi conflictul real asupra Irlandei de Nord şi cel imaginar privind Transilvania.

Poate că asta ar trebui să dea de gândit colportorilor bau-baului iredentismului unguresc, să-i determine să iasă din provincialismul intelectual care-i caracterizează şi să realizeze că România e o oază de stabilitate, care nu are de ce se teme din acest punct de vedere.

P.S. Adaug câteva rânduri care vor întări ideea că provincialismul intelectual al colportorilor pericolului iredentismului (revizionismului) unguresc este impardonabil.

Ȋntre statele membre ale Uniunii Europene au existat contencioase teritoriale mult mai grave decât cel dintre România şi Ungaria.

Rezolvarea conflictului dintre Franţa şi Germania, care includea provinciile Alsacia şi Lorena, a stat la baza întemeierii Uniunii Europene.

Ȋntre Germania, pe de o parte, şi Polonia şi Cehia pe de altă parte a existat un contencios teritorial enorm (întreaga parte de est a Germaniei atribuită Poloniei după cel de-al doilea război mondial, regiunea sudetă recuperată tot atunci de Ceho-Slovacia) precum şi cea mai mare deplasare de persoane – refugiaţi şi expulzaţi – din istoria Europei, precum şi un număr morţi care aruncă în derizoriu presupusul conflict româno-ungar.

Mai adaug aici contencioasele teritoriale de mai mică amploare dintre Italia şi Austria, Italia şi Slovenia, Slovacia şi Ungaria.

TOATE aceste conflicte teritoriale, ca şi cel dintre România şi Ungaria, sunt închise.

Faptul că unii se uită cu nostalgie, frustrare sau chiar furie spre trecut nu poate împiedica mersul înainte paşnic, împreună, al cetăţenilor Uniunii Europene.

Israel la 60 de ani – un punct de vedere israelian

mai 17th, 2008

Israelul Modern s-a născut ca urmare a Holocaustului. Este un Stat nedorit de Islam, dar acceptat de lumea Modernă, chiar dacă şi în această lume sunt voci de neacceptare a Istoriei Moderne.

Pe teritoriul Biblic, sau mai exact spus pe o parte din el trăiesc cca 7,3 mil. de locuitori ai Israelului Modern (75.5% evrei), ajungînd la un venit GDP (PPP) de 33,300$/Capita.

Israelul Modern dezvoltă cercetări în multe ramuri de activitate, deşi e cunoscut mai ales pentru cele în domeniul militar.

Dar să nu uităm că în domeniul agriculturii moderne, al irigaţiilor, comunicaţiilor, folosirii energiei solare şi eoliene, medicinii, aparaturii medicale şi bio-medicale, protetică, Hi-tech şi multe altele Israelul se găseşte pe Podium.

Întrunirile ocazionate de a 60-a aniversare au demonstrat legăturile puternice ale Israelului Modern nu numai cu G8, UE şi în mod aparte cu SUA, dar şi cu State Islamice Moderate, dînd speranţa într-o rezolvare a conflictului Arabo-Israelian.

În mod personal cred că acest conflict se va rezolva când lumea Arabă şi Israelul vor ajunge la concluzia că nu TERITORIUL contează ci ceea ce produci.

România şi Italia au discutat imigraţia ilegală

mai 17th, 2008
Cristian David continuă seria vizitelor ministeriale la Roma legate de imigraţia ilegalăCristian David continuă seria vizitelor ministeriale la Roma legate de imigraţia ilegală

Ministrul de Interne al României, Cristian David, a discutat la Roma cu omologul său din Italia, Roberto Maroni chestiunea imigraţiei ilegale a cetăţenilor români.

Discuţia a coincis cu razii ale poliţiei italiene împotriva imigranţilor ilegali.

La întoarcerea sa de la Roma, Cristian David a declarat:

„Discutiile au vizat o abordare pragmatica si obiectiva a situatiei. În primul rând, as vrea sa subliniez faptul ca în aceasta discutie, ca de altfel în întreaga noastra actiune, doua lucruri sunt nenegociabile: unul este respectarea legii iar cel al doilea este respectarea dreptului la libera circulatie pe care românii l-au capatat de la momentul aderarii României la Uniunea Europeana.

Mecanism comun de cooperare

Acesta este cadrul general care a marcat discutiile noastre si vreau sa va spun ca din punctul nostru de vedere sustinem întru totul efortul autoritatilor italiene de aplicare cu fermitate a legii. Faptul ca sunt cetateni români care traiesc în Italia dar nu o fac în legalitate este inacceptabil în primul rând pentru autoritatile italiene, dar în egala masura si pentru noi, ceea ce înseamna ca vom face un efort comun, un efort conjugat de a aplica ferm legea, fara niciun fel de compromis.

În acelasi timp trebuie ca prin mecanismul de colaborare, prin toate mijloacele, sa asiguram o aplicare a legii unitara si nediscriminatorie. Astfel putem sa le oferim cetatenilor români o garantie reala a faptului ca drepturile lor sunt aparate si ca nu este niciun fel de discriminare în modul în care este aplicata legea în Italia.

Am asigurat partenerii italieni ca avem disponibilitatea de a sustine o echipa mai numeroasa care sa vina alaturi de politistii italieni, completata cu câtiva procurori care sa asigure combaterea criminalitatii si a migratiei ilegale. În acelasi timp cred ca acest subiect trebuie tratat cu toata responsabilitatea si seriozitatea si mai ales acest subiect trebuie depolitizat.

A existat o anumita retorica care a tinut de o perioada electorala în Italia, ce-i drept cam lunga, si care a inflamat acest subiect, câteodata in mod incorect si neadecvat si cu anumite consecinte care vor putea fi greu de gestionat daca nu ne vom opri aici si nu vom instala un climat de normalitate, realism si pragmatism în solutionarea problemei. Vreau sa va asigur ca nu este o problema atât de generala pe tot teritoriul Italiei cum lasa sa se înteleaga anumite reportaje, nu este o problema care nu poate fi gestionata.

Trebuie sa aplicam cu toata fermitatea masurile legale care se impun pentru ca avem o obligatie fata de toti românii care locuiesc, traiesc si muncesc în deplina legalitate în Italia.

Comunitatea de români din Italia

Sunt un numar considerabil de români care trebuie sa-si vada aparata si protejata viata, atât a lor cât si a familiilor lor, de orice posibil derapaj într-o atitudine de respingere sau de xenofobie care ar putea fi generata de orice implementare discrimantorie a legii.

De aceea avem aceasta obligatie fata de cetatenii români care sunt foarte numerosi, reprezinta principala comunitate în Italia si care au un aport considerabil din punct de vedere economico-social. Avem obligatia de a-i proteja în egala masura cum trebuie sa constientizam faptul ca aproximativ 800.000 de cetateni români lucreaza, sunt angajati de catre firme cu capital italian.

Iata deci ca avem un numar de câteva milioane de români si italieni care sunt angajati într-o legatura directa, fie la serviciu, fie în familie si care este o relatie foarte buna, cu o integrare aproape perfecta din toate punctele de vedere. Sunt familii mixte, sunt companii mixte, sunt 25.000 de companii italiene în România, sunt cca. 15-20.000 de companii românesti înfiintate în Italia, iar relatiile dintre România si Italia trebuie proiectate în aceasta realitate.

Aceasta ne arata ca românii reprezinta cea mai numeroasa prezenta din punct de vedere al populatiei din Italia si acest lucru va trebui sa fie luat în considerare cu mult mai multa rigoare si responsabilitate de catre autoritatile din Italia. În egala masura, noi trebuie sa constientizam faptul ca avem o comunitate de afaceri foarte puternica din Italia prezenta în România cu peste 200.000 de angajati români.

Climatul de normalitate si dezvoltare caracterizeaza relatiile româno-italiene
Înseamna ca din acest climat de normalitate si de dezvoltare al relatiilor dintre România si Italia trebuie sa eliminam cât mai repede cu putinta problemele care au aparut în ultima perioada, sa întelegem ca acestea nu au un caracter generalizat ci au un caracter izolat, ca nu este necesar ca pentru anumite cazuri izolate sa cream o situatie care sa se reflecte negativ asupra prezentei românilor în Italia. Este normal sa se aplice cu fermitate legea dar este în egala masura necesar sa dam dimensiune reala a acestui fenomen si sa intram într-un climat de discutii normale si de colaborare operative între structurile de aplicare a legii.

Echipa mixta pentru analizarea mecanismului de implementare a decretului-lege în aplicarea Directivei 38/2004

Ca o concretizare a discutiilor de ieri am propus si ministrul Maroni a acceptat sa constituim o echipa mixta, echipa care sa analizeze mecanismul de implementare a decretului-lege în aplicarea Directivei 38/2004 – decret adoptat de Guvernul Prodi.

Sa vedem care au fost problemele în aplicarea decretului, care este mecanismul pe viitor în care acest decret lege ar putea fi modificat. Modificarile care vor fi aduse nu vor fi dirijate împotriva anumite nationalitati sau anumite etnii, ci trebuie doar sa gasim acele mecanisme functionale care sa asigure aplicarea cu fermitate a legii pentru autoritatile din Italia.

Ceea ce înseamna ca o echipa mixta din România si Italia va începe practic discutiile care se vor materializa probabil pâna la sfârsitul saptamânii viitoare. Vrem sa nu se creeze impresia ca eventuale modificari sau corectii aduse acestui decret lege ar fi directionate împotriva unei nationalitati sau etnii.

Am fost asigurat de ministrul Maroni ca orice modificare care ar putea fi adusa acestui decret-lege va avea menirea de a întari capacitatea de reactie a autoritatilor italiene în sensul asigurarii ordinii si sigurantei publice, sigurantei cetatenilor care traiesc în Italia. Vreau sa fim bine întelesi. În Italia nu traiesc numai italieni, traiesc si cei mai multi dintre românii nostri care stau în deplina legalitate.

Pentru ei este necesara asigurarea ordinii si sigurantei publice, asigurarea sigurantei lor personale. Asadar, acest pachet de legi este destinat asigurarii unui climat de siguranta publica în Italia si trebuie înteles si tratat ca atare. Eforturile noastre vor fi conjugate si nu este niciun fel de motiv sa credem ca ar fi dirijate împotriva, asa cum spuneam, unei anumite etnii sau nationalitati.

Aplicarea cu fermitate a legii

Ceea ce trebuie sa ramâna este aplicarea cu fermitate a legii în Italia. Si, asa cum am spus-o si ieri, aceia dintre români care au ales sa traiasca si sa munceasca în Italia, trebuie sa o faca în respectul deplin al legii, indiferent ca traiesc în Germania, în Italia sau în Spania.

Nu este un compromis cu legea pe care românii pot sa-l faca în alte state de vreme ce nu-l pot face în România. Si asa cum nu îl fac în România nu pot sa-l faca niciunde în Uniune Europeana ceea ce însemna ca noi trebuie sa distingem foarte clar lucrurile, noi avem tot interesul sa colaboram cu autoritatile italiene în ceea ce priveste aplicarea legii în fata celor care nu o respecta.

Si fata de cei care nu respecta legea masurile care sunt necesare trebuie sa fie aplicate cu fermitate. Dar nu este o chestiune care sa ne priveasca în mod direct si cred ca este momentul sa se concluzioneze modalitatea în care acest mecanism poate fi îmbunatatit în colaborarea noastra bilaterala., în urma acestei discutii prin Comisia mixta de lucru care va analiza probleme de natura operativa-politieneasca, aspecte de natura legislativa si elemente de jurisprudenta sau de natura penala.

Acestea sunt practic lucrurile pe care as fi vrut sa le completez fata de cele care au fost spuse deja ieri în conferinta de presa comuna pe care am avut-o, subliniind înca o data faptul ca la aceasta prima conferinta de presa ministrul Maroni a apreciat în mod clar si fara nici un fel de echivoc faptul ca românii care traiesc în Italia sunt bineveniti, sunt perfect integrati si singurul obiectiv pe care autoritatile italiene îl au în acest moment este cel de asigurarea a unui climat mai înalt de ordine si siguranta publica, obiectiv pe care, de altfel, îl împartasim întru totul.”

BEŢIE

mai 15th, 2008

E o seară aproape ca oricare,
un înger îmi plânge pe umăr,
un câine mi se culcă la picioare,
iar eu încep înfrigurat să număr:
degete, dorinţe, pahare,
adun merele cu visele perene,
gunoiul cu orbii şi ciorile,
cărţile noi cu orele de lene
melancoliile cu toate ardorile

sunt tot mai lucid, văd prin ziduri
bătrânii plângând, copiii cu riduri,
încep să plutesc peste maidane,
mă urmăreşte ceata din icoane –
e o seară aproape ca oricare alta,
îmi scriu ceva pe inimă cu dalta…

CONCURRERE

mai 15th, 2008

degeaba facem filozofie,
atât timp cât ne conduce
vulpea sau şacalul…
la noi, e mult circ…
slujba din biserică,
barbarie…
lumea nu se mai închină,
se calcă în picioare…
şi dacă Dumnezeu
s-ar întrupa, iar,
mirenii s-ar pârî între ei,
ca să ajungă mai repede
la Dumnezeu…
ar face tumbe,
ar bate la tobe…
ar sufla flăcări,
ar trece prin cerc…
ar complica totul –
într-o piramidă de oameni!

15 august 2007, 19:33
Doimea materiei, Carminis, 2007

Seara Prietenilor Fundatiei Principesa Margareta

mai 15th, 2008

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai este autorizat sa transmita urmatorul comunicat:

Miercuri, 14 mai, la ora 19, in cadrul initiativei “Serile Palatului Elisabeta”, a avut loc Seara dedicata Prietenilor Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei (FPMR), o receptie in cinstea persoanelor si companiilor care sustin sau sunt interesate sa sprijine pe viitor eforturile FPMR de a oferi o viata mai demna copiilor, varstnicilor, tinerilor si familiilor din Romania. Evenimentul s-a desfasurat in prezenta Majestatilor Lor Regele Mihai si Regina Ana si a Altetelor Lor Regale Principesa Margareta si Principele Radu.

ASR Principesa Margareta a multumit sustinatorilor Fundatiei pe care o prezideaza si a incurajat noi potentiali parteneri sa adere la un grup informal de elita numit „Prietenii FPMR”.

„Fundatia Principesa Margareta a Romaniei a acumulat extrem de multa experienta in cei 18 ani de existenta. In jur de 30.000 de oameni beneficiaza de sprijinul nostru daca includem aici si beneficiarii organizatiilor mai mici pe care le sprijim”, a spus ASR Principesa Margareta, Presedinta Fundatiei ce ii poarta numele, cu filiale in Bucuresti, Geneva, Londra, Paris, Bruxelles si New York.

“Viziunea noastră este una foarte ambiţioasă, dar realizabila, şi anume ca cetaţenii României să trăiască demni şi împliniţi” a spus Eduard Petrescu, membru in Consiliul Director si Director executiv interimar al Fundatiei.

“Scopul nostru este să dezvoltăm proiecte sustenabile pe termen lung în care toţi membri comunităţii să fie implicaţi. Aducem impreuna copiii, tinerii si varstnicii si incurajam dialogul si solidaritatea intre tineri si varstnici.”

Sandra Pralong, unul dintre cei mai vechi membri ai Consiliului Director al FPMR si Presedinte al Fundatiei Synergetica, a amintit importanta pe care au avut-o in trecut Fundatiile Regale infiintate de Carol I si Carol al II-lea si sustinerea de care acestea se bucurau din partea elitelor vremii.

Doamna Pralong a aratat ca, prin proiectele sale intergenerationale, Fundatia construieste o punte de legatura intre tineri si varstnici, prin care tinerii primesc “darul memoriei” iar cei batrani raman in legatura cu lumea de azi, feriti de izolare si de sentimentul inutilitatii.

In cadrul Serilor Palatului Elisabeta, Familia Regala reuneste reprezentanti ai comunitatilor regionale, ai mediului privat, ai societatii civile si ai corpului diplomatic acreditat la Bucuresti in vederea stimularii parteneriatelor si a initiativelor in sprijinul dezvoltarii si modernizarii Romaniei.

Cerşetorul de timp

mai 15th, 2008

Cerşesc ani,
Cerşesc zile,
Cerşesc iertare.
Morile vieţii mă macină
Între dinţii roţilor uriaşe.
Se învârt în tăcere
Fără să le pese, fără să mă-ntrebe.
Le privesc.
Nu le pot opri.
Le urăsc.
Număr secundele.
Diamante pe sita care le cerne
Fără-ndurare.
Mereu mai puţine rămân.
Eu, mereu mai sărac.
Cerşesc ani,
Cerşesc zile,
Cerşesc iertare.

Dan David, Los Angeles, feb.-15-2007.

*eşichier

mai 15th, 2008

vă spun cuvintele sunt ca şi piesele pe eşichierul poetic
asta pentru că sunt un bun jucător în această
infinitate de combinaţii şi posibilităţi
să le spunem complicaţii
datorate sentimentelor
cu un singur final
fie fatal victorios sau
o remiză eternă
cu viaţa

să luăm pionii aceste cuvinte mici
sacrificate de oamenii mari
la fiece pas
pentru o poziţie avantajoasă în societate
uneori pentru a face jocul celorlalţi
pentru atacuri în linia întâi
captivi sau răniţi lăsaţi pe câmpul de luptă
nu trece nimeni peste cuvântul unui om înţelept
decât en passant spunând o înjurătură ceva
uneori cuvintele mici se transformă în
adevărate piese de teatru
a fi sau a nu fi pion

să luăm caii aceste cuvinte nărăvaşe
ce s-ar face un rege fără calul său
pe care ar da un regat
galopând în urmărirea duşmanului
fugind în apărare departe de liniile inamice
poţi să spui deseori cai verzi pe pereţi
sau să faci din ţânţar armăsar
când te cunoaşte lumea ca pe un cal breaz
călare pe situaţie nu vei mai fi
nici la paştele cailor

să luăm nebunii aceste cuvinte pe diagonală
când ţi-e lumea mai dragă vine un nebun
şi ţi-o trage sub coaste
unii doar fac pe nebunii sunt maniaci
care controlează totul de la distanţă
ei văd viaţa ca pe o încrucişare de săbii
umblând de nebuni după o regină
câte cuvinte spuse aiurea câte poeme
câte scrisori câte cărţi nutrind o dragoste
nebună nebună nebună

să luăm turele aceste cuvinte înalte
aceste faruri ce ne bat drept în faţă luminându-ne calea
aceste fortăreţe ale unei cetăţi
sau turnuri de asediu aflate în cucerirea altor cetăţi
ce s-ar face un rege fără turnurile sale de fildeş
fără salvatoarea rocadă

să luăm reginele aceste muze
infidele ascunse-n gambitul unor amanţi
îşi arată adevăratele maniere doar când sunt avide
de sânge regal
cuvintele lor merg în toate direcţiile
cuceresc orice suflet orice redută
ca să te domine cu plăcere în pat
sau răzbunător să te trateze cu mat

să luăm regii aceşti maeştri ai cuvintelor
şi eu sunt un rege un poet ba sunt alb ba sunt negru
şi toate versurile sunt ale mele sau ale celuilalt eu
mă bat cu diavolul sau cu dumnezeu
care şi ei joacă şah şi se amuză cum lumea
moare fără să spună un cuvânt
lasă totul în seama mea

volumul Omul din cutia neagră – Fides, 2007

Scriitorii români pe “Calea Regală”

mai 12th, 2008
Regele Mihai şi Regina Ana la inaugurarea expoziţiei de arta tradiţională Regina ElenaRegele Mihai şi Regina Ana la inaugurarea expoziţiei de arta tradiţională Regina Elena

Patruzeci şi cinci de scriitori români contemporani sunt prezenţi într-o antologie ce va fi tipărită în 1000 de exemplare şi oferită gratuit călătorilor in gările Bucureşti, Iaşi, Suceava, Alba Iulia, Sibiu şi Mediaş.

Proiectul este iniţiat de Uniunea Scriitorilor din România, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti si Ministerul Transporturilor şi se află sub Ȋnaltul Patronaj al fostului Suveran al României, Regele Mihai I.

Ȋn gările menţionate vor fi inaugurate biblioteci publice cu acces liber. Casa Regală a făcut o donaţie de carte care va figura printre aceste volume.

Scriitorii vor călători in cele cinci gări, pentru inaugurarea bibliotecilor, cu Trenul Regal.

Evenimentul a debutat cu o întâlnire la Palatul Elisabeta şi a fost marcată de un discurs al Principelui Radu, care a subliniat că acest proiect este inaugurat în preajma Zilei Regalităţii, 10 mai, dar şi legătura istorică dintre Casa Regală si scriitori.

Discursurile ministrului transporturilor, Ludovic Orban, şi al lui Dan Mircea Cipariu, scriitor şi iniţiator al proiectului, au fost urmate de lecturi publice ale poeţilor Ana Blandiana, Denisa Comănescu, Ioana Crăciunescu, Nora Iuga, Constantin Abăluţă, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu.

“Colecţia de artă tradiţională Regina Elena”

Sâmbătă 10 mai a fost inaugurată la Muzeul Ţăranului Român expoziţia de arta tradiţională Regina Elena, care a reunit o mare parte din veşmintele tradiţionale de zi sau de sărbătoare purtate de Principesele şi Reginele României la diverse ocazii sau pentru a fi fotografiate.

Costumele, păstrate cu grija timp de decenii de către Regina Elena – mama Regelui Mihai – au fost expuse pentru prima oară cu această ocazie.

„Ştiam de existenţa colecţiei de costume şi obiecte tradiţionale a bunicii mele, Regina Elena. Ea se afla în podul casei de la Versoix, în cufere închise de mai multe zeci de ani. Ȋn vara anului 2004, când am luat hotărârea să le aduc la Palatul Elisabeta descopeream cu încantarea unui copil o comoară. Curiozitatea şi bucuria descoperirii nu m-au părăsit până la ultimul cufăr deschis. Am vrut să ating şi să admir fiecare costum sau piesă în parte. Din felul în care aceste costume fuseseră păstrate şi aşezate în cufere se simţea preţuirea pe care Regina Elena a avut-o pentru această colecţie,” a declarat ASR Principesa Margareta

„Ȋn acele clipe am înţeles că această bucurie a descoperirii trebuie să o împărtăşesc şi cu alţii. Bunica mea ca şi celelalte Regine şi Principese ale României au purtat cu mare eleganţă aceste costume, care nu mai aveau vreun motiv să rămână închise.”

„Muzeul Ţăranului Român a crezut din prima clipă în proiectul meu şi pentru aceasta vă mulţumesc.”

Expozitia, cu intrare liberă, va fi deschisa publicului până pe 10 iunie 2008, de marţi până duminică, între orele 10 – 18.

Succes al pro-europenilor în alegerile din Serbia

mai 12th, 2008
Alegerile au constituit un succes, dar nu un triumf pentru Boris TadicAlegerile au constituit un succes, dar nu un triumf pentru Boris Tadic

Alianţa “Pentru o Serbie europeană” în frunte cu Partidul Democrat (DS) al preşedintelui Boris Tadic s-a situate pe primul loc în alegerile parlamentare de duminică, 11 mai, considerate ca un moment de cumpănă pentru viitoarea orientare a ţării.

Aliaţii preşedintelui Tadic vor ocupa 103 din cele 250 de mandate ale Adunării Serbiei, un plus de 39 de mandate faţă de cât obţinuse DS la precedentele alegeri de anul trecut.

Ȋn schimb naţionaliştii din Partidul Radical Sârb (SRS) condus de Vojslav Seselj, judecat pentru crime de război de Tribunalul Penal Internaţional de la Haga, a obţinut doar 77 de mandate faţă de 81 câte deţinuse în precedentul parlament.

Partidul Democrat din Serbia (DSS), condus de premierul Vojslav Kostunica, a obţinut 30 de mandate (faţă de 33 în precedenta adunare) şi va deţine în continuare balanţa puterii.

Demisia premierului Kostunica după declaraţia de independenţă a provinciei Kosovo a dus la convocarea alegerilor anticipate.

Niciun partid politic din Serbia nu recunoaşte indepedenţa provinciei, locuită în majoritate de etnici albanezi, dar considerată un fel de Ierusalim sârbesc, dar preşedintele Tadic are poziţia cea mai flexibilă în raport cu Uniunea Europeană, unde el vede viitorul ţării sale.

Majoritatea statelor membre UE au recunoscut indepedenţa Kosovo.

Electoratul pare să-i fi acordat sprijin, dar nu într-o proporţie suficientă pentru a putea guverna fără a se alia cu Vojslav Kostunica a cărui ambiguitate faţă de UE a dus la alegerile de duminică.

Dumnezeu totuşi nu e mort – de Rüdiger Safranski

mai 12th, 2008
Rudiger SafranskiRudiger Safranski

Rüdiger Safranski (Nascut la 1 Ianuarie,1945 in Rottweil, landul Baden-Wuerttemberg) este un filosof si scriitor contemporan german.

Traducere din limba germană

Societăţile modern-occidentale l-au desfiinţat pe Dumnezeu, sau l-au uitat pur şi simplu. Dar iată că dintr-o dată el este din nou prezent. Conflictul cultural cu Islamul dă naştere unei noi dezbateri religioase: coliziunea dintre culturile „reci“ şi cele „calde“.
Să începem cu situaţiile obişnuite. De ce? Pentru că acolo ne-o permitem, după cum bine ştim, în permanenţă – credinţa. Fără credinţă nu am putea trăi. În societatea modernă dominată de ştiinţă şi informaţii, fiecare din noi trăieşte – în ce priveşte cunoaşterea – la mâna a doua, poate chiar a treia. Cu privire la majoritatea lucrurilor care depăşesc domeniul nostru de competenţă sau pe cel al vieţii obişnuite, nu ne rămâne decât să credem în ştiinţa altora. În mai toate situaţiile imaginabile suntem condamnaţi să fim părtaşi prin credinţă la cunoaştere. De vreme ce fiecare dintre noi nu este specialist decât într-un anumit domeniu (fiind un „simplu laic“ în ce priveşte restul, care este imens), odată cu societatea cunoaşterii specializate creşte şi comunitatea credinţei. Cu cât avem mai multă cunoaştere, cu atât avem şi mai multă credinţă – în cunoaşterea altora. Acest tip de credinţă are fără îndoială un mare viitor.
În această societate a ştiinţei există domenii în care se crede cu o fervoare aproape mistică. Atunci când înţelepţii domeniului economic apar la TV ca nişte şamani ieşind din culise şi încep să profeţească, nu prea ne rămâne mare lucru de făcut decât să credem în aceste prognoze de moment emise pe post. Dar tot astfel credem şi în psihanaliză, în Big Bang, în haosul din natură, în catastrofa climatică care ne paşte, în entropie şi în moartea termică a universului, în gene egoiste şi multe alte asemenea lucruri.
S-ar putea răspunde că aici nu e vorba decât de diferite versiuni ale probabilităţii, în care nu trebuie să crezi orbeşte, şi care din această pricină au destul de puţin de a face cu credinţa în sens religios. Şi totuşi, ne apropiem în acest fel de domeniul religios, pentru că aici deja e vorba despre încredere sau teamă cu privire la subiecte care multă vreme au trecut drept prin excelenţă religioase. Cine crede în Big Bang, nu ia drept probabilă o simplă ipoteză ştiinţifică, ci crede în ea cu tărie, ca în creaţia divină a lumii. În ipoteza legată de entropie şi moartea termică a universului, la fel, poţi crede ca în Apocalipsă.
Dar mai există un sens în care trăim zi de zi prin intermediul credinţei. Omul este „animalul care poate promite“, a spus cândva Nietzsche. Unul promite, celălalt îl crede. Credinţa este în joc de ambele părţi, căci şi cel care promite trebuie să creadă în sine însuşi, mai exact: în sinea sa viitoare, cea care trebuie să respecte o anumită promisiune. Fac o promisiune, pentru că am încredere în mine însumi, iar tu mă crezi pentru că îţi promit un lucru sau altul. Acest tip de credinţă circulă în mod curent printre oameni, şi este tot atât de vital ca şi aerul pe care îl respirăm. E o credinţă căreia, în numele capacităţii noastre de supravieţuire, trebuie să îi dorim un viitor. Omul trăieşte, antropologic vorbind, pe credit.
Puterea civilizatoare a ştiinţelor nu ne poate amăgi însă, spre a ne face să credem că atitudinea de care dăm dovadă în viaţă e de natură ştiinţifică; dimpotrivă, aceasta constă dintr-un mixtum compositum în care morala, religia şi sentimentul – ca percepţie nemijlocită a vieţii – îşi au locul lor. Fiecare îşi găseşte la un moment dat, a spus cândva marele sociolog Max Weber, propriul său daimon, cel care „ţine între degete firul vieţii sale“. Pentru o convieţuire paşnică însă în societate, e necesar ca aceşti daimoni să nu se transforme în tirani. Societatea pluralist-democratică este pentru moment destul de bine asigurată împotriva acestui pericol. Chiar şi „adevărurile“ religioase au deprins între timp modestia şi au învăţat să suporte umilinţa faptului de a fi tratate drept simple „păreri“ sau „opinii“ pe piaţa liberă. O enciclică papală intră în emulaţie liberă cu manualele de self-help americane, iar Biblia concură cu scrierile esoterice. Am intrat, că ne place sau nu, în epoca unui politeism secularizat. În societatea pluralistă există mulţi zei, o seamă de orientări axiologice şi o mulţime de convingeri de tip religios sau semi-religios. Dumnezeul unic ce garanta cândva coeziunea spirituală a societăţii occidentale a explodat într-o serie de divinităţi domestice. Marile biserici se golesc, dar oferta cu privire la religia asumată ca hobby în plan privat, creşte.
Acolo însă unde bisericile sunt active în mod public, o fac de regulă prin purtători de opinie finanţaţi cu bani publici, şi care administrează tezaurul spiritual al societăţii. Când astăzi marile biserici se luptă pentru acceptare la nivel social – bunăoară prin intermediul agenţiilor de publicitate – se poate naşte întrebarea, în ce măsură mai avem de a face aici cu religia.
Creştinismul oficial s-a transformat de regulă dintr-un proiect religios „cald” într-unul „rece“. Ce înţeleg eu printr-o religie „caldă“? Religie „caldă” o numesc pe aceea care are la bază într-un fel sau altul mântuirea, absolvirea din această lume. Ea se adresează acestei lumi, declară însă despre sine că nu e din această lume. Pentru o religie „caldă” faptul de a fi în lume nu înseamnă altceva decât faptul de a fi plasat în conjunctura nepotrivită. De aceea în inima unei religii calde se găseşte ideea de mântuire, eliberarea din această lume. Creştinismul a fost multă vreme tocmai o astfel de religie „caldă“.
Pavel, adevăratul fondator al creştinismului ca religie în lume, a formulat acest miez de natură soteriologică în felul următor: „Dacă Christos nu ar fi înviat, predica noastră ar fi zadarnică, ca şi credinţa voastră“ (1 Cor. 15, 14). Aceste articole de credinţă legate de sacrificiul divin, moarte şi înviere nu aveau substrat simbolic, psihologic sau atenuat în vreun alt fel. Viaţa cealaltă avea să fie la fel de reală ca cea de aici: doar că într-un alt loc şi un alt timp. Acest alt-undeva, alt-cândva, se află în planul lui dincolo, dar e la fel de concret ca lucrurile palpabile, aflate în dimensiunea lui dincoace. Şi dacă planul la care accedem pe lumea aceasta nu este înţeles decât ca ceva provizoriu, ca spaţiu de tranzit, atunci şi morala avea să capete altă coloratură. De aici înainte nu mai e vorba decât de a rămâne „pur“ până la mântuire, până la Apocalipsă. O morală civică, menită să asigure supravieţuirea societăţii dincolo de imediat, pe termen lung, nu este necesară. O etică specifică acestui spaţiu de tranzit există bunăoară în Predica de pe munte. Într-o lume caracterizată de lupta pentru afirmare şi supravieţuire – şi e cam singura cu care avem de a face – cine se înarmează cu această predică nu are pe termen lung nici o şansă de supravieţuire. Dar asta nici nu intră în preocupările unei religii „calde“. O religie „caldă“ nu este, prin natura ei, un mod de a realiza o nouă ordine socială: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta.“
Cu această dimensiune „caldă” a creştinismului, de factură extatică şi apocaliptică, s-a cam terminat. Din creştinism a luat naştere proiectul „rece” al religiei civile, larg răspândite. Protecţie spirituală din flanc la surmontarea problemelor lumii interioare, mai cu seamă în ce priveşte morala, destinul şi problema sensului. Religia „rece“ se descurcă, bine-mersi, şi fără transcendenţă. E orientată spre imanent, fiind pragmatică, caritabilă, retorică. Lumea credinţei este atât de psihologizată şi de sociologizată, încât de acolo rezultă un amestec de etică socială, gândire a puterii instituţionale, psihoterapie, tehnici de meditaţie, serviciu muzeal, management cultural şi muncă socială. Speranţele şi mântuirea ca atare s-au îngrămădit astfel, acolo unde încă mai există, de pe scena exterioară pe cea interioară.
Această interiorizare, psihologizare şi terapeutizare ţine de istoria „răcirii” religiei şi se manifestă în contextul acelui fenomen occidental de profunzime al „disocierii sferelor valorice“ (Max Weber); s-au diferenţiat sferele religiei şi ştiinţei, religiei şi politicii. Încă din zorii epocii moderne s-a impus, dar nu fără dificultate, acel „sistem bicameral“ al culturii, pe care Nietzsche îl descria astfel: o cultură superioară spune el, trebuie să ofere omului „simultan două zone cerebrale distincte, una pentru a simţi ştiinţa, cealaltă – neştiinţa: una lângă cealaltă, fără amestec, disociate una de cealaltă; e o condiţie sine qua non a sănătăţii noastre interioare. Într-una din zone se află izvorul forţei, în cealaltă regulatorul: cu iluzii, prejudecăţi şi pasiuni trebuie încins focul, iar cu ajutorul ştiinţei cunoscătoare trebuie să venim în întâmpinarea efectelor periculoase şi pernicioase ale unei supraîncălziri“.
Religii „reci” sunt cele care au acceptat nu doar la suprafaţă, ci şi în profunzime acest joc alternativ între supraîncălzire şi răcire, care au devenit raţionale şi se lasă „răcite” la temperatura a ceea ce este util societăţii. Într-un cuvânt: care sunt din şi vor să fie doar pentru această lume.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul religiei „calde“: adevărul acesteia vrea să cuprindă întreaga viaţă, şi în consecinţă să o transforme; aici nu există o disociere a sferelor de valori. Pentru o astfel de religie, e vorba de întreg, iar ea încearcă să-l cuprindă deplin şi pe om. Îşi doreşte să îl conducă spre limanul mântuirii, să îl mântuiască din această lume. Ea lasă liberă legătura ce ţine lumea laolaltă şi o desface uneori cu totul, fie pe calea blândă a misticii, fie la modul terorist şi distructiv.
Între timp am realizat că dacă vrem să vedem o asemenea religie „caldă“ în acţiune, trebuie să întoarcem privirea către fundamentalismul islamic. Aici iese în evidenţă, aşa cum era cândva în cazul creştinismului, latura lui extatică şi apocaliptică. Cei care s-au năpustit în zbor în turnurile gemene din New York erau cu siguranţă apocaliptici – un comando al înălţării la cer, la propriu. Dispreţuiau cultura occidentală, decadentă şi păgână, aşa cum şi creştinii i-au dispreţuit cândva pe barbari. De data aceasta însă noi, cei care aparţinem culturii occidentale secularizate, suntem păgânii. Atacul de la 11 septembrie 2001 a fost – pe lângă multe altele – un proces vindicativ făcut de către nişte apocaliptici unei civilizaţii nihiliste şi decadente în ochii lor.
În timpul „guvernării” talibane din Afganistan un jurnalist german a relatat discuţia avută cu „ministrul de externe“ taliban care, la întrebarea de ce regimul nu întreprinde nimic pentru a repune pe picioare o ţară distrusă, a răspuns prin intermediul unei metafore. Dacă dv., a spus el, călătoriţi cu avionul şi vă prăbuşiti într-un ţinut neprimitor, dar supravieţuiţi şi aveţi certitudinea că într-un interval scurt de timp veţi fi salvat şi dus acasă, evident că nu o să vă apucaţi să construiţi tot felul de facilităţi în locul în care tocmai v-aţi prăbuşit. Aceasta, a spus ministrul lor de externe, este starea în care se găseşte Talibanul: nu peste mult timp vor merge în Împărăţia Cerului. Din acest motiv, pur şi simplu nu merită să încerci să schimbi ceva cu privire la suferinţa şi imperfecţiunile lumii acesteia. E vorba tocmai de acea conştiinţă a spaţiului de tranzit, de sală de aşteptare, care ar trebui să ne fie încă familiară din faza „caldă” a creştinismului.
Aceasta este versiunea barbară a hotărârii întru transcendenţă. Evident că pentru acest sentiment de spaţiu de tranzit sau sală de aşteptare există şi o formă de exprimare, respectiv acţiune, de tip blând, non-violent, specifică lumii interioare: să ne gândim doar la Predica de pe munte, pe care am amintit-o deja, cu a sa etică a conservării purităţii.
Să ne oprim o clipă la variantele „reci“ ale fenomenului religios. Acestea sunt legitimate de simpla existenţă a experienţelor religioase, ca şi de nevoile de exprimare corespunzătoare acestora. Cum definim însă experienţa religioasă? Poate că prin sentimentul apartenenţei la o comunitate ce conferă sens, şi care ne depăşeşte ca indivizi, o comunitate definită prin ritualuri, instituţii şi simboluri specifice; e vorba de o experienţă autentică a relaţiilor, de depăşirea contingentului, de orientare în viaţă. Omul vrea să se simtă acasă nu doar în sens material, ci şi în sens sufletesc-spiritual. Acest dor după o împlinire la nivelul unui sens atotcuprinzător e probabil decisivă. Ea poate fi satisfăcută în diferite moduri. Dar – şi acesta este aspectul important – această căutare a sensului şi a sentimentului apartenenţei pot fi dobândite şi prin metode perverse.
Religiile pot perverti, caz în care vorbim despre surogate de tip religios, sau ideologii. Naţional-socialismul a fost, pe lângă multe alte lucruri, şi un asemenea surogat, o revoltă asezonată cu motive religioase împotriva insolenţei unei modernităţi secularizate, pluraliste. Carl Friedrich von Weizsäcker a scris imediat după sfârşitul dominaţiei naziste: „Naţional-socialismul a fost o religie. Dorul credinţei, pe care Biserica nu îl mai putea satisface, şi forţa credinţei, care nu o mai lega interior, s-au revărsat în el.“
Cum putem deosebi formele religioase autentice de cele pervertite? O religie autentică educă omul întru veneraţie în faţa universului insondabil, inepuizabil. În lumina credinţei, lumea devine „mai mare“, pentru că îşi păstrează misterul, şi omul se înţelege pe sine ca parte a acestuia, rămâne incert faţă de sine. Pentru un surogat religios în schimb, lumea se micşorează. Susţinătorul unei asemenea pseudo-religii nu găseşte în întregul univers nimic altceva decât confirmarea propriei sale opinii, pe care o apără cu ardoarea credinţei împotriva restului lumii şi a propriilor îndoieli interioare. Fenomenul devine periculos mai cu seamă acolo unde această monomanie trece în plan politic şi devine o metodă de „mântuire“ prin forţă a întregii lumi, dintr-un punct unilateral de vedere.
Ideologiile totalitare ale veacului trecut – naţional-socialismul şi comunismul – s-au dovedit a fi în acest sens religii perverse. Perspectivele lor asupra lumii pretind a fi înţeles exhaustiv adevărata esenţă a naturii şi istoriei. Mai pretind de asemenea a cunoaşte şi misterul ce ţine lumea laolaltă, ce o face să pulseze în miezul ei interior cel mai intim. Aceste ideologii emit pretenţia de a înţelege întregul, şi înşfacă în ghearele lor omul întreg. Îi oferă acestuia siguranţa unei fortăreţe cu vizetă şi creneluri. Ele manipulează frica omului în faţa unei vieţi deschise, în faţa pericolului libertăţii umane, care înseamnă întotdeauna şi nesiguranţă, solitudine, incertitudini. Vor să îl absolve pe om de dificila sa libertate de a fi un individ, pentru a-l încartirui într-un colectiv de chipuri anonime: acolo poate avea el sentimentul apartenenţei – în opoziţie conflictuală faţă de cei care nu aparţin unui asemenea colectiv. Această opoziţie are o semnificaţie elementară: sentimentul unui asemenea tip de apartenenţă nu este altceva, privit mai atent, decât delimitarea de duşmani şi străini. Ideologiile totalitare înţelese ca surogat religios vor să îl elibereze pe om de libertate, care include mereu şi sentimentul alienării şi al singurătăţii. Alienarea şi solitudinea sunt direct conectate cu experienţa unei lipse greu de definit, despre care Georg Büchner spunea prin al său Danton: „S-a făcut o greşeală, atunci când am fost concepuţi; ne lipseşte ceva, nu am nici un nume pentru asta – dar nu vom reuşi niciodată scoţându-ne măruntaiele, ce rezolvăm dacă ne despicăm unii altora trupurile?“
Dacă deci vrem să ne gândim la viitorul credinţei, va trebui să ne aşteptăm la un declin şi mai accentuat al marilor biserici. În vreme ce în alte regiuni ale lumii, fundamentalismul religios ca opoziţie a unei culturi „calde“ împotriva uneia care s-a răcit va creşte (şi nu trebuie să excludem nici posibilitatea ca asemenea enclave fundamentaliste să se extinde şi în occident); în al treilea rând însă, are să ia proporţii ceea ce William James a numit acum mai bine de o sută de ani „voinţa de a crede“; aceasta va creşte în acea formă privată, multiplă, de mici dimensiuni, ca esoterism particular şi satisfacere personală a necesităţilor metafizice, pe de o parte; pe de altă parte însă această voinţă pentru credinţă se va transforma într-o problemă de ordin politic şi moral.
Ne aflăm într-o situaţie în care creşte convingerea că pentru coeziunea societăţii şi orientării valorice am putea avea nevoie de o religie, dar în acelaşi timp ştim sau ar trebui să ştim că din această intuiţie, din această convingere lăuntrică nu decurge nimic religios – ci doar voinţa pentru credinţă. Această voinţa de a crede nu este altceva de cât nevoia unei justificări morale ultime. Să luăm bunăoară „valoarea” demnităţii umane. „Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în ce priveşte drepturile şi demnitatea“, anunţă primul articol al Declaraţiei universale a drepturilor omului. Dar se naşte oare omul înzestrat cu demnitate, la fel cum se naşte înzestrat cu membre? Evident că nu. „Demnitatea” este recunoscută, dar prin intermediul cărei instanţe? Răspunsul secularizat este: prin societate. Religia spune însă: prin Dumnezeu. Pe bună dreptate însă omul resimte fundamentarea demnităţii umane într-un compromis social drept destul de slabă, pentru că el fundamentează această „demnitate” pe nisipul mişcător al unor asemenea convenţii determinate de majorităţi schimbătoare. În cazul hitlerismului, s-a dovedit că e posibil să câştigi de partea ta diferite majorităţi, pentru un proiect al distrugerii sistematice a demnităţii umane.
Şi iată cum se ajunge la tentativa paradoxală de a ancora această demnitate într-o decizie de tip democratic, pentru a o declara mai apoi totuşi drept valoare independentă de această decizie. Legea fundamentală a republicii federale oferă un exemplu al acestui paradox. Acolo, demnitatea umană este numită „intangibilă“: nici o majoritate nu are dreptul să se atingă de drepturile fundamentale care decurg din „demnitatea” omului. Acest lucru este însă echivalent cu încercarea de a institui un tabu sacru într-o lume complet secularizată. O decizie la nivel social este transformată într-o chestiune care ar trebui în perspectivă să rămână dincolo de această decizie la nivel social. În acest fel se încearcă a se fundamenta „demnitatea“ umană nu doar prin intermediul unei hotărâri a societăţii, ci prin ceva de natură absolută, în Dumnezeu sau, în ce a mai rămas din el: o instanţă morală a justificării ultime.
Nietzsche este cel care a numit acest tip de justificare morală ultimă drept „halucinaţie conceptuală“, care nu e valabilă decât dacă crezi în ea. Cine pricepe însă, mai spune Nietzsche, că lucrurile în care crede sunt născocite chiar de el însuşi – adică Dumnezeu sau morala –, acela nu va mai putea crede în ele. „Moartea lui Dumnezeu“ invocată de Nietzsche înseamnă în consecinţă mai degrabă că atunci când încetezi să mai crezi în Dumnezeu, nu îţi mai rămâne decât să crezi în om. În acest fel putem face descoperirea surprinzătoare că faptul de a crede în om era mai uşor atunci când omul alegea calea ocolită, prin intermediul credinţei în Dumnezeu.
De ce? Pentru că omul simte nevoia de a vedea morala, adică decizia cu privire la bine şi rău, ancorată într-un fundament care este mai adânc şi mai cuprinzător decât fiinţa sa limitată. O morală pe care eşti conştient că ai instituit-o tu însuţi nu are aceeaşi semnificaţie necondiţionată, transcendentă. O scurtă privire în istoria religiilor confirmă această voinţă pentru transcendenţa morală. Dumnezeu i-a dat lui Moise tablele legii. Şi Mohammed a primit prescripţiile de viaţă de la Allah. Chiar şi în astfel de vremuri secularizate deci, voinţa pentru o transcendenţă morală rămâne intactă, pentru că omul încearcă în continuare să înrădăcineze binele şi răul într-o entitate de natură trans-umană, fie că indică, precum Rousseau, spre binele inerent din natură ca reper de orientare sau, precum darwinismul social, conferă dreptului celui mai tare o explicaţie de natură biologică. Cosmosul perfect ordonat, natura, Dumnezeu sau o raţiune absolută – acestea sunt în linii mari formele în care se manifestă transcendenţa morală. Există deci, putem trage această concluzie, o tânjire după transcendenţă morală, pentru că omul nu se poate încrede în sine pe acest drum: ceea ce am inventat eu însumi, nu poate fi de prea mare valoare. De aici, nevoia de sancţiune divină.
Dar să nu ne facem iluzii: Dumnezeul civil-religios devine un efect placebo. „Dumnezeu“, a spus cândva Robert Spaemann, „nu poate îndeplini o funcţie antropologică, decât atâta timp cât nu este înţeles prin aceeaşi funcţie. Pentru Dumnezeul moral şi antropologic, iluminismul a însemnat sfârşitul, aşa cum un placebo, un leac fictiv, funcţionează doar atâta timp cât pacientul nu realizează că doar credinţa lui era cea care determina efectul.“
Despre acest proces, prin care se încearcă resuscitarea religiei datorită efectelor ei dezirabile, marele filosof al religiei Paul Tillich a spus cândva, că e ca şi cum „ai încerca să scoţi mama din prunc, sau tatăl din nimic“.
Cu toate acestea, nu cred că această întreprindere este cu totul lipsită de perspective. Poate că unii dintre dv. îşi mai amintesc de acel film cult al lui Antonioni din anii ’70, „Blow up“. Acolo apare la un moment dat următoarea scenă, undeva spre final: protagonistul, un fotograf, ajunge dimineaţa, după o noapte plină de peripeţii, la un teren împrejmuit cu gard. Acolo doi oameni joacă absorbiţi tenis. Mai exact, îi vedem făcând gesturile respective, dar nu vedem mingea. Nici fotograful nu vede mingea, pentru că se uită stupefiat din faţa grilajului şi îi urmăreşte pe cei doi jucând. Iar noi ca spectatori urmărim la fel acest joc, pentru că la un moment dat camera începe să urmărească traiectoria mingii imaginare. Şi irealul devine tot mai real în acea dimineaţă gri.
Dintr-o dată, începem să auzim mingea, întâi mai încet, acoperită de vânt, apoi tot mai distinct, iar fotograful care stă şi se uită la gard îşi mişcă capul încoace şi încolo în ritmul loviturilor de minge. Iată însă că unul din jucători loveşte mingea prea tare. Mingea, pe care încă nu o vede nimeni, zboară peste gard şi cade la picioarele fotografului. Jucătorii privesc la el rugători. Acesta ezită, se apleacă şovăind, ridică ceva inexistent de jos şi îl aruncă peste gard. Jucătorii îi mulţumesc, şi încep să joace în continuare.
Despre minge nu se prea poate spune mare lucru, aşa cum nici despre Dumnezeu nu se poate spune mai nimic, pentru că nu e prezent. Dar jocul e prezent, şi dinamica lui îi transformă pe spectatori, chiar şi pe noi, în participanţi. Cu alte cuvinte: începeţi să jucaţi, şi veţi vedea cât de reală este mingea. Dacă vreţi să ştiţi dinainte dacă mingea există sau nu, nu veţi mai începe niciodată. Şi astfel, nici jocul nu va exista nicicând. Religia civilă este jocul fără minge. Jucăm „ca şi cum“ mingea, adică Dumnezeu, ar exista. Dacă jocul „funcţionează”, până la urmă nici nu mai contează prea mult dacă există sau nu o minge.
Acest lucru este valabil şi pentru o morală pe care ne-o impunem ca şi cum ar fi dată „de sus“, instituită prin autoritatea divină. Acest lucru e valabil şi pentru jocul vieţii, cu care trebuie să începi, fără să te întrebi prea mult cu privire la sensul lui. Şi aici e valabil: sensul va rezulta abia din jocul însuşi. Nu mai devreme, nici mai târziu.
Indiferent cum am lua-o: forţele religioase creatoare, care se manifestă în istoria umanităţii şi au format atâtea culturi, aceste forţe există în noi – în ziua de azi, ca şi înainte. Omul este o fiinţă care poate transgresa, cu alte cuvinte poate ieşi din sine însuşi; o fiinţă caracterizată de faptul că nu-şi aparţine sieşi. Pentru această capacitate de transcendenţă există nenumărate denumiri. Celei mai frumoase i-au dat probabil Schelling şi Goethe glas, atunci când au afirmat: omul este natură; dar în om natura îşi deschide ochii şi realizează că este prezentă. Prin om, natura se înalţă la conştiinţa de sine, şi prin aceasta la transgresare de sine. De aici creşte uimirea cu privire la faptul că există mai degrabă fiinţa decât nimicul. Din acest joc al transcenderii creşte cultura şi ştiinţa, ca şi marea răspundere pentru viaţă în ansamblu, şi nu doar pentru propriul eu.
Tot din acest spaţiu al transcenderii au ieşit la iveală şi religiile. Acestea nu sunt decât încercări de a da un chip transcendenţei, în baza căreia putem ieşi din noi înşine. Rezerva culturală a acestei imagini creştin-occidentale a lui Dumnezeu pare a fi epuizată – locul transcendenţei e de aceea într-un anumit sens gol, pentru moment. Lucru care nu e neapărat rău, cu condiţia să ne conservăm această capacitate de a transcende, să ne păstrăm deschiderea şi să ne ferim de atrofierea la nivelul unei fiinţe unidimensionale. Sub această rezervă, acest spaţiu „gol“ al transcendenţei împlineşte în mod ironic vechea poruncă: să nu îţi faci chip cioplit!

Daniel STUPARU despre el insusi:
Am debutat în 1996 în Luceafărul, graţie regretatului critic literar Laurenţiu Ulici. Începuturile mele sunt legate de cenaclul Semenicul din Reşiţa (Constantin Rupa, Gheorghe Jurma, Ion Chichere, Iacob Roman, Nicolae Sârbu, Octavian Doclin, Gheorghe Zincescu, Costel Stancu ş.a.). Am participat la numeroase concursuri literare de nivel naţional (Moştenirea Văcăreştilor, Costache Conachi, Traian Demetrescu, Pavel Dan, George Suru, Zaharia Stancu, Nicolae Labiş etc.). Studiile mele universitare includ un an de Filosofie (a culturii), unul de Limbi Străine (germană-engleză) şi patru de Comunicare şi Relaţii Publice (SNSPA). Formarea academică nu a stat însă niciodată în centrul preocupărilor mele (sunt în schimb atestat Cambridge şi Goethe Institut). Am publicat poeme, traduceri, eseuri şi proză în numeroase revistele literare din ţară (Caiete Critice, Convorbiri Literare, Luceafărul, Dacia Literară, ProSaeculum, Adevărul Literar şi Artistic, Dilemateca, Poesis, Timpul de Iaşi, Vatra, Argeş, Oglinda Literară, Cafeneaua Literară etc.) şi în antologii. Sunt autorul volumelor “Alchimice (sonete)” şi “Oglinda Venerei (roman)”, apărute în 2007 la editura Muzeului Literaturii Române.

Israel la 60 de ani – O tara unica si eterna!

mai 12th, 2008
Anna Frank a devenit unul dintre simbolurile HolocaustuluiAnna Frank a devenit unul dintre simbolurile Holocaustului

Contactele mele cu evreii in perioada copilariei si a primei tinereti petrecute in Romania comunista s-au limitat la foarte putin, nementionand lecturile literare, istorice sau religioase.

Imaginea evreilor asociata deformarii in negativ, chiar si diabolic a creat o traditie a discriminarii, a raului ce se prelungeste si in prezent, din pacate, pe toate meridianele.

Luand la intamplare cateva personaje, as spune ca acestea mi-au trezit o imensa admiratie si totodata compasiune pentru acest popor fortat sa suporte atacuri, torturi, umilinte si decimari nejustificate.

Rahel la Fermosa (Rachel cea minunata), o domnita de origine sefarada devine iubita regelui Alfonse VIII (11 November 1155 – 5 October 1214).

Dragostea greu de acceptat de catre Curtea regala si de catre intreaga nobilime castiliana isi gaseste sfarsitul tragic prin asasinarea evreicei din Toledo, chiar sub vazul iubitului ei, Alfons, neputincios in fata conflictului inter-rasial si religios.

In plin Ev Mediu timpuriu, reconquista hispanica si victoria asupra califatelor din peninsula iberica avea sa impuna o suprematie catolica triumfand prin teroare, torturi si opresiuni sangeroase, antcipitoare ale siruri de crime antisemite. Torquemada il anticipeaza pe Hitler.

Un alt personaj feminin al carui destin tragic dezvaluie cruzimea, fata brutala a unei lumi asa zise civilizate si europene, mi-a trezit mereu intrebarea : « Ce rau ar fi putut comite Anna Frank , la varsta unui inger in devenire ? »

In urma cu sase decenii statul Israel devine implinirea milenara a evreilor si printr-un efort inimaginabil petecul de desert si de piatra si strajuind Marea Moarta, devine un paradis. Ben Gurion declara proclamarea statului Israel la 14 mai 1948.

Prin programele de constructie ale Israelul se transforma intr-o semiramida moderna unde tehnologia avansata, bursa de diamante, atractiile turistice isi gasesc un spatiu propice.

Daca vechea Palestina nu producea decat sporadic citrice, astazi se inscrie in lista tarilor avansate.
Atacurile la adresa Israelului sunt provocate si de catre invidia celor ce nu sunt capabili decat sa acapareze si sa jefuiasca si sa nu prospere prin sacrificiu si proprie stradanie !

Israel exista si va exista crescand si mai mult odata cu amintirea Annei Frank, a Rahel-ei La Fermosa si atator martiri intru gloria unei patrii eterne.

Ajutor financiar pentru realizatori de filme

mai 12th, 2008

STEPdoc 2008 a mobility grant of GBP 1,500 for a young Romanian film-maker

The new funding session for STEPdoc is now open, with applications being accepted until 1 September 2008 (postal mark).

STEPdoc is a Ratiu Foundation programme which aims to reinvigorate Romanian documentary film, stimulating contemporary relevance and artistic innovation.

STEPdoc consists of two mobility grants per year (worth £1,500 each) which will allow two Romanian film makers, at an early stage of their career, one month of immersion in the UK documentary culture, towards the development of a documentary project with international potential.

The mobility grant is to be used for the individual research of a specific project set in the UK and / or for networking with a UK-based company in view of the development of a common film project. On a broader level, STEPdoc would provide an opportunity to gain inspiration and to take part in the vibrant British documentary culture.

The first round of applications for STEPdoc was open between May and October 2007. The Foundation decided to support two applicants with one mobility grant each, which are to be used at any time between November 2007 and November 2008.

The first two STEPdoc recipients are Adina Pintilie and Corina Radu.

In both cases, the board was impressed both by the film-makers’ recently completed documentaries (Don’t Get Me Wrong by Adina Pintilie, and Bar de Zi and Other Stories by Corina Radu), and by their projects in development: namely, a project on metropolitan loneliness by Adina Pintilie, and respectively a biographical documentary on Queen Mary of Romania by Corina Radu.

Applications for STEPdoc will consist of the following documents (in English):

• Letter of intention (see details below)
• Curriculum vitae and filmography of the applicant (max. 1 page each)
• When available, evidence of previous work (DVD)
• Documentation of the proposed project in development:
a) synopsis (max. 1 page)
b) treatment (max. 2 pages)
c) argument / motivation letter (max. 1 page)
d) research / networking plan for the duration of the mobility grant (max. 2 pages) e) further funding envisaged for the production of the film (max. 1 page)

This call is open to documentary film-makers of Romanian nationality working on creative documentary projects that relate to Romania or involve Romanian subjects without necessarily being shot in Romania. Preference will be given to applications submitted by individual film-makers or independent producers. A proven commitment of the applicant to documentary form is desirable but not compulsory.

The selection of the winning project will be made by the Ratiu Foundation Board of Advisors.

The winner(s) of STEPdoc 2008 will be personally notified in writing. Whilst in the UK, the grant recipients will make their own accommodation and living arrangements. Should the grant recipients need any advice on networking with UK-based film organisations and/or professionals, the Board of Advisers will happily offer directions and suggestions.

The recipient of the grant will be expected to submit a report on the completion of the mobility grant, and to credit STEPdoc by displaying the logo of the Ratiu Foundation on the film credits.

Please send applications by post to the following address:

Nicolae Ratiu, Chairman
The Ratiu Foundation
8th floor, 54-62 Regent Street
London W1B 5RE, England, UK

IMPORTANT:
Please specify in your letter of intention the following:
• Name, Surname, Date of birth, Nationality, Address, Telephone, E-mail, Professional status, Work address (if applicable).

Also, please include the answer to the following questions:
• Have you been to the United Kingdom on a professional visit before?
If yes, please give details.
• How did you find about STEPdoc?

For information about STEPdoc 2008 send an e-mail to mail@ratiufamilyfoundation.com
or go to
www.ratiufamilyfoundation.com

Israel la 60 de ani – un punct de vedere palestinian

mai 12th, 2008
Familia Bărburaş sărbătoreşte Paştele ortodox în NorvegiaFamilia Bărburaş sărbătoreşte Paştele ortodox în Norvegia

La miezul nopţii dintre 14 şi 15 mai 1948, statul Israel a fost reînfiinţat după un hiatus de aproape 2000 de ani.

A fost un prilej de bucurie nemăsurată pentru milioane de evrei din întreaga lume, mai ales pentru supravieţuitorii Holocaustului care se terminase cu abia trei ani înainte.

Dar pentru arabi, şi mai ales pentru palestinieni, crearea statului Israel este considerată o catastrofă – “Naqba”.

Mustafa Bărburaş este unul dintre aceşti palestinieni al cărui punct de vedere îl prezentăm aici.

Căsătorit cu o româncă, pe care a cunsocut-o în timpul studiilor de medicină din România şi al cărei nume l-a luat prin căsătorie, medicul ginecolog Mustafa Bărburaş a locuit la Jenin, unde în 2002 a pierdut un unchi, victimă “colaterală” în timpul asaltului trupelor israeliene împotriva militanţilor palestinieni repliaţi în tabăra de refugiaţi din localitate.

Dr. Bărburaş s-a mutat apoi la Ramallah, iar din 2007 locuieşte în Norvegia cu soţia şi fiul cel mai mic – Mohammed, care este musulman.

Fiul cel mai mare – Andrei, creştin ortodox – este student în Olanda, unde îşi continuă studiile începute în România.

I-am pus aşadar trei întrebări doctorului palestinian Mustafa Bărburaş.

1. Ce a însemnat pentru familia dumneavoastră înfiinţarea acum 60 de ani a statului Israel?

Ȋnfiinţarea statului Israel a cauzat un adevărat şoc pentru toate popoarele arabe, nu numai pentru poporul palestinian şi implicit pentru familia mea. Statul Israel a fost înfiinţat în detrimentul altui popor care a rămas fără stat, fără a se ţine cont măcar că acest popor există. S-a negat insuşi dreptul la existenţă al poporului palestinian.

2. Cum v-a afectat viaţa apariţia statului Israel?

Existenţa statului israelian m-a lăsat fără identitate, palestinian fără ţară. Chiar şi după 60 de ani lumea ne spune “Ăia fără ţară”, dar poate mai relevant este faptul că nu există familie în Palestina care să nu fi pierdut cel puţ in un fiu, un frate, un nepot, în acest conflict inegal de forţe.

3. Aveţi speranţe de rezolvare a conflictului israelo-palestinian?

Personal am multe speranţe că acest conflict va putea fi rezolvat. Dar, probabil că sunt foarte idealist şi câteodată visez cu ochii dechişi, dar îmi revin repede. Conflictul acesta se poate rezolva, dupa părerea mea, numai prin discuţii, dar concrete, la obiect, şi numai de pe picior de egalitate, de ambele părţi, fără terţi. Corect, cu toate cărţile pe masă, fără aşi ascunşi în mânecă. Se pare totuşi că e greu, dacă nu imposibil a se ajunge la un acord pentru a opri un conflict care durează de atâta timp.

Comuniştii în scădere, opoziţia fărămiţată

mai 12th, 2008

Barometrul Opiniei Publice arată că Partidul Comuniştilor, condus de preşedintele Vladimir Voronin, continuă să domine categoric viaţa politică din Republica Moldova, cu 10 luni înaintea alegerilor parlamentare. Directorul Asociaţiei pentru Democraţie Participativă (ADEPT), Igor Boţan, trage câteva concluzii privind spectrul politic din Republica Moldova din rezultatele sondajului realizat de IMAS.

1. Barometrul Opiniei Publice atestă că, încetul cu încetul, în linii mari, continuă să crească nemulţumirea cetăţenilor faţă de situaţia generală din Republica Moldova. Implementarea diverselor strategii guvernamentale de combatere a sărăciei nu au contribuit la inversarea percepţiei cetăţenilor moldoveni în privinţa stării lor materiale şi a libertăţilor democratice din ţară. Însă nici sindicatele şi nici partidele de opoziţie nu sunt în stare să canalizeze nemulţumirile cetăţenilor într-o albie ce le-ar conveni.

2. În ultima jumătate de an, Partidul Comuniştilor (PCRM) a reuşit să întreprindă un şir de acţiuni menite să inverseze tendinţele de declin, atestate clar după alegerile locale din 2007, reuşind doar să-şi stabilizeze situaţia. În acest sens, PCRM pare cel mai bine pregătit pentru alegerile din 2009, având şi resurse, incomparabile cu cele ale opoziţiei, pentru o campanie de succes: acces la factorul administrativ de care a abuzat întotdeauna de cînd se află la guvernare; suportul Bisericii; suportul celui mai influent „media-holding”, care nu se sfiieşte să recurgă la cele mai primitive, dar eficiente procedee propagandistice de lustruire a imaginii partidului de guvernămînt şi de defăimare a opoziţiei. În afară de aceasta, cu mici excepţii, practic nu există idei cu eventual impact semnificativ, la explorarea cărora să nu se fi înregimentat PCRM: integrarea europeană; liberalizarea şi reformarea economiei; „schimbarea la faţă” a guvernării; promovarea tinerilor prin declararea anului 2008 – An al Tineretului; patriotismul etc. De asemenea, PCRM a reuşit: să inoculeze ideea neutralităţii Republicii Moldova în preferinţele cetăţenilor (de la ~20% în 2004 la ~60% în 2008), limitînd cîmpul de manevră a multitudinii partidelor de opoziţie; să trezească speranţele cetăţenilor că e posibilă o soluţionare a conflictului transnistrean, care să fie susţinută de UE, SUA şi Rusia; să îmbunătăţească relaţiile cu Rusia, înlăturînd pericolul unei implicări anti-PCRM a acesteia în viitoarele alegeri şi evitînd situaţiile similare celor din 2005, cînd propaganda rusească şi instituţii statale, precum Duma de Stat, s-au implicat explicit în prejudicierea PCRM; să polarizeze opinia publică după criteriul identitar: moldovean-român, factor ce activează mitul pericolului extern pentru a atenua pericolul intern, legat de nemulţumirea crescîndă a cetăţenilor de starea lor materială. Experienţa alegerilor anterioare din Republica Moldova a demonstrat, că ultimul factor este destul de eficient în timpul alegerilor. Însă cel mai mare avantaj i-l oferă PCRM-ului însăşi opoziţia, prin menţinerea stării sale de dezbinare. Partidele de opoziţie care nu vor trece pragul de 6% vor putea chiar să-şi calculeze contribuţia la fortificarea poziţiilor PCRM. Astfel, în 2001, opoziţia i-a dăruit PCRM tocmai 21 de mandate, care adăugate la cele 50 obţinute, din totalul de 101, prin propriul efort i-a asigurat PCRM o majoritate parlamentară de peste 2/3. În 2005, ca urmare a constituirii unui bloc electoral destul de puternic, opoziţia i-a dăruit PCRM doar 10 mandate, care, adăugate la cele 46 obţinute prin propriul efort, i-a asigurat PCRM o majoritate de guvernare confortabilă.

3. În condiţiile existenţei unui partid dominant, opoziţia se supune unei erodări permanente, din cauza dispersiei forţelor. BOP confirmă, că pentru alegători contează preponderent: imaginea liderului, oferta electorală şi împărtăşirea unei doctrine “democrate”. În acest sens, putem constata că ofertele electorale ale partidelor “democrate” de opoziţie sînt, practic, identice. Deosebirile şi nuanţele fiind apanajul cercetătorilor, nu al alegătorilor. Singurul punct vulnerabil care contribuie la menţinerea stării dispersate a partidelor democrate este ambiţia liderilor. Însă votarea listelor închise de partid face anume imaginea liderilor drept factor determinant în formarea opţiunilor electorale. În aceste circumstanţe, nici unul din partidele de opoziţie nu mai poate lansa idei atractive, care le-ar aparţine şi ar putea fi promovate în exclusivitate. Mai mult, a devenit regulă, că orice idee a opoziţiei, cu potenţial atractiv pentru alegători, este imediat îmbrăţişată şi de PCRM. În acelaşi timp, ofertele şi ideile autentice ale PCRM sunt, practic, respinse de partidele de opoziţie.

4. Dacă pentru Partidul Social Democrat (PSD) poate fi o idee bună încercarea de a “juca pe terenul” PCRM, atunci pentru partidele liberale s-a ivit recent o idee cu un potenţial semnificativ, la care PCRM nu se va putea alătura. Este vorba despre ideea semnării Convenţiei privind micul trafic de frontieră cu România. De semnarea acestei Convenţii ar putea fi interesată populaţia a 1/3 din raioanele Republicii Moldova. Actuala conducere a Republici Moldova a ţinut să escaladeze conflictul cu România pînă la limita după care conducerea acesteia din urmă nu mai are nici un interes să negocieze ceva până nu se schimbă guvernarea de la Chişinău. Dar şi în acest caz, în loc să facă front comun, partidele liberale au intrat în competiţie. Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) şi Alianţa Moldova Noastră (AMN) au venit cu iniţiative necoordonate de convocare a unor meeting-uri de susţinere a semnării Convenţiei, pe de o parte şi colectarea semnăturilor în acelaşi sens, pe de altă parte. Nu va fi nici o problemă ca la un anumit moment PLD şi AMN să-şi unească eforturile, numai că roadele acestora, cel mai probabil, vor fi cules de Partidul Liberal, ai cărui lideri menţin relaţii de ordin personal cu conducerea de vârf a României, şi an ajunul alegerilor ar putea să se întîlnească pentru a discuta cît de important este micul trafic de frontieră. Cetăţenii moldoveni vor înţelege imediat care din liderii politici moldoveni pot contribui cel mai mult la normalizarea relaţiilor cu România, deci şi la semnarea Convenţiei.

5. Separat, vor rămâne toţi foarte slabi, iar unii şi foarte vulnerabili la atacurile propagandistice. Astfel, împotriva liderului AMN, Serafim Ureachean, a şi reînceput hărţuiala. Ea aminteşte de procedeele utilizate de PCRM împotriva lui încă din 2003 şi reiterate apoi în 2005. Urechean are perfectă dreptate cînd afirmă că nu există nici un risc să i se întîmple ceva ori să fie condamnat în baza dosarului care i-a fost fabricat. Însă faptul că propaganda vehiculează informaţia despre cererea procuraturii de a-l condamna la 9 ani de închisoare are impact asupra percepţiilor cetăţenilor. PCRM, de fapt, poate avea un singur scop – să nu admită ca Urechean să redevină un lider credibil al opoziţiei, capabil s-o consolideze.

6. În ultima vreme, propaganda PCRM atenuează sau evită cu totul să atace Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) şi Partidul Democrat (PDM). Este un semnal că liderii PCRM admit că în 2009 vor avea nevoie de aliaţi post-electorali pentru învestirea Guvernului, alegerea conducerii Parlamentului şi a şefului statului. Tînînd cont de rezultatele ultimelor alegeri locale şi de tendinţele din BOP, am putea estima că PCRM ar putea real conta pe un procentaj de 35-40% din voturi. În dependenţă de numărul formaţiunilor care vor trece pragul electoral, numărul de mandate al PCRM ar putea varia în limitele a 40-50 de locuri, fiind posibilă şi obţinerea majorităţii simple. Ţinînd cont de diminuarea rating-ului PCRM, pragul electoral de 6% ar putea să fie depăşit de 4-5 formaţiuni din cele 7 menţionate ca având potenţialul necesar, deşi, în alegerile din 2001 şi 2005, doar câte trei formaţiuni au fost în stare să-l depăşească.

Extinctia dinozaurilor, datata si mai precis

mai 12th, 2008

O echipa de geologi din Olanda si Statele Unite a reusit sa stabileasca o data mai precisa pentru extinctia dinozaurilor si sa reconcilieze doua metode de datare a rocilor. Acestea sunt datarea argon-argon, care se bazeaza pe dezintegrarea radioactiva a potasiului-40 in argon-40, si datarea cu uraniu-plumb, care are la baza dezintegrarea uraniului-238 in plumb-206. Datarea argon-argon este o metoda comuna folosita de geologi pentru a data roci cu o vechime de la cateva mii de ani pana la miliarde de ani, insa aceasta metoda avea erori sistematice de aproximativ 2.5%. Intr-un studiu publicat in numarul din 25 aprilie al revistei Science, geologii au folosit roci expuse in nordul Marocului, care au fost anterior datate la 6-7 milioane de ani pe baza variatiilor in orbita Pamantului. Aceste roci s-au format intr-un mediu submarin iar variatiile orbitale si schimbarile climatice asociate cu acestea s-au transpus in straturi de sedimente cu o compozitie mineralogica distincta. In acelasi timp, vulcanii din apropiere au erupt la intervale aleatorii iar cenusa vulcanica bogata in mineralul sanidin (ideal pentru datarea argon-argon) s-a depus in sedimentele marine. Cercetatorii au masurat cat de mult s-a dezintegrat potasiumul-40 intr-un strat de cenusa, care a fost in prealabil datat cu metoda astronomica, si au ajuns la concluzia ca datarile mai vechi folosind metoda argon-argon trebuie corectate cu 0.65%. Utilizand noua calibrare, geologii au recalculat cateva date importante din istoria Pamantului. Astfel, ei au schimbat data impactului gigant care a dus la disparitia dinozaurilor de la 65.5 de milioane de ani in urma la 65.95 de milioane de ani, iar marea extinctie de la granita dintre Permian si Triasic (cea mai severa extinctie din istoria pamantului cand 96% din speciile marine si 70% din speciile terestre au disparut) a fost mutata de la 251 de milioane de ani la 252.5 de milioane de ani. Noua varsta pentru extinctia Permian-Triasica este in acord cu o teorie care atribuie aceasta extinctie eruptiilor vulcanice catastrofice, care aveau loc in acea perioada in Siberia.
Sursa de informare = www.stiinta.info.

Concurs

mai 12th, 2008

Echipa Stiinta.info are onoarea sa invite din nou elevii de gimanziu, elevii de liceu si studentii din Romania si Republica Moldova la un concurs de eseuri de stiinta, pe tema tehnologiilor viitorului, anume concursul Stiinta.info-TerraMagazin. Termenul limita este 15 mai 2008. Va invitam sa anuntati cunoscutii, prietenii, elevii si studentii dumenavoastra de concursul de eseuri. Exista premii de peste 1000 de euro: 2 iPoduri nano, 2 iPoduri shuffle, 3 rucsaci solari, 1 camera foto digitala, plus enciclopedii, abonamente, carti.

Eseurile trebuie sa fie de maxim 500 de cuvinte, in limba romana, pe o tema la alegere din cele 14 provocari tehnologice ale secoulului nostru, enumerate pe pagina regulamentululi concursului:

http://www.stiinta.info/concurs/

Multumim si asteptam cat mai multi tineri! Mult succes!

Echipa Stiinta.info

Vorbitul după ureche – sportul naţional românesc

mai 12th, 2008

“Rabinul Alexandru Şafran s-a întâlnit cu Corneliu Zelea Codreanu”, “Curtea Europeană de Justiţie trebuie să se autosesiseze”, “Am trăit epoca antebelică alături de alte naţionalităţi în România, si a fost înţelegere, pace şi linişte, fără discriminări rasiale…”, “Budismul, Confucianismul, Islamismul şi Hinduismul deţin acum puterea economică mondială…”, “Ȋn definitiv, noi am fost “binecuvântaţi” cu ocupaţia sovietică şi decenii de teroare comunistă în urma unei schiţe desenate de marele om politic W.Churchill pe un şerveţel de hartie la Yalta”.

Am dat doar câteva fragmente din mesaje, ecouri sau chiar articole publicate de vizitatori ai paginii săptămânalului ACUM.

Toate au în comun afirmaţii greşite, fie factual, fie din punctul de vedere al interpretării.

Veţi spune – “a greşi e omenesc”. Sigur, dar aceste greşeli provin dintr-o meteahnă pe care nu am prea întâlnit-o pe unde am umblat prin lume, cu exceptia mediilor româneşti: vorbitul după ureche.

E un gen diletant de a-ţi da cu părerea când ai informaţii vagi, unele culese de pe la cunoscuţi, altele de pe forumuri obscure pe internet sau, cum se spunea înainte de 1989 – “am auzit la coadă la lapte”.

Acest gen de a-ţi da cu părerea îmi aduce aminte de “cercul microbiştilor” din Parcul Cişmigiu din Bucureşti, dinainte de 1989.

Pe vremuri, tot românul se pricepea doar la fotbal. Acum, se pricepe la toate.

Un prieten, regizor de film din Marea Britanie, stabilit la Cluj şi mare iubitor al României, spune, şi are dreptate, că rareori întâlneşti un român care să nu “ştie totul” şi să nu fie ofensat dacă îi atragi atenţia asupra unor greşeli.

Imediat ia totul ca pe un atac personal, nereuşind să facă diferenţa dintre opinii şi persoane.

Ȋmi aduc aminte de dispreţul cu care se vorbea de superioritatea învăţământului românesc şi era luată în derâdere specializarea strictă din Occident, unde nu e o ruşine să spui: “Nu ştiu, nu mă pricep în acest domeniu, ca atare nu-mi dau cu părerea”.

De ce am adus în discuţie toate acestea? Deoarece săptămânalul ACUM, conducându-se după alte principii decât cele ale presei din România, se străduie sa nu accepte astfel de standarde care echivalează cu dezinformarea.

Am invitat trei noi contribuitori: Matei Păun – economie, Adrian Adelmann-Elias – sănătate şi Nicu Popescu – Republica Moldova.

Vă rog să citiţi materialele lor şi veţi vedea că fiecare frază conţine argumente beton, iar textul este scris într-un limbaj accesibil tuturor.

Ştacheta exigenţelor a fost ridicată la săptămânalul ACUM, iar vorbitul după ureche va fi posibil din ce in ce mai rar – ideal, de loc.

Nota Editorului: Avand in vedere ca D-l Petru Clej este unul dintre cei mai activi membri ai echipei editoriale, cred ca este superfluu sa adaug ca sunt in intregime favorabil acestui punct de vedere si ca, impreuna cu domnia-sa si cu ceilalti editori vom face tot posibilul pentru a mentine politica editoriala ACUM la standarde cat mai ridicate de respect pentru cititor si pentru misiunea jurnalismului, centrala Societatii Civile din care facem parte. (Stefan N. Maier)

Sarac la supermarket – diabetul

mai 12th, 2008

…Cu cativa lei in buzunar, si atatea lucruri in jurul lui, incat, cateodata, ii vine sa lase totul balta si sa se duca pe pustii. Sotia lui crede, de pilda, ca tot merita sa mergi, sa vezi toate minunatiile din vitrine, chiar daca nu ti le poti baga in casa, dar lui, sa vezi si sa nu poti pune si tu mana ii otraveste pur si simplu viata. Lui, bolnavului de diabet…

Mort de foame la bacanie

Fiecare om are de hranit cateva miliarde de guri – celulele propriului organism. Unele prefera tot felul de diete ciudate, dar majoritatea se hranesc cu glucoza, un fel de zahar purificat, pe care il folosesc drept combustibil, arzandu-l si folosind energia degajata pentru randuielile proprii. Pentru ca si in biata celula, totul se plateste: caratul unei substante dintr-un loc in altul, transformarea ei in alta substanta, varsarea celei din urma in sange, totul se face consumand energie, iar aceasta energie provine, tocmai, din arderea glucozei. Dar ca sa poti aseza pe masa ceea ce vezi in vitrina, iti trebuie bani. Pentru a putea arde cate ceva din belsugul de glucoza din jurul ei, celula trebuie sa o poata intai lua pentru sine, sa o inglobeze. Moneda curenta, aici, este insulina, care introduce glucoza in celule. La diabetic, insulina nu functioneaza cum trebuie. Principalul motiv este ca ceea ce nu exista in cantitati suficiente nu are cum sa functioneze – numerosi diabetici au prea putina insulina, in special pentru ca pancreasul, o glanda din abdomen, nu o mai produce in cantitati suficiente. Uneori, se adauga si un alt mecanism: ca si cum cineva ar fi schimbat peste noapte toate broastele la casa, punand in loc broaste defecte (cam ca atunci cand vin astia sa-ti faca un serviciu pe gratis, va imbunatatim telefonul, sau Internetul, sau cablul la televizor, si, de mult ce sunt imbunatatite, nu mai merg de loc), receptorii pentru insulina (portile de aprovizionare prin care insulina introduce glucoza in celula) nu ii mai dau voie acesteia sa-si faca treaba. (Ioane, n-am ce-ti face, asa scrie la regulament, nu mai intri! – Pai cum, nu intru? Si eu cu marfa ce fac?! – Treaba ta ce faci, din partea mea, arunco-n strada!)…Si uite-asa, mai de saracie, mai de prostie, mai de amandoua, celula pluteste intr-o mare de glucoza, si totusi se stinge de foame…

Din dulceata, otrava!

Chiar daca vreun paznic mai cumsecade (sau care n-a citit noul regulament) mai permite insulinei sa bage, pe usa din spate, atata glucoza cat sa nu se usuce de tot celulele corpului, majoritatea sunt inflexibili (Regulamentul!!!), iar glucoza ajunge-n strada – glucoza se acumuleaza in sange in cantitati excessive. Partea proasta este ca gunoaiele aruncate-n strada (nu la noi, nu, la altii, dar orisicat, asa, ca exemplu…) incep sa se strice, sa puta, ma rog, tot tacamul. Tot asa si cu glucoza, care, cand se aduna multa-vraf si n-are ce face, incepe sa vatameze organismul. Intai, ea trage apa din tesuturi, care se deshidrateaza, iar apa aceasta este eliminata prin urina – de aceea, poliuria, adica urinatul excesiv, insotit de sete sporita, sunt unele dintre primele simptome ale diabetului. Dar glucoza nu se margineste la atat. Ea (sau tot felul de produsi chimici care la omul sanatos sau nu apar, sau sunt in cantitati prea mici pentru a dauna) ataca rinichii (producand insuficienta renala), nervii (producand polineuropatia diabetica, insotita de dureri sau furnicaturi uneori intolerabile), ochii (producand orbirea) si vasele de sange (producand infarct miocardic, accident vascular cerebral, scaderea aprovizionarii cu sange a picioarelor, adica vasculopatia periferica), si alte asemenra mari probleme.

O inima de diabetic…

…este mai expusa pericolului de a suferi un infarct miocardic; daca acesta apare, este in general mare si periculos; apare la o varsta tanara; risca mai mult sa revina in viitor sau sa duca la invaliditate si la deces; si, in fine (dar cred ca oricum ajunge!), raspunde mai greu, si cu mai multe complicatii, la tratamentul medical.

Cum te poti apara de diabet?

Deseori, acest necaz se abate asupra omului…deh, ca necazurile…fara ca omul sa fie in vreun fel de vina: o infectie virala care distruge pancreasul, o mostenire genetica…Pe acestea nu ai cum sa le ocolesti, dar esti obligat sa le depistezi la timp (analize de sange, altfel cum?!) si sa le tratezi cum iti spune medicul (dieta, pastile, injectii de insulina, sau o combinatie a acestora.) Principalul factor de risc evitabil este obezitatea, care duce la defectarea receptorilor pentru insulina, si, in timp, poate duce chiar la aparitia diabetului in toata regula… Ca doar si la supermarket, sau shopping center, sau cum se mai cheama, poanta e sa iei ce iti trebuie, atat cat iti trebuie, plus cate un mic alint ici-colo, ca oameni suntem; dar atat si nu mai mult, indiferent ce-ti baga aia in cap, cu reclamele lor…

Data viitoare: hipertensiunea arteriala

Paradisul e aici, langa noi

mai 12th, 2008
Culoarul Rucar- Bran, satul MaguraCuloarul Rucar- Bran, satul Magura

Scumpirea mâncării: Trei întrebări – Matei Păun răspunde

mai 12th, 2008

Pretutindeni în lume mâncarea s-a scumpit. Grâul şi-a dublat preţul în mai puţin de doi ani, orezul s-a scumpit cu 75% în trei luni, iar Banca Mondială a avertizat că în unele ţări în curs de dezvoltare ar putea fi ameninţate de foamete dacă actuala tendinţă se prelungeşte.

1) Care sunt cauzele acestei scumpiri fără precedent în ultimii ani a preţului mâncării?

Preţul mâncării s-a scumpit din mai multe motive. Tendinţele climaterice neobişnuite (secete) în unele regiuni agricole cheie ale lumii, combinate cu presiuni speculative (dacă valorile mobiliare şi cele imobiliare nu mai sunt rentabile, ele trebuie înlocuite cu ceva) au dus la o bruscă scumpire a materiilor prime alimentare. Sporirea importanţei destinaţiei de combustibil a produselor agricole (etanol de pildă) a contribuit la reducerea suprafeţelor destinate producţiei alimentare. Toate acestea s-au petrecut pe fondul sporirii consumului alimentar în pieţe uriaşe precum China şi India. Odată ce consumul de carne începe să crească – aşa cum se întâmplă în cazul de faţă – aceasta are un puternic efect de multiplicare asupra consumului de cereale, precum furajele (pentru un kg de carne se consumă 4 – 6 kg de grâne). Să nu uităm că pentru fiecare creştere a consumului de carne de 5% în China şi India, asta echivalează cu 100 de milioane de persoane în plus pe an care mănâncă mai multă carne. Ca o comparaţie, populaţia Statelor Unite este de circa 300 de milioane – cu o creştere stabilă a consumului de carne.

2) Unii experţi avertizează că “a trecut vremea mâncării ieftine. Urmează vremuri grele pentru omenire, cu riscul de conflicte sociale sau chiar războaie?

Oamenii s-au luptat dintotdeauna între pentru resurse, inclusiv pentru hrană. Nu e nimic nou în asta. Dar în mod clar, dacă ştiinţa nu aduce o nouă revoluţie în agricultură, competiţia pentru hrană se va accentua în anii următori. Acest lucru este atât normal, cât şi logic, pe măsură ce un număr tot mai mare de oameni îşi permit să consume tot mai mult. Concomitent, legile progresului şi inovaţiei ne spun că atunci când ceva devine mai scump, o cantitate sporită de resurse va fi alocată producerii sale mai ieftine. De pildă, dacă petrolul devine mai scump, devine rentabil forajul în zone care nu demult erau prea scumpe sau înseamnă progres în surse alternative (solare, eoliene, etc). Cred că acelaşi lucru e adevărat şi pentru produsele agricole – majorarea preţurilor va încuraja cercetarea şi dezvoltarea de noi metode, tehnologii, etc, care vor duce în final la producţii mai ridicate. Dar dacă asta va fi de ajuns pentru satisfacerea cererii în creştere explozivă, este imposibil de evaluat la ora actuală.

3) Fondul ONU pentru alimentaţie (FAO) a afirmat că Republica Moldova e singura ţară din Europa confruntată cu o criză alimentară. Există acest pericol şi pentru România?

Este ironic faptul că Republica Moldova, odinioară grânarul fostei URSS, se confuntă acum cu o penurie alimentară! Eu cred că aceasta reflectă cu preponderenţă incompetenţa administraţiei mai mult decât incapacitatea de producere a hranei. Ȋn orice caz, România îşi poate asigura la ora actuală consumul alimentar. Aceasta măreşte deficitul de cont curent (diferenţa dintre ce producem şi ceea ce cheltuiom), care pe termen lung nu poate fi susţinut, dar asta e altă discuţie. La ora actuală, Occidentul, inclusiv România, este destul de bogat ca să nu fie ameninţat de o penurie alimentară iminentă. Ceea ce nu înseamnă că cetăţenii lor nu vor trebui să plătească mai mult pentru mâncare!

Matei Păun a lucrat între 1994-1997 pentru fondul Firebird Management cu sediul la New York, care a lansat unul dintre primele si cele mai prospere fonduri de investiţii pentru ţările CSI (fosta URSS). La întoarcerea în România în anul 1997, dl. Păun a înfiinţat şi condus divizia de operaţiuni pe pieţe de capital a companiei Regent Pacific, construind una dintre cele mai active firme de brokeraj de piata la momentul respectiv, introducând pe piaţa românească acest tip de operaţii financiare. Ȋn anul 1999, el a fost co-fondat HTI Group, care s-a specializat cu precădere în activităţi de brokeraj şi care, în 2007, a fost preluată de către banca de investiţii Morgan Stanley. Ȋn 2003 s-a alăturat grupului de consultanţă Deloitte & Touche ca Director al departamentului de Consultanţă în Servicii Financiare, în cadrul căruia a condus numeroase proiecte de consultanţă financiară. Dl. Păun este licenţiat în Relaţii Internaţionale al Trinity College, Connecticut, SUA. El este actualmente Managing Partner la BAC Investment Bank – România, o banca de investiţii regională acoperind sud-estul Europei.

Inginerul Prager

mai 12th, 2008
Sediul UGIR, construit de inginerul Emil PragerSediul UGIR, construit de inginerul Emil Prager

Am revenit in Bucuresti avand si gandul de a revedea constructiile moderniste ridicate in anii treizeci. Iar primul nume pe care il aveam in minte era cel al inginerului Emil Prager. S-a bucurat de o viata foarte lunga si a fost activ pana la adanci batranete. Rar oameni atat de vitali!

Una din constructiile ridicate de Prager a fost sediul UGIR (Uniunea Generala a Industriasilor din Romania). Cladirea a fost inaugurata in 1939. Se afla pe strada George Enescu, foarte aproape de bulevard.

Am fost acolo de cateva ori pe vremea cand imi pregateam proiectul de diploma pentru absolvirea Politehnicii. Cladirea era pe atunci sediul Institutului de Documentare Tehnica. A redevenit sediul UGIR dupa 1989.

Am regasit cladirea manjita de reclamele Frutti fresh. Un monument al Bucurestiului epocii moderne, mutilat de nesimtirea contemporana. Astia vor ajunge pana la urma sa puna fasii de panza cu reclame si pe biserici!

EcoAssist si Gradina Zoologica Bucuresti te invita la JUNK MADE at the ZOO!

mai 12th, 2008

Vino la prima expozitie de obiecte artizanale din materiale reciclabile din Romania!

Bucuresti, 7 mai 2008 – Pe 17 mai 2008, EcoAssist organizeaza prima expozitie de obiecte realizate din materiale reciclabile. Acest lucru se intampla chiar pe fostul spatiu al elefantului din incinta Gradinii Zoologice Bucuresti.

Studenti si absolventi ai Universitatii de Arte si ai Scolii Alternative de Gandire Creativa au realizat obiecte decorative, unele chiar functionale, din orice tip de material ce poate fi considerat gunoi: ziare si reviste citite, rulmenti, banda de caseta, cutii de aluminiu, PET-uri, capace, dopuri de pluta, paie si pungi de plastic sau ambalaje de tip folie.

Pentru distractia dumneavoastra, artistii vor fi inchisi, pe perioada expozitiei, in bazinul elefanului si vor fi pusi la munca: crearea catorva obiecte de arta chiar sub privirile voastre! Ai curaj si talent? Ia cativa colegi si intra in bazin! EcoAssist iti da materie prima pentru a concura cu artistii. Cea mai reusita propunere se premiaza!

Vino sambata, 17 mai 2008, intre orele 11:00 – 17:00 la Gradina ZOO din Bucuresti pentru a vedea ce se poate face din gunoaie!

Organizator: Asociatia EcoAssist

Partener principal: Administratia Gradina Zoologica Bucuresti.

Parteneri: Gradinita – Scoala Alternativa de Gandire Creativa, Biroul Cannes Lions Romania, Clubul de Ecologie si Turism – Ecotur si Asociatia Team Work.

Sponsori: URSUS Breweries, Coca Cola HBC, Xerox .

Parteneri Media: 24FUN, rfi, National Geographic Channel, COMPACT, metropotam, ecosemnal, ecomagazin, ecosapiens, studentMAX, studentie .ro, Rebel Media si Cotidianul

Asociatia EcoAssist a fost infiintata in ianuarie 2008. Aceasta a pornit de la proiectul de colectare selectiva a deseurilor din ASE Bucuresti, inca din 2005. In prezent EcoAssist a extins actiunea si in Universitatea din Bucuresti si in Universitatea de Arhitectura Bucuresti. De asemenea, EcoAssist a mai desfasurat si actiunea de ecologizare din padurea Baneasa timp de doua luni, in urma careia s-au colectat 618 saci cu deseuri, si o actiunea de comunicare si monitorizare a turistilor pe data de 1 Mai, intitulata \”1 Mai Ecologist\”, in parteneriat cu Directia Silvica Bucuresti, Politia Comunitara a Sectorului 1 si Directia Generala de Jandarmi a Municipiului Bucuresti.

___

web: www.EcoAssist.org

blog: www.blog.EcoAssist.org

Persoana contact: Liana Buzea, Coordonator Proiect

Mobil: 0721 623 524

E-mail: Liana@EcoAssist.org

Dubla tragedie Birmană

mai 12th, 2008

În cazul catastrofei naturale care s-a abătut asupra Birmaniei se avansează numărul de 100.000 de victime, fără a calcula pagubele materiale frizând incredibilul.
Parisul a cerut adoptarea, prin Consiliul de securitate ONU, a unei rezoluţii privind dreptul de ingerinţă, în cazul unei catastrofe naturale şi în pofida veto-ului autorităţilor birmane. „Noi am decis să acţionăm fără zăbavă – declară Bernard Couchner, ministrul de externe francez – pentru a fi gata când autorităţile birmane vor autoriza intervenţiile exterioare. Este urgent. Ajutoarele se vor distribui direct sinistraţilor cu ambarcaţii fluviale cu fundul plat şi cu helicoptere. Personalul francez OMG este operativ şi la faţa locului.”

Înfăţişările ataşamentului sunt multiple, faste şi funeste, cadouri ale divinităţii sau plocoane mefistofelice, înfrumuseţând natura umană, sau maculând-o cu hidoşenii dăunătoare văzului. Ataşament de viaţă, de familie, de solul natal, de avut, de putere, de cunoaştere, de alcool şi de-atâtea altele…Pentru mine, cel mai nociv şi mai degradant, din păcate şi cel mai frecvent, este ataşamentul de putere. Efemer prin definiţie, tragic prin deznodământ, satisfacţiile lui nu sunt decât umpluturi de carenţe interioare, de frustrări ereditare, de complexe ruşinoase, dar contagioase şi pentru sufletele nobile, expuse tentaţiei.
Puterea nu ţine cont decât de ea, făcând din prestator buricul planetei. Auto-decretaţi „nemuritori”, dar invariabil cu frica morţii în sân, se ţin cu toţii lipiţi de o gardă pretoriană, care, speră ei, poate înlocui frica-n barda lui Dumnezeu.
Ca să luăm în calcul numai prezentul, lista e lungă: de la Pakistanul lui Musharaff, la Rusia lui Vladimir Putin şi la Corea de Nord a lui Kim Jong-il, trecând prin numărul potentaţilor africani sau prin Cuba lui Fidel Castro, care n-a consimţit să renunţe la putere decât încredinţând-o fratelui mai mic, nici el prea departe de „terminus”.
Agăţaţi ca scoicile de stâncă, nu numai dictatorii şi monarhii sunt obsedaţi de putere, dar şi autocraţii, graţie simulacrului de democraţie la care se preetează.
Ba mai mult, există clovni patetici, fără teama ridicolului, care dau cu milioanele în plebe pentru a-şi asigura aparenţele puterii. În topul acestora, România excelează prin inegalabilul „nea” Gică Becali, omul care a schimbat brânduşele cu miliardele; o exclusivitate mioritică…

Există însă şi ataşamentul de putere colectiv unde – fie vorba – şeful se identifică clanului, formând, ceea ce numim curent, o „juntă”. Militară de preferinţă. Grecia şi Spania au cunoscut, în această privinţă, un trecut redutabil.

Astăzi, asistăm la spectacolul unei dictaturi aparte, unde existenţa Statului militaro-dictatorial birman, de o cruzime greu comparabilă, este dublată de sărăcia lucie a populaţie, la care s-a adăugat şi o furie divină apocaliptică, ciclonul devastator şi ucigaş Nargis, autor a unui număr considerabil de victime. Nimeni nu-şi poate explica focalizarea atâtor necazuri pe capul unei naţiuni pentru care cuvioşenia deţine un loc de cinste.
În timp ce 40% din Birmani trăiesc într-o sărăcie extremă, regimul (junta) acaparează veniturile unei ţări cu numeroase resurse, multiplicând traficurile.
„Birmania este fabulos de bogată în hidrocarburi, minerale, lemn rar şi pietre preţioase – reiese din analiza unui observator diplomatic – dar prea puţin din toate acestea sunt distribuite populaţiei”. În schimb, o minoritate de 10% din pământeni – în mare parte militarii şi cei din jur – beneficiază de jumătate din PNB, circa 85 de miliarde de dolari. Fără să mai amintim de economia de „piaţă la negru”, toată în mâinile galonaţilor: contrabanda de lemn rar, de rubin şi de jad, ca şi traficul de droguri, procurând deseori profituri de două ori mai mari decât exporturile oficiale.

În acest context de opresiune şi sărăcie, revolta îşi croieşte implacabil drum, dând naştere la explozii sociale de anvergură ca aceea din 1988, în care bonzii (călugării budhişti) au jucat un rol esenţial, acceptând să fie căsăpiţi necruţător de armată, în numele demnităţii confiscate de oamenii puterii.
Activismul monastic este o veche tradiţie birmană, datând de pe vremea monarhiei. Călugării erau pe atunci consideraţi ca intermediari între popor şi suveran, după care au devenit actori în lupta pentru independenţă. Se povesteşte că, în 1929, călugărul U Wizaya a făcut greva foamei timp de 163 de zile, ca formă de protest împotriva interzicerii portului rochii safran bonzilor întemniţaţi.
Călcând în picioare sufletul unui popor, nu-i de mirare că nelegiuirile au declanşat o sfântă mânie.

Nici în actuala revoltă, care a precedat ciclonul fatal, bonzii n-au fost cruţaţi. Numai că pentru un budhist practicant, suferinţa şi moartea fizică capătă un alt sens decât pentru omul obişnuit, care trage de viaţă chiar atunci când destinul se împotriveşte.
Tocmai aceste valori spirituale au fost violate de generali, în frunte cu generalismul Than Shwe şi ceilalţi acoliţi, timp de 45 de ani, dispreţuind cei douăzeci când sancţiunile ONU deveniseră rutină.

A nu se uita că în Birmania a văzut lumina zilei un eminent diplomat internaţional, U Thant, al treilea secretar general al ONU-lui, între 1961 şi 1971. Cel mai remarcabil rol pacificator şi decisiv asumat de el, evitând consecinţe extrem de grave umanităţii, a fost dezamorsarea crizei cubaneze din 1962, obligându-l de Hrusciov să-şi repatrieze rachetele din insulă, îndreptate asupra Statelor Unite.

“Procesul tranziţiei” – fragmente – (VII)

mai 12th, 2008

Tata era considerat unul dintre cei mai buni economişti din Timişoara. A fost un om foarte dinamic şi un anticomunist convins. Asculta seară de seară Europa Liberă şi înjura: „Comunismul are succes doar la popoare tâmpite. Şi sârbii, ungurii, cehii, polonezii şi nemţii au parte de comunism, dar nu e ca la noi… Mie mi-a plăcut să muncesc, dar nu m-au lăsat ăştia. Dacă m-ar fi lăsat, aş fi construit o stradă şi i-aş fi pus numele Cionoiu.”
Din 1975 lucra la Electromotor, o întreprindere cu peste 3000 de angajaţi. Pe la mijlocul anilor ‘80 i s-a oferit funcţia de contabil-şef, dar a refuzat-o pentru a evita compromisul politic. Argumentaţia mi s-a părut extrem de convingătoare: „Există o treaptă în ierarhia socială până la care poţi să-ţi faci meseria fără a-ţi fi refuzată demnitatea; mai sus însă poţi să urci doar dacă mănânci căcat.”
Imediat după „Revoluţie”, directorul şi contabilul-şef au fost destituiţi de conducerea F.S.N. -ului din întreprindere şi tatălui meu i s-a oferit din nou funcţia de contabil-şef. Deşi era bolnav, a acceptat. Spera că va putea face ceva, dar curând şi-a dat seama că totul e zadarnic:
— Aşa balamuc ca la adunările F.S.N. şi la negocierile cu sindicatul nu am văzut decât în februarie 1945, în Piaţa Palatului. Vor salarii mari, nimeni nu vrea să muncească, nu muncesc nici cât munceau pe timpul lui Ceauşescu, toţi îşi fac treaba de mântuială, îi bag în pizda mă-sii, mă pensionez!
S-a pensionat la mijlocul lui iulie ‘90. Cu o săptămână înainte, venind de la o nuntă, la ora două noaptea, l-am găsit lucrând la birou. Era pământiu.
— Ce faci, de ce nu te culci?
— Ce, vrei să-mi ia ăştia casa? Trebuie să las ordine în balamucul ăsta. Eu răspund pentru prostiile tuturor!
Când m-am întors de la Berzasca, l-am găsit internat în spital. Urina sânge. Peste câteva zile doctorii au recunoscut că nu-l mai pot ajuta şi i-au dat voie să plece acasă. Nu voia să moară la spital; i-a spus mamei că îi e oroare de gândul că va ajunge pe masa de disecţie şi într-unul din frigiderele de la morgă.
A acceptat senin inevitabilitatea morţii care se apropia cu paşi repezi. Nu mai putea să mănânce şi a refuzat perfuziile si transfuziile de sânge. Îi spunea mamei:
— Ce rost are să mă chinui şi să te chinui şi pe tine?…
L-am întrebat cum se simte.
— Am fost un om al dracului toată viaţa. În măsura în care a depins de mine, am realizat tot ce mi-am propus, dar de vreo două luni simt că nu mai merge… Aş fi vrut să mai fi trăit vreo doi-trei ani, să fi atins vârsta la care a murit tata, dar dacă s-a terminat s-a terminat…
A fost conştient până în ultima clipă. A cerut să fie lăsat în pace, să nu fie deranjat de nici un vizitator. A insistat să nu chemăm rudele decât după ce a murit. Ne-a pus să facem pregătirile pentru pomană şi înmormântare:
… — Nu am nevoie de nici o împărtăşanie. Dar la pomană vreau să vină trei popi. Vreau ca lumea să mănânce şi să bea bine.
O dată l-am găsit aţipit. Dormea adânc. M-am aşezat lângă el. Când s-a trezit m-a privit câteva clipe derutat, apoi mi-a spus:
— Am visat că sunt într-o clinică străină în care îţi schimbă sonda în fiecare zi… Ce e viaţa omului? Umblăm prin pădure şi strivim fără să ne dăm seama mii de gângănii sub bocanci… Caută să te înţelegi cu muierea şi cu copilul… restul nu contează.
— Ascultă, până acum câţiva ani mi-ai tot sugerat să îţi cer să mi-o prezinţi pe sora mea vitregă. Nu ţi-am cerut, pentru că am considerat că responsabilitatea de a mi-o prezenta îţi revine ţie, pentru că tu ai făcut-o. Dacă mi-ai fi spus „Hai să ţi-o prezint pe soră-ta”, nu aş fi refuzat. Acum e altă situaţie. Vrei să o caut şi să o aduc aici?
— Nu. Acum du-te şi vezi-ţi de treabă.
— Pe Sebi nu vrei să-l vezi?
— Ce rost are să sperii copilul?…
7 august ‘90. După-masa mi-a cerut să îl bărbieresc. Era epuizat. Abia mai putea sta pe scaun. Mama şi Micky îl ţineau ca să nu cadă.
Seara târziu a chemat-o pe mama să stea cu el.
— Tu ieşi afară — mi-a spus.
— Dar vreau să stau cu tine…
— O, Doamne!! — a strigat şi s-a lovit cu pumnii în cap. Îi curgeau lacrimile.
Am ieşit fără a bănui că insistase să părăsesc camera pentru a mă scuti de priveliştea clipei finale. Era o noapte frumoasă, liniştită. de vară. Priveam împreună cu Micky cerul înstelat…
La scurt timp după mine a ieşit si mama.
— S-a dus… N-ai crezut că e aşa de bolnav?
— Nu…

Râsul carpatin

mai 12th, 2008

Râs, pl. râşi, (substantiv masculin), cu denumirea ştiinţifică Lynx lynx şi denumirea secundară în limba română linx, este la ora actuală cea mai mare felină din fauna sălbatică a României. Denumit şi pantera Carpaţilor, râsul este răspândit natural din golul alpin până în Delta Dunării, având o mare adaptabilitate şi amplitudine ecologică. La ora actuală însă, exemplarele din afara Carpaţilor şi Subcarpaţilor sunt foarte rare, ca urmare a vânătorii necontrolate practicate în secolele XX – XXI.

Descriere generală fizică

Râsul este un animal puternic şi rezistent, de o agilitate şi agerime uluitoare. Are până la 1,5 m lungime, cu o coadă de 15-25 cm. Elementele caracteristice sunt favoriţii pe maxilarele superioare, vârful cozii negru, iar în vârful urechilor (care au 4-5 cm) are smocuri de peri negri.

Blana este tipică felinelor mari, fiind compusă din spic şi puf şi având o culoare gălbuie-roşcată pe laturi şi spate, cu pete negre, şi alb-gălbuie în partea ventrală. Greutăţile maxime raportate sunt diferite, variind între 50 şi 58 kg [Mitică Georgescu/Stoica Godeanu]. Poate trăi circa 20 de ani. Membrele sunt lungi şi groase. Are gheare retractile, foarte ascuţite, lungi de aproximativ 4 cm.

Hrană, areal, obiceiuri de vânătoare

Este răspândit în pădurile muntoase din Europa, Asia Occidentală, până în Tibet şi America de Nord.

Este un animal carnivor şi iubitor de sânge, consumând la animalele vânate în primul rând organele cu masă sanguină semnificativă (inimă, ficat, plămâni). Extrem de agil, se deplasează neauzit, fiind extrem de greu de observat de necunoscători. Vânează mai ales în amurg, fiind avantajat atât de blana sa care îi conferă un excelent camuflaj, cât şi de simţurile sale deosebite.

Se caţără excepţional, ceea ce a născut zvonul că ar trăi doar în copaci. Este o idee falsă. Râsul se descurcă excelent în mediul arboricol – desigur, cu condiţia ca arborii să fie suficient de mari spre a-i susţine greutatea – dar de asemenea se integrează perfect şi la sol, atât în pădure, ţancuri şi tufărişuri, cât şi în bălţi şi în stepă. Fiind un înotător foarte bun, în trecut era mult răspândit în luncile pline de braţe, ochiuri de apă şi grinduri ale râurilor de câmpie şi Dunării, unde a dispărut la începutul secolului al XIX-lea, odată cu ursul brun de câmpie. Ca urmare, se înţelege că şi obiceiurile sale de a vâna sunt extrem de variate.

În trecut, atunci când era răspândit în întreaga ţară, vâna aproape tot ce mişcă, de la păsările mărunte la dropii, de la şoareci sau iepuri la cerbi, saigale, coluni ş.a.m.d, excepţie făcând marile mamifere ale vremurilor de atunci: bourul, zimbrul, ursul, etc.

Şi la ora actuală este un prădător de temut. Dacă prada sa obişnuită o constituie astăzi cerbii şi puii de cerb, căpriorii, puii de mistreţ şi păsările, nu se dă în lături, dacă are ocazia, să atace chiar şi animale domestice, dacă intră în arealul său. Deşi în mod obişnuit îşi îngroapă prada pe care nu a putut-o mânca, la nevoie este şi necrofag.

Pentru a înţelege puterea de temut a râsului, să amintim că poate sări de la înălţimi de peste 6 metri direct asupra prăzii, sau că, după o goană extrem de rapidă, poate răpune în câteva clipe un grup de 2-3 căprioare. Salturile sale pot trece de 4 m (chiar 6 m). Are şi auzul şi mirosul foarte dezvoltate, iar văzul îi este deosebit de bun. Acest simţ îi permite să fie deosebit de eficient şi ziua, deşi de obicei este activ seara şi noaptea.

Nu iubeşte zgomotele, ci locurile retrase, sălbatice. În acelaşi timp însă, este în stare să înţeleagă valoarea unui drum făcut de oameni şi să-l folosească în interes propriu. Are anumite trasee şi trecători preferate, obicei folosit de vânătorii de râşi pentru pânde sau capcane.

Împerechere

Se împerechează în lunile martie-aprilie. Are un fel de cântec de împerechere, asemănător oarecum cu cel al pisicilor în călduri. După circa 70 de zile femela naşte 2 – 4 pui. Aceştia sunt orbi două săptămâni. Alăptarea durează mult, circa 6 luni. Puii îşi însoţesc mama până la doi ani, după care se despart de ea, pregătindu-se pentru prima împerechere. Deşi nu este un animal gregar, în trecut au fost semnalate unele grupuri de râşi. Din păcate, vânarea excesivă a acestui animal superb a rărit extrem de mult numărul râşilor înainte ca multe din obiceiurile sale să poată fi studiate.

Bârlogul este ascuns în locuri cât mai izolate şi greu accesibile – stâncărişuri, tufişuri încurcate şi spinoase, scorburi aflate la înălţime etc.

Un lucru puţin cunoscut este faptul că râsul poate fi domesticit. În asemenea cazuri el manifestă o fidelitate de câine faţă de cel ce l-a crescut, chiar dacă i se lasă multă libertate.

Altă caracteristică ciudată a râsului este ura sa faţă de pisica sălbatică pe care o vânează cu înverşunare, până la exterminare. Ca urmare, arealele celor două animale nu se pot suprapune decât parţial şi temporar.

Felină puternică şi singuratică, râsul are nevoie de un areal foarte mare (2400 – 2500 de hectare), de circa 10 ori mai mult decât un urs brun. Acest lucru se datorează şi faptului că, spre deosebire de urs, care este omnivor, râsul are o alimentaţie aproape exclusiv carnivoră.

Denumirea animalului

Unii lingvişti au speculat privind originea numelui dat acestei feline, căutând a-i găsi o origine slavă. Acest lucru este în contradicţie cu toate mărturiile folclorice şi istorice, care leagă numele râsului de \”a râde\”, senzaţie creată în trecut de chipul animalului, care – din pricina favoriţilor – pare a zâmbi în permanenţă.[necesită citare]

Valoarea râsului

De asemenea, ghiarele şi dinţii de râs erau priviţi ca trofeu, iar carnea ca delicateasă la ospeţele cele mai alese. Astăzi, desigur, este un animal ocrotit de lege, vânatul său fiind interzis.

Fiind un animal de vânătoare, râsul are rolul său în ecologia oricărui sistem, fiind o parte a oricărui lanţ trofic de pe areale extinse. Râsul, alături de celelalte carnivore, asigură sănătatea sistemului ecologic prin eliminarea acelor animale care au fost capturate pentru că sunt mai slabe. De asemenea, prin funcţia sa necrofagă, râsul contribuie la stoparea propagării unor posibile boli şi/sau infecţii, datorită putrefacţiei unor cadavre.

Fiind un animal sălbatic cu rolul său bine precizat în fauna României, trebuie să se bucure de protecţia oricărui iubitor al naturii, fiind un obiect în pericol de dispariţie.

Tată la minut – prezentare de carte

mai 12th, 2008

Tata la Minut constată că se pricepe mai bine să dea sfaturi decât să fie părinte. Atunci începe să învete din greşeli cum să fie mai bun. La început, învaţă un mod mai eficient de disciplină – Mustrarea la Minut. Apoi copiii îl ajută să descopere alte două metode şi mai importante – Laudele la Minut şi Scopurile la Minut. Folosiţi aceste metode simple şi practice şi eforturile dvs. de a vă educa copiii vor fi mai puţin obositoare şi mai eficiente. Iar copiii se vor simţi mai bine cu ei înşişi şi chiar se vor comporta mai frumos.

\”Simbolul Tatălui la Minut\”, care ne însoţeşte pe tot parcursul cărţii, – un minut afişat pe cadranul unui ceas electronic modern – are scopul de a aminti fiecăruia dintre noi să rupem un minut din timpul nostru şi să privim chipurile copiilor noştri.

\”Scrisoare adresata taţilor de către dr. Spencer Johnson:

Ştiţi cu siguranţă din proprie experienţă că un minut nu este de ajuns pentru a fi tată aşa cum se cuvine. Există totuşi anumite modalităţi de comunicare cu propriii copii care nu vă iau mai mult de un minut şi cu ajutorul cărora ei vor învăţa repede cum să fie mândri de ei şi, în acelaşi timp, să fie cuminţi. Metodele sunt atât de simple, încât poate o să vi se pară greu de crezut că sunt şi eficiente. Încercaţi totuşi să faceţi ceea ce şi alţi părinţi au încercat cu succes – nu judecaţi pripit cele trei metode de comunicare despre care veţi citi în continuare, înainte de a le fi folosit acasă timp de măcar o lună. Apoi judecaţi singuri. Veţi vedea cum comportamentul copiilor dumneavoastră s-a îmbunătăţit. Şi întrebaţi-i cât de multumiţi sunt de ei înşişi. Sunt sigur că veţi constata ceea ce şi eu, şi alţi părinţi am constatat deja: atât din punctul nostru de vedere, cât şi din acela al copiilor, metodele funcţionează!\”

Dr. Spencer Johnson este Preşedinte al Candle Communications Corporation, autor prolific, publicist, lector şi consultant în comunicare. A scris mai multe cărţi de medicină şi psihologie. Dr. Johnson şi-a obţinut licenţa în psihologie la University of Southern California, doctoratul în medicină la Royal College of Surgeons din Irlanda şi a lucrat la Harvard Medical School, Los Angeles Children�s Hospital şi Clinica Mayo. A fost Director Medical pentru Comunicare la Medtronic (firma care a inventat dispozitivul cardiac pacemaker) şi membru în echipa de experţi a Institutului pentru Ştiinţe Interdisciplinare din Minneapolis. A fost consultant pe probleme de comunicare la Center for the Study of Person, Human Dimensions in Medicine Program şi la Office of Continuing Education de pe lângă School of Medicine, University of California din La Jolla, California. Cărţile sale îi ajută pe oameni să se elibereze de stres şi să aibă mai mult succes printr-o comunicare mai eficientă. Dintre acestea, editura Curtea Veche a mai publicat Cine mi-a luat caşcavalul?, Manager la Minut (coautor dr. Kenneth Blanchard) şi Mamă la Minut.

Autor: Spencer Johnson

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Naţionalismul de mucava – ultimul refugiu al lichelei

mai 12th, 2008

Naţionalismul “de mucava” este, în opinia mea, o bastardizare a naţionalismului moderat, civic, al sfârşitului de secol XX şi început de secol XXI.

Naţionalistul de mucava este un adept al demagogiei populist-patriotarde.

El pretinde la monopolul asupra patriotismului, calificându-i drept “nepatrioţi” sau chiar “anti-români” pe cei care gândesc altfel decât el.

Dar cum gândeşte naţionalistul de mucava?

Ȋn primul rand el este adeptul naţionalismului de tip etnicist-exclusivist, în care românii “puri” sunt depozitarii unici ai idealului naţional.

De cele mai multe ori, naţionalismul de mucava se suprapune pe un ortodoxism militant şi intolerant (ortodoxia este pentru el singura credinţă “adevărată”).

Există şi o variantă non-religioasă sau chiar politeistă, inspirată din curentul tracologic, dar care intră în contradicţie cu varianta latinistă.

Naţionalistul de mucava dispreţuieşte minorităţile de orice fel, în primul rand cele naţionale.

Pentru el ungurii sunt ţinta principală, veşnic complotând “ca să ne ia Ardealul”.

El tună şi fulgeră împotriva drepturilor acordate acestor minorităţi precum educaţie, administraţie publică şi justiţie în limba maternă.

Fiind în favoarea reducerii sau chiar abolirii acestor drepturi, când îl întrebi dacă pe bază de reciprocitate ar fi de acord cu retragerea drepturilor similare pentru românii din Ucraina, Serbia sau Ungaria, luat prin surprindere, naţionalistul de mucava începe să se bâlbâie.

Ţiganii sunt pentru naţionalistul de mucava nişte fiinţe inferioare, pentru care are cel mai suveran dispreţ.

Ei sunt de vină pentru “stricarea imaginii românilor în străinătate” şi pe seama lor se pun cele mai multe infracţiuni, deşi arareori îi auzi pe naţionaliştii de mucava plângându-se de “tunurile” de miliarde de dolari, date de foştii nomenklaturişti şi securişti – români neaoşi – infracţiuni nepedepsite şi pentru care plătesc şi acum contribuabilii.

Ne(mai)putând să susţină varianta expulzării sau a exterminării în masă a ţiganilor, naţionalistul de mucava se mărgineşte frustrat la a bombăni şi a arunca cu insulte la adresa întregii etnii.

Pentru naţionalistul de mucava antisemitismul este de rigoare. Pentru el, evreii, care au adus comunismul şi după aceea l-au înlocuit cu capitalismul, stau în spatele majorităţii conspiraţiilor anti-româneşti.

Naţionalistul de mucava respinge responsabilitatea lui Antonescu – pe care îl consideră în continuare un erou – în Holocaust sau o admite cu jumătate de gură.

Pe lângă Antonescu, naţionalistul de mucava îi admiră, aparent paradoxal, pe legionari şi pe Corneliu Zelea Codreanu, iar uneori are o admiraţie şi pentru Nicolae Ceauşescu – exponent tipic al naţional-comunismului – predecesor al naţionalismului de mucava.

De altfel, deşi se declară anti-comunist, naţionalistul de mucava urăşte capitalismul, dar nu spune niciodată ce sistem economic preferă.

Naţionalistul de mucava stă întors cu faţa spre trecut, lamentându-se cu privire la “epoca de aur” a României, pe care unii o plasează în perioada 1866 – 1918, alţii în perioada interbelică, iar unii chiar în perioada ceauşismului timpuriu.

Gânditorul politic favorit al naţionalistului de mucava este Mihai Eminescu, iar dacă îi atragi atenţia că ideile reacţionare cu puternice nuanţe xenofobe şi antisemite erau perfect acceptabile în 1880 dar sunt complet irelevante şi inacceptabile azi, te acuză de lez-majestate şi anti-românism.

El se opune globalizării, critică Uniunea Europeană (citând întotdeauna dezavantajele aderării României, trecând sub tăcere beneficiile) şi în general critică “Noua ordine mondială”, în care un rol malefic îl au indivizi sau organizaţii numiţi codificat dar destul de transparent, “marea finanţă mondială”, “cămătarii cu gulere albe”, etc.

Pe seama acestei “Noi ordini” sunt puse tot feluri de racile, precum pierderea identităţii, homosexualitatea, cultura populară, pervertirea moralităţii şi tot felul de vicii inexistente în inocenta şi imaculata Românie de dinainte de 1989.

Naţionalistul de mucava nu trăieşte neapărat în România, el se află adeseori în diasporă, dovedind că traiul acolo nu l-a făcut să iasă din ghetto-ul mental românesc, făcându-l uneori să urască ţara şi pe cei care i-au dat găzduire.

Cam acesta ar fi portretul naţionalistului de mucava care îşi arogă cu violenţă monopolul binelui dorit României.

Scriitorul englez din veacul al XVIII-lea Samuel Johnson spunea, desigur în alt context, că “patriotismul este ultimul refugiu al lichelei”.

Ȋmi permit să-l parafrazez şi să spun că “naţionalismul de mucava este ultimul refugiu al lichelei” în secolul XXI.

zăpadă târzie între somn şi înger

mai 11th, 2008

Colaj pentru 3 maini…

***

Tăcerea e o prelungire spre ape

ca şi labirintul îngenuncheat anevoie în noi

mal de fugă spre moarte

mai presus de adevăr sunt zeii

cu tălpile arse în istorii
scrise cu litere mici

alunecoase năvoade târâte spre larg

al treilea cântat în zori

un paradis din colţi de elefant

unde niciodată soarele nu apune

nici privirea nici albastrul

(Luminita Petcu)

*****

de ce mă simt împins spre prăpastie

devorat de vise până la osul stern ?

odată cucerită Troia

ne culcam pe frunze de papirus

oferindu-ne jertfe dulci

şi cupe cu otravă

nimic nu e mai preţios

decât o cădere veşnică

după un somn scurt

(Adrian Grauenfels)

****

desprinderea de fluturi e o întâmplare

ca o zăpadă târzie de aripi între somn şi înger

subţire licornă de seară uitarea

până la gleznă i-am ridicat privirile până la gleznă

şi nu am găsit decât cenuşa unor semne amorfe

lipsite de aer

(Marina Nicolaev)

printr-o expoziţie ReadyMade

mai 11th, 2008

un păianjen
pe staniolul
unui vis
aruncat lângă piciorul unui scaun răsturnat.

ochii miraţi ai băieţelului
prin spiţele bicicletei:
soare zâmbind.

fotografii cu stele de cinematograf,
cutii de conserve, care adăpostesc vidul sufletesc-
gândacul de bucătărie
animă suprafeţele.

stele pe margini de balcoane-
zig-zag de ritmuri dinamice-
pisica se scărpină.

evantai de hârtie,
fluiditate muzicală prin cercurile copacului,
profil de femeie-
xilogravura unui zâmbet.

fugă de singurătate,
fotografiile astronauţilor
stropite cu razele sângerii ale lunii.

etichete cu Marilyn Monroe;
caligrafii orientale,
culori juxtapuse
ecoul unei aniversări.

reţea ondulată de semicercuri,
limbaj muzical: îmbogăţire.
schimbări optice:
du-te,
vino.
cartea descărcă
pe ziduri
poemele!

Take a brake

mai 11th, 2008

Avem nevoie de vacanţă
Pe faleza cu îngeri albaştri.
Avem nevoie de pauză pentru meditaţie;
Cu yoga, cu dietă, cu petale de crin,
Dacă nu vrem să înghiţim şi ultimul fir de nisip
De pe aleile Spitalului de Nevroze.
Scârţâie parchetul toată noaptea fără motiv;
Parc-ar fi o pisică chinuită.
Pe sub uşă trage curentul.
Frigiderul se defectează în fiecare săptămână.
Se alterează toate sentimentele
Puse temporar la răcoare.
Copiii ne fumează ţigările
A doua zi după ce ne-am lăsat de fumat.
Preotul a refuzat să mai treacă la Bobotează.
Mi se pare că s-au adunat prea multe!
Hai să ne facem bagajele!
Avem nevoie de pauză.

Dan David, Los Angeles, Feb.-28-2007.

A mea

mai 11th, 2008

esti a mea toata
cu tot cu luni si cu marti
cu acest februarie infernal
cu aerul pe care il ucizi frumos
in linistea ta atat de vorbareata
cu zambetul tau stramt de inger
si rochia prea creata de miercuri
cu papucii lasati grei la usa in prea simfonica noapte de joi…

imi sunt dragi caii tai
ochii vanduti unor vise
ador coapsele interzise-ale tale de vineri
mai siropoase parca in a treizecea noapte de amor
imi plac genunchii tai si-ngenuncherea ta de sambata
mieii din privirea ceasului doisprezece
cand fugi speriata de paienjeni…
dar si temerile tale de muste imi plac
si frica de a fi femeie intr-o femeie
pielea ta de post in zi de duminica
pofta-ti de-a manca aripi
cand eu ma-ndemn la zburat cu brate de taur…

Regele Mihai a dezvelit o statuie a inaintasului sau – Regele Carol I

mai 9th, 2008
Regele Mihai a fost insotit la inaugurare de Principele RaduRegele Mihai a fost insotit la inaugurare de Principele Radu

Am primit la redactie urmatorul comunicat de la Biroul de Presa al Principelui Radu:

Vineri, 9 mai 2008, la invitatia autoritatilor locale ale judetului Calarasi, Majestatea Sa Regele Mihai I si Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei, Reprezentant Special al Guvernului si colonel in Armata Romana, au luat parte la dezvelirea statuii ecvestre a Regelui Carol I in Piata Prefecturii din Calarasi.

Majestatea Sa si Alteta Sa Regala au fost intampinate cu paine si sare de primarul municipiului Calarasi, domnul Nicolae Dragu, care i-a oferit Regelui Mihai cheia orasului in semn de aleasa pretuire.

Dupa intonarea Imnului de stat al Romaniei si a imnului regal, au luat cuvantul Ministrul Culturii, domnul Adrian Iorgulescu, prefectul judetului Calarasi, domnul Jenel Serban, domnul Raducu Filipescu, presedintele Consiliului Judetean, domnul Nicolae Dragu, primarul municipiului Calarasi si domnul Prof. Nicolae Tiripan, directorul Directiei Judetene a Arhivelor Nationale. Vorbitorii au rememorat momentele istorice importante ale orasului in relatia speciala cu Casa Regala si le-au multumit Majestatii Sale si Altetei Sale Regale pentru onoarea pe care au facut-o orasului Calarasi prin vizita lor.

In continuarea evenimentelor prilejuite de dezvelirea statuii Regelui Carol I, un sobor de preoti, in frunte cu PS Damaschin, episcopul Sloboziei si Calarasilor, a oficiat o scurta slujba religioasa.

In discursul sau, Majestatea Sa Regele Mihai I a declarat ca, prin amplasarea noii statui, municipiul Calarasi face o reparatie identitara si statala, iar statuia va aminti generatiilor viitoare de exemplul temeinic pa care Carol I l-a dat Romaniei si fiecarui oras al ei.

In finalul ceremoniilor, Majestatea Sa Regele Mihai I si Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei au depus o coroana de flori la statuia ecvestra a Regelui Carol I.

Cuvantul Majestatii Sale Regelui
rostit la Dezvelirea statuii ecvestre a Regelui Carol I in Piata Prefecturii, Calarasi, 9 mai 2008

Doamnelor si domnilor,

Sunt bucuros sa dezvelesc statuia Regelui Carol I intr-o localitate atat de importanta pentru Razboiul de Independenta. Este pentru prima oara dupa Al Doilea Razboi Mondial cand se ridica o statuie a Regelui Carol I in Romania.

Talentatul sculptor Ivan Mestrovici a daruit tarii doua mari capodopere: statuia ecvestra a Regelui Carol I si statuia Regelui Ferdinand. Ambele au fost distruse in timpul dictaturii comuniste. Calarasiul face astazi o reparatie identitara si statala. Carol I isi reia locul in Piata Centrala a orasului de care a fost legat.

Statuia va aminti generatiilor viitoare de exemplul temeinic pe care Carol I l-a dat Romaniei si fiecarui oras al ei.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Saptamina Europeana la Washington

mai 8th, 2008

Saptamina Europeana este din nou sarbatorita in capitala Statelor Unite! In perioada 3 – 10 Mai 2008, tarile membre ale Comunitatii Europene, se reunesc intr-o multitudine de programe culturale, in efortul promovarii spatiului European. Programul evenimentelor a inceput Simbata, 3 Mai. Ambasadele tarilor membre UE si-au deschis portile vizitatorilor. Ambasada Romaniei, i-a intimpinat pe cei dornici de a se intilni cu obiceiurile romanesti, cu un program de filme documantare, cu expozitia de fotografie “Viata Monahala” a artistului fotograf Dragos Lumpan, cu pictura pe sticla a artistului plastic George Cristian Huszar. Nu au lipsit bucatele specifice romanesti, pregatite de maestrul bucatar Cezar Munteanu. Cei dornici sa invete citeva saluturi in romaneste, au fost indemnati sa pronunte si sa exerseze impreuna cu membrii ambasadei.
Tot in cadrul Saptaminii Europene, Ambasada Romaniei la Washington va organiza la data de 7 Mai, un concert de camera cu grupul Klavier Trio Amsterdam, avind in program piese ale compozitorilor Schubert si Dvorak.

Madalina Corina Diaconu

Numirea primului episcop ortodox roman in Italia

mai 7th, 2008

Pe 8 mai 2008, comunitatea romana din Lucca, Toscana (Italia) gazduieste intronizarea primului Episcop Ortodox Roman al Italiei, Prea Sfantul Siluan, Vicar al Mitropoliei Ortodoxe romane Occidentale si Meridionale. Evenimentul, considerat istoric de catre preotul bisericii ortodoxe romane din \”orasul celor 100 de campane\”, parintele Liviu Marina-Fat, va aduna pe meleagurile toscane numerosi reprezentanti ai cultului de rit ortodox, cat si ai celui catolic, precum si delegatii prezidentiale si guvernamentale romane.
La inceput, Episcopia va avea un caracter misionar, urmand ca intr-un timp scurt aceasta sa dispuna de un sediu langa Roma, aproape de resedinta de vara a Papei Benedetto al XVI-lea, Villa Gandolfo.

PLOAIE

mai 7th, 2008

Ploaia care ne închide-n noi
zloata care ne încuie-n casă –
inimă, prescură din noroi,
patimă de carne pofticioasă

nou mileniu, tânăr şi barbar
ca o limbă încă netradusă,
vremea sună golul din pahar,
nimenire lângă masa pusă

umbre grave care se petrec
aplecate dinspre vremea bună,
suflete înhămate la edec –
plouă aspru, îndelung, şi tună…

Caracatiţa

mai 7th, 2008

Pumnii mi se descleştează încet.
Caracatiţă ameţită de adâncurile întunecate.
Palmele mai poartă, albe,
Urmele unghiilor peste liniile destinului,
Peste linia veţii,
Secţionate ca nişte râme de lama unui hârleţ.
Mai ţii minte scufundările noastre
În apele calde la Molokay?
Le tot visez de atunci.
Te revăd din adâncuri
Plutind ca o caracatiţă cu patru braţe.
Aud un cântec moale ca un geamăt sub perne.
E cântecul valurilor care mă acopere.
Deasupra, pe obrazul ridat al apelor, tu nu mai eşti.
Caracatiţa mă priveşte cu ochi bulbucaţi
Ca o broască.
Norul albastru mi se aşează peste pleoape.
Pumnii mi se descleştează încet.

Dan David, Los Angeles, martie-14-2007.

Fuga peste creste de maci

mai 7th, 2008

Intr-o zi te-am găsit la pieptul meu Eloise
ca o vietate care urcă şi coboară
pîna când nu mai contează
pe care parte a zilei sunt
şi de-ar fi doar susurul vîntului
în care ploile toate
nici păsările secundei
nu ar stinge mugurii ce cresc în mine

zbor
freamăt
taină
fior
numele de pădure scrijelit pe cioburi
şi uite-mi paşii cum te caută în vreme
ca să îmi fie margine
să îmi fie treaptă
cîta vreme mai fugim peste creste de maci
bînd soarele direct din streşini
privind peste creştetul gândurilor
fară sa ştim că realitatea
care despică sufletul
cu palme cu tot
în potirul clipelor puţine
ce ne ţin dehrană şi desete
e doar efemeră magie ..

Sa nu ucizi

mai 7th, 2008

nu te opri din alunecat
te las sa te duci acolo unde se cade
acolo unde dulcele cel mai dulce
e atat de amar pentru ingeri
te las…te las sa te imbraci
caci te crezi dezbracat
pune pe tine ce vrei
piele de sfant sau de pacat

nu te opri la semaforul cu Rai si Iad
poti sa impusti oameni si caini
poti sa te-imbeti si sa te-arunci din tine
sau sa te uiti la usa vreunei zi

ce libertate
o libertate ce te strange de gat
un glonte mult prea mare pentru-o lume mica
cu-o mana de furnica-arunci un bumerang
si tragi in altii dar inapoi vine
un muget de sfarsit ia viata
dar nu in cel rapus…asculta
auzi…in tine

mai liberi oamenii decat caii, zilele, timpul
oamenii cu doua maini
acestia ucid
si-atunci prefer oamenii fara maini
chem caii si cainii sa te-impuste ei pe tine
priveste…ei traiesc ca ei
nu te cunosc pe tine

Festivalul “Ziua Romaniei pe Broadway” – o susanea reprezentativa?

mai 6th, 2008

Bulevardul Broadway, colt cu Wall Street. Vinzoleala mare. Musterii de toate natiile si mirosuri de gratare care perpelesc ghirosul grecesc, frigaruia arabeasca si porumbul american! Sapunuri si masti africane, ochelari de soare chinezesti, fuste indiene, limonada mexicana….mama, mama ce mai sorcova! Nu e bilci, nici circ, nu e nici macar Ziua Internationala a Comertului! Merg in continoare si tot sper sa-mi miroasa a mici si cirnaciori oltenesti! Sau macar o sarma amarita, linga o felie de cozonac! Vad in zare un steag si baloane tricolore! Chiar un banner mare si frumos. Aha! Nu m-am ratacit! Este intr-adevar Ziua Romaniei pe Broadway! Daca nu erau steagurile, chiar ca ma intorceam si-mi vedeam de drum in partea opusa a bulevardului Broadway! Pai bine mai frate, anuntul din ziar spune: Festivalul Ziua Romaniei! Care Romanie? Doua tarabe cu mici, una cu cozonac, alte doua cu ziare romanesti, una cu cartele de telefon \”Suna Romania!\” si…si mai ce? A, poate scena din fata Muzeului Indienilor Americani, amenajata pentru spectacolul programat sa inceapa la ora 12, care este in febra pregatirilor. Inca de la ora 10, artistii isi incearca vocile, coloanele sonore! Totul este gata de start! Copiii din grupul de dans Banatul au jucat cit sa-si mai incalzeasca obrajii, manechinele creatorului de moda Catalin Botezatu stau la caldurica in autocar, asteptind semnalul verde, iar lumea spectatoare este nerbadatoare! Este frig si toti dirdiie in asteptarea momentului de virf al zilei: spectacolul Romanesc! Dar ca sa nu cumva sa ne stricam reputatia, ca e greu sa ne facem reclama pozitiva si mai plingem ca zic unii si altii vorbe grele despre noi, deci, ca sa nu ne stricam reputatia, programul nu incepe la ora 12, ci la 13:30, dupa ce toti copilasii erau zgribulti, inghesuindu-se in pardesiul parintilor, iar ceilalti interpreti imprumutasera si haina celor care-i insotisera la fata locului. Nu zic nu, aparitia prezentatoarei, a adus aplauze de usurare, toata lumea fiind bucuroasa sa o vada in fine in carne si oase pe Mihaela Radulescu! Dar ce s-a intimplat de a ajuns asa tirziu? A uitat cineva sa se duca sa o ia de la hotel? A dormit prea mult?

Rind pe rind, intr-o organizare haotica, incep sa-si sustina programul artistic oameni ai folclorului romanesc: Lia Lungu, Camelia Ciobanu-Filip, Any si Sinziana Stanciu, Maricela si Dorel Zamfir, Nelu Sperius si grupul de dans Banatul, deliciul tuturor fiind micuta Sinziana Stanciu, nascuta si crescuta pe pamint American, dar cu un suflet romanesc si un talent deosebit, cintind de mama focului \”Eu mi-s fata banateana\”.

Melodii de muzica clasica au fost interpretate, cu mare caldura, de catre solista Operei din Timisoara, Viorica Popivan. Muzica tinara si-a regasit ecoul in interpretarile solistelor Oana Zavoreanu si Ruxandra, caci Andreea Antonescu a dat mai mult din diferite parti ale corpului, impresionand mult mai putin in materie de voce. Dar poate ca asa este la moda in muzica usoara. Oricum, nu vad nimic romanesc demn de aratat in SUA intr-o interpretare potrivita pentru un bar striptease.

Catalin Botezatu a incercat sa mai ridice spiritul vexat-inghetat al spectatorului, printr-o prezentare de moda. Rochiile creatorului au fost aclamate pentru izul exotic, ca o pinza a unui tablou in care vopselele au fost inlocuite cu materiale imprimate.

S-a organizat si o tombola, ale carei premii au fost un bilet de avion pentru doua persoane, destinatia Romania si inapoi, cu linia aeriana Delta, o excursie de o saptamina pentru doua persoane in Bahamas, o rochie oferita de Catalin Botezatu si un televizor cu ecran plat. Fondurile tombolei au fost menite sa inleseneasca organizarea festivalului pentru anul viitor, cind s-ar implini zece ani de cind are loc in inima Mnahattan-ului, Festivalul Ziua Romaniei. Dar daca si la anul, cele zece strazi inchise de-a lungul bulevradului Broadway, vor avea alte zeci de tarabe cu produse de oriunde, numai din Romania nu, nu stiu care mai este sensul acestei zbateri pentru promovarea Romaniei! Nestiutorul care vine la acest festival, pleaca cu ideea ca in Romania mincarea nationala este shishkebab, casele se decoreaza de Craciun cu mastile luptatorilor africani massai, iar femeile se imbraca la nunta cu fuste indiene!

Daca tot se depune un efort si se inhama la munca suflete de romani, de ce sa nu se realizeze ceva fara gauri, fara puncte slabe care pot fi atacate. E atat de complicat sa ne stringem si sa facem ceva in spirit mai elevat? Totul este sa nu vrem sa parem a fi ce nu sintem, sau sa acceptam orice compromis. Rau, bun, sarac, bogat, romanul este unic, daca este privit din unghiul corect. Momentan insa, la intrebarea din titlu raspunsul este pozitiv…

Banii de pe droguri, “fructificaţi” în paradisul imobiliar

mai 6th, 2008

Spania e reputată ca un port principal de intrare a cocainei în Europa. Mai mult, peninsula Iberică a devenit, potrivit departamentului de Trezorerie american şi a CIA-ului, centrul european de spălare a banilor proveniţi din narco-trafic. Cu un an şi ceva în urmă, forţele de securitate spaniole au blocat 2,7 miliarde de euro aparţinând crimei organizate, sumă echivalând cu dublul bugetului justiţiei.
Unul dintre cei mai mari narco-traficanţi columbieni, Juan Carlos Ramirez (el Chupeta), arestat la Sao Paolo (Brazilia), deţinea filiale, excelent structurate, în Spania, probabil datorită facilităţilor lingvistice.

Şi România a avut parte de „contribuţiile” unui omonim sud-american, Carlos Ramirez Sanchez, alias Şacalul, terorist notoriu. Cazul Carlos – Pleşiţa a făcut vâlvă mare, rămânând multă vreme în atenţia Parchetului Militar. După informaţiile surselor franceze, România ceauşistă, mai exact generalul Nicolae Pleşiţa, a deţinut legături apropiate cu acest „erou” al terorismului mondial, fiind vorba de dotări cu armament şi muniţie, destinate misiunilor teroriste întreprinse de Şacal .

Banii rezultaţi din narcotice au făcut pui datorită societăţilor-ecran spaniole, mai cu seamă în domeniul imobiliar, înainte să fie reinjectaţi în conturi elveţiene sau americane.
După Statele Unite şi Columbia, Spania se plasează pe al treilea loc în deţinerea cocainei sau a canabisului, iar cum numărul românilor rezidenţi sau în trecere prin patria lui Cervantes este destul de însemnat, s-ar putea ca această „marfă” de succes să transgreseze şi spaţiul mioritic.
Mai mult de 46,7 tone au fost confiscate de forţele de ordine spaniole în ultimul timp. Ministerul Sănătăţii alertează populaţia asupra faptului că 3% din populaţie aspira in piept, în mod regulat, porcăria de praf alb. De patru ori mai mult decât restul Europei.
Dacă în Olanda canabisul şi prostituţia constituie un comerţ autorizat, (nu licit), socotit ca o excepţie europeană, cocaina n uare statut de legalitate, aşa cum s-ar crede în mod logic…

Curios este şi faptul că, spre deosebire de celelalte ţări europene, consumul cocainei n-a fost asociat unei clase sociale avute, astfel că preţul ”prafului alb” în Spania pare mai puţin şocant. Negocierea lui oscilează între 30 şi 40 de euro gramul. Probabil că inflaţia actuală s-a repercutat şi în acest domeniu.

Cargourile columbiene de cocaină ancorau întotdeauna pe coasta de nord a Atlanticului, la aşa-numitele Porţi ale Galiţiei. Marinarii le ironizau apelându-le „mareea albă”. Noile căi trec acum prin Africa via insulele Canare.
Într-un an, din cele 125 de operaţii poliţieneşti dirijate contra crimei organizate în Canare, 70% s-au focalizat asupra traficul de stupefiante şi a spălatul banilor murdari. Febra celor 700.000 de imobile construite anual este o mană cerească pentru traficanţi, iscusiţi profitori ai speculaţiilor imobiliare.
Costa del Sol e locul fericirii supreme pentru turişti dar şi pentru clanurile mafiote: 50 la număr, după cunoştinţele autorităţilor de control.
Localitatea e definită drept epicentru al construcţiilor ilegale, unde, în martie 2005, celula poliţiei botezată „Balena albă”, a condus la arestarea clicii primarului. Evenimentul a ocazionat dezmembrarea unei reţele internaţionale de spălare a banilor şi a unui grup de 500 de societăţi constituite în vederea reinvestirii sumelor – în mare parte provenite din narco-trafic – în imobiliarul rezidenţial somptuos.

Explozia activităţii imobiliare în România şi, mai ales, preţul exorbitant ale metrului pătrat din marile urbe, îţi inspiră o seamă de posibile conexiuni. Dar, atâta vreme cât totul pare „basma curată” şi fără probe contrarii, imobiliarului românesc nu i se poate reproşa decât „onestitatea”…

Probabil se va mai scrie pe acest subiect, înţelegerea fenomenului fiind abia la început, in ceea ce priveşte România!

Aerul, care poate ucide – pe agendele de politica externa

mai 5th, 2008

Poluarea chimică a aerului reprezintă preţul inevitabil al activităţii umane şi, în acelaşi timp, al daunelor pe care aceasta o produce tuturor făpturilor planetei. Nimeni nu poate tăgădui nocivitatea unei parţi din nenumăratele substanţe particulare şi gazoase, deversate în atmosferă şi nici repercusiunile lor asupra organismelor vii. Fiind la originea unei importante probleme de sănătate publică se impune o triplă apropiere: cunoaşterea aero-contaminatorilor şi sursele lor, detecţia şi evaluarea efectelor pe termen scurt şi lung şi necesitatea măsurilor vizând controlul riscurilor sanitare pe care le reprezintă.

Diversitatea poluanţilor susceptibili de a contamina atmosfera este atât de importantă, încât stabilirea unui inventar exhaustiv pare derizoriu. Atenţia se focalizează, aşadar, asupra consecinţelor a trei activităţi cauzale: industria, încălzirea domestică şi transportul, creatori a două mari tipuri de poluare.
Poluarea acido-particulară (poluările acide), cunoştinţă veche, legată de utilizarea combustibilelor fosile ca sursă de energie sau de încălzire (cărbune, combustibil domestic…), şi caracterizate prin eliberarea în atmosferă a dioxidului de sulf (SO2) şi al derivaţilor lui, acidul sulfuric (H2SO4) şi al sulfaţilor, asociaţi diverselor componente organice cat şi particulelor fine, provenind de la o combustie incompletă.
Acest gen de poluare se observă preponderent în sezonul rece, în cursul căruia prezintă o amplificare bruscă pe timp de ceaţă, când aceste efecte combinate cu absenţa de vânt şi cu un fenomen de inversiune termică favorizează acumularea de poluanţi deasupra marilor concentraţii urbane şi industriale.
Poluarea zisă oxidantă, cunoscută mai recent, îşi trage originea din activităţile industriale, dar, mai ales, din traficul de automobile.
Gazul de eşapament al vehiculelor, conţine oxizi de azot, componenţi organici volatili, oxid de carbon, la care se adaugă metalele grele cum ar fi plumbul, cromul, cadmiumul…, şi particule fine emanate, în deosebi, de motoarele diesel. Sub influenţa razelor ultraviolete solare, unii dintre aceşti poluanţi dau naştere oxizilor puternici, cel mai răspândit fiind ozonul, extrem de toxic pentru celulele şi ţesuturile vii. Poluarea „fotochimică” predomină în zonele însorite, cu trafic de vehicule crescut, apărând în perioadele anticiclonice prelungite.
La aceste aero-contaminante, întâlnite mai peste tot în lume, se mai pot adăuga alte toxice gazoase, de naturi diverse, odată cu activitatea industrială locală. Identificarea şi supravegherea lor necesită tehnici particulare indispensabile în momentul când aceste substanţe devin potenţial periculoase pentru organism.

În trecut, primejdiile poluării atmosferice exterioare s-au impus în timpul episoadelor dramatice ocazionate de ceţi persistente, stagnând, mai multe zile, deasupra marilor oraşe sau a zonelor industriale. În astfel de situaţii climatice, acumularea de poluanţi de tip acido-particulari, provoacă o veritabilă epidemie de tulburări respiratorii acute severe în rândul populaţiei expuse, ajungând până la moartea persoanelor slăbite de existenţa afecţiunilor cronice. Aceste catastrofe sunt la originea intrării în acţiune a unei politici de „aer curat”, care a redus considerabil riscul revenirii fenomenelor poluante.
În momentul de faţă, supravegherea sanitară a populaţiei relevă întotdeauna efecte patologice. Efectele pe termen scurt sunt cel mai uşor identificabile, datorită relaţiei cronologice restrânse dintre datele furnizate de reţelele de supraveghere şi observaţia simptomelor populaţiei expuse.
În cazul poluării oxidante, manifestaţiile respiratorii se asociază frecvent cu alte simptome cum ar fi: iritaţia ochilor, oboseala, dureri de cap, crize de astmă, etc., care traduc influenta anumitor poluanţi asupra întregului organism, oxidul de carbon şi ozonul de pildă.
Efectele pe termen lung sunt mult mai dificil de determinat. Responsabilitatea poluării atmosferice de la originea maladiilor cronice degenerative (bronşite cronice, emfizeme, cancer), nu pot fi stabilite cu certitudine. Instalarea acestor maladii e lentă, etalându-se pe câţiva zeci de ani, ceea ce face anevoioasă evaluarea calitativă şi cantitativă a riscului din mediul înconjurător al bolnavilor suferinzi. În plus, este vorba de afecţiuni cu cauze multiple, alţi factori favorizându-le dezvoltarea. Riscul profesional expune aparatul respirator iritaţiilor cronice dar, mai cu seamă, fumatul.

Negocierile actuale, privind încălzirea climatului datorită poluării, vor duce, fără îndoială, la semnarea unui acord de bun simţ în 2009, la Copenhaga, fiind vorba de supravieţuirea planetei.

Statele cele mai poluante, USA, China, sau India, arătate cu degetul de marea comunitate a ecologiştilor, dar concurente în cursa expansiunii industriale, vor fi obligate să înţeleagă imperativele unei reduceri substanţiale a poluării, fără de care propria lor existenţă va fi pusă sub semnul întrebării.

Sfârşitul istoriei se contramandează

mai 5th, 2008

Optimismul de la finele secolului XX cu privire la victoria democraţiei liberale a fost prematur, iar epoca actuală este una a confruntării dintre democraţii şi autocraţii, este concluzia recentei cărţi “Revenirea istoriei şi sfârşitul viselor”, de Robert Kagan (Atlantic Books, Londra, 2008).

Titlul cărţii se constituie ca o replică la celebra carte “Sfârşitul istoriei şi ultimul om”, apărută în 1992, în care a Fancis Fukuyama, în atmosfera de exuberanţă generată de sfârşitul războiului rece, prezicea evoluţia întregii omeniri către democraţia liberală.

Din păcate, istoria ultimilor 15 ani a contrazis teoria optimistă a lui Fukuyama.

Kagan descrie prăbuşirea iluziilor potrivit cărora o ordine internaţională bazată pe regulile de drept ar putea înlocui geopolitica şi sferele de interese care au dominat planeta în ultimele două secole.

Revenirea în prim plan a Rusiei şi Chinei, după un scurt moment de derută la începutul anilor ’90 şi contestarea de către cele două puteri a supremaţiei Statelor Unite, constituie în opinia lui Kagan fenomenul definitoriu al începutului de mileniu trei.

Cele două ţări, autocraţii, chiar dacă nu mai sunt ghidate de o ideologie totalitară comunistă, nu mai sunt dispuse să accepte marşul aparent de neoprit al democraţiei liberale de la începutul anilor ’90.

Şi-au făcut apariţia şi alte mari puteri – Japonia, India şi chiar Iranul – configurând o lume multi-polară, pe care o întrevedea marele rival al lui Fukuyama de la începutul anilor ’90, Samuel Huntington.

Dar Kagan şi Fukuyama au fost pentru o perioadă de aceeaşi parte a baricadei, în tabăra “neo-conservatorilor”.

Kagan a fost co-iniţiator în 1997, împreună cu Bill Kristol al “Manifestului pentru un nou secol american”, documentul programatic fundamental al curentului neo-conservator la care a aderat iniţial şi Fukuyama.

După invadarea Irakului, inspirată între altele şi de doctrina neo-conservatoare a intervenţiei preventive şi a schimbării de regim, Fukuyama s-a distanţat de foştii săi colegi, publicând cartea “After the neocons”.

Kagan nu s-a dezis niciodată de opiniile sale, deşi în ultima sa carte el critică greşelile făcute de Statele Unite în executarea politicii externe de după 11 septembrie 2001.

Autor al celebrei cărţi “Paradis şi putere”, publicată în 2003, în care analiza diferenţa de optică dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană, Kagan (care trăieşte actualmente la Bruxelles) este de părere că relaţia dintre cele două mari centre ale democraţiei liberale dă semne de revigorare, mai ales în contextul agresivităţii sporite a Rusiei şi Chinei.

De altfel, Kagan propune un aşa numit “Concert al democraţiilor”, o organizaţie care să complementeze NATO sau G8, la care să participe, pe lângă SUA şi UE, alte mari democraţii ca Japonia, India sau Brazilia, pentru a coordona răspunsul democraţiilor la poziţia tot mai intransigentă a autocraţiilor.

Opiniile lui Robert Kagan nu sunt doar academice, căci el ocupă şi funcţia de consilier de politică externă al lui John McCain, candidat Republican la preşedinţia Statelor Unite.

Cum McCain are o şansă aproape la fel de bună de a fi ales în noiembrie ca rivalii săi Democraţi Hillary Clinton sau Barrack Obama, opiniile exprimate de Kagan în cartea sa au şanse de a se constitui într-un fundament pentru o nouă, chiar dacă nu foarte diferită, politică externă americană.

Şi nu cred că cineva poate fi indiferent la politica externă a ceea ce încă reprezintă singura supra-putere mondială.

Guarana

mai 5th, 2008

Daca produsele farmaceutice au atins cote productive superlative si dominatoare in lumea tarilor civilizate si binenteles cu efectele secundare nocive, medicina alternativa cu intoarcerea la produsele naturiste se impune ca o puternica replica, generand optiunea pentru metodele ancestrale de practica a vindecarii diferitelor maladii si afectiuni.
Guarana a devenit un ingredient tot mai des intalnit in gama bauturilor racoritoare, dar si in aria altor produse alimentare ori farmacologice.
Guarana este o planta amazoniana descoperita in Brazilia de catre un botanist german C.F.Paullini in secolul al XVIII-lea clasificand-o sub numele de Paullinia cupana. Planta, un fel de iedera cataratoare este atribuita indigenilor din tribul warana ce sunt atestati ca primii producatori ai extractului miraculos printr-un procedeu minutios de decojire a semintelor din fructele guarana, prin spalare, uscare, macinare si apoi obtinere a unei faini din care rezulta un aluat, si uscat la soare.
Guaranina, compusul chimic de baza al plantei, este similar cofeinei sau theinei, insa mult mai puternic.
Locuitorii Americii de Sud considera guarana ca un remediu si antidot impotriva malariei, dezinteriei. Este consacrata ca si cafeaua un revigorator si stimulent impotriva starilor de oboseala. Lista ar putea fi completata si de efectul benefic asupra centrului nervos central, asupra sistemului metabolic si este un veritabil afrodisiac.
Luptatorii amazonieni, japonezii in cel de-al doilea razboi mondial, minerii brazilieni au supravietuit multora din incercarile rainforest-urilor junglei datorita bauturii de guarana.
Efectul tonifiant al componentului si comercializarea acestuia pe piata internationala situeaza Brazilia pe locul trei in lume ca tara producatoare de bauturi racoritoare.
Guarana se gaseste sub forme de tablete-vitamine, in guma de mestecat, dulciuri, sucuri si produse dietetice etc.
Prezent la o lansare de noi bauturi alcoolice pe piata, intr-un bar select din Hollywood, Florida (Clubhouse) am degustat o vodca produsa de firma olandezo-americana p.i.n.k. Alcoolul pus pe piata este remarcabil prin cinci distilari si prin noutatea componentei: trei tipuri de cereale culese cu mana in Olanda, apa naturala de izvor in combinatie cu guaranina importata din Brazilia.
Guarana se mai intalneste si sub numele de: Paulinia, Painea de Guarana, Cacao braziliana, Ciocolata braziliana, Uabano, Uaranzeiro.

Primul transplant facial total realizat cu succes

mai 5th, 2008

In martie 2008, in Franta, a avut loc primul transplant facial total din lume. Francezul Pascal Coler a “primit” o noua fata prelevata de la un cadavru, dupa o operatie care a durat nu mai putin de 16 ore. Pana acum avusesera loc numai transplanturi faciale partiale. Pacientul in varsta de 30 de ani sufera de neurofibromatoza, o afectiune genetica rara care a determinat dezvoltarea unei tumori gigante la nivelul fetei incepand de la varsta de 6 ani. Pe parcursul celor 24 de ani, tumora s-a dezvoltat atat de mult incat francezul se izolase complet in casa, fara sa poata trai o viata normala. Laurent Lantieri, seful sectiei de chirurgie plastica de la Spitalul Henri Mondor, vorbeste atat despre detaliile de realizare ale interventiei chirurgicale, cat si despre aspectele psihologice. Echipa de medici a inlocuit cea mai mare parte a fetei pacientului: buze, obraji, nas, gura, pastrand insa nealterata structura osoasa. Astfel, pacientul nu seamana cu donatorul, ci arata asa cum ar fi aratat daca tumora nu l-ar fi desfigurat. Medicii s-au preocupat insa si de reactia pacientului dupa operatie. Pacientul a declarat insa ca operatia i-a schimbat viata in bine, dupa 24 de ani de suferinta. Interventia chirurgicala reprezinta o premiera mondiala si este o reusita extraordinara. Un transplant facial partial a fost efectuat in 2005 unei paciente care fusese desfigurata de cainele sau, iar in ianuarie 2008 un chinez a suferit o a doua interventie pentru indepartarea unei tumori de 4,5 kilograme de la nivelul fetei, in timpul primei interventii fiind indepartata o tumora de 15 kilograme.
Sursa de informare = www.stiinta.info

Lansare de carte despre Rabinul Alexandru Şafran

mai 5th, 2008

Casa Corpului Didactic „Grigore Tabacaru” Bacău
Str. Oituz nr. 24, Bacău, cod 600266
Tel/fax: 0234-523988
ccd_bacau@yahoo.com
www.ccdbacau.ro

INVITAŢIE

Avem deosebita plãcere de a vã invita la lansarea cărţii “ALEXANDRU ŞAFRAN. O VIATA DE LUPTA, O RAZA DE LUMINA”, autor prof. univ.dr. Carol Iancu, care va avea loc miercuri, 7 mai 2008, ora 15.00, la Şcoala cu clasele I-VIII „dr. Alexandru Şafran”(fostă nr. 15) Bacău, str. Henri Coandă nr. 1.

La eveniment vor participa ca invitaţi: prof. univ. dr. Carol Iancu, prof. univ. dr. Avinoam Şafran – fiul rabinului, şeful Clinicii de Oftalmologie a Spitalului Universitar din Geneva, prof. univ. dr. Ester Starobinski-Şafran, fiica marelui rabin, Facultatea de Filozofie a Universităţii Geneva şi soţul ei, juristul Joseph Starobinski de la Curtea de Justiţie din Geneva, precum şi reprezentanţi ai Ambasadei Israelului la Bucureşti, Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România şi Comunităţii Evreieşti din Bacău.

Director,
prof. Gabriel Stan

De la inima la inima

mai 5th, 2008

Nu demult, fostul consilier local de pe langa Primaria Targoviste, Alexandru Alexandrescu, vorbea intr-o conferinţa de presa despre dorinţa de a sprijini înfiinţarea unui Centru medical de cardiologie la Targoviste, cu dotare si personal medical de nivel european.
„Ca unul care cunoaşte din proprie experienţa suferinţele prin care trece un bolnav de inima si care a fost nevoit sa investigheze acest domeniu si sa aibă nevoie de specialiştii săi, cred ca înfiinţarea unui Centru de cardiologie la Targoviste ar fi binevenita, nu numai pentru pacienţii din zona, care de multe ori trebuie sa se deplaseze la Bucureşti, Cluj, sau in străinătate, ci si pentru toţi cardiacii, din toata tara.
Eu deja m-am implicat personal cu fonduri proprii in modernizarea secţiei de cardiologie a Spitalului de urgenta Targoviste si de aceea as încuraja dezvoltarea unui asemenea proiect, de mai mare anvergura. Cred ca un amplasament potrivit pentru acest centru ar putea fi clădirile fostului Spital Manastirea Dealu. Eu sunt deja in legătura cu un foarte bun medic cardiolog american, de origina romana – mă refer aici la dr. George Ovidiu Angheloiu – si am discutat cu el pe marginea unei astfel de iniţiative, având in vedere o colaborare cu Cleveland Clinic din SUA, un centru internaţional recunoscut, in care se realizează cu succes intervenţii terapeutice de mare complexitate cum ar fi operaţii de remodelare cardiaca, reconstrucţie aortica, intervenţii valvulare semi-invazive, si in sfârşit chirurgie de transplant cardiac. Sunt de asemenea vizate in acest centru teste de mare fineţe, dintre care putem enumera rezonanta magnetica nucleara si tomografia computerizata dedicate scopurilor diagnostice de natura cardiaca. Noi, adică eu si Silviu Tanase, in calitatea sa de viceprimar al Targovistei, pornisem deja o corespondenta cu Cleveland Clinic si discutasem despre începerea unui studiu de fezabilitate”, ne-a mărturisit Alexandru „Roger”Alexandrescu.
Mai mult, acesta a fost iniţiatorul unui proiect, prin care Consiliul Local Targoviste a aprobat, in şedinţa din 31 ianuarie a.c., alocarea sumei de 1 milion de lei, pentru achiziţionarea unui coronarograf, astfel incat cei suferinzi de afecţiuni cardiace sa aibă posibilitatea de a se trata in Targoviste. Dar aceasta suma nu este suficienta, de aceea se impune un efort financiar si din partea Ministerului Sanatatii si direcţionarea aparatului spre Spitalul de urgenta Targoviste, care dispune de personal calificat si nu spre Spitalul municipal, care nici nu are secţie de cardiologie.
Având in vedere ca, in urma demisiilor din Partidul Conservator, nici Alexandru Alexandrescu si nici Silviu Tanase nu mai fac parte din Consiliul Local, respectiv conducerea Primăriei Targoviste, ne exprimam speranţa ca demersurile celor doi vor transcende cortinele politice, iar proiectele amintite vor prinde totuşi contur, spre alinarea si vindecarea celor cu suferinţe cardiace, din judeţul nostru.

Costel Ionescu
Targoviste

Colesterolul

mai 5th, 2008

Un razboi al lumilor…
… nu cel de la cinema, dar cu efecte speciale si mai si – (zi Doamne fereste de efectele astea…); cu un agent dublu, baiat altminteri cumsecade, dar pe care un misterios proces de oxidare il transforma in monstru; cu amenintarea unei catastrofe planetare daca ar castiga baietii rai… si asta inca nu e tot, intrigile se tin lant, e greu sa le tii de urma tuturor agentilor provocatori, mediatorilor (mai ceva ca la ONU), negociatorilor (mai ceva ca la Obor), … ce “Caderea Bizantului”, domnule, sa vezi aici cadere…

Nu e genul tau de poveste?
…Pacat, ca de ascultat tot trebuie sa asculti. Intai, pentru ca nu e poveste, si pe urma, pentru ca te priveste direct si personal, eroul (eu zic eroul, dar poate fi si victima, depinde de tine) il vezi in oglida. Tu. Nu vorbesc de Caderea Bizantului, domnule, ci, daca nu bagi de seama, de caderea ta. Si pentru ce? Pentru o amarata de molecula grasoasa, acolo, un C27H45OH sterolic?! Ce spui, n-ai auzit de el? – ei, n-ai auzit! Colesterolul, domne, de el iti vorbesc!

Colesterolul: un agent dublu
Colesterolul este o molecula de grasime indispensabila vietii. Provine mai ales din fabricatia proprie a organismului, dar o parte vine si din mancare. Din el sunt confectionati peretii celulelor, unii hormoni fara de care sau n-ai putea trai (cortizonul), sau nu prea ar mai merita sa traiesti (da, domne, hormonii sexuali), sarurile biliare (fara de care digestia grasimilor ar fi imposibila; si daca vrei sa-mi spui ca, la urma urmei, nici n-ar fi asa de rau, duca-se pe pustii de grasimi– permite-mi sa-ti amintesc ca unele dintre vitaminele cele mai importante sunt tocmai…grasimi). Pentru a ajunge in toate locurile din corp unde este necesar (stiintific spus: peste tot), colesterolul circula prin sange, si, tot circuland, se depune in invelisul dinauntru al vaselor, unde un proces chimic de oxidare il transforma in factor foarte agresiv, care ataca vasul de sange. Aici apare si poanta cu agentul dublu, caci de fapt ce ai citit mai sus se refera la colesterolul “rau”, numit LDL, a carui actiune este partial contracarata de colesterolul “bun”, HDL (prescurtari din engleza, da’ce credeai!). Depunerea de colesterol si toata invalmaseala de celule pro- si contra-inflamatie alcatuieste un fel de terci galbui care ingusteaza, treptat, vasul de sange. Aceasta aste placa aterosclerotica. Ea se aseaza in toate vasele: ale inimii, ale creierului, ale picioarelor – da, chiar peste tot.

Placa aterosclerotica: intre necaz si nenorocire
Spune vorba romanului: “sa nu dea Domnu’ cat poate indura omu’”; atata doar, trebuie sa te obisnuiesti treptat cu raul, cam ca pe vremea lui Ceasca, azi o pana de curent, maine niste gheare de pui, stii cum era, ca doar stai bine cu tinerea de minte… ca daca ne lua de la inceput cu patriotii de porc, pai il dadeau, domne, jos, si puneau pe altu’. Ei bine, tot asa si cu placa aterosclerotica: daca ea creste incet, vasul de sange (sa zicem, in inima) se adapteaza, mai imprumuta sange de la vasele sanatoase din zona, se descurca el. Rezultatul: dureri de piept la efort – angina de efort. Cu totul altfel stau lucrurile insa daca astuparea vasului se face deodata. Asta se intampla cand, peste “terciul” aterosclerotic (ba da, ma exprim frumos; athera inseamna terci, pe greceste; adica ce, ai sa accepti pe greceste, si pe romaneste nu?!) se formeaza un cheag de sange; rezultatul – moarte subita sau, la cei mai norocosi, dureri de piept ingrozitoare si gangrena unei portiuni din muschiul inimii – infarctul de miocard. Tot cam asa (cu mici diferente) poate aparea infarctul la creier (accident vascular cerebral), gangrena la picioare (ateroscleroza periferica), si alte necazuri de acelasi calibru.

Mi-e frica. Ce trebuie sa fac?
Bun. Frica asta chiar ca e sanatoasa. Colesterolul trebuie mentinut la valorile recomandate: LDL sub 70-160 miligrame la decilitru (1.8-8.8 milimoli la litru) – valoarea concreta depinde de cati alti factori de risc pentru ateroscleroza ai (fumatul, de pilda, ca tot am vorbit despre el saptamana trecuta), sau daca ai chiar antecedente de ateroscleroza (de pilda, un infarct in trecut); HDL, colesterolul “bun” trebuie sa fie peste 40-45, altfel, saracu’, e bun numai in intentie, ca de ajutat… Pentru a scadea colesterolul, trebuie evitate mancarurile care contin grasimi animale (unt, slanina, carne grasa, branzeturi grase); desi numai o mica parte din colesterolul sangelui provine din alimente, uneori tocmai putinul asta e de ajuns ca sa scada colesterolul pana la valori acceptabile. Alteori, totusi, e nevoie de tratament medicamentos. Cele mai utile medicamente sunt din grupa statinelor, care impiedica formarea de colesterol in organism.
Deci: fa-ti analiza colesterolului (“pe fractiuni”, LDL si HDL separat) si mergi la medic pentru recomandari.

…Si totusi, as vrea sa intreb…
Stai. Stiu exact ce vrei sa intrebi: daca, totusi, nu e mai bine sa-l lasi incolo de colesterol, ca atatea restrictii si medicamente si vizite la doctor nu priesc nici ele omului… Uite, iti raspund: “Va sugerez sa intensificati activitatea locomotorie” – ma intelegi, sunt politicos, ca doar n-am sa-ti spun: “Fugi, domne, de-aici!” …

Data viitoare: diabetul si vasele de sange

Criza energetică mondială: Trei întrebări – Matei Păun răspunde

mai 5th, 2008

Pretul ţiţeiului a depăşit demult 100$ barilul, gazele naturale s-au scumpit şi ele simţitor, iar impactul asupra consumatorilor de pretutindeni este imediat.

1) Care sunt cauzele acestei scumpiri suţinute a materiilor prime energetice?

Cauzele sunt multiple şi complexe, dar totul se reduce la cerere şi ofertă. Ȋn privinţa cererii, probabil cea mai importantă componentă a ecuaţiei este recenta sporire accelerată a consumului de energie în ţările în curs de dezvoltare. Pe măsură ce o proporţie tot mai mare a populaţiei îşi permite achiziţionarea unei maşini, a unei instalaţii de aer condiţionat, etc, consumul de energie se măreşte. Problema este exacerbată şi de presiunile asupra ofertei: tensiuni geopolitice (Irak, Iran, Venezuela), limitări ale infrastructurii şi producţiei, factori de mediu/încălzire globală, etc. Deprecierea dolarului american se adaugă şi ea la presiunile asupra costului materiilor prime energetice, majoritatea preţurilor fiind exprimate în $. Ȋn sfârşit, mai există şi teoria controversată a “declinului petrolului”, care spune că în lume există rezerve exploatabile finite de ţiţei şi că dincolo de un anumit punct se va crea un dezechilibru structural crescând între cerere şi ofertă, până în ziua în care petrolul se va fi epuizat complet!

2) Există vreo soluţie pentru combaterea actualei crize energetice mondiale?

Din fericire, cele mai multe probleme au şi rezolvare! Ȋn acest caz, omenirea trebuie în mod categoric să investească şi să dezvolte surse alternative de energie, concomitent cu sporirea eficienţei energetice. Oricare ţară va reuşi să rezolve această problemă, îşi va asigura un avantaj competitiv important şi se va plasa în avanposturile dezvoltării economice pentru mult timp de acum înainte. Să fie foarte clar – perioada următoare va însemna restructurarea consumului şi a producţiei de energie. Aceasta se va traduce în noi tehnologii, noi modele economice şi ascensiunea şi declinul unor actori geopolitici.

3) Cum este afectată România de această criză?

Ca să treacă cu succes prin criza de energie, ţări printre care şi România trebuie să fie pregătite de schimbare. Ele trebuie de asemenea să-şi re-evalueze în mod pragmatic politica externă pe considerente economice (adică energetice). România nu face nimic din toate acestea la ora actuală. Nu există o politică naţională a energiei coerentă şi realistă. Nu există stimulente pentru eficienţă energetică. România continuă să-şi trateze cu dispreţ şi în mod inept cel mai mare vecin al său. Prin intermediul Uniunii Europene, România s-a alăturat Sistemului comunitar de comercializare a cotelor de emisii, dar nimeni nu a anticipat schimbările ce se vor impune începând cu 2020. Aceasta va duce la achitarea de către consumatorii casnici şi industriali din România a unora dintre cele mai ridicate tarife energetice din UE. Ceea ce va constitui un handicap permanent pentru România în termeni de competitivitate şi creştere economică.

Matei Păun a lucrat între 1994-1997 pentru fondul Firebird Management cu sediul la New York, care a lansat unul dintre primele si cele mai prospere fonduri de investiţii pentru ţările CSI (fosta URSS). La întoarcerea în România în anul 1997, dl. Păun a înfiinţat şi condus divizia de operaţiuni pe pieţe de capital a companiei Regent Pacific, construind una dintre cele mai active firme de brokeraj de piata la momentul respectiv, introducând pe piaţa românească acest tip de operaţii financiare. Ȋn anul 1999, el a fost co-fondat HTI Group, care s-a specializat cu precădere în activităţi de brokeraj şi care, în 2007, a fost preluată de către banca de investiţii Morgan Stanley. Ȋn 2003 s-a alăturat grupului de consultanţă Deloitte & Touche ca Director al departamentului de Consultanţă în Servicii Financiare, în cadrul căruia a condus numeroase proiecte de consultanţă financiară. Dl. Păun este licenţiat în Relaţii Internaţionale al Trinity College, Connecticut, SUA. El este actualmente Managing Partner la BAC Investment Bank – România, o banca de investiţii regională acoperind sud-estul Europei.

Intalnirea Voronin – Smirnov in umbra Uniunii Europene – De Nicu POPESCU, postat

mai 5th, 2008
Nicu PopescuNicu Popescu

Nimeni nu contesta faptul ca diplomatia rusa a contribuit la relansarea negocierilor Voronin – Smirnov din luna aprilie a acestui an prin eforturi diplomatice. In realitate insa adevaratul impuls pentru aceste negocieri a fost dat de Uniunea Europeana.

UE este cea care a schimbat realitatile de pe teren fortand Tiraspolul sa negocieze. Pentru prima data din 1992 Moldova nu mai apare ca un cersetor al reunificarii in fata Transnistriei, ci ca un partener care discuta intr-o anumita masura de pe pozitii de forta si are ce oferI. ACEST lucru se datoreaza UE care are o strategie de sustinere a reintegrarii Moldovei promovata pe trei nivele.

Primul este exercitarea presiunilor asupra Transnistriei. Restrictiile de calatorie, dar mai ales lansarea misiunii de asistenta la frontiera (EUBAM) si noul regim vamal introdus in martie 2006 sunt rezultatele implicarii UE in procesul de reglementare transnistreana. Anume UE a exercitat presiuni asupra Ucrainei pentru a o face sa implementeze noul regim vamal, si anume actiunile UE la frontiera au fortat indirect companiile transnistrene sa se inregistreze la Chisinau. Combinatia dintre noul regim vamal si EUBAM creaza tensiuni sociale si politice substantiale in Transnistria. Elitele au acces mai putin la beneficiile corupte provenite din trafic si contrabanda. Populatia este afectata de inflatie si criza economica. Doar Rusia putea compensa prin asistenta Tiraspolului efectele actiunilor UE. Relansarea dialogului moldo-rus a contribuit la sistarea sprijinului rus pentru Transnistria. Dar anume UE a creat aceasta situatie din jurul Transnistriei, si a pus bazele reintegrarii spatiului economic unic al Republicii Moldova.

Al doilea element de strategie al UE vizeaza europeanizarea Moldovei, pentru a o face mai atractiva pentru locuitorii Transnistriei. Planul de actiuni, acordul de facilitare a vizelor, asistenta economica, asistenta pentru serviciile vamale si de graniceri fac parte din aceasta strategie. Insa cea mai importanta este facilitarea comertului, prin sistemul generalizat de preferinte plus (GSP+) si din martie 2008 prin preferintele comerciale autonome (ATP), un regim aplicat doar statelor balcanice si Moldovei. In plus Moldova a devenit unul dintre cei mai mari recipienti de asistenta europeana pe cap de locuitor din lume.

Astazi UE ofera Moldovei un nivel de asistenta financiara aproape comparabil cu statele balcanice, care au o perspectiva de aderare la UE. Care sunt rezultatele acestor masuri? In noiembrie 2007 la o intalnire cu Reprezentantul UE pentru Moldova Kalman Mizsei la Camera de Comert si Industrie de la Tiraspol oamenii de afaceri transnistreni au solicitat ca si ei sa beneficieze de facilitarea vizelor. Ca cetateni ai Moldovei.

Si mai importanta este cresterea exporturilor transnsitrene in UE. In 2006-2008 exporturile regiunii in UE au crescut cu 59%, mai mult decat cresterea exporturilor in Rusia. Astazi UE este principala piata de desfacere pentru agentii economici transnistreni. Cu cat mai departe, cu atat economia transnistreana va deveni dependenta atat de UE, cat si de statutul de companii inregistrate la Chisinau.

La fel de importanta este dorinta universitatilor transnistrene de a primi acreditare la Chisinau, astfel obinand acces la proiecte de cooperare internationala si burse europene pentru studenti. Acestea sunt doar cateva exemple prin care UE face Moldova atractiva, si indispensabila unor segmente importante a societatii transnistrene.

Al treilea element de strategie tine de promisiunea unor beneficii economice si mai mari in cazul reintegrarii tarii. Intr-o Moldova reunificata si locuitorii Transnistriei vor beneficia de asistenta UE. Mai importante sunt discutiile de finantare internationala a unor proiecte de infrastructura a coridoarelor trans-europene de transport care ar traversa Moldova, inclusiv Transnistria. Nu Rusia si nu Moldova vor finanta astfel de proiecte, ci anume UE si SUA.

In acest context e necesara o discutie rationala privind beneficiile si costurile reunificarii Moldovei. Exista un anumit consens in privinta beneficiilor: crearea unui spatiu economic unic, controlul frontierei, restabilirea integritatii teritoriale etc. Dar costurile se discuta mult mai putin. Este important sa se discute si acestea. Bunaoara, care va fi impactul reglementarii asupra procesului de integrare europeana a Moldovei ?

Care va fi impactul reunificarii asupra sistemului politic si a sistemului de partide din Moldova? Este sistemul politic de la Chisinau suficient de matur pentru a absorbi si transforma Transnistria fara a se transnistriza? Este gata Moldova sa il numeasca pe Valerii Litkai vice-ministru de externe, pe Evgheni Sevciuc speaker sau prim-ministru, si pe Elena Cernenko ministrul al economiei? Ce va iesi din fuziunea ministerelor de interne de la Chisinau si Tiraspol? Dar din fuziunea SIS cu MGB? Ce se va intampla cu datoria de 1.8 miliarde de dolari a Transnistriei fata de Rusia? Va fi preluata de Moldova? Cum se va rasplati Moldova? Prin cedarea caii ferate, a retelelor si centralelor electrice Gazpromului? Sau Rusia va ierta o parte din datorie, iar Moldova, UE si SUA vor compensa o alta parte?

Reunificarea reala a Moldovei nu va avea loc prin semnarea unei hartii numita constitutie, acord sau memorandum. Ciprul a fost reunificat in 1964 in baza unei noi constitutii, insa acel acord a esuat in 1974 ducand la izbucinirea unui conflict si mai serios, nerezolvat pana acum. Si reunificarea Moldovei va fi un esec daca nu se va inscrie in europenizarea tarii. Inclusiv a institutiilor de stat de la Chisinau care raman nereformate si profund ne-europene.

UE poate ajuta Moldova sa rezolve unele din dilemele enuntate mai sus, dar totul depinde dorinta Moldovei de a se reforma politic si economic. Pana acum prin combinatia de presiuni asupra Transnistriei, fortificarea Moldovei si promisiunile de asistenta pentru Moldova reunificata, UE a creat niste realitati care fac posibila nu doar relansarea negocierilor, ci si realizarea unei perspective de reunificare a tarii. Aceasta nu se poate intampla in cinsi-sase luni. Insa pentru prima data din 1992 timpul lucreaza in favoarea Moldovei. Numai apropierea si mai mare a Moldovei de UE face din Moldova un stat mai functional si mai atractiv apropiind perspectiva solutionarii reale, nu declarative, a conflictului.

Nicu Popescu, originar din Republica Moldova, este research fellow la European Council on Foreign Relations (ECFR), biroul din Londra. ECFR este o noua initiativa pan-europeana pentru elaborare de politici, advocacy si comunicatii menite sa promoveze o politica externa europeana mai integrata. Nicu Popescu sustine un doctorat in stiinte politice la Universitatea Central Europeana, Budapesta.

IN MEMORIAM MARCEL CHIRNOAGA

mai 5th, 2008
Marcel ChirnoagăMarcel Chirnoagă

“In gravurile şi ilustraţiile la textele ce tratau tema respectivă, am încercat să traduc această abstracţiune – Răul – care, neavând chip, nu poate fi înţeles. Apocalipsa este un poem minunat din Sfânta Scriptură, pe care am înfăţişat-o in imagini tocmai pentru a sublinia Răul. La fel şi Infernul lui Dante. Strămoşii noştri, în frescele bisericilor din Moldova, au dat Răului chip de drac. Iată că eu sunt urmaşul celor din Moldova, care au făcut mii de draci, imagini prin care, la rândul meu, încerc să reprezint Răul din lume, de lângă noi şi asta nu pentru a-l speria pe privitor, ci pentru a-i arăta chipul sub care diavolescul se poate ascunde fără ca noi să-l putem recunoaşte” Marcel Chirnoagă (1930-2008)

Maestrul Marcel Chirnoagă a murit, miercuri dimineaţa, 23 aprilie 2008, in jurul orei 3.00, în urma unui stop cardio-respirator, pe fondul unei afecţiuni pulmonare mai vechi, a declarat pentru MEDIAFAX Bogdan Opriţa, purtătorul de cuvânt al Spitalului de Urgenţă Floreasca, din Bucureşti, unde artistul era internat.
Marele artist, în vârstă de 77 de ani, era grav bolnav şi se afla internat in spitalul Floreasca (în apropierea casei sale) de mult timp. Situaţia gravă a plămânilor impunea o spitalizare de lungă durată. În ultimele ocazii când l-am revăzut pe la atelier părea să ignore sfatul medicilor. Continua să scrijelească desenul pe metal, aşa cum cum mă învăţase pe mine şi pe mulţi alţii, pictori, sculptori, arhitecţi, sau pur si simplu, pe cine işi dorea să se apuce de gravură: direct pe placă. Avea o calitate rar întânită: generozitatea, capacitatea de a-şi înţelege, iubi aproapele, de a se apropia de oameni indiferent din ce categorie socială proveneau.
A avut o adolescenţă afectată de situaţia unchiului său, generalul Chirnoagă, judecat prin 1944, fapt ce a avut repercusiuni şi asupra lui aşa cum declara într-un interviu «Un frate al tatei, un unchi de-al meu, a devenit criminal de război şi a fost judecat pentru înaltă trădare. Tot neamul Chirnogilor a pătimit pentru asta. Am trecut şi eu pe la puşcărie, ca Chirnog.»
Matematician ca profesie, unul dintre studenţii străluciţi ai lui Dan Barbilian, maestrul Marcel Chirnoagă a fost un autodidact de geniu şi a început să expună lucrări de artă plastică din anul 1953, atras fiind de artă. Datorită lucrărilor prezentate a fost acceptat imediat ca membru în Uniunea Artiştilor Plastici din România, unde paradoxal, a devenit şeful acesteia fără a fi membru de partid. A avut mentori şi prieteni pe regretaţii Ion State şi Vasile Kazar. A participat la numeroase saloane naţionale şi internaţionale obţinând distincţii importante. De curând, a fost declarat cetăţean de onoare al Buşteniului, localitate în care s-a născut la 17 august 1930.

Puţini ştiu că Marcel Chirnoagă este singurul artist plastic român ale cărui lucrări constituie obiectul unei teze de doctorat in istoria artei. Disertaţia a fost prezentată în anul 2000 de Adriane Platon Kirscher la Universitatea din Koln. Teza de doctorat dezvoltă atât textul “Apocalipsei”, cât şi comentarea gravurilor celor doi mari artişti – Durer şi Chirnoagă.

Gravurile lui Marcel Chirnoagă sunt cotate în toată lumea, fiind recunoscute prin expresionismul narativ de excepţie. A ilustrat excelent opere literare, cele mai cunoscute fiind gravurile în aquaforte şi aquatinta realizate pentru “Infernul” lui Dante sau “Don Quijote” al lui Cervantes. A dus tehnica gravurii la perfecţiune, utilizând o presă nemţească de gravură, veche de peste o sută de ani, lucrând după modelul clasic, după tehnica desăvârşită a lui Albrecht Durer. Durer a fost modelul spiritual al Maestrului Chirnoagă.
A adus inovaţii în tratarea plăcii de metal cu sudură şi decupaje originale. Există o serie de lucrări de dimensiuni medii în care intervenţia sudurii a produs efecte spectaculoase lucrărilor.
Caii constituiau subiectul lui preferat, îi desena la perfecţie, cum rar întâlneşti. În majoritatea gravurilor şi desenelor, caii sunt impecabil valoraţi, evidenţiaţi, de o factură expresivă ireal de umană, chiar şi în frescele realizate.
Marcel Chirnoagă avea o compoziţie proprie chiar şi pentru cerneala de gravură utilizată. Hârtia lui preferată de gravură a fost cea care se găsea într-o perioadă la «Letea». Se aproviziona pentru toţi: întotdeauna oferea din materiale prietenilor săi.
Marcel Chirnoagă lucra în ţară sau în Italia unde avea prieteni gravori, la care păstra o serie de plăci şi unde expunea frecvent. Ar fi putut oricând să rămână în altă parte, însă «Acasă» rămânea în sufletul lui cu o anumită sonoritate, poate sentimentală, decupată din toate nostalgiile cumulate de-a lungul vieţii sale. Pentru el «acasă» a însemnat mult timp atelierul din Dudeştiul demolat de care unii îşi mai aduc aminte şi mai târziu, atelierul din str. Biserica Amzei 9 din Bucureşti, din ansamblul aşezămintelor Brătienilor. «Acasă» pentru Maestru se traducea în egală măsură prin prietenii pe care îi avea în jurul lui. Multora le-a arătat tainele unui meşteşug vechi de secole. Mulţi îi suntem datori sufleteşte şi pentru ceea ce oferea cu mărinimia unui mare om: arta de a fi prieten.

Fără a fi subiectivă, deşi am avut marele privilegiu să lucrez gravură sub îndrumarea sa, afirm cu toată convingerea că Marcel Raymond Chirnoagă este cel mai mare gravor român de la sfârşitul secolului XX, devenind renumit pentru ciclurile de gravuri “Monştrii inevitabili”, “Apocalipsa”, “Labirintul”, “Viciile şi virtuţiile creştineşti”, sau “Cele 10 porunci”.
Maestrul Marcel Chirnoagă a realizat de-a lungul vieţii mai puţin decât îşi propusese, a afirmat aceasta deseori cu o modestie rar întâlnită, însă acest puţin se exemplifică prin mii de lucrări de artă – desene, picturi, sculpturi scenografice inedite pe malul mării, sculpturi şi mai ales, gravuri – pe care le dorea reunite într-un muzeu propriu. Aş vrea să îi văd într-o zi această dorinţă împlinită.
Un Om de o forţă spirituală uluitoare şi un mare Prieten, Maestrul Marcel Chirnoagă va rămâne mereu în sufletele celor care l-au cunoscut.

Adio, Maestre Chirnoagă!

MUZEUL VIRTUAL MARCEL CHIRNOAGĂ:

http://www.stdb.ro/~vasile/muzeuc.htm

Edna Palmer, 115 years!

mai 5th, 2008
Edna ParkerEdna Parker

Scientists have long been baffled as to why some people live so much longer than others. Current estimates put the figure of total centenarians worldwide at about 488,000. Exact numbers may be difficult to determine, since many centenarians live in developing or outlying areas, where census data is not often available. However the numbers of centenarians in industrialized nations are still rather impressive. There are approximately 79,000 Americans who hold the distinction of being centenarians, a group now believed to be the fastest growing group of Americans. Some of them are well known because of their celebrity. Others are ordinary people who have lived extraordinarily long lives. Each of them is a page of history. According to the statistics, in Romania are almost 9,800 people who reached the age of 100 or more.
About two years ago, I wrote an article about Gheorghe Onita, a Romanian centenarian who lived in Arizona. He passed away shortly after he turned 100. I remember myself doing a lot of research on the topic of longevity at that time. Mr. Onita held the record as the oldest Romanian here in Arizona.
Now at 115 years old, Edna Palmer of Shelbyville, Indiana, holds the Guinness World Record as the world’s oldest living person. Fifteen years older than our conational. Palmer turned 115 on Sunday, April 20, 2008. Edna was born on April 20, 1893. Her husband, Earl, died in 1938 and Palmer lived alone in their farmhouse until 1993. She then moved in with her son’s family, and when they found that she was in need of more care, she moved into a convalescent home.
Maybe it was a lifetime of chores on the family farm that accounts for Edna Palmer’s long life. Or maybe just good genes explain why the world’s oldest known person that turned 115 on last Sunday, defying staggering odds. Scientists who study longevity hope Parker and others who live to 110 or beyond — they’re called super centenarians — can help solve the mystery of extreme longevity. Scientists from the New England Centenarian Study at Boston University collected samples of DNA to add to the database of super centenarians. Her genes, along with about 100 other people who lived over 110 years, will be analyzed by aging specialists. They are looking for longevity enabling genes. Social factors largely explain differences in life expectancies both between countries and between different groups of population in each country. Convincing evidence shows that, individual lifestyles, social networks, styles of relating to life, and in particular, social class, are major determinants of the life-span. Does this principle apply to anybody? Let’s take a look at my subject centenarians. From at least one perspective, there is a difference between the two. Edna Parker was born in the United States and has lived in a free country her entire life. On the other hand, Gheorghe Onita, being born in Romania, went through two world wars, three dictatorships, three social orders. He served seven years in the Romanian army. He endured so much hunger and thirst in the wars and the life he lived was generally not very easy. He came to United States when he was 80. The first nine years, he lived in Chicago then he moved to Grand Canyon State. At that time, most of his fellows could be seen just in the memories. Moreover, he didn’t come here to die but to live healthy for other two decades. Ignoring the age, after he turned 100, he was able to read the Bible without glasses. Everybody who knew him was impressed of his vitality. He confessed me in an interview that when he lived in Romania he wouldn’t believe that there is a place in the world where is always summer. He loved Arizona. The environment played an important role in his well-being.
Last Friday, Edna Palmer laughed and smiled as relative and guests released 115 balloons into sunny skies outside her nursing home in Indiana. “We don’t know why she’s lived so long,” said Don Palmer, her 59-year-old grandson. “But she’s never been a worrier and she’s always been a thin person, so maybe that has something to do with it.”
Like Gheorghe Onita, Edna Palmer never drank alcohol or tried tobacco and led an active life. It lessens feelings of depression that might otherwise lower immunity and boost heart disease risk
In conclusion, what could be the real reason for increased longevity?
Lifestyle, DNA or is it God? That’s a question the experts have been eager to find an answer to.

“Procesul tranziţiei” – fragmente – (VI)

mai 5th, 2008

13-l5 iunie: minerii chemaţi de preşedintele ţării devastează Universitatea din Bucureşti.
1 iulie: Repartiţia. Obţin un post de inginer la Ocolul Silvic Berzasca. Refuz posibilitatea de a veni la I.C.A.S. (Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice) Timişoara. (Vara trecută am făcut trei săptămâni de practică, apoi am mai lucrat două luni voluntar la I.C.A.S. şi m-am convins că viaţa de amenajist e foarte tristă.)
Trebuie să mă prezint la post abia în 24 august, dar în 20 iulie vizitez împreună cu Micky Berzasca.
…E poate cel mai urât sat pe care l-am văzut vreodată. Case îngrămădite fără grădini şi câteva blocuri din prefabricate, străzi înguste şi strâmbe, ţigani înfumuraţi şi agresivi care vin de la bişniţă din Iugoslavia.
La ocol întâlnesc un inginer neîngrijit îmbrăcat, cu figură de beţiv.
…— De unde eşti, domnule?
— Din Timişoara.
— Şi ce te-a determinat să vii tocmai la Berzasca, ce cauţi aici?
— ?!
Suntem cazaţi la camera oficială a ocolului, într-un apartament situat în unul din blocurile de prefabricate. În faţa blocului câţiva copii jegoşi se joacă pe o grămadă de gunoi menajer. Casa scărilor e murdară şi bineînţeles, nu există nici un bec. Blocul e situat chiar lângă şoseaua principală pe care trec într-una camioane ce fac un zgomot asurzitor. Împărţim apartamentul murdar cu o familie venită la pescuit.
După-masa mă plimb cu Micky pe malul Dunării. Pentru a-ţi petrece sfârşitu1 de săptămână sau câteva zile de concediu zona Berzasca e foarte potrivită: pescuit, defileul Dunării, dar să locuieşti acolo e cu totul altceva. Verdictul dat de Micky e foarte categoric: „Fără mine!”
Seara îl întâlnesc pe şefu1 de ocol.
— Ştii, în cimitirul din Berzasca nu e nici o cruce a vreunui fost şef de ocol şi nici eu nu vreau să stric tradiţia… dar meserie poţi învăţa… Vino în august. Te aşteptăm.

NU drogurilor

mai 5th, 2008

De mai mult timp am început sa evidenţiem in revista de informaţie si publicitate IMPACT, din Targoviste, pericolul letal, am spune, pe care îl reprezintă pentru umanitate o serie de flageluri care tind sa se globalizeze in acest debut de învolburat secol 21. Am vorbit despre terorism, SIDA (si vom mai aborda aceste subiecte) si droguri. Acest din urma flagel afectează îndeosebi populaţia tanara, inclusiv din judeţul Dâmboviţa si de aceea ne propunem sa fim mai fermi in a spune NU drogurilor, evident, cu sprijinul instituţiilor si organizaţiilor non guvernamentale abilitate.

Experţi din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sanatatii definesc drogul ca fiind “orice substanţa care, introdusa într-un organism viu, îi poate modifica acestuia percepţia, umoarea, comportamentul ori funcţiile sale cognitive sau motrice”. În conformitate cu recomandările Organizaţiei Mondiale a Sanatatii (1993), substanţele sau clasele de substanţe psihoactive (drogurile), a căror administrare pot produce tulburări mintale, tulburări de comportament si dependenta, sunt: alcoolul, opiaceele, derivatele canabisului, sedativele si hipnoticele, cocaina, halucinogenele, tutunul, solvenţii volatili, alte substanţe psihoactive si din diferite clase, utilizateseparat sau în asociere.
Principala categorie de populaţie vulnerabila la consumul de droguri o constituie tinerii. Populaţia tânăra este mult mai deschisa la nou, la risc, mai dispusa sa încerce noi experienţe. În plus, tinerii din România au venit mai puţin în contact cu mesajele care subliniau pericolul reprezentat de consumul de droguri în societatea capitalista. În plus, în locul mass-mediei riguros cenzurate, a apărut o explozie a informaţiei vehiculate pe piaţa audio-vizualului. Tinerii sunt ţinta unui bombardament informaţional masiv, în care consumul de droguri este deseori prezentat ca o alternativa de a face fata vieţii.

In judeţul Dambovita, campania de prevenire a consumului de stupefiante s-a desfăşurat atât in scoli si licee, cat si in mediul studenţesc. In acest context, saptamana trecuta, Centrul de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog Dâmboviţa, a prezentat o evaluare a stadiului implementării Strategiei Judeţene Antidrog, la care au participat reprezentanţi ai instituţiilor publice si private semnatare ale Strategiei, pentru perioada 2006-2008.
Nicoleta Bobe, coordonatoarea Centrului de Prevenire , Evaluare si Consiliere Antidrog Dâmboviţa a precizat: „Vrem sa finalizam, pana la sfârşitul lunii iunie 2008, proiectul de prevenire in mediul universitar „Deschide ochii, priveşte viata”. De asemenea, vrem sa finalizam concursul naţional „Mesajul meu antidrog”, ediţia a V-a si sa marcam Ziua internaţionala de lupta împotriva traficului si consumului ilicit de droguri, celebrata in fiecare an pe 26 iunie.”

Ştiri de la Agenţia Naţionala Antidrog

Luni, 4 februarie 2008, la Predeal, jud. Braşov, a avut loc lansarea campaniei „Alege albul vieţii, nu al drogurilor”, proiect de prevenire a consumului de droguri în spaţiile de agrement din Predeal şi Poiana Braşov, iniţiat de Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog Braşov – structură teritorială din cadrul Agenţiei Naţionale Antidrog (A.N.A.).

Scopul campaniei este de a informa tinerii care practica sporturi de iarna, precum şi loturile naţionale aflate în cantonament, în locaţiile menţionate, cu privire la riscurile şi consecinţele consumului de droguri.

La eveniment au participat chestor şef prof. univ.dr. Pavel Abraham, preşedintele Agenţiei Naţionale Antidrog, precum şi experţii din cadrul TAIEX (Biroul de Asistenţă Tehnică şi Schimb de Informaţii al Comisiei Europene), aflaţi la Braşov cu prilejul desfăşurării seminarului „Reducerea cererii şi ofertei de droguri”, organizat de A.N.A.

Campania „Alege albul vieţii, nu al drogurilor” se adresează, în special, tinerilor cu vârsta cuprinsă între 16 şi 25 de ani. Campania urmăreşte să prevină consumul de droguri în rândul publicului ţintă şi, totodată, să informeze consumatorii sau potenţialii consumatori de droguri despre serviciile de asistenţă integrată oferite de A.N.A.

Pestera Ursilor

mai 5th, 2008

Peştera Urşilor a fost descoperită în 1975, cu ocazia unei dinamitări executate la cariera de marmură din zonă. Este unul dintre principalele obiective turistice ale Munţilor Apuseni, ea aflându-se în judeţul Bihor, în imediata apropiere a localităţii Chişcău, comuna Pietroasa, la o altitudine de 482 m.

Interiorul se distinge prin diversitatea formaţiunilor de stalactite şi stalagmite existente, ca şi prin cantitatea impresionantă de urme şi fosile ale ursului de cavernă – Ursus Spelaeus – care a dispărut acum 15.000 de ani. Pe lângă acesta au mai fost descoperite şi fosile de capră neagră, ibex, leu şi hienă de peşteră. La intrarea în peşteră se află un pavilion, compus dintr-o sală de aşteptare, casa de bilete, un bar, un mic muzeu speologic şi un stand cu suveniruri şi obiecte artizanale specifice zonei.

Cu o lungime de peste 1.500 m, peştera se compune din galerii aflate pe două nivele: prima galerie, cea superioară, în lungime de 488 de metri poate fi vizitată de turişti, iar cea de-a doua, lungă de 521 m este rezervată cercetărilor ştiinţifice.
Schema simplificată a peşterii
Schema simplificată a peşterii

Galeria superioară, disponibilă vizitării, este compusă din 3 galerii şi diferite săli:

* Galeria \”Urşilor\” (sau Galeria Oaselor),
* Galeria \”Emil Racoviţă\”,
* Galeria \”Lumânărilor\”
* Sala Lumânărilor,
* Sala Spaghetelor,
* Sala Oaselor.

Printre formaţiunile de stalactite şi stalagmite se remarcă Palatele fermecate, Lacul cu nuferi, Mastodontul şi Căsuţa Piticilor, Draperiile din Galeria Urşilor, Portalul, Pagodele şi ultima sală, Sfatul Bătrânilor, iluminată cu lumânări. Temperatura în peşteră este constantă de-a lungul anului (10ºC), iar umiditatea se menţine la 97%.

Numele peşterii se datorează numeroaselor fosile de \”urşi de cavernă\” (Ursus spelaeus) descoperite aici. Peştera era un loc de adăpost pentru aceste animale, acum 15.000 de ani. La un moment dat intrarea în peşteră a fost blocată, probabil datorită căderii unei stânci şi peste 140 de urşi au rămas blocaţi înăuntru, fără posibilitatea de a mai părăsi caverna. Înfometaţi aceştia s-au atacat reciproc, până când toţi au murit. Povestea lor o mărturisesc tonele de oase găsite împrăştiate în întreaga peşteră.

Peştera a rămas astfel închisă până pe 17 septembrie 1975, când golul subteran a fost deschis artificial prin dinamitarea porţiunii de la intrare, în timpul lucrărilor de exploatare a calcarului (marmură). În puţul deschis a coborât pentru prima dată, minerul Traian Curta din localitatea Chişcău. Acesta a parcurs galeria de acces până la Sala Mare.

O primă explorare a peşterii a avut loc la 20 septembrie 1975 efectuată de către grupul de speologi amatori \”Speodava\” din oraşul Dr. Petru Groza (actualul oraş Ştei). Pe baza studiilor complexe întreprinse de Institutul de Speologie \”Emil Racoviţă\” în colaborare cu Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea, s-au stabilit soluţiile de amenajare şi măsurile specifice de protecţie. După 5 ani de amenajări la standarde mondiale, la 14 iulie 1980, peştera a fost deschisă vizitatorilor. Anual peştera este vizitată de peste 200.000 de vizitatori.

Se poate ajunge la peşteră cu trenul, pe linia ferată Oradea – Vaşcău, până la staţia Beiuş sau Sudrigiu, iar de acolo cu mijloacele de transport în comun; cu maşina accesul este posibil pe DN 76 Oradea – Deva + DJ 763 Chişcău (14 km).

Linia ferata Oradea – Vascau nu este functionala de mai multi ani. Accesul se face numai auto. Se poate ajunge la Sudrigiu pe DN 76 Oradea – Deva. De la Oradea sunt autobuze pana la Pietroasa. Se coboara la intersectia de dupa comuna Buntesti si se urmeaza drumul din dreapta. Din Beius sunt autobuze pana in Chiscau.

Rododendron de mai

mai 5th, 2008

Mamă la minut – prezentare de carte

mai 5th, 2008

Mamă la Minut va învaţă cum să comunicaţi mai bine cu copiii dumneavoastră. Şi ştim cu toţii că uneori am da orice să putem şti cum să vorbim cu copiii noştri, astfel încât aceştia să dea semne că ne înţeleg şi că ne ascultă, indiferent de vârsta lor. Spencer Johnson ne împărtăşeşte trei metode simple şi rapide care vor avea rezultate uimitoare dacă veţi hotărî să le aplicaţi. Mustrarea la Minut, Laudele la Minut şi Scopurile la Minut le ajută pe mame să abordeze creşterea şi educarea copiilor cu mai multă încredere şi uşurinţă. Deşi iau atât de puţin timp pentru a le folosi, ele pot deschide uşa către o lume nebănuită, în care legătura dintre mamă şi copil este mai puternică. Folosiţi metodele propuse de dr. Spencer Johnson şi vă veţi putea bucura în tihnă de viaţa de familie şi de împlinirile copiilor dumneavoastră.

\”Simbolul Mamei la Minut\”, care ne însoţeşte pe tot parcursul cărţii, – un minut afişat pe cadranul unui ceas electronic modern – are scopul de a ne reaminti fiecăreia dintre noi să rupem câte un minut din timpul nostru şi să privim chipurile copiilor noştri.

\”Scrisoare adresată mamelor de către dr. Spencer Johnson:
Ştiţi cu siguranţa din proprie experienţă că, pentru a fi mamă cu adevărat, este nevoie de mult mai mult timp, nu doar de un minut. Şi totuşi există şi alte căi prin care puteţi comunica – într-un minut – cu proprii copii şi care îi vor ajuta să înveţe în scurtă vreme să fie cuminţi şi mândri de ei totodată. Metodele sunt atât de simple, încât la prima vedere s-ar putea să nu vă convingă de funcţionalitatea lor. Cu toate acestea, poate veţi dori să urmaţi exemplul altor părinţi care le-au aplicat cu succes – încercaţi să nu vă pronunţaţi asupra celor trei metode de comunicare despre care veţi citi în paginile ce urmează înainte de a le fi aplicat acasă timp de o lună. Vă veţi convinge singure! Veţi vedea cum comportamentul copiilor dvs. se va îmbunătăţi. Întrebaţi-i ce părere au despre ei înşişi! Sunt sigur că veţi constata ceea ce eu, asemenea altor părinţi, am constatat deja: din punctul de vedere al copiilor şi din acela al părinţilor, metodele funcţionează!\”

Dr. Spencer Johnson este Preşedinte al Candle Communications Corporation, autor prolific, publicist, lector şi consultant în comunicare. A scris mai multe cărţi de medicină şi psihologie. Dr. Johnson şi-a obţinut licenţa în psihologie la University of Southern California, doctoratul în medicină la Royal College of Surgeons din Irlanda şi a lucrat la Harvard Medical School, Los Angeles Children’s Hospital şi Clinica Mayo. A fost Director Medical pentru Comunicare la Medtronic (firma care a inventat dispozitivul cardiac pacemaker) şi membru în echipa de experţi a Institutului pentru Ştiinţe Interdisciplinare din Minneapolis. A fost consultant pe probleme de comunicare la Center for the Study of Person, Human Dimensions in Medicine Program şi la Office of Continuing Education de pe lângă School of Medicine, University of California din La Jolla, California. Cărţile sale îi ajută pe oameni să se elibereze de stres şi să aibă mai mult succes printr-o comunicare mai eficientă. Dintre acestea, editura Curtea Veche a mai publicat Cine mi-a luat caşcavalul?, Manager la Minut (coautor dr. Kenneth Blanchard) şi Tată la Minut.

Autor: Spencer Johnson

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Alegerile locale – test politic pentru scrutinul parlamentar din toamnă

mai 5th, 2008

A devenit o tradiţie ca alegerile locale din România să aibă loc în luna iunie a unui an bisect, precedând alegerile parlamentare din toamnă.

Din acest punct de vedere, scrutinul local nu este numai un prilej de a alege puterea locală, ci se constituie şi ca un important test politic în vederea alegerilor generale.

Precedentele scrutinuri din 1996, 2000 şi 2004 au prefigurat cu o bună aproximaţie configuraţia politică a viitorului parlament.

Până acum, indicatorul cel mai fidel era scorul pe ţară însumat la alegerea consiliilor judeţene şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Dat fiind că modul de scrutin era practic identic cu cel de la parlamentare – scrutin proportional de lista la nivel judetean – rezultatele au fost extrem de edificatoare.

Ȋn 1996 alegerile locale au prefigurat detronarea PSD (pe atunci PDSR) ca principală forţă politică a ţării, după cum cele din vara lui 2000 aveau să confirme destrămarea Convenţiei Democratice, dezastrul PNŢCD şi revenirea la putere a PSD.

Alegerile locale din 2004 au scos la iveală echilibrul de forţe. Nou formata Alianţă DA – PNL-PD obţinea 33,8%, în timp ce listele cumulate ale PSD şi PUR (actualmente Partidul Conservator) obţineau 38,8%.

Ȋn toamnă, raportul avea să fie de 31,7% pentru DA şi 37,3% pentru lista comună PSD – PUR.

De data aceasta aprecierea testului va fi mult mai dificilă datorită schimbării modalităţii de vot.

La parlamentare, atât la Senat cât şi la Camera Deputaţilor, alegătorii vor vota câte un singur candidat într-o circumscripţie, dar acesta nu va fi ales direct decât dacă obţine majoritatea absolută a voturilor valabil exprimate în acea circumscripţie.

Structura celor două camere va fi determinată tot de votul pe ţară dat fiecărui partid. Pentru a fi reprezentat în parlament, un partid trebuie să întrunească minimum 5% din totalul pe ţară al voturilor exprimate sau să obţină în colegiile uninominale trei mandate de senatori şi şase de deputaţi şi atunci primeşte reprezentare parlamentară la nivelul scorului pe ţară, chiar dacă acesta nu depăşeşte 5%.

N-am să comentez acest sistem bizar de vot majoritar uninominal cu reprezentare proporţională (unic în Europa) am să remarc doar că la alegerile locale nu mai există un scrutin asemănător.

Este drept că a fost introdusă alegerea prin vot direct a preşedinţilor Consiliilor Judeţene, dar alegerea se face de către întreg electoratul din acel judeţ, or la parlamentare există în fiecare judeţ cel puţin două colegii uninominale la Senat şi cel puţin patru colegii uninominale la Camera Deputaţilor, deci circumscripţiile sunt mult mai mici.

S-ar putea face o aproximare prin cumularea scorului pe ţară la alegerea preşedinţilor de consilii judeţene, dar la Bucureşti se alege primar general şi este posibil un al doilea tur de scrutin, în timp ce preşedinţii de consilii judeţene se aleg într-un singur tur.

Ȋn orice caz, este de aşteptat ca Partidul Democrat Liberal şi PSD să domine acest scrutin, cu UDMR (cu şanse de victorie în maximum patru judeţe Harghita, Covasna, Mureş şi Satu Mare) şi PNL jucând rolul de outsider.

Importanţa de test politic a alegerilor locale este cu atât mai mare cu cât anul acesta este primul în care au fost decuplate alegerile parlamentare de cele prezidenţiale şi deci nu mai există un candidat prezidenţial-locomotivă, ca în 1990, 1992, 1996, 2000 şi 2004.

Marea Britanie: Dezastru electoral pentru Partidul Laburist

mai 3rd, 2008
Gordon Brown a suferit o înfrângere umilitoareGordon Brown a suferit o înfrângere umilitoare

Partidul Laburist din Marea Britanie, condus de premierul Gordon Brown, a suferit cea mai severă înfrângere electorală din ultimii 40 de ani în scrutinul local desfăşurat pe data de 1 mai.

Partidul de guvernământ a pierdut peste 300 de mandate de consilier local – circa 12% din numărul de consilieri cu care a intrat în alegeri – şi a căzut pe locul trei în privinţa votului total din Anglia şi Ţara Galilor unde au avut loc alegerile, cu 24%.

Scrutinul din 1 mai a reprezentat un triumf pentru Partidul Conservator, condus de David Cameron, care a înregistrat un câştig net de peste 250 de consilieri locali şi un vot pe ţară de 44%.

Mai mult, candidatul Conservator Boris Johnson a reuşit să-l detroneze la Londra pe primarul Laburist Ken Livingstone, în post de opt ani.

Partidul Liberal Democrat – al doilea partid de opoziţie, condus de Nick Clegg – a înregistrat un câştig net de 30 de consilieri locali şi un vot pe ansamblu de 25%.

Rezultatul constituie un dezastru piolitic pentru premierul Gordon Brown, la primul său test electoral după preluarea funcţiei de la predecesorul său Tony Blair în iunie 2007.

Brown a recunoscut gravitatea înfrângerii şi a promis să asculte de semnalul venit de la electorat.

Motivele acestei înfrângeri de proporţii sunt destul de clare: degradarea climatului economic care a afectat puga cetăţeanului, dar mai ales intrarea în vigoare a noului buget care i-a afectat pe cei cu venituri mici.

Ȋncepând cu 1 aprilie a fost abolită rata de impozitare de 10% care se aplica premilor 2230 de lire sterline pe an impozabile (veniturile mai mici de 5435 de lire anual nu sunt impozitabile), simultan cu reducerea ratei de baza de la 22 la 20% pentru veniturile până în 36000 de lire anual (peste aceasta limită orice sumă este impozitată cu 40%).

Un calcul simplu arată că toţi cei cu venituri sub 18000 de lire şi fără copii vor plăti mai multe impozite.

Majoritatea celor care au fost afectaţi de această măsură sunt alegători tradiţionali ai Partidului Laburist, mai ales din nordul Angliei şi din Ţara Galilor şi ei n-au ezitat să-şi exprime furia la urne.

Dar pe lângă aspectul conjunctural mai există şi impactul uzurii la guvernare. Partidul Laburist a împlinit 11 ani de când se află la putere şi dă impresia de epuizare şi lipsă de direcţie.

Mulţi comentatori au comparat acest dezastru electoral cu cel al premierului Conservator John Major din anii 1995 – 1996, care a prevestit catastrofala înfrângere din alegerile parlamentare din 1997, după 18 ani de guvernare.

Premierul Brown, care şi-a dorit atât de mult funcţia supremă, pare lipsit de vlagă şi coerenţă, mai ales în comparaţie cu Tony Blair.

Iar Partidul Conservator pare pentru prima dată în ultimii 15 ani capabil să câştige alegerile generale.

Scrutinul parlamentar, care poate fi convocat la discreţie de prim ministru, trebuie să aibă loc nu mai târziu de iunie 2010.

Premierul Brown speră într-o revigorare a partidului său, dar pentru mulţi alegători pare să fie deja prea târziu.

Secole

mai 3rd, 2008

Într-o oră Doamna, într-un mod oarecum neaşteptat, le-a cerut date personale despre părinţi: numele de botez al tatălui şi al mamei, data naşterii tatălui, data naşterii mamei, ocupaţia şi aşa mai departe. Pentru prima oară de când vieţuiau împreună atâtea ore pe zi câte erau obligaţi să și le petreacă la şcoală, luau cunoştinţă fiecare de lumea privată care îi era proprie şi familiară celuilalt. Majoritatea mamelor erau casnice. Până atunci asta nu-i interesase. Decât doar cȃnd părinţii lor erau vecini sau prieteni şi familiile se vizitau între ele. Dar iată că lumea privată a fiecăruia se dovedea a fi foarte interesantă. De bună seamă elevii au trebuit să se ridice în picioare când au avut de dat răspunsuri la cele câteva întrebări. Când Doamna a ajuns la Barnoschi Vasile, la întrebarea despre data naşterii tatălui, Barnoschi Ion, acesta a răspuns: 14 octombrie 1897. Doamna şi-a lăsat ochelarii un pic mai jos pe nas şi l-a aţintit cu privirea pe deasupra ramelor. De comentat, n-a comentat, dar în jur s-au iscat murmure: Mamăăă! în secolul trecut!… Aţi auzit, bă, când s-a născut tatăl lui Barnoschi? În secolul trecut!… Murmurele s-au împrăştiat în toată clasa ca un șuierat de furtună: Secolul trecut… Secolul trecut!… Nu l-au slăbit pe Barnoschi nici în recreaţie. L-au înconjurat şi l-au asaltat cu întrebări: Pe bune, taică-tu s-a născut în secolu’ trecut?… Eşti sigur că n-au greşit în acte?… Băă! În secolu’ trecut!… — La sfârşitul secolului trecut, a încercat cumva să-și atenueze vinovăţia Barnoschi Vasile… Păi da, da’ în secolu’ trecut!… Realitatea e că fusese şi pentru Barnoschi Vasile un şoc când taică-su îi mărturisise că s-a născut în 1897. Asta, după ce mai înainte îi dăduse 1901 ca an al naşterii sale. Nu era cine ştie ce diferenţă, dar Barnoschi Vasile s-a simţit înşelat cu patru ani. Și apoi, așa, psihologic vorbind, una era să te naști la ȋnceputul secolului — deși chiar și așa era mult prea demult — și alta să te naști ȋn secolul trecut. De ce l-a minţit? se întrebase el. — Nu te-a minţit, a încercat maică-sa să-l liniştească. Spunând asta, zâmbise îngăduitoare. — N-a fost decât o şotie de-a lu’ taică-tu. Doar îl cunoşti. S-a amuzat şi el un pic… Dar lui Barnoschi Vasile nu i s-a părut că poți să glumești cu asemenea lucruri. Patru ani adăugați la viaţa tatălui său: parcă erau patru ani scăzuți din propria sa viaţă (și pierduți) — atâta i se furase din conştiinţă… Părinţii tuturor celorlalţi colegi de-ai săi erau născuţi care în preajma Primului Război Mondial, care un pic după… De pildă, mama lui Airinei Ion era născută în 1925. Iar mama lui Bălăşoiu era încă şi mai tânără: nu împlinise nici douăzeci de ani când îl născuse pe Bălăşoiu Mihai. Puteai să crezi una ca asta? La nouăşpe ani să ai deja un copil! Măiculiţă!…— Sfȃrșitul secolului trecut!… a continuat plină de entuziasm mama lui Barnoschi Vasile. Fin de siècle! La belle epoque! Nu degeaba i se spune astfel, au fost vremuri cu adevărat frumoase! N-ai fi avut de ce să te rușinezi de ele. Nu că eu le-aș fi cunoscut direct dar mi-a povestit socru-meu, adică bunicu-tău. Toată lumea trăia ȋn prosperitate, nu ca-n ziua de azi. Asta spunea el și n-am niciun motiv să nu-l cred. Nimic nu se schimba de la o zi la alta atunci, la sfȃrșitul secolului trecut. Era o lume așezată, e bine să te gândești la asta. Nu era goana asta nebună după după mȃncare. Lumea se mai ducea la cȃte un spactacol de teatru, la cȃte o expoziție de artă… N-ai de ce să te rușinezi că taică-tu s-a născut atunci.

Câteodată se adunau în grupuri pe hol sau în curtea şcolii şi discutau despre părinţi şi despre fraţi, surori… Şi mai ales despre vârste şi date de naştere. Gagea Ioan avea un frate în vârstă de doi ani abia — deci se născuse la jumătatea secolului. Asta însemna că mama lui Gagea Ioan era deja bătrână! Treizeci şi doi de ani! Măiculiţă!… Dar, tânără sau bătrână, uite că băiatul ei cel mic era proaspăt, cum s-ar zice. Freş!… În ce an o să intre la facultate?… În ’59? Măiculiţă, cât mai era până atuncea! Dacă socoteai numai cât de lungă era vacanţa mare! Şi mai erau până atuncea şapte vacanţe mari!… Şi dacă erau toţi de-un leat, însemnă că or să fie… colegi şi mai departe! Te pomeneşti!… Şi Grigoraş Alexandru… şi Gheorghe Cristian… şi Iamandi Adrian… Te pomeneşti — da, ei toţi!… Şi Baicu Dorel şi Firoiu Marcel şi Lăceanu Mădălin şi toţi ăilalţi!…

Dar vezi că vacanţele mari n-au fost chiar şapte. Ultima s-a consumat cu tocitul pentru facultate. Şi nici chiar cea dinainte n-a mai fost la fel de lipsită de griji ca cele dinainte. Fiindcă ȋncă de pe-atuncea te gȃndeai: la anuʼ dau la facultate, s-a zis cu vacanța mare! Timpul începuse să zboare.

Şi vasăzică aşa… Grigoraş Alexandru a avut primul copil în ’69! Păi ăsta, da proaspăt! Freş! Născut în a doua jumătate a secolului, ba chiar trecut bine de jumătatea secolului. Pe când ei erau născuţi hăt! în plin război mondial. Al Doilea, ce porcărie! Ajungeai la o anumită vârstă şi puteai deja să te întrebi: Păi de asta le arsese părinţilor pe vremurile alea de prăpăd? De făcut copii? În plin război? Spuneai Al Doilea Război Mondial şi te lua cu fiori! Şi asta nu atât fiindcă se întâmplaseră grozăvii în războiul ăla ci fiindcă fusese al dracului de demult! Măiculiţă!… Né au temps de la guerre! ca să vorbeşti ca doamna de franceză, dna Cherteşan Tudosia, născută şi ea tot în secolul XIX!1 Măiculiţă!… Da’ ea măcar avea să se pensioneze înainte chiar ca ei să termine liceul… Păi da, băiatul lui Grigoraş Alexandru era născut în ’69 şi zicea: Taică-meu? Oho! s-a născut înaintea de jumătatea secolului! Şi maică-mea la fel, Îţi dai seama! Iar bunicu-meu s-a născut înainte de Primul Război Mondial!… Habar n-avea el, băiatul, cu câtă invidie se uita taică-su la promoția care abia acum urma să absolve liceul: băieţi şi fete de optsprezece ani, cam pe-acolo. Asta, în timp ce el se apropia de treizeci de ani! Dumnezeule, păi nu mai avea nimic comun cu ei — altă generaţie! Şi nu că se gândea neapărat la posibile relaţii sentimentale cu una sau alta din acele fete de optsprezece ani. Atât doar că nu i-ar mai fi putut concura, ca altădată, pe colegii acelor liceene. Nu mai avea — i se părea lui — dezinvoltura lor2. Nu mai făcea faţă schimbului de generaţii, care venea cu ceva mai proaspăt. Mereu mai proaspăt.

Da’ ce să mai zicem de Barnoschi Vasile! Taică-su, Barnoschi Ion, s-a născut în secolul trecut!… Care secol?… Secolul nouăşpe! Măiculiţă! Matusalem!… Dar fiu-său, al lui Barnoschi Vasile, s-a născut abia în ’75, păstrând oarecum tradiţia familiei privind vârsta înaintată a tatălui la naşterea odraslei. Înaintată, vorba vine! Ceva peste treizeci de ani. Deja îi privea pe invidie pe studenţi. (Cu invidia faţă de liceeni se terminase de mult!) Oricum, la şcoală, Barnoschi Constantin, băiatul lui Barnoschi Vasile, era şi el destul de freş, chiar şi născut în ’75… N-a mai fost coleg cu fata lui Bălăşoiu, nici cu băiatul lui Airinei, nici cu al lui Anghel Florian… Ei! acum erau şcoli mixte şi, în împrejurările astea, a fost coleg cu Beldeanu Delia, născută şi ea în ’75, cu Bostan Gabriela, cu Burducea Viorel, Giurcan Camelia… Ce mai, toţi de-un leat. Discutau şi ei, noua generaţie, tot de date de naştere, de fraţi şi de surori, de părinţi… Mai era şi Hinta Lucia, Iovănescu Mircea… Măiculiţă! exclamau. Taică-su s-a născut în ’49! Îţi dai seama, încă în prima jumătate a secolului! Da’ bunicii!… Născuţi prin ’913, pe vremea Războiului Balcanic… Ce-i aia Războiuʼ Balcanic?… Alţi bunici erau născuţi prin 1925, 1928… Toate astea reieşeau din discuţiile de prin recreaţii. Anii ’20… Numere mici, ca să zicem aşa, dar, măiculiţă, din ce vremuri trecute! Vedeai poze de pe vremurile alea şi nu-ţi venea să crezi! Pantofi cu baretă finuţă în picioarele cunoanelor, pălării cu borurile lăsate în jos, de sub care abia se vedeau ochii. Dar ce priviri! Ce umbre peste priviri! Jucau teatru, sau ce! Priviri languroase, pline de vino-încoace. Se ţineau doar de cuceriri pe vremea aia? Purtau minijupe şi ele3.

Tatăl lui Barnoschi Vasile, Barnoschi Ion, a murit ȋn anul 1979, la vȃrsta de 82 de ani. Iar strănepotul său, Barnoschi Dan, fiul lui Barnoschi Constantin, a venit pe lume ȋn anul de grație 1997. Nimeni n-avea să-l mai întrebe, în discuțiile din timpul recreațiilor, în ce an și în ce secol se născuse bunicu-său. Iar că taică-su se născuse în secolul trecut nu era încă motiv de stupoare.

Barnoschi Constantin era ȋncă student când s-a născut Barnoschi Dan, și colegii săi l-au privit cu admirație: feciorul său era, ca să zicem așa, ultimul răcnet ȋn materie de nașteri. 1997! Fin de siècle. Mais un autre siècle.

1. Doamna Cherteşan Tudosia se referise într-o lecţie la cuvântul créée şi făcuse următoarea observaţie: Ia să facă bine francezii să nu ne mai ia peste picior că avem în limba română cuvinte care conţin trei de i unul după altul — copiii, de pildă, sau surugiii, sau muşteriii —, fiindcă uite că şi ei au în limba lor cuvinte care conţin câte o vocală repetată de trei ori la rând! Créée! Caraghios, nu?
2. Că se ȋnșela sau nu, asta-i altă poveste.
3. Dar minijupele au revenit în modă şi ȋn anii ʼ60, deși au avut parte nu numai de oprobiul public, ca în anii ʼ20, ci și de cel al autorităților.

Două stanţe neo-dada

mai 3rd, 2008

Moartea

Moartea e o ipostază preventivă
O fărâmă de fire ce locuieşte-n noi
Versul, nemurind de atâta biciuire
Capăstrul calului desprins, vezi bine
Se clatină pe drum.

El strigă hăisa ca un vaier surd
Si râde larg cu rima-n gură
Tu mori din nou ca să nu naşti
A ta şi-a lui progenitură

Si aiuriţi de-atâta frumuseţe
Tu potriveai cu frică trecătoare
sălcii plângând, ascunsă floare,
o stanţă tristă, care doare

Si v-am acoperit cu pătura de cal
Si-am plâns de mila melcilor din deal
Ciudat rosteai, cu vocea-ţi clară:
“Câtă tristeţe mov
într-un pahar cu apă chioară” ..


Viaţa

Cuvântul dadaist
ciudat cum e şi persiflist
învârte limba din folclor,
produce vers în ritmul chior

poetul superdadaist, mai nou
cuprins de dor şi-nţelepciune
compune rime.. mult mai bune

dada ..nunu.. da, da, da
vestea dusă haimana
cu viteză eminentă
printe scritori ciclişti
plină-i curtea de artişti
dadaişti postmodernişti
dând cu trefla-n paşoptişti..

dorul de democraţie
pus pe foaia de hârtie
nostalgie dadaistă
împăratu-i gol pe prispă
şi imi zic în barba-mi cheală:
viaţa asta nu prea e
cum Tzara zicea că e..

Zilele mele, zile lacuste

mai 3rd, 2008

Zilele mele, niste lebede oarbe
dornice sa iubeasca lacul
lebedele de zi cu ochi de noapte
se-nghesuie in infernul din mine
si ma roaga de atata iubire
sa le-nvat sa se inece…

niste femei ieftine ma vor de femeie
vor sa le nasc fecioare
sa le cresc sufletele
in gradina mea de langa rai
ca intr-o zeitate toate-mi intra in pupile..
si vin sa stea la foc
cand trupul mi-este rece…

fugiti, femei, fugiti cu zile…
duceti-va in timp si fiti lacuste..

doar noaptea calda ca de cal sa vina
sa vina…sa ma strige de copila
sa vina-n mine
si sa ma inece..

C C A

mai 3rd, 2008

Mi-am smuls toate insignele de pe inimă.
UTA, UTC, PCR, UGSR, UFDR, UASR, AVSAP, etc.
Am rămas ca la început.
Îmi trânteşti şi acum uşa-n nas.
Nu mă crezi când îţi spun că nu am nicio culoare,
Că sunt transparent, prăfuit ca un geam
Prin care nu a mai privit nimeni, de mult.
În pauzele atât de scurte, nu am timp
Nici să te discern între ceilalţi;
Să-ţi sar de gât, să te iau în braţe,
Să-ţi declar că doar tu ai rămas
Dintre toate insignele pe care le-am purtat
Agăţate de inima mea.
Alergând după tine,
Într-o zi o să-mi vină inima de hac.
„Doctore, am nevoie de baterii noi
La circuitele de memorie şi la stimulatorul cardiac.”

Dan David, Los Angeles, Martie-14-2007.

Intrarea in Ierusalem

aprilie 29th, 2008

Cohortele romane nu puteau sa astupe glasul si tremurul salciilor peste ape,
Maria Magdalena ingenunchiind in lacrimi,
doar maslinii mai stiu suferinta din cetate.

Cuvantul Domnului Iisus urca si astazi,
arborele de matase, migdalii infloresc cantarea de la un ocean la altul.

Inelul din iris

aprilie 29th, 2008

Desenez cu-n penel imaginar
împletit de trupul sufletului
nici tac culorile-n taină
nici vorbesc gânduri
seduse de cămaşa vieţuirii
tăcerea privirilor rămâne
semn din cerc nestins
fără ezitare un iris
marginea sedusă sub gene
scrie-n zâmbetul verde
atingând dosul ţărânii
îmbrăcata-i tăcere
degetul umed poartă contur
împletit în părul surprins
şi-n pânza din şevalet
aşează inelul.

Am furat o floare de la muzeu

aprilie 29th, 2008

Cum tot era 1 martie
Şi nu aveam bani să-ţi fac o altă bucurie,
Am rupt o camelie din grădină de la muzeu.
Era ca sufletul delicat al unui copil.
Sigur că nu era voie!
Cum o să fie?
„Nu arată rău dragă, dar nu are niciun miros.
Parc-ar fi din plastic sau din hârtie creponată.”
I-ai găsit locul pe frigider în bucătărie
Într-un păhărel de lichior.
Plângea parcă din petalele gingaşe trandafirii.
Lacrima îi era tristă, adevărată.
Îi plângeau de milă chiuveta unsuroasă
Şi ochiurile aragazului,
Pătate de la sosul din conserva de scrumbii.
Plângeam în sine în taină şi eu.
Jur că n-o să mai fur altădată
Flori din grădină de la muzeu.

Dan David, Los Angeles, 02-martie-2008.

Meandrele lui Vladimir Voronin

aprilie 29th, 2008
Smirnov şi Voronin din nou faţă în faţă după şapte aniSmirnov şi Voronin din nou faţă în faţă după şapte ani

Preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, a cerut Uniunii Europene ridicarea interdicţiei de intrare pe teritoriul său a 17 demnitari din regiunea separatistă nistreană, inclusiv a liderului de la Tiraspol, Igor Smirnov.

Solicitarea preşedintelui Voronin urmează întâlnirii sale cu Smirnov de la Tighina, din 11 aprilie, prima de acest fel din ultimii şapte ani.

Interdicţia impusă celor 17, care-i include şi pe cei doi fii ai liderului separatist, a fost impusă în 2004, pentru a face presiuni asupra teritoriului autointitulat “Republica Moldovenească Nistreană”.

Până nu demult, Voronin şi Smirnov schimbau invective prin intermediul presei, ambii ne-arătându-se disponibili la compromis.

Cum se face că dintr-o dată atmosfera dintre Chişinău şi Tiraspol pare să se fi destins?

Cei care urmăresc situaţia din regiune îşi dau seama că nu poate fi vorba decât de o (nouă) cedare a liderului de la Chişinău.

Smirnov este cunoscut pentru inflexibilitatea sa, bazată şi pe sprijinul făţiş pe care Federaţia Rusă îl acordă regimului său chiar de la înfiinţare, la 2 septembrie 1990.

Imediat după alegerea sa în 2001, Voronin a purces la tentativa de normalizare a relaţiilor cu Tiraspolul, care a avut ca efect palpabil eliberarea lui Ilie Ilaşcu, deţinut de separatişti din anul 1992 şi condamnat la moarte sub acuzaţia de acte de terorism.

Se părea că şansele de reintegrare a Republicii Moldova erau pentru prima oară reale, pregătindu-se semnarea aşa-numitului memorandum Kozak, un plan de federalizare a ţării, întocmit de consilierul cu acelaşi nume al preşedintelui Federaţiei Ruse, Vladimir Putin.

Ȋn fapt, preşedintele Putin era aşteptat la Chişinău în toamna lui 2003 pentru semnarea planului, când Voronin s-a răzgândit.

N-avea să fie nici prima nici ultima întoarcere cu 180 de grade a preşedintelui Voronin.

Confruntat cu opoziţia unei mari părţi a opiniei publice, cu presiuni din partea Uniunii Europene şi a Statelor Unite, liderul de la Chişinău, care conduce în acelaşi timp şi Partidul Comuniştilor (PCRM), l-a înfruntat pentru prima oară pe Putin.

Avea să înceapă o lungă reorientare către Occident, cu fixarea obiectivului strategic de aderare la Uniunea Europeană.

Au fost date uitării promisiunile electorale cu care Comuniştii câştigaseră alegerile din 2001, care includeau “examinarea posibilităţii aderării la uniunea Rusia-Belarus”.

Voronin a început să devină un vizitator tot mai binevenit la Bruxelles, iar Republica Moldova a semnat în 2005 planul de măsuri cu UE în cadrul politicii de “vecinătate”.

Ȋn alegerile parlamentare din martie 2005 PCRM avea să câştige o nouă majoritate absolută, iar Voronin avea să fie reales preşedinte cu ajutorul unei părţi a deputaţilor de opoziţie.

Era în parte efectul sprijinului oferit de Occident, ca urmare a apropierii de noii lideri anti-Kremlin din Ucraina şi Georgia, Voronin întâlnindu-se chiar în timpul campaniei electorale cu Viktor Iuşcenko şi Mihail Saakaşvili.

Relaţiile cu România s-au ameliorat brusc şi ca urmare a alegerii la Cotroceni a lui Traian Băsescu, care avea să viziteze Chişinăul la numai o lună după învestirea sa în funcţie.

Ȋn paralel cu această idilă a lui Voronin cu Occidentul, relaţiile cu Rusia au devenit tot mai glaciale.

Punctul de minim a fost atins prin declanşarea monitorizării de către Ucraina în 2006, la solicitarea autorităţilor de la Chişinău şi cu sprijinul moral şi financiar al UE a exporturilor de mărfuri din Transnistria, care până atunci se constituise ca o contrabandă prin frontiera cu Ucraina, necontrolată de Republica Moldova.

La protestele de “blocadă economică” venite din partea regimului separatist, Moscova a intrat în acţiune.

Ȋn luna aprilie, Inspectoratul sanitar de stat – Rosspotrebnadzor – a interzis importurile de vinuri din Moldova, dată fiind “calitatea necorespunzătoare” a acestor vinuri.

Lovitura a fost cruntă, deoarece exproturile de vinuri spre Rusia constituiau circa 30% din totalul exporturilor moldoveneşti.

Au trebuit să treacă mai bine de 18 luni până ce vinul moldovenesc avea să revină pe piaţa rusească, dar între timp poziţiile pe această piaţă au fost în bună parte pierdute.

A început să se deterioreze treptat şi relaţia cu Bucureştiul, pe măsură ce se apropia momentul aderării la Uniunea Europeană al României.

Solicitarea oficialităţilor de la Bucureşti de deschidere a unor consulate la Bălţi şi Cahul pentru a prelua o parte din imensa activitate de acordare a vizelor introduse de la 1 ianuarie 2007, iniţial acceptată de Voronin, a fost respinsă.

Mai mult, liderul de la Chişinău a revenit la discursul din perioada 2001 – 2004, acuzând România că nu recunoaşte suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova, depunând chiar şi o plângere pe această temă la Bruxelles.

Negocierile cu Tiraspolul, la care asistă şi SUA şi UE, nu au făcut niciun fel de progrese, până recent, când cei doi lideri au decis să se întâlnească din nou, după o pauză de şapte ani.

A rămas mai puţin de un an până la alegerile parlamentare, iar Voronin, care nu mai are dreptul să fie ales pentru un nou mandat de preşedinte, încearcă repoziţionare (a câta?) care să revigoreze şansele PCRM, uzat de cei şapte ani de guvernare.

Ȋntre timp, la Tiraspol, Smirnov jubilează. El ştie că poziţia sa intransigentă, sprijinită de Moscova, a dat din nou roade.

Lasa-ma femeie, ma lasa

aprilie 29th, 2008

vreau sa intru in tine femeie
sa intru si sa dispar
ca o frunza imperecheata cu umbra sa
ca un Dumnezeu stins aprinzand alt Dumnezeu…
lasa-ma sa-ti deschid pielea
acolo unde mirosul de Rai
se simte chiar si de pe marginea lumii
lasa-ma sa dorm in culoarea ta
in cantecul tau de sirena…

iti deschid pleoapele caci in ochii tai
am sa fug ca un Noe cu toate vietatile..
despica-ti venele pentru sangele meu
sange ce aduce zborul…

lasa-ma cuvant sa te tai la gat
sa-mi vait in rana ta durerea
sa laud piatra, carnea si panza
acestea au lepadat omul
intr-un timp al panzelor cu oi
cu femei si vulturi ai lui Prometeu
vreau sa dispar in faceri de maini..

lasa-ma pasarea mea sa dispar de mine in tine
sa arunc celulele necredincioase
pacatoasele acestea ce nu tin post pentru cele nenascute..
fericitele oua…fericite necuvinte

lasa-ma pasarea mea sa ma umplu de pene
lasa-ma femeie ma lasa
sa dispar de pasari in tine.

Solicitare decretare doliu national

aprilie 29th, 2008

APEL către:

D-l Călin Popescu Tăriceanu – Primul Ministru al României
D-l Adrian Iorgulescu – Ministrul Culturii şi Cultelor

Stimate Domnule Prim-Ministru,
Stimate Domnule Ministru al Culturii şi Cultelor,

Vă solicităm decretarea doliului naţional şi organizarea funeraliilor naţionale în ziua înmormântării în Fălticeni a rămăşiţelor pământeşti ale soţilor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, având în vedere importanţa decisivă a luptei anticomuniste pe care au dus-o peste 50 de ani.
În istoria noastră nu au existat alţi doi soţi care să-şi fi dedicat întreaga viaţă, cu atât de multă eficienţă, pentru libertatea României.

29 aprilie 2008

Cu încredere,

 CONFEDERAŢIA NAŢIONALĂ SINDICALĂ “CARTEL ALFA” (peste 1.000.000 de membri) Bogdan Iuliu Hossu – preşedinte.

 FEDERAŢIA NAŢIONALĂ OMENIA A CASELOR DE AJUTOR RECIPROC A PENSIONARILOR (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte

 FEDERAŢIA SINDICALĂ “SOLIDARITATEA – VIRGIL SĂHLEANU” A SIDERURGIŞTILOR DIN ROMÂNIA (peste 10.000 de membri), Gheorghe Tiber – Preşedinte

 Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte
 Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv
 Radio Europa Libera – Serviciul România-Moldova, Oana Serafim – Director
 Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România, Doina Jela – Preşedinte
 Societatea Timişoara – Florian Mihalcea, preşedinte
 Seniorii Ligii Studenţilor 1990, avocat Antonie Popescu
 Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Cătălin Giurcanu – Preşedinte
 Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte
 Fundaţia Culturală Timpul – Iaşi, Liviu Antonesei – Preşedinte
 Fundaţia Culturală Memoria “Piteşti”, Ilie Popa – Preşedinte; Aristide Ionescu – Vicepreşedinte
 Grupul văduvelor de eroi martiri
 Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte
 Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte
 Sindicatul Solidaritatea Hunedoara, Marian Mititelu – Preşedinte
 Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte

Sorin Ilieşiu – Vicepreşedintele Alianţei Civice
Vladimir Tismăneanu – Preşedintele CPADCR
Horia-Roman Patapievici – Preşedintele Institutului Cultural Român
Mircea Cărtărescu – scriitor
Vasile Paraschiv – disident anticomunist, laureat al premiului GDS 2006
Dorin Tudoran – scriitor, jurnalist, disident anticomunist
Nestor Ratesh – scriitor, jurnalist Radio Europa Liberă
Vlad Alexandrescu – ambasador, membru GDS
Victor Bîrsan – membru GDS
Magda Cârneci – scriitoare, membru GDS
Rodica Culcer – jurnalistă, membru GDS
Stere Gulea – regizor de film, membru GDS
Andrei Oişteanu – scriitor, membru GDS
Mihai Şora – scriitor, membru GDS
Ana Şincai – scriitoare, membru GDS
Şerban Rădulescu Zoner – membru GDS
Alina Mungiu Pippidi – scriitoare, preşedinte – Societatea Academică din România
Dana Deac – director TVR 1
Dorin Dobrincu – istoric, director general al Arhivelor Nationale ale Romaniei
Dan Stanca – scriitor, jurnalist
Tudorel Urian – critic literar, consilier al Ministrului Culturii
Sorin Lavric – scriitor
Ioan Es. Pop – scriitor
Caius Dobrescu – scriitor
Rodica şi Flavia Coposu
Oana Serafim – Director Radio Europa Liberă – Serviciul Romania-Moldova
Liviu Antonesei – scriitor
Ioan Stanomir – scriitor
Denisa Comănescu – scriitoare
Nicolae Prelipceanu – scriitor, jurnalist
Nicolae Coande – scriitor
Viorica Bucur – prof.univ.dr. UNATC Bucureşti
Gelu Vlasin, scriitor, preşedintele Asociaţiei Hispano – Române “Dialog European”
Cristian Vasile – istoric, Institutul de Istorie N. Iorga
Bogdan Iuliu Hossu – preşedinte, Confederaţia Naţională Sindicală “Cartel Alfa” (peste un milion de membri).
Teodor Mărieş – Preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989
Florian Mihalcea, preşedintele Societăţii Timişoara
Petru Ilieşu, scriitor -Presedinte le Fundatiei Timisoara ’89
George Costin – Preşedinte executiv, Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989
Ana Ţuţuianu – profesor, Alianţa Civică Bucureşti
Andrei Bădin – jurnalist
Sanda Anghelescu – jurnalist
Antonie Popescu – avocat
Olti Agoston – cercetător ISMN, Bucureşti
Rodica Boconcios – inginer, Consiliul Director, Alianţa Civică
Nicolae Drăguşin, masterand Uppsala, Consiliul Director, Alianţa Civică
Angela Furtună – membră a Uniunii Scriitorilor din România
Şerban Foarţă – scriitor
Romulus Cristea – jurnalist, Romania liberă
Dan Călinescu – director general, Universal, Toronto, Canada
Călin Arcalean- Princeton University, SUA
Theodor Braşoveanu – doctorand, Princeton University, SUA
Alexandra Cristea – Princeton University, SUA
Daniel Danau – Princeton University, SUA
Dan Dimancescu – consul onorific al României, Boston, SUA
Anneli Ute Gabany – analist politic, German Institute for International and Security Affairs, Berlin
Doru Ilieşiu – arhitect, New-York, SUA
Sergiu Klainerman – Professor of Mathematics, Princeton University
Ştefan N. Maier – director www.romanialibera.com, SUA
Anca Niculin, arhitect, Princeton, SUA
Leonard Oprea – prozator, eseist, SUA
Corina Bianca Panda – student, Princeton University, SUA
Delia Prvacki – sculptor, Singapore
Bogdan Stoica – student, Princeton University, USA
John Stoenescu – president 2×4 Construction Co./ Toronto, Canada
Adriana Ausch-Simmel – Germania
Constantin Toma – inginer, Princeton, New Jersey, SUA.
Marta Toma – profesoară, Princeton, New Jersey, SUA.
Alexandru Ţăranu – Toronto
Carmen Ţăranu – Toronto

“Aerul” care poate ucide – pe agendele de politica externa

aprilie 28th, 2008

Poluarea chimică a aerului reprezintă preţul inevitabil al activităţii umane şi, în acelaşi timp, al daunelor pe care aceasta o produce tuturor făpturilor planetei. Nimeni nu poate tăgădui nocivitatea unei parţi din nenumăratele substanţe particulare şi gazoase, deversate în atmosferă şi nici repercusiunile lor asupra organismelor vii. Fiind la originea unei importante probleme de sănătate publică se impune o triplă apropiere: cunoaşterea aero-contaminatorilor şi sursele lor, detecţia şi evaluarea efectelor pe termen scurt şi lung şi necesitatea măsurilor vizând controlul riscurilor sanitare pe care le reprezintă.

Diversitatea poluanţilor susceptibili de a contamina atmosfera este atât de importantă, încât stabilirea unui inventar exhaustiv pare derizoriu. Atenţia se focalizează, aşadar, asupra consecinţelor a trei activităţi cauzale: industria, încălzirea domestică şi transportul, creatori a două mari tipuri de poluare.
Poluarea acido-particulară (poluările acide), cunoştinţă veche, legată de utilizarea combustibilelor fosile ca sursă de energie sau de încălzire (cărbune, combustibil domestic…), şi caracterizate prin eliberarea în atmosferă a dioxidului de sulf (SO2) şi al derivaţilor lui, acidul sulfuric (H2SO4) şi al sulfaţilor, asociaţi diverselor componente organice cat şi particulelor fine, provenind de la o combustie incompletă.
Acest gen de poluare se observă preponderent în sezonul rece, în cursul căruia prezintă o amplificare bruscă pe timp de ceaţă, când aceste efecte combinate cu absenţa de vânt şi cu un fenomen de inversiune termică favorizează acumularea de poluanţi deasupra marilor concentraţii urbane şi industriale.
Poluarea zisă oxidantă, cunoscută mai recent, îşi trage originea din activităţile industriale, dar, mai ales, din traficul de automobile.
Gazul de eşapament al vehiculelor, conţine oxizi de azot, componenţi organici volatili, oxid de carbon, la care se adaugă metalele grele cum ar fi plumbul, cromul, cadmiumul…, şi particule fine emanate, în deosebi, de motoarele diesel. Sub influenţa razelor ultraviolete solare, unii dintre aceşti poluanţi dau naştere oxizilor puternici, cel mai răspândit fiind ozonul, extrem de toxic pentru celulele şi ţesuturile vii. Poluarea „fotochimică” predomină în zonele însorite, cu trafic de vehicule crescut, apărând în perioadele anticiclonice prelungite.
La aceste aero-contaminante, întâlnite mai peste tot în lume, se mai pot adăuga alte toxice gazoase, de naturi diverse, odată cu activitatea industrială locală. Identificarea şi supravegherea lor necesită tehnici particulare indispensabile în momentul când aceste substanţe devin potenţial periculoase pentru organism.

În trecut, primejdiile poluării atmosferice exterioare s-au impus în timpul episoadelor dramatice ocazionate de ceţi persistente, stagnând, mai multe zile, deasupra marilor oraşe sau a zonelor industriale. În astfel de situaţii climatice, acumularea de poluanţi de tip acido-particulari, provoacă o veritabilă epidemie de tulburări respiratorii acute severe în rândul populaţiei expuse, ajungând până la moartea persoanelor slăbite de existenţa afecţiunilor cronice. Aceste catastrofe sunt la originea intrării în acţiune a unei politici de „aer curat”, care a redus considerabil riscul revenirii fenomenelor poluante.
În momentul de faţă, supravegherea sanitară a populaţiei relevă întotdeauna efecte patologice. Efectele pe termen scurt sunt cel mai uşor identificabile, datorită relaţiei cronologice restrânse dintre datele furnizate de reţelele de supraveghere şi observaţia simptomelor populaţiei expuse.
În cazul poluării oxidante, manifestaţiile respiratorii se asociază frecvent cu alte simptome cum ar fi: iritaţia ochilor, oboseala, dureri de cap, crize de astmă, etc., care traduc influenta anumitor poluanţi asupra întregului organism, oxidul de carbon şi ozonul de pildă.
Efectele pe termen lung sunt mult mai dificil de determinat. Responsabilitatea poluării atmosferice de la originea maladiilor cronice degenerative (bronşite cronice, emfizeme, cancer), nu pot fi stabilite cu certitudine. Instalarea acestor maladii e lentă, etalându-se pe câţiva zeci de ani, ceea ce face anevoioasă evaluarea calitativă şi cantitativă a riscului din mediul înconjurător al bolnavilor suferinzi. În plus, este vorba de afecţiuni cu cauze multiple, alţi factori favorizându-le dezvoltarea. Riscul profesional expune aparatul respirator iritaţiilor cronice dar, mai cu seamă, fumatul.

Negocierile actuale, privind încălzirea climatului datorită poluării, vor duce, fără îndoială, la semnarea unui acord de bun simţ în 2009, la Copenhaga, fiind vorba de supravieţuirea planetei.

Statele cele mai poluante, USA, China, sau India, arătate cu degetul de marea comunitate a ecologiştilor, dar concurente în cursa expansiunii industriale, vor fi obligate să înţeleagă imperativele unei reduceri substanţiale a poluării, fără de care propria lor existenţă va fi pusă sub semnul întrebării.

Tentaţia extremistă pe internet

aprilie 28th, 2008

Scriam recent despre popularitatea negaţionismului pe internet. Este doar una dintre manifestările unui spirit radical, uneori anti-democratic şi chiar extremist.

De la negarea Holocaustului până la anti-semitism nu e decât un pas, făcut de majoritatea (mulţi anonimi) care postează astfel de mesaje.

Nu voi insista asupra acestei forme de extremism, despre care am scris, dar am să mă refer la o altă marotă înrudită: conspiraţionismul.

Tot ceea ca nu poate fi explicat în mod raţional este pus pe seama unei conspiraţii, de regulă una mondială.

“Noua Ordine Mondială” este acum la modă. Proponenţii nu reuşesc să se pună de acord despre forma pe care o îmbracă această ordine, nici asupra celor care ar sta în spatele ei.

O variantă este că această ordine, care are ca scop desfiinţarea statelor naţionale, este o tentativă a capitaliştilor, a “finanţei mondiale”, de a impune o ordine care să le maximizeze profiturile prin abolirea de facto a frontierelor.

De multe ori această “Nouă Ordine” este un termen codificat pentru “evrei”, aceiaşi care, în opinia aceloraşi conspiraţionişti, au impus şi comunismul după 1917.

De altfel, foarte multe evenimente istorice sunt puse pe seama unor conspiraţii sau acţiuni cu caracter ocult.

De la “vânzarea României” lui Stalin de către Churchill în octombrie 1944 până la înţelegerea de la Malta din decembrie 1989 dintre Bush şi Gorbaciov care ar fi dus la răsturnarea lui Ceauşescu, până la teoria implicării guvernului Statelor Unite în atacurile de la 11 septembrie 2001, conspiraţioniştii nu ratează nici o ocazie de a pune evenimente istorice pe seama unor forţe oculte.

Interesant este faptul că mulţi dintre cei care tună şi fulgeră împotriva “comploturilor francmasoneriei”, de pildă, nu remarcă rolul acestei organizaţii în crearea şi consolidarea statului modern român între 1848 şi 1918.

Conspiraţii şi comploturi au existat şi vor exista, dar invocarea lor de fiecare dată când nu există o explicaţie raţională sau convenabilă este o modalitate de evitare a oricărei responsabilităţi – cu alte cuvinte, tot ce s-a întâmplat pozitiv e meritul nostru, iar tot ceea ce a fost rău e din vina altora.

Mai nou, centrul conspiraţiilor este la Bruxelles, unde un nebulos complot al Uniunii Europene (al cărei stat membru este şi România) vrea să arunce ţara în sclavie, după libertatea şi independenţa deplină de care s-a bucurat în ultimii 60 de ani.

O altă tendinţă radicală care este prezentă pe internet este cea ortodoxist-legionaroidă.

Transformările şi dislocările sociale de după 1989 i-au făcut pe mulţi să se refugieze, de multe ori în mod ipocrit, într-un habotnicism cu nimic mai bun decât naţional-comunismul pe care l-a înlocuit.

Au apărut atitudini radicale faţă de problema avortului, homosexualitate sau alte culte religioase ne-ortodoxe, precum şi xenofobie, care amintesc de instransigenţa regimului comunist.

Dacă aduci obiecţii faţă de asemenea abordări, eşti acuzat de “corectitudine politică”, de “neo-marxism”, “cosmopolitism” şi alte astfel de epitete.

Este cert că în dorinţa de modernizare a României de după 1989 s-au importat din Occident nişte expresii şi obiceiuri într-un mod mecanic şi forţat.

Dar asta nu înseamnă că nu trebuie ţinut cont de schimbările care intervin în societate.

Aşa cum termenul “jidan” – curent în limbajul interbelic – a devenit inacceptabil după război, aşa şi “ţigan” şi derivatele sale capătă un sens pejorativ, ca şi scandări de tipul celor de la mitingurile Noii Drepte “Nu vrem să fim un neam de poponari” care se constituie de-a dreptul ca o insultă.

Alţii, sub masca anticomunismului, fac propagandă legionară, făţişă sau uşor mascată, glorificând un personaj precum Corneliu Zelea Codreanu, care a contribuit decisiv la distrugerea democraţiei româneşti interbelice.

Mai există şi tentaţia etichetării în funcţie de “păcatele” părinţilor – după cum prea bine a simţit-o pe pielea sa distinsul nostru colaborator Vladimir Tismăneanu – sau asocierea cu o anumită organizaţie şi defectele ei reale sau percepute – aşa cum mi s-a întâmplat ca (fost) jurnalist BBC.

Este ceea ce în engleză se cheamă “guilt by association” – culpabilizare prin asociere, o metodă favorită a naziştilor, comuniştilor şi mai nou fanaticilor religioşi.

Nu pot să nu închei prin a menţiona şi o atitudine, care fără a fi extremistă, denotă un mod simplist de gândire: “ca la noi la nimeni” – tot ceea ce se întâmplă în România este fără precedent în lume.

Ȋn majoritatea cazurilor este vorba de ceva negativ “Ȋn ce altă ţară din lume se mai întâmplă aşa ceva?” dar şi reminiscenţe de pe vremea naţional-comunismului când românii erau cei mai buni în lume, dar din nou conspiraţii de tot felul le barau calea spre o meritată recunoaştere.

Este o reflectare a unii provincialism intelectual, care face din România un fel de buric al pământului, dar şi o consecinţă a vorbitului după ureche, o atitudine foarte răspândită.

Vă veţi întreba de ce am scris despre aceste lucruri, pentru că internetul este prin excelenţă un teritoriu de predilecţie al extremismului, preponderent sub acoperirea anonimatului.

N-aş fi scris acest articol dacă astfel de manifestări n-ar fi apărut şi în acest ziar electronic.

Iar când încerci să le explici celor care aplică astfel de metode şi ei îţi răspund printr-o insultă, astfel de atitudini trebuie combătute fără menajamente.

Democraţia, care le permite între altele acestor indivizi să se exprime şi să avanseze adeseori opinii şi soluţii simpliste şi antidemocratice, este imperfectă.

Le reamintesc însă acestor critici de fotoliu ce spunea Winston Churchill în Camera Comunelor la 11 noiembrie 1947: “Democraţia este cea mai proastă formă de guvernământ, cu excepţia tuturor celorlalte care au fost încercate periodic”.

Un obiceiu urat

aprilie 28th, 2008

Un obiceiu urat ochiului, scarbos nasului, daunator creerilor, periculos plamanilor, iar negura acestei miasme necurate seamana indeaproape cu fumul groaznic iesit din bortile fara fund ale iadului…

Regele James I al Angliei, 1604

Sigur ca stii, ai spus-o mereu: nu iese fum fara foc. Simplu. Intotdeauna exista o cauza si un efect, un foc si un fum. Fumul e semnul focului. De la sine inteles, nu?

Nu.

Cel mai periculos fum este cel care cauzeaza focul. Fumul de tigara. Sigur, ti se spune dintotdeauna sa te lasi de fumat, nu e Revelion sau onomastica sa nu fi luat rezolutia sa te lasi, domne, de tigara – ma las, si gata; nu ma mai ating de ea. Gata. Finito.

Sa-i creasca nasul mincinosului?

Da’ nici nu e minciuna, sigur ca vrei sa te lasi, dar uite, traiesti in tensiune (si tigara te calmeaza), traiesti intre oameni (si cu totii fumeaza, doar n-ai sa fii tocmai tu pe contra) – e, si ce, altele imi fac bine? Si in fond, cat de rau imi poate face, domnule, tigara asta, ca unchiu’ Vasile a fumat pana la 90 de ani, si nu de asta a murit…

Intai: si eu am un unchi (ma rog, nu Vasile, da’i unchiu’meu) care, etc., etc. Dar nu despre un om sau altul e vorba, ci despre ce spun statisticile, pe milioane de unchi Vasile, sau cum i-o mai chema. Si statisticile astea sunt ingrozitoare. Uite, de pilda, in Canada (poftim: oncle Basile), in fiecare an mor mai multi oameni din tigara decat din accidente rutiere – bun, ei n-au traficul din Bucuresti, aici m-ai prins, da’ stai sa termin: deci, mor mai multi decat din accidente, sinucidere, crime, incendii, otraviri si SIDA laolalta.

In secolul 20, cam 100 de milioane de suflete s-au stins in lume de la tigare – nu stiu, mergi pe Wikipedia si calculeaza, cam cat au omorat Hitler si Stalin la un loc; in secolul 21, se preconizeaza un miliard de victime (numa’ sa nu-i vina vreunui Conducator vreo idee…). Si fii atent la cifre: riscul de a muri inainte de vreme creste cu 40% daca fumezi “usor” (sub 10 tigari pe zi), si creste treptat, pana la 120% (deci, mai bine de doua ori mai mare decat la nefumatori), pentru aia obsedati, cei cu 2 pachete pe zi si mai bine. Poti muri – Doamne, da’ de ce nu poti muri, ca urmare a tigarii: infarct, insuficienta cardiaca, cheag de sange la cap, cancer la plaman, laringian sau la pancreas, gangrena la picioare (da, aia de-ti putrezeste piciorul de viu si ti-l taie…).

Mai bine, vorba Canadienilor alora, zau mai bine sa sari de pe bloc. Cel putin nu omori si pe altii. Pentru ca cei care inhaleaza pasiv au acelasi risc ca si tine. Inclusiv copiii – da, de mici au un risc crescut de cancer, de ateroscleroza, de moarte subita, ce mai, Doamne fereste si la dusmani.

D’apoi stiti ce, domnule doctor?…

… – zic multi – daca mor, pai mor, si gata. Ce atata…, traiesc cum vreau, si cand mi-o veni ceasul, ma duc. – Da’ si asta-i cu talc, ca n-am vazut inca pe nimeni care sa aiba contract cu Doamna cu Coasa, ceva de gen “eu fumez, tu vii si ma iei cand crezi”. Si asta, dintr-un motiv foarte simplu: coasa nu omoara neaparat, poate sa si schilodeasca. Asa cand atunci cand spui “traiesc cum vreau”, gandeste-te daca “vrei” sa paralizezi, sa faci apa la plamani, sa te perpelesti in durerile cancerului…da, chiar asta vrei? D’asta-mi esti? – Mai sa fie, ca nu arati…

Chiar daca nu-ti place, mai stai putin…

… nu ma parasi tocmai acum, cand vin si vestile bune. Fara ele, n-ar avea talc povestea. Uite vestile: la un an dupa ce te lasi de fumat, riscul de boala scade la jumatate, si, cu timpul (daca n-ai ajuns intr-un stadiu prea avansat), devii “ca ceilalti” – cancerul, bolile de inima, si cate altele tot pot sa te loveasca, dar mult mai rar, si macar nu poftite de tine in casa…

…Clar, acu’ de-odata vrei sa ma intrebi: Domnule, cum sa fac sa ma las?…Ti-am promis ca nu te mint, asa ca-ti spun verde in fata: nu stiu. Exista medicamente pentru asta, cursuri de psihologie, mai exista si tot felul de baliverne ale firmelor de tigari (tigarile light, care nu fac doi bani, sunt la fel de periculoase ca si celelalte), dar pana la urma, tot vorba tatii, saracu’: vointa, domnule, vointa personala, stii, aia cand ti se spune: “Promotie!!! Nu pierde ocazia!!! Suna-ne ACUM!!!” – publicitate prin actiune directa, ii zice – Doamne, cate mai scornesc si astia…

…Dar pana la urma, pe cinstite, nici eu nu stiu cum sa spun mai bine de atat, asa ca – esti gata de niste actiune directa? Da?

Atunci, poftim: “Pericol!!! Nu pierde ocazia!!! Lasa-te ACUM!!!”

Criza lichidităţilor: Trei întrebări pentru Matei Păun

aprilie 28th, 2008
Matei PĂUNMatei PĂUN

Aproape în fiecare zi auzim vorbindu-se de “credit crunch” – criza lichidităţilor care afectează grav economia mondială. Analistul economic Matei Păun explică cauzele şi efectele acestei crize pe înţelesul tuturor.

1)Ce este “the global credit crunch” – criza globală a lichidităţilor?
Pe scurt, “global credit crunch” nu este atât o criză a lichidităţilor, cât una a solvabilităţii – băncile au împrumutat, iar clienţii s-au îndatorat peste măsură, în ideea că preţurile valorilor imobiliare vor creşte la nesfârşit. Practic, anii de “bani ieftini” (adică rate reduse ale dobânzilor) combinate cu structuri financiare tot mai complexe au generat un castel din cărţi de joc care acum se prăbuşeşte. Acesta este un proces normal de re-echilibrare economică, nu doar unul sănătos, ci şi unul de dorit, parte integrantă a ceea ce înseamnă capitalism. “Re-echilibrarea” se traduce într-o percepţie revizuită a riscului, care afectează, într-o măsură mai mare sau mai mică toate categoriile de valori. De pildă, acţiuni sau hârtii de valoare care ar fi părut mai puţin riscante acum doi ani, sunt considerate acum ca având un risc sporit. Acest lucru are un efect important asupra deciziilor investitorilor şi are ca rezultat o aliniere a preţurilor la niveluri mai normale, şi în opinia mea mai corecte, a percepţiei de risc.

2) Care sunt cauzele şi efectele acestei crize şi cum poate fi ea combătută?
Cauzele sunt multiple, dar pot fi rezumate la doua esenţiale: 1) aproape două decenii de rate ale dobânzii ne-natural de scăzute (iniţiate de Statele Unite); şi 2) un mediu din ce în ce mai puţin reglementat, rezultat dintr-o complexitate şi sofisticare în permanentă creştere. Acest fapt a generat dezechilibre uriaşe care trebuie acum corectate. Din păcate, nu cred că se poate face ceva pentru a combate actuala criză – trebuie lăsată să-şi urmeze cursul. Consider că împiedicarea sistemului de a se curăţa şi re-echilibra va amplifica risurile altei crize de acest fel în viitorul apropiat. De asemenea, autorităţile trebuie să se asigure că acţiunile lor nu exacerbează criza. Şi în sfârşit, ele vor trebui să se concentreze pe reforme ale mecanismelor de reglementare care să împiedice repetarea pe viitor a unor asemenea crize.

3) Cum poate fi afectată România de “credit crunch”?
Costul creditelor a crescut şi va continua să crească, iar disponibilitatea lor se va restrânge în continuare. Acest lucru va duce la încetinirea creşterii economice – şi ar trebui să ducă şi la calmarea pieţei imobiliare. Să sperăm că va ajuta la reducerea inflaţiei, care devine o problemă semnificativă. Ȋntr-un context mai larg, aceasta va însemna o mai atentă observare şi monitorizare a performanţei economice a României şi, la nevoie, o amendare de către pieţe – marja de eroare va fi mult redusă. Dat fiind că sectorul financiar autohton al României nu are profunzime şi sofisticare, el este în continuare dependent de disponibilitatea surselor ieftine de finanţare externă – care vor deveni mai scumpe şi mai rare, pe măsura re-evaluării şi majorării percepţiei de risc asociate României.


Matei Păun a lucrat între 1994-1997 pentru fondul Firebird Management cu sediul la New York, care a lansat unul dintre primele si cele mai prospere fonduri de investiţii pentru ţările CSI (fosta URSS). La întoarcerea în România în anul 1997, dl. Păun a înfiinţat şi condus divizia de operaţiuni pe pieţe de capital a companiei Regent Pacific, construind una dintre cele mai active firme de brokeraj de piata la momentul respectiv, introducând pe piaţa românească acest tip de operaţii financiare. Ȋn anul 1999, el a fost co-fondat HTI Group, care s-a specializat cu precădere în activităţi de brokeraj şi care, în 2007, a fost preluată de către banca de investiţii Morgan Stanley. Ȋn 2003 s-a alăturat grupului de consultanţă Deloitte & Touche ca Director al departamentului de Consultanţă în Servicii Financiare, în cadrul căruia a condus numeroase proiecte de consultanţă financiară. Dl. Păun este licenţiat în Relaţii Internaţionale al Trinity College, Connecticut, SUA. El este actualmente Managing Partner la BAC Investment Bank – România, o banca de investiţii regională acoperind sud-estul Europei.

Love in Harvard Square

aprilie 28th, 2008
Harvard SquareHarvard Square

Harvard Square in Cambridge, Massachusetts. The dream place for anyone looking for freedom of spirit. It’s in the air there, the liberty of mind, it’s so strong you feel like drunk. It’s the place where all ideas meet, whatever radical, whatever crazy, whatever different. It’s the spirit of Quartier Latin (however, prends garde, it’s America).

I’m dreaming at a book not yet written, Love in Harvard Square. Marquez, and Pamuk, and Boell, and Pavic, all together. No, only Marguerite Yourcenar. When I was in Harvard Square for the first time, I met a guy from Montreal, we spoke about Yourcenar.

It was in 1997, my first trip to America. My son and my daughter-in-law were living by that time in Watertown. I went for a walk and took the Mount Auburn Street up. After one hour I was in Harvard Square. Love at first sight.

A very small coffee & tea house was in front of the square. A narrow room, half of it occupied by the counter. A map of the world hanging on the wall. I spent there fine moments. It’s no more, out of business.

A guy was selling a Communist tabloid. I started to laugh. I knew too well what Communism meant. The guy was trying to explain to me that the experiment had failed because the bad guys had forgotten the purity of ideas, I was keeping on laughing.

The other day Tibetans were demonstrating in the Square against the Communist government from Beijing. There is a small Tibetan store, beyond the square, close to a tiny bookstore selling Marxist literature. Both of them fighting to remain in business, without success. Business is harsh: America is a free country, however it’s America.

Love in Harvard Square. I’m drinking a cup of coffee just beyond the square. A large terrace, this is really Quartier Latin like. The same kind of folks, the same look and feel.

I’m dreaming. My travels, real or imaginary, in geography or in time, in China, or in Turkey, or in search of the lost kingdom of Khazars, or in Macondo, or following the books of Zora, or following Kapuscinski in Africa and in Russia – or in Yugoslavia, together with Anthony Loyd, My War Gone By I Miss It So – Piano Carpini or Marco Polo, or the old Milescu… and Pamuk, and Pavic, and Marquez, and Zora Neale Hurston, and Kapuscinski, the wizard of the narrative (when he was forgetting that he was a journalist). Dreaming at remote places, where I would dream at Harvard Square. Dreaming at books to be read while dreaming at Harvard Square.

The book of Loyd: discovering that nobody remains innocent in a conflict, predators and victims together; discovering in true honesty his vitality only in the morbid attraction to be there, on the field of war; honest to himself up to cynicism; you cannot witness a war without being implied. Philip Caputo in A Rumor of War comes somehow to the same feeling: you cannot be true in blaming the war if you are not there, on the field.

How would it sound a story of Eileen Chang taking place here, in Harvard Square? Lust, Caution placed here in Cambridge? The movie of Ang Lee is two hours long. The story of Eileen Chang is ten pages. Focused on one moment, that’s it, everything else thrown in rapid flashes. Ang Lee created a whole universe from a book that had concentrated the whole world in a kernel.

Or Henry Miller and his correspondence with Anaïs Nin?

Jhumpa Lahiri writes about folks living here, not far from Harvard Square, and torn between their lost Indian identity and their new American one. A new book of her comes by the end of this month, a collection of short stories.

Harvard Square, bordered by two book temples: the COOP, the Harvard Book Store. And the antiquarian, close, on a small street. You get down several steps, you find French books, German, Russian. Living in the whole universe there, in Harvard Square…

The Singer sewing machine in a window, and all kind of stuff, old cameras, fishing tools…, close to the Harvard Book Store.

To travel through the Book of Psalms, with Freemantle, dreaming at long journeys in India and Arab countries. The Freemantle edition of the Psalms, illustrated with drawings of extraordinary animals, real or imaginary, with exotic flowers and trees, with images of vivid cities from Thousand and One Nights. Freemantle worked on his edition for thirty years: a love gift for his wife.

And the entrance in the campus of the University, the small wooden house where Washington spent one night. A bit farther, beyond the campus, the museum of glass flowers, the work of a life of two glass workers, crazy botanists. They had lived in Prague, among other dreamers, their work was bought by another crazy lover here in Cambridge. The Science Center, hosting MARK – I, the computer of Howard Aiken, from 1944: its devices along a whole wall.

The Swedenborgian church: well, that’s another story. All in due time.

Love in Harvard Square. I’m a crazy dreamer.

Cea mai precisă hartă a emisiilor de dioxid de carbon în Statele Unite

aprilie 28th, 2008

Această nouă hartă a emisiilor de dioxid de carbon din Statele Unite este de 100 de ori mai precisă decât precedenta, având o reţea de numai 10 km pe 10 km. Proiectul Vulcan a fost finanţat de NASA şi DOE din SUA, cu ajutorul cercetătorilor conduşi de Kevin Gurney de la Purdue University, SUASursa:Kevin Gurney de la Purdue University, SUA. Se acumulează din ce în ce mai multe dovezi ştiinţifice că încălzirea globală este cauzată de emisiile în atmosferă de dioxid de carbon prin procesul de ardere a combustibililor fosili precum cărbunele, gazul metan şi petrolul. Unde sunt însă localizate precis sursele de dioxid de carbon? Cercetătorii americani au răspuns la această întrebare pentru Statele Unite, ţară având un număr de locuitori de doar aproximativ 5% din populaţia planetei, dar care emite aproape 25% din emisiile de dioxid de carbon ale întregii planete. După trei ani de colectare de date, proiectul Vulcan a oferit cea mai precisă hartă a emisiilor de dioxid de carbon din lume. Aceasta este de 100 de ori mai precisă decât precedenta hartă, oferind valoarea medie a emisiilor de dioxid de carbon pentru fiecare suprafaţă de 10 km pe 10 km, spune PhysOrg. Harta va ajuta politicienii, instrustria, organizaţiile de mediu şi alte organisme să ia decizii mai bune pentru combaterea încălzirii globale. Kevin Gurney, cercetător de la Purdue University din SUA şi lider al proiectului Vulcan spune că “acum avem informaţii cuantificate mai precis despre emisiile de dioxid de carbon, din oră în oră, pe diferite autostrăzi, cartiere sau zone industriale”. Cercetătorii insistă ca informaţiile colectate să fie folosite constructiv, nu pentru a arunca vina doar pe un grup de oameni sau un grup de industrii în particular. Studiul sugerează că emisiile de dioxid de carbon sunt ridicate acolo unde populaţia este mai densă, sugerând că în problema emisiilor de dioxide carbon nu există nevinovaţi şi că toţi avem responsabilitatea de a lupta pentru diminuarea emisiilor. De exemplu, studiul a spulberat un mit existent până acum, conform căruia nord-estul SUA, mai activ industrial, ar fi poluat mai mult decât sud-estul SUA, mai puţin dezvoltat industrial. Harta aceasta prezintă emisiile totale anuale de dioxid de cabon din Statele Unite folosind o reţea de 10 km pe 10 km. În continuare proiectul american va ajuta la dezvoltarea aceluiaşi tip de hartă pentru întreaga Americă de Nord, deci şi pentru Canada şi Mexic. De asemenea, în decembrie anul acesta NASA va lansa satelitul Orbital Carbon Observatory care va măsura în mod direct distribuţia exactă a concentraţiei de dioxid de carbon din atmosfera Pământului. Până acum emisiile de carbon fuseseră estimate indirect, pornind de la premiza că acestea sunt proporţionale cu numărul de locuitori, dar metoda era foarte imprecisă. Proiectul Vulcan a estimat emisiile de dioxid de carbon tot indirect, dar folosind metode noi. Cercetătorii au avut acces la date precise, din oră în oră, ale poluării din oraşe şi de la coşurile fabricilor cu diferite gaze, precum monoxidul de carbon sau oxizii de azot. Din aceste date, ei estimau cât dioxid de carbon a fost emis concomitent cu aceste gaze. Proiectul Vulcan are un site internet care prezintă foarte frumos imaginile realizate de ei. De asemenea, cercetătorii prezintă rezultatele lor şi într-un film postat pe Youtube.
Sursa de informare = www.stiinta.info

Marile familii de Romania, la Paris

aprilie 28th, 2008

Valentin-Louis-Eugčne-Marcel PROUST (10 Iulie1871-18 Noiembrie 1922) s-a nascut într-un cartier din Paris – Auteil. Marcel Proust, care frecventa aristocratia franceza a timpului, el a facut legatura între comunitatea româneasca din Paris, dinaintea Primului razboi mondial, cu lumea literelor si aristocratia franceza. Întâmplarea a facut ca familia Proust sa locuiasca la Paris pe Rue Courcelles 45, iar pe aceeasi strada, dar la nr.69, sa locuiasca una din verisoarele Printesei Brâncovean, Elena, pianista renumita si vaduva Printului Alexandru Bibescu. Saloanele Elenei erau frecventate de o pleiada de muzicieni, artisti si aristocrati, printre care compozitorii Liszt, Wagner, Gounod, Puvis de Chavannes si Ducele d’Aaumale. Printre alti obisnuiti ai salonului au fost Anatol France, Pierre Lotti, Jules Lemaître, Maurice Maeterlinck, Claude Debussy, precum si pictorii Bonnard, Vuillard, Debussy si Odilon Redon. Proust a fost introdus în acest salon de Anna Brâncoveanu, devenita prin casatorie Contesa de Noailles, si fratele acesteia, Constantin Brâncoveanu.

În aceleasi împrejurari, în anul 1900, Proust a mai întâlnit pe fratii Bibescu, unul dintre ei, Anton, care a fost cel mai bun prieten al lui Proust, pâna la sfârsitul vietii. Anton Bibescu a studiat la Paris pentru a intra serviciul diplomatic al României, dar la scurt timp dupa întâlnirea cu Proust, a trebuit sa revina în România, pentru satisfacerea serviciului militar care a durat un an. Proust era un admirator patimas în studiul catedralelor si întâlnindu-l pe Emanuel, fratele lui Anton, amândoi si-au descoperit aceeasi pasiune. În toamna anului 1901, Anton Bibescu a revenit la Paris si l-a prezentat lui Proust pe prietenul sau Bertrand de Salignac-Fénelon. În timp, fratii Bibescu, Fénelon si Proust, au format o “societate secreta” care nu permitea accesul profanilor. Pentru prima oara, Proust si-a exprimat adevarul paradoxal – devenind astfel unul dintre leitmotivele romanului – “Ŕ la recherche du temps perdu” (În cautarea timpului pierdut), afirmând ca: “Prietenia, ca si dragostea, sunt o iluzie”.

În anul 29 Iunie 1902, Proust scria Contesei de Noailles, printre altele…”O singura persoana ma întelege si acesta este Anton Bibescu(…) El considera ca prietenia sa cu Anton Bibescu este un antidot pentru perfidiile mondene. Bertrand de Salignac-Fénelon si Anton Bibescu, au devenit partizani ai lui Dreyfus, imediat dupa “afacerea Dreyfus”, devenind datorita acestei cauze “tineri si straluciti paria”, în mediile pe care le frecventau. Marcel Proust s-a oferit ca agent de legatura între restul lumii si ei, prefacându-se umil, în acelati timp negând prietenia pe care a dovedit-o. Într-una din scrisori adresata lui Anton, mentiona: “Scumpe prieten, chiar la Pascal si la La Bruyčre (…) gasesc în mai multe rânduri cuvântul prieten. La Bruyčre spune: “Unui om important trebuie sa-i placa oamenii de spirit”. Pascal (…) spune ca: “Un prieten este ceva atât de avantajos chiar pentru marii seniori (…)” Iar Renan spune ca “e bine sa fugi de prieteniile deosebite”, în schimb Emerson spune ca “trebuie sa-ti schimbi treptat prietenii” (…).

În legatura cu piesa “Gelosul” scrisa de Anton Bibescu si jucata la Teatrul ODEON din Paris în seara de 10 Octombrie 1904, precum si piesa “Week-end”, comedia în 3 acte, adaptata în limba engleza, având ca autor pe Nöel Coward, adaptarea fiind jucata la Teatrul Potiničre din Paris, Anton l-a consultat pe Proust, aceasta chiar în perioada când mama lui Anton Bibescu a decedat, apoi fratele sau Emanuel s-a sinucis. Anton disperat era si el pe cale sa se sinucida. Disperarea lui Anton, l-a determinat sa scrie Marthei Bibescu un strigat de disperare: “Am pierdut totul, Emanuel a murit ieri”(…)

Atât Anton Bibescu, cât si Fénelon treceau printr-un moment dificil, totusi se întâlneau cu Proust si alti prieteni la Weber sau Laure, în Paris. Proust, de tânar a avut o sanatate fragila, în ultimul timp suferind de astm, totusi continua sa se întâlneasca cu prietenii în Bois de Boulogne, apoi luau masa la pavilionul d’Armenonville cu Anton si ceilalti prieteni. Când doctorul Proust, tatal lui Marcel a decedat, toti prietenii l-au înconjurat si în special Anton Bibescu si Mathieu de Noailles. În urma unei scrisori trimisa de Anna de Noailles, Proust i-a raspuns: “Mie, care stiu cu ce profunzima si violenta si cât de îndelungat se joaca drama, nu poate sa nu-mi fie teama”. Prima întâlnire dintre Martha Bibescu si Proust nu a fost reusita. L-a cunoscut la Opera si l-a descris destul de macabru: “Cu trupul pierdut într-o haina de blana vasta, parea ca venise cu propriul sicriu”. Totusi, mai târziu, fara prea mult entuziasm, poate chiar cu repulsie, Martha a acceptat sa vorbeasca o “clipa” cu el.

Martha Bibescu locuia într-o cladire istorica si avea o mare usurinta în a scrie, trecând de la o carte la alte. Povestea unei prietenii, a cunoscut – prin genealogia familiei sale balcanice – numerosi europeni eminenti, precum si regi. Ea a trait istoria, a cultivat-o si, precum îi scria abatele Mugnier, “Muza austera asculta ca si celelalte muze de seductia memoriei si a inimii”. Martha Bibescu la început a locuit într-un apartament mic din cartierul Saint-Honoré, unde îsi invita prietenii la masa, dar mai veneau si incognito, cum a fost regele Ferdinand al României. Printre prieteni veneau si editorul ei, Grasset, abatele Mugnier, Claudel, Louis Jouvet, scriitori, diplomati. Era o femeie înzestrata de natura cu o frumusete naturala, surprinzatoare, rasfatata de viata, dar si mult încercata. Era o femeie care stia si îi placea sa se impuna. Ambianta locuintei sale era împodobita cu tablouri de valoare realizate de Boucher sau Carpeaux, obiecte pretioase de ornament, salonul fiind ca o gradina din care din superbe flacoane de cristal aparea o floare de câmp… Totul era linistit si potrivit pentru primirea oamenilor politici si intelectuali. Printre multi altii, apareau Philippe Berthelot, Paléologue, Joseph Reinach, Proust, Mauriac, Barrčs si nu în cele din urma Anna de Noailles. Familia Bibescu din ce în ce mai putin îsi permiteau aceste receptii, în ciuda Fabricii de ciment de la Comarnic, care a adus profituri apreciabile pâna la începutul celui de-al doilea Razboi mondial. Când a izbucnit razboiul, în ciuda manifestarilor de ura fara rezerva, Martha, ridicându-se deasupra formelor înguste de nationalism, a vrut sa ramâna fidela indivizilor, indiferent de tabara în care se aflau, fiind solicitata din toate partile. În anul 1914, aflându-se la Paris, a primit vizita marchizului de Breteuil, trimis de ministrul Afacerilor Externe Delcassé, care i-a propus sa-i vorbeasca urmatoarele: “Poate veti reusi sa-l convingeti. Nu vrea sa înteleaga nimic si repeta cu încapatînare: Tarile balcanice, ne trebuie, ori toate, ori nici una”.

Alte doua românce aflate la Paris, au fost Elena Sutzu si Anna Brâncoveanu, Contesa de Noailles. Elena Sutzu printesa greco-româna, prietena cu Paul Morand, a fost prezentata lui Proust. Era o printesa frumoasa si spirituala, cum de altfel o prezenta Morand. La Bucuresti, singura femeie care putea rivaliza cu Elena Sutzu, era printesa Bibescu, supranumita Minerva. Proust, a fost captivat de tânara femeie, care de fapt apartinea prietenului sau.

Se spune ca la celebrul Hotel Ritz din Paris, atunci când luminile se stingeau la orele 21,30, din cauza reglementarilor razboiului, Proust disparea în mod misterios spre etajele unde se afla apartamentul printesei Elena Sutzu… Printesa manifesta o atentie deosebita fata de Proust, iar când începuse sa fie bolnav, ea îi purta de grije, asezându-l în apropierea caminului. În acea perioada printesa locuia pe strada Charles Floquet, într-o casa imensa, asemanatoare unei fortarete. În perioada razboiului, Proust se ducea la întâlnirile din saloanele printesei Sutzu, numai daca dorea sa întâlneasca anumite persoane ce-i faceau placere. Printesa, devenita Doamna Paul Morand, adaugase cercului de prieteni, dramaturgi si diplomati, Jean Giraudoux fiind cel care o vizita cel mai des. Dat fiind relatiile acestui cuplu, Sutzu-Morand, întregul Paris venea în saloanele lor, continuând sa vina chiar si atunci când se instalasera la Palais Royal, primind oaspeti pâna la începutul celui de-al doilea razboi mondial, apoi, devenind partizani patimasi ai maresalului Pétain, au plecat în Elvetia, revenind la Paris foarte rar.

ELENA VACARESCU, poeta si doamna de onoare a Reginei Elisabeta (alias Carmen Sylva), sotia primului rege al României Carol I, a fost îndepartata din România din dispozitia regelui, instalându-se la Paris, aceasta pretinzând ca a fost sacrificata din ratiuni de stat. S-a instalat confortabil în peisajul “literelor franceze”, mai putin prin calitatea operei sale, cât prin modul de a vorbi despre ea si de a sti sa se impuna. Foarte cautata în lume, avea un salon în care se discuta politica si literatura, îi placea luxul, însa razboiul a determinat-o sa reduca din personalul casei; cu toate acestea nerenuntând la primirile fastuoase, fiind înconjurata mai mult de femei decât de barbati. Anna de Noailles o vizita zilnic pe Elena Vacarescu, cea care se zbatea pâna la epuizare pentru România. La 18 Ianuarie 1919, la Versailles a avut loc Conferinta de Pace. Anna de Noailles, cu toate suferinta care o avea, a urmarit lucrarile din culise, iar imediat dupa armistitiu, ea a persiflat pe cei care considerau victoria destul de frumoasa si tratatele aflate în pregatire, suficient de favorabile Aliatilor.

Proust o întâlnise pe Anna de Noailles în salonul Doamnei Arman, admirând-o si apreciind-o cu ocazia unui dineu oferit în Blvd.Malesherbes 9, ce onora trei poeti si indirect atragea atentia asupra lui Proust. În ziua de 25 Aprilie 1919, erau prezenti personalitati de vaza, precum Charles Montestquieu, Anatole France si bineînteles Contesa de Noailles. S-au recitat primele versuri ale Annei de Noailles si numai dupa câteva zile, s-a declansat o pasiune fata de poezia sa, care a jucat un rol în manifestarea treptata a geniului lui Proust. Prietenia cu Anna de Noailles devenise ceva important pentru el. Anna, deprinsese de la mama ei, printesa Brâncoveanu, arta de a tine un salon special cu caracter literar. Printesa Brâncoveanu a avut doua fiice – Anna si Elena, ambele foarte frumoase.

Anna, care avea “gustul gloriei”, primea oamenii cei mai neasteptati, dând de multe ori nastere la adevarate festinuri ale spiritului. Printre ei se aflau, Jean Cocteau, F.Gregh, Léon Daudet, M.Bulteau, M-me de Pierrebourg, sotii Barrčs, Printesa Edmond de Polignac, Eduard VII, viitorul rege al Angliei, chiar si câtiva poeti canadieni de expresie franceza admisi în acest cerc, precum Paul Morin (1889-1963), s.a. Erau conversatii înflacarate, sclipitoare, mai cu seama cele cu Jean Cocteau, erau partizani ai lui Dreyfus, amestecati cu avangarda literara si artistica. Erau discutii înflacarate, polemici verbale, idei învalmasite, dar Anna de Noailles recita versurile cu ochii închisi, dând libertatea cuvintelor electrizante. Portretul Anei de Noailles se afla în Expozitia de la Biblioteca Nationala, între statuile lui Voltaire si Cicero, reprezentând scepticismul si elocventa, cele doua caracteristici ale personalitatii sale. Paul Valéry (1871-1945), poet francez, în dedicatia oferita Annei de Noailles, o numeste “marea, scumpa, trista”. Anna de Noailles s-a stins din viata în anul 1933, în propria-i casa din Paris, Rue Scheffer. (N.B.- Sarina Cassvan, scriitoare românca, a trait la Paris mai bine de 30 ani, înainte de razboi (pe care am cunoscut-o personal în anul 1972, avea vârsta de 80 ani), a fost buna prietena cu Anna de Noailles).

*********************

Aceste câteva personaje ilustre, de origine româna care au trait la Paris în perioada anteblica, nu sunt decât cei despre care Vasile ALECSANDRI, a vrut sa ilustreze definirea notiunii de “român civilizat”. În luna Martie a anului 1857, V.Alecsandri scria Consulului Frantei ce se afla la Iasi: “Vom fi asa peste vreo douazeci de ani, când vom fi defanariotizati, derusificati si degermanizati”. Bunicii si parintii lor începusera experienta modernitatii, copiii, care se patrunsesera prea mult de occidentalism, nu uitasera totusi ca românii erau înainte de toate “un popor liric”, nascut sa ia întregul Univers drept martor al bunicilor, suferintelor, entuziasmului si disperarii lor. Încetul cu încetul, ei s-au retras în dulapul de amintiri de unde, într-o zi, Anna îi va scoate pe fratii Bibescu, pe Martha Bibescu si pe toti ceilalti, pastrându-i fiecaruia felul de a fi sau cum zicea Proust: “Cauta sa ramâi asa cum esti, reînsufletind mereu faptele si cuvintele tale cu o gândire creatoare, nelasând nici un loc conventiei, pentru ca ceea ce credem ca e un simplu fapt monden sau o simpla rautate, este de fapt MOARTEA SPIRITULUI”. Despre Marcel Proust se spune ca este scriitorul francez cel mai mult tradus si difuzat în lume.

Cărţi cu poze

aprilie 28th, 2008

De-a lungul copilăriei mele, trăită într-o sărăcie nemărturisită mie însumi şi nici între noi, membrii micii noastre familii, aproape că n-am avut parte de cărţi. Nu mai vorbesc de cărţi cumpărate de la librărie, pentru care rareori îmi ieşea în cale norocul să capăt câţiva bănuţi. Şi totuşi am reuşit să încropesc până la urmă o mică „bibliotecă”, pe care am şi denumit-o cu un cuvânt care îmi suna frumos: Biblioteca Sinegoriei!… Probabil că, dacă bibliotecile (private) au un nume, numele acela este al posesorului lor. Pe atunci însă eu nu ştiam asta, aşa că nu mi s-a părut nepotrivit să-mi botez biblioteca cu un nume întâlnit într-una din lecturile mele. Şi cum acestea erau, în cea mai mare parte, urmând tendinţa vremii, din literatura sovietică, numele s-a nimerit să fie rusesc: Sinegorie. Sonoritatea lui, încântătoare pentru mine, a fost motivul pentru care l-am adoptat, şi nimic alta. Drept care l-am caligrafiat, alături de numele meu, pe pagina cu titlul şi autorul a fiecăreia dintre cărţile care îmi aparţineau.

Cât despre administrarea cărţilor, în scurtă vreme am ajuns un adevărat expert: nu numai că mi-am inventariat cărţile, cu număr, autor, titlu şi aşa mai departe, neuitând să lipesc şi pe cotoarele cărţilor pătrăţele de hârtie albă cu numerele care le corespundeau în „registru”, dar am înfiinţat şi o rubrică a cărţilor împrumutate. Evident, câteva dintre acele cărţi nu le-am mai căpătat înapoi nici până în ziua de azi. Şi tare mă tem că „împrumutătorul” nu mai e de găsit.

Dintre toate cărţile care îmi cădeau în mână, cel mai mult le apreciam pe cele cu poze. Primul lucru pe care îl făceam cu o carte nouă era să o răsfoiesc în căutarea pozelor. N-o făceam cu prea multă meticulozitate. Doar frunzăream cartea trecându-mi cu o oarecare încetineală degetul gros peste muchiile filelor, aşa cum ai trece arcuşul peste corzile unei viori. Şi bineînţeles că mă opream cu încântare la fiecare loc unde îmi ieşea în cale o poză. Nu reproducerile fotografice erau cele pe care le căutam, fiindcă oricum reproducerile fotografice erau pe vremea aceea de proastă calitate. Mă aşteptam şi mă bucuram să găsesc desene în peniţă, în genul desenelor lui Daumier, mai ales în cărţile lui Jules Verne.

Negăsind nici o poză, mă apucam de citit fără prea multe regrete. Se întâmpla însă la un moment dat, poate chiar după ore de lectură, ca, dând pagina, să observ, tresărind, pe pagina din dreapta o umbră răzbătând incert de pe revers prin hârtia nu îndeajuns de mată. Putea să nu fie altceva decât umbra rândurilor tipărite pe verso nu în dreptul rândurilor de pe faţa filei ci între acestea. Îmi dădeam silinţa să ghicesc — şi inima se pornea deja să-mi bată mai repede — dacă asta era explicaţia, sau nu cumva… Îmi încordam privirea încercând să desluşesc în acea umbră magică tiparul literelor sau, poate, trăsăturile apropiate una de cealaltă ale peniţei lui Daumier sau cine o fi fost… Şi deodată, cutezând să dau pagina, mi se deschidea în faţa ochilor poza până în acea clipă nedescoperită, în toată splendoarea ei!

Merita deci cu prisosinţă să nu fii prea meticulos atunci când frunzăreai cartea, în căutare de poze, înainte de a te cufunda în lectură.

Mielul… de pe listă!

aprilie 28th, 2008

In preajma Sărbătorilor Pascale, se găsesc oameni de bine care-şi amintesc de cei mulţi şi săraci. Fără a minimaliza importanţa spirituală a acestui moment, Paştele este un eveniment culinar.
Revoluţia din ’89 a dat prilejul unor neaveniţi să apară pe scena politică, iar mielul a revenit în forţă în actualitatea românească, toţi se pot (?!) bucura de valorile democraţiei strâns uniţi în jurul meniurilor de Paşte.
Unii s-au aşezat în fruntea bucatelor, jurând că nici drob cu usturoi n-au mâncat şi, nici gura nu le miroase.
Alţii şi-au făcut „stâne” căpuşă şi-au tras partea baciului din „stânele” statului, iar la buget au dat osul gol.
Noi, majoritatea vom tăia (?!) mielul… de pe listă!

“Procesul tranziţiei” – fragmente – (V)

aprilie 28th, 2008

Micky a avut o viaţă destul de grea. La vârsta de şase ani a trebuit să depăşească şocul despărţirii părinţilor: tatăl ei a golit apartamentul şi s-a întors la prima soţie. A fost crescută de mama ei şi de bunicii din partea mamei. Mama i-a murit în vara anului 1985, după un an de suferinţă (anul în care Micky terminase liceul).
Deşi tatăl a fost român, Micky se considera sută la sută nemţoaică – a crescut printre nemţi, a fost educată în spirit german, a urmat şcoala şi liceul german.
Iarna era foarte frig în apartament. Locuia la ultimul etaj; uneori nu avea apă. Nu avea relaţii. Trebuia să stea la cozi pentru a cumpăra alimente.
După moartea mamei, s-a sfătuit cu bunica şi au decis să emigreze în Germania. În 1987, cu câteva luni înainte de a ne împrieteni, au primit din Germania (R.F.G.) aprobarea de repatriere, dar nu puteau părăsi România.
…Am hotărât să ne căsătorim. Micky ştia că această hotărâre îi anulează slabele speranţe de a obţine paşaportul necesar pentru emigrare.
Am cerut-o de nevastă bunicii.
— … Vreau să vă cer ceva.
— Să vedem dacă se poate; ce vrei?
— Pe Mihaela.
— Dar noi vrem să plecăm în Germania.
Am ridicat din umeri şi am tăcut. Mă gândeam că nu are rost să-i spulber iluziile. La vremea aceea eram convins că nu vom putea părăsi niciodată România, dar în vara anului 1990 situaţia avea să fie cu totul alta…
Într-o zi, Micky mi-a spus foarte veselă un proverb nemţesc:
— „Bărbatul e capul, dar femeia e gâtul!”. Capul se întoarce după cum vrea gâtul… asta înseamnă că bărbatul are doar impresia ca ar conduce; deciziile importante le ia femeia.
Mi s-a părut cam ciudat proverbul ăsta, dar şi modul în care Mickv îl interpretează. Decizia gâtului de a întoarce capul e luată în creier şi creierul se află în cap, dar ea susţinea că decizia gâtului poate fi independentă de voinţa capului…
Deşi ne cunoaştem de trei ani şi suntem căsătoriţi de doi ani, până în vara lui ‘90 fiecare a avut lumea lui: Micky avea servici, şcoală, locuinţă şi familie în Timişoara, eu eram student la Braşov. Vara lui ‘90 urma să fie momentul marii cotituri; stabilisem că după repartiţie Micky va părăsi Timişoara şi va veni să locuiască cu mine, dar evenimentele din decembrie ‘89 au făcut posibilă alternativa plecării în Occident.
… Au trecut două săptămâni de la alegerile din 20 mai. Peste zece zile urmează să susţin examenul de stat. Particip la un concurs de orientare la Sinaia. După concurs o sun pe Micky.
… — Tu faci ce vrei, dar noi (ea, Sebi şi Oma) plecăm în Germania până se mai poate. Se aude că nemţii vor să frâneze repatrierea etnicilor germani, că de la întâi iulie va fi mult mai greu să te stabileşti în Germania. Eu nu mai stau aici!
Nu intenţionez să părăsesc România, dar nici să-mi pierd femeia şi copilul nu vreau. Sebi va împlini în curând un an, dar aproape că nu ne cunoaştem. Cu greu o conving pe Micky să amâne plecarea.

Ouale din ou

aprilie 28th, 2008

Trei surori (Tri sestrâ), de Anton Pavlovici Cehov

aprilie 28th, 2008
Osip Braz: portretul lui Cehov când avea 38 de ani, 1898Osip Braz: portretul lui Cehov când avea 38 de ani, 1898

Medic de profesie, Cehov (1860-1904) s-a afirmat în literatura rusa si universala prin proza scurta, în care tristetea se îmbina cu umorul si cu ironia amara în satirizarea societatii timpului si în relevarea dramatismului unor existente mediocre (Cameleonul, Masca, Salonul nr. 6, Omul în carapace, Doamna cu catelul), iar apoi prin opera sa dramatica. Piesele lui Cehov (Pescarusul, Unchiul Vanea, Trei surori, Livada cu visini) au influentat dramaturgia secolului al XX-lea, creând un teatru de atmosfera, care oglindeste mentalitatea unei lumi pe cale de disparitie. Lipsite de conflicte puternice, piesele lui Cehov îmbina lirismul, sentimentul zadarniciei nazuintelor si accentele de critica sociala.

TREI SURORI

Olga, Masa si Irina, cele trei surori, duc o viata monotona într-un oras de provincie, visând sa se mute la Moscova. Toate încercarile de evaziune le sunt zadarnicite: Versinin, iubitul Masei, este nevoit sa paraseasca orasul o data cu regimentul caruia îi apartinea, iar baronul Tuzenbah, logodnicul Irinei, este ucis în duel de capitanul Solionâi.
Urmatoarea scena din actul al II-lea este semnificativa pentru dialogurile cehoviene, oscilând între sugerarea unei existente monotone si afirmarea înflacarata a idealurilor de munca si fericire.

ACTUL AL DOILEA

VERSININ: Ce sa-i faci ! Vad ca nu ne mai aduce ceaiul… Sa facem si noi atunci putina filozofie.
TUZENBAH: Prea bine ! Despre ce sa vorbim ?
VERSININ: Despre ce ? Hai sa visam… bunaoara… la viata de peste doua-trei sute de ani !…
TUZENBAH: Ce crezi ? O sa zboare lumea cu aerostatele ! Hainele îsi vor schimba croiala… Se va descoperi poate un al saselea simt, care va fi dezvoltat… Viata însa va ramâne aceeasi ! Grea, plina de taine si fericire… Chiar peste o mie de ani, omul tot la fel o sa se tânguiasca, zicând: “Vai, ce grea e viata !” Si tot asa, ca si acum, o sa se teama de moarte si n-o sa vrea sa moara.
VERSININ: (sta pe gânduri): Cum sa-ti spun ? Mie mi se pare ca totul va trebui sa se schimbe încetul cu încetul si ca a si început sa se schimbe chiar sub ochii nostri. Peste doua-trei sute sau o mie de ani… caci anii nu înseamna mai nimic… o sa înceapa o viata fericita, o viata noua ! Noi nu vom avea parte de ea, fireste; însa pentru ea traim astazi, ne trudim si suferim. Noi o înfaptuim… si asta e sensul existentei noastre si chiar am putea spune, fericirea noastra.

(Masa râde încet.)

TUZENBAH: Ce-i cu dumneata ?
MASA: Nici eu nu stiu ! De azi dimineata îmi vine întruna sa râd.
VERSININ: Mi-am terminat studiile în acelasi loc cu dumneata. Dar am urmat Academia Militara. Citesc mult, însa nu stiu sa-mi aleg cartile. Poate nu citesc ceea ce ar trebui. Cu toate astea, cu cât traiesc mai mult, cu atât simt în mine mai apriga setea de a cunoaste. Încaruntesc, sunt aproape batrân, si stiu atât de putin, atât de putin ! Totusi, mi se pare ca stiu bine ceea ce este esential si adevarat. Cât as vrea sa va dovedesc ca fericirea nu-i pentru noi, ca nu trebuie sa fie si nici nu va fi… Noi trebuie sa muncim, sa muncim mereu. Fericirea ? Fericirea e harazita urmasilor nostri îndepartati.
(Pauza.) Daca nu mie, cel putin urmasilor urmasilor mei.

(În sala mare apar Fedotik si Rode, care se aseaza si cânta încet, acompaniindu-se la chitara.)

TUZENBAH: Dupa dumneata, nici sa visam la fericire n-avem voie. Dar daca eu ma simt fericit !
VERSININ: Nu-i asa…
TUZENBAH (da din mâini, râzând): Se vede ca nu ne putem întelege ! Nu stiu însa cum as face sa te conving.

(Masa râde încet.)

TUZENBAH: (amenintând-o cu degetul): Râzi, râzi. (Catre Versinin). Nici peste doua-trei sute de ani, ba nici peste un milion de ani, nu se va schimba cu o iota ! Ea ramâne aceeasi, urmându-si legile ei proprii, pe care noi nu le putem patrunde si pe care nu le vom cunoaste niciodata. Pasarile calatoare, cocorii, de pilda, îsi urmeaza, neobosite, zborul ! Oricare ar fi gândurile ce le framânta mintea – meschine sau marete – îsi vor continua mereu zborul, fara sa stie încotro si de ce. Ei zboara si vor continua sa zboare în ciuda filozofilor ce s-ar putea ivi printre ei. Acestia vor putea sa filozofeze în liniste, numai sa nu tulbure zborul celorlalti…
MASA: Bine, dar pentru ce ?
TUZENBAH : Pentru ce ? Uite, afara ninge. Pentru ce ?

(Pauza)

MASA : Mie însa mi se pare ca tot omul trebuie sa aiba o credinta sau cel putin sa o caute. Altfel, existenta lui e desarta, desarta… Sa traiesti si sa nu stii de ce zboara cocorii ? De ce se nasc copiii ?… De ce sunt stele pe cer? … Ori stii de ce traiesti, ori toate pe lume sunt fleacuri… nimicuri…

(Pauza)

VERSININ: Si totusi, ce pacat ca s-a dus tineretea !
MASA: Gogol spunea: “Plicticos lucru sa traiesti pe lume, domnilor !”

10 motive stupide care distrug un cuplu – prezentare de carte

aprilie 28th, 2008

„Din ce ne-am luat?“ ne întrebăm deseori după o ceartă şi recunoaştem că motivul a fost banal, prostesc, stupid. Totuşi, un astfel de motiv poate duce la despărţire, la momentul în care bine cunoscutul „ne-am luat din dragoste“ nu mai are valoare. Azi, mai multe cupluri se desfac decât se fac, femeia nu se mai mulţumeşte doar cu rolurile de mamă şi de stăpână a casei, iar bărbatul nu vrea să şi-l asume pe cel de cap al familiei. Pentru amândoi, libertatea, cariera, pasiunea sunt valori mai importante decât familia.
Aşa cum observă dr. Laura Schlessinger, „…se clatină totul! Modelele se dărâmă. Vârsta nu mai aduce înţelepciune. Decenţa este atacată din toate părţile!“
Autoarea cărţii 10 motive stupide care distrug un cuplu vă oferă posibilitatea de a vă recunoaşte greşelile, vă ajută să depăşiţi egoismul, priorităţile false, legăturile întâmplătoare, lupta pentru putere şi alte motive stupide care distrug relaţia de cuplu.
O frumoasă pledoarie pentru adevăratele valori familiale negate azi cu prea multă uşurinţă.

Dr. Laura Schlessinger, licenţiată în biologie, doctor în fiziologie şi reputat consilier matrimonial din S.U.A., este realizatoarea unei emisiuni de radio cu audienţă internaţională şi autoarea a cinci cărţi de succes, clasate pe primele locuri în topul vânzărilor de carte realizat de New York Times. Audienţa impresionantă a emisiunii sale de radio, cât şi tirajele cărţilor scrise de ea au dovedit ca Dr. Laura Schlessinger este un expert în rezolvarea lucrurilor stupide prin care oamenii îşi sabotează fericirea şi pe ei inşişi. În cărţile de succes pe care le-a publicat, 10 lucruri stupide prin care femeile îşi distrug viaţa şi 10 lucruri stupide prin care bărbaţii îşi distrug viaţa, ea îndeamnă cititorii să-şi asume răspunderea pentru acţiunile lor şi să se respecte atât pe ei înşişi, cât şi pe oamenii din viaţa lor. Acum, realizatoarea cunoscutei emisiuni de radio atacă o altă problemă dificilă şi complicată: modul în care femeile şi bărbaţii îşi fac rău lor înşile şi unii altora în cadrul unei relaţii sentimentale.

www.drlaura.com este site-ul prin intermediul căruia puteţi intra în contact cu Dr. Laura Schlessinger şi puteţi obţine răspunsuri la întrebările dumneavoastră.

Autor: Dr. Laura Schlessinger

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Romania in Europa sau Europa in Romania (6)

aprilie 28th, 2008
Plai mioriticPlai mioritic

Am vizionat recent pelicula de exceptie The Good, the Bad and the Ugly, capodopera western realizata in urma cu peste patru decenii. Trei aventurieri readuc in atentie o arhetipizare a “florilor raului” din perioada Razboiului de secesiune a Americii, extinzand la maximum ideea ca fiinta umana incalca cele mai elementare legi de convietuire sociala si ca se intoarce la stadiul de bestialism feroce.
Nu stiu de ce balada Miorita m-a deziluzionat mereu si mi-a repugnat, lasandu-mi un gust amar. Ciobanii se omoara intre ei pentru oi, aventurierii din Vestul salbatic pentru cativa dolari sau pentru un cal. Spre deosebire de balada noastra populara eroii filmului nu accepta moartea in resemnare si in fatalism de netrecut. Personajele mor cu arma in mana.

Romania a trecut la o forma de democratie rastalmacita, arogata ca fiind un Vest salbatic suprapus spatiului mioritic molcom si pitoresc. Intr-un sat renumit din zona Sibiului in aprilie a.c. un cioban este batut cu cruzime de catre alti confrati si apoi ingropat in gunoi. In noaptea Invierii pe 27 aprilie 2008 o femeie de 89 ani din comuna Seimeni judetul Constanta a fost omorata in propria-i casa.
Lista multor omoruri s-ar prelungi cu crimele din Europa comise de catre romanii sau rromii aflati in Italia.
Sa fie un destin implacabil sau un blestem din care romanii nu pot iesi?
Au trecut sarbatorile pascale si speram ca imaginea lui Iisus sa fie inteleasa nu ca un idol, un erou, ci pur si simplu ca un principiu al binelui, al respectului fata de cei ce ne inconjoara, fata de alt decalog al bunei cuviinte, al purificarii noastre nationale menit sa exercite putina lumina si schimbare.
Cuvantul pasti preluat de catre crestini din ebraica, ar trebui sa fie mai aproape de semnificatia trecerii (pesah), adica de a iesi din rau inspre bine. Transcendenta pascala ar fi valabila pentru intreaga natiune si nu numai pentru o duminica de ghiftuire cu miel, stufat, drob si oua rosii.
Ne confruntam cu o demolare nationala, religioasa si morala. Aceasta nu pleaca de la lumea trudind sa-si asigure un trai decent.
Pleaca de la toleranta sistemului penal si de la imposibilitatea asigurarii climatului economic demn de a fi numit european. Pleaca si de la toleranta Europei Centrale a zeci de tabere de imigranti ilegali aflati sub pragul minim al saraciei, fara locuri de munca, fara nici o asistenta sociala.
Lumea nevoiasa se imbulzeste in fata reprezentatilor unor partide poltice din Romania ce distribuie pungi cu faina, zahar etc.

Intr-o biserica din Arges in Duminica Floriilor o batrana este calcata in picioare de catre enoriasi in lupta animala corp la corp pentru a dobandi o creanga de salcie sfintita.
Sa fie oare o reitare a timpului din comunism pe cand ni se distribuiau pungi de partid umplute cu cateva dulciuri si o portocala ?

Prietenului necunoscut

aprilie 28th, 2008

De mult vreau sa scriu un mesaj unui prieten roman pe care n-am sa-l cunosc niciodata.

Celui care a avut in familie oameni gospodari capabili sa agoniseasca, trudind cu mintea sau cu mainile, o bruma de avere. Acei oameni au reusit poate sa-si construiasca o casa sau sa cultive un petec de pamant, dar regimul comunist impus in forta de Moscova i-a furat, i-a deposedat, i-a ucis violent sau i-a schilodit pe parcursul a ani si ani de zile, lasand in urma doar pustiu, deznadejde si ura.

Celui care a trebuit sa plece din Romania si sa se stabileasca pe alte meleaguri pentru a-si exercita liber credinta ori pentru a-si realiza valoarea umana si pentru a-si construi un viitor la adapost de coruptia endemica, nedreptate si cultul nonvalorii. El a plecat, a reusit acolo unde a ajuns, dar nu uita ca a lasat in urma prieteni, rude, cunoscuti pentru care iesirea din pustiu, deznadejde si ura nu reprezinta decat momente rare, consumate doar din resurse proprii si nu din bunastare sau siguranta sociala.

Celui care ar vrea sa se implice pozitiv in viitorul Romaniei, stie prea bine ce are de facut, dar nu are loc de fripturisti, analfabeti, politicieni bombastici manipuland adulti, si copiii politicienilor, manipuland bombastic organizatii de tineret. Pana la o implicare pozitiva, cu buna credinta, il mananca de viu functionarul corupt pe a carui usa, o data intrat, daca nu dai ploconul corespunzator te asteapta doar pustiu, deznadejde si ura.

Aceluia, altora ca tine si tie prietene, vreau doar sa va spun ca stiu ca existati. Nu sunt in vreo campanie electorala ca sa incerc sa-ti castig simpatia, iar daca as fi intr-o astfel de ipostaza mai degraba te-as neglija, pentru ca in realitate apartii unei minoritati. Apartii minoritatii care realizeaza tragismul situatiei in care se afla majoritatea romanilor – a nu se intelege ca altii au o soarta diferita ci doar ca nu aduna in suflet pustiu, deznadejde si ura.

Este, poate, timpul sa realizezi marile schimbari care au transformat civilizatia umana in anii din urma si care o transforma in continuare: globalizarea economica mana in mana cu cea informationala, volatilitatea resurselor si cresterea exponentiala a pretului acestora concomitent cu insertia unei forte de munca mai ieftina decat cea pe care o poti presta tu insuti, intre resurse si produsul finit pe care il consumi, polarizarea accelerata a centrelor de bogatie, concomitent cu o noua, subtila cursa a inarmarilor.

In aceasta lume si, asa cum stau lucrurile azi, Romania nu va fi o exceptie, va fi din ce in ce mai putin timp pentru dreptate. Trenul istoriei ii va consemna intr-o buna zi ca si „victime colaterale” pe toti cei care au asteptat o forta exterioara sa ridice din sufletele lor pustiul, deznadejdea si ura. Aceasta forta nu exista, in particular in Romania care nu se doreste sa fie un stat puternic din nici un punct cardinal, dar care ar putea fi un stat puternic daca fiecare roman ar fi puternic. Pe fond, asta am vrut sa spun prietenului roman pe care nu-l voi intalni niciodata: fii puternic pentru tine insuti, nu pentru Romania, daca nu vrei sa ajungi un ratat macinat de pustiu, deznadejde si ura.

semn de carte

aprilie 25th, 2008

despre toate am scris
aproape despre toate
cum a fost cand n-a fost
cum nu cand a fost

cum m-ar fi haituit hartia alba
semn de acrte scrisa de geambasul
veghindu-mi
de pe noptiera
ielele somnului

teama de inec in adancul ei
e mai puternica decat fuga
pe gramada de moloz
numita terra
azvarlita din prastia firii
fara nici o tinta

doar semnul de carte va ramana
semn de recunoastere
la numaratoarea de la sfarsit

Bucuria din vis

aprilie 25th, 2008

Am străbătut comuna Voluntari, de lângă Bucureşti, de nenumărate ori, în autobuz, în drum către — şi înapoi de la — Observatorul de Fizica Atmosferei Afumaţi, unde am lucrat o viaţă.

La fel ca majoritatea satelor din Muntenia, comuna era pe vremea aceea o aşezare alungită de-a lungul drumului principal, cu puţine uliţe transversale. Şi, probabil, nu prea lungi. Unele din acele străzi transversale îmi stârneau curiozitatea fiindcă n-aveam niciodată prilejul să le străbat: ca s-o fac ar fi trebuit să cobor din autobuz şi să consacru acestei îndeletniciri un timp cu finalitate îndoielnică…

…Dar iată că într-o seară, destul de târziu, se pare, m-am pomenit singur, pe jos, la întretăierea uneia din acele străzi transversale cu şoseaua principală. O seară plăcută, cu multe felinare aprinse de-a lungul acelei străzi transversale pe care nu avusesem niciodată până atunci ocazia s-o explorez. Aspectul ei neaşteptat de citadin în comparaţie cu cenuşiul dezolant al restului comunei mă atrăgea. M-am întrebat: în definitiv, ce treburi mă împiedică s-o văd până la capăt o dată pentru totdeauna? Tot ce risc este să ajung acasă foarte târziu. Ei, şi?

Am luat-o deci, la pas, pe acea stradă transversală. Şi într-adevăr, casele care îmi ieşeau în cale erau una mai arătoasă decât cealaltă. După un timp însă casele parcă nu s-au mai văzut cu claritatea dinainte din cauza întunericului. Iar cele care mai puteau fi totuşi văzute se înfăţişau răzleţe. Mă aflam, cumva, la periferia localităţii. Şi nimic nu mai semăna cu ce fusese mai înainte. În partea stângă, iată, se ridica un povârniş abrupt, în vârful căruia se înălţa o casă foarte înaltă cu aspect de cetate, cu un zid de piatră — un vestigiu din antichitate — o casă pe jumătate ruinată dar locuită totuşi. Siluete de adolescenţi zurbagii se desluşeau în balcoane şi la piciorul clădirii ruinate. Mai mult le auzeam glasurile înfierbântate decât îi vedeam şi mi-am zis că nu-i de mine acolo.

Dar apoi, îndepărtându-mă de locul acela, priveliştea s-a schimbat complet. Localitatea nu mai avea aspect citadin. Ceea ce vedeam peste tot erau acum, într-un fel, case de vacanţă. Dar nu în sensul că erau destinate să găzduiască vilegiaturişti ci înşişi proprietarii lor, locuitorii de acolo, se aflau în vacanţă. Sau poate că era duminică. Am văzut oameni vârstnici, prietenoşi, şezând pe trunchiuri de copac tăiate în chip de bănci. Stăteau de vorbă între ei, cu voce scăzută, zâmbindu-şi unul altuia şi încuviinţând din cap înţelegător. Era ziuă acum…

Printre case am zărit la marginea localităţii apa unui lac. Am fost atât de contrariat încât am vrut să mă asigur că nu mi se năzărise. Aşa că am alergat până la un loc apropiat, unde, între alte două case, apa aceluiaşi lac mi s-a înfăţişat ochilor în toată întinderea ei limpede şi încreţită de vânt. Într-adevăr, malul lacului, sinuos, pătrundea printre case până în apropierea străzii unde mă aflam. Dar cum de nu observasem din prima clipă? Chiar la piciorul meu se ridica un dig scund de înălţimea a doi buşteni, care împiedica apa să se reverse dincoace de el. Acea albie mărginită de digul de buşteni era însă plină ochi, încât apa limpede se prelingea totuşi peste rotunjimea buşteanului. Se prelingea? Nu, nu o vedeam curgând; doar o peliculă de apă acoperea, nemişcată, partea dinspre stradă a digului. Iar buştenii aveau un aspect întunecat din cauza algelor. Nimeni nu vedea în asta vreo ameninţare. Vreo trei localnici în vârstă şedeau chiar lângă dig, pe un buştean cioplit, şi stăteau de vorbă liniştiţi, la fel ca şi ceilalţi. L-am întrebat pe unul dintre ei:

— Aşa se întâmplă totdeauna când vine apa mare?

El mi-a răspuns zâmbind că da, nu-i nicio noutate.

Apoi am ajuns la marginea unui parc: o vale întinsă, uşor vălurită, cu iarbă măruntă de un verde fraged, străbătută de cărări. Dar chiar la piciorul meu se afla un loc de joacă pentru copii: o linie ferată îngustă care urca şi cobora în serpentine, se bifurca, se unea din nou, albă şi perfect vizibilă, construită foarte inginereşte, urmând cu fidelitate unduirile terenului şi totuşi evitând orice întorsătură exagerată. Lângă casa de bilete o mamă tocmai cumpărase bilet pentru fetiţa ei, o urcase într-o maşinuţă… şi maşinuţa o pornise pe şină când mama ei, aplecată din mijloc, încă nu era sigură că maşinuţa avea să circule în siguranţă. Am urmărit şi eu acea maşinuţă şi m-am întrebat dacă necesită a fi manevrată sau se deplasează singură pe un traseu stabilit, urmând şina. Am văzut maşinuţa încetinind la o bifurcaţie şi înscriindu-se cu siguranţă şi cu o răsucire destul de rapidă într-o curbă, ceea ce m-a convins că maşinuţa nu trebuie condusă ci îşi vede singură de calea ei. M-am simţit dintr-odată nespus de bucuros şi mi-am spus că trebuie neapărat să-l aduc aici pe nepotul meu să se joace, chiar dacă parcul se află, poate, foarte departe de casă. Mi-am mai rotit încă o dată privirea peste întinderea parcului din vale. Nu era nimeni altcineva decât fetiţa din maşinuţă, mama grijulie şi casieriţa de la casa de bilete. M-am întrebat dacă nu cumva parcul devine prea populat duminica, dar mi-am zis că merită totuşi încercat.

Am pornit să cobor o cărare care trecea pe lângă piciorul unui pod foarte lung. Răsuna foarte clar muzica lui Maurice Jarre din Doctor Jivago, iar eu mi-am continuat coborârea cu sufletul tot mai plin de bucurie, de spaţiul larg şi de muzica aceea minunată. Alergam sărind într-un picior şi minunându-mă de propria-mi sprinteneală. Dacă o pot face, ce-mi pasă dacă mă vede, poate, cineva? Ce-mi pasă că am şaptezeci de ani?… Trebuie neapărat să-l aduc pe nepotul meu şi să-i dau prilejul să se bucure de una din acele maşinuţe mecanice care îşi cunosc atât de bine traseul, se deplasează în siguranţă şi ştiu să-şi aleagă calea la fiecare bifurcaţie.

Îmi mai răsuna încă în suflet muzica lui Maurice Jarre — când m-am trezit — muzica lui Maurice Jarre umplând spaţii largi peste întinderi vălurite de iarbă tunsă scurt, şi bucuria din vis îmi umplea sufletul. I-am spus:

— Am avut un vis frumos… Câtă bunătate sufocată ascundem în suflet!

— De ce sufocată? m-a întrebat ea.

— Pentru că o simţim numai în vis.

Şi nu mi-am putut reţine plânsul izvorât din acea bucurie şi din jalea că bucuriile simple nu vin decât în vis.

PĂDURE

aprilie 25th, 2008

Uitare mai deasă ca o pădure
în care ne rătăcim tot mai des,
îşi caută cuiburi cu aripi uşure
păsări gonite dintr-un eres

în trunchiuri cresc scaun şi masă
la care vom şede noi amândoi,
trece pe sus o boare ceţoasă
se trage spre lumea de-apoi

făcea un semn licorna din lună,
miez de tăceri, uitare de toate,
dormeau adânc pui de furtună
pe paturi de frunze roşcate…

Aşa cum nu a fost

aprilie 25th, 2008

Mă reped la umbre.
Roiesc împrejur în oceanul nopţii.
Vampiri.
Îmi sug sângele sufletului,
Liniştea vuietelor.
Să le rostesc numele nu pot.
Dacă aş începe cu Ion,
Nu s-ar înţelege nimic.
Milioane poartă numele Botezătorului.
Dacă aş începe cu Mihai,
Nimeni nu m-ar crede.
E prea iubit numele Arhanghelului.
Mi se împleticeşte limba.
Zid îngălbenit de toamne,
Dinţii se opun destăinuirilor
Şi istoria se scrie din nou
Aşa cum nu a fost.
Mă reped la umbre.
Nu le e teamă de mine.
Să le rostesc numele, nu pot.
Laşi, dinţii îngălbeniţi de toamne
Se opun destăinuirilor
Şi istoria se scrie din nou
Aşa cum nu a fost.

Dan David, Los Angeles, 27-dec.-2007.

Actualizare telefonie Romania

aprilie 24th, 2008

Incepand cu 3 mai 2008, Romania va parcurge etapele finale de inchidere a Planului national de numerotatie (PNN), ceea ce inseamna ca toate numerele, indiferent daca sunt locale sau nationale, se vor forma cu prefix (prefixul national \”0\” + indicativul de arie geografica).

Astfel, abonatii furnizorilor de servicii de telefonie fixa vor putea fi apelati doar prin formarea intregului numar national de 10 cifre (prefix + numar local), pentru toate apelurile locale sau nationale.

De exemplu, un abonat din Constanta va putea apela un alt abonat din Constanta formand 0241 xxx xxx sau 0341 xxx xxx, in functie de furnizorul de servicii de telefonie fixa la care este abonat cel apelat. In Bucuresti, numarul local format din sapte cifre va fi precedat de prefixul \”021\” sau \”031\”.

Totodata, se va modifica si formatul actual al numerelor scurte, aparand o diferenta clara intre numerele pentru servicii de interes public la nivel national (ora exacta, informatii privind abonatii Romtelecom, deranjamente Romtelecom etc.) si numerele prin care se furnizeaza servicii de interes general la nivel local – in judete (Jandarmerie, taxi, \”alo, domnule primar\”, diferite servicii de deranjamente utilitati etc.). Numerele scurte pentru servicii de interes public la nivel national vor avea patru cifre si la formarea lor se va adauga cifra 1 inaintea numarului actual (de exemplu, 1958 pentru \”Ora exacta\”, indiferent de judet). Numerele pentru furnizarea unor servicii de interes general la nivel local vor fi formate din sapte cifre, cuprinzand prefixul urmat de numarul actual (de exemplu, 0248956 – Jandarmeria din Arges, 0267956 – Jandarmeria din Covasna, 0219361 – Informatii TAROM Bucuresti). Pentru a respecta forma de sapte cifre, in cazul special al numerelor scurte actuale de 3 cifre din aria Bucuresti/judet Ilfov, se va dubla ultima cifra (de exemplu, 0219566 – Jandarmeria din Bucuresti).

\”Atat numarul unic pentru apeluri de urgenta – 112 -, cat si numerele de telefonie mobila isi vor pastra formatul actual,\” a subliniat Dan Georgescu, Presedintele ANRCTI in conferinta de presa organizata astazi la sediul Autoritatii pentru a anunta aceste modificari.

ANRCTI a stabilit ca schimbarea modului de formare a numerelor sa se realizeze in doua etape: in perioada 3 mai – 31 iulie 2008 toate numerele pentru servicii de telefonie fixa vor putea fi apelate atat in formatul actual, cat si in noul format, iar abonatii vor fi informati printr-un mesaj vocal sau prin transmiterea de mesaje scrise cu privire la modificarea modului de formare a numerelor. In perioada 1 august – 30 septembrie 2008, la fiecare apel catre numerele in format vechi, abonatii vor fi informati, prin intermediul unui mesaj vocal sau prin transmiterea de mesaje scrise, cu privire la noul format al numarului, dar apelul nu va mai fi finalizat. De la 1 octombrie, la apelarea unui numar in vechiul format, utilizatorii vor fi anuntati ca numarul nu exista.

Pentru a suplimenta informatiile transmise prin mesajul vocal si celelalte demersuri de informare a propriilor clienti pe care le vor face operatorii afectati de schimbare, ANRCTI va pune la dispozitia publicului, in a doua parte a perioadei de tranzitie, cinci milioane de pliante informative, care vor fi distribuite de oficiile postale din intreaga tara. ANRCTI pune, de asemenea, la dispozitia celor interesati o linie telefonica cu apel gratuit – 0800.855.855 (apelabil doar in reteaua Romtelecom). Pe pagina de internet a ANRCTI, www.anrcti.ro, exista deja explicatii detaliate si un ghid al noului mod de formare a numerelor de telefon.

Furnizorul ai carui abonati formeaza numere de sase si sapte cifre la nivel local are in prezent un avantaj concurential fata de cei ai caror abonati formeaza numarul intreg de zece cifre. Din acest motiv, Comisia Europeana a recomandat Romaniei uniformizarea modului de formare a numerelor de telefon. Prin inchiderea PNN si uniformizarea numerelor de telefonie fixa dispare o bariera din calea liberei concurente de pe piata de comunicatii electronice si se asigura conditii egale pentru toti furnizorii care utilizeaza resurse de numerotatie geografice.

Existenta in paralel a celor doua tipuri de numerotatie a fost o etapa de tranzitie, in procesul de inchidere a PNN avandu-se in vedere si volumul mare al investitiilor necesare pentru modernizarea retelei operatorului fost monopolist de telefonie fixa.

NATO – reforma si adaptare

aprilie 23rd, 2008

Articol de Nicolae Micu (fost ambasador al Romaniei la Consiliul Europei)

Zilele de 2-4 aprilie au marcat un moment memorabil în politica externă a României şi în eforturile de întărire a capacităţi NATO de a răspunde cât mai eficient sfidărilor complexe cu care se confruntă actualmente comunitatea europeană şi euro-atlantică. În această perioadă, şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice şi ai ţărilor aflate în relaţii de parteneriat cu aceasta, precum şi Secretarul General al ONU; s-au întâlnit la Bucureşti pentru a examina şi conveni asupra modalităţilor de creştere a contribuţiei NATO la securitatea spaţiului euro-atlantic şi la pacea şi stabilitatea globală. Prin amploarea sa, întâlnirea a fost cea mai largă din istoria NATO, ceea ce a pus în evidenţă capacitatea ţării noastre de a organiza şi asigura desfăşurarea cu succes a unor reuniuni de asemenea nivel şi anvergură.
Pentru ţara noastră, reuniunea NATO a constituit o mare şansă de a concentra atenţia întregii opinii publice internationale asupra sa, având în vedere faptul că un astfel de eveniment are loc într-un stat membru NATO odată la 50 de ani. Ea a avut, de asemenea, ocazia de a aduce, ca ţara gazdă o contribuţie specială la realizarea de înţelegeri semnificative în legătură cu extinderea organizaţiei şi alte probleme de însemnătate majoră aflate pe agenda reuniunii.
Prin modul de desfăşurare a lucrărilor şi prin deciziile convenite, Summit-ul de la Bucureşti a marcat un pas deosebit de important în procesul de reformă a Organizaţiei şi de adaptare a acesteia la realităţile şi noile cerinţe ale lumii contemporane. Acest proces, care se desfăşoară de 17 ani – de la prăbuşirea comunismului, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi destrămarea URSS – a primit la Bucureşti un impuls care este de natură să conducă la accelerarea lui în faza următoare. După cum se sugerează în Declaraţia reuniunii NATO de la Bucureşti, acest proces se desfăşoară pe cinci planuri paralele care se întrepătrund şi se condiţionează reciproc.
Un prim plan vizează perfecţionarea relaţiilor dintre membrii NATO şi a sistemului de dialog şi consultări din cadrul Alianţei în elaborarea şi adoptarea deciziilor. Invitarea a încă doua state – Albania şi Croaţia – de a adera la NATO a fost un prim succes important al reuninii de la Bucureşti şi ea reflectă spiritul de cooperare şi înţelegere din sânul Alianţei. Pe de altă parte, deciziile convenite în legătură cu amânarea invitării Macedoniei de a adera la NATO şi a acordării Planului de Măsuri pentru admiterea Ucrainei şi Georgiei întăresc un principiu fundamental al NATO, potrivit căruia orice acţiune a Alianţei trebuie să se întemeieze pe regulile şi criteriile convenite pentru admiterea de noi membri şi să ia în consideraţie poziţiile şi interesele tuturor statelor membre. În procesul discuţiilor asupra acestor probleme a fost acceptată poziţia Greciei, sprijinită de Franţa şi de alte ţări, potrivit căreia invitarea Macedoniei trebuie să fie precedată de un acord bilateral greco-macedonean privind viitoarea denumire a statului candidat. Au fost însuşite, de asemenea, aprecierile Germaniei, Franţei şi altor ţări, după care Ucraina şi Georgia mai au încă nevoie de timp pentru a satisface Criteriile Alianţei privind admiterea de noi membri. În plus, o parte însemnată a populaţiei Ucrainei se opune admiterii ţării în NATO, iar Georgia este confruntată cu conflictele din Abhazia şi Osetia de Sud.
În al doilea rând, Alianţa este angajată într-un efort de armonizare şi conlucrare cu Uniunea Europeană în abordarea problemelor securităţii europene, pornind de la valorile şi interesele comune ale celor două organizaţii. În Declaraţia de la Bucureşti, şefii de stat sau de guvern recunosc “valoarea pe care o aduce o apărare europeană mai puternică şi mai capabilă”, îşi exprimă hotărârea de a îmbunătăţi parteneriatul strategic NATO-UE şi declară că “o Uniune Europeană mai puternică va contribui în continuare la securitatea noastră comună”.
Nu mai puţin semnificativă este înţelegerea clară de către toţi membrii Alianţei a adevărului incontestabil ca sfidările la adresa securităţii în perioada de după încheierea războiului rece reclamă o abordare multiplă, care depăşeşte cadrul acţiunii militare propriu-zise. Cazul războiului din Afganistan este ilustrativ în această privinţă, secretarul general al NATO declarând că “răspunsul final în Afganistan va fi economic, nu militar”. O asemenea abordare invită la o conlucrare mai largă a NATO cu ONU, instituţiile sale specializate, precum şi cu organizaţiile regionale competente. Un indiciu elocvent în această privină îl constituie partea din Declaraţia de la Bucureşti în care participanţii la Summit reafirmă “importanţa continuă a regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică” şi salută “progresul în consolidarea responsabilităţii regionale, prin utilizarea eficientă a iniţiativelor şi mecanismelor existente. Alianţa continuă să sprijine aceste eforturi în mod adecvat, ghidată de priorităţile regionale şi pe baza transparenţei, complementarităţii în inclusivităţii, în scopul dezvoltării dialogului şi cooperării între statele Mării Negre şi dintre acestea şi Alianţa”.
De mare însemnătate este şi dezvoltarea în continuare a dialogului şi conlucrării dintre NATO şi Federaţia Rusă, ca şi dintre UE şi Rusia, în probleme de interes comun: asigurarea securităţii europene şi mondiale, combaterea terorismului şi crimei organizate, prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, soluţionarea conflictelor regionale, oprirea proceselor de încălzire globală. Participarea preşedintelui Vladimir Putin la întâlnirea de la Bucureşti, discuţiile purtate de liderii ţărilor NATO cu preşedintele rus, semnarea cu acest prilej a acordului de tranzit prin Rusia de materiale pentru Forţa Internaţională din Afganistan, flexibilitatea arătată în legătură cu Tratatul CFE, precum şi concluziile convorbirilor Bush-Putin de la SCCI din 6 aprilie deschid perspective pentru extinderea în continuare a parteneriatului NATO-Rusia.
Preşedintele Federaţiei Ruse a manifestat o disponibilitate neobişnuită şi faţă de ţara noastră – gazda reuniunii NATO – subliniind creşterea considerabilă în ultimii ani a relaţiilor economice dintre cele două ţări şi semnificaţia împlinirii peste câteva luni a 130 de ani de existenţă a relaţiilor diplomatice romano-ruse şi adresând preşedintelui Traian Băsescu invitaţia de a efectua o vizită în Rusia.
În sfărşit, în NATO dezvoltă preocuparea pentru asigurarea conformităţii politic şi acţiunilor Alianţei cu normele şi principiile Cartei ONU. În Declaraţia de la Bucureşti, liderii NATO reafirmă încrederea în obiectivele şi principiile Cartei ONU, declară din nou că „răspunderea pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale revine Consiliului de Securitate al ONU” şi subliniază că operaţiunile NATO din Afganistan şi Balcanii de Vest, ca şi cele împotriva terorismului şi neproliferării armelor de distrugere în masă sunt întreprinse în temeiul şi în aplicarea rezoluţiilor pertinente ale Consiliului de Securitate.
România, ca important stat riveran la Marea Neagră şi cu creditul pe care îl conferă apartenenţa sa la NATO, UE, ONU, OSCE, Consiliul Europei şi la alte organizaţii regionale şi globale, precum şi organizarea cu succes a Summit-ului de la Bucureşti, are şansa şi capacitatea reală de a aduce o contribuţie de primă mărime la procesul de reformă şi adaptare al NATO, pe toate cele cinci planuri menţionate mai sus. Este în interesul fundamental al ţării noastre, precum şi al NATO şi UE, ca, în perspectiva următoarei întâlniri la nivel înalt din Franţa şi Germania, România să se implice activ în special în eforturile de dezvoltare a dialogului şi consensului în cadrul Alianţei, de extindere a conlucrării dintre NATO şi UE, ca şi dintre NATO şi alte organizaţii mondiale şi regionale; de întărire a parteneriatului şi colaborării dintre NATO şi Federaţia Rusă în probleme majore ale securităţii europene şi globale. În această privinţă, efectuarea de către preşedintele României a unei vizite la Moscova într-un viitor apropiat poate constitui începutul unui nou dialog între ţara noastră şi Federaţia Rusă, cu beneficii evidente pentru dinamizarea relaţiilor romano-ruse pe plan politic, economic, cultural şi în alte domenii, ca şi pentru promovarea cooperării şi securităţii în regiunea Mării Negre, în Europa şi în spatiul transatlantic. În esenţă, organizarea ultimului Summit la Bucureşti a constituit şi un semnal în sensul ca atât NATO cât şi UE aşteaptăţ mult de la România pentru extinderea raporturilor de cooperare ale celor două organizaţii cu statele din Balcanii de Vest, zona Mării Negre, Caucazul de Sud şi Asia Centrală.

Solicitare Doliu National la moartea Monicai LOVINESCU

aprilie 22nd, 2008

Am primit urmatoarea scrisoare deschisa din partea d-lui Sorin ILIESIU. Redactia noastra se alatura acestei solicitari si va invita sa postati ecouri in memoria curajoasei luptatoare anticomuniste, distinsa doamna de cultura si personalitate care a fost Monica Lovinescu.

Scrisoare deschisă
D-lui Traian Băsescu – Preşedintele României
D-lui Călin Popescu Tăriceanu – Prim Ministru

Stimate Domnule Preşedinte,
Stimate Domnule Prim Ministru,

Având în vedere importanţa decisivă a luptei anticomuniste pe care a dus-o Doamna Monica Lovinescu timp de peste 50 de ani, vă solicităm să decretaţi doliu naţional în ziua în înmormântării, precum şi acordarea post-mortem a celor mai înalte distincţii şi recunoaşteri din partea statului român anticomunist, prodemocratic.

21 aprilie 2008

Cu încredere,

Sorin Ilieşiu – Vicepreşedintele Alianţei Civice
Vladimir Tismăneanu – Preşedintele CPADCR
Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte
Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv
Seniorii Ligii Studenţilor 1990, avocat Antonie Popescu
Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Catalin Giurcanu – Preşedinte
Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte
Fundaţia Culturală Timpul – Iaşi, Liviu Antonesei – Preşedinte
Asociaţia Cives, Ioan Roşca – Preşedinte
Federaţia naţională Omenia a Caselor de Ajutor Reciproc a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte
Grupul văduvelor de eroi martiri
Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte
Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din România, Gheorghe Tiber – Preşedinte
Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte
Sindicatul Solidaritatea Hunedoara, Marian Mititelu – Preşedinte
Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte

Iar Grupul pentru Dialog Social a emis un comunicat cu privire la incetarea din viata a Monicai Lovinescu.

Grupul pentru Dialog Social regreta disparitia Monicai Lovinescu, personalitate a culturii romane, simbol al libertatii de gandire si al tenacitatii in anii intunecati ai comunismului.

Membri ai Grupului pentru Dialog Social au tinut o legatura afectiva constanta cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, ale caror opinii si intransigente morale i-au calauzit de-a lungul timpului.

Grupul pentru Dialog Social a acordat in 1999 “Premiul GDS” Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca, “drept recunostinta ca au tinut Jurnalul unor vremuri pe care le-am trait fara sa le putem comenta si care, fara ei, ar fi ramas o simpla groapa comuna a istoriei, acoperita de tacere si uitare”.

Vocea Monicai Lovinescu, strecurata pe undele “Europei Libere”, va ramane pentru multi un reper al constiintei.

Consiliul de Administratie al GDS

Tragedie si triumf

aprilie 21st, 2008

Cartea astfel intitulata a Ligiei Seman, din Hunedoara, aparuta la Editura Casa Cartii din Oradea, este una din cele patru realizari publicistice ale autoarei. In cele 533 de pagini ale cartii, cititorul face cunostiinta cu fatete ale societatii romanesti contemporane, cu care prea putini sunt familiarizati, poate si pentru ca subiectul a fost o buna bucata de vreme de domeniul preocuparilor statului si prea putin al organizatiilor caritabile, atat de palid reprezentate in Romania dinaintea lui 1989. Prinsa in valtoarea grijilor cu traiul de fiecare zi, mai ales populatia oraselor nici nu era informata public despre existenta si activitatea caselor de copii, a caselor pentru batrani sau a institutiilor in care erau internate persoanele handicapate sau cu tulburari psihice. Foarte rar razbateau informatii cu privire la modul lor de functionare si atmosfera din aceste institutii, poate si datorita faptului ca ele erau locurile unde erau plasati si indivizi considerati indezirabili, cu vederi politice contrare unui regim opresiv, conceput sa aiba totul sub control riguros, capabil sa dea impresia unei paci sociale general admise, in care toate problemele si-au gasit rezolvarea ideala, conform cu principiile egalitariste larg propovaduite. Dar care in realitate se dovedeau a fi lipsite de orice pretuire a omului ca entitate sociala. Chiar daca unul dintre ele enunta cu emfaza ca omul este cel mai pretios capital, modul de organizare si functionare a infrastructurilor destinate sa rezolve problema dezradacinatilor soartei, era cu mult sub cerintele firesti ale unei lumi cu adevarat civilizate. In aceste institutii se derulau in permanenta tragedii personale pe care autoarea Ligia Seman, a reusit sa le sesizeze in toata amploarea lor. Inmanunchind intr-o carte trairile dramatice ale personajelor zugravite, Ligia Seman a prezentat cititorilor o fresca tragica a unui segment al societatii romanesti, pe care putini l-au banuit si care impresioneaza prin intreaga evolutie a evenimentelor descrise.

Personajele cartii, provenind din straturi sociale diferite, dar preponderent facand parte din grupul celor mai napastuiti: orfani, copii abandonati, tineri fara educatie sau varstnici “fara nici un capatai”, sunt azvarlite de viata la marginea societatii si duc o existenta la limita supravietuirii. In aceste conditii, o idee care razbate din deciziile si comportamentul multora dintre personaje, este dorinta de libertate individuala. Chiar daca aparent sunt simpli si lipsiti de educatie, copiii care fug din orfelinate si ajung copii ai strazii, isi exprima cu fermitate preferinta de a fi liberi, neincorsetati de reguli si nedominati de ierarhii conventionale. Pretul pe care il platesc insa cei mai multi dintre ei, este neasteptat de mare, pentru ca, in final, si acolo insusirile negative ale omului se manifesta, poate chiar mai dur decat in mediul pe care l-au parasit. Setea de putere, dorinta de a domina, avaritia, invidia, violenta, se manifesta in asemenea imprejurari chiar mai salbatic decat conditiile restrictionate ale unor institutii.
La originea multora dintre nefericirile descrise in cartea Ligiei Seman se afla atmosfera familiala disfunctionala, cu parinti abuzivi, deraiati de la o conduita sociala normala, datorita alcoolului, lipsei unui minim decent de mijloace de trai si a altor factori distructivi, care le fac viata greu de suportat. Cei mai vulnerabili la consecintele nefaste ale unor astfel de conditii sunt, evident, copiii care cresc intr-un astfel de mediu. Lipsa de preocupare pentru educatia lor, limbajul si comportamentul abuziv, creeaza traume timpurii care se vor reflecta de-a lungul intregii existente de mai tarziu.
Vlad, unul dintre personajele principale ale cartii sufera din frageda copilarie niste traumatizari sufletesti majore, care-l vor marca multi ani dupa ce-si pierde parintii si fratii. Supus unor maltratari fizice si psihice permanente in orfelinatul unde este plasat, el devine o bruta insensibila si refractara chiar la bunele intentii ale unora din anturajul lui. Evadarea lui nu-i schimba prea mult statutul de oprimat si claustrat de toate nedreptatile ce i se fac. Chiar si atunci cand, cu trecerea anilor, fizic devine mai puternic, isi manifesta furiile doar sporadic, in mintea lui revenind mereu episoadele din trecut, in care a avut parte de tandrete numai din partea sorei lui – Ana si foarte rar din partea mamei. Viata dezordonata, nesiguranta existentei sale lipsite de afectiune si bucurii il fac sa se comporte ca un animal haituit si sa nu vada in jur decat rautati, egoism, aducatoare de amaraciuni.
In mentalitatea lui se petrece totusi o schimbare radicala atunci cand i se explica sensurile adevarate ale vietii si cand constata ca pe lume exista si fiinte pure, cu suflet, care fac bine fara sa astepte nici o rasplata. O familie de intelectuali ii dovedeste, cu diferire ocazii, ca oamenii pot fi si buni, gata sa ajute si sa ierte. Cu toate ca, prada unor porniri animalice, savarseste un act mai mult decat reprobabil, atentand la viata unui tanar misionar, familia Marcu nu il condamna, ci continua sa-l ajute. Intamplarea il aduce in contact in imprejurari diferite cu membri familiei doctorului Marcu, facandu-l sa realizeze ca este mai important sa ierti si sa faci bine, decat sa te razbuni. Turnura din viata lui este facilitata si de reaparitia in viata lui a sorei lui , Ana, cea care i-a lipsit atat de mult in toti anii de separare.
In derularea actiunii cartii, autoarea descrie cu lux de amanunte framantarile teribile care macina starile sufletesti ale personajelor, unele dintre ele punand la indoiala insasi existenta lui Dumnezeu. “Daca el exista, de ce este nedrept cu cei napastuiti?” isi pun intrebarea simplista cei din anturajul lui Vlad. Replica celor care cred altfel, vine cu promptitudine, dar rezulta mai mult din desfasurarea ulterioara a evenimentelor.
Bunatatea si altruismul celor din familia Marcu, chiar daca sunt si ei afectati de pierderi dureroase, contribuie la transformarea ce se produce in sufletul chinuit al lui Vlad. Schimbarile induse il fac sa inteleaga rosturile pentru care exista si sa-si infraneze pornirile instinctuale de rautate care de fapt s-au conturat ca rezultat al schingiurilor sufletesti la care a fost supus in timp.
Ligia Seman, dotata cu un talent nativ remarcabil descrie in detaliu starile sufletesti ale personajelor cartii, relevand dilemele cu care se confrunta, indoielile care le framanta credinta, scepticismul cu privire la sansele ce le au intr-o societate bazata pe inechitate sociala, pe porniri hraparete si de dominare. Nemultumirile individuale au insa, ca mai totdeauna aspectul haotic al unor frustrari in care cei implicati isi asuma vina pe care nu intotdeauna o au, dar care in ochii celor din jur apare ca lipsa de obiective, de curaj, cu alte cuvinte lipsa capacitatii de a se orienta in timp si spatiu. Frustrarile personale nu raman insa la nivel individual, ci se rasfrang inevitabil asupra celor apropiati, care intregesc astfel cercul vicios al nerealizarii in ansamblu.
Aplecarea Ligiei Seman catre detalii, confera cartii un sens de autencititate si o ajuta sa-l faca pe cititor interesat sa traiasca el insusi starile sufletesti prin care trec personajele cartii. Chiar daca unele trasaturi sunt mai adanc creionate sau accentuate voit, ele nu fac decat sa coloreze tragismul descrierilor. In paralel cu actiunea principala, uneori se fac digresiuni in particularitatile imprimate de timp si loc, fara a se intra in specificul socio-georgafic, care este totusi oarecum diferit in variate regiuni ale tarii. Faptul nu diminua cu nimic conturarea atmosferei imprimate de mediile in care se desfasoara actiunea.
Expunerea beneficiaza de multe pledoarii cu tenta filosofica, cugetari si reflectii puse in gura diferitelor personaje, ceea ce genereaza intrebari si indeamna la cumpanirea sensurilor existentiale ale efemerului nostru periplu terestru. Felicit autoarea pentru aceasta reusita publicistica si cred ca ceea ce a scris, va reprezenta un punct de referinta care va ajuta pe multi sa-si dea seama cu mai multa compasiune de zbuciumul in care unii dintre semenii nostri isi duc viata.
Dr. EMIL G. ONET, Phoenix, Arizona

“Leagănul umanităţii” înfometat, a înduioşat preşedintele Franţei

aprilie 21st, 2008

Legăturile Franţei cu ţările africane au vechime, menţinându-se, mai tot timpul, în condiţii favorabile, cu excepţia perioadei de decolonizare când emanciparea continentului african s-a produs într-o atmosferă de ostilitate, oarecum explicabilă. Post-colonialismul n-a procurat însă prea multe avantaje acestor populaţii prolifice. Dimpotrivă, datorită caracterului nonşalant, corupţiei şi luptelor intestine, mai puţin decât o stagnare, s-a produs o regresiune economică şi o pauperizare extremă a populaţiilor care, înfometate, au creat, în ultima vreme, incidente grave ce vor duce, inexorabil, la o veritabilă destabilizare a continentului. Consecinţele nu vor întârzia să apară nici în ţările occidentale unde, o emigraţie masivă de natură economică, potenţial inevitabilă, se va adăuga crizei de astăzi, din ce în ce mai evidente.

Cauzele sunt clare: mai întâi, această diferenţă enormă de nivel de trai dintre ţările bogate şi cele sărace; pe de-o parte abundenţă şi risipă, o realitate de care unii sunt, mai mult sau mai puţin conştienţi, în opoziţie cu penuria dramatică a populaţiilor din Africa, Asia sau America latină, decimate de foamete sau de o proastă alimentaţie.
Ori, planeta Terra oferă suficiente resurse pentru a hrăni populaţia actuală, chiar depăşind 6 miliarde. O distribuire echilibrată i-ar uşura de excedente pe cei avuţi, ceea nu le-ar fi câtuşi de puţin nociv, permiţând celor săraci şi înfometaţi o alimentare omenească. Cu toate că o astfel de soluţie nu poate constitui un panaceu deoarece, după operaţia de redistribuire mondială, lucrurile vor reîncepe ca mai înainte. Ţările subdezvoltate n-au nevoie numai de bunuri ci şi de progrese tehnice cum ar fi: ştiinţa reţinerii apei, a fertilizării solului, a forajelor de puţuri, a ameliorării muncilor agricole, etc., Un proverb chinez suna astfel: „ Când dai un peşte unui sărac, este meritoriu, îl va hrăni pentru ziua respectivă. Dar dacă-l înveţi să pescuiască cu o undiţă, îl nutreşti pentru toată viaţa.” Aş zice că, învăţându-l să pescuiască cu fileul, va putea, în afară de el, să-şi hrănească întreaga familie, ba mai mult, tot satul…
Vestea de acum câteva zile a Preşedintelui Sarkozy -, precum că Franţa va dubla, urgent, asistenţa alimentară furnizată, trecând de la 30 de milioane de euro la 60 de milioane, denotă că Nicolas Sarkozy a adoptat o iniţiativă mintoasă şi umană: „Există printre noi cineva care poate rămâne indiferent faţă de revolta celor din ţările sudice, care nu ajung să mănânce când le este foame?”
Cum s-ar putea să nu ne sinchisim când, într-un an, produsele alimentare şi-au dublat preţul în ţările cele mai sărace ale planetei? Preţul unui produs de bază, grâu, orez, porumb şi altele, s-a mărit cu 1%, transformând cel puţin 16 milioane de suflete suplimentare în înfometaţi. Şi aceasta acolo unde se trăieşte cu un euro pe zi.
Decizând acest gest rezonabil, şeful Statului a transpus în fapt un reflex de onoare, dar şi de perspicacitate. Foamea este mama tuturor degringoladelor de disperare, de violenţă, de insurecţie, de pandemie, de revoluţie: 1989, a dovedit-o din plin pentru Republica Socialistă România, ca şi acea perioadă cumplită din 1789 pentru monarhia franceză. Nu-mi aduc aminte de replica lui Ceauşescu când oferea populaţiei picioare de pui, mi-o amintesc însă pe aceea a Mariei Antoinette: „S’ils ne mangent pas du pain, qu’ils mange de la brioche” („dacă nu mănâncă pâine, să mănânce cozonac”). Glumă proastă, sau atitudine puerilă? Urmările le-au fost fatale amândurora.
Ţările cele mai favorizate au, aşadar, interesul să combată în mod realist aceste drame cărora numai compasiunea şi solidaritatea nu le poate veni de hac. Că Franţa dă semnalul, este cum nu se poate de potrivit, două luni înainte de a asigura preşedinţia Uniunii europene.

Vizita Papei in America: este crestinismul pe cale de disparitie?

aprilie 21st, 2008

Criticat la inceputul turului in SUA de asociatii pro-chiuretaje si ultra feministe care doreau hirotonisirea femeilor si caracterizat de partea libertina a presei ca “lipsit de populismul lui Ioan Paul al 2-lea”, S.S. Benedict reafirma cu aceasta ocazie lipsa de posibilitate de aparare a copiilor, fiinte care trebuie protejate, incepand de la stadiul de fat, ca urmare a creationismului divin care a decis conceperea acestora, omul urmand a se supune deciziei lui D-zeu.

Astfel, S. S. Benedict, care a fost responsabil de partea dogmatica a Bisericii de Vest pe parcursul a trei decade sub Ioan Paul al 2-lea, reafirma in mod implicit ca trairea crestinismului spiritual are o parte ezoterica in care neinitiatii au nevoie de ani de asceza spirituala pentru a intelege ce se intampla, in anii de inceput fiind nevoie de supunere si studierea doctrinei respective: astfel intrebarile nocive pe ton acuzator si asa-zis indeptatite ale libertinistilor fiind de natura interesata si fara consideratie. Lipsa de populism a papei in aceste conditii este evident necesara pentru a mentine dogmatica canonica a Sfintilor Parinti si a Sinoadelor Ecumenice ca litera de lege pentru cler, intr-o perioada de turbulenta sociala mai intensificata decat in timpul predecesorului sau ca urmare a cresterii instabilitatii economice in lumea crestina.

Natura politizata a vietii civice se vede de altfel si din votul recent pro-injectie letala dat de judecatorii catolici ai Curtii Supreme ai SUA fara exceptie, in conditiile in care S.S Benedict a reafirmat mentinerea opozitiei fata de pedeapsa capitala.

Astfel recentele sondaje de opinie arata ca 75% din laicatul catolic din SUA sunt divergente pe tema folosirii anticonceptionalelor, iar 60% nu merg saptamanal la biserica.

Linia dogmatica a lui Benedict apropie in mod semnificativ crestinismul vestic de doctrina ortodoxa, astfel facilitand dialogul Est-Vest, in conditiile in care crestinismul, chiar adaugand partea protestanta a acestuia, nu mai este vioara intai din punct de vedere economic: Budismul, Confucianismul, Islamismul si Hinduismul detin acum puterea economica mondiala, chiar si la nivelul educatiei si invatamantului. In clasamentul mondial al programelor postuniversitare in 2007, conform multor publicatii, multe programe din India si China ocupa locurile fruntase.

Din pacate un eventual dialog extins se loveste de izolationismul Bisericii Ruse, conduse de exceptionalul P.F. Alexei, un om heruvimic, dar care refuza orice dialog nu inter-confesional, ci chiar intra-confesional. Refuzul acesta naste multe intrebari cu privire la unitatea de credinta a diferitelor episcopate si pare sa afirme ideea ca in Rusia crestinismul are o parte mistica legata de traditii pravoslavnice si nu se vrea contaminat de idei vestice.

In realitate nu este chiar asa, Moscova fiind un oras vestic, Biserica Rusa pierzand teren chiar in capitala ca si in principalele orase prinse in valtoarea globalismului economic: intelectualitatea rusa, ca si cea romana sunt foarte greu de integrat de Biserica, personalitatile intelectuale din cadrul Bisericii, ca Sofronie Saharov, Serafim Rose, Constantin Galeriu si Arsenie Boca fiind intr-adevar rarisime. Astfel pollurile de opinie realizate la nivelul studentilor si intelectualilor rusi arata o opozitie conceptuala importanta fata de doctrina bisericii ortodoxe si chiar fata de generatia imediat precedenta, parintii fiind considerati de copii “invechiti si anacronici”, iar acceptul generatiilor tinere fata de uniunile matrimoniale de acelasi sex fiind aproape total, in ciuda lipsei evidente de scop fecund. Astfel aproape o treime din tineretul moscovit s-au declarat actuali sau fosti consumatori de droguri, iar un sfert sunt afectati de alcoolism cronic.

In concluzie marea schisma de la 1054 ramane de actualitate, iar intentionata uniune Anglicano-Catolica este de nerealizat ca urmare a divergentelor cu privire la hirotonisirea femeilor.

Probabil ca se intrezareste o aliniere de idei intre catolici si ortodocsii romani si greci ca urmare a apartenentei la o zona economica comuna, care ar putea culmina pe termen lung in acceptul catolicilor fata de preotii casatoriti, pentru a elimina astfel potentiale probleme in Europa de genul recentelor cazuri de preoti pedofili exclusi din randurile clerului in SUA pentru care Papa a prezentat scuze profunde, spunand ca o asemenea situatie este neacceptabila si de netolerat. Dincolo de scuzele profunde si deteriorarea imaginii publice, daunele morale platite in SUA in ultimii ani aduc eparhiile intr-o situatie falimentara.

Ucigasii sunt printre noi

aprilie 21st, 2008

Ucigasii, se stie, sunt printre noi. Multi nici nu mai deschid ziarul, e prea multa violenta, oamenii isi dau in cap pentru un nimic, se injunghie pentru un loc de parcare…; ei, da’ si cand i-o prinde…vai de mama lor, ii baga la zdup, ii interogheaza, ii cara in zeghe si catuse, de-i vad toti vecinii, ba mai apar si la televizor – nu doresti asta nici la dusmani. Ehei, iti spui (deodata mandru, virtuos, smerit) – asa le trebuie, eu sunt cinstit – sarac (deh, tranzitia…), da’curat.
Da’ stii ce? Nu, nu esti.

Cunosti si tu o banda de ucigasi, ii stii de mic copil, de la parinti, ii mai vorbesti de rau pe la spate (ca asa-i la noi), dar tot ii primesti in casa, ii ospetesti, ii prezinti sotiei (da’i cunostea si ea, ca nu s-a nascut ieri), ii aduci in casa parintilor, ii inviti cu bratele deschise (ce ca-i inviti, platesti bani, bani grei, domnule, numai sa nu lipseasca) la agape si sindrofii, sau la servici, cand mai stai cu colegii la o tacla, ca nici sa muncesti asa, ca prostu’, nu-i o socoteala… Cand cresc copiii (baiatului i-au dat tuleiele, fata a crescut), ii vezi intr-o zi ca ti-i aduc in casa, si tu ce faci? – pai… ce sa faci, ii primesti, poftiti, poftiti, trece vremea, s-au facut copiii mari, mai iti da si o lacrima, s-a facut fi’miu barbat, fata e domnisoara, noroc sa aiba, ca de reusiti…
Stai – nu da din umeri, stai sa-ti spun domnule, nu-i barfa, n-am ce castiga: astia ucid, si ucid urat, daca te omoara e una, macar stii ca te pun astia in groapa (daca are familia de unde), ti-ai trait traiu’, ti-ai mancat malaiu’, gata; dar astea-s cazurile bune – cum, bune?!; pai uite-asa, bune, ca deobicei astia te schilodesc, ajungi de faci pe tine, nu poti sa te scoli din pat, domnule, ajungi la cheremul copiilor, sau (ferit-a Domnul), al strainilor.
Ce-i drept, mai auzi, din cand in cand, la televizor, pe cate unul cu voce firoscoasa, pus pe banii la astia de le UE, iti zice, fereste-te de ei, crestine, sunt parsivi, nu-i crede, leapada-te de ei cat ai timp; e, da si astia, mai lasa-i in… cu uniunea lor, Doamne iarta-ma, ca era sa zic si ceva urat. Stiu ei, ca-s mai bengosi, ce trebuie eu sa fac.
Da’ stii ce? – chiar stiu.

Cand ii auzi, crede-i, domne, ca nici ei n-au interes sa te minta. Drepate au, saracii, da’cum sa-ti spuna ce vor? Ce, sa te ia cu faze de gen “importanta primordiala a tratarii factorilor de risc pentru patologie cardiovasculara?” – pai le inchizi televizoru’ in nas, ca doar vrei si tu, la capatul zilei, un film bun, tipe bine (macar acolo, pe ecran), o tigara, un mititel facut pe grilul ala de la Carrefour; destule necazuri sunt si asa, ce, iti mai iei unul pe cap? Adica ce, te-ai tacanit de-a binelea?
Si totusi, gandeste-te: milioane de oameni pe an ajung in groapa sau betegi de-a binelea, mai mult in spital decat acasa, ca cu lucrul… pensie de invaliditate, cat o fi si aia, ca te-ai dus o data la piata, si ai dat-o gata numai pe ce-ti trebuie pentru o salata. Si poanta e ca ti-au facut-o “prietenii”, ca daca ti-i para unu’ ca dusmani, pai tocmai ziseram, ii inchideai televizoru’n nas, ma’sa de prost ce e el.
Da’ stii ce? – “tratarea factorilor de risc pentru patologia cardiovasculara chiar are importanta primordiala”.

Ii cheama, pe ucigasii astia, Fumat, Diabet, Colesterol, Sedentarism, Alcool peste masura, Nemers la medic pentru analize – mai ar fi si altii, dar astia-s principalii.
As vrea sa ti-i prezint, unul cate unul, in rubrica de fata. Promit sa nu fac pe mironosita, tu esti boss pe viata ta, faci ce vrei; dar daca tot iti bagi indivizii astia in casa, ba ii lasi si singuri cu copiii, macar da-mi voie sa-ti spun cine sunt ei de fapt. Nu sunt mai destept ca tine, nu-ti spun eu cum sa-ti traiesti viata; in plus, promit sa nu barfesc aiurea, iti spun numai lucruri sigure. Pe urma, faci ce crezi – ii vrei in casa, ia-i, Domnule, nu te tine nimeni; dar macar sa stii ce hram poarta.
Data viitoare, deci, despre ravagiile fumatului.

Sa auzim de bine – dar zau, lasa tigara aia din mana, macar pana la rubrica viitoare…

Viitorul bioxidului de carbon?

aprilie 21st, 2008

Doua echipe de cercetatori dezvolta metode pentru a transforma bioxidul de carbon in materii prime pentru policarbonati. Poate ca pe viitor vom putea urmari un film de pe un DVD fabricat din bioxid de carbon… Gazele emise in atmosfera de producatorii industriali ar putea fi captate si transformate in produse din material plastic. In viitor toate DVD-urile si CD-urile cumparate de noi ar putea fi fabricate din poluarea aerului. Daca planurile pentru a capta acest gaz de la cosurile industriale vor reusi gazele ar putea fi inmagazinate si transformate in produse de plastic. Bioxidul de carbon emis in atmosfera prin arderea combustibililor este unul din factorii principali ai efectului de sera si ai incalzirii globale. Inmagazinand bioxidul de carbon de la cosurile industriale si transformandu-le in materie prima pentru policarbonati, un tip de plastic, s-ar opri cresterea temperaturii globale – sugereaza doua echipe de cercetatori ce s-au intalnit la Societatea Americana de Chimie in New Orleans. “Folosirea CO2 pentru a crea policarbonati nu poate rezolva in totalitate problema bioxidului de carbon , dar ar putea sa aiba o contributie semnificativa” a declarat conducatorul uneia dintre echipe, Thomas Muller de la Institutul de Tehnica si Chimie Macromoleculara. Acest gaz este mai ieftin si mai putin toxic decat alte materii prime utilizate pentru fabricarea maselor plastice. Policarbonatii sunt lucrati si modelati cu usurinta si sunt utilizati pentru fabricarea materialelor transparente , inclusiv CD-uri, DVD-uri si PET-uri. Ambele echipe de cercetatori dezvolta metode pentru a transforma bioxidul de carbon in materii prime pentru policarbonati si se astepta ca populatia sa poata urmari in curand un film de pe un DVD fabricat pornind de la acest gaz ca materie prima. “Eu spun ca este doar o problema de cativa ani” a declarat Thomas Muller.
Sursa de informare = www.stiinta.info

Scrisoare de acasa

aprilie 21st, 2008
Coltul acela cu zambile si lalele, de unde se inalta butucul de vie...Coltul acela cu zambile si lalele, de unde se inalta butucul de vie…

Ce şanse are literatura română în străinătate?

aprilie 21st, 2008

Mărturisesc că am fost oarecum sceptic atunci când am primit invitaţia de a participa la un seminar privind promovarea literaturii române peste hotare, în cadrul târgului de carte de la Londra.

“Vreţi să aflaţi mai multe despre literatura care a dat lumii pe Eugene Ionesco şi Emil Cioran?” suna textul de pe invitaţie.

Or, cei doi scriitori s-au impus în lume scriind nu în română, ci în franceză, o decizie conştientă din partea unor reprezentanţi ai unei culturi “mici”, cum o numea Cioran.

Dar scepticismul meu avea să fie în bună parte spulberat de prezentarea făcută la seminar şi în general de standul României de la London Bookfair.

Criticul literar Marius Chivu şi editorul Florin Bican au expus o imagine optimistă, dar perfect realistă, a prezenţei scriitorilor români în afara ţării, şi mai ales a celor din tânăra generaţie.

Piesa de rezistenţă a politicii de promovare a literaturii române peste hotare este subvenţionarea traducerii.

Institutul Cultural Român acordă subvenţii de până la 17000 euro pentru traducerea unei cărţi de limbă română şi acordă burse de 1500 sau 2500 de euro pentru traducători de limbă română din străinătate, la cursuri de două sau trei luni în România.

ICR a sponsorizat deja în primii doi ani de existenţă a programului traducerea a 40 de cărţi în 13 limbi, distribuite în 17 ţări.

Dar sponsorizarea în sine nu garantează succesul autorilor români peste hotare.

Deocamdată, nu există un scriitor de renumele unui Orhan Pamuk, din Turcia, sau Ismail Kadare, din Albania, chiar dacă, potrivit lui Marius Chivu, “avem scriitori mai buni decât ei”.

ICR dă exemplele de succes ale lui Petre Ciompoieşu în Cehia, Mircea Cărtărescu în Polonia, M. Blecher în Spania sau N. Steinhardt şi Mihail Sebastian în Germania.

Dar ce poate determina un cititor din străinătate să cumpere o carte din România?

Aici concurează mai mulţi factori, au opinat câţiva dintre particpanţii la seminar, dar directoarea ICR Londra, Gabriela Massaci, a semnalat interesul sporit pentru România, generat de aderarea ţării la Uniunea Europeană.

Ar mai fi şi aspectul distribuirii, care nu poate fi făcută, potrivit legii din România, decât de companii din afara ţării.

O reprezentantă a unei firme din Spania a semnalat interesul sporit pentru literatura română, legat şi de prezenţa unei importante comunităţi de imigranţi, dar s-a plâns de comoditatea unor editori din România când vine vorba de promovarea unor autori români.

Una peste alta, participarea românească la London Bookfair, prima la care a existat un stand oficial, a fost notabilă.

Circa 20 de edituri au expus cărţi în română şi engleză, CD-uri şi DVD-uri, prospecte, toate de cea mai bună calitate, cu asistenţă de specialitate la dispoziţie.

Este evident meritul echipei ICR Londra, condusă de Gabriela Massaci şi asistată de adjunctul ei Vlad Pavlovici, iar importanţa participării româneşti a fost evidenţiată şi de prezenţa în Marea Britanie a preşedintelui ICR, Horia Roman Patapievici.

Acţiunea ICR se înscrie în modul de operare de tip occidental: profesionist, discret, fără accentele patriotarde care au grevat perioada comunistă şi o mai grevează încă pe cea post-comunistă.

O şansă în plus de afirmare a literaturii române în afara României.

Cărţi cu poze

aprilie 21st, 2008

De-a lungul copilăriei mele, trăită într-o sărăcie nemărturisită mie însumi şi nici între noi, membrii micii noastre familii, aproape că n-am avut parte de cărţi. Nu mai vorbesc de cărţi cumpărate de la librărie, pentru care rareori îmi ieşea în cale norocul să capăt câţiva bănuţi. Şi totuşi am reuşit să încropesc până la urmă o mică „bibliotecă”, pe care am şi denumit-o cu un cuvânt care îmi suna frumos: Biblioteca Sinegoriei!… Probabil că, dacă bibliotecile (private) au un nume, numele acela este al posesorului lor. Pe atunci însă eu nu ştiam asta, aşa că nu mi s-a părut nepotrivit să-mi botez biblioteca cu un nume întâlnit într-una din lecturile mele. Şi cum acestea erau, în cea mai mare parte, urmând tendinţa vremii, din literatura sovietică, numele s-a nimerit să fie rusesc: Sinegorie. Sonoritatea lui, încântătoare pentru mine, a fost motivul pentru care l-am adoptat, şi nimic alta. Drept care l-am caligrafiat, alături de numele meu, pe pagina cu titlul şi autorul a fiecăreia dintre cărţile care îmi aparţineau.

Cât despre administrarea cărţilor, în scurtă vreme am ajuns un adevărat expert: nu numai că mi-am inventariat cărţile, cu număr, autor, titlu şi aşa mai departe, neuitând să lipesc şi pe cotoarele cărţilor pătrăţele de hârtie albă cu numerele care le corespundeau în „registru”, dar am înfiinţat şi o rubrică a cărţilor împrumutate. Evident, câteva dintre acele cărţi nu le-am mai căpătat înapoi nici până în ziua de azi. Şi tare mă tem că „împrumutătorul” nu mai e de găsit.

Dintre toate cărţile care îmi cădeau în mână, cel mai mult le apreciam pe cele cu poze. Primul lucru pe care îl făceam cu o carte nouă era să o răsfoiesc în căutarea pozelor. N-o făceam cu prea multă meticulozitate. Doar frunzăream cartea trecându-mi cu o oarecare încetineală degetul gros peste muchiile filelor, aşa cum ai trece arcuşul peste corzile unei viori. Şi bineînţeles că mă opream cu încântare la fiecare loc unde îmi ieşea în cale o poză. Nu reproducerile fotografice erau cele pe care le căutam, fiindcă oricum reproducerile fotografice erau pe vremea aceea de proastă calitate. Mă aşteptam şi mă bucuram să găsesc desene în peniţă, în genul desenelor lui Daumier, mai ales în cărţile lui Jules Verne.

Negăsind nicio poză, mă apucam de citit fără prea multe regrete. Se întâmpla însă la un moment dat, poate chiar după ore de lectură, ca, dând pagina, să observ, tresărind, pe pagina din dreapta o umbră răzbătând incert de pe revers prin hârtia nu îndeajuns de mată. Putea să nu fie altceva decât umbra rândurilor tipărite pe verso nu în dreptul rândurilor de pe faţa filei ci între acestea. Îmi dădeam silinţa să ghicesc — şi inima se pornea deja să-mi bată mai repede — dacă asta era explicaţia, sau nu cumva… Îmi încordam privirea încercând să desluşesc în acea umbră magică tiparul literelor sau, poate, trăsăturile apropiate una de cealaltă ale peniţei lui Daumier sau cine o fi fost… Şi deodată, cutezând să dau pagina, mi se deschidea în faţa ochilor poza până în acea clipă nedescoperită, în toată splendoarea ei!

Merita deci cu prisosinţă să nu fii prea meticulos atunci când frunzăreai cartea, în căutare de poze, înainte de a te cufunda în lectură.

HAPPY ORTHODOX EASTER – 2008 ! A TALE OF THE HOLY EASTER

aprilie 21st, 2008
Hans Memling - Virgin showing the Man of sorrowsHans Memling – Virgin showing the Man of sorrows

HAPPY ORTHODOX EASTER – 2008!

A TALE OF THE HOLY EASTER (Dedicated to my Teacher the Saint Nicolae Steinhardt)

Mary had kept those words in her heart where she thought about them. There could have been no other way as the Archangel Gabriel and Elisabeth and old Simon had recognized her and had blessed her forever. But there was something else old Simon had said… And Mary shuddered once more as she pronounced them to herself: …even if your soul be run through by a sword, that the thoughts of many hearts may be uncovered… And Mary had seen and known everything. She had heeded, learned and gathered the burden of the Light for ten, twenty, indeed, maybe thirty years during the late nights, by the flickering candle with her child, the modest carpenter, beside her and the teacher, Rabboni…
***
And it was spring. And it was the feast of Easter. And it was little before the sixth hour on the Place of the Skull. The sun had gone pale, clouds were gathering and a soft, humid mist stifled the breath. On her knees, Mary appeared
to the world like a carved agony. But she kept all those words – kept them alive in her heart. The One, whose eyes were burnt with the terror and awe of human death. Although she knew. Drained, Mary the Mother stood there petrified in front of her Son, her carpenter, the child killed by the scholars, by whose people? God’s? she asked herself as if she, Mary, was the one crucified. And she prayed with all her heart, with all her soul, with all her mind, with all the strength of her being: No, my Lord… My Lord wherefore do you forsake me? No, my Lord, forsake me not!
***
And it was spring. And it was the feast of Easter. And it was little after the ninth hour on the Place of the Skull. Darkness had fallen upon the land. And yet each man could see. And in the Temple the curtain had been torn from top to bottom. And each man could hear.
Mary alone looked like a second cross, raised in front of Christ. Crucified by Christ’s words, the One on the Cross of the World: see that your hearts become not heavy with the food and the drink and the worries of this life, or that day shall come unexpectedly upon you. His words alone started the healing of the clay creature, Mary.
Mary alone felt then, as if the Heavens, the air, the earth, and the waters had been kneaded with blood and Light, that she is overcome by her child’s cry, the One who had been humiliated and killed: E’lo-i, E’lo-i, la’ma sabach-tha’ni?
But in the Place of the Skull, the Jews, the Romans and the men of other nations only felt a deep, inscrutable fear, like hundreds of blind, dumb, and deaf ants on a rocking anthill.
***
John’s arm enveloped Mary’s shoulders when the spear ran through the chest of Jesus.
At that very moment, when blood and water gushed out of the wound, marking, forgiving, and redeeming the place and the people, Mary was awaken by His drops that touched her. She looked up and she saw the smile in the light of the eyes of the Crucified. Jesus Christ was smiling to Mary.
And the Virgin Mary heard the call like a chiding commandment: Thou shalt not fear…, as she had done before the Birth.
And John the apprentice at once said to her:
‘Come, Mother. He shall not orphan us; He shall return. Let us wait for Him properly.
***
(from TRILOGY of THEOPHIL MAGUS – The Truth/ by Leonard Oprea/ Ed. Xlibris Corporation / Random House Ventures, 2008, USA)

Max Şprinc – un israelian în luptă cu corupţia din justiţia şi poliţia română

aprilie 21st, 2008

O frază incredibilă

“Domnule Şprinc, dacă vei continua să mai acţionezi juridic împotriva lui Apostu Constantin, te asigur că vei pierde toate procesele şi nu vei mai intra în România, nici dumneata, nici familia dumitale!”.

Această frază incredibilă, plină de ameninţări nu a fost rostită de vreun golan din Gara de Nord ci de un înalt magistrat şi anume procurorul Maximilian Bălăşescu de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Şi pentru a avea o imagine mai clară a acestui moment de neconceput, trebuie să menţionăm că persoana căreia i-a fost adresată ameninţarea nu este vreun puşcăriaş de drept comun, ori nu ştiu ce afacerist de duzină prins cu mâţa-n sac, ci un onorabil cetăţean israeliano-român, care, atenţie, a avut pentru ei nesimţirea, iar pentru ceilalţi oameni cu scaun la cap, curajul nebun să construiască copiilor un apartament în “noua” Românie, cea ai cărei demnitari se mândresc că face parte din Uniunea Europeană.

Cu banii daţi şi cu pământul furat

Eroul nefericit al acestei întîmplări este un liniştit psiholog israelian, a cărei familie era mândră, până nu de mult, de faptul că deţine şi cetăţenia română. În urma deciziei fiicei şi ginerelui, atenţie, care nu este român, de a se stabili în România, tatăl, ca orice părinte iubitor, a pus ban de la ban şi le-a cumpărat un apartament în Bucureşti, într-un bloc în construcţie. Şi astfel l-a cunoscut pe Apostu Constantin, antreprenorul dar şi proprietarul imobilului. Politicos, individul le-a făcut capul calendar israelienilor noştri, care obişnuiţi din ţară că, el, cuvântul, trebuie respectat, au semnat toate actele, au plătit în contul din bancă oferit de român şi, într-un final au intrat în apartament. Conform contractului, ultimul etaj al blocului urma să fie destinat unor săli de petrecere a timpului liber pentru noii şi fericiţii locatari.
Totul frumos, numai că Max realizează că nu a primit nici o chitanţă pentru banii daţi, că semnarea actelor se tergiversează iar într-o bună zi, constată cu stupoare că nu-şi mai poate folosi propria parcare, deoarece în spaţiul rezervat, trona maşina unei distinse locatare. Nevinovată, femeia se revoltă, îi trage câteva scatoalce bune lui Max şi fiicei lui, şi, culmea ironiei, le cere cont despre ce caută în parcarea ei. Şi astfel, eroul nostru face cunoştinţă cu o nouă faţă a democraţiei dâmboviţene: ce-i al meu este al meu, ce-i al tău este tot al meu, ce-i al tău este al nostru. Mai ceva ca în kibuţ. Numai ca nu era vorba de folosirea unui bun în comun. Realitatea este mai groaznica decât orice imaginaţie. Bişniţarul antreprenor vânzând de două ori locul de parcare.
Stupefiat, revoltat, nervos, aflat în imposibilitate de a plasa acest indivit în vreo categorie din cele învăţate şi studiate dea lungul anilor de experienţe, Max face unicul pas ce-i mai rămăsese: apelează la avocat. Şi astfel, eroul nostru descoperă cea mai terifiantă junglă din România zilelor noastre: instanţele judecătoreşti, parchetul şi poliţia, după cum a declarat de zeci de ori în mass media din România, dar şi în Israel.

Pentru un pumn de euro şi un apartament

Beneficiind de ajutorul d-lui Antonescu Marin, fost prefect de Dâmboviţa, un avocat cinstit, Max Şprinc a pornit la lupta cea mare, încrezător în justiţia română, fără să bănuiască nici o secundă că va deveni în scurt timp un biet don Quijote, sfâşiat la propriu şi la figurat de braţele unor mori care toacă bani, transformându-l în praf şi pulbere pe cel care crede că va opri, măcar o secundă, caruselul terifiant al corupţiei şi traficului de influenţă.
Una după alta, cad piesele falsului eşafodaj ridicat de antreprenor, totul transformându-se, nu într-o afacere cinstită ci într-o găinărie, care nici măcar nu se ridică la nivelul excrocheriei. Nu vă miraţi, şi în lumea borfaşilor există ierarhii.
Dar să revenim la descoperirile făcute de avocat şi de cei doi detectivi particulari, dezvăluiri care l-au năucit pur şi simplu pe Max. Află astfel cu stupoare că proprietarul care-i vânduse apartamentul, acelaşi Apostu, nici măcar nu era proprietar când a semnat pre-contractul de vânzare-cumpărare. Mai mult decât atât, fără aprobarea locatarilor, dar în cârdăşie cu notari şi judecători de carte funciară, a întocmit un act de dezmembrare, deposedându-i de terenul în proprietatea căruia intraseră prin cumpărarea apartamentelor şi lăsându-i cu locuinţa pur şi simplu în aer, într-un bloc… lipsit de teren.
Complicat? Incredibil? Dacă nu credeţi construiţi-va şi dv., un apartament la nea Apostu. Dar nu vă grăbiţi, fiindcă Apostulică al nostru este un dulce golănaş faţă de cei mari şi tari din justiţie, care, aşa cum susţine Max, îi cam mănâncă din palmă şi nu ca nişte porumbei, două trei grăunţe, ci ca adevăraţi balauri înaripaţi, apartamente şi valută.
Şi după ce eroul nostru a început să-şi revină din loviturile primite, a făcut ce face orice om în situaţia lui: pac la poliţie şi tribunal. Dar nu oricum, ci ierarhic.

Cu cărţile pe faţă

Pe masa de joc a corupţiei din România cărţile nu se mai filează, nu se mai studiază fizionomia adversarului ci totul se joacă la vedere. Cărţile se aruncă pe masă şi rămâne loc doar pentru negocieri: cât dai ca să-ţi dau?
Credeţi că reprezentanţii legii şi poliţiei s-au sfiit de faptul că alături de Max se afla şi avocatul său? Nici vorbă. Lăcomia de a lua cât mai mult şi disperarea de a nu pierde ceea ce li se flutură pe la nas, a condus la alte scene şi replici stupefiante.
Astfel, şeful Poliţiei sectorului 1, Dumitrache Paraschiv, nu s-a sfiit nici o secundă să-i replice eroului nostru şi încă pe un ton şmecheresc, ca la un şpriţ dat pe gât pe un colţ de tarabă din Obor : “D-le Şprinc nu mai vă pierdeţi timpul, fiindcă acest dosar al lui Apostu, facem şi pariu dacă vreţi, se va plimba de la poliţie la Parchet şi de la Parchet la Poliţie”.
Aţi înţeles? Roţile sunt atât de bine unse, încât ditamai şefu de poliţie “face pariu”. Cu cine? Chiar cu cel care a venit să se plângă de excrocheriile celui specializat în uns şi tras pe sfoară.
Dar să mergem mai departe şi să urcăm pe scara ierarhică, în acea lume în care balanţa s-a dezechilibrat de mult – Justiţia română. Iat-o pe d-na Scutea Gabriela, adjunct al procurorului general al României, care, deşi se afla în prezenţa mai multor persoane, inclusiv a d-lui Paul Rădulescu Mircea, fostul preşedinte al Asociaţiei de proprietari excrocaţi şi extorcaţi de descurcăreţul antreprenor, se adresează eroului nostru, evidenţiind o logică care-l face să pălească şi pe Asimov, celebrul autor de romane ştiinţifico-fantastice: “D-le Şprinc, Apostu nu v-a fraudat pe dvs, a fraudat statul român”.
Cam greu să-ţi revii din şocul generat de filozofia unei ocupante a locului doi în ierarhia magistraturii româneşti; deci, cu alte cuvinte, ne sfătuieşte d-na procuror că este liber de la stăpânire să fraudezi statul. După aceea, obosită după o atât de profundă analiză, d-na Scutea n-a putut oferi o soluţie nici imediată şi nici de lungă durată cazului Şprinc.
“Trebuie tras un semnal de alarmă pentru toţi evreii care vor să construiască sau să investească în România. Nu spun că toţi vor păţi ca mine, deşi cunosc multe cazuri. Dar trebuie să fie atenţi. Şi ştii ceva, dacă stau şi mă gândesc la alte situaţii asemănătoare, îmi pun şi eu întrebarea: oare nu cumva românii nu mai vor evrei în ograda lor? Poate exagerez. Sau poate nu, dar faptele sunt cele care vorbesc. Este inadmisibil ca poliţia şi justiţia, la cele mai înalte niveluri, să fie atât de roase de corupţie”, exclamă cu năduf Max.

Proteste adresate lui Şimon Peres şi MAE român

În disperare de cauză, Max Spring a adresat un protest, în care descrie toată drama cu care se confruntă de ani de zile în România, preşedintelui israelian Şimon Peres. Mai mult decât atât, un alt protest urmează să fie adresat Ministerului român al Afacerilor Externe, spre a evidenţia, susţine Max, nu numai nivelurile înalte la care a ajuns corupţia în România, ci şi tratamentul umilitor şi inuman la care este supus un cetăţean israelian în România, care întreţine de 60 de ani neîntrerupte relaţii de prietenie cu Israelul.

1022/P/2005 – dosarul buclucaş

Acesta este numărul dosarului care, de 3 ani de zile a devenit mingea de ping pong a justiţiei române, pasată de la un judecător la altul, de la o sectie de poliţie la alta, de la un tribunal la altul.
Iată cum prezintă ziaristul Dan Barbu de la cotidianul bucureştean “Interesul public” traseul “tehnic” al dosarului.
“Unul dintre zecile de memorii scrise de Max Sprinc ajunge, spre finalul anului 2005, pe masa Corpului de Control al IGPR. În urma verificărilor rezultă un raport în care chestorul Dan Fătuloiu admite faptul că Serviciul Cercetări Penale din cadrul DGPMB tergiversează soluţionarea dosarului şi recomandă preluarea cauzei de către Direcţia de Cercetări Penale a IGPR, cu acordul Parchetului de pe lângă ÎCCJ. Şi Parchetul ÎCCJ constată că poliţia tergiversează ancheta şi, prin semnătură procurorul şef adjunct al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului ÎCCJ, dispune preluarea în urmărire penală proprie a dosarului 1022/P/2005. În plus, Serviciul de Cercetări Penale din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti a constatat fără echivoc, în luna ianuarie 2006, că notarul Lidia Georgescu a eliberat pentru vânzător un act de dezmembrământ al apartamentului din Bucureşti cumpărat de Max Sprinc cu o zi înainte ca actele de proprietate să fie depuse la cadastru. Drept pentru care a propus ca plângerea referitoare la actele notarului să fie preluată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Un an şi trei luni mai târziu, după o decizie defavorabilă emisă de procurorul Claudia Bobe de la Parchetul ÎCCJ, dosarul lui Max Sprinc ajunge la Curtea de Apel Bucureşti Secţia II-a Penală. Aceasta desfiinţează ordonanţa emisă de Claudia Bobe dar şi o sentinţă a judecătoarei Sandu Gheorghiţa, de la Judecătoria Tribunalului Bucureşti, şi cere redeschiderea urmăririi penale împotriva celui care i-a vândut proprietăţile lui Max Sprinc. Dosarul este trimis la ÎCCJ. Dar procurorul Marius Iacob nu ţine cont de decizia Curţii de Apel şi retrimite dosarul la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, adică în locul de unde fusese preluat din cauza suspiciunilor că procurorii îi favorizează pe cei învinuiţi. Tot în 2007, Corpul de Control al Ministerului Justiţiei, sesizat în legătură cu abuzurile din dosarul 1022/P/2005, cere Colegiului Director al Camerei Notarilor Publici să ia măsuri împotriva notarului Lidia Georgescu şi sesizează CSM pentru măsuri împotriva judecătorului de Carte Funciară, Cuzuc Gheorghe. Nu s-a întâmplat însă nimic. Pe scurt, Max Sprinc se luptă azi cu un notar, trei judecători, trei procurori, doi poliţişti, doi magistraţi din CSM şi un judecător de Carte Funciară. Cele 14 memorii adresate ministrului Cristian David au rămas fără răspuns”.
Dosarul frige, devine din zi în zi o periculoasă bombă cu explozie întârziată, al cărei ticăit continuă să fie ignorat de cei implicaţi în acest joc al banilor, sfidării şi incapacităţii voite. Până când va fi prea târziu.

Parchetul General al României sfidează mass media israeliană

După o convorbire cu purtătorul de cuvânt al Procuraturii generale a României, d-l Robert Cazanciuc, Agenţia internaţională de ştiri on line “Anima News” şi cotidianul israelian în limba română “Viaţa Noastră”, au transmis, la rugămintea acestuia, în urmă cu două săptămâni, un e-mail în care solicită instituţiei române să se ocupe de acest dosar şi să transmită redacţiei deciziile luate. Deşi conform legii 544/2001 care se referă la accesul la informaţii publice, avea obligaţia ca în termen de trei zile să răspundă solicitării, nici până astăzi nu s-a primit nici un semn. Fapt ce denotă o totală lipsă de considerare.
*
Şi atunci, să nu-i dai dreptate lui Max Şprinc, care, plin de dosare, decizii şi contradecizii, rămâne aproape singur în această luptă cu căpcăunii hrăpăreţi ?
“Este vorba de o acţiune clară împotriva mea fiindcă, împreună cu cei doi detectivi, am desconspirat această echipă de magistraţi şi poliţişti care l-au ajutat şi-l ajută pe Apostu Constantin să fraudeze statul român, având după cum vedeţi, mână liberă de la însăşi procuroarea adjunctă a României”, afirmă Max, privindu-mă în ochi, conştient că are de partea lui dreptatea. Şi este decis să lupte până la capăt, continuând să creadă că dreptate va învinge.

 
54.205.242.179