Loading

O rezolvare a imigrării africane în Europa?

iunie 30th, 2008

Preşedintele Franţei, are o nouă viziune asupra imigrării africane ilegale în Europa.

Ideea este de a se creea Uniunea Statelor Mediteraneene, Uniune ce va cuprinde Statele Riverane Non- Europene, incluzînd Turcia. Uniunea Europeană va da un ajutor financiar masiv pentru dezvoltarea Noii Uniuni Mediteraneene, aducînd-o la nivel tehnnico-economic cît mai apropiat de cel European.

Din punct de vedere religios, sigur că Noua Uniune va fi Islamică, rezovînd în mare măsură nevoile moderne ale lumii musulmane. În mare măsură imigrarea africană se va limita la Noua Uniune.

Este vorba de o viziune utopică?

O scurtă istorie a homosexualității 5. Evoluția criteriilor de evaluare științifică a homosexualității

iunie 30th, 2008

Exista inca un mare numar de oameni care nu stiu exact ce s-a intamplat in 1973 si care a fost criteriul de schimbare cu 180 de grade a atitudinii Asociatei Psihologilor Americani si a celei a Psihiatrilor Americani fatza de homosexualitate.. Dupa aceste schimbari, pozitiile altor asociatii ale pedagogilor, ale educatorilor si ale altor organizatii interne si internationale, ca OMS, s-au schimbat in cascada.

Ce a intervenit atunci si ce a determinat schimbarea?

Unii sustin ca schimbarea a avut exclusiv cauze politice, ca de exemplu presiunea organizatiilor gay asupra APA. Si acest punct de vedere trebuie analizat, mai ales ca gasim un graunte de adevar in asta. Schimbarea a fost complex determinata, si dorim sa aratam toate fatzetele acestei schimbari.

O prima observatie: criteriul politic nu este de neglijat nici aici si nici referitor la modul cum dintr-o data iubirea homosexuala a devenit obiect de blam in societatea greco-romana antica, dupa cucerirea puterii politice in imperiu de catre crestini. Timp de mai bine de un mileniu inainte de acest eveniment, diversele forme ale homosexualitatii masculine au fost adevarati piloni ai societatii antice grecesti. Educatia baietilor avea loc intr-un cadru legiferat de Solon, Lycurg si altii legislatori antici, iar pana si organizatrea armatelor antice era tributara sistemului pederastic. Se stie de exemplu ca unele unitati celebre ale armatelor grecesti (ca de exemplu Batalionul Teban) era alcatuit exclusiv din barbati tineri si baieti care erau in relatii erotice cu altii: existau numai perechi homosexuale in acest batalion. Familistii erau exclusi, ca nu prezentau garantia ca vor lupta cu curaj! Oarecum invers decat azi!

Sa ne intoarcem pentru o secunda la secolul al patrulea al erei noastre, dupa domnia lui Costantin. Urmatorul imparat, Teodosie, a organizat imperiul crestin mai degraba ca pe o satrapie orientala. Spre sfarsitul secolului, o revolta in Atena a fost inabusita de Imparatul Teodosie cu ajutorul unui militar de cariera de origine germanica, Otto, care a restabilit ordinea, dupa uciderea unui numar mare de atenieni, care erau voinovati de faptul ca s-au opus uciderii de catre crestini in numele bibliei a unui actor iubit de ei care traia in vazul lumii cu un iubitul sau. Urmatorul act politic prin care homosexualitatea a fost scoasa in afara legii a fost codul “sfantului”Justinian, care a stabilit ca sodomitii trebuie pedepsiti cu arderea cu fierul rosu a organelor genitale, apoi trebuiau sa fie arsi de vii si cenusa lor sa fie aruncata in latrine. (consultati Novela 102 din Codul de legi al lui Justinian).

Iesirea din aceasta randuiala veche ce s-a petrecut in mod gradat de circa doua secole, culminand cu anul 1973, si a avut desigur si caracter politic; cum era de asteptat era vorba de o redistribuire a puterii in societatea moderna. Dar nu acest caracter a fost esential, ci dependentza legilor sociale de un nou si neasteptat factor: stiinta moderna si principiile pe care se bazeaza! Punerea problemei schimbarii a fost desigur favorizata si de incidentele de la barul Stonewall, din 1969, cand practic peste 500 de politisti au luat bataie de la vreo 6000 de homosexuali si mai ales transexuali, care au cucerit o victorie -ilegala, dar de prestigiu, ce a contribuit si ea la schimbarea legilor.Politistii primeau in fiecare an “spaga” pentru a inchide ochii la existentza homosexualilor, dar in acel an au venit imediat dupa ce primisera deja bacsisul, a doua oara, pentru ca “sa faca ordine”.

1. Situatia psihologiei si psihiatriei pana in 1973

Psihologii si psihiatrii mai in varsta s-au complacut sa gandeasca pana atunci numai in termenii psihanalizei lui Freud. Inca nu intervenise Karl Popper care a descoperit criterii noi pentru departajarea stiintelor adevarate de pseudo-stiinte, asa ca psihanaliza era considerata litera de evanghelie de toti. Unul dintre cei mai importanti adepti ai psihanalizei lui Freud, cu anumite transformari, a fost un personaj foarte cunoscut in lumea stiintifica de atunci: Dr. Charles Socarides, seful unei clinici din New York State si autorul a zeci de lucrari apreciate pe atunci ca stiintifice.

Teoria prevalenta ca homosexualitatea este o boala a impus psihiatrilor pentru prima data in istorie sa in incerce sa explice si sa delimiteze in termeni precisi notiunile de sanatate mintala si cea de boala mintala.
Intamplarea a facut ca o psihiatra americana (Evelyn Hooker) care a trait atunci in San Francisco si a cunoscut foarte bine grupuri de homosexuali in care se simtea si ea in largul ei (se distrau impreuna), si-a dat seama ca nu vede nici un semn al asa-zei si mult trambitzatei “boli mintale”, definita dupa criterii precise. Unii dintre homosexuali, aflandu-i meseria, au ironizat-o putin si i-au cerut sa le arate pe ce se bazeaza prezumtia ei de “boala mintala”, propunandu-i sa le arate pe ce se baza ideea ca ei ar fi “bolnavi mintal”. Atunci si-a dat si ea seama de realitate. Urmarea a fost ca a venit cu propunerea ca Socarides si alti medici care sustineau teoria bolii mintale la homosexuali sa accepte un test: ea le va da un grup de 100 de studenti din San Francisco, alcatuit din 50 de homosexualisi 50 de heterosexuali, iar ei, folosind criteriile lor de depistare a bolilor mintale, sa determine care este homosexual (respectiv “bolnav” dupa parea lor) si care este heterosexual (deci “sanatos”).

2. Testul decisiv

Charles Socarides si Irving Bieber (alt medic din scoala veche) au acceptat testul. Dupa test s-a constatat ca rezultatul lor este nul: au pus in cele doua categorii acelasi numar de homosexuali si de heterosexuali. Deci Teoria veche a fost infirmata!

A urmat o disputa stiintifica foarte interesanta, in mai multe reviste de psihiatrie si psihologie. Recomand revista “Journal of Psychology” din 1975, nr 6, unde se pot vedea cele doua grupuri fatza in fatza disputandu-si argumentele. In esenta grupul care sustinea teoria bolii mintale folosea o logica circulara: pornea de la premiza ca homosexualitatea e o problema si ajungea la aceeasi concluzie, evident. In mod ironic (vom vedea de ce) Socarides mai sustinea ca in familiile homosexualilor TATII sunt principalii vinovati de homosexualitatea baietiloor. Lucru foate important de tinut minte pentru mai tarziu.

Trebuie notat ca lupta pentru drepturi egale nu a fost numai un eveniment recent in istoria americana: inca din anii ’50 a avut loc prima demonstratie pentru drepturi egale, organizata foarte minutios de un astronom american (Kameny) si cativa manifestanti care se plimbau intr-un cerc de 5 metri in fata cladirii Congresului. Ziarele au preluat imediat stirea! Interesant, desi nu au paticipat mai mult de 12 oameni la o populatie de peste 100 de milioane, totusi, chiar cu acest inceput modest se putea prezice ca schimbarea e aproape. Acest prim mars a fost a fost scanteia care a miscat din loc istoria. Astronomul Kameny daduse atunci consemnul ca fiecare sa apara extrem de conservator imbracat la demonstratie. Lesbienele putau rochii cu 10 cm mai lungi decat era moda, ca sa arate ca ele sunt si mai catolice decat papa si mai modeste decat Maria Magdalena. Barbatii cu costume negre, cravate inchise la culoare si camasi albe aratau de parca ar fi terminat tocmai atunci cursurile FBI. Lumea era descumpanita: nu stia ce sa creada. Cum, niste oameni asa de mainstream sa fie…ce? hormo…homo…sexuali? “Dar nici nu aratau prea diferiti de “noi” astia normalii!”

3. Presiunea politică

O serie de organizatii gay au inceput sa faca demonstratii din nou, in care cereau ele insele de data asta ridicarea oprobiului social fatza de homosexuali si reconsiderarea DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) unde homosexualitatea aparea ca boala mintala. Socarides a primit invitatia de a participa la una din aceste actiuni, sa discute cu homosexualii. Aici a avut o surpriza care l-a lasat in stare de soc! In primul rand al salii respective statea un baiat de 17 ani care s-a ridicat sa puna o intrebare: “Domnule Socarides, in studiile dvs ai afirmat ca homosexualitatea este rezultatul incompetentzei tatalui in cresterea unui baiat. Tu esti tatal meu, asa ca te rog sa-mi spui daca ai fost incompetent ca tata, sau ca psihiatru!??

Bineinteles ca Richard Socarides i-a luat piuitul tatalui sau. Nu numai ca era homosexual, dar de la varsta de 15 ani se considera chiar “activist gay”, luptand impotriva ideilor tatalui sau! Cu toate acestea, si chiar in ciuda rezultatelor testelor efectuate, Socarides nu s-a lasat convins. Insa stiindu-l pe fiul sau, a schimbat complet caracterizarea homosexualilor, facandu-le de data asta o portretizare cu mult mai umana, care insa nu a schimbat cu nimic lucrurile. Apoi el a oganizat impreuna cu alti cativa psihiatri structura NARTH care in principiu s-ar ocupa cu conversiile homosexualilor la heterosexualitate.

4. NARTH

The National Association for the Research and Therapy of HomosexualityT (NARTH), organizatie fondata de Socarides iar dupa moartea lui controlata si condusa de Joseph Niccolosi, psihiatrul dat afara din toate organizatiile psihiatrice legitime din USA ( prin legitime inteleg organizatiile care respecta normele stiintifice de cercetare si nu depind de factori exteriori politici sau religiosi, este acum considerata nu numai antistiintifica, dar si avand o politica paranoida. Ei nu permit nimanui sa le verifice in mod independent rezultatele (care se considera “secrete de serviciu”), ori tocmai posibilitatea de a verifica este unul din pilonii stiintei. Niccolosi raporteaza mereu un procentaj de 30% “concversii reusite”, in timp ce analiza independenta a rezultatelor “terapiei reparative” (cum este numita terapia avesrsiva de el) arata o cifra intre 0,5% si 0,05% de “succes”.

Dar chiar si daca ar fi dupa datele lui Niccolosi, 30% nu reprezinta ceva impresionanant; in definitiv nici un parinte respponsabil si sanatos la cap nu-si va da copilul sa i se faca o operatie, daca sansele reusitei ar fi de numai…30%. Nemaipunand la socoteala faptul ca …dupa tratamentul lui, multi tineri s-au sinucis, sau au urmat tratamente psihiatrice adevarate de reparare a raului facut de el. Pentru oricine este clar ca daca-i bagi in cap unui copil ca este “de categoria a doua”, sau condamnat la flacarile iadului sau ceva si mai rau, stima sa de sine nu va creste, ci va scadea, iar acest fenomen este insotit de cresterea vulnerabilitatii la droguri, promiscuitate si alcool. De persoane de peste 25 de ani Niccolosi nu se ocupa, din fericire. Ii prefera numai pe tinerii cu parinti crestini, bogati.

5. Epilog

Ce se poate spune in concluzie? Acuzatia de “decizie politica” in legatura cu modificarea legilor care pedepseau homosexualii pentru ceea ce sunt ei, iar nu pentru vreo crima este intr-adevar corecta. Natura politica a legilor este un fapt indiscutabil. Tot de natura politica a fost si decizia imparatului, pardon, a sfantului Justinian de a arde de vii sodomitii, ca si multe alte masuri.

In lagarele lui Hitler homosexualii au fost tratati cu un sadism inimaginabil. Filmul documentar “Paragraful 175″ arata cum unor tineri pe atunci de 16 ani li se distrugea anusul cu scanduri avand cuie infipte in ele, care li se fortza sa intre in stomac; de asemenea erau sfasiati de caini dresati sa sfasie si sa ucida de vii. De obicei asta se petrecea in fatza prietenilor sau iubitilor lor. Multi baieti minori au fost depistati in Austria si alte tari dupa deschiderea scrisorilor lor! Un mesaj de dragoste te putea duce direct la moarte in chinuri infame!

Insa in privinta acuzatiei ca masura APA din 1973 ar fi fost de natura politica, aceasta este total falsa. Asupra acestui lucru s-au purtat chiar si recent discutii. Daca acesta ar fi fost motivul si daca decizia de atunci ar fi fost incorecta, s-ar fi revenit asupra ei de multa vreme. Dar cele peste trei decenii care au trecut de atunci au venit cu numeroase alte probe in sprijinul deciziei APA. In plus, s-a gasit si motivul pentru care medicii de la inceputul secolului al 20-lea sustineau teoria bolii mintale: pentru ca isi exemplificau teoriile numai cu homosexuali culesi din spitale, care evident ca nu ar fi stat in spital daca nu ar fi fost bolnavi.

Dar la mijlocul secolului al douazecilea a intervenit totusi ceva cu totul nou, inexistent cu secole in urma: criteriul stiintific. In momentul in care medicii psihiatri au fost fortzati sa-si expuna criteriile de evaluare in mod precis, toate teoriile lor anapoda s-au evaporat, ramanand valide numai teoriile cu caracter stiintific, bazate pe fapte.
O intrebare ramane totusi: de ce un medic cu atata experienta ca Dr. Charles Socarides nu si-a schimbat opiniile chiar dupa ce a pierdut pariul pe plan rational, pe planul logicii??

Simplu, pentru ca principiul psihologic al lui Planck ramane valabil si aici: “O teorie noua si adevarata nu va invinge prin faptul ca va reusi sa-i convinga pe savantii batrani de adevarul sau, ci prin faptul ca acei savanti, din fericire vor muri unul cate unul, iar noua generatie va creste deja obisnuita cu noua teorie.

Cetățenie pentru basarabeni și bucovineni – o pledoarie

iunie 30th, 2008

COMITETUL PENTRU INITIATIVA LEGISLATIVA

Punctul nostru de vedere in chestiunea recunoasterii cetateniei romane basarabenilor, bucovinenilor si celorlalti exilati
prin procedura simplificata in fata tribunalelor

Condamnarea oficiala a regimului comunist* si intrarea Romaniei in Uniunea Europeana au deschis si calea inlaturarii unor consecinte nefaste ale ocupatiei sovietice, efectele care persista si astazi neputand fi inlaturate decat prin masuri reparatorii efective.

Intarziata impardonabil, recunoasterea (termen distinct de dobandire sau re-dobandire si de care ne delimitam) cetateniei romane pentru acele persoane care au dobandit-o prin nastere sau care au dobandit-o ca traitori in cuprinsul Regatului Romaniei pana la ocuparea de catre urss la sfarsitul celui de-ai doilea Razboi Mondial a tarii noastre (incepand cu Basarabia inclusiv sudul, cu nordul Bucovinei si Tinutul Herta), precum si pentru descendentii lor, trebuie sa se faca printr-o procedura simplificata.

Era de asteptat ca dupa 1989 printr-o lege speciala cu caracter reparatoriu, Statul Roman sa recunoasca in bloc, drepturile (rezultand din calitatea de cetatean roman) acestor persoane si descendentilor lor, iar mai apoi la autoritatea administrativa sa se faca simple verificari si inregistrari in evidenta populatiei cu eliberarea actelor de stare civila si de identitate.

Timp de peste un deceniu, orice demers reparatoriu fata de conationalii din Rasarit era trunchiat sau zadarnicit “ca sa nu se supere vecinii”.

Au existat doar unele putin semnificative exceptii generate mai degraba de presiunea de la Chisinau dinspre Frontul Popular sau dinspre unii reprezentanti de marca ai societatilor culturale Pro-Basarabia si Bucovina, Bucuresti-Chisinau ori Tinutul Herta, de Presa (in principal Romania Libera, ZIUA si Cotidianul) si de Liga Studentilor din Universitatea Bucuresti.

Puțină istorie

I. Astazi, simplificarea nu trebuie sa priveasca doar actul care face dovada cetateniei romane a descendentului. Trebuie spus ca, potrivit tuturor legilor romane privind cetatenia, inclusiv celei semnate de Nicolae Ceausescu in 1971, abrogate in 1991 de Legea actuala – cetatenia romana se dobandea prin nasterea din cetateni romani.(cazul descendentilor din cetateni ai Regatului Romaniei) – Certificatul de Nastere, Buletinul de Identitate, Pasaportul nu fac decat o simpla dovada a acestui drept dobandit prin nastere. In lipsa lor, dovada se face cu orice mijloc de proba permis de legea Romana – Codul Civil Roman si de Codul de Procedura Civila.
Cetatenia nici nu putea fi retrasa celui care a dobandit-o prin nastere. Doar simpla lui vointa (consimtamant neviciat) putea duce la renuntarea la cetatenie, exprimata printr-un demers individual.

Or, nu se poate renunta la cetatenia unui stat printr-o cerere facuta unei autoritati straine. In acelasi sens stipuleaza conventiile internationale si europene cu privire la cetatenie, reglementarile ultimilor ani fiind tot mai complexe in scopul evitarii situatiilor de apatridie.

Imprejurarea ca guvernul URSS i-a \”repatriat\” pe numerosi cetateni romani in urss (cu complicitatea celor care conduceau atunci autoritatea romana) si ca le-a acordat fara sa-i intrebe cetatenia sovietica (si ca legea sovietica nu concepea a doua cetatenie sau dubla cetatenie) nu putea produce si nu are nici un efect juridic fata de legea si autoritatea romana, Romania fiind un stat suveran si nu un stat vasal. (Romania chiar permitea o a doua cetatenie; veti face diferentierea de dubla cetatenie care presupune un acord intre doua state cu privire la recunoasterea cetateniei celui de-al doilea intemeiata pe reciprocitate).

In anul 1998, cele Zece Programe pentru Romanii de Pretutindeni ale atunci-infiintatului departament al Guvernului Romaniei de resortul caruia erau aceste relatii cu romanii din teritoriul ocupat de fosta urss, din alte zone locuite de romani (bastinasi – Timoc, Vestul Banatului -Voivodina, Ungaria, Maramuresul de peste Tisa precum si din Sudul Dunarii – Aromani, Meglenoromani si Istroromani) din cuprinsul altor state si din diaspora – prevedeau recunoasterea/dobandirea/redobandirea cetateniei romane intr-o procedura simplificata.

La nivelul anilor 1999-2000 nu s-a reusit insa (din cauza rezistentei la reforma din institutiile publice romanesti) decat o accelerare a lucrarilor unicei Comisii (centrale) dar s-a descentralizat receptia actelor (de la aplicanti/solicitanti) in sensul in care cererile si dosarele se depuneau pe langa misiunile diplomatice si consulare si la toate Inspectoratele de politie din Judetele de la frontiera de nord-est a Romaniei. Trebuie spus ca inainte de 1989, depunerea cererilor de cetatenie romana se facea la Inspectoratele Judetene de Militie si la misiunile diplomatice si consulare ale Romaniei.

Din nefericire, in anul 2001 s-a suspendat pentru 6 luni solutionarea cererilor, apoi procedura a fost suspendata sine die, iar receptia cererilor nu mai putea fi facuta decat ca in trecut, la misiunile diplomatice. Multi din cei care au ratat\”dezghetul\” 1999-2000 au ratat si pasaportul european acum.

Procedură simplificată

II. Astazi, o procedura cu adevarat simplificata de recunoastere a cetateniei romane inseamna:

1. In primul rand ca proba sa fie simpla ( deci fara aberanta probatio diabolica, cu rusinoasa trimitere a solicitantilor in \”gura lupului\” la autoritatea RM sau Ucraineana pentru confirmari ale denumirilor localitatilor, ale prezentei lor in organizarea administrativa a Judetului X, ori supunerea solicitantilor la calvarul rectificarilor de nume rusificate, ucrainizate, rectificare inutila din moment ce erau prezente in acte celelalte elemente de identificare, stabilire a starii civile.

2. In al doilea rand receptia cererilor sa revina la nivelul autoritatii judetene sau direct instantelor de judecata –Judecatoriile (de la frontiera de nord-est, spre exemplu dar nu numai, ci la nivelul tuturor judetelor – eventual mai putin Municipiul Bucuresti din cauza aglomerarii instantelor) si

3. in al treilea rand, dar cel mai important – pentru urgentarea rezolvarii situatiei – solutionarea cererilor sa fie data instantei civile (oricarei Judecatorii, apelul la Tribunal la Sectia civila – sectie competenta pentru orice act de stare civila, recursul la Curtea de Apel).

Procedură judiciară

III. Procedura direct inaintea instantei judecatoresti va fi mai rapida: se poate prevedea prin lege solutionarea intr-o procedura accelerata in camera de Consiliu, cu participarea Procurorului, sau pentru cazuri mai complicate de lipsa unor dovezi, in procedura de drept comun, cu acordarea de termene scurte intocmai ca pentru litigiile de munca sau de fond funciar, de max. 2 saptamani, (doar solicitantul cetateniei putand cere un termen mai lung in cazul in care nu are actele complete), in acest caz judecarea fiind in sedinta publica, deci transparenta, se va putea vedea dosarul oricand, ii vei sti stadiul.
In epoca descentralizarii/deconcentrarii, existenta unei singure Comisii pe tara arata un inutil control, de inspiratie sovietica care favorizeaza coruptia, favoritismele si blocarea solutionarii cu celeritate a cererilor, inlauntrul unui termen rezonabil (a se vedea blamul dat Comisiei centrale de magistrati integri ai Curtii de Apel Bucuresti, prin hotarari judecatoresti pronuntate in 2004 in cauze de blocare a solutionarii cererii timp de mai multi ani).
Ministrul Justitiei trebuie sfatuit ca ca nu face reforma (si nu realizeaza mare lucru) daca nu descentralizeaza activitatea de solutionare a cererilor: dupa indelunga asteptare la Comisie, procedurii administrative ii va urma si una judecatoreasca plangerea impotriva solutiei Comisiei la Tribunalul-sectia de contencios administrativ apoi recursul la Curtea de Apel – Sectia de contencios administrativ.

Daca in locul Comisiei Centrale analiza dosarelor se va face la nivelul fiecarui Judet, de catre Judecatorie, practic vor fi dintr-odata peste 150 de Judecatorii/Comisii in loc de una singura. Iar Ministerul Justitiei trebuie sa fie de acord pentru ca analiza dosarelor se va face tot in reteaua sa, si tot de catre Judecatori.

Argumentul ca s-ar incarca activitatea instantelor este putin serios si trebuie respins pentru ca Romania este datoare sa rezolve si aceasta problema care tine tot de condamnarea oficiala a regimului comunist care a dus la aservirea Romaniei catre urss. Nu cred ca magistratii se opun, asa cum s-ar grabi unii sa spuna; oricum reforma justitiei presupune si existenta unui numar corespunzator de magistrati astfel incat activitatea instantelor sa decurga in conditii de celeritate, principiul bunei guvernari obligand Ministerul Justitiei si Guvernul sa ia masuri adecvate si in termen rezonabil.

Deocamdata, este apreciata ca inoportuna/contraproductiva – si ne apare si abuziva – mentinerea procedurii administrative de solutionare a cererilor de recunoastere a cetateniei – intocmai ca pentru dobandire sau redobandirea cetateniei chiar daca s-ar face la mai multe judete din tara (la autoritati administrative) ca s-ar descentraliza poate doar abuzurile, coruptia si favoritismele… lipsa unui personal instruit din administratie isi poate pune o amprenta nefasta asupra reformei care se declara acum!

Modelul german

De 10-15 ani obsesia Chisinaului e ca prin acordarea cetateniei romane Bucurestiul vrea sa faca sectii de votare in Basarabia si sa “lichideze statalitatea R.Moldova”.

Alegatiuni pe care le faceau semioficial reprezentantii Chisinaului candva mai discret, acum cu insolenta, public si pe la alte Cancelarii.

Bucurestiul nu are insa obsesii, temeri dar nici initiative de sprijin pentru aceste persoane pe care dupa al doilea Razboi Mondial, Statul Roman i-a abandonat in teritoriul ocupat de fosta URSS. Singurul sprijin in plan educational, diminuat drastic in ultimii sapte ani, nu e de natura sa atenueze pierderile si suferintele.
Se poate urma exemplu Germaniei care la semnarea in 1957 a Tratatului de instituire a Comunitatii Economice Europene si a Tratatului de instituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice a facut doua declaratii de rezerva cu privire la definitia data de Guvernul RFG resortizantilor germani: “ In ceea ce priveste Republica Federala Germania, prin resortisanti se inteleg toti germanii, in sensul definit de Legea Fundamentala” si a doua, referitoare la aplicarea Tratatelor in cazul Berlinului: “guvernul Republicii Federale Germania isi rezerva dreptul sa declare, la depunerea instrumentelor de ratificare, ca Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana si Tratatul instituind Comunitatea Economica a Energiei Atomice se aplica si landului Berlinului”.

Asadar, in 1957, invinsa din al doilea razboi mondial, RFG nu avea complexe, nu avea un Guvern care semna “in genunchi” ii apara pe “Toti Germanii” si nu uita nici de “Basarabia” lor, de la Berlin, RDG, o Republica Moldova disparuta insa ca si creatoarea ei URSS.

Continuatorii acelei politici externe si interne, au faurit Germania de astazi.

_______________________________________________________________
*v. condamnarea oficiala a regimului comunist in plenul Parlamentului

Antonie Popescu este avocat

Globalizarea pe înțelesul tuturor – trei întrebări, Matei Păun răspunde

iunie 30th, 2008
Culegătorii de tomate mexicani au devenit un simbol al globalizăriiCulegătorii de tomate mexicani au devenit un simbol al globalizării

1. Ce se înțelege prin globalizare și când a apărut acest fenomen?

Globalizarea e definită de dicționarul Webster ca “dezvoltarea unei economii globale tot mai integrate caracterizată în special de comerț liber, fluxuri libere de capital și apelarea la piețe străine mai ieftine ale forței de muncă”. În linii mari sunt de accord cu această definiție. E un fenomen care a apărut și s-a dezvoltat în ultimul secol, deși a fost recunoscut doar după cel de-al doilea război mondial și s-a accelerat mai ales după prăbușirea comunismului în 1989.

2. Care sunt avantajele și dezavantajele globalizării?

Globalizarea este avantajoasă în primul rând pentru cei bogați sau mai precis capitalului lor, care este investit la modul cel mai efficient cu putință. În ce privește forța de muncă, globalizarea produce o dislocare masivă pentru toată lumea, de la muncitorul de fabrică din Germania, până la culegătorul Mexican de tomate. În termeni globali, aș spune că țările dezvoltate riscă să piardă foarte mult dacă nu-și schimbă atitudinea față de globalizare. Este de adăugat că cele mai recente pusee ale infației sunt legate de globalizare, ca și multe dezastre ecologice. Globalizarea nu poate și nu trebuie oprită, dar trebuie reglementată, controlată și analizată în mai mare detaliu. Consecințele ei sunt importante și nu e în interesul nimănui să fie tratate cu superficialitate.

3. Cum e afectată România de globalizare?

România face față unei presiuni competitive incredibile. A pierdut unele dintre cele mai agree minți și cei mai buni lucrători din cauza globalizării. A devenit ținta capricioaselor piețe financiare internaționale. România a cedat controlul aproape tuturor industriilor sale strategice și resurselor. Competitivitatea și pilonii ei, educația și infrastructura, de abia dacă sunt menționate de clasa politică din România. În timp ce alte națiuni devin tot mai alerte la globalizare, noi ne tragem un glonte în cap.

Castelul Bran

iunie 30th, 2008

……fără dragoste

iunie 30th, 2008

Singura mare putere de pe pământ este Dragostea.

Obligaţia, datoria fără dragoste îl face pe om irascibil.

Responsabilitatea fără dragoste îl face pe om ireverenţios.

Dreptatea fără dragoste îl face pe om să fie crud.

Adevărul fără dragoste îl face pe om să adopte o atitudine critică.

Educaţia fără dragoste îl face pe om duplicitar.

Amabilitatea fără dragoste îl face pe om linguşitor.

Inteligenţa fără dragoste îl face pe om viclean.

Exagerările în disciplină îl fac pe om cicălitor.

Competenţa fără dragoste îl face pe om încăpăţânat.

Puterea fără dragoste îl face pe om asupritor.

Cinstea fără dragoste îl face pe om mândru, îngâmfat.

Bogăţia fără dragoste îl face pe om lacom.

Credinţa fără dragoste îl face pe om fanatic.

De ziua Poetului, unei regine

iunie 30th, 2008

Acum, când intrarea în Uniunea europeană pare o ispravă masculină, să ne gândim o clipă la una din cele mai europene figuri printre liderii români, ce se întâmplă să fie o femeie. La cumpănă de destin european, să ne luăm răgazul de a elogia pe Carmen Sylva. Dacă, în anul 2008, finlandezii, ca să dau doar un exemplu, îşi aduc aminte de ea, atunci Europa şi România au şi ele răspunderea morală de a o face.

Când Elisabeta a venit la Bucureşti, în noiembrie 1869, ştia, probabil, câteva cuvinte în româneşte. După un deceniu, în anul 1878, începea tălmăcirea versurilor lui Eminescu în limbile de mare circulaţie ale lumii. Este autoarea a peste cincizeci de volume, dintre care multe au fost hărăzite punerii versurilor populare româneşti sau ale lui Alecsandri şi Eminescu în sunetele altor limbi. În anul 1874 îşi pierde singurul copil, pe principesa Maria care, înainte de a muri, la vârsta de patru ani, îi spune: “Mamă, aş vrea să călăresc odată pe o stea”. În 1876, la temelia construcţiei Peleşului, în prezenţa constructorilor, Carol I şi Elisabeta au zidit o poezie semnată de regină.

Regina-poetă i-a tradus lui Eminescu mai întâi “Melancolie”, primele versuri eminesciene traduse vreodată. Despre unica întâlnire cu poetul, regina spunea în jurnalul ei:

“Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri”.

Regina îl serveşte chiar ea cu o ceaşcă de ceai, pe care poetul o primeşte cu stângăcie, însă cu blândeţe:

“A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile.

Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.

În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: ‚Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci‘, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la regele poeziei româneşti…”

Carmen Sylva a fost distinsă în 1888 cu premiul Academiei Franceze şi a devenit, în 1890, membră de onoare a Academiei Române.

În martie 1898 îl cunoaşte pe tânărul George Enescu pe care îl numeşte “copilul meu de suflet”; până în 1914, Enescu merge la Sinaia în fiecare vară. Saloanele de la Peleş au ascultat de multe ori piese muzicale interpretate de duetul regina Elisabeta – pian şi George Enescu – vioară.

Poemul “Luceafărul”, pe al cărui autor Petre Ţuţea îl numea “sumă lirică de voevozi”, a fost scris în 1882; “Poema Română” de George Enescu a fost compusă în 1897. Durata celor două creaţii este aproape identică, poema fiind cu treizeci de secunde mai lungă decât poemul; pe lângă potrivirea temporală a poemului cu poema, există o uluitoare armonie, o neaşteptată potrivire.

Punctul european de întâlnire al celor două capodopere este regina Elisabeta a României. La peste un secol de când îl primea la Palatul Regal cu o ceaşcă de ceai, într-o seară friguroasă bucureşteană, pe Eminescu, de când îl primea la Palat, pentru prima oară, pe Enescu, de când “Luceafărul” a venit pe lume şi de când a fost compusă “Poema Română”, România se află în Uniunea Europeană. Şi constatăm că nici unul din cei despre care vorbim nu a dispărut din identitatea naţională.

Dacă ar fi să vorbim despre vocaţia europeană a României, nu ne-ar ajunge câteva zile. Am dat continentului un secol de cultură, corifei în domeniile primordiale ale ştiinţei, artei şi diplomaţiei, am dat secolului trecut o constituţie ce a fost model continental, am apărat latinitatea în partea aceasta de Europă şi am încercat să fim un factor de stabilitate.

Sensul prezent şi viitor al “Luceafărului” lui Eminescu şi al “Poemei Române” a lui George Enescu, este dimensiunea noastră europeană. Cine are vreo bănuială că N.A.T.O. sau Uniunea Europeană ar putea să ne ştirbească din autenticitate sau tradiţii, din identitatea noastră ortodoxă dar latină, de la margine de Bizanţ, să-şi îndrepte aducerea aminte către Carmen Sylva, care se uită din istorie, aşezată pe o stea.

De ce-ar trebui să (nu) ne întoarcem în România?

iunie 30th, 2008

În ultima vreme aud tot mai des, vorbindu-se despre ideea întoarcerii românilor acasă. Un excelent subiect de discuţii controversate la o bere şi un grătar în weekendurile emigranţilor români… şi vorbim, şi ne contrazicem, ne dăm argumente pro şi contra, ajugem chiar să ne şi certăm dacă nu suntem de acord, şi cam la asta se reduce totul…

Nu este o bază solidă în toată ideea aceasta, mă refer la ceva concret, un mesaj din partea autorităţilor ca să nu zic chiar nişte măsuri în acest sens… Ne punem toţi sentimentele şi amintirile pe masă, despre cum era în România şi ce am auzit noi acum că e, şi nu în ultimul rând ce mai vedem la televizor pe posturile româneşti internaţionale – cine are acces – sau ce mai citim pe ici pe colo în presa de pe internet.

Unii chiar iau decizia să se întoarcă acasă, încep să îşi planifice ce şi cum să facă, să vândă televizorul, maşina, casa… să îşi achite credit cardurile, sau nu… Nu trebuie să îi judecam nici pe cei care iau această hotărâre, nici pe cei care sunt sceptici, cred că ceea ce trebuie cu toţii să analizăm sunt faptele, lucrurile concrete: Dă România (mă refer la Guvernul României) vreun semn că ne vrea înapoi acasă? Să vorbim practic, nu doar declaraţii lipsite de susţinere faptică!

Fără şpagă şi fără pile?!

Salarii la nivel occidental, o calitate ridicată a vieţii, mediu stabil de trai şi muncă, securitatea cetăţeanului, accesul la informaţie, transparenţa sistemului, combaterea corupţiei, respectul faţă de individ, muncă, viaţă şi valorile morale, acestea sunt aspecte globale, generale, a ceea ce trebuie să fie schimbat în România pentru a deveni întradevăr atractivă celor care au cunoscut experienţa Vestului, şi în egală măsură tinerilor din ţară. Presa vuieşte şi la nivel naţional şi pe plan internaţional despre românii care doresc să se întorcă acasă sau cei care consideră aceasta opţiune şi aşteaptă să se întâmple minuni.

Bineînţeles că în spatele tuturor articolelor, pe lângă cei care îşi exprimă părerile personale, sunt jurnalişti care expun interesul anumitor grupuri politice, afacerişti, sau guverne. Astfel, răsfoind presa spaniolă aflăm, că dânşii ba îi invită pe români acasă, ba le dă speranţe pentru un acces mai uşor la locurile lor de muncă…

De italieni, nici nu mai pomenim, cine nu cunoaşte ecourile problemelor românilor din Italia? Nici englezii nu ne vor, dar se bucură de avantajele celor care s-au integrat şi muncesc cu succes în societatea lor, nemţii pentru ei, cu toată bunătatea şi politeţea, oricât de bine te-ai integra, nu vei fi niciodată considerat de-al locului.

De ce pleacă românii?

Opriţi-vă chiar acum, dacă gândiţi că ne plângem de milă, nu, nici vorbă, aproape toţi suntem plecaţi în lume pentru bani, oportunităţi şi un trai mai bun, şi sigur cine munceşte şi îşi vede de treaba lui le obţine, însă toate acestea au şi un preţ: sufletul, dacă îl ai, fireşte! Nu, nu îl pierzi, dar uneori îl împarţi, alteori îl închizi, îl lungeşti să acopere distanţa dintre familia de acasă şi familia din noua casă…

Şi uite aşa devii străin, străin cu adevărat, chiar şi pentru ai tăi de acasă, că pentru cei unde te afli, eşti oricum şi vei fi mereu. Cineva ar trebui să definească emigrarea ca procesul de înstrăinare a sufletului în contextul vieţii între două lumi care nu-ţi (mai) aparţin în totalitate.

Revin la politica din România, la toate vocile din diaspora, referitoare la întoarcerea românilor acasă, cum bine ne-am obişnuit, guvernul şi politicienii au o atitudine de taci şi fă-te că n-auzi, o să treacă şi asta, presa vorbeşte cu pereţii, ca întodeauna, ne jucăm de-a vaţi-ascunselea şi ne ascundem după deget…

Domnilor, scoateţi mâinile din buzunar şi puneţi-vă pe treabă, dumneavoastră aţi auzit de stimulente, facilităţi, scutiri de taxe şi impozite în favoarea cetăţeanului care ar aduce know-how, experienţă de viaţă şi de muncă într-un sistem occidental, forţă de muncă de o calificare superioară, seriozitate şi simţul datoriei, maturitate, şi nu în ultimul rând putere financiara şi chiar acces la fonduri de investiţii?

Adina CICORT este editoare a revistei Romanian VIP http://www.romanianvip.com/

Uniunea Europeană – Organizare – (1) Parlamentul European

iunie 30th, 2008

Așa cum v-am anunțat în articolul inaugural al noii rubrici Europa, vom iniția un dialog cu europarlamentari din România pe teme de mare interes.

Mai întâi însă, pentru a înțelege rolul instituțiilor Uniunii Europene, vom prezenta succint structura și atribuțiile lor.

În primul articol – Parlamentul European.

1. Preşedinte
2. Deputaţi
3. Grupuri Politice
4. Comisii Parlamentare
5. Delegaţii
6. Organe Politice

1. Preşedintele conduce lucrările Parlamentului, prezidează şedinţele plenare şi adoptă bugetul în forma sa definitivă.

Preşedintele reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, şi în toate relaţiile externe şi cu celelalte instituţii comunitare.

Mandatul Preşedintelui este de doi ani şi jumătate (o jumătate de legislatură) şi poate fi reînnoit. (Preşedintele este ales de Parlamentul European).

2. Parlamentul European este instituţia comunitară care reprezintă popoarele statelor membre ale Uniunii Europene.

Lucrările Parlamentului sunt conduse de Preşedinte, care are şi rolul de reprezentant al acestei instituţii.

Parlamentul European are 785 de deputaţi, aleşi în cele 27 state membre.

Deputaţii din Parlamentul European sunt aleşi o dată la cinci ani, în conformitate cu un sistem de reprezentare proporţională. Alegerile se desfăşoară prin vot universal direct, modalităţile de votare fiind diferite, în funcţie de fiecare stat membru, dar în toate statele se folosește sistemul de listă, fie la nivel național fie la nivel regional.

Deputaţii din Parlamentul European îşi exercită mandatul în mod independent. Ei nu pot fi constrânşi prin instrucţiuni şi nici nu pot primi un mandat imperativ.

Deputaţii din Parlamentul European nu participă la lucrările acestuia sub forma unor delegaţii naţionale, ci se constituie, în funcţie de afinităţile lor politice, în grupuri politice transnaţionale.

(O comisie parlamentară competentă se asigură ca autorităţile statelor membre sau ale Uniunii, să comunice fără întârziere, Parlamentului toate informaţiile care pot afecta exercitarea mandatului deputaţilor sau ordinea de clasificare a supleanţilor, indicându-se, în cazul noilor numiri, data de la care acestea produc efecte).

Parlamentul joacă un rol activ în elaborarea legislaţiei care are un impact asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor, ca de exemplu, legislaţia privind protecţia mediului, drepturile consumatorilor, egalitatea şanselor, transportul, libera circulaţie a lucrătorilor, capitalurilor, mărfurilor şi serviciilor. Parlamentul şi Consiliul de miniştri au, de asemenea, competenţe comune în ceea ce priveşte bugetul anual al Uniunii Europene, ele reprezentând de fapte cele două camere ale puterii legislative a UE.

Activitatea Parlamentului European este importantă pentru că, în multe domenii de acţiune, deciziile privind noua legislaţie europeană sunt adoptate în comun de către Parlament şi Consiliul de miniştri, care reprezintă statele membre.

Parlamentul European acordă o mare importanţă menţinerii unor legături strânse cu parlamentele naţionale ale statelor membre, prin intermediul unor întâlniri periodice.

Relaţiile parlamentelor naţionale cu Parlamentul European Conferinţa preşedinţilor este responsabilă de relaţiile cu parlamentele naţionale ale statelor membre.

Parlamentul European informează periodic parlamentele naţionale ale statelor membre cu privire la activităţile pe care acesta le desfăşoară.

Unele comisii îi invită periodic la întrunirile lor pe membrii parlamentelor naţionale pentru a discuta noi propuneri legislative ale Comisiei.

3. Grupuri politice

Deputaţii se constituie în grupuri politice; aceştia nu se grupează în funcţie de naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile lor politice. În prezent, există 7 grupuri politice în cadrul Parlamentului European.
• Fiecare grup politic îşi asigură organizarea internă, prin desemnarea unui preşedinte (sau a doi preşedinţi, în cazul anumitor grupuri), a unui birou şi a unui secretariat.
• Distribuţia locurilor deputaţilor în hemiciclu se face în funcţie de apartenenţa politică, de la stânga la dreapta, cu acordul preşedinţilor de grup.
• Numărul minim de deputaţi necesar pentru a constitui un grup politic este de 20. Cel puţin o cincime din state membre trebuie să fie reprezentate în cadrul grupului. Un deputat poate aparţine unui singur grup politic.
• Unii deputaţi nu fac parte din niciun grup politic, ei fiind, în acest caz, deputaţi neafiliaţi.
• Înaintea fiecărui vot din cadrul şedinţelor plenare, grupurile politice examinează rapoartele elaborate de comisiile parlamentare şi depun amendamente.
• Grupul politic adoptă o poziţie în urma consultărilor din cadrul său. Niciunui membru nu i se poate impune o anumită variantă de vot.

Lista celor 7 Grupuri:

3.1) Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat) şi al Democraţilor Europeni
3.2) Grupul Socialist din Parlamentul European
3.3) Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa
3.4) Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor
3.5) Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană
3.6) Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică
3.7) Grupul Independenţă şi Democraţie

4. Comisii Parlamentare

În vederea pregătirii şedinţelor plenare ale Parlamentului, deputaţii se constituie în comisii permanente specializate pe anumite domenii.

Există 20 de comisii parlamentare.

O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat.

Componenţa politică a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare.

Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles.

Dezbaterile acestora sunt publice.

În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Deputaţii examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare.

De asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisii temporare pentru gestionarea unor probleme specifice, precum şi comisii de anchetă în cadrul competenţelor sale de control.

Preşedinţii de comisie coordonează lucrările acestora în cadrul Conferinţei preşedinţilor de comisie.

5. Delegaţii

Delegaţiile Parlamentului European colaborează cu parlamentele ţărilor care nu fac parte din Uniunea Europeană. Delegaţiile joacă un rol important în sprijinirea extinderii influenţei Europei la nivel mondial.

Există 34 de delegaţii, fiecare fiind alcătuită din aproximativ 15 deputaţi europeni.
Se pot distinge 4 categorii de delegaţii:

• Delegaţii interparlamentare, a căror misiune constă în menţinerea relaţiilor cu parlamentele ţărilor din afara Uniunii Europene care nu şi-au depus candidatura pentru aderare.
• Comisii parlamentare mixte, care menţin contactul cu parlamentele ţărilor candidate la aderare şi cu statele care au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea.
• Delegaţia Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE reuneşte deputaţii în Parlamentul European şi parlamentarii din statele din Africa, Caraibe şi Pacific.
• Delegaţia Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Euro-Mediteraneană.

Preşedinţii de delegaţie coordonează lucrările delegaţiilor în cadrul Conferinţei preşedinţilor de delegaţie.

6. Organe politice

6.1. Conferinţa preşedinţilor

Conferinţa preşedinţilor este alcătuită din preşedinţii grupurilor politice şi Preşedintele Parlamentului European.

Aceasta organizează lucrările Parlamentului şi hotărăşte cu privire la toate chestiunile referitoare la programarea legislativă:

• calendarul şi ordinea de zi a şedinţelor plenare
• componenţa comisiilor, a delegaţiilor şi repartizarea competenţelor între acestea
• programarea legislativă.

De asemenea, Conferinţa joacă un rol important în relaţiile Parlamentului European cu celelalte instituţii comunitare, cu ţările terţe şi cu organizaţiile extracomunitare.

6.2. Biroul

Biroul este alcătuit din Preşedintele Parlamentului European, cei 14 vicepreşedinţi şi cei 6 chestori, cu statut de observatori, aleşi de Adunare pe o perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi.

Biroul coordonează funcţionarea internă a Parlamentului:

• estimarea bugetului Parlamentului European
• organizarea administrativă şi financiară
• Secretariatul şi serviciile subordonate acestuia.

În cadrul Biroului, cei 6 chestori au un rol consultativ. Aceştia se asigură că deputaţii dispun de infrastructura necesară exercitării mandatului lor.

7. Secretariatul

Aproximativ 5000 de funcţionari, selectaţi prin concurs din toate ţările Uniunii şi aflaţi sub autoritatea unui Secretar General, lucrează pentru Parlamentul European.
Grupurile politice dispun de propriii lor colaboratori, iar deputaţii de asistenţi parlamentari.

Parlamentul European se distinge de alte organizaţii internaţionale prin obligaţia de a asigura un multilingvism integral.

Parlamentul lucrează în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene – 23 de limbi după aderarea României şi a Bulgariei şi după ce irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii Europene din 2007. Toate documentele din cadrul şedinţelor plenare trebuie traduse în 21 dintre aceste limbi, o excepţie parţială aplicându-se în cazul limbilor irlandeză şi malteză, numai anumite documente fiind traduse în aceste două limbi.

Parlamentul European pune la dispoziţie, de asemenea, un serviciu de interpretare, astfel încât fiecare deputat să se poată exprima în limba sa maternă.

În următorul alt articol vor fi prezentate alte Organe Politice ale Uniunii Europene – Consiliul European și Comisia Europeană.

Craterul de la Chicxulub: Sfârșitul sau renașterea lumii?

iunie 30th, 2008

Chicxulub este un crater enorm, acoperit cu verdeata, situat linga orasul Chicxulub in peninsula Yucatan, din Mexic. Craterul a fost descoperit de geofizicianul Glen Penfield in anul 1978 in timp ce facea explorari pentru o companie petroliera. Observatiile aeriene ale penisulei au dus la descoperirea unor depresiuni cu o forma perfecta de segmente de arc de cerc , Glen descoperind mai multe asfel de segmente de cerc. Aceste arcuri erau parte dintre un un cerc cu o circumfrerinta perfecta cu diametrul de 180 de km.

Descoperirile facute de Glen au stirnit interesul cercetatorilor de la NASA, astfel ca in misiunea satelitul Landsat s-au adaugat masuratori ale cimpului magnetic si ale fortelor gravitationale in depresiunea respectiva. Concomitent s-au facut analize chimice ale sedimentelor din fundul craterului. Datele culese au convins oamenii de stiinta ca avem de a face cu o ciocnire dintre un corp ceresc si Terra.

Considerind marimea craterului, foarte probabil ca acest corp ceresc a fost un asteroid de aproximativ 10 km in diametru, sau poate o cometa.

In plus, s-a descoperit existenta unor cercuri concentrice in interiorul craterului care se presupune ca s-au format in urma transferului de energie cinetica in timpul impactului, facand solul in locul ciocniri sa se comporte ca un material lichid, fenomen cunoscut in literatura de specialitate ca: ”Lichefierea Pamantului”. Cercetari mai recente sugereaza ca craterul este de fapt de 300 Km in diametru si ca cercul cu diametrul de 180 km este un perete circular in interiorul craterului format in timpul lichfieri.

Estimarile energiei eliberate de impactul acestui obiect cu pamintul a fost evaluate ca fiind de 6 milioane de ori mai mare decit recenta eruptiei vulcanica in muntel St. Helens in SUA (1980), pentru a crea o asemenea explozie sint necesare 100 teratone (10 14 tone) de dinamita.

Consecintele Impactului

Impactul a creat o catastrofa inimaginabila cu transfer de caldura care a aprins toata lumea, a creat tsunami cu valuri de 100 de metri inaltime si un cutremur de pamint de gradul 10,5 pe scara Richter. Potrivit unor “speculatii” in urma impactului din Yucatan sa format lantul de insule din Golful Mexic.

Estimarile sunt ca peste 70% din viata pe pamint afost extincta. Acest eveniment a avut loc acum 65 de milioane de ani in urma. O astfel de explozie creaza un nor urias care contine materie expulzate in timpul coliziunii. Materia expulzata, a fost dispersata pe toata suprafata globului. Norul de praf si gazele sulfuroase emanate in atmosfera au blocat lumina soarelui si globul pamintesc a intrat intro perioada de inghet. Multe teorii sustin ca scaderea temperaturi sub zero grade Celsius pe intreaga suprfata a globului a fost motivul disparitiei dinosaurilor si nu temperaturile ridicate din timpul exploziei.

Cu timpul atmosfera s-a curatat si ploile au depus pe pamint un strat subtire de clei care continea elemente expulzate dupa coliziunea cu corpul ceresc.

Masuratorile continutului acestui strat a aratat o concentratie ridicata de iridiu. Datele au fost culese in differite regiuni a globului, si existenta peste tot globul a iridiului certifica ca explozia a fost de proportii enorme, cauzata probabil de un asteroid si a afectat intreg globul.

Teorie valida?

Independent de descoperile descrise mai sus familia, Alvarez, Walter si Luis (tata si fiu) in cercetarile lor arheologice (analizind diferite fosile) au descoperit ca in urma cu 65 de milioane de ani Terra a suferit un cataclism fenomenal. Au diparut dinozauri, planctonul din ocean aproape 75% si toate speciile care depindeau direct sau indirect de plancton. Lumea reptilelor a disparut si sa nascut lumea mamiferelor.

Virsta celor doua evenimente (ciocnirea si cataclismul) este aceeasi. Intrebarea este: in ce masura cataclismul a fost generat de ciocnirea dintre asteroid si Terra?

Astazi in general este acceptata teoria ca evenimentul Chicxulub a fost cauzat de un asteroid. Acest asteroid s-a format in urma unei explozii din centura de astroizi dintre planeta Marte si Jupiter. Explozia din centura a pus asteroidul pe o traiectorie de coleziune cu Terra
Teoria ciocnirii unui asteroid cu Pamantul poate explica aproape toate fenomenele care au avut loc dupa impact, cu exceptia: de ce dinozaurii au disparrut dar broastele au supravetuit.

Recent (octombrie 2006) a aparut o noua teorie care incearca sa explice disparitia in masa a diferitelor specii de vetuitoare, se numeste “Press/Pulse” care este o combinatie dintre un eveniment catastrofial (pulse) si o continua presiune (press) asupra vetuitoarelor care incearca sa se adapteze la noile conditii.

Cea mai recenta explicatie a dispartiei vietii la nivel global de pe pamint este descrisa in Science Daily in editia iunie 2008 conform careia schimbarile regulate in ocean ca: depunerile de sedimente, nivelul apei, temperaturi, curenti din oceane, etc… sunt cauza celor cinci mari catastrofe prin care a trecut Terra de-a lungul intregii existente a globului pamintesc. Mai mult, unii cercetatori sustin ca aceste fenomene sunt ciclice, asa ca cataclismul numarul sase este pe drum…

Nu va faceti griji insa, statisticile arata ca vor trece multe sute de mii de ani pina la un nou cataclism.

Pentru formarea vietii asa cum o stie omenirea este doar necesara prezenta molecullelor de carbon, apa in forma lichida si o sursa de energie. Impactul de la Chicxulub este unul dintre cele cinci mari cataclisme pe care Terra le-a suferit de-a lungul celor 4,5 miliarde de ani de existenta. Cele mai “in virsta” fosile sint de 3,5 miliarde de ani. Dupa fiecare cataclism viata se dezvolta din nou cu si mai multa vigoare, asa cum descrie teoria “Press/Puls”. Evenimentul Chicxulub a distrus reptilele, dar mamiferele au supravietuit si astazi populeaza intreg globul.

Sa nu uitam ca toate aceste “Teorii Stintifice”, nu sint altceva decit “ipoteze” care incearca sa dea o explicatie logica evenimentelor din Univers bazat pe obsevatii stiintifice, modele matematice, simulari pe computer, etc… Orciarei informatii noi ii trebuie o explicatie si daca nu este in concordanta cu cunostintele actuale apare o noua teorie.

Acest fenomen are loc in toate ramurile stintifice si nu este specifica evenimentului Chicxulub.

Un lucru este sigur; impactul unui asteroid a creat evenimentul Chicxulub si acest lucru este sustinut de datele geologice, paleontologice, de analizele chimice si fizice ale craterului, de existenta unui strat subtire de praf peste tot globul cu un continut ridicat de iridiu, geometria si structura craterului, etc… Aceste teorii nu sunt batute in cuie, ci mai degraba intr-o continua schimbare pentru ca sa dea sens descoperirlor noi.

Romii de ambele maluri de Prut: sărăcie, lipsă de educație, marginalizare (I)

iunie 30th, 2008

Țiganii, ţiganii, ţiganii…

Cât de des ne confruntăm cu tot felul de ştiri, întâmplări etc etc, legate de reprezentanţii acestei etnii…
Nu de puţine ori ne răzvrătim, nu de puţine ori regretăm că suntem concetăţeni cu ei, nu de puţine ori, dacă ne ascultăm conştiinţa, ne-am dori ca pur şi simplu să nu mai existe…

Dar oare îi cunoaştem noi pe romi?

Avem răbdarea şi înţelepciunea de a încerca măcar să îi înţelegem de ce se comportă astfel?

Ne gândim măcar puţin că o parte din vină pentru cum sunt ei ne aparţine?

Am avut ocazia ca recent să fac parte din echipa care a realizat un studiu în teren despre situaţia romilor.
În Republica Moldova şi România. Să vă spun că am fost şi indignată, şi mirată, şi îngrozită şi, si, şi…? Nu are nici un sens. Dacă veţi avea răbdare să parcurgeţi rândurile următoare veţi reuşi poate să vă creaţi propria opinie. Îndrăznesc să propun cititorilor ACUM un succint rezumat al unei sinteze de date, în două serii, adăugând rugămintea de a analiza împreună o situaţie cu care se confruntă societatea noastră la momentul actual.

Problemele cu care se confruntă romii sunt bine cunoscute: sărăcie, acces redus la educaţie, incapacitate de dezvoltare a abilităţilor economice.
Nimeni nu spune că nu s-a încercat să se facă anumite lucruri. Însă suntem de acord că elaborarea unor politici de asistenţă pentru romi necesită deţinerea unor date corecte. În general lipsesc date statistice relevante despre romi. Totodată, elaborarea politicilor în Europa Centrală şi de Est, unde locuieşte majoritatea romilor, se făcea prioritar în baza unor date de ordin calitativ şi nu cantitativ.

De ce este necesară o astfel de analiză?

Confruntîndu-se cu această problemă a lipsei unor date adecvate despre populaţia roma, mai multe ţări au susţinut realizarea unor rapoarte statistice în vederea elaborării primului studio cantitativ, care a cuprins un anumit număr de gospodării de romi şi non-romi din mai multe localităţi.

Sunt oferite astfel celor interesaţi date cantitative de bază şi statistici privind situaţia romilor, în diferite domenii: faţetele sărăciei (venituri şi cheltuieli), educaţie, angajare în cîmpul muncii şi şomaj, sănătate, condiţii de locuire, securitate şi migraţie.

În cadrul procesului tranziţiei la economia de piaţă, atât în România cât şi în Republica Moldova a fost creată baza legislativă pentru garantarea respectării drepturilor omului. Cu toate acestea, experienţa arată că existenţa unui cadru legislativ pentru protecţia drepturilor minorităţilor este o condiţie necesară, dar insuficientă pentru a asigura o integrare durabilă a minorităţilor. Pentru a asigura o anumită durabilitate, politicile de integrare a minorităţilor trebuie să înlăture trei deficienţe majore: insuficienţa oportunităţilor de angajare în cîmpul muncii, accesul limitat la studii şi participarea redusă la guvernare, în special la nivel local.

Sunt evidenţiate anumite aspecte deficitare ale unor politici în ceea ce priveşte dezvoltarea comunităţilor roma şi a grupurilor vulnerabile în general, venind în sprijinul factorilor de decizie de a întreprinde măsuri de soluţionare a următoarelor probleme:
– Lipsa unor date adecvate
-Lipsa unor soluţii integrate care vizează problemele comunităţilor marginalizate în complex
– Conştientizarea redusă a faptului că oferirea oportunităţilor de dezvoltare pentru grupurile vulnerabile înseamnă o investiţie pe termen lung, de care vor beneficia în egală măsură, atît populaţia majoritară, cît şi minorităţile.

Situaţia socio-demografică

Există mai multe teorii despre originea populaţiei roma (ţigani). Cele mai multe controverse se referă la mărimea populaţiei acestei minorităţi. Dezbaterile pe această temă sunt o consecinţă directă a incertitudinii privind identitatea romilor. Începînd cu a doua jumătate a secolului XX, numărul populaţiei roma atât în România cât şi în Moldova, potrivit recensămintelor, a înregistrat o creştere continuă.

În Republica Moldova de exemplu, cel mai recent recensămînt, efectuat în 2004, a arătat că aici locuiesc 12,271 de cetăţeni romi, reprezentînd 0,4% din populaţie (Studiul “Romii în republica Moldova”, elaborate cu sprijinul PNUD Moldova); aceasta este o rată cu mult mai mică decît în alte ţări din regiune, cum ar fi România, Bulgaria, Ungaria etc. Totodată, experienţele regionale ne arată că recensămintele tind să subestimeze numărul real al romilor.

Astfel, stereotipurile negative atribuite romilor de către populaţia majoritară, discriminarea etnică pe piaţa muncii, în educaţie, în serviciile de sănătate şi în alte sfere sociale, injustiţia şi acţiunile de discriminare, pe care au trebuit să le suporte romii în trecut, stau la baza negării etnicităţii rome.

Ca urmare, este destul de dificil de determinat numărul exact al populaţiei roma. Autoidentificarea etnică şi etero-identificarea, apartenenţele culturale, lingvistice şi religioase sunt elemente ale asimilării, segregării sau ale procesului de conservare etnică.

Limba romani este vorbită de romi preponderent acasă (posedată de peste 50% la sută de populaţia roma). Totodată, se observă fenomenul bilingvismului în rândul populaţiei roma din România (română şi respectiv romani) şi al trilingvismului în rîndul populaţiei roma (caracteristic în general celor care locuiesc în Moldova) – alte limbi vorbite fiind cea română (75%), limba rusă (77%) şi limba ucraineană (22%). Printre cetăţenii romi este predominantă religia ortodoxă (95%).

Căsătoriile timpurii caracteristice tradiţiei romilor prezintă o tendinţă îngrijorătoare. Vîrsta minimă pentru căsătorii este de 15 ani, atît pentru băieţi, cît şi pentru fete (ceea ce este cu un an mai devreme decît vîrsta legală permisă de lege (16 ani) pentru fete şi cu trei ani mai devreme decît prevede legea pentru băieţi (18 ani). În pofida particularităţii de emigrare cu întreaga gospodărie, în comunităţile roma se înregistrează o rată mai înaltă a căsătoriilor mixte, în comparaţie cu datele la nivel naţional.

Totodată, rata mariajelor mixte este semnificativ mai redusă în comparaţie cu alte minorităţi, reflectînd o alegere incoştientă a autoidentificării, precum şi un nivel mai înalt de excludere şi autoexcludere a acestui grup social. O explicaţie alternativă în acest sens ar fi angajamentul mai ferm de a-şi păstra etnicitatea.

Veniturile, cheltuielile şi sărăcia

Creşterea economică din ultimii cinci ani a ajutat multe familii să iasă din mrejele sărăciei, rata acestui flagel reducîndu-se oarecum. Procesul reducerii sărăciei, însă, nu a atins în mod uniform grupurile de populaţie, multe grupuri vulnerabile, printre care şi romii, rămînînd în afara ameliorării recente a situaţiei economice. Romii sunt supuşi unui risc de incidenţă a sărăciei de două ori mai mare decît cel înregistrat în rîndul non-romilor. Cinci romi din zece trăiesc în sărăcie extremă. Dacă e să ne referim la statutul sărăciei pentru familiile roma, acesta este determinat de mai mulţi factori: nivelul educaţiei, mărimea gospodăriei, mediul de reşedinţă şi rata scăzută de ocupare a forţei de muncă.

Veniturile disponibile ale gospodăriilor roma nu acoperă nici măcar jumătate din nivelul minim de existenţă. Ele parvin mai mult din transferurile din străinătate, precum şi din „venituri neoficiale” cum ar fi vînzarea lucrurilor personale, colectarea de obiecte uzate, secundare, precum şi din activităţi neoficiale ca jocurile de noroc, cerşitul, ghicitul şi din transferuri bugetare.

Atît romii, cît şi non-romii cheltuiesc mai mult de jumătate din buget pe produse alimentare; romii mizează mai puţin pe alimentele produse în gospodărie, şi mai mult pe produse alimentare procurate. Pe de altă parte, romii cheltuiesc mai puţin pe educaţie, aspect ce reduce şansa eliminării sărăciei în rîndurile tinerilor roma. În general, o treime din populaţia roma aparţine procentului de 20% din populaţia cea mai săracă a ţării. În timp ce familiile roma sunt în general mai sărace decît cele non-roma, nivelul inechităţii din interiorul populaţiei roma se oglindeşte în cel al populaţiei non-roma.

Statutul profesional influenţează, de asemenea, riscul incidenţei sărăciei. Majoritatea membrilor adulţi ai unei gospodării sărace roma sunt de regulă şomeri (patru din zece) sau îndeplinesc munci ocazionale (doi din zece). Ponderea celor cu un loc de muncă permanent sau temporar este de două ori mai mare în rîndul populaţiei non-roma prospere. Disponibilitatea unui loc de muncă permanent are cu certitudine un efect benefic, oamenii ieşind astfel în afara acestui cerc vicios al sărăciei. Mai sunt şi alţi factori care influenţează nivelul sărăciei: domeniul de activitate, calificarea, poziţia ierarhică, nivelul de salarizare.

Analizînd faţetele sărăciei în cazul gospodăriilor roma şi non-roma, se poate concluziona că în orăşelele mici sărăcia atinge proporţii mai mari. E o situaţie care apare din cauza economiei subdezvoltate, cînd bunurile sunt produse doar pentru consum propriu şi nu pentru comercializare, fapt caracteristic mediului rural. În cazul populaţiei non-roma, beneficiile modelului economic rural (de creştere proprie a produselor pentru consum alimentar) sunt depăşite de beneficiile traiului în mediul urban, care rezidă în disponibilitatea locurilor de muncă, posibilităţi de emigrare pentru obţinerea unui loc muncă în străinătate şi alţi factori.

În Republica Moldova, romii beneficiază mai puţin de subvenţii de stat decît romii din România, precum şi din alte ţări, din regiune. Acest fapt poate fi explicat prin insuficienţa resurselor destinate asistenţei sociale în Moldova, în comparaţie cu alte state. Cu toate acestea există tendinţa ca romii să primească mai multe subvenţii sub formă de asistenţă socială şi mai puţine resurse de asigurare socială decît non-romii.

Transferurile băneşti sunt direcţionate ineficient şi nu pot rezolva problema incluziunii romilor. În acest sens, ar fi recomandabil ca eforturile să fie orientate către alte tipuri de asistenţă cum ar fi investirea în educaţie, asigurarea articolelor de vestimentaţie sau încurajarea participării tinerilor în activităţi generatoare de venituri.

Continuare în numărul următor: Educaţia, Angajarea în cîmpul muncii şi şomajul, Sănătatea, Migraţia.

Cărămida prin geam de bun venit – micul business românesc din Londra

iunie 30th, 2008
Nu toată lumea s-a bucurat de deschiderea Patiseriei Române în nordul LondreiNu toată lumea s-a bucurat de deschiderea Patiseriei Române în nordul Londrei

“Am primit o cărămidă de bun-venit prin geam în prima săptămână”.

E greu de crezut dar fraza de mai sus e rostită în nordul Londrei, nu la Bagdad sau Kabul.

“În fine, am adoptat politica lui Hristos – el a dat, eu am zâmbit – să fii sănătos, ce mai faci, în fiecare zi și văd că m-am integrat cât de cât în comunitate,” spune Ovidiu Șarpe, patronul Patiseriei Române, deschisă recent pe strada principală din Burnt Oak, un cartier multietnic din nordul Londrei.

Domnul Șarpe este o personalitate extrem de cunoscută în comunitatea românească din Londra, furnizor nelipsit la recepțiile organizate de ambasadele României și Republicii Moldova.

Trăitor de peste 30 de ani în Marea Britanie, el era co-proprietarul unui restaurant românesc din centrul Londrei, dar a renunțat la el și a preferat să vină aici, în suburbiile de nord, unde, după estimările sale, în cartierele Edgware, Burnt Oak, Colindale, Kingsbury și Queensbury trăiesc 20000 de români.

Nu pare o exagerare dacă raportăm la o estimare recentă a ambasadorului României la Londra, Ion Jinga, care afirma că în Marea Britanie ar fi la ora actuală 50000 de români.

De altfel, am auzit vorbindu-se românește pe stradă la Burnt Oak.

O mică Românie în nordul Londrei

Domnul Șarpe a avut deci un motiv solid să lase vadul comercial din afluent din City-ul londonez pentru acest cartier mai degrabă al clasei muncitoare.

Dar nu toată lumea s-a bucurat de venirea lui aici, după cum povestea chiar el despre “cărămida de bun venit” prin geam.

Vecin cu patiseria sa este un restaurant turcesc, care pierde clienții români prin apariția Patiseriei Române.

De aceea, Consiliul Local Brent, unde se află Burnt Oak nu a aprobat deschiderea unui restaurant, numai a unui magazin alimentar și a unei cofetării.

“În felul acesta nu-mi acopăr cheltuielile lunare,” spune domnul Șarpe, “am depus contestație cu avocat și am strâns o listă cu 500 de semnături de la români și acum așteptăm să vedem dacă ne dă voie nouă românilor să stăm jos să bem o cafea și să mâncăm o ciorbă de perișoare.”

’Sofisticare culinară’

Ceva mai la est, tot în nordul Londrei, pe strada principală din Finchley Central o firmă îți atrage atenția dacă ești român: “Constantin Delicatessen”.

Cum intri, la prima masă pe stânga stau trei români. Au ajuns la desert, unde se înfruptă din delicioasele prăjituri servite de proprietara magazinului, Tatiana Dobîrceanu, venită de la Huși, care are acest business de aproape doi ani împreună cu soțul ei.

“Noi românii ne respectăm și ne ajutăm reciproc, de aceea am venit să mâncăm aici,” spune Cristian Olaru, care lucrează împreună cu concitadinul său din Botoșani, Daniel Flutur într-o firmă de construcții.

Doar 20 – 30% dintre clienții de aici (față de peste 90% la Patiseria Română) sunt români, spune doamna Dobîrceanu.

Nu e de mirare, Finchley Central este o suburbie prosperă, locuită de clasa de mijloc formată în special din englezi, evrei central și vest europeni, italieni, greci și japonezi, prea scump pentru românii nou veniți, în majoritate muncitori, meseriași, comercianți sau mici antreprenori.

Aici a fost aleasă deputat din 1959 până în 1987, de nouă ori consecutiv, Margaret Thatcher, fost premier britanic între 1979 și 1990.

Așa încât, clientela la Constantin este alcătuită aproape în exclusivitate din acești reprezentanți ai clasei de mijloc, precum John, un actor pensionar în vârstă de 90 de ani, care vine aici zilnic.

“Produsele de patiserie sunt excelente, mai bune decât la multe restaurante de vârf din centrul Londrei,” spune John. “Suntem foarte norocoși că avem așa un nivel de sofisticare culinară aici la noi în Finchley.”

Piața muncii pentru români

Dar succesul acesta nu a venit de la sine și a implicat o muncă asiduă.

“Am încercat prima dată cu mâncărurile românești, ceea ce n-a mers, așa că am reintrodus aceeași mâncare cu denumirile lor,” spune doamna Dobîrceanu.

“Mâncarea le-a plăcut, apoi le-am zis adevărul că mâncarea e românească, iar ei au rămas clienții noștri fideli.”

La masa din colț, Daniel Flutur își termină prăjitura.

Din vorbă în vorbă ajungem și la deschiderea (sau nu) a pieței muncii pentru români, decizie ce va fi din nou discutată de guvernul britanic în toamnă.

Domnul Flutur, care spune nu mai poate face față de câte comenzi are la firma sa, e “self employed”, adică muncește pe cont propriu, sistem deschis românilor și bulgarilor.

E foarte mulțumit: “Am realizat aici în doi ani, ce n-am realizat în 15 ani în România. Nu mă întreabă nimeni de taxe, nu trebuie să dai bacșiș…” spune el.

Dar nu orice român își poate permite acest statut riscant, de aceea decizia din toamnă e așteptată cu sufletul la gură de mulți în România. Ce ar trebui să facă guvernul britanic?

„Pentru Marea Britanie e un mare avantaj, dacă deschide piața muncii, dar pentru România nu, pentru că iar o să plece oameni să vină să muncească aici,” este de părere Cristian Olaru.

În Burnt Oak, la Patiseria Română, Ovidiu Șarpe spune că ne-deschiderea pieței muncii pentru români aduce numai ponoase statului britanic.

“Dacă omul se înregistrează legal, plătește taxe din plin. Așa profită speculantul din construcții care-i plătește românului 30 de lire pe zice și îl stoarce pe șantier.” spune domnul Șarpe.

“Statul britanic pierde din impozite pentru că românii trebuie să se declare self-employed și dacă mă pune self-employed declar și eu ce venituri vreau. Statul se bucură că nu le plătește ajutor de șomaj, dar sunt de 30 de ani aici și n-am văzut un român șomer. Fiecare se scoală de dimineață și-și vede de treabă.”

Unde e ‘acasă’?

Așadar, micul business românesc din Londra, în pofida tuturor dificultăților, începe să se consolideze.

Dar este vreunul dintre acești români dispus să se întoarcă în România la un moment dat?

“Am rude acolo, am totul, dar până nu se schimbă legile, până nu dispare toată mizeria, puține șanse,” spune sceptic Daniel Flutur.

Tatiana Dobîrceanu are și ea rude în România, dar nu are nicio intenție să se întoarcă: “Avem șanse și viitorul aici, tot ceea ce am realizat s-a realizat aici.”

Doar Ovidiu Șarpe are în intenție să revină în România. Dar nu încă.

“Sunt încă tânar, am 62 de ani, când oi ieși la pensie, sigur că vreau să mor acasă, ca fiecare,” spune domnul Șarpe și continuă să trebăluiască cot la cot cu angajații săi, în contrast față de patronii “nouveau riche” ai unor restaurante din România, care zbiară la angajați în drum spre monstrul 4×4 parcat cu ostentație pe trotuar…

Patiseria Română se află la
33 Burnt Oak Broadway, HA8 5JZ
Tel: +44(0)20 8205 0004

Constantin Delicatessen se află la
93, Ballards Lane
Finchley, N3 1XY
Tel: +44(0)20 8371 1644
E-mail: info@romanian-catering.co.uk

http://www.romanian-catering.co.uk/

Arheologul Heinrich Schliemann – geniu sau impostor?

iunie 30th, 2008

Toti oamenii, cu un bagaj acceptabil de cunostinte generale, au auzit de Heinrich Schliemann. Multi ii cunosc biografia si stiu ca este unul dintre cei care au pus bazele arheologiei ca stiinta. El a verificat in practica epopeile homerice, dovedind existenta legendarelor cetati Troia si Micene. Se poate afirma ca avem de-a face cu o viziune geniala.

Dar…..

In ceea ce priveste viziunea sa in realitatea legendei, e de discutat. Tinarul Schliemann avea un cult pentru Homer si Iliada. Admiratia lui era atit de mare, incit nici nu-si punea problema ca poate gresi. A incercat ( cu ajutorul propriei averi) pina a reusit sa identifice orasele in discutie.

Este asta dovada unei minti geniale, sau a fanatismului? A unei idei fixe? Si a posibilitatilor pe care averea (pusa in slujba unui scop nobil) ti le ofera?

De remarcat ca 100 de ani mai devreme, un alt adolescent scria acasa, in Corsica, de pe bancile scolii militare: “Cu spada linga mine si cu Homer in buzunar…” (Cred ca l-ati recunoscut pe tinarul Napoleon Bonaparte).

(Acum e greu de imaginat, dar in sec.XVIII-XIX, poetii erau cititi de tineri si reuseau sa forjeze caractere. Poetii antichitatii ocupau locul de onoare. Au urmat romanele de aventuri, foiletoanele, benzile desenate, cinematograful. Omenirea nu a mai avut un Napoleon sau Schliemann, dar a avut un F.D.R., Eisenhower, Trump sau Gates -Bill sau Robert, care doriti-. Iar INTERNET-ul forjeaza azi noi personalitati, noi caractere.)

In ceea ce priveste tehnica sapaturii, nu se poate discuta. Schliemann a gresit.

Sa facem citeva precizari in legatura cu Troia, pentru a intelege afirmatiile.

Cronologie

Orasul Troia a fost infiintat, cindva, prin 2800 i.d.Hr. A cunoscut mai multe distrugeri. Datorate cutremurelor sau incendiilor (cuceriri). Fiecarei perioada de activitate ii corespunde un strat de depuneri arheologice (I, II, III….VII…). Uneori, acelasi strat are mai multe etape de locuire (orizonturi). (De exemplu: startul VII, orizontul a si orizontul b, cu doua suborizonturi b1 si b2.)

Nivelul (stratul) Troia II isi incheie activitatea printr-un strat foarte gros de arsura (taciuni, cenusa). Acest nivel a fost identificat de Scliemann cu nivelul “homeric”. Mai ales ca s-a descopeerit si un frumos si bogat tezaur de aur, pe care i l-a atribuit lui Priam. Numai ca Troia II isi inceteaza activitatea pe la 2200-2100 i.d.Hr.

Troia homerica este nivelul VII b2. Care este si ea incendiata (putin dupa 1200 i.d.Hr., daca e sa credem datarile absolute ale istoricilor).

Nu se stie cu certitudine caracterul populatiei orasului.

Scoala olandeza de arheologie, impreuna cu arheologii turci, au identificat mai multe puncte (Istambul, varsarea fluviului Maritza) pre-Troia, in care exista si o ceramica ciudata, care nu are analogii in zona. (Sapaturile au fost desfasurate in anii ’80-’90 ai secolului trecut. Eu am vazut ilustratia in 1994, in deplasarea de documentare din Bulgaria -3 luni-.) Dupa fotografii si fara a fi specialist in neolitic-eneolitic, mie mi s-a parut ca este vorba de grupul Stoicani-Aldeni. (Un grup cultural ce ia nastere in zona de contact Cucuteni-Gumelnita, intre Buzau si Dunare.)

Gânditorul de la Hamangia

Trebuie verificat daca avem urme Stoicani-Aldeni in statiunile contemporaner din Bulgaria, desi nu este necesar . Grupul putea migra pe plute, pe calea apelor. (Cabotaj)

Nu trebuie sa va mire miscarea de populatie in epoca si zona.

Faimosul “Ginditor” (cu perchea lui, cu tot) apartine culturii neolitice Hamangia. (Botezata asa pentru ca primele descoperiri au fost facute pe teritoriul localitatii Hamangia, jud. Tulcea). Dar purtatorii acestei culturi, ca si cultura materiala, sunt originari din Anatolia. Ei au migrat pe tarmul vestic al Marii Negre, pina in Dobrogea. Nu au reusit sa treaca fluviul. In timp, au fost asimilati. Deci faimosul “Ginditor”, descoperit la Cernavoda, nu este caracteristic aborigenilor ci imigrantilor, in faza in care inca nu fusesera asimilati.

Tot acest fenomen se derula in neolitic, o perioada cu populatii sedentare. Nu este de mirare daca gasim un fenomen identic dar cu sens invers, la o mare diferenta de timp.

Eu am introdus observatia mea in literatura noastra de specialitate, dar colegii nu-s interesati de sapaturi in alte zone geografice si colaborari europene. Posibil si datorita lipsei de fonduri.

Troia în regiune

Ce e sigur cu Troia: nu e un oras hittit. Are relatii de prietenie (poate si rudenie) cu tracii est-balcanici si cu “amazoanele” nord-pontice. (Alianta circum pontica, interesata in comertul cu Anatolia.) In stratul Troia VII b2, s-au descoperit si fragmente ceramice apartinind culturilor Coslogeni (Dunarea de Jos, sec. XV(poate chiar XVI)-XII i.e.n.) si Babadag I (fatada estica a Balcanilor, pina in Dobrogea, Muntenia, sudul Moldovei, sec. XII-X i.e.n.).

Cel care avea sa puna nitica ordine in nebunia stratigrafica de la Troia a fost Dorpfeld. Arhitect obisnuit cu disciplina de santier (doar era neamt), l-a asistat pe Schliemann ca specialist la sapaturi. Dupa moartea acestuia, avea sa publice o lucrare in care-si corecteaza patronul. (Multi il considera partintele “stratigrafiei” in arheologie.)

Tabloul general va fi corectat de Carl Blegen (un american). In anii ’30, a sapat un tell aflat alaturi de Troia, refacind intreaga stratigrafie. Concluziile lui sunt utilizate si azi.

In concluzie:

Este bine ca oamenii bogati sa creada in ceva si sa urmareasca atingerea unor obiective nobile.
Asta da sens averii, amplifica potentele omenirii in cercetare (mai ales cercetarea academica, ce nu aduce profit imediat si direct). Amplifica misiunile oamneilor bogati, constienti de rolul lor fata de omenire.
Dar aceste cercetari trebuie facute de specialisti. Sponsorii ar trebui sa se limiteze la rolul de Maecenas.
Schliemann, are scuza ca pe vremea lui nu au existat arheologi consacrati. El a fost printre primii. Si ca orice pionier, fara puncte de reper, fara experienta, mai poate face si greseli.

Bye-bye, BBC, ne vei lipsi…

iunie 30th, 2008
BBC în limba română era în eter din 1939BBC în limba română era în eter din 1939

Imediat după ce am trimis prin e-mail alerta cu știrea închiderii redacției române a BBC (la circa 1000 de adrese), am fost fost martorul unui eveniment nemaivăzut de când am început să colaborez la revista ACUM – de fiecare când dădeam refresh numărul de vizite înregistrat pe pagină era mai mare cu 5 – 10, la interval de câteva minute.

Este fără îndoială știrea, de fapt un simplu comunicat de presă, cea mai de interes pentru cititori pe care am publicat-o.

Si nu e de mirare. BBC emite în limba română din 15 septembrie 1939 și a devenit de mult un post de radio de referință în peisajul audiovizual din România.

Închiderea redacției române nu este, pentru cunoscători cel puțin, o surpriză. În anul 2005 se închiseseră opt redacții în limbi europene, iar redacția română supraviețuise datorită în special nivelului mass-mediei din România și a incertitudinii privind aderarea la Uniunea Europeană.

După 1 ianuarie 2007 România a devenit singurul stat membru a UE unde BBC-ul mai emitea în limba țării respective.

Cum BBC World Service are acum, pe bună dreptate, alte priorități, în special în lumea musulmană, Orientul mijlociu și îndepărtat și Africa, redacția română devenea un fel de lux, în opinia conducerii.

Și dacă stăm să ne gândim, România e o țară superdemocratică în comparație cu China, Iranul, Afganistanul, Nigeria, Somalia, Vietnam, Birmania sau lumea arabă, unde se găsesc cele mai mari audiențe ale BBC World Service.

Exista argumentul Republicii Moldova, unde chiar după aceste standarde se justifica continuarea difuzării de programe în limba română, dar dimensiunea mică a pieței și dependența de infrastructura de la Londra făcea dificilă menținerea unei redacții independente acolo, dar opinia mea e că așa ceva era posibil cu pregătiri din timp.

Dezamăgirea e cu atât mai mare cu cât biroul ultra-modern al BBC la Chișinău a fost deschis în martie 2006, iar din luna august a aceluiași an emisiunile BBC în română, engleză, rusă și ucrainiană pot fi recepționate perfect pe frecvența 97,2 MHz pe o rază de circa 100 km în jurul Chișinăului, inclusiv în centrul Tiraspolului, la doi pași de Sovietul Suprem, sediul autorităților separatiste.

Tot în august 2006 fusese lansată și emisiunea specială de 15 minute pentru Republica Moldova, care, iată își încetează existența după nici doi ani de activitate.

Dispare și pagina de internet a BBC care avea în medie 80 – 85 de mii de utilizatori unici în fiecare lună și peste 1 milion de pagini citite, făcută după standardele BBC News unde dacă vroiai puteai să te informezi pe scurt despre tot ce se întâmpla în lume, în România și în Republica Moldova.

Împotriva totalitarismelor

Prin dispariția emisiunilor BBC în limba română dispare un simbol. Pentru cei foarte în vârstă, e amintirea anilor războiului când Radio Londra era un firicel de adevăr în mijlocul dezinformării propagate de Hitler și Antonescu.

Apoi, într-o perioadă mult mai lungă, pe timpul Războiului Rece, BBC a “spart” din nou blocada informațională a unui regim totalitar, de această dată cel comunist.

Prin neutralitate și sobrietate, emisiunile în limba română ale BBC nu putea concura cu tonul combativ al Europei Libere, deși să nu uităm de pildă de scrisoarea celor șase disidenți nomenklaturiști, difuzată pe 10 martie 1989, precum și interviurile cu Stelian Tănase și Alin Teodorescu din zilele premergătoare căderii regimului Ceaușescu.

Emisiunile în limba română ale BBC au atins cea mai mare popularitate după 1990, anume în 1999, când audiența lor a depășit 16% din populația adultă a României.

Spre deosebire de Europa Liberă, BBC s-a reorientat rapid către FM, ajungând să aibă peste 120 de parteneriate cu posturi locale și 4 relee FM de 24 de ore în România și o acoperire pe FM de practic 90% pe teritoriul Republicii Moldova.

Un reper pentru presa din România

BBC în română a fost un model pentru opinia publică: un jurnalism sobru, imparțial, care nu seamănă în niciun fel cu tonul strident și cu vacuitatea presei din România, în care pamfletul spumos dar lipsit de substanță pare să fie genul cel mai de succes.
Am avut onoarea să fac parte și eu din redacția română a BBC, din mai 1991 până în martie 2008.

Nu regret o clipă timpul petrecut acolo și pot spune că dacă am avut un oarecare succes în cariera de jurnalist, acest lucru se datorează aproape în integralitate BBC-ului, unde am învățat ce înseamnă jurnalismul adevărat și că România nu este neapărat buricul pământului, așa cum rezultă adeseori din presa românească.

Acolo am învățat valoarea conciziei, a cantității maxime de informație în minimum de spațiu, a interviurilor de trei minute cu trei întrebări și trei răspunsuri, a punerii informației în context și a păstrării cu scrupulozitate a corectitudinii limbii române, bastardizată după 1990 de influențele limbii engleze în România și de influențele limbii ruse în Republica Moldova, a refuzului categoric a folosirii noii limbi de lemn și a citirii afectate pe post, așa cum, vai, auzi zilnic la radio și TV în România.

Mai presus de orice am prețuit lipsa oricărei ingerințe politice în activitatea editorială și folosesc acest prilej ca să le aduc aminte acelora (puțini de rea credință și mai mulți naivi care au fost manipulați) care s-au implicat în campania murdară de denigrare din 2003 – 2004 cu prilejul restructurării redacției române a BBC, că datorează scuze pentru calomniile și josniciile la care s-au pretat atunci, când au invocat presiunile din partea PSD și ale lui Adrian Năstase personal.

Îmi pare rău pentru foștii mei colegi de la București, Londra și Chișinău, jurnaliști de o competență și mai ales de o integritate greu de găsit în presa de limbă română, care-și pierd postul, dar sunt convins că își vor continua cariera cu succes, ducând mai departe acest stil inconfundabil al BBC.

Opinia publică românească pierde o sursă valoroasă de informare și un reper moral care ființa de aproape 69 de ani.

Salut cu respect coborârea drapelului BBC de pe catargul presei de limbă română și spun: Bye-bye, BBC, ne vei lipsi!

zidirea

iunie 29th, 2008

mi-e sufletul deseori încăpere de sare
adăpostind sub foşnet oceanul
acolo sub grinzile cerului credinţa e tot ceea ce rămâne
eu am ridicat norii desculţi până la tine
doamne tu ai zidit ferestrele

Cele patruzeci de dimineţi

iunie 29th, 2008

cele patruzeci de dimineţi
şi luminile albe
născându-se unele din altele
într-o friguroasă nelinişte

nu vei şti niciodată ce literă
a numelui tău
are putere asupra vieţii tale
asupra apei sau asupra focului

dacă vrei să-ţi ştii numele
vei da mereu de altul
până vei uita cine eşti

şi nu vei mai fi nici tu
nici numele

doar un vis

al unei realităţi interioare

răsfrângere şi ea

a celor patruzeci de dimineţi

Elena din Troia

iunie 29th, 2008

Mă târăsc, mă ridic, alerg, din nou cad.
Apele vin tulburi gâlgâind de pe deal.
E un vis urât?
Unul dintre coşmarurile
Care izvorăsc din când în când
Într-o minte bolnavă?
Ajung la trunchiul ud.
Urc în vârful copacului mai înalt decât Şcoala.
Ai rămas în clasă, Elena din Troia.
Nu a mai apucat să iasă nici Doamna.
Vrăbiile speriate stau pe crengile subţiri, de sus.
Dedesubt apele cresc învârtindu-se.
Mai departe de ape, mai aproape de cer, nu se poate!
Zbor pe deasupra apelor într-o plasă din crengi
Purtată în ghiare subţiri ori în pliscuri
De sutele de vrăbii vecine.
Plâng, ţipă.
Un fulger galben;
Arhanghel înfăşurat în jurul pomului meu.
Dinţii şi inima îl simt, să se spargă.
În lumina lui otrăvită ţi-am văzut pentru ultima dată
Mâna întinsă, crispată, Elena din Troia.
Ai dispărut într-o clipă.
Unde sunt îngerii aceia frumoşi, să te scape?
Unde e Dumnezeul cel bun al bunicii?
Deasupra Şcolii îngropate în apele gri
L-am văzut doar pe îngerul ploii; urât ca dracul!
Râdea hohotind.
Tare mai semăna cu Secretarul pe care-l blestema bunica:
„Urâtul dracului! Călca-lar nevoia!”
Venea sâmbăta seara.
Se oprea în poartă şi ameninţa:
„Băi, dacă nu semnaţi până mâine seară,
Dracu’ o să vă ia!”
Era tatăl tău.
Nu ai mai venit niciodată la şcoală,
Frumoasă Elena din Troia!

Dan David, Los Angeles, Feb.-24-2007.

Zori Incetosate – Capitolul IV

iunie 29th, 2008

Vijelia
I
Uneori tata mă trimetea să-i cumpăr ţigări. Pe colţul străzii cu Giuleşti era tutungeria domnului Bucur. O încăpere mică, îngustă, în care nu puteau intra în faţa tejghelei mai mult de doi clienţi, era ticsită cu ziare şi reviste înşiruite în suporturi de sârmă pe toată înălţimea peretelui din spatele uşii. Ţigările erau stivuite în rafturile din spatele tejghelei, pe calităţi, înfăşurate în coliţe de hărtie, câte 10, 8 sau 6 după preţ, într-un pacheţel care valora un leu. Domnul Bucur, un om în vârstă cu părul argintiu, rar, o mustăcioară şi ochelari, era apreciat de clienţii care zăboveau în mica lui prăvălioară, rezemaţi de tejgheaua înaltă, cu care dezbătea problemele zilei. Probabil asta a fost şi cauza pentru care ani mai târziu a fost ridicat de comunişti şi dus undeva în Siberia, de unde ave a să revină după mulţi ani, slăbit, fără dinţi şi îmbătrânit cumplit. Dar acum, cunăscător bun al fiecărui client, de câte ori mă vedea intrând in prăvălie, ştia că am venit după Naţionale, pe care mi le servea strânse mănunchi de opt sau zece ţigări de un leu pentru că tata nu lua nici odată un pachet întreg. Când el nu era în prăvălie, fata lui, o domnişoară cu părul negru legat într-o coadă groasă la spate, mlădioasă şi deosebit de frumoasă, îi ţinea locul. Odată în timp ce ea mă servea, am scos din suportul de sârmă din perete un număr din revista Universul Copiilor care avea pe paginile din mijloc prinse într-o capsă desene cu Aventurile lui Haplea şi nevasta lui Frosa. Povestea continua din număr în număr şi eu eram mereu tentat să aflu ce au mai născocit. Paginile revistei nu erau tăiate şi eu nu puteam răsfoi în interior să văd continuarea povestirii, ori alte poveşti noi. Atunci fata domnului Bucur m-a învăţat cum să desfac cu un cuţit agrafa de pe mijlocul revistei şi apoi m-a lăsat să iau revista acasă s-o citesc în linişte. „Dar ai grije să n-o murdăreşti, că atunci n-o mai cumpără nimeni şi trebuie s-o plăteşti,”- mi-a spus ea la plecare. De atunci, în fiecare miercuri când apărea revista, treceam pe la debitul de tutun din colţ să iau numărul proaspăt acasă la noi. Uneori, venea şi Simona lângă mine să citesc cu glas tare. Poveştile lui Moş Nae apăreau în revistă de fiecare dată noi şi interesante, continuând în numărul următor şi până atunci rămâneam cu sufletul la gură aşteptând o săptămâna întreagă. De pe acum zilele se făcu-ră mai scurte şi nu mai era lumină pe stradă. Geamurile la case trebuia să fie blocate pe dinăuntru din cauza camuflajului, ca să nu se vadă lumina din afară. Mama punea o pătură groasă peste geamul de la bucătărie. Oamenii mergeau pe stradă folosind lanterne cu baterie să le lumineze drumul. Unii aveau lanterne cu dinam care trebuia să fie pompat în permanenţă cu degetele de la mână. Tata, venind odată acasă, s-a lovit piept în piept cu un ofiţer german care tocmai dădea să iasă afara din sifonărie pe gangul întunecos de la intrarea în curte. Ofiţerul s-a scuzat politicos, dar pe tata l-au trecut toate năduşelile. Când a intrat în bucătărie, mama s-a speriat văzânu-l alb ca varul. Pe Crângaşi, la numărul 11, clădirea lipită de croitoria unchiului Aurel era restaurantul domnului Iliescu. Domnul Iliescu era cunoscut în cartier de când lumea. Stătea la o masă lângă perete, totdeauna îmbrăcat în costum şi cravată, ţinându-şi bastonul între picioare. Avea degetele de ambele mâini deformate groaznic de artrită şi rare ori intra în vorbă cu clienţii. Într-o zi l-am întrebat dece are degetele de la mâini strâmbe, la care el mi-a zis că nu a fost cuminte când a fost mic. Mulţi ani după, trăind cu frică, m-am întrebat ce rău a făcut când a fost mic, că i s-au strâmbat degetele în halul acesta? Lângă perete, în colţ, pe o masă străjuia un aparat mare de radio a cărui muzică era mai totdeauna acoperită de gălăgia clienţilor. Domnul Iliescu de la masa lui urmărea pe cei ce intrau sau plecau din local, era atent la băieţii de la tejghea care serveau sau spălau paharele şi-l privea pe Petrică, omul lui de încredere, un nepot crescut de el care acum era răspunzător de cele petrecute în local. După masa de seară, tata mergea uneori acolo ca să asculte ştirile de la radio sau de la oamenii cu care ciocnea rareori un dorobanţ de ţuică, o bere sau un pahar de vin, pentru că la noi în casă nu se găsea băutură. Într-o seară doamna Fridman, vecina, ne aduce ştirea că cumnata ei, a murit. Locuia pe bulevardul Titulescu care începea de la treptele podului Basarab pe sub care trenurile intrau sau ieşeau din peronul Gării de Nord. Venea acasă în bezna nopţii şi-a camuflajului, şi traversând strada de la staţia de tramvai, a căzut pe scările ce coborau la closetul public subteran. A fost descoperită în dimineaţa următoare jos lângă uşa încuiată de la intrare, pentru că pe timpul nopţii closetul nu funcţiona. Era cam la cincizeci de ani, soţia unui ceasornicar care avea prăvălia lângă casă şi nu aveau copii. El arăta mult mai bătrân, gras cu talia rotunjită, o mustaţă ce-i acoperea buza superioară şi în faţa nenorocirii părea frânt de durere şi neajutorat. Peste ei trecuse o viaţă de probleme şi greutăţi care i-au legat sufleteşte pentru totdeauna. La câteva săptămâni de la înmormântare, tata l-a întâlnit pe domnul Jean, ceasornicarul, la un mezelăria Paţac pe calea Griviţei. Ceasornicarul a început să i-se plângă: ”Domnu’ Kimel, poţi să-ţi imaginezi? După moartea neveste-mi, toate rubedenile ei au tăbărât în casă şi au luat totul, tot ce aveam. Mi-au golit casa, domnule! Totul, înţelegi? Totul…” Omul părea disperat şi neputincios. Două zile mai târziu, seara, tanti Fani şi domnul Fridman care nu obişnuia să vină la noi, au bătut la uşe. Sau aşezat în jururl mesei de la bucătărie, el şi-a aprins o ţigare şi a început să-i explice lui tata că de fapt înainte de-a se prăpădii, sora lui, parcă presimţind ce are să se întâmple, a zis că în caz de ceva rău, cum sunt zilele astea aşa de tulburi, cum să împartă lucrurile lor. “A fost ultima dorinţă a moartei, domnule!” Apoi ne-a mai spus că el era un coate goale, un leneş, un nesimţit care toată viaţa nu a făcut nimic şi nu a dus un ac în toată casa aceea. Nici nu merită nimic. După plecare lor, mama l-a întrebat pe tata: “ Ce zici?” Tata a răspuns: “Du copii la culcare, stinge lumina, şi lasă uşa deschisă , să intre aer curat!”

II
După cum începuse, ziua asta nu s-ar fi deosebit cu nimic de celelalte zile. Veneam acasă de la şcoală cu servieta plină de lecţii pentru a doua zi, fără să bănuiesc că a doua zi nu va mai exista şcoală. Tramvaiul nu a venit nici mai încet, nici mai repede decât în alte zile şi soarele-şi arunca lumina domol în această zi de aprilie în care mama m-a făcut să merg încă cu paltonul de iarnă la şcoală. Sirenele au vuit prelung în ziua acea la fel ca şi în celelate zile şi nimeni nu le mai băga în seamă. Am coborât din tramvaiul 6 la Podul Grant şi treceam pe pasarela de lemn pentru pietoni, uitându-mă ca de obiciu la trenurile care lunecau pe dedesubt din ambele direcţii. După ce am trecut de pasarelă, am zărit venind dinspre stadionul Giulesti formaţii, formaţii de avioane strălucind în soare pe azuriul curat al cerului. Între stadion şi Podul Grant, la şosea era o clădire mare, gri, ce aducea cu silueta unui vapor care găzduia comandamentul şi spitalul unui detaşament al armatei germane. Pe acoperişul ei siluete de militari mânuiau ca la un exercitiu tunurile antiaerene dispuse în baterie acolo sus. Până să traversez strada, avioanele trecură peste capetele noastre cu uruit greu de motoare, ca gâfâitul omului la efort. Acasă mama m-a ajutat să mă dezbrac şi pregătea masa pentru noi. Deodată, pe când deabia am început să mâncăm, o bubuitură cumplită a făcut pământul să se mişte cu casă cu tot. Simona s-a speriat şi a început să plângă, iar mama s-a înălbit la faţă. Un moment mai târziu o altă bubuitură parcă mai puternică decât ce-a dintâi şi mai aproape ne-a zgâlţâit, făcând pământul să se mişte ca la cutremur. Mama ne-a ridicat de la masă şi ne-a strâns în jurul ei, neştind încotro să meargă. Până la urmă ne-a tras de mâini afară şi ne-a îngrămădit în closetul strâmt din curte, care era clădit din cărămidă şi ciment. Acolo i s-a părut a fi mai în siguranţă şi ne-am încuiat pe dinăuntru. Bombă după bombă continua să cadă în jurul nostru cu bubuit înfiorător şi zgâlţâit din ţâţâni. Mama ne ţinea lângă ea, murmurând fără sfârşit o rugăciune în limba ei, iar noi, înfricoşaţi, plângeam lipiţi de trupul ei ca de stâlpul unicei salvări la care speram în acele clipe de groază. Clipele acelea însă păreau că nu se mai sfârşesc. Fiecare nouă bubuitură o făcea pe mama să strige “Oh, Doamne! Doamne!”, până când nu a mai putut răbda nici şuierul căzând al bombelor, nici exploziile din jur şi nici nesiguranţa din acest closet şi ne-a scos afară. Am fugit toţi trei, mână în mână, până la vecinii de la numărul 7 care au săpat un adăpost în curte. Mama a săltat uşa culcată peste intrarea în adăpost şi am coborât scările in grabă, mama întâi ca s-o prindă pe Simona în braţe şi apoi eu. Aici mai erau şi alţi oameni, mulţi pe care nu-i văzusem nici odată, trecători din stradă. Stăteau cu toţi în întunericul din adăpost, pe băncile de la perete, făcându-şi semnul crucii şi bătându-se cu pumnii pe piept, rostind rugăciuni. La fiecare nouă cădere de bombă ce făcea pământul să se clatine şi cernea ţărână peste capetele noastre, unii se aşezau in genunchi pe pământul gol ce părea că se răzbună şi făceau mătănii, sărutându-l. Am stat un timp îndelungat în şantul acela acoperit cu bârne de lemn peste care pământul se acoperise cu iarbă proaspătă. Când s-a făcut linişte, nimeni încă nu a avut curajul să iasă afară. După un timp cineva a deschis uşa de-afară, spunând că putem ieşi; avioanele au plecat. Tot atunci a apărut şi tata cu cămaşa udă de transpiraţie pe el şi cu suflare grea ca găfâitul unei locomotive. Trecuse mai întâi pe acasă şi când a văzut că nu ne găseşte, a venit aici. La întrebările oamenilor a spus că toată calea Griviţei a fost bombardată la metru pătrat. Nici pe Podul Grant nu se mai poate trece, sunt găuri mari peste tot. Când am ieşit în stradă, se vedeau fumuri negre ridicându-se către cer din toate direcţile. Strada era plină de oameni agitaţi, cu părul răvăşit şi feţe îndurerate, alergând, întrebând, plângând, şi jelind. Câte doi sau trei cărau trupuri de răniţi la Stadion cu speranţa că acolo se va găsi ajutor. Am regăsit casa într-o stare de ne recunoscut: geamuri sparte, cioburi împrăştiate peste tot şi tablourile din perete căzute la pământ. Mare noroc că tablourile bunicilor erau fixate pe deasupra paturilor şi nu s-au spart. Farfuriile cu mâncarea noastră de la prânz erau şi ele transformate în cioburi, iar mâncarea împrăştiată peste preşul din bucătărie. În mijlocul curţii am găsit înfipt în pământ, în spatele cişmelei, o şină groasă de cale ferată azvârlită de suflul bombelor tocmai până la noi. Tata a povestit ce a văzut, venind acasă în plin bombardament. Se anunţase că în ziua asta se va face un exercitu de alarmă cu sunete prelungite care era diferit de sunetele alarmei reale cu întreruperi intermitente. Dar când alarma a vestit apropierea avionelor de bombardament, nimeni nu a făcut distincţia între sunetul prelung de exercitiu şi cel real. Curând bombele au început să curgă, geamurile sau spart, mărfurile din vitrine sau risipit pe străzi si cărămizi sau alte obiecte zburau din toate direcţile pe deasupra capetelor. Nu aveai unde să te ascunzi, dintr-o dată nimic nu mai prezenta siguranţă şi oamenii fugeau îngroziţi, în neştire pe străzi. Tata a alergat acasă cu un singur gând în minte: să fie alături de noi. Bombele nu conteneau în jururul lui pe calea Griviţei, în spatele căreia se afla linia ferată, calea de aprovizionare a frontului şi de retragere a nemţilor din ţară. Dar ele nu au reuşit să-l oprească pe tata din drum. Nu s-a oprit nici când un bloc din strada s-a prăbuşit la căţiva metri în urma lui, nu s-a oprit nici când un rănit cu burta spintecată de schije i-a cerut apă şi nici când pe pertea cealaltă a drumului un ins aduna dintr-o vitrină spartă obiectele răsturnate în stradă din ea. La bomba urmatoare tata nu a mai vazut în spatele lui nici omul, nici clădirea cu vitrina spartă. În noaptea acea am stat pe întuneric în casa cu geamurile sparte şi ne-am culcat îmbrăcaţi şi cu paltoanele pe noi. Mama ne strângea în braţe şi spunea că ce bine este că suntem cu toţi împreună. La miezul nopţii, când a sunat din nou alarma, noi eram deja în picioare. Tata nici nu se culcase; a stat la Iliescu, cu urechea la radio. Când a auzit că avioane ruseşti vin spre noi, a venit acasă să ne pregătească. Mama a început să tremure, şi auzeam cum îi clănţăne dinţii din gură. Tata ne-a spus să stăm liniştiţi, să vedem mai întâi despre ce e vorba. Mama ne-a zis că trebuie să ne rugăm cu ea. Cu palmele lipite în dreptul buzelor, ea, Simona şi cu mine, ne rugam cu lacrimi în ochi. Tata stătea sub tocul uşii de la bucătărie, privind jocul reflectoarelor de pe cer. Când avioanele sau apropiat mai mult de noi, bubuiturile tunurilor anti-aeriene, zgomotul avioanelor şi al mitralierelor pe sus era înfricoşător. S-a auzit bubuitul câtor-va bombe căzute mai la distanţă de noi, apoi s-a făcut linişte. După un timp sirena a anunţat sfârşitul pericolului. In felul acesta am petrecut zi după zi tot timpul pănâ aproape de sfârşitul lunii August. Dar această zi, unică şi surprinzătoare, nu va putea fi ştearsă din memoria noastră colectivă, ca fiind una dintre cele mai sângeroase zile din istoria oraşului Bucureşti, ziua de 4 Aprilie 1944.

III
În ziua aceea de 4 Aprilie gazonul stadionului Giuleşti s-a transformat în spital. Răniţii erau aliniaţi pe iarba moale a terenului de fotball şi mulţi oameni de inimă, doctori şi voluntari, căutau, în ciuda mijloacelor inexistente, să vină în ajutorul celor suferinzi. În sălile de sub tribune erau aduşi cei foarte grav răniţi şi li se da ajutorul cuvenit. Numărul celor ce au pierit în această zi era aşa de mare încât în curtea unei biserici de pe Giuleşi, către strada Tabla Buţii, s-a făcut o groapă comună, adâncă şi foarte largă, în care au fost depuse trupurile sfârtecate de bombe. Mulţi neindentificaţi au fost deasemeni îngropaţi în această groapă. Cimitirul acesta a căpătat numele de „4 Aprilie”. Bucureştiul s-a cufundat într-un nou tip de existenţă, paralizat, cu populaţie redusă şi activitate inexistentă. Majoritatea populaţie s-a refugiat prin sate şi localităţiile din provincie. Vecinii din curtea noastră au dispărut şi ei care încotro. Domnul Nicu, croitorul, a încuiat prăvălia, a lăsat oamenii să meargă şi a plecat şi el. Familia Fridman, s-a dus la familia ei care locuiau undeva prin centru, iar domnul Pernos cred că s-a aranjat într-un fel şi-a plecat în provincie la nişte cunoscuţi. Tata a aflat că se fac liste la primărie pentru copiii care nu au unde să meargă. S-a pregătit în grabă o colonie undeva mai în siguranţă, în centrul ţării. Am mers şi noi acolo. La primăria de pe Banu Manta, care are o scară grandioasă la intrare şi un turn lateral străjuit de statuia unui lănicer în armură şi cu-n steag fălfăind în vânt, sute de oamnei, însoţiţi de copii cam de aceaşi etate cu noi, aşteptau la coadă. După o lungă aşteptare am ajuns în faţa unui birou în interiorul primăriei. O doamnă drăguţă, în rochie înflorată, având în faţă multe liste, a început să complecteze formularele pentru mine şi Simona. Când tata i-a spus că suntem evrei, s-a oprit din scris, s-a scuzat cu vădită părere de rău, şi ne-a spus că evreii nu sunt admişi. A doua zi s-a auzit că un tren încărcat cu copii a fost interceptat de avioane şi mitraliat în afara oraşului. Venind spre casă, pe calea Griviţei, priveam uluiţi spectacolul acesta înfricoşător în care nimic nu mai era la fel ca mai înainte. La staţia Stoica Ludescu, sus pe terasa unui bloc cu numeroase etaje în care partea din spate a fost năruită de-o bombă, se profila silueta unui automobil negru în poziţie normală, de parcă ar fi gata să demareze într-o cursă de-acolo, de sus. Şoseaua era ciuruită de gropi, unele adânci în care apa oglindea pete de cer, tramvaie neînsufleţite staţionate ici şi colo, câteva maşini ce-au rămas parcate la margine şi, cu excepţia câtorva trecători, nimic nu mai mişca pe această arteră veşnic plină de viaţă. Puţine prăvăli mai ţineau deschis câteva ore pe zi, de unde se putea cumpăra pâine şi câte ceva de-ale mâncării. Şi piaţa a amorţit, pentru că doar puţini ţărani din jururul Capitalei se încumeteau să aducă produse pentru vânzare. Lăptăreasa noastră a încetata şi ea să ne mai aducă măsura zilnică de lapte notată cu creta pe tocul de la uşă. Şi tata a renunţat să mai plece la lucru în fiecare dimineaţă. Acum era împortant să găseşti un adăpost mai sigur, pentru că şanţurile acestea săpate prin curţiile oamenilor nu păreau să facă faţă unei bombe. Pe-o străduţă de pe lângă Regie o bombă a căzut exact pe-un adăpost săpat în pământ şi toţi cei ce s-au adăpostit acolo au fost sfârtecaţi şi împrăştiaţi împreună cu pământul şi lemnele cu care a fost acoperit. Mulţi se ascundeau prin beciurile de sub casă şi nici ei nu au mai ieşit de acolo. În tot Bucureştiul numai două adăposturi erau mai sigure: Palatul Telefoanelor şi construcţia încă neterminată a Palatului Câilor Ferate de la Gara de Nord. Se spunea că în această clădire planşeurile dintre etaje sunt armate cu şine de cale ferată şi deci nici o bombă nu poate răzbi până la adăpost. Dar în aceste locuri se sta la coadă zi şi noapte, mulţi nici nu mai treceau pe-acasă, fiindu-le frică să nu-i apuce un nou bombardament pe drum. Odată tata ne-a dus şi pe noi acolo. Până la şuieratul înspăimânător al sirenelor stăteam liniştiţi la rând pe stradă, pentru că învăţasem cu timpul că avionele nu ajung până la noi înainte de ora 11. Când a sunat alarma, am fost lăsaţi să coborâm pe scări largi într-un subsol adânc şi răcoros, mai multe etaje sub nivelul străzii. Mulţi şi-au adus plăpumi şi perne de-acasă, dar noi eram îmbrăcaţi ca de vară, numai în cămaşe şi panatloni sau cu o rochiţă subţire. De frig, ne-am zgribulit unii în alţii ca să ne încălzim. De-acolo nu se auzea ce se întâmplă afară şi după ce s-a dat încetarea, ne-am întors acasă obosiţi şi foarte înfometaţi. În anul acela Paştele a fost un Paşte trist, fără culoarea şi veselia din ceilalţi ani. Până atunci, în fiecare an de Paşte, tata cumpăra pentru noi hăinuţe şi pantofi noi cu care ne mândream şi dam buzna afară să vadă şi ceilalţi copii ce haine frumoase avem. De data asta nu au fost nici haine noi, nici pantofi cu care să ne mândrim şi nici ouă roşii pe care Stela, fata sifonarului sau alţi vecini, veneau la mama să le dea în dar. A fost o zi cu soare sărbătoresc pe care nimeni nu a avut inimă s-o celebreze şi în care nici bombardamentul nu a încetat.
IV
7 Mai 1944 cred că era duminică, dar nu sunt sigur. De când tata era cu noi acasă în fiecare zi, toate zilele păreau a fi duminică. Restaurantul domnului Iliescu s-a transformat într-un fel de stat major al cartierului, deşi domnul Iliescu era plecat din oraş şi în locul lui, Petrică, acest bărbat înalt şi vânjos, era prezent pretutindeni. De când cu bombardamentele, restaurantul era deschis şi noaptea, pentru oamenii aşteptau noutăţile de la transmisia radioului, în special direcţia avioanelor care ne vizitau permanent cel puţin de două ori pe zi. Dimineaţa îl vedeai pe Petrică din nou proaspăt, ca după o noapte bună de somn, tragând obloanele la prăvălie, gata pentru o nouă zi lungă. Aici, la Iliescu, cineva a venit cu ideea să se cerceteze canalul de zăpadă care corespundea cu apele Dâmboviţei, din afară oraşului. În fiecare iarnă muncitorii de la UCB descărcau în aceste canale de pe Crângaşi maşini întregi de zăpadă culeasă de pe străzile Bucureştiului. Canalul trecea de-a lungul străzii până afară din oraş către comuna Roşu la mare adâncime sub pământ, pentru că se pare că venea pe sub căile ferate de undeva din calea Griviţei. Oamenii s-au pus imediat pe treabă; cu un târnăcop au dat la o parte capacul de fontă al canalului care se afla chiar in faţa sifonăriei, cineva a coborât in interior pe barele de metal zidite pe-o latură a gurii adâncite în fundul căruia nu se vedea decât un hău întunecat. De-acolo, din fundul întunecat, omul striga la cei de afară că înăuntru a dat de un tunel lung, oval, pe fundul căruia trecea un fir de apă. In tunel era întuneric, nu se vedea nimic, dar era înalt de peste doi metri. După el, au coborât şi alţi oameni în canal. Curând vecinii sau pus pe treabă. Au construit din scânduri un podeţ peste şuvoiul de apă ce trecea pe fundul tunelului şi au meşterit bănci de stat pe amândouă laturile de-a lungul pereţilor. În dreptul celorlalte guri de intrare, oamenii au continuat să amenajeze podeţuri şi bănci pentru populaţie, aşa că întregul cartier avea acum un adăpost sigur la mare adâncime. Oamenii trebuiau să coboare insă cu multă atenţie, ţinându-se de barele de metal ce ieşeau din zidul vertical şi mulţi ameţeau privind numai jos la hăul acela întunecat care mirosea a stătut şi igrasie. Copii foarte mici erau aşezaţi într-un coş legat cu o funie groasă şi lăsaţi incetişor până cineva de jos reuşea să-i prindă şi să-i aşeze pe băcile din tunel alături de părinţi. Când a sunat alarma în dimineaţa aceea, mama a început ca de obiceiu să tremure cu clănţănit de dinţi care nu se putea domoli şi cu rugăciuni în surdină. Tata ne-a dus până la gura canalului şi a lăsat-o pe mama să coboare prima. După mai multe trepte, când mama se adâncise cu un metru în interior, tata a jutat-o pe Simona să coboare, spunându-i să se ţină bine de barele de oţel şi să coboare cu atenţie. Apoi a fost rândul meu. Când am ajuns pe la jumătate, era aşa de întuneric că nu se mai vedea nimic. Înăuntru era frig, pereţii erau umezi şi lâncezoşi şi barele de care mă ţineam erau alunecoase. De-odată o aud pe mama ţipând. Simona a scăpat strânsoarea pe una din bare şi a căzut pe capul lui mama. Noroc că distanţa dintre ele a fost mică şi că a putut s-o prindă. Când am ajuns jos la podeţ, un domn cu o lumănare lungă de botez în mănă ne-a arătat pe unde să mergem în susul tunelului unde era loc liber pe banca de lemn lângă ceilalţi oameni. Mai erau şi alţii care au adus de-acasă lumănări şi puteam să ne cercetăm la lumina lor obscură, chipurile. După noi au fost puţini cei care s-au adăugat pe această parte a tunelului, câtre Podul Grant. Dincolo tunelul se pierdea în întunericul de nepătruns ce aducea din depărtare ecoul unui zumzet înfricosător. Mirosea teribil a mucegai şi pe pereţii betonaţi se scurgea până jos o zeamă groasă, închegată în picături cu lunecare lentă ce târa dâre în relief. Când avioanele au ajuns deasupra noastră cernând cu ploaia de bombe, bărbaţii, între care şi tata, care au rămas la gura canalului afară, au intrat unul câte unul înăuntru. Ultimul din capul scărilor mai arunca câte o privire în jur să vadă ce se întâmplă. Noutăţile de afară erau transmise până jos la noi din gură în gură ca printr-un neobişnuit telefon fără fir. Lângă noi mama, plină de nelinişte, se frământa continuu de grija lui tata şi de necaz că nu a insistat îndeajuns ca să-l determine să vină cu noi aici, să fim împreună. La un moment cineva transmite ştirea că a luat foc casa din spatele lui Iliescu. Mama s-a dus până la omul cu lumănarea de botez să-l întrebe unde e tata. Acesta a scuturat din umeri: “Păi unde să fie cucoană? Cine poate să vadă de aici?”- şi-a rugat-o să se întoarcă la locul ei. După mai multe insistenţe şi rugăminţi, cineva de pe scară îi comunică mamei că l-a văzut pe tata sus, că e intreg şi să nu-şi facă grije. Bombardamentul încă nu se treminase, ştiri veneau în continuare că şi alte case au luat foc sau au fost dărămate, că aproape toată strada era în flăcări şi că tata nu se mai vedea nicăieri. Deodată, dinspre piaţa Grant, un suflu puternic ajunge până la noi, stingând lumânările şi împingându-ne unii în alţii în direcţie opusă. Mama, pe bancă între mine şi Simona, ne strângea în braţe plângând în tăcere. Plângeam şi noi. Fără să ne dăm seama, plângeam de o vreme, simţind-o pe mama atât de zbuciumată, pe tata care lipsea de lângă noi şi cu frica care încolţise în fiecare că ceva atât de groaznic s-a petrecut în aceste momente. Şi nu eram singurii care plângeam. În întunericul de după suflul din tunel mulţimea era în panică, se auzeau vociferări împletite cu rugăciuni şi ţipete de copii speriaţi. După suflu câţiva oameni s-au ridicat de la podea, lumânările au fost reaprinse şi lucrurile s-au mai calmat în jur puţin. Era o luptă chinuitoare cu aşteptarea care nu se mai sfârşea, iar acum mama şi cu mine presimţeam că pe tata nu o să-l mai vedem niciodată, pierit în flăcările infernului de sus. Când târziu, aproape de asfinţit, am fost lăsaţi să ieşim afară, în mijlocul şoselei, chiar lângă gura canalului am văzut tăbliile paturilor noastre, noptierele, toaleta cu oglinda din mijloc spartă şi alte lucruri din casă. Aşezat pe o somieră, tata ne aştepta aici, cu mâinile şi faţa înegrite, cu răni şi umflături pe dosul mâinilor, sub ochi şi pe frunte, cu părul lui ondulat ars pe alocuri, dar cu ochi vii, aproape zâmbitori. Când mama a dat cu ochii de el, l-a luat în braţe, plângând fără ştire. Tata însă căuta s-o liniştească, arătându-i cu mâna: “Uite vezi, numai atât am putut să scot din foc.” Mama a protestat: “Cine are nevoie de astea? Noi credeam că tu eşti mort”
V
Mama nu a avut nici o îndoială că tata e plin de arsuri pe tot corpul. Avea nevoie de îngrijire şi noi nu aveam nici de unde să bem apă. Casa noastră, curtea, întrega proprietate era o ruină. În jurul nostru Crângaşul ardea şi pe o parte şi pe cealaltă. Dacă voiai să ceri cuiva ajutor, nu găseai pe nimeni care să te asculte, fiecare avea răni de lecuit, pierderea cuiva drag sau alte urgenţe. Fară să ne spună nici un cuvânt, mama ne-a lăsat cu tata şi a plecat la comandamentul german de lângă Podul Grant. A mers la primul ofiţer întâlnit şi i-a spus că ea este nemţoaică, că soţul ei este rănit, că are copiii în mijlocul străzii şi că are nevoie de ajutor. Revine însoţită de patru, cinci soldaţi germani care au adus o targă pentru tata, iar ceilalţi au început să care paturile şi restul obiectelor din stradă în curtea comandamentului, lângă poartă, pe iarba din jurul clădirii. Tata a fost dus imediat in spital, spălat şi îngrijit. Noi am rămas lângă lucrurile noastre pe gazonul verde, în timp ce mama a început să pregătească lucrurile pentru noapte. Înainte de a se întuneca, comandantul german a venit să vorbească cu mama şi i-a zis că putem merge jos la cantină să luăm masa. După ce am mâncat, ofiţerul neamţ a venit din nou la noi, a ridicat-o pe Simona pe genunchiul lui şi ne-a dat ciocolată. Înainte de-a pleca, a asigurat-o pe mama că poate veni la cantină pentru tot ce are nevoie, iar în privinţa lui tata să nu-şi facă probleme pentru că rănile sunt superficiale şi că va fi îngrijit cum se cuvine. In noaptea aceea şi în nopţile care au urmat, am dormit sub cerul de vară luminat de stele. Soldaţii care făceau de gardă lângă poartă cu puşca pe umăr se abăteau şi pe la noi, spunându-i lui mama despre nevestele şi copii lor lăsaţi acasă în Germania, că situaţia pe front nu e prea bună şi că se temeau că în curând, dacă lucrurile continuă la fel, ceea ce se întâmplă aic, se va întâmpla şi acolo. După două zile tata a ieşit din spital. Avea bandaj proaspăt pe mâini, fruntea şi nasul erau cojite de piele şi înroşite. Adoua zi dimineaţa ne-dus să vedem casa noastră din Crângaşi 9. Trecând peste dărămituri, căţăraţi peste cărămizi arse, moloz si tablă chircită de foc, am ajuns în mijlocul curţii, lângă cijmea. De jur împrejur totul era ars şi dărămat, cu excepţia a două camere din fund în care locuia familia Fridman şi a salcămului din mijloc care mai păstra verdeaţa frunzelor doar pe vârf şi puţine crângi pe laturi. În ziua acea de 7 May a ploat cu bombe încendiare. Au venit una lângă alta pachet, străpungând cu forţă acoperişul caselor, aprinzând cu furie tot ce putea să ardă. Întâi a ars casa noastră şi croitoria lui Nicu. Tata a scos lucrurile din casă şi le-a depozitat in mijlocul curţii sub salcâm. A scos din foc paturile, hainele, maşina de gătit, a vrut să scoată şi şifonierul, dar acesta avea trei corpuri de dezasamblat şi nu era timp pentru că acoperişul era în făcări, şi la fiecare intrare nu ştia dacă mai iese afară. A renunţat să mai intre în casă când a văzut tablourile părinţilor lui căzând din perete şi prefăcându-se în tândări. În timpul acesta casa lui Pernos luase foc şi acum era în flăcări. Salcâmul din curte, bătrănul nostru salcâm care se întindea peste acoperişuri, a luat şi el foc. Tot ce a salvat din casă, părea să fie sortit focului sub salcâm, şi atunci a gândit că trebuie să scoată lucrurile în stradă, acolo unde le-am găsit noi. După ce le-a dus, revenind înapoi în curte, si-a dat sema că focul avea să treacă de la Pernos la Fridmani şi a hotărât să izoleze casa lui tanti Fani care avea bucătăria şi cămara sub bucătăria lui Pernos. Restul casei nu avea etaj. Tata pune mâna pe topor şi sparge duşumeaua, scoate uşa din ţâţâni, şi când vede ca focul a ajuns la pod, intră în pod şi sparge acoperişul. În rest, casa lui tanti Fani a rămas intactă. Dormitorul şi camera din miloc, cu uşe largă şi scară pentru intrarea musafirilor, erau aşa cum le-a lăsat la plecare. Camera dinspre bucătărie, sufrageria, era în parte demolată. Tavanul, spart pe jumătate, lăsa tabla de pe acoperiş să cadă ca faldurile unei uriaşe coverturi peste spărtura fostei uşi de la bucătărie. Duşumeaua era inexistentă sub ea. Tata, după ce i-a arătat lui mama ce a salvat, i-a spus că vrea să dormim aici la noapte. Adoua zi a găsit câţiva vecini care să-l ajute şi a adus toate lucrurile noastre în casă. La prânz încă mai primeam mâncare de la germani, dar după o săptămână, Comnadamentul a fost mutat în afara oraşului în cazemata săpată în dealul din comuna Roşu, ocolit de apele Dâmboviţei.
VI
Trăiam în dărâmituri. În camera pe jumătate arsă, cu duşumeaua spartă şi tabla de pe acoperiş căzută în valuri până jos, tata a adăpostit mobila noastră rezemată de-un perete. Intram în casă prin uşa musafirilor în care mobila lui tanti Fani a fost împinsă la perete ca să putem instala maşina de gătit cu burlanul tras afară pe spărtura din geam. Oalele le-am găsit arse prin dărâmături şi acum le foloseam aşa cum erau, arse şi cu smalţul sărit. Ca să le dezinfecteze, mama a fiert cenuşă în ele. Ne culcam în patul lui tanti Fani. Era vară, cald şi puteam merge cu picioarele goale prin curte, pentru că tata a curaţat molozul şi obiectele care ar fi putut să ne rănească. Acum Simona şi cu mine aveam spaţiu şi materiale din plin ca să ne putem construi la gard propria noastră „casă”. În dărâmături găseam tot felul de materiale de constructie, făşii de tablă căzute de pe acoperişuri, bârne pe jumătate arse, ceasuri deşteptătoare trecute prin foc, cu arcurile desfăşurate şi minunăţii din sticlă topită ce s-a contorsionat în forme fantastice şi culori lichide. Intram în căsuţa noastră de lângă gard ce ne adăpostea chiar şi pe timp de ploaie şi ne jucam absorbiţi până ce mama ieşea să ne cheme la masă, ori întunericul ne mâna acasă. Era ca şi cum tot cartierul devenise al nostru, pentru că nimeni nu ne oprea să facem expediţii şi prin alte curţi părăsite de pustiul focului unde puteam găsi prin dărâmături tot felul de obiecte preţioase cărora, cu ingeniozitate, le găseam folosinţa în joaca noastră. Odată am dat de rotiţele de fontă de la o maşină de gătit. Le-am adus la casa nostră cu mare grije să nu se spargă, apoi am căutat o sârmă mai tărişoară pe care am îndoit-o la capete cu meşteşug ca să am la un capăt mâner şi la celălat un ghid în formă de U. Şi, aşa cum am văzut la copii mai mari de pe stradă, am învăţat şi eu să împing roata de fontă cu sârma din spate. Altă dată am găsit o sanie de fier fără şezut pe care am adus-o acasă pentru la iarnă. În alt loc am găsit un căruţ cu patru roţi, un fel de miniatură al unei căruţe adevărate, numai că era făcută pentru copii. În curtea aceea a ars orice, casa şi magazia, chiar şi copacul din curte, dar ca printr-o minune căruciorul acesta a scăpat neatins. Am urcat-o pe Simona în el şi am tras-o până acasă. Bombardamentele continuau nestingherite să ne ducă în canalul din stradă de două ori pe zi. Deveniseră parte din rutina zilnică, aproape că am învăţat pe din afară şi ora la care trebuia să sune sirenele. Ca la o comandă, cum auzeam sirenele vuind, intram automat la adăpostul din inima pământului, devenind experţi în coborârea pe scara de metal şi aşteptând în întuneric să sune încetarea. Între alarme vecinii se adunau în strada, la garduri, în grupuri, dicutând de toate. Viaţa s-a mutat mai mult pe stradă, ca fiind cea mai bună sursă de noutăţi şi uitare. Oamenii care anii de zile nu au schimbat două vorbe între ei, acum au legat prietenii şi s-au redescoperit, nu ca simpli vecini de cartier, ci ca fiinţe umane. Tata se aşeza pe banca de la gard, sub dudul de la numărul 7, cu vecinul de alături, domnul Jenică, care era plin de glume şi istorioare hazlii, care-i făcea pe amândoi să râdă cu poftă, iar eu nu mă săturam ascultându-le. Şi nu mint când spun că la rândul meu am vândut şi eu multe din ele. Nevasta lui nea Jenică, tanti Maria, era cu mult mai tânără decât soţul ei, era foarte slabă şi tusea tot timpul fincă suferea de plămâni. Din cauza asta nea Jenică nu venea cu noi la canal, ci se ascundeau în adăpostul de pământ din curtea lor, aşteptând împreună sfârşitul. Tanti Maria purta mereu cu ea la piept o iconiţă cu Maica Domnului pe care adesea o scotea la iveală şi-o săruta, făcânduşi de mai multe ori semnul crucii. Deşi era foarte evlavioasă, avea o doză de fatalism la care se pare că l-a convertit şi pe nenea Jean. Domnul şi doamna Fridman au venit întro zi să vadă ce mai e pe-acasă. Ştiau că întregul cartie a fost groaznic bombardat, dar nu aveau idee ce s-a întâmplat cu casa lor. Mama le-a arătat tot ce a fost salvat, că neavând unde să ne ducem, locuim în casa lor, dar imediat ce va fi posibil să găsim un alt adăpost, le vom ceda înapoi casa aşa cum se află. Doamna Fridman, înduioşată, a îmbrăţişat-o pe mama şi i-a spus să stea fără grije. “Ce e al meu, e şi al tău. Stai aici cât e nevoie, nu e nici o supărare. Dar spune-mi, nu ai găsit cumva o cutie de metal sub pat?” Mama a dat din umeri mirată: “Nu ştiu, nu am văzut. De fapt nu m-am uitat deloc să văd ce e sub pat”. Atunci tanti Fani a îngenunchiat la o margine a patului lângă perete: “Uite-o dragă, e acolo. Dă-mi ceva s-o trag afară, că nu ajung la ea” A scos de sub pat o caseta de metal verde cu încuietoare. A strâns-o la piept şi a ieşit cu ea afară unde aştepta domnul Fridman pregătit cu o sacoşă de pânză gata deschisă, numai s-o pună înăuntru. A mai scos din dulapul de la sufragerie căteva obiecte, apoi din dulapul de haine din dormitor, şi când au plecat, aveau braţele încărcate ca un pom de Crăciun. Când i-a povestit lui tata toată întâmplarea, mama îşi punea întrebarea, mai mult pentru sine: “Cum oare au putut să meargă până la casa lor, cu braţele încărcate, că nu cred că au găsit vre-un taxi care să-i transporte?”
VII
Se ştia că pe front lucrurile merg din ce în ce mai prost. Se mai ştia că ruşii au întrat în ţară şi circulau zvonuri că ăştia sunt puşi pe furtişaguri, violuri şi alte nelegiuri. Zi după zi refugiaţii din Moldova aduceau cu ei ştiri ingrozitoare din ţinuturile capturate de ruşi. Propaganda oficială nu dezminţea zvonurile şi oamenii erau îngroziţi de frică. Fiecare se întreba prin ce ne-o mai fi dat să mai trecem? Curierul de Seară, care acum apărea numai într-o singura foaie, a publicat fotografia unei arme misterioase inventată de nemţi, o bomba zburăroare care putea fi trimisă de la sol pe o distanţă de sute de kilometri, fără pilot şi cu o încărcătură destul de mare, ca să facă ravagii pe unde o ajunge. În ziar era denumită “Bomba Zburătoare V-2” Tot în ziar se mai spunea că nemţii mai au şi alte arme secrete cu care puteau obţine victoria. Oamenii analizau în şoapte ştirile şi nu ştiau ce să creadă. Speranţa fiecăruia era aceea că în curând, foarte curând, americanii vor ajunge şi la noi, înaintea ruşilor şi că nemţii vor fugii de ei mâncând pământul. Fiecare discuţie se termina cu fraza: “Numai de-ar veni americanii mai repede!” Cu aceste gânduri fiecare părea împăcat şi părea suficient ca să readucă un optimism general, promiţător, după atâtea veşti proaste. 23 August 1944. Dintr-odată a început o circulaţie furibundă de-a lungul Crângaşului. Tata a adus vestea că Armata Română a întors armele contra nemţilor. Strada se umpluse de oameni, maşini încârcate cu bărbaţi purtând arme şi steaguri roşii treceau în goană pe stradă. La colţ cu şoseaua Giuleşti un cetăţean dirija circulaţia dinspre pod sau celealte direcţii. Se auzeau şi împuşcături, dar nu ştia de unde. Părea un început de zi neobişnuită, tare neobişnuită. Deodată o escadrilă de avioane Ştiuca cu crucea germană pe ele se lasă în picaj peste oamenii strânşi pe la colţuri şi-i seceră cu mitralierele. Ţipete, fugă, spaimă din nou. Tata ne adună ca pe pui şi ne vâră iară în canalul de care pentru un moment ne-am crezut scăpaţi. La fel şi ceilalţi cunoscuţi din zilele şi nopţile vegheate aici de teama morţii. După scurt timp tata revine in tunel cu haine groase pentru fiecare din noi şi câte ceva de mâncare. De-afară ajungea până la noi ecoul bombelor razante, a tunurilor antiaeriene şi a mitralierelor. Aceste ecouri aveau să ne ţină captivi in tunelul acesta întunecat, plin de duhoare şi pestilentă lâncezeală, timp de trei zile şi trei nopţi. Trei zile şi trei nopţi au fost lupte de stradă. Nemţii, mai bine echipaţi şi organizaţi, cunoscători ai topografiei locale, au făcut ravagii, bombardând centrul Capitalei cu bombe razante care-şi împrăştiau ucigătoarele schije pe rază de zeci de metri, nimicind sute de vieţi şi distrugând obiective de vitală importanţă în economie şi comunicaţie. Trei zile şi trei nopţi de crâncenă răfuială, dar după aceste trei zile, nemţii au fost alungaţi. După trei zile şi trei nopţi, când s-a făcut linişte în jur, am putut reveni pe înserat la casa noastră, dornici de aer curat, de-o baie înviorătoare şi de un pat unde să ne culcăm în aşternutul moale şi proaspăt de care am fost lipsiţi atâta timp. Acum nu mai trebuia să dormim ca să visăm că e pace; era în noi, o respiram şi o vedeam cu ochii larg deschişi.

Regizorul Silviu Purcărete pe scenă în Marea Britanie

iunie 27th, 2008
Iubirea și alți demoni este adaptată după romanul lui Gabriel García MárquezIubirea și alți demoni este adaptată după romanul lui Gabriel García Márquez

‘Love and Other Demons’

Composed by Peter Eotvos. Directed by Silviu Purcarete

Performances on 10, 13, 16, 19, 22, 24, 27, 30 August 2008 at 16.35 (Sundays) and 17.50 (all other dates).

Glyndebourne Opera, Glyndebourne, Lewes, East Sussex BN8 5UU; Box Office: 01273 813813, www.glyndebourne.com

Tickets: £10 – £165. Tickets available at £30 for people aged 30 or under (limited availability).

Standby seats at £15. Standby tickets are only made available 72 hours before each performance.

• ‘Love and Other Demons’

Performed by the London Philharmonic Orchestra and The Glyndebourne Chorus. Conductor: Vladimir Jurowski; Designer: Helmut Stürmer. Libretto: Kornel Hamvai.
Cast includes: Marisol Montalvo as Sierva Maria; Robert Brubaker as Don Ygnacio; Nathan Gunn as Father Delaura. Sung in English with supertitles.

‘Love and Other Demons’ is based on the novel of the same name by celebrated author Gabriel García Márquez – a tragic love story set in 18th-century Spanish Columbia, the catholic miracle drama is set against a backdrop of slavery and decaying colonialism.
Synopsis: A young girl, the daughter of the Marquis, is attacked by a rabid dog and finds herself imprisoned in the convent where the Bishop’s exorcist comes to drive out her demons. Yet soon it is he who is possessed, consumed by the most terrible demon of all – LOVE.

Silviu Purcarete has worked in Romanian and European theatre for more than twenty years, most notably for the National Theatre of Craiova and Theatre Bulandra in Bucharest. His productions have won many awards and great critical acclaim both in Romania and abroad. In 1996 Purcarete became Director of the Centre Dramatique National de Limoges for whom his productions have included ‘Oresteia’, ‘Three Sisters’ and ‘Don Juan’. Opera credits include ‘La Boheme’ (Essen), ‘Parsifal’ (Scottish Opera coproduction with WNO), Donizetti’s ‘Roberto Devereux’ (Wiener Staatsoper) and Rameau’s ‘Castor et Pollux’ (Opera Bonn).

Silviu Purcarete’s work has been seen extensively in the UK and includes ‘The Decameron’, ‘Phaedra’ and Aeschylus’ ‘Danaides’ (Glasgow), ‘Oresteia’ (Lyric Hammersmith), ‘Ubu Rex’ (Edinburgh International Festival) and ‘The Tempest’ (Nottingham Playhouse). In 2005 Purcarete directed ‘Scapino or The Trickster’ at Chichester Festival Theatre. In 2006, ‘The Twelfth Night’, a National Theatre of Craiova production, was presented during the Bath Shakespeare Festival, and in 2007, Purcarete directed Eugene Ionesco’s ‘Macbett’ for the Royal Shakespeare Company.

Composer Peter Eotvos is one of the best known interpreters of 20th century music and is amongst the most widely commissioned opera composers in Europe. His operas, which include ‘The Three Sisters’, ‘The Balcon’ and ‘Angels in America’, are amongst the most frequently performed in the contemporary repertoire. This Glyndebourne Commission will be the first major production of any of his operas in the UK.

Details on www.glyndebourne.com

parfum

iunie 25th, 2008

muguri se deschid…
flacoane de cristal
eliberează
păduchii:
seva rădăcinilor se grăbesc să o soarbă.

invizibili,
complici ai marelui mister din sicriile regilor
devorează stigătul, apoi speranţa zilei.
stimulează dorinţa de atingere,
entuziasmul uşilor fără corsaj.

la douăzeci de centimetri de sol,
corolele-
tapetate cu pied-de-poule,
au o altă strălucire.

parfum
Miss Dior…

BBC închide redacţia în limba română

iunie 25th, 2008

Serviciul de presă al BBC World Service a emis următorul comunicat:

BBC World Service a decis să închidă redacţia sa în limba română. Se aşteaptă ca Radio BBC România, care în present transmite aproape 4 ore pe zi şi realizează o pagină de internet proprie, să-şi înceteze emisia la 1 august 2008, după 68 de ani de activitate neîntreruptă.

Redacţia în limba română este ultima din BBC WS într-o limbă alta decât limba engleză, care mai transmite în prezent într-o ţară membră a Uniunii Europene.

Decizia survine în urma unei reevaluări a structurii BBC WS din perspectiva bugetului instituţiei, stabilit în acord cu guvernul britanic în octombrie 2007, pentru anii 2008-2011. Este singura închidere prevăzută în acest interval bugetar.

Decizia a fost aprobată de consiliul de administraţie al BBC şi de ministerul de Externe britanic şi a fost luată în urma unei analize a situaţiei audienţei, a schimbărilor de pe piaţa media şi a scăderii impactului BBC în România.

Schimbările vor fi făcute în contextul presiunilor financiare cu care se confruntă BBC WS. Bugetul aprobat prevede resurse suplimentare pentru proiecte noi precum o televiziune în limba arabă şi una în limba persană, dar impune economisirea strictă a circa 3 la sută din fondurile cu care se acoperă cheltuielile curente. În ultimul deceniu, BBC WS a economisit în medie 2.7 la sută din bugetul anual, adică, în total, 46 milioane de lire sterline.

Competiţia pe piaţa radio şi mass-media în general s-a intensificat mai ales după intrarea României în Uniunea Europeană. În plus, o serie de fuziuni şi achiziţii pe piaţa radio au determinat mai multe reţele să renunţe la preluarea emisiunilor BBC. Parteneriatele de acest fel sunt foarte importante într-o ţară unde audienţa pe unde scurte este nesemnificativă. Aceste schimbări au dus la scăderea audienţei BBC (în present, sub 3 la sută din piaţa radio), fenomen care nu a putut fi combătut prin lansarea câtorva frecvenţe FM proprii.

Difuzarea de programe în limba română destinate Republicii Moldova va înceta, de asemenea, deoarece biroul de la Chişinău nu poate funcţiona fără infrastructura întregii redacţii în limba română.

Cele 4 frecvenţe FM ale BBC din România şi cea din Republica Moldova, care în prezent difuzează şi programe în limba română, vor continua să transmită exclusiv programe în limba engleză în România şi în engleză, rusă şi ucraineană în Republica Moldova, în măsura în care autorităţile media o vor permite. Publicul din ambele ţări va continua să beneficieze de programe BBC Global News în limba engleză, cum ar fi radio BBC WS, televiziunea BBC World News şi de pagina de internet bbc.com/news.

Închiderea redacţiei BBC WS în limba română afectează 46 de angajaţi (30 la Bucureşti, 4 la Chişinău şi 12 la Londra) şi va duce la o economie de 1,3 milioane de lire sterline.

Iată și mesajul directorului redacției române a BBC, Răzvan Scorțea:

La începutul anilor ’90, mă aflam într-o excursie de promovare a programelor noastre în ţară. Călătoream împreună cu mai mulţi colegi într-un autobuz londonez roşu, cu etaj.

Oriunde ne opream se formau cozi şi lumea abia aştepta să ne vorbească. Unii erau pur şi simplu curioşi, alţii parcă trăiau o mult aşteptată regăsire de familie. Într-o zi, am ajuns cu întârziere într-un oraş şi m-am dus să le cer scuze celor care aşteptau.

„Nu-i nimic, a spus un domn mai în vârstă. Aştept de 40 de ani să vă văd. Ce mai contează câteva minute în plus ?”

De-a lungul timpului, BBC în limba română a însemnat enorm pentru cei care ne ascultau. Redacţia luase fiinţă în perioada premergătoare celui de al doilea război mondial cu scopul iniţial de a informa o naţiune prinsă în jocul necruţător al istoriei. Pedepsele pentru cei care “ascultau Londra” aveau să devină drastice zeci de ani de atunci încolo.

În perioada comunistă, BBC s-a aflat printre puţinele voci independente care difuzau ştiri pentru românii sufocaţi de propaganda comunistă. Unii dintre marii exilaţi ai comunismului au vorbit de la microfonul BBC. Prin simpla sa existenţă, BBC în limba română le reamintea ascultătorilor că ceea ce trăiau trebuia să aibă un sfârşit şi le reda speranţa demult pierdută.

Când Ceauşescu a fost îndepărtat de la putere, redacţia în limba română a reacţionat imediat trimiţând reporteri la Bucureşti. Entuziasmul popular din decembrie 1989 s-a stins curând şi începutul anilor ’90 avea să fie marcat de confuzie, tensiuni şi dezamăgiri. Reporterii noştri s-au aflat pe teren la venirea minerilor care aveau misiunea să intimideze opoziţia.

Am scris şi am vorbit cu toţii, de la microfonul BBC, despre prăbuşirea fostei industrii comuniste, despre controversele şi greutăţile privatizărilor, despre corupţie şi felul în care foşti nomenclaturişti au devenit oameni importanţi în realităţile complicate, politice şi economice, ale tranziţiei, cu sprijinul prietenilor lor foşti angajaţi ai Securităţii. Poate că despre aceste subiecte am mai fi avut multe de spus…

Când data aderării României la Uniunea Europeană s-a apropiat, am încercat să evităm căile bătute şi clişeele despre instituţiile europene, explicându-le ascultătorilor avantajele şi dificultăţile aderării, cât şi impactul acestei decizii politice asupra vieţii de fiecare zi.

BBC în limba română nu a fost doar o sursă de ştiri, ci şi o pepinieră de talente şi o şcoală a profesionalismului journalistic. Mulţi dintre cei care au lucrat vreodată la BBC în limba română au păstrat totdeauna, indiferent de angajamentele lor ulterioare, multe “reflexe” de seriozitate şi corectitudine învăţate la BBC.

Privind acum în urmă, la tot ce a realizat redacţia în limba română în cei 68 de ani de existenţă, ştiu că ascultătorii noştri vor fi dezamăgiţi că încetăm să mai fim alături de ei. Valorile profesionale şi cetăţeneşti pe care le-am apărat vor rămâne însă mult timp după închiderea secţiei române.

Secretul Pandorei

iunie 25th, 2008

am sa iti spun secretul pandorei
lasa cutia deschisa
sa intre gandurile in ea
sa ma gasesti trantit pe elipse centripete
cautand sub scripeti ascensorul cardiac
imping heyrup indrazneala la marginea galaxiei
tu bantuind un orash fara nume
te vedeam prin carciumi despuiata de frici
pictai cu un pai in gura ca un om fara o ureche
erai continuta de arta de a da din tine
precarul simbiotic,
abstractul de siena
veneau poeti sa ii inveti scolastica
femeile iti adorau cerceii
ma spalam cu creolina ca sa te vad mai bine
si tu zambeai tuturor cu o tigara in gura
din care picura scrumul zilelor mele..

Zori Incetosate – Capitolul III

iunie 25th, 2008

Vine furtuna
I
Îmi vine greu să-mi aştern amintirile în ordine cronologică. E ca şi cum aş avea în faţă un teanc de fotografii din trecut pe care nu s-a scris data. Oricât aş încerca să le pun în ordinea în care au fost făcute, nu pot avea certitudinea că alegerea făcută de mine e ceea corectă. Oricum, imaginile din fotografie stau mărturie certă că eu am fost acolo şi că aceste locuri, fiinţe şi situatii, au fost reale. Ceea ce s-a fixat pe celuloid, chiar dacă ordinea a fost puţin inversată, rămâne un document neîndoielnic al acestor întâmplări. Am locuit în aceste două camere de pe Crângaşi 9, până în toamna anului 1944, când după ce ne-a ars casa la bombardament, am mai zăbovit o vreme până ce am găsit un loc unde să ne mutăm. De-alungul acestor cinci ani timpul a aşternut mulţime de evenimente care au marcat nu numai vieţiile noastre, dar însăşi istoria unei întregi naţiuni. Cu ochi de copil, între zilele de joacă şi altele de profundă trăire, am înregistrat pe fundalul memoriei aspecte ce nu se vor şterge niciodată şi care cu siguranţă aveau să modeleze ceea ce urma să devin în anii mei de maturitate. În curtea noastră caii cei albi ne-au părăsit la numai căteva săptămâni după rechiziţionarea sifonăriei de către armată. Locul lor a fost luat de o pereche de cai galben-maronii, cu coama albă şi o crupă lată cum nu am mai văzut niciodată. Soldaţii care-i aveau în grijă nu mai vorbeau româneşte şi erau îmbrăcaţi în uniforme verzui. Iarna era geroasă şi uneori băteau la uşa noastră, cerând permisiunea să se încâlzaescă puţin. Aduceau cu ei de-afară mirosul gerului îmbinat cu un iz de grajd şi îmbrăcăminte cazonă. Mama le făcea o cană de ceai ori o cafea neagră din năut, fără zahăr. Respectuoşi, stăteau lângă foc câteva minute, după care mulţumeau în germană şi plecau. Domnul Nicu, croitorul, a fost luat şi el pe front, lăsând croitoria pe mâinile femeii care stătea cu el. Cum casa avea trecere dintr-o cameră într-alta, stil vagon, tata a blocat uşile glasvand dintre camera noastră de dormit şi dormitorul lor, punând şifonierul barieră şi separator. Când eram în dormitor, trebuia să vorbim în şoapte ca să nu se audă dincolo. Dar din dormitorul celălat mereu se auzeau vorbe, înjurături şi chiar scâncete. Când a venit primăvara, stăteam cu uşile deschise şi alergam prin curte. Caii ne-au părăsit încă din timpul iernii. Sifonăria a fost redeschisă de un om în vârstă, gras şi cu mustaţă argintie, care avea o fată nemăritată, blondă şi cu forme rotunjite. Se numea Stela. Când Stela a aflat că mama vorbeşte bine germana, se ţinea de ea cu un caiet de cuvinte în mână, cerându-i să-i spună cum se traduce în gremană cutare frază. Venea în fiecare zi la noi, cu caiet, creion şi gumă în mână şi nota fiecare cuvânt spus de mama. După care apărea cu alte întrebări. Mama, continuând-şi treburile pe lângă maşina de gătit sau rufele de călcat, îi răspundea zâmbind şi uneori mustrând-o că o doamnă nu pune asemenea întrebări. I-mi plăcea să intru în sifonăria răcoroasă cu ciment pe jos care nu mai semăna cu dormitorul nostru în care am dormit mai mult de-o iarnă. O vedeam pe Stela stând la masă în încăperea din fund, cu hârtiile de la mama în mână, repetând pe din afară cuvintele în limba germană. Când se însera, ieşea din sifonărie, schimbată într-o jachetă de postav gri, fustă cu randevu, pălărie cu borduri largi şi poşetă sub braţ. Călca nesigur în pantofii cu toc prea înalt, la modă. Uneori trecea pe la mama s-o întrebe dacă dunga de la ciorapi e dreaptă, dacă arată bine, şi încă un cuvânt sau două în nemţeşte, după care ieşea în stradă. Salcâmul din mijlocul curţii se încărca primăvara de flori albe atărnând pe firişoare subţiri verzui din ramurile ce păreau că se apleacă spre noi ca o rugăminte să le uşurăm de sarcină. Rupeam câte un firicel din acestea şi strângând în palmă florile de salcâm cu forme de corăbioare, le îndesam în gură, îmbătat de aroma lor şi de sucul dulceag ce se resimţea lung după aceea. Pe când mă jucam în jurul casei, într-o dimineaţă însorită în care mama m-a lăsat să ies în picioarele goale, omul care avea în grijă croitoria în lipsa domnului Nicu, mi-a făcut semn să intru la el. Părea că nimic nu s-a schimbat în croitorie de la plecarea unchiului Aurel. Aceeaşi tejghea, manechin, scaune şi maşini de cusut, în acelaşi loc ca în trecut, până şi aceleaşi feţe cunoscute, cu excepţia cucoanei care stătea pe un scaun şi trăgea firele dintr-o haină. Când m-a văzut, coana a lăsat lucrul din mână, s-a apropiat de mine punând o mână pe umărul meu şi m-a întrebat: ”Ce faci, Dorele? Uite, vrem să vedem ceva la tine… Aşa-i că nu te superi?” “Ce?”- am întrebat. “Vrem să-ţi vedem puţulica. Vrei să ne-o arăţi?” “Nuuu!”- am strigat. Omul m-a înfăşcat atunci de subţioară şi m-a întins pe tejghea: “Ia stai mă aşa!..”- şi a început să-mi desfacă nasturii de la pantaloni. Eu m-am zbătut plângând, dar el mă ţinea jos, cu cotul sub bărbie, mi-a deschis pantalonii şi mi-a tras chiloţii până sub genunchi. S-au strâns toţi în jurul meu ca la masa de operaţie, iar el victorios i-a zis cucoanei: “Vezi că am avut dreptate? Ţi-am spus eu că e tăiată?” Când m-au dat jos, încă plângând, am vrut să-l lovesc cu piciorul, dar desculţ, m-a durut mai mult pe mine. Nu am spus nimic acasă despre cele întâmplate, poate că până la intrarea în casă am uitat întreaga poveste, ori, în străfulgerarea unui gând mai înţelept, am avut viziunea pericolului care m-a determinat să tac. Când într-o seară, curând după această întâmplare, domnul Nicu a venit acasă în permisie, s-a auzit scandal mare din camera de alături, vase sparte, ţipete şi înjurături, după care nu am mai văzut nici pe croitorul care i-a ţinut locul, nici pe cucoana din prăvălie.
II
Într-o zi, tata a găsit în fundul magaziei de lemne din spatele bucătăriei noastre o frumoasă trotinetă confecţionată din lemn, cu roţile vopsite în roşu. Era trotineta lui Benu, vărul meu care a plecat în Transnistria. Nimic nu poate descrie fericirea ce a dat peste mine la văzul acestei trotinete. Aş fi putut să merg pe ea tot timpul. Mă opream mai întâi cu ea la fânăna din curte şi dând drumul la robinet, ziceam c-o umplu cu benzină şi ieşeam apoi în stradă, pe trotuar, unde era pavaj şi zburam în plină viteză de la un colţ, la altul. Dar Simona se ţinea de mine plângând că dece n-o las şi pe ea să meargă cu trotineta, şi atunci se ducea la mama să mă spună. Mama trebuia să mă cheme din stradă, şi – ca să facă ordine-, scotea cuiul ce lega ghidonul de partea inferioară şi ne punea să ne jucăm fiecare cu partea lui. Mie-mi lăsa partea de la coadă care nu avea ghidon şi atunci, bosumflat, renunţam să mă mai joc cu ea. Bucuria însă a fost de scurtă durată. Intr-o zi nişte băieţi la colţul străzii m-au rugat să le dau şi lor trotineta pentru o tură. În schimb mi-au dat mai multe capace de la sticlele de bere, turtite aşa cum trebuie ca să nu-şi piardă din valoare la jocul cu capace. Văzusem mai de mult alţi copii prinşi în jocul cu capacele. Era o artă să şti cum să le aşezi în stocuri, unul peste altul şi cum să le loveşti pe margine cu o moneda grea de plumb, ca să se întoarcă cu faţa în sus. Altfel nu le puteai căştiga. Acum aveam şi eu capacele mele pe care le răsuceam dintr-o mână intr-alta, aşteptând copii să-mi aducă trotineta înapoi. Dar n-au mai venit. Deseori mergeam cu mama şi cu Simona la Piaţa Grant pentru târguieli. Mama ducea un coş de papură, iar eu cu Simona de mână, mergeam în faţa ei. În piaţă mama trecea prin faţa tarabelor aliniate pe centru sau pe trotuare, se tocmea cu precupeţii, alegând ce e mai proaspăt şi uneori se certa cu ei ca s-o lase să aleagă. Ei protestau cu: “Ştiţi, marfa e aşa cum se vede, şi cu bune şi cu rele.” Obişnuită cu economia, dar şi foarte pretenţioasă când era vorba de mâncare, dacă vedea că n-o scoate la capât cu negustorul, convenea să pună şi ea şi el în pungă fructele sau legumele alese. Alte ori, când preţurile la tarabagii erau prea pipărate, mergea în spatele pieţii unde uneori ţăranii obişnuiau să-şi ţină căruţele şi cumpăra de la ei. Lapte, unt, brânză şi ouă, lua de la lăptăreasa care venea cu o gabrioletă trasă de un cal până în faţa curţii. Aducea un bidon de metal alb şi stralucitor, cu capac, din care măsura laptele, în pragul uşii, cu o cană de aluminiu. Apoi scotea din buzunarul şorţului cu care era încinsă o bucată de cretă cu care însemna pe tocul de la uşă câte-o linoară. Acesta era registrul ei de casă. La sfârşit de săptămână, primind banii, ştergea cu palma toate linile de pe uşe. Mama vorbea cu ea bulgăreşte şi cred că din cauza asta îi mai da puţin lapte şi peste măsură, dar nu totdeauna.Câte un precupeţ cu cobiliţa pe umeri cărând coşuri încărcate vârf cu roşii, vinete ori prune, oprea în mijlocul curţii să-şi aratate marfa. Mama cumpăra de la el fie o târnă plină de roşii pentru bulion, fie prune pentru marmeladă. Atunci î-mi cerea s-o ajut să scoată masa de bucătărie în curte, lângă perete. După ce spăla roşile, le despica cu unghile în jumătăţi şi le lăsa să se scurgă de zeamă pe deasupra mesei. Eu î-mi făceam drum pe lângă masă şi furam câte una din roşile stivuite in piramidă pe ea, muşcând din ele ca din mere. Erau dulci şi cărnoase. Simona îi atrăgea atenţia lui mama că iar am mai furat, dar ea se făcea că nu aude. Apoi, mama se ducea să scoată din magazia de lemne ceaunul mare de alamă şi pirostria cu trei picioare. Ceaunul era proaspăt spoit cu cositor de către ţiganii care umblau pe străzi strigând cât îi ţineau gura “Spoi tingir!” Tot de la ei, în schimbul unor haine vechi, mama se alegea cu oale noi smălţuite şi cratiţe pentru mâncare. Odată, cu mult înainte, a dat o haină de-a lui tata pe care ea nu suferea să-l mai vadă purtând-o. Într-o zi tata a căutat-o peste tot şi nu a mai dat de ea. Mama i-a zis c-a dat-o pe-o oală. Tata a fost furios pentru că în buzunarul mic de la piep, avea biletele de loterie cumpărate cu o săptămână înainte şi acum voia să controleze numerele. Ştiu că a umblat prin cartier să întrebe oamenii dacă au văzut nişte ţigani cu haine vechi, dar n-a mai dat de ei. Toată plăcerea pe care o avusem la început cu roşile, îmi ieşea pe nas după. Mama mă punea s-o ajut la treabă. Mai întâi, roşile fierbeau în ceaun, apoi trebuia să fie scoase şi date bine prin ciur până când nu mai rămânea acolo decât coji şi sâmburi. Asta era o treabă grea şi migăloasă pentru că găurile din ciur erau foarte mici şi trebuia frecat îndelung cu făcăleţul sau lingura de lemn până ieşea toată zeama din ele. Mai ales că mama era cu ochii pe mine şi nu mă lăsa să fac treaba pe jumătate. Zeama era pusă din nou în ceaun la fiert şi apoi trebuia amestecat conţinutul continuu cu o paletă lungă de lemn ca să nu se lipească de fund. Sarcina aceasta mi-a fost încredinţată tot mie. Ore întregi trebuia să amestec bulionul din ceaun până când, spunea mama, linguroiul trebuie să stea singur în picioare. Din stradă ajungeau până la mine vocile celorlaţi copii la joacă şi mă furnica dorinţa să las totul baltă şi merg la ei. Mama însă mă ţinea scurt din ochi şi nu era cu putinţă să ies. Iar aici, în bătaia soarelui de vară, era aşa de cald şi fumul ieşit de sub ceaun mă urmărea oriunde mă roteam în jurul focului şi mă orbea, dar asta era situaţia. Ştiam că a venit toamna când tata suia pe acoperişul bucătăriei doi, trei dovleci mari peste care trebuia să cadă bruma. Într-o zi a venit acasă cu o tăbliţă neagră cu chenar de lemn de care atârna un burete legat cu sfoară. Adoua zi mama m-a sculat foarte devreme, m-a îmbrăcat frumos, cu ciorapi trei sferturi si pantofi negri lustruiţi.. A pus tăbliţa, un caiet cu linii şi o carte în servieta veche de piele a lui tata şi, conducându-mă până la uşe cu un sărut, m-a lăsat să plec. Tata mergea cu mine, ţinându-mă de mână. Am trecut Podul Grant în calea Griviţei la staţia de tramvai. Eram bucuros şi mândru şi cred că şi tata era la fel. În sfârşit am ajuns să fiu şi eu elev. Măcar de-aş primi şi eu un număr matricol pe hăinuţa mea, aşa cum avea Benu. Oricum, eram în drum spre prima mea zi de şcoală.
III
Am coborât din tramvaiul 6 la Polizu, o staţie după Gara de Nord. Era o dimineaţă splendită de toamnă cu cer senin şi soare strălucitor ce se reflecta in vitrinele largi ale magazinelor de pe calea Griviţei. Oamenii treceau grăbiţi pe trotuare, în timp ce băieţii de prăvălie stropeau pavajul sau stergeau praful din afara vitrinelor largi de sticlă cu un pămătuf de pene multicolore. Curând am ajuns în dreptul unei ulicioare cu case numai pe partea din stânga care se numea Intrarea Poradim. Pe colţ era o clădire cu un etaj, o prăvălie cu vitrine mari şi în spatele ei intrarea cochetă a unui hotel mic, de mâna a-doua. Continuam să merg de mână cu tata, străbătând aceasta străduţă cu un singur trotuar şi case mai răsărite, unele din ele cu etaj şi balcon la stradă, văruite în alb şi gospodărite cu grije. Uliţa se termina într-un teren viran de unde se putea vedea în toată măreţia ei clădirea Gării de Nord străjuită de piloni largi de beton, în faţa cărora o linie de taxiuri şi trăsuri cu cai aşteptau călătorii de la tren. Vizavi de gară, pe bulevardul Dinicu Golescu, se vedea clădirea în construcţie a Palatului Căilor Ferate. Între ea şi noi, în mijlocul locului viran în care buruienile crescuse aproape cât mine, se afla un bazin larg betonat, umplut cu apă. Era rezervorul de apă pentru incendi făcut de armată. Ne-am oprit la ultima clădire din înfundătură. O clădire împunătoare, cu ferestre înalte la care nu se putea ajunge şi care avea un gard din fier forjat ce împrejmuia cele doua intrări în clădire şi o curticică cimentată. Aici era Templul Poradim, o sinagogă evreiască. Am urcat treptele de ciment care duceau in linie dreaptă la etaj. Aici am întâlnit o clasă cu un număr de copii, fete si băieţi stând la mese dreptunghiulare, mai mari decât cele de la grădiniţa din Tabla Buţii. În faţă, lângă tabla neagră din colţul camerei, o profesoară tânără, îmbrăcată cu o rochie neagră. Profesoara purta ochelari, părul era castaniu, încadrând o faţă albă, părea puţin timidă, dar când vorbea, zâmbetul ei umplea încăperea de căldură. Mi-a făcut semn să mă aşez la o masă din mijlocul clasei lângă un băieţel cu părul blond care se numea Marius. Şcoala se numea Cultura şi era renumită în societatea evreiască, fiind foarte veche şi cu tradiţie bine păstrată. Localul şcolii din strada Sevastopol a fost luat de către armată şi astfel, clasele primare au fost nevoite să se desfăşoare aici, în sinagogă. În zona din jurul Gării de Nord Sinagoga Poradim era cea mai mare, având două etaje. Bărbaţii se întruneau jos la parter, în timp ce femeile trebuiau să urce la balconul în formă de potcoavă. De regulă, femeile veneau la sinagogă numai sâmbăta, în zilele de Şabat sau în sărbatorile mai mari, împreună cu copii şi restul familiei. Bărbaţii însă se adunau pentru rugăciune de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, după care se opreau într-o cămaruţă din spate unde ciocneau un “Le Haim” (Pentru Sănătate) cu un păhărel de secărică portocalie care făcea sângele să zburde. Intrarea la balcon se făcea prin clasa noastră separată prin geamuri mari încadrate într-un perete despărţitor. În spatele clasei, către scara pe unde am urcat, peretele era acoperit de vitrine mari prin care vedeam suluri de rugăciuni îmbrăcate in jachete de catifea cu brodărie de aur. Mai erau expuse cărţi sfinte, de rugăciuni, cu scriere diferită şi felurite alte obiecte, unele cu străluciri de aur ori din argint. Elevii din clasele mai mari erau împărţiţi în grupuri, unii în aripa din stânga a balconului, alţii în dreapta şi restul jos la parter. La pauză cei de la balcon ieşeau în curte tot prin clasa noastră, pentru că nu mai era o altă ieşire. Cu ani în urmă, într-una din zilele mari de sărbătoare, Yom Kipur, când fiecare om vine la sinagogă să se roage atât pentru familie sa cât şi pentru binecuvântare celor ce ne-au părăsit pentru o lume mai dreaptă, s-a întâmplat un accident groaznic, soldat cu zeci de morţi. În tradiţia evreiască nu este admisă în Templu expunerea de tablouri sau alte lucrări de artă. “Să nu-ţi faci chip cioplit!”- scrie în Biblie. În loc de vitralii cu sfinţi şi scene biblice, aici geamurile sunt ornate cu figuri geometrice având in centru Steaua lui David cu şase colţuri. Rama superioara aflată pe deasupra uşii care ducea la etaj, avea în centru Steaua lui David formată din triunghiuri de sticlă colorată, galben, roşu, albastru, verde şi alb. Era aproape de sfârşitul zilei şi soarele începuse să apună peste acoperişurile din vecinătate cu raze aurii ce băteau în geamul cu sticla colorată de la intrare. După aproape douăzeci şi patru de ore de post şi căldură în această sală ticsită de oameni transpirând în cele mai bune costume şi rochii avute, scâldaţi în lumina candelabrelor şi a reflectoarelor întrebuinţate numai la marile sărbători, şi în aerul stagnant din toată această atmosferă, o doamnă de la balcon încerca să-şi facă vânt cu batista. S-a ridicat să-şi ude puţin batista cu apa rece de la chiuvetă şi în drum către robinetul de apă vede o proiecţie roşiatică pe peretele scării şi strigă înspăimântată: FOC! Îngrozite, toate femeiele au început să alerge în panică pe singura ieşire care ducea jos în stradă, scara cea îngustă de ciment, care nu putea asigura spaţiu mai larg de două sau trei persoane simultan. Femeiele din spatele sălii, îngrozite că no vor avea suficient timp să se salveze, împingeau pe cele de pe scară să coboare mai repede. Acestea le îmbulzeau pe cele din faţa lor şi în cele din urmă, îmbrâncite, primele, călcând pe tocuri prea înalte pentru acest zor, s-au rostogolit în gol şi cele de după ele, împiedicate cădeau ca secerate cu o coasă nevăzută. În disperare, treceau unele peste altele, călcând la întâmplare peste trupurile celor căzute pe scară şi puhoiul de femei ţipând în neştire, continua să se reverse pe scări, creând şi mai multe victime. A doua zi ziarele au tipărit pe prima pagină articole şi fotografii despre incidentul de la Templul Poradim. Au fost morţi mulţi şi răniţi, dar nici urmă de foc.
IV
După terminarea şcolii, tata m-a învăţat cum să merg singur cu tramvaiul, cum să trec strada şi cum să ajung teafăr acasă. Mi-a cumpărat un abonament la tramvai, cu fotografie şi-o cartelă pe care taxatoarea o perfora la fiecare suire. Pe vremea aceea te puteai urca în tramvai şi pe uşa din faţă, iar taxatorul, cu geanta de bilete atârnată de gât, trecea printre călători să vândă bilete celor noi urcaţi în vagon. Cu abonamentul de tramvai aveam voie să merg şi la clasa întâia. De câte ori trecea un om mai în vârstă pe lângă mine, mă ridicam respectos în picioare, oferindu-i scaunul meu, fapt pentru care de multe ori eram lăudat şi chiar mângâiat pe frunte, lucru care mă îmbăta de mândrie. Aproape toţi copii din clasa mea aveau ghiozdănele dreptunghiulare din carton presat, atârnate de umeri pe spatele lor. Numai eu căram servieta veche a lui tata pe care trebuia s-o ţin în mână tot drumul până acasă. Intr-o zi am găsit un cordon de la un halat vechi de la mama şi l-am legat de mânerul sevietei, la amândouă capetele. De-acum înainte, punând servieta pe masă, puteam să-mi trec braţele prin cercul cordonului aşa cum îmbraci o haină şi gata, aveam şi eu ghiozdanul pe spate ca ceilalţi copii. Acasă, mama mă punea să-mi fac lecţiile imediat după ce-mi da de mâncare. Scoteam tăbliţa din servietă şi mă apucam să zgâriu cu condeiul, în grabă, rânduri, rânduri de rotogoale mari şi mici, până se umplea tăbliţa pe o parte. Pe partea opusă trebuia să fac bastonaşe cu coada în sus şi bastonaşe cu coada in jos, toate la distanţă egală şi înclinate către dreapta. Până terminam, se făcea întuneric afară şi nu puteam să mai merg la joacă. Mama aprindea lămpile de petrol in bucătărie, una atârnând în perete lângă uşa ce ducea la dormitor, iar cealaltă pe masa acoperită cu o faţă de stambă. Când venea tata acasă, mama îl servea cu mâncare şi-i povestea toate evenimentele de peste zi. Uneori, în aceste evenimente eram împlicat şi eu, şi parcă văd ochii lui tata încruntându-se pe direcţia mea în timp ce eu mă faceam mic ca un purice, rugându-mă în gând lui Dumnezeu, ca mama să nu spună nimic mai mult decât atât. După ce termina de mâncat, tata cerea să-i arăt lecţiile pentru a doua zi. Scoteam tăbliţa din geantă, şi cu sufletul la gură stăteam in picioare lângă scaunul lui, ştiind că nu va fi mulţumit cu ceea ce am făcut. Mă punea să şterg tăbliţa pe o parte şi trebuia s-o rescriu cu grije de la început, atent să nu depăşesc vre-o linioară, fără grabă să încondeiez cerculeţele egale ca marime şi spaţiu. Când se făcea prea târziu, mă trimetea la culcare şi el rămânea să continue pictatul cerculeţelor pe tăbliţa de grafit. Intr-o zi tata a venit acasă cu un pachet ciudat. A desfăcut, din jurnalele cu care era împachetat, un bidon de metal de culoare albastă ca a avioanelor. L-a atârnat sus, în perete, aproape de tavan, la mică distanţă de locul unde era maşina de gătit. Apoi a scos o ţeavă lungă de cupru pe care a înşurubat-o pe fundul bidonului. Ţeava se prelungea pe lângă perete, până la nivelul gurii de la maşina de gătit şi acolo a fost îndoită de tata astfel ca să înconjoare maşina până la gura de foc. De ţeavă a conectat un arzător gros, cu multe găuri. Gazul era reţinut de un robinet ce întrerupea ţeava cam pe la jumătatea înâlţimii peretelui. Tata ne-a spus, în vreme ce turna gas cu o pâlnie in bidonul atârnat sus, că această instalaţie i-a fost făcută de un fost coleg din armată care lucra la aviaţie. Mama însă privea toată această scenă cu ochi neîncrezători, nemulţumită că de-acum mâncarea ei are să pută a gaz şi că, ferească Domnul!, casa poate să ia foc din nimic. “Avrame, mai bine du prostia asta la gunoi!” Dar casa nu a luat foc, tata controla în fiecare dimineaţă dacă bidonul are suficient gaz şi când ne sculam dimineaţa, in bucătărie ardea focul, era cald, era bine şi nici nu mirosea a gaz. Se deschisese o găzărie nouă chiar în colţ pe Eduard Grant şi mama mă trimetea cu un bidon de zece litri şi cu bani potriviţi să cumpăr gas. Mergeam până la colţ în Giuleşti, acolo unde se afla tutungeria domnului Bucur, dădeam ocolul şi ajungeam la găzărie. Era o baracă mare de lemn, cu ciment pe jos şi o serie de pompe aliniate în şir una după alta, cu tuburi de sticlă prin care se vedea străveziul gazului pompat manual de către vânzător. De multe ori se făcea coadă şi chiar se pusese limită la numai cinci litri de persoană. Vara lăsam bidonul în rând şi-mi găseam de joacă pe caldarâmul străzii. Dacă se întâmpla să mai fie vre-un copil în rând, nici nu băgam de seamă cât de repede i-mi venea rândul. Iarna însă era frig şi nu puteai nici să te joci, şi de multe ori nici să vorbeşti. Atunci mă ascundeam de vânt în spatele persoanei din faţa mea şi bătătoream zăpada cu picioarele ca să nu-mi îngheţe. De acum aşteptatul la coadă a devenit un fel de modă: Era rând şi la brutăria domnului Zisu, pâinea a început să fie şi ea dată pe cartelă, ca şi carnea, ca şi uleiul, zahărul şi alte lucruri. Am început să purtăm încălţăminte cu talpă de lemn şi am avut şi eu o pereche de ghete care avea talpa despicată în două locuri ca să pot îndoi degetele când mergeam. Marius, colegul meu de bancă, avea o guvernantă care venea să-l ia de la şcoală uneori într-o maşină cu şofer, dar mama lui venea totdeauna în maşină. M-a cunoscut încă de la începutul şcolii şi uneori mă trata cu ciocolată, dar pe Marius nu-l lăsa s-o mănânce decăt după ce ajungea acasă. Ne-am împrietenit şi ne jucam mereu împreună chiar şi în timpul lecţilor. Uneori mă lua şi pe mine acasă la el. Locuia într-un bloc elegant pe Griviţa, dincolo de strada Buzeşti. Intrarea în bloc se făcea printr-un gang larg ce despărţea un şir de magazine luxoase în spatele cărora era o curte interioaă cu căţiva arbori străjuiţi de pavaj şi intrarea cu multe trepte la bloc. Un portar în uniformă ne deschidea uşa de la ascensor şi ajungeam într-o cameră mare, cu ferestre largi. Odată, în hol, ne-a întâmpinat un pom de Crăciun împodobit cu beteală aurie şi lumănări. Ne jucam pe rând cu jucăriile rânduite ordonat pe rafturile din camera lui, şi când a venit tata pe înserat să mă ia acasă, mama lui Marius i-a înmănat lui tata o adresă, cu rugămintea să meargă neapărat acolo. Duminică dimineaţă, îmbrăcat frumos şi pieptănat cu cărare pe o parte, aşa cum îi plăcea lui mama să mă vadă, am plecat la adresa dată. Am mers cu tramvaiul pe lângă Dealul Mitropoliei până la strada 11 Junie la o casă albă cu etaj. Aici ne-a primit o doamnă care avea deja pregătit pentru noi o cutie mare de carton, înfăşurată in hârtie colorată si legată cu o fundă. Când am ajuns acasă, mama a desfăcut pachetul şi a scos la iveală lucruri pentru mine cum nu văzusem nici în vitrine: un costum de stofă bleumarin, o cămaşe de mătase de culoarea untului, ciorapi tre-sferturi, albi şi o pereche de pantofi de lac. Toate arătau ca noi, poate că erau chiar noi, şi când mama m-a pus să mă îmbrac cu ele, a zis că arăt ca un prinţ.
V
Mama mai avea o verişoară în Bucuresti, Luţi, soră cu unchiul Marius şi Veve care reprezentau Casa Singer. Tanti Luţi era măritată cu un om mai în vârstă decăt ea, unchiul Mark şi avea o fată cu un an mai mare decât mine, Clara, căruia îi spuneau Cuţa. Cuţa şi cu mine mergeam la aceaşi şcoală, dar nu mă prea băga în seamă; la început nici nu ştiam că suntem rude. Dar la sfârşitul anului, în primăvară, în timpul serbării de închidere a anului şcolar, când toţi eram adunaţi în templul luminat ca la marile sărbători, mama a văzut-o pe tanti Luţi, Clara şi pe unchiul Mark, pe o bancă din apropiere. Când au început să se dea premiile, am fost surprins să mă aud chemat la podium unde directorul şcolii, domnul Drimer, lângă care se afla profesoara noastră, mă aştepta cu un pachet de cărţi în mână şi o diplomă făcută sul, legată cu o fundă. Am primit premiul al-doilea. Când am revenit la locul nostru, mama m-a privit înduioşată cu lacrimi în ochi. După serbare tanti Luţi ne-a învitat la ei acasă pe strada Petru Maior care era la numai căteva staţii de tramvai distanţă de Podul Grant. Clara mi-a zis că a primit şi ea tot premiul doi, dar când am ieşit afară din casă pe prispa lungă acoperită din faţa casei, fiind curioşi să vedem ce cărţi ne-au fost date, diploma ei avea doiul din număr îngroşat cu cerneală şi nu se vedea ce era scris dedesubt. În curtea nostră de-acasă salcâmul şi-a pierdut coroana albă de flori ce-l împodobise ca pe o mireasă. La vremea respectivă îmi plăcea să mănânc florile albe crescute pe fiecare crenguţă de care atârnau firişoare subţiri, verzui, pe care şiruri, şiruri de corăbioare albe erau suspendate de codiţele firave cât un fir de păr. În curtea vecinilor de pe stradă de la numărul şapte, era un dud bătrân chiar la stradă, lângă gardul de şipci înguste de lemn de pe care s-a şters vopseaua maronie. Când se coceau, dudele se înegreau ca cerneala şi troruarul de sub ele se păta cu sângele stors din ciochinul pitic. Atunci mă căţăram pe gard şi de acolo mai sus pe câte-o cracă şi culegeam dude intr-o cănuţă mică de aluminiu. Dar mai înainte aveam grije să mă satur cu deliciul acestor daruri pe care natura ni le-a pus la dispoziţie, a căror zeamă te făceau lipicios şi-ţi schimbau înfăţişarea din copil ordonat, într-un ţigan de şatră. Când mă întorceam acasă, cămaşa şi faţa mea erau mânjite de cerneala dudelor, şi mama, după ce împărţea cu Simona fructele din cutia de aluminiu, trebuia să ma bage în lighean şi să mă spele cu peria, fără a băga în seamă protestele mele. În zilele de sărbătoare venea mulţime de oameni pe stadionul din Giuleşti unde juca Rapidul. La fazele mai importante de pe stadion se auzea din casă vuietul omenirii de-acolo, uneori în frenezie, alteori cu indignare, huiuduind. Pe Crângaşi ca şi pe Giuleşti, autobuzele aşteptau aliniate la trotuar terminarea meciului. Coada de maşini 38 ajungea până în dreptul casei noastre şi chiar mai jos. Şoferii şi taxatoarele de la autobuz, se adunau grupuri, grupuri pe caldarâm, fumând, glumind şi chiar prinşi în diferite jocuri. Un tânăr în uniforma de şofer, apuncând mâna unei taxatoare, i-a strâns-o aşa de tare că fata a început să plângă de durere. S-a retras din grup şi a urcat în autobuzul ei cu lacrimi în ochi. Cred că în acel moment m-am îndrăgostit pentru prima dată. Zile intregi după aceea aşteptam la staţia de maşină, urmărind de pe trouar s-o văd din nou, dar nu s-a întâmplat. Totuşi frumuseţea acelei fete cu părul blond ascuns sub boneta albastră a STB-ului a ajuns să dăinue peste ani ca un miacol. Când tata venea acasă la pauza de prânz, întrevederea cu el se tranforma în ororare pentru mine. Ca totdeauna, mama începea să-i spună cele întâmplate în lipsa lui şi ajunsese să nu fie zi în care numele meu să nu fi fost pomenit în cele descrise. Tata mânca în tăcere fără să spună nimic, dar din când în când, când gravitatea lucrurilor o cerea, mă străfulgera pe neaşteptate cu o palmă peste ceafă, că nu mai vedeam nimic în faţa ochilor. Intr-o zi când ştiam dinainte ce are să se întâmple, am luat hotărârea să nu intru în casă decât după ce tata se va întoarce înapoi la lucru. Aşa că, văzându-l pe tata intrând pe uşă, m-am furişat pe vârfuri în closetul din curte şi m-am încuiat acolo. De acolo puteam să ascult tot ce se discuta în bucătăria cu uşa larg deschisă. După ce-a terminat cu celelate subiecte, mama a început să se plângă că eu nu vreau s-o ascult şi i-a înşiruit toate năzbâtiile făcute de mine. Tata mânca fără să spună nici un cuvânt. După o vreme, înainte de plecare, vine la closet, încearcă uşa încuiată de mine pe dinăuntru şi se întoarce în bucătărie. Mai trec câteva minute şi iar vine la closet. De data asta bate în uşă şi iar se întoarce. Eu, cu inima mică de frică, tac chitic, lăsat pe vine pe treapta de ciment, simţind cum mă năpădesc sudorile. După alte câteva momente vine din nou, de data pregătit să tragă cu forţă de uşă: “Care eşti acolo, mă? Cât timp îţi trebuie?” Văzând că nimeni nu răspunde, trage vânjos de uşă, cârligul de sârmă cedează şi dă cu ochii de mine. M-a scos afară din closet de urechi şi când s-a întors seara acasă am primit răsplata cu dobândă, pentru că tata nu avea obiceiul să uite nimic din cele auzite de la mama şi nici dator nu-i plăcea să rămână. Numai că tot mama, sărmana, cu lacrimi în ochi, a încercat să mă salveze din mâinile lui, în timp ce Simona urmărea spectacolul îngrozită. De atunci, oricât de grav mi-ar fi fost păcatul, nu m-am mai ascuns în closet.
VI
Într-o Duminică după prânz, îmbrăcaţi frumos toţi patru, am mers la teatru. Era o sală frumoasă pe strada Uranus, numită Munca şi Lumina. Pentru prima oară în viaţă am văzut o piesă de teatru. Se numea “Împăratul de o zi”. Mi-a plăcut atât de mult că şi astăzi revăd toate personajele, costumele şi decorurile din această piesă. Povestea începea cu un cizmar foarte sărac care se istovea din zori în noapte fără să poată agonisi nimic. Intr-o zi, supărat, a zis că dacă ar fi să fie împărat, fie şi pentru o zi, ar face mai multă dreptate în lume. O slugă de la palat a auzit cele spuse şi i-a raportat împăratului. Acesta, curios, şi-a adunat curtea şi a mers la coliba cizmarului care adormise pe scăunelul lui de lucru. Atunci împăratul face semn oamenilor lui să ducă in tăcere pe cizmar la palat, fără să fie sculat din somn. A doua zi dimineaţă cizmarul se trezeşte la palat înconjurat de curteni gata să-i îndeplinească toate ordinele şi care i-se adresau cu “Măria Ta”. La început omul credea că visează, dar cum mereu era pus în situaţia să dea ordine şi chiar să judece cazurile unor oameni jecmăniţi de tâlhari, a început să creadă şi el că într-adevăr este împărat. Dar când s-a trezit din somn în următoarea dimineaţă pe scăunelul lui de cizmărie, îmbrăcat în straiele lui oropsite, a ajuns la concluzia că totul a fost numai un vis. De data asta însă oamenii împăratului au veghiat de la distanţă trezirea lui şi atunci împăratul a venit să-l felicite pentru felul în care s-a purtat la curte şi i-a oferit un post în alaiul său. In drum spre casă, fermecat de cele văzute, am tot vorbit despre piesă, neputând să uit frumuseţea acestui miracol numit teatru, în care poveşti atât de frumoase pot fi urmărite pe viu. Tata mi-a spus că dacă voi fi cuminte, cu adevărat cuminte, vom merge la teatru şi altă dată. Pentru o vreme am încercat să fiu cuminte, ba chiar m-am şi oferit uneori s-o ajut pe mama la treabă, dar la teatru nu am mers, decât hăt, târziu, după trecerea râzboiului. Dar am mai mers la căteva filme cu întrega familie, dintre care unul cu Ţândărică fără Frică şi Baba Cloanţa Cotoroanţa, Film care s-a încrustat bine în memorie, pentru că era plin de haz şi trucuri. Când a început din nou şcoala, în clasa a doua, profesoara noastră de anul trecut nu a mai venit cu noi de data asta. În schimb acum aveam un profesor rigid şi sever ca şi băncile din sinagogă care erau mult prea înalte pentru noi şi ţepene, cu un pupitru îngust în care servieta lui tata nu avea unde să intre. Când trebuia să te ridici în picioare, ca să-ţi faci loc trebuia să ridici şezutul de lemn prins în balamale. Clasa noastră acum se afla la parter într-un colţ din fundul sinagogii, profesorul nu mai avea catedră de data asta iar tabla mare pe care se preda lecţia a fost aşezată pe cărarea de trecere dintre şirurile de bănci. Lumina era slabă şi era frig, uneori stăteam în clasă cu paltoanele pe noi. Alte clase erau răsfirate in diferite colţuri din templu, ca şi sus pe aripile laterale de la balcon. Fiecare profesor se străduia să menţină nivelul vocilor cât mai jos şi rare ori se întâmpla ca vre-un profesor sau copil să se facă auzit în afara clasei respective. În drum spre casă, mă întovărăşeam de multe ori cu un alt copil care locuia peste drum de Piaţa Grand, numit Samurică Segal. Părinţii lui vindeau mărunţişuri pe o tarabă din piaţă, însă mama evita să facă cumpărături de la ei pentru că cereau prea mult. Samurică era un copil bun, dornic să lege prietenia cu mine şi de multe ori mergeam la el acasă să ne jucăm, deşi nici odată nu am avut aceiaşi simpatie şi admiraţie ca pentru Marius, colegul meu din clasa I-a. Nici mama nu se arata foarte bucuroasă să ne vadă împreună. La căteva case distanţă de templu, către cale Griviţei, într-o casă cu subsol văruită în alb, s-a înfinţat o policlinică evreiască cu cantină pentru nevoiaşi. Cantina funcţiona la subsolul clădirii şi era mobilată cu mese lungi de brad şi bănci de fiecare parte. Tanti Fani, vecina noastră, avea o nepoată, Renee, care era membră în consiliul de conducere la policlinică. Era o doamna înaltă, blonda cu părul platinat, foarte elegantă care fuma numai ţigări Regale Roşii cu carton pe care dese ori eram trimis să le cumpăr de la colţul străzii şi uneori primeam bacşiş restul de la bani. Cred că tanti Fani i-a vorbit de mama, pentru că doamna Renee a întrebat-o dacă n-ar vrea să lucreze la policlinică. Aici mama trebuia să aibe grije de toate ustensilele medicale şi de curăţenie. De acum mergeam împreună în fiecare dimineţă cu acelaşi tramvai pentru că tipografia domnului Belizarie era numai la două staţii mai departe de staţia Polizu unde coboram noi. Tata însă se scula înaintea fiecăruia şi aprindea focul la sobă şi dacă nu eram gata la timp, pleca înaintea noastră. La prânz mama, Simona şi cu mine mâncam jos la cantină, după care mă trimetea să-i aduc şi lui tata mâncare, într-un sufertaş în care erau două oliţe mici acoperite cu capac. Uneori o luam şi pe Simona cu mine, mergând cele două-trei staţii de tramvai pe jos până la tipografie. În timp ce tata trăgea afară din dulap un sertar cu litere de plumb pe care aşeza oliţele ca pe o masă, eu mă învârteam în jurul maşinilor plane de tipărit din care culisa înainte şi înapoi pe o cremalieră dinţată o platformă largă în care se afla forma de tipărit încheiată de tata. Paginile de hârtie fălţuite de maşinist erau împinse una câte una de pe masa maşinei şi apucate de un valţ cu clape, ce le răsuce in interior pentru contactul de-o secundă cu forma de plumb care aşternea pe coala imaculată sărutarea de cerneală a tiparului. Puteam să privesc la nesfârşit aceste miraculoase maşini ce păreau tot atât de vii şi complexe ca oricare vieţuitoare, şi în travaliul lor distingeam parcă vuietul de bucurie al maşinii întonând aceaşi muzică sacadată ca de marş. Mai erau şi alte maşini, unele manuale, altele acţionate de un motor electric de la care o bandă largă de piele înegrită răsucea o roată mare cu spiţe de fontă. Aliniate pe un rând în fundul sălii era eru linotipurile care culegeau şi turnau în bloc câte un rând întreg. Aici tata a făcut pentru mine şi Simona câte-o ştampilă cu numele fiecăruia cu care eu am fost foarte mândru şi am arătat-o la toţi copii. Şeful policlinicii era o altă cunoştiinţă mai veche de-a lui mama de la maternitatea Caritas, doctorul Herovici, care m-a dus şi pe mine şi pe Simona pe lume. Părinţii mei au fost foarte bucuroşi să-l aibe din nou pe doctorul Herovici medicul nostru de familie pentru că acum, de câte ori ne îmbolnăveam, el ne consulta şi ne da medicamente. Dar cel mai important pentru părinţi a fost faptul că încă de la naştere Simona avea, se pare, ceva în neregulă cu inima. De câte ori o consulta pe Simona, doctorul zăbovea mai lung cu stetoscopul pe pieptul ei, rătăcind în diferite locuri să desprindă nuanţa zgomotului dinăuntru. După o astfel de consultaţie, în ziua următoare a adus cu el mai mulţi doctori, unul mult mai bătrăn şi fiecare au început să asculte pe rând răsuflarea lui Simona. Mama, in halatul ei alb, retrasă în colţul cabinetului, privea îngrijorată scena, dar eu nu puteam înţelege ce găseau ei greşit la sora mea, care în afara faptului că era plină de pistrui maronii pe faţă, devenise o fetiţă drăguţă cu păr roşcat ca aurul pur şi ondulat ca valurile mării. Mama o pieptăna cu codiţe înmănunchiate pe spate cu fundiţe albe sau roşii şi o îmbrăca ca pe o păpuşă cu rochiţe de stambă scrobite. Oriunde apărea, cunoştinţă sau străin, Simona se afirma prin simplitatea cu care se detaşa de alţii copii şi farmecul răspunsurilor ei, sau numai al surăsului. Eu nu vedeam că Simona ar fi fost bolnavă, pentru că mă jucam cu ea în fiecare zi, alergam şi chiar ne şi băteam, şi nu părea să sufere de nici o boală. Atunci dece aceşti doctori vorbesc în şoapte la colţul camerei? Mama, care până atunci şi-a frământat mâinile în aşteptare, acum ca Simona a revenit din mâinile doctorilor, o îmbrăca din nou cu rochiţa ei de stambă cu buline albe pe fond roşu. După consultaţie, doctorul Herovici s-a apropiat de mama şi i-a zis să fie liniştită, că nu e nimic grav. La cantină, în timpul verii, am mai cunoscut şi alţi copii. Cu doi dintre ei, frate şi soră ne-am împrietenit. Ea era mai mare, poate cam de aceaşi vârstă cu mine sau ceva mai mare. Se numea Ana, iar fratele ei era cu puţin mai mare decât Simona. Locuiau pe strada Frumoasă într-o casă veche, lângă calea Victoriei. La ei în casă nu am fost nici odată, dar de multe ori am mers cu ei şi cu Simona până la casa lor, oprindu-ne într-o curte pietruită în care un castan bătrân, lângă gardul de fier forjat, străjuia cuartalul împrejmuit de case. Către sfârşitul verii castanele se desprindeau din carapacea verde cu ghimpi în care au crescut şi picau pe pavajujul de pietre cubice al curţii. Ori unde priveai, curtea era plină de castane. La policlinică doctorul şi surorile aruncau lamele de metal cu care tăiau gâtul fiolelor de sticlă înaintea unei injecţii, iar eu le culegeam şi mă jucam cu ele pentru că aveau dinţi mărunţi ca de ferăstrău. Prin buzunarele mele puteai să găseşti oricând căteva lamele din acestea, alături de multe alte obiecte de preţ, ca sfoară, capace dela sticlele de bere şi chiar un port-ţigaret gingaş din ebonită albă şi roşie ce l-am găsit uitat într-o scrumieră în camera de aşteptare. La văzul castanelor din curte, am ridicat una şi am început să scobesc o gaură cu lamela de la fiole. Apoi am potrivit port-ţigaretul în gaură proaspăt scobită. Când am văzut că gaura era leit pe măsura ţigaretului, mi-a venit ideia să transform castanele în pipe. Cu spirit întreprinzător, am organizat imediat copii la treabă. La umbră, lângă trunchiul gros al copacului, am adunat un coş de castane alese în mod special de mine, şi dând fiecăruia câte o lamelă, ne-am pus pe lucru. În ziua respectivă nu am făcut prea multe, pentru că s-a făcut târziu, dar în zilele următoare coşul se umplu-se cu producţia noastră de pipe. Prevedeam un mare succes de vânzare şi o mulţime de bani căştigaţi din această întreprindere. Peste drum, în calea Victorie, era un debit de tutun. Cu coşul plin de castane am mers la debit. Simona şi fratele Anei n-au vrut să intre, aşa că ne-au aşteptat afară lângă uşa prăvăliei. Înăuntru, mai erau căţiva clienţi care vorbeau cu negustorul din spatele tejghelei. Mi-am prezentat marfa şi, ca să fiu mai convingător, am scos port-ţigaretul din buzunar şi l-am asamblat la o castană. Oamenii au inspectat pipa, au admirat meşteşugul cu care au fost scobite în interior, ne-au felicitat pentru ideie şi spiritul nostru intreprinzător, dar nu au cumpărat nimic. Ziceau ca la foc castanele se vor usca şi vor pocnii. Dezumflaţi ne-am întors cu coşul plin de castane scobite acasă. Nimeni n-a rostit nici un cuvânt. Uneori când era foarte ocupată, mama ne da bani pentru un film la unul din cinematografele din jur. Erau cinci cinematografe în zonă, dar cel mai frumos era cinematograful Marna de pe colţ cu strada Buzeşti. Vizavi, pe calea Griviţei, mai era cinematograful Marconi care avea matinee pentru copii cu Pat şi Patachon, cinematograful Diana, care era cel mai aproape de noi şi, în sfârşit, erau încă două pe Buzeşti, unde mergeam mai rar. Intram la un matineu care avea filme cu Fernandel, Macario sau Stan şi Bran. Filmele erau aşa de amuzante, că rămâneam sa le mai vedem odată, chiar şi de două ori. Odată, ieşind afară din sală, se făcu-se întuneric şi am dat de mama aşteptându-ne în stradă la întrarea în cinematograf. Altă dată, după masa de prânz de la cantină, în drum spre casa lui Ana şi a fratelui ei, ne-a ieşit în cale pe Griviţa, lângă cinematograful Marna, un băiat cu un teanc de bilete în mână. Acesta ne-a întrebat dacă vrem să mergem la film. Eu am zis da, el a rupt patru bilete din cotorul încapsat şi, despărţindu-ne, am intrat la cinematograf. Biletele eau valabile sau poate controlorul nu a dat atenţie şi ne-a lăsat să intrăm. Am mers la balcon în sala aproape goală şi de cum am dat cu ochii de ecran am fost stupefiat; pentru prima dată vedeam un film în culori. Nu puteam să-mi imaginez ceva mai frumos. Filmul se numea „Oraşul de Aur,” o producţie de propagandă germană turnat la Praga. In fiecare duminică după-masă la Regie, într-una din clădirile de la stradă, lângă poarta de intrare in fabrica de tutun, se prezentau filme pentru populaţie, de regulă filme nemţeşti de propagandă despre râzboi. Venea multă lume şi aştepta în stradă, lângă uşă, aşezaţi în rând lângă gard până când se da drumul înăuntru. La ora două fix uşa se deschidea şi oamenii năvăleau în sala cu geamurile acoperite, gonind să ocupe locuri mai bune. După căldura în soarele torid de afară, aici la început era răcoare şi plăcut. Dar sala nu era prea mare, cu bănci lungi in loc de scaune pe care ne înghesuiam unii în alţii ca să intre toată lumea din stradă. Cu geamurile închise şi cu fumul celora ce nu se puteau abţine de la fumat, în scurt timp după începerea filmului se făcea o caldură de se lipeau cămăşile pe noi. Totuşi filmul din fiecare duminică de la Regie a devenit o atracţie nelipsită.

VII
Pe Calea Griviţei, după Podul Grant, prima clădire pe dreapta către Gara de Nord, era cinematograful Triumf după care, în clădirea următoare, se afla o librărie. De aici, tata îmi cumpăra cărţile şi caietele de care aveam nevoie la şcoală. Mai era o librărie şi pe Crângaşi, lângă brutăria lui Zisu, dar aceasta era mică şi nu mă duceam acolo decât după poze şi abţibilduri cu care-mi ornam caietele Librăria de la Podul Grand însă era mare, avea vitrină si pe o parte, şi pe cealaltă a uşii de la intrare şi era înconjurată de rafturi şi tejghele pe trei laturi. Rafturile erau pline de cărţi, caiete şi jucării, multe din ele ambalate in cutii cu desene care-ţi luau ochii. Domnul Goldştein era propietarul acestei prăvălii împreună cu soţia lui. El era înalt, voinic, avea un păr negru ondulat la fel ca mustaţa lui bine ingrijită. Era îmbrăcat cu grije în costum cu cravată şi lăsa în urma lui o reminiscenţă aromată de parfum. Doamna Goldştein era înaltă, subţirică cu părul negru ondulat în valuri pe spate, avea ochi verzi şi un zâmbet cald şi atrăgător. Tata a vorbit cu ei ca să mă ia ca ajutor la prăvălie pe timpul verii. In prima dimineaţă, era într-o luni, zi de început de săptămână, tata mă duce până acolo, dar am găsit obloanele trase peste vitrine. El nu putea să aştepte, aşa ca după căteva clipe, m-a asigurat că vor deschide curând, să aştept şi să nu-l fac de râs. Apoi el a alergat să prindă tramvaiul oprit la staţie. După o vreme în care eu am început să număr tramvaiele cu remorci deschise şi cele cu vagoane închise, domnul Goldştein apare din curte şi începe să ridice obloanele din tablă ondulată care-i acopereau vitrinele si uşa de la intrare. M-am apropiat de el timid şi i-am spus “Bună dimineaţa”. S-a uitat la mine măsurându-mă, şi apoi m-a întrebat: “Tu eşti băiatul domnului Kimel?” Am încuvinţat dând uşor din cap. A descuiat uşa şi am intrat în prăvălie. Era întunecat şi răcoare. El a trecut in spatele tejghelei, lângă casa de bani, iar eu am rămas în mijlocul prăvăliei, neştiind ce să fac. Domnul Goldştein a luat din raft un pămătuf cu pene colorate şi mi l-a întins: “Vrei să ştergi praful de pe rafturi şi tejghele?” Am luat pămătuful şi am început să-l plimb peste rafturile de la dulapul din capăt. Erau in rafturi multe cărţi cu coperţi groase, acoperite cu desene colorate şi bănuiam că şi în interior cartea trebuia să aibe desene interesante care păreau că-ţi spun singure povestea. In rafturile de alături se aflau multe jucării, dar cel mai mult am fost atras de un automobil roşu, cu acoperişul descoperit, cu uşi care se pot deschide şi cu volan care putea roti roţile din faţă. Scufundat în acestă lume nouă, între cărţi şi jucării cum nu mai văzusem nici odată, eram aşa de bucuros de noua mea îndeletnicire, că aş fi vrut ca acest vis să nu se destrame. Ştiam că în acest mic paradis n-o să mă plictisec niciodată. Luam – una câte una – jucăria din raft, o aşezam pe suprafaţa de sticlă a tejghelei din faţa mea şi curăţam praful din raft mai întâi. Apoi stergeam jucăriile, inspectând cu ochiu de specialist fiecare buton, clapă sau cheiţă, după care duceam jucăria înapoi pe raft. Mai târziu, când soarele a început să intre pe geam în prăvălie, domnul Goldştein a ieşit cu manivela în mână să rotească mecanizmul care lăsa pânza umbrarului să se deschidă peste trotuar. Din când în când câte un cumpărător venea să întrebe de o anumită carte sau de un cadou pentru cineva, ori să comande caiete, hartie de scris sau alte obiecte. Politicos, domnul Goldştein da toate amănuntele, servea cu plăcere pe client şi uneori îl conducea până la uşă. Înaintede prânz a venit şi doamna Goldştein în prăvălie. Când a aflat cine sunt, s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe frunte şi şi-a tras un scaun aproape de mine, după care am început să vorbim. Ea întreba, eu răspundeam, la care ea râdea cu poftă şi-mi punea alte întrebări. Cu felul ei cald şi atât de prietenos mi-a plăcut din primul moment. Ei nu aveau copii, deşi nu erau foarte tineri. Locuiau în casa din spatele prăvăliei şi în timpul prânzului încuiau uşa de la intrarea în prăvalie şi mergeam să mâncăm în sufrageria cu masă ovală în care tacâmurile erau deja aranjate dinainte. Curând aveam să devin un fel de membru al familiei. Încă din prima zi am mers cu ei acasă în sufrageria cu masa ovală unde discutau cu mine, în special dânsa, sau î-mi povesteau lucruri despre dânşi, familia şi prietenii lor. Uneori mă lăsau să răsfoiesc cărţile de poveşti din rafturi şi chiar să mă joc pe suprafaţa de sticlă a tejghelei cu jucăriile expuse pentru vânzare. La sfârşitul săptămânii, duminică, aveau musafiri la masă şi m-au învitat şi pe mine. Mama m-a îmbrăcat frumos cu costumul meu bleumarin şi pantofii de lac, m-a pieptănat cu cărare într-o parte aşa cum îi plăcea ei să mă vadă şi m-a lăsat să plec. Casa familiei Goldştein era plină de musafiri, uşa de la intrare larg deschisă, masa ovală acum era lărgită, cuprinzând aproape toată lărgimea camerei şi am fost aşezaţi fiecare în jurul ei. Am fost prezentat la toată lumea, locul meu la masă a fost pus lângă doamna Goldştein, iar vizavi de mine stătea o fetiţă cam de aceaşi vârstă, fata unor prieteni. Era înaltă, frumuşică, părul lăsat pe spate prins cu o fundă ca să nu-i cadă în ochi şi nu părea să-mi acorde nici o atenţie. Se mânca, se vorbea şi fiecare părea că se amuză de glumele aruncate din când în când în jurul mesei. La un moment dat, după ce s-a servit felul al-doilea, nu ştiu cum m-am mişcat că am scăpat un pâââââârrrţţ lung şi zgomotos care a întrerupt orice discuţii ale celor aflaţi la masă. Domnul Goldştein a început să râdă şi să mă facă de ruşine, iar toţi ceilalţi împreună cu fetiţa din faţa mea, râdeau cu lacrimi în ochi. M-am ridicat de la masă şi am fugit în dormitorul lor. Niciodată nu am simţit durerea unei ruşini ca atunci. După mine a venit doamna Goldştein să mă îmbuneze şi drăgăstoasă, m-a sărutat şi m-a adus înapoi în sufragerie unde a adus desertul. Nimeni nu a mai pomenit niciodată de nefericitul meu accident, dar a rămas un fapt gravat adânc în memoria mea. Într-o după-amiază doamna Goldştein m-a întrebat dacă nu vreau să fiu copilul lor. Amândoi, şi ea şi el, erau prietenoşi cu mine, mă răsfăţau cu bomboane şi dulciuri, mă lăsau să mă joc în prăvălie cu jucăriile din rafturi, m-au lăsat să servesc clienţii şi chiar să primesc bani şi să dau restul de la casă, iar eu nu mai eram sfios ca la început şi-mi făcea plăcere să-mi petrec timpul cu ei. Într-o seară, m-au condus acasă, la părinţii mei. Domnul Goldştei după o mică introducere i-a zis lui tata că ei ar vrea să mă înfieze. Tata a refuzat, dar domnul Goldştein, pregătit dinainte cu argumente, a început să-l lămurească pe tata că vor avea grije de mine ca de propiul lor copil, că-mi vor da o educaţie aleasă la cele mai bune şcoli, că nici nu poate să spună cât de mult mă iubesc şi cât de mult, avându-mă, pot face pentru ei. Mama asculta tăcută desfăşurarea conversaţiei, fixându-l pe tata cu ochi muţi. Domnul Goldştein continua să-şi ducă munca de lămurire, zicând că în vremurile astea grele are să-i fie mult mai uşor lui tata cu un singur copil şi că în sfărşit, suntem aşa de aproape, că pot să mă vadă oricând, nici măcar nu au să-mi simtă lipsa. Tata a rămas neînduplecat în hotărârea lui şi în final, văzând că fiecare argument adus nu poate zdruncina cu nimic refuzul lui tata de-a mă da, domnul şi doamna Goldştein, cu regret, şi-au luat rămas bun de la noi şi au plecat.

Curând

propunere articol: Lucian Zeev Herşcovici

iunie 25th, 2008

Poezia sub impactul virtualului, sau virtualul sub impactul poeziei

prof.LUCIAN ZEEV HERŞCOVICI, Ierusalim

Recent am răsfoit un volum de poezii nou, cel de-al 23-lea volum al ei. Volumul este intitulat”Impactul virtualului” şi, în afară de poezii, include cîteva prezentări asupra autoarei, precum şi Bio-Bibliografia acesteia. Trebuie să menţionăm că titlul volumului nu este întîmplător.
Bianca Marcovici este prima poetă israeliană de limbă română care foloseşte Internetul, respectiv tehnologia virtuală modernă pentru a-şi publica şi difuza poeziile. În mod paralel, ea continuă să publice şi volume de versuri pe hîrtie, după sistemul tradiţional.Faptul că poeta este şi ingineră, avînd cunoştinţe, îşi pune amprenta asupra sistemului ei de lucru şi difuzare a operei ei literare. Ea înţelege că virtualul impune un impact asupra poeziei, are o influenţă asupra acesteia Ne-am gîndit să-i parafrazăm ideea, gîndindu-ne că este vorba despre o influenţă dublă, reciprocă, virtualul asupra poeziei, dar şi poezia asupra virtualului. Cel puţin, bine ar fi să fie aşa, reuniunea între poezie, dar şi tehnologie în epoca noastră, realizîndu-se o poezie tehnologică şi o tehnologie cu aspecte poetice-
Bianca Marcovici scrie poezii pe teme iudaice, alături de lirica ei personală. Odată i-am scris un mesaj prin Internet, citindu-l pe Mihai Eminescu.” Bi (l)anca, află că din leagăn/ Domnul este al tău mire/”. Mi-am amintit de o poveste simpatică şi plină de extaz a poetei cu privire la romanul ei cu” Kotel Ha- Maaravi” (Zidul de Apus, sau Zidul Plângerii) din Ierusalim. Probabil că identitatea ei se reuneşte cu acest zid, cu iubirea pentru el. La care adaugă dragostea fizică şi psihologică, autoarea manifestîndu-se ca o femeie îndrăzneaţă, care depăşeşte normele sociale. Bianca Marcovici ” Levana” locuieşte la Haifa, oraşul la care se referă în poeziile ei adeseori. Este Haifa cea frumoasă de pe malul mării şi de pe Muntele Carmel, dar şi Haifa problematică, cu oamenii cu probleme, poluarea, victima celui de-al doilea război din Liban.
Trăieşte, munceşte (lucrează ca ingineră la Societatea de Electricitate), îşi are familia, iubeşte sau suferă decepţii în dragoste, îşi creşte nepoţii deşi se compară ca o femeie tînără.
Haifa care capăta o notă specială, un aspect deosebit în poezia ei ” Am urcat pe Muntele Carmel, pe coclauri pe lângă Universitate/ bineînţeles că e o antenă acolo, e punctul cel mai înalt din Haifa/ jos, undeva în prăpastie/ pădurile sunt arse… arse. De după ultimul incendiu/ nu ştiu dacă a fost pus focul dar,/ tare greu se mai reface pădurea! (Muntele Carmel) La care poeta adaugă visul ei de a renaşte “din cenuşă”, precum şi filosofia ei ” dacă n-ar fi omu’ să ardă să sufoce, să se dea în spectacol, să/ urască, să distrugă, cred că/ pădurea ar reveni la viaţă mult mai repede”
Bianca Marcovici vede şi simte pericolul ecologic pentru Haifa ei dragă ” chimicalele ne întoxică, facem cură de otrăvuri zi şi noapte- deschizi fereastra spre Golful Mediteranian/ se furişează gazul toxic-” ( Haine avertizoare). Cîtă dreptate are poeta să spună acest lucru cu mînie, dar şi cu expresii literare! Ne putem gândi că afirmaţia ei este valabilă oriunde şi oricum în epoca noastră… Deci, Bianca Marcovici este nu numai poetă ingineră, ci şi poetă ecologistă. Mînia ei nu are margini atunci cînd afirmă că, “la noi se moare iute, prea iute”. Totuşi, apare şi gîndirea ei asupra inevitabilei scurgeri a timpului, reflectată asupra propriei ei vieţi, după ce se autocompară cu o orhidee.” Caut mereu ce nu pot să văd/ simt orhideea plăpîndă-albul ei…-azi s-a mai uscat o petală”. Bianca Marcovici trăieşte pe un ” pod Haifa-Iaşi”, desigur virtual. Frica ei este de ” Yiddishe mamme”. Dar dragostea ei pentru peisajele şi oraşele israelienie se reflectă cel mai profund, mai puternic faţă de Ierusalim. Ea are chiar o viziune a Ierusalimului şi a Zidului Plângerii.” Ierusalimul meu, noaptea viselor, divinitate atît/ de aproape, dispre aroganţa spirituală,/ apare grădina noastră în lumină feerică,- revelaţia/ Zidul Plângerii” ( Noaptea la Ierusalim). Vorbind despre Cetatea lui David, poeta merge pînă la identificare acordîndu-i o măreţie de simbol, reunind-o cu dragostea ei umană, spiritulă dar fizică sexuală. Vorbind despre ea însăşi, Bianca afirmă: Vibrez ca o harpă din Cetate lui David/ hrănindu-mă cu adieri de vînt şi cuvinte..// dansul săbiilor parcurge mereu acelaşi cer de foc- un Maghen David lumineză în noapte ca o făclie”(Mă ia cu frig)
Poeziile din volumul “Impactul virtualului” au şi alte teme. Comparaţia între dragostea fizică şi iubirea spirituală.(” cineva îmi cunoaşte sufletu- altcineva trupul…”), apropierea de familia fratelui, aflat în Franţa; dragostea de oraşele Paris, Roma, Barcelona, de istoria lor, de monumentele lor. Poeziile Biancăi Marcovici sunt scrise în formă modernistă, de vers alb… Cu excepţia cazului unor substantive cu totul speciale, primul cuvînt al fiecărui vers este scrisă cu literă mică. Se poate afirma că Bianca Marcovici este o poetă modernistă. Ea citează numele lui Gherasim Luca şi cel a lui Sesto Pals, probabil pentru a arăta cine sunt maiştrii ei, poeţi surealişti de care a fost influenţată.Ea citează şi alţi scriitori români şi israelieni, a căror lectură îi este preferată. ” Adam Simantov/ Cărtărescu sau Amos Oz/ Ana Blandiana, cu repetiţia cuvîntului poem/ la fiecare pas, sau I. Schechter…/ Brateş, Fischof, Mirodan cu al său dcţionar”.
Limbajul Biancăi Marcovici este bogat, reunind cuvinte vechi şi noi. Este un limbaj în care sînt prezente tehnologia reunită cu istoria, şoapte de dragoste romantice reunite cu vulgaritatea şi mînia, expresii arhaice alături de neologisme. Limbajul ei îmbogăţeşte româna contemporană (vreau să sper că poeziile ei sînt cicite şi în România). Este metoda începută de Argezi, de a crea noi frumuseţi din bube, mucegaiuri şi noroi. Poezia Biancăi Marcovici poate fi evental comparată cu cea a altei poete din generaţia noastră, evreică din Tîrgu-Mureş, Marha Iszak. Aceste două poete ale generaţiei noastre au ceva comun între ele prin stil, limbaj, mod de expresie, curaj, protest social şi filozofia a vieţii. Nu ştim dacă ele se
cunosc personal dar parcă aparţin aceluiaşi gen literar.

Pentru a încheia acest articol modest, preferăm să ne referim din nou la ” impactul virtualului”, aşa cum îl vede Bianca Marcovici într-o poezie cu acelaşi titlu:
“Ne-am legat la ochi, / ne-am astupat urechile/ rămînem legaţi/ aşa cum lumea ne leagă/ lumea virtuală.”

Rubrica:MĂRTURII IUDAICE”
Pag.28-29
EXPRESS MAGAZIN”-TEL AVIV
Nr.7, 8 iunie 2008

Excrescenţe

iunie 25th, 2008

Încerc să trec peste liniile zgâriate între noi;
Şotron parşiv.
Garduri din sârmă ghimpată,
Lacăte încuiate, chei pierdute
Ori aruncate peste umăr.
Graniţele tale impenetrabile.
Nici măcar cu zâmbete, cu priviri arse,
Nu le pot trece.
Încerc să le rup, să le şterg.
În zadar.
Televizorul ne aruncă tentaţii.
Ne urmăreşte viclean cu ochi strălucind în culori.
Nicio tresărire, niciun zâmbet, nicio lacrimă
Pe faţa ta;
Sloi rupt din gheţar.
De undeva din plafon,
Incapabilă să înţeleagă ce se petrece,
Lampa muribundă râde de noi.

Dan David, Los Angeles, Martie-07-2007.

Justiția americană dă o lovitură ‘sistemului Guantanamo’

iunie 24th, 2008

O curte federală de la Washington a decis că un deținut musulman din China de la baza americană de la Guantanamo din Cuba trebuie eliberat sau să i se permită o audiere în justiție.

Huzaifa Parhat, etnic uigur din regiunea autonomă Xiniang din nord-vestul Chinei, este ținut în izolare de peste șase ani, fiind capturat în Afganistan după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001.

Curtea de apel a decis că Huzaifa nu poate fi considerat \”inamic combatant\”.

Decizia instanței de apel urmează unei alte decizii din 12 iunie a Curții Supreme a Statelor Unite care a hotărât că cei circa 270 de deținuți de la Guantanamo au dreptul constituțional de habeas corpus și ca atare pot contesta detenția lor în instanțele federale.

Această decizie este considerată de juriști și analiști o gravă lovitură dată politicii administrației Bush de a deține fără judecată persoane calificate drept \”inamici combatanți\” la baza de la Guantanamo.

Huzaifa și alți etnici uiguri sunt acuzați de autoritățile chineze că aparțin unei organizații separatiste, Mișcarea islamică din Turkestanul de est, care are legături cu rețeaua islamistă internațională Al Qaeda.

Uigurii capturați în Afganistan neagă orice activitate teroristă și spun că s-au refugiat din cauza persecuțiilor la care erau supuși de autoritățile de la Beijing.

Ei nu pot fi expulzați în China deoarece riscă pedeapsa cu moartea.

Un mare spirit al secolului XX – Milton Friedman

iunie 24th, 2008

Unul dintre avantajele de a nu mai lucra la BBC este că pot să renunț la atitudinea de rezervă impusă de imparțialitate, unul dintre principiile fundamentale pe baza cărora funcționează renumitul post de televiziune și radio britanic.

Asta nu înseamnă căderea într-un partizanat politic, așa cum fac majoritatea jurnaliștilor din România (de altfel viața politică din România este așa de lipsită de interes și de plicticoasă, că nici nu merită să te implici partizan ca jurnalist, dacă ești onest), ci suținerea argumentată a unor principii.

Mulți m-au întrebat în acești ani ce orientare politică am. Cel mai simplu răspuns îl pot da comunicând rezultatul testului de la Political Compass http://www.politicalcompass.org/ care este: economic dreapta/stânga 6,25, social libertarian/autoritar – 2,41.

Cu alte cuvinte mă înscriu în cadranul libertarian, unde se înscriu opiniile acelora care resping intervenția statului în economie sau în viața individului.

S-a nimerit ca dintre personalitățile ale căror opinii au fost astfel cuantificate să mă situez cel mai aproape de marele economist american Milton Friedman (1912 – 2006), care se află la polul opus lui Stalin, de pildă.

Am găsit astfel explicația cantitativă a admirației mele de lungă durată față de acest titan al gândirii economice (și nu numai) a ultimului secol.

Friedman contra Keynes

L-am auzit pe Milton Friedman la începutul anilor ’80, într-un interviu la Vocea Americii și am fost cucerit de ideile sale, care nu m-au părăsit de atunci niciodată.

Nu era numai pledoaria sa în favoarea libertății, economice în primul rând, dar și modul său calm de a argumenta, o forță a ideilor care avea să schimbe literalmente lumea la sfârșit de mileniu.

Reputata revistă britanică The Economist scria că cei mai mari economiști ai secolului XX au fost John Maynard Keynes, în prima jumătate, și Milton Friedman, pentru a doua jumătate.

Dacă în prima jumătate, și chiar mai mult, de secol XX în care ideile lui Keynes – în esență de sprijin a implicării statului în economie – au fost dominante ideile de stânga, în ultima parte acestui secol – în care ideile lui Friedman s-au impus – balansierul în privința politicilor economice s-a deplasat radical către dreapta.

În mod ironic, Friedman și-a început cariera de economist ca keynesian. Și era poate inevitabil să fie așa, dat fiind că în lumea anilor ’30, zguduită de o criză economică de proporții intervenția statului în economie era privită ca o regulă.

Părintele monetarismului

Fiul unor imigranți evrei (ceea ce aruncă în derizoriu ideea vânturată de antisemiții sfertodocți că “evreii, care sunt întotdeauna de stânga, au adus comunismul”) unguri săraci din Rutenia transcarpatică, Milton Friedman s-a născut la New York în 1912 și și-a depășit extracția modestă, trudind din greu, câștigându-și existența în munci precum cele de chelner sau vânzător pentru a-și încheia studiile economice la Rutgers, Chicago și apoi doctoratul la Columbia.

Friedman, care era un excelent statistician, și-a data seama începând cu 1946 că intervenția statului în economie nu poate avea pe termen lung și mediu decât un efect paleativ și că până la urmă tot piața liberă este aceea care reglementează disfuncționalitățile ce apar în mod inerent.

La Universitatea din Chicago, unde a predat din 1946 până în 1977, când s-a pensionat, Friedman a creat o puternică școală de economie, care a fost numită “monetaristă”.

Marele economist american a insistat întotdeauna că inflația este cea mai mare racilă e economiei și că aceasta poate fi controlată prin cantitatea de monedă aflată pe piață, de unde și numele teoriei.

Inițial, teoriile lui Friedman nu au fost populare. În anii ’50 – ’60 Keynesianismul devenise un fel de religie economică, iar publicarea capodoperei sale în 1962, “Capitalism and Freedom” – Capitalism și Libertate – a fost întâmpinată cu scepticism, ba chiar cu ostilitate.

Este interesant, și vă recomand să citiți prefețele edițiilor din 1962, 1982 și 2002, ca să vedeți cum s-au schimbat atitudinile față de ideile lui Friedman.

Stagflația (recesiune economică însoțită de inflație) din anii ’70 a început să încline balanța ideilor către Friedman.

La sfârșitul anilor ’70, Milton Friedman a filmat o serie TV, însoțită de o carte, “Free to choose” – Liber să alegi – în care explica de ce capitalismul pieței libere este singurul în stare să asigure prosperitate economică.

Atât cartea cât și serialul TV s-au bucurat de un succes enorm, semn al schimbării vremurilor.

Căderea comunismului

Mai mulți politicieni – Margaret Thatcher în Marea Britanie, Ronald Reagan în Statele Unite (căruia Friedman i-a fost consilier neoficial, așa cum fusese consilierul altor candidați Republicani la președinție, Richard Nixon și Barry Goldwater), Brian Mulroney în Canada și Augusto Pinochet în Chile au pus în aplicare ideile lui Friedman, al căror succes a constituit lovitura de grație nu numai pentru Keynesianism, dar în ultimă instanță și pentru sistemul comunist.

Friedman a fost acuzat de susținere pentru dictatura lui Pinochet din Chile, dar marele economist, deși s-a întâlnit personal cu dictatorul în 1975 și nu a criticat niciodată încălcarea brutală de către acesta a drepturilor omului, a susținut că reformele economice pe care le-a recomandat și care au adus libertate economică, au determinat în final căderea dictaturii și libertate politică.

Și aceeași evoluție a pronosticat-o Friedman în ultimul său interviu http://www.digitalnpq.org/archive/2006_winter/friedman.html și pentru China.

De altfel, datorită acestor reforme economice, Chile este astăzi cea mai prosperă țară latino-americană, cu una dintre cele mai libere economii din lume, condusă politic de adversarii lui Pinochet, care însă nu s-au atins de reformele sale economice de piață.

Adversarii de stânga nu l-au iertat însă niciodată pentru atitudinea sa față de regimul Pinochet.

Dar Friedman devenise deja un colos intelectual. În 1976 i-a fost decernat premiul Nobel pentru economie, iar în anii ’80 și ’90 politicile sale economice monetariste au devenit practic regula.

În ultimii ani ai vieții, Friedman a fost un adept, așa cum era de așteptat, al fenomenului globalizării, accelerat în opinia sa de explozia internetului, deși el considera că lumea era mai globalizată în sec. XIX decât astăzi.

A fost un critic moderat al intervenției americane în Irak, dar a subliniat că “islamofascismul” și terorismul care-l însoțește sunt cele mai mari pericole la adresa omenirii.

Ideile lui Friedman și ale prietenului său Friedrich Von Hayek au contribuit decisiv la implozia comunismului, deși el spunea în ultimul interviu că prăbișirea zidului Berlinului a făcut mai mult pentru cauza libertății în lume decât toate cărțile celor doi la un loc.

Personalitate covârșitoare

Milton Friedman a fost un geniu intelectual, un economist de o vastă competență, un om de o rectitudine morală impecabilă, dar mai presus de toate, el fost un pasionat iubitor al libertății.

Ideile sale nu sunt ușor de acceptat, mai ales pentru mulți români care văd în stat un fel de providență.

Nu este ușor de acceptat de pildă ideea sa de legalizare a tuturor drogurilor, Friedman considerând că politicile represive și prohibiția în acest domeniu au eșuat.

El a văzut în piață nu un panaceu global, ci mecanismul cel mai puțin prost care să regleze relațiile economice dintre oameni, chiar și dintre aceia care în mod normal se urăsc reciproc.

Într-un fel, dacă în domeniul politicului Churchill spunea despre democrație că este cel mai prost sistem cu excepția tuturor celorlalte, putem spune că prin tot ce a făcut în lunga sa viață Milton Friedman a spus același lucru despre piața liberă în domeniul economic.

Farmecul discret al Regelui Mihai

iunie 24th, 2008
Un personaj istoric în viață, dar mai ales un om șarmant: Regele MihaiUn personaj istoric în viață, dar mai ales un om șarmant: Regele Mihai

Nu aveam de gând să scriu acest articol, dar din nou, un ecou al unui cititor la interviul cu Regele Mihai despre rolul Reginei Mamă în salvarea evreilor pe timpul celui de-al doilea război mondial, m-a determinat să dau o replică.

Mesajul, care n-avea nicio legătură cu interviul, era o tiradă anti-monarhistă scrisă într-un stil vulgar, cu numeroase inexactități sau de-a dreptul minciuni, luată parcă din propaganda sfârșitului anilor ’40.

Trebuie să-mi declar de la început poziția în chestiunea monarhiei, pentru ca toată lumea să știe pe ce picior joc.

Așa cum în viață nu alegi între bine și rău, ci mai întotdeauna între două rele, așa și alegerea dintre monarhia constituțională și republică – ambele forme democratice (nu republici de genul Coreea de Nord, Cuba, Birmania, Iran sau Sudan) – este una dintre două rele.

Personal consider că monarhia constituțională (eu însumi trăind într-o țară cu acest sistem) e ceva mai puțin proastă decât republica, în primul rând dat fiind că are un șef de stat complet non-partizan și imparțial, care domnește, dar nu guvernează.

Acestea fiind zise, în cazul în speță al României discuția despre reinstaurarea monarhiei este superfluă, dată fiind situația concretă și mentalitatea populației, spălată pe creier de 60 de ani de minciuni comuniste și neo-comuniste, deși nu monarhia, ci republica a fost instaurată în mod fraudulos în România, deci este ilegitimă.

Patru interviuri

Dar nu despre monarhie doream să vorbesc sau despre ipotetica ei reinstaurare, ci despre Regele Mihai, pe care l-am intervievat la Palatul Elisabeta, pe data de 3 iunie.

Este al patrulea interviu al meu cu fostul suveran al României.

Primul, în noiembrie 1990, a avut loc la Versoix, la reședința sa de lângă Geneva.

Interviul nu mi-a fost acceptat pentru România liberă de Petre Mihai Băcanu, așa că l-am publicat în revista Tinerama.

Am cunoscut atunci un om de o bunătate extremă, ai cărui ochi albaștri blânzi te priveau fără niciun fel de superioritate regală, dar îți inspirau un respect pe care niciun politician din România nu a fost, nu este și nu va fi în stare să-l impună.

Al doilea interviu i l-am luat la Londra în 1995, când participa la aniversarea a 50 de ani de la victoria împotriva Germaniei naziste.

Atunci a avut loc un semi-incident diplomatic: guvernul britanic, condus pe atunci de John Major, nu a vrut inițial ca Regele Mihai să stea la una dintre mesele rezervate șefilor de stat la banchetul oficial.

A fost nevoie de intervenția discretă și personală a Reginei Elisabeta, pentru ca singurul șef de stat supraviețuitor al victoriei de la 8 mai 1945, cu o contribuție personală directă și importantă în scurtarea războiului, să poată fi prezent în aceeași sală cu șefi de state, printre care și președintele de atunci al României, Ion Iliescu.

Și pentru că tot am pomenit de Iliescu, îmi aduc aminte, pentru că l-am intervievat și pe el atunci, de limbajul lui de lemn, în comparație cu exprimarea naturală a Regelui, din care ignoranții spălați pe creier nu rețin decât defectul său de vorbire, de care își bat joc, dând dovadă de o josnicie pe măsura ignoranței lor.

Al treilea interviu a fost la Londra în 1997, când Regele, însoțit de Regina Ana, de Principesa Margareta și soțul ei, Principele Radu, a participat la Nunta de Aur a Reginei Elisabeta.

Stătea la același Hotel Claridge, unde locuise în urmă cu 50 de ani, când participase la nunta Prințesei Elisabeta, viitoarea Regină a Marii Britanii, cu Prințul Filip.

Era noiembrie 1947, iar Regele rămăsese singur împotriva regimului comunist din România și a tancurilor sovietice care-l impuseseră.

Marea Britanie s-a spălat atunci pe mâini de responsabilitatea de a-i da un ajutor, dar Regele a refuzat să dea curs sugestiilor de a nu se mai întoarce în țară, spre furia regimului marionetă Groza-Gheorghiu Dej, care a fost nevoit să însceneze abdicarea de la 30 decembrie 1947 și apoi să-l expulzeze din țara în care se născuse, fără a-i permite să ia nimic din averea sa așa cum avea să afirme mincinos propaganda anti-națională comunistă (altfel de ce ar fi trebuit să muncească, inclusiv ca fermier de păsări ca să-și câștige existența?).

Personaj istoric

L-am regăsit pe Regele Mihai aproape neschimbat în iunie 2008, deși ușor mai fragil, dar la fel de alert și la fel de bine informat.

Am stat de vorbă cu Majestatea Sa circa 45 de minute după interviu, și deși nu am să dezvălui ce am discutat, vă pot asigura că este perfect la curent ceea ce se întâmplă în țară și în străinătate.

Este un om care impune respectul în mod natural, care este plin de farmec și modestie, și care vorbește în fraze simple și clare, lipsite de pompozitatea discursului oficial din România sau de vulgaritatea în particular a politicienilor români.

La Regele Mihai patriotismul este firesc, așa cum ar trebui să fie la orice român, nu dovedit prin dicursuri sforăitoare și patriotarde, așa cum, vai, prea mulți români o fac.

Îți vine greu să crezi că acest om de aproape 87 de ani, zvelt și elegant, urca acum 81 de ani pe tronul României lăsat vacant de un aventurier iresponsabil care ulterior a revenit în țară ca să distrugă firava democrație interbelică.

Îți vine greu să crezi că ai în față un personaj istoric care ca adolescent a fost silit de abdicarea aceluiași tată iresponsabil să urce pentru a doua oară pe tron, făcând față unui dictator megaloman, pe care îl va aresta la 23 august 1944 într-un act de curaj la standardele timpului (nu însă și după standardele comentatorilor de fotoliu de astăzi), salvând România de la un dezastru total.

Eram în același loc în care, la 30 decembrie 1947, Petru Groza, cu pistol la brâu (“ca să nu pățească ce pățise Antonescu” – potrivit propriei afirmații) și Gheorghe Gheorghiu Dej, mizerabilele slugi ale lui Stalin care, sub amenințarea bolșevizatei Divizii Tudor Vladimirescu, care înconjurase Palatul Elisabeta, și a amenințării executării a 3000 de tineri luați ostateci, îl forțaseră pe Rege să semneze actul de abdicare.

Așa a luat naștere “republica” în România, introdusă cu forța de agenți ai lui Stalin.

Cine este mai “român”, presupușii români Groza, Gheorghiu Dej și Ceaușescu care au introdus comunismul la ordinele unei puteri străine și au adus mizerie României timp de 45 de ani, sau acest Rege dintr-o dinastie presupus străină, care rămăsese singurul apărător al democrației, în care n-a încetat să creadă o clipă?

Nu sunt convins că aceste rânduri vor convinge prea mulți sceptici, căci așa cum am spus de atâtea ori, devastarea produsă de 45 de ani de regim comunist și aproape 20 de “democrație originală” este prea gravă în mintea atâtor români ca să mai poată fi reparată.

Nu este, așa cum spuneam, nici o pledoarie pentru reinstaurarea monarhiei, care este, după opinia mea, o dezbatere închisă în România.

Este doar o pledoarie pentru adevăr, împotriva urii, a minciunii, a prostiei, a vorbitului după ureche, care au devenit o adevărată plagă în România, unde, culmea, mai toți se plâng de lipsa de moralitate și că lucrurile merg prost.

Tocmai asta e una dintre cauzele care stau la baza acestei stări de lucruri în România.

O scurtă istorie a homosexualității: 4. Tratamente, de Anton Constantinescu

iunie 23rd, 2008

1. IESIREA DIN ZONELE SOTADICE-PRIMUL TRATAMENT “STIINTIFIC” AL HOMOSEXUALITATII

Voi incepe acest articol foarte serios prin a aduce zambetul pe buzele unora. Imaginati-va ca un medic observa o corelatie intre doua realitati. Nu este normal ca el sa propuna o teorie? Asa s-a si intamplat in secolul al 19-lea: Sir Richard Francis Burton (avand numeroase calificari) a observant ceva interesant pe cand a calatorit prin Franta si Algeria: ca in timp ce in Franta nu intalnea homosexuali, in Algeria pana si colonistii francezi se dovedeau a fi pederasti sau homosexuali. Apoi chiar armata franceza: in Franta nimeni nu vedea aceasta inclinatie la soldati, dar cand ajungea in Alegeria…se schimba situatia! Alta poveste! Si cu aceasta observatie el a formulat prima explicatie moderna a homosexualitatii. “Clima este cauza!” a spus el. Si a desenat niste harti interesante: potrivit lui, Europa Centrala si de nord (evident, inclusiv Romania) nu au clima propice pentru homosexualitate, in timp ce Tarile Maghrebiene, Turcia, Afganistanul Iranul, Arabia, China si ambele Americi…erau propice. El a denumit zonele de pe glob “propice homosexualitatii”: zone sotadice. Suna bine. Va invit sa cautati cuvantul “sotadic zones” in Wickipedia. Harta zonelor sotadice, desenata de el, poate fi vazuta alaturi de articolul meu.

Banuiesc (dar nu sunt sigur:) ca acest domn s-a inspirat totusi din povestea lui Bocaccio despre o femeie, sotul ei si amantul ei: cand se urca barbatul in copac vedea cum nevasta-sa are sex cu amantul ei Striga la ea si ea raspundea: “ai vedenii. Sunt singura”. Iar cand se urca in copac femeia iar barbatul ei ramanea sub copac, ea striga la barbatul ei: ce faci acolo derbedeule cu femeia aia?. La care el raspundea ”ai vedenii, scumpo, sunt singur”.

Deci putem trage concluzia ca dupa Richard Burton, tratamentul homosexualitatii ar consta in parasirea zonelor sotadice si emigrarea oamenilor mai la nord, de exemplu in Romania! Poate din cauza asta sunt toti romanii homofobi (inclusiv homosexualii; inclusiv eu am fost homofob, dar prin auto-educatie m-am dezbarat de aceasta eroare)!

Prima data cand am vazut un homosexual foarte dragut care s-a dezbracat in fata mea, (avea vreo 35 de ani, si eu aveam jumatate din varsta lui) ca sa-mi arate ce are, m-am rastit la el cu voce tare: “Dar tu de ce esti homosexual?” Evident ca m-am rastit de fapt la…mine, nu la el, cand am pus intrebarea.

De asemenea vreau sa mentionez ca comportamentul prostituatilor romani tineri la Budapesta a exemplificat criteriul geografic: baietii care se prostituau la Budapesta faceau pe indignatii daca cineva le-ar fi facut vreo aluzie…in Romania!

2. FREUD

Despre teoriile lui Freud voi vorbi alta data ca si de psihanaliza lui care a fost demontata intr-un mod extrem de elegant de Karl Popper, pentru ca merita un spatiu special, fiind legata de descifrarea sensului notiunii de “stiintza”. Dar Freud spunea totusi ca homosexualitatea e normala si nu a spus ca e viciu sau deviatie cum spun unii inculti si azi! El nu a propus de fapt “tratamente”, dupa cum stiu eu.
Cum am spus, trebuie sa revin cu un articol amplu, intrucat consider ca este un subiect nu numai important, dar chiar decisiv in intelegerea acestui material.

2.1. TRATAMENTUL CELEBRU AL SECOLULUI AL XX-LEA

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, in Anglia amenintzata cu distrugerea de catre nazisti a trait un om care practic a intors soarta razboiului in favoarea aliatilor cu ajutorul puterii lui creative. Se numea A.M.Turing. Astazi este cunoscut ca fiind tatal computerelor, inventatorul notiunii de algoritm, inventatorul inteligentei artificiale… etc, dar sa ne oprim aici cu descrierea unor merite care ar umple pagini intregi. Intre altele el a fost un matematician de clasa si, cel mai important pentru intreaga omenire, el a fost OMUL CARE A REUSIT DECODIFICAREA CODULUI GERMAN DE COMUNICARE/ENIGMA , pe care toti savantii lui Hitler il credeau imbatabil! Prin acest lucru, in tot cursul razboiului americanii, englezii si prin asociere rusii stiau fiecare miscare a lui Hitler. Nu se stie cum s-ar fi terminat al doilea razboi mondial fara serviciile lui!
A trecut razboiul, el a ajuns profesor universitar, a continuat inventiile lui si …cand a fost jefuit urat de tot, a facut reclamatie la politie. Nu pare normal? Nu! Pentru ca el era homosexual iar borfasul care l-a jefuit (un tanar de 19 ani, impreuna cu un prieten al lui) a descris la politie relatiile lui sexuale cu Turing. Atat i-a trebuit politiei regale! L-au insfacat pe distinsul “salvator al Angliei” (si al omenirii, zic eu) si la duba cu el! Cum primise deja multe decoratii, i le-au smuls si l-au trecut pe lista de…inamici publici periculosi! Atunci se spunea ca “homosexualii si comunistii” sunt dusmanul nr 1 al lumii libere. In est se spunea ca “homosexualii sunt dejectiile burgheziei in putrefactie” cum frumos s-a exprimat distinsul publicist roman Ioan Grigorescu.
Deci homosexualii erau “intre scaune” pretutindeni in lume: in cea comunista si in cea…libera.

Justitia engleza a decis, ca recunoastere (totusi!) a meritelor sale, sa i se propuna sa aleaga intre inchisoare si un ”tratament pentru descresterea libidoului”. Mare favoare! Bietul om a ales chestia cu libidoul. Ce putea sa faca? Parca asistam aici la judecarea talharilor in evul mediu, de care maretzul Albion nu era insa prea departe.
Tratamentul consta in injectii zilnice cu progesterona, iar cand Turing s-a vazut posesorul unor sani apreciabil de mari de femeie, el nefiind transexual, a cotrobait printr-un laborator chimic de la universitate, a furat niste cianura de potasiu, a injectat-o intr-un mar pe care l-a mancat apoi cu stoicism. Asa spun toate marturiile ramase. Numai mama lui sustine ca nu s-a sinucis, ci numai din greseala a confundat cianura de potasiu cu zaharul, a dizolvat in apa cianura (pardon, zaharul), a injectat “zaharul” in mar si asa a murit din greseala! Biata de ea, nici nu stia ca in laboratoarele mai vechi era traditia ca nenorocita de cianura sa se pastreze numai in solutii 1-N (1-normale, in jargonul chimistilor), si nu sub forma cristalina, pentru ca solutiile de cianura erau destinate mai ales chimiei analitice. Laboratoare mai noi sunt practice: n-au cianura de obicei, decat in cazuri speciale.

Nota personala: cand mi-a venit si mie randul sa fiu santajat si apoi jefuit (coincidenta: tot de un baiat de 19 ani, heterosexual si mandru de acest lucru!) si am fost chemat la militia capitalei, fiind pus in fatza cu jefuitorul si santajistul meu, m-am gandit profund cum sa raspund la intrebarile colonelului de militie Covaci. Analizand experienta lui Turing am decis sa mint: am refuzat sa accept ca toate acele lucruri sunt ale mele! Nici macar de casetofonul Blaupunct)pe care l-am avut nu m-am despartit cu lacrimi. Jefuitorul meu spunea adevarul: “le-am furat de la el, cand i-am spart apartamentul”, iar eu, pagubasul, traumatizat sufleteste pe viata din cauza santajului si ramas si fara bani, minteam, spunand ca nu-mi apartin! Colonelul s-a prins imediat, evident, dar m-a lasat moale. Uneori exista si surprize in aplicarea legii. M-a avertizat insa sa nu ma “mai” inhaitez cu oameni periculosi, facand parte din “Banda lui Arcadie” pentru ca zilele trecute ei au mutilat “doi turisti francezi” si Romania trebuie sa le plateasca despagubiri enorme.
Mi-a spus ca turistii francezi respectivi “au apelat la banda asta ca sa le gaseasca prostituate”. Asa cum nu m-a crezut el, nu l-am crezut nici eu: cand restaurantele si hotelurile din Romania erau pline de prostituatele securitatii, sa mearga francezii aia la niste baieti aratosi sa le ceara sa-i duca la femei…hmmm… atza alba se vedea clar!

3. TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN SPARGEREA CAPULUI SI SCOATEREA CREIERULUI

ATENTIE! Unele din tratamentele descrise aici sunt infioratoare! Prin 1950 medicii au inventat trepanatia craniana ca tratament al homosexualitatii. In medicina exista o regula: cum se creeaza un nou instrument medical, trebuie introdus in practica medicala. Asa ca bunii doctori au inceput sa gaureasca capetele homosexualilor si sa scoata de acolo ceva creier, cum da domnul si cum se nimerea. Poate ca ei credeau ca oricum homosexualii au prea mult creier si daca vor scoate o lingura-doua nu se simte. Nu exista pe atunci o cunoastere nici macar aproximativa a structurii creierului, asa ca ei gaureau vorba lui Caragiale “pe ici pe colo si anume prin punctele esentiale”, pe unde se nimerea.

Un cititor heterosexual al rubricii mele m-a informat prin email ca a primit de la Ambasada Germaniei prin anii 70 revista “Prisma” in care se anunta cu mare valva: “o noua metoda de trepanare a creierului descoperita de savantii germani pentru tratarea homosexualilor” (poate chiar de Hitler?) Medicii au renuntat la pasiunea gauririi tzestei homosexualilor numai dupa ce primii pacienti au ajuns legume si familiile lor au inceput sa ceara despagubiri monetare. Suedia plateste si azi despagubiri fostilor homosexuali deveniti zarzavat, care se incapatzineaza totusi sa mai traiasca! N-a dat domnu’ ca ei sa moara, ca sa scape domnii profesori doctori de raspunderea materiala! Ca de cea morala nu vorbesc!

4. TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN ELECTROCUTARE

Imediat a urmat valul urmator de tratamente, care desi a fost declarat ineficient, idiot si ilegal de catre organizatiile stiintifice de prestigiu din lumea medicala, mai este aplicat si azi in unele locuri unde exista clientela spalata la creier de unele religii, mai ales in SUA: socurile electrice. Nu vreau sa insist asupra acestui tratament ca simt deja cum trece prin capul meu curentul electric si mi se face frica. Ideea centrala consta in faptul ca psihiatria veche trata schizofrenia prin socuri de curent electric. Unii schizofrenici se linisteau pe viata (cazul nefericit) in timp ce alti pacienti erau scosi cu dricul de la tratament (cazul fericit). A existat o perioda lunga cand socurile electrice erau folosite pe scara larga. Acum-ceva mai putin. Ca sa vedeti ce dezinformat eram eu ca adolescent si tanar, chiar eu i-am sugerat unui psihiatru acest tratament pentru mine. Noroc ca el mi-a spus ca nu e pentru mine, asa ca m-am gandit imediat ca ar putea fi rezervat numai pentru “politici”.

5. TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN INJECTII CU APA DISTILATA, VOMITIVE, SI PORNOGRAFIE

Se stie de la colectivizarea socialista a agriculturii ca aceasta a fost realizata mai intai in Dobrogea, unde “lamurirea” taranilor sa intre in colectiv a avut loc cu ajutorul injectiilor cu apa distilata (sau de Dunare?), dar si cu ajutorul cantecului popular “Du-te fa la colectiv/Ca sa nu murim de frig”. Apa distilata provoaca dureri insuportabile, pentru ca intra in organismul uman cu o concentratie foarte diferita de sare fatza de serul fiziologic, provocand dureri atroce. Am gasit o singura referire, o singura data la aplicarea unor asemenea injectii in tratamentul homosexualilor, dar sute de referiri la folosirea urmatoarei metode mixte: pacientul este plasat intr-un salon in care i se proiecteaza pornografie homosexuala, dar in acelasi timp i se administreaza vomitive, ceva socuri electrice, injectii de tot felul ca sa-i provoace durere, dezgust, voma etc. In ziua urmatoare i se proiecteaza femei goale, mimand placeri grozave, sau una cate una sau in grup (nu i se prezinta si pornografie heterosexuala, ca acolo e si cu… barbati; nu e voie:)). In acelasi timp i se fac si injectii cu testosteron, i se provoaca senzatii placute etc. Aceasta metoda poarta numele bombastic de “TERAPIE AVERSIVA” (aversive therapy). E ceva serios! In tratamentele lui Niccolosi aceasta este cea mai folosita “metoda”, in afara de indoparea cu precepte religioase. Am citit intr-un articol de ziar in California ca se utilizeaza pana si masini de masturbat. Masina de masturbat este ceva real; nu am inventat-o eu aici si acum, ea a fost inventata de un tata american pentru baiatul sau paraplegic si patentata.

6. TRATAMENTUL PRIN RELIGIE

Acesta este cel mai frecvent tratament si va fi analizat in detaliu la timpul sau, dupa ce vom analiza metodele Narth! In esenta parerea Asociatiei Psihologilor Americani este ca pretentiile religiosilor de schimbare a orientarii sexuale cu ajutorul religiei sunt cu totul false, intrucat chiar dupa Niccolosi, majoritatea celor care le incep sunt de fapt bisexuali. Lipseste pana azi orice documentare stiintifica, iar trecerile de la ex-gay la ex-ex-gay care demasca escrocheria sunt frecvente. Pana si sefii organizatori ai organizatiei principale ex-gay, numita Exodus International, au denuntzat de mult afacerea si acum sunt fruntasi la alte organizatii, ex-ex-gay, care de fapt au ajuns sa fie grupuri de denuntare a imposturii acestei afaceri.

7. TRATAMENTELE BAIETILOR AI CAROR PARINTI AU LUCRAT IN CC AL PCR SI AL FIILOR NOMENCLATURII CEAUSESCIENE IN GENERAL

Unul din lucrurile remarcabile in privintza vietii de homosexual de care nu multa lume este constienta este remarcabila flexibilitate a relatiilor lor si miscarea ametitoare pe orizontala si verticala in societate. Eu nu as fi avut niciodata acces la tinerii avand parinti in Comitetul Central sau la fii de generali de armata daca as fi fost heterosexual. Mi s-a intamplat odata sa cunosc un tanar in Cismigiu. Eram si eu mult mai tanar si citeam ceva tehnic . S-a asezat langa mine (m-a “mirosit”) si a inceput sa ma intrebe diverse lucruri despre cartea respectiva. La inceput am crezut ca este chiar interesat, dar dupa cateva minute am inteles si …m-am bucurat! Prin el am vazut mult din lumea ascunsa, in exterior aparent fericita si lipsita de griji, dar in realitate ingrozitor de frustrata a nomenclaturii. Am vazut fii de generali, nenorociti de tatii lor, trimisi de ei in batalioane disciplinare (ca sa-i “vindece”), am vazut metoda de “vindecare” folosita cel mai des de parintii lor: casatoria! Ca sa nu se vada! Sa sacrifice alte femei tinere pentru baietii lor. Cand se auzea formula “de bunavoie si nesilit de nimeni…etc” se auzea si corul antic “zi ma ca nu!” la oficiul starii civile. Si pe acest tanar l-au insurat parintii cu forta, asa ca dupa o vreme cand l-am vizitat intr-o seara, nevasta lui mi-a spus : voi doi puteti sa va culcati in patul asta ca eu ma culc dincolo. Asta a fost “vindecarea” lui!

Ce mi-a placut totusi la el a fost faptul ca dimineata T. se rastea la tatal sau, care mergea la CC, spunandu-i “du-te si azi acolo sa te f…a Ceausescu, ca eu plec sa ma f..cu barbati bine, cu cine vreau eu!’ Si tatal lui nu mai spunea nimic! Cred ca-si teroriza tatal! El mi-a povestit ca la 13 ani, cand a dormit odata in acelasi pat cu tatal sau, “l-a incercat”. Tatal lui s-a trezit, iar el s-a prefacut ca se intinde! Cand aud afirmatia ca intotdeauna adultii initiaza sexul cu minori, imi vine in minte cazul lui. L-au insurat si i-am pierdut urma cand i s-a nascut o fetitza. Nu stiu daca el era tatal sau nu, ca nu a vrut sa-mi spuna. La el in casa am intalnit persoane sus-puse (dar nu de rangul 1, ca de exemplu barbati din personalul ambasadelor romanesti in strainatate.

8. TRATAMENTELE MELE
8.1. TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN ANTRENAMENT AUTOGEN

Asa cum am spus, nimeni nu este incantat sa afle ca este un minoritar dispretuit si scuipat in viata. Fiecare afla la timpul potrivit orientarea sa sexuala, ca pe o surpriza, sau ca la “loz in plic”. Poate pica orice! Bine ca s-a nimerit sa nu fiu transexual, sau pedofil! Ar fi fost vai si amar de capul meu! Dar nici ca homosexual nu esti scutit deloc de duritatile vietii, de batai, injuraturi, injuraturile cretinilor si ale crestinilor. Asa ca, fiind adolescent, am incercat de toate. La inceput am incercat cu rugaciunile (fiind nascut in familie crestina), apoi cu metoda de autosugestie a lui Coue; era la moda pe atunci in tara, ca nu existau decat carti frantuzesti vechi. Eram total izolati de lumea ganditoare. Nu a mers. “Cand repetam “mie nu imi plac baietii ci imi plac fetele”, simteam o placere enorma la cuvantul “baietii” si un dezgust total la cuvantul “fetele”.

Asa ca am mers la primul meu psihiatru, care era vestit ca si-a facut studiile in America. El mi-a spus: “o, nu poti face nici un tratament in Romania, pentru ca numai cativa psihiatri fac asa ceva in lume, in America. Te-ar costa cateva milioane de dolari pe care n-o sa-i ai niciodata!” Si mi l-a citat pe escrocul de Niccolosi, de care nu aveam habar atunci, dar caruia ii tin minte numele datorita cartilor pe care acel doctor mi le-a aratat. Da, la San Francisco am aflat ca Niccolosi pretinde parintilor baietilor crestini care apeleaza la el…sume imense! Cate 5 milioane si tot nu-i ajung! Ca numai crestinii apeleaza la asa “servicii”. Dar acest medic psihiatru roman a avut totusi bunavointa sa inceapa cu mine un fel de antrenament autogen, sa ma simt mai in control in viata.

8.2 TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN RENUNTAREA LA CITIT DE CARTI NEAPROBATE DE MEDIC.

Apoi a urmat studentia. Am fost la psihiatrul pentru studenti, care, dupa ce i-am spus “ce ma doare” , m-a intrebat ce citesc acum. I-am spus: “Cantareata cheala” de Eugene Ionesco.
Mi-a raspuns: “ia mai da-l dracului de jidan! Ce ne baga el pe gat cantareatza aia? Daca e cheala normal e sa-si cumpere peruca si sa ne lase pe noi in pace!

“Dar ce altceva mai citesti? “Dostoievski, Amintiri din casa mortilor” raspund eu. Cuum? Ia mai da-l dracului si pe rusul ala! Ca s-a tzicnit la puscarie in Siberia!” Altceva nu-mi amintesc sa fi spus acest sofisticat medic (pe atunci inca nu stiam ca Dostoievski a fost si el homosexual, desi am banuit ceva din descrierea afectiunii lui pentru tanarul Alei din carte).

Deci am inteles de la acest doctor cult, ca pentru a ma converti la heterosexualitate ar trebui sa fac un tratament de evitare a cartilor scrise de “jidani” si de rusi.
Imi venea sa-i spun ca si biblia a fost scrisa tot de “jidani”, de ambele feluri: semiti si anti-semiti; ca Saul din Tars, dupa numele lui de dinainte de botez. Mi-ar fi placut sa-l citez pe caracterul “Archie Bunker” din “All in the family”, care spunea cu intelepciune: “in definitiv Isus Cristos e numai pe jumatate evreu…”. As fi facut-o daca as fi vazut atunci serialul respectiv. Va jur ca nu m-am tinut de acest tratament; poate chiar din cauza asta sunt si azi homosexual!

8.3. TRATAMENTUL CU SURORI MEDICALE

Urmatorul pas pe care l-am facut, in mod diligent, in vederea achizitionarii fructului mult dorit, aceasta miraculoasa, efemera, poleita si…-am terminat cuvintele- heterosexualitate a fost…policlinica cu plata de pe strada Eforiei nr 4, in Bucuresti. Un psihiatru foarte amabil imi spune: “da, te pot trata, dar neaparat trebuie sa te internez trei zile la mine in salon ca ai nevoie de o luna de concediu medical”. Zis si facut. Ma prezint la salonul lui si imi fac formele de internare. Cum termin cu ele, asistentul lui, un medic tanar, se prezinta. Nu-i spun numele. Nu am uitat multe din numele acestor psihiatri romani dar ar fi un scandal daca le-as publica. Scopul meu nu este sa ma razbun, ci sa ajut traversarea acestei prioade dificile din istoria Romaniei de homofobie furibunda. Acesta este scopul meu. De fapt, veti vedea ca intr-un fel le sunt chiar recunoscator psihiatrilor romani. Este adevarat, psihiatria romaneasca, la fel ca si democratia romaneasca este”nationala” si “unica in felul ei”, cum spunea tovarasu’. Dar revin:

Afland ca sunt politehnist, ca sa ma impresioneze cu cunostintele sale, acel doctor mi se lauda ca poate sa-mi recite teoremele si lemele Algebrei lui Boole..in spaniola! Trebuie sa spun ca m-a impresionat ingrozitor! M-am speriat de moarte! Mi-am amintit ce mi-a spus mama mea: cand a fost farmacista interna la acel spital, cineva a pus o pancarta pe ziduri, greu de ajuns, pe care scria: “Atentie! In acest spital pana si pacientii sunt nebuni”. Cu alte cuvinte se stia prin definitie ca medicii sunt nebuni de legat! Il intrerup, intrebandu-l daca are ceva literature stiintifica despre homosexualitate. Imi spune: sigur, noi avem de toate! Imi pune pe masa o carte de psihologie, cu coperti rosii din editura stiintifica sovietica MIR. Era in franceza. Caut eu subiectul homosexualite, si gasesc exact doua propozitii, pe o pagina in care se amintea codul penal al URSS.
Mda, spun eu. …stiinta sovietica…avanseaza.

Dupa care vine bomba: acest “medic” aduce o bucata de hartie si un pix si imi cere sa scriu “cu cine am avut relatii pana acum”. Deci dom’doftor era omul militiei si al securitatii! Ma fac alb ca varul si spun ca sunt virgin! Cu nimeni! Noroc ca apare si psihiatrul principal, care ma da un minut afara sa discute cu asistentul lui. Peste doua minute am auzit totusi niste racnete: “ boule” ! L-a facut albie de porci totusi. Macar o satisfactie tot am avut!
Am stat acolo trei zile intre schizofreni care trasneau peretii noaptea cu scandurile de la pat, si altii care, cum plecau medicii din schimbul intai si veneau surorile medicale, in schimbul doi, incetau sa geama si incepeau sa joace table. Dupa care medical principal mi-a dat drumul, cu urmatorul tratament: ”Vezi ca sora medicala X te va suna, ca sa se culce cu tine, dar sper sa fi si tu dragutz cu ea.” Adica sa misc din ureche. Am ramas bezmetic! Nu-mi placeau deloc femeile, dar sora respective era jegoasa rau! Am asteptat acasa sa ma sune. Dupa vreo doua saptamani m-a sunat, dar nu ca sa avem sex, ci pentru a-mi spune:”eu am hotarat sa nu vin, pentru ca acum am un iubit si ii sunt credincioasa lui”. Evrica! Mi-am spus in gand. Am scapat!
Cel mai greu a fost ca eu si medicul respectiv sa inventam un diagnostic. “Ce zici de tendinte homosexuale”? E bine? Nu Ca te afla colegii. In sfarsit a venit el cu idea salvatoare: “sindrom discordant”. Mi se pare ca a scris mai sclifosit: Syndrom Dyscordant.
Da, am acceptat! In definitiv era o mare discordantza intre ceea ce voia de la mine societatea socialista multilateral dezvoltata si ce puteam eu sa-i ofer.

Totusi eu consider ca acest tratament a dat rezultatele cele mai bune! Pentru ca a trebuit sa le spun colegilor unde lucram o poveste despre motivul pentru care am stat internat 3 zile si in concediu medical o luna. Am inventat ceva. Vai ce m-au compatimit colegele! Numai unul dintre colegi, “golanul nostru” a venit si mi-a spus intre patru ochi:” nu ma prostesti pe mine cu chestii din astea! Mie sa-mi spui ce spaga i-ai dat doctorului respectiv ca vreau si eu o luna la munte cu gagica! Cum il cheama?” La care eu aproape ca am izbucnit in aplauze interne, de ventriloc! Pentru ca ma gandeam ca daca nici colegii mei (se presupune ca persoanele cu care esti in contact toata ziua afla primele daca ai probleme mintale, nu?) nu-si dau seama ca “am o boala mintala” inseamna ca homosexualitatea nu e boala mintala! Apoi: “Esti un nasol ca nu-mi spui” mi-a completat golanul. Dar eu eram fericit ca aflasem ca sunt deja vindecat”. Mai precis ca n-am fost bolnav mintal niciodata!

TRATAMENTUL TRATAMENTELOR: PRIN ABSENTA!

Traiam o viata de calitate asa de proasta, incat tot as fi vrut sa incerc ceva, sa schimb ceva in mine. Eu mai cred acum ca incepuse sa-mi placa jocul acesta cu psihiatria romaneasca, pentru ca am inceput sa ma si distrez. In plus, imi furniza si un surogat pentru viata reala pe care nu o traiam atunci, si un fel de alibi pentru mine insumi. Cum sa ma auto-accept? “Nu pot, ca cum sunt ocupat”. Cum mi-a spus un alt homosexual batut la cap toata ziua de mama lui ca sa se insoare. Raspunsul lui: nu pot “De ce?” Pentru ca acum sunt ocupat: iau masa. Sau: pentru ca trebuie sa merg acum la WC.
Asa ca am apelat la unul din cei mai vestiti doctori de la psihoterapie, care m-a pus sa-i dau in scris problema. Dupa ce a citit mi-a spus: vino saptamana viitoare la 5 dupa amiaza. Am venit si mi-a spus: nu pot acum, dar vino saptamana viitoare, vineri la 7. Si tot asa, vreo luna la rand. Cand a vazut ca totusi revin, m-a luat pe un culoar si mi-a spus incet sa nu auda lumea, desi nu era nimeni acolo: “Pricepi cam greu; traieste-ti viata cum poti si nu e nevoie sa stie militia ce faci tu in timpul liber!” Mai tarziu cineva mi-a spus ca el era…”urmarit de organe” pentru acelasi motiv…

Dar acest ultim tratament a pus cap cu brio studiului meu al psihiatrilor romani si al halului in care era psihiatria romaneasca, nationala de tip nou, multilateral dezvoltata la orase si sate.

Dar recunosc ca trebuie sa le fiu recunoscatori psihiatrilor romani: metodele lor de tratament au fost totusi mai blande decat trepanatia craniana, decat electrocutarea. decat pornografia cu injectii, vomitive si socuri electrice, si chiar decat …tratamentul cu cianura de potasiu din lumea libera la care visam zi si noapte.

Nota: Acest articol nu reprezinta un studiu exhaustiv al subiectului si nu contine toate informatiile despre autorii importanti care au contribuit la studiul competent al homosexualitatii, cum ar fi Krafft-Ebbing, Havelock Ellis, Kretchmer, Magnus Hirschfeld si altii, si nici a lui Nicolae Margineanu, care are prioritati in determinarea corecta a unor aspecte ale sexualitatii in general (si care a platit cu 16 ani de inchisoare aceste merite). Ar fi fost imposibil sa includ totul intr-un spatiu atat de mic, dar promit ca voi reveni pe parcurs.

Garnitura o vedem, dar unde e friptura?

iunie 23rd, 2008

Motto: A fi mic intr-o lume mare e o problema de noroc sau ghinion, a fi marunt e insa o problema de optiune personala.

Un detaliu interesant in lista sferturilor de finala ale Campionatului European 2008, este partida Turcia-Croatia, o afacere interna a Balcanilor. O premiera interesanta, caci desi s-a mai intamplat ca in primele 8 echipe ale Europei sa fie 2 din acest framantat colt de continent, acum e prima oara cand statistica are ocazia sa consemneze un sfert de finala ancorat in Balcani.

Faptul mentionat mai sus face parca si mai amara pilula tristei noastre eliminari in faza grupelor. Ce frumos ar fi fost sa apara si Romania intre cele 8 formatii ramase in lupta, mai ales ca exemplul Grecia 2004 demonstreaza ca minunile sunt posibile atunci cand crezi in sansa ta si o joci cu tenacitate, cu inteligenta, cu curaj. Exemplul Turciei si Croatiei ar trebui sa ne dea de gandit. Turcia a crezut in sansa ei si s-a batut pana in ultima clipa ca sa invinga Elvetia dupa ce primise un gol in prima repriza, si apoi Cehia, desi in minutul 75 inca era condusa cu 2-0! Turcia nu s-a sfiit sa atace si sa traga la poarta! Croatii au abordat toate meciurile cu mentalitate de invingatori, cu siguranta si maturitate! Cata diferenta fata de speriata, umila, complexata echipa a Romaniei!

Privind la dezamagitoarele poticniri din ultimele campanii de calificare, ar trebui sa fim multumiti ca am intrat in clubul select al participantelor la turneul final. E in regula, chiar suntem multumiti, e un obiectiv important pe care l-am indeplinit si fata de care nimeni nu poate contesta meritele antrenorului si jucatorilor.

Mergand mai departe, trebuie sa recunoastem ca dupa tragerea la sorti ne-am blestemat nenorocul si am ajuns la consens national pe pronosticul de 3 infrangeri din 3 meciuri. Uite ca n-a fost chiar asa si am adunat pentru bilant 2 egaluri cu finalistele ultimului Campionat Mondial !

Totul pare OK. Si totusi, de ce nu e OK? De ce avem draci pe echipa si pe antrenor? De ce suntem nemultumiti? Pai, simplu! Pentru ca toate statisticile si pronosticurile din lume nu fac doi bani in comparatie cu realitatea din teren! Iar in teren, am avut calificarea in mana si i-am dat cu piciorul!

Franta, marea Franta, a fost o umbra in joc, nu un meci, nu 2, ci 3 meciuri la rand! Timp de 90 de minute, „baietii nostri” au consolidat o glorioasa remiza care mai amana cu 3 zile pacatosul moment al iesirii din carapacea eternului, pagubosului, atat de comodului nostru complex de inferioritate. In urmatoarele 90+90 de minute ale Frantei, Olanda si Italia, venite la turneu nu ca sa nu piarda, ci ca sa castige tot ce pot, nu ca sa se comporte onorabil, ci ca sa castige tot ce pot, nu ca sa faca act de prezenta la o coplesitor de stralucitoare competitie, ci ca sa castige tot ce pot, au incarcat sacul francezilor cu 6 goluri si ne-au facut sa intelegem ca in primul meci din grupa nu am castigat 1 punct, ci am pierdut 2!

Decenii dupa decenii, sub odioasa dictatura sau sub faldurile glorioasei democratii, nu ne-am abatut de la lait-motivul care ne-a otravit sperantele si ne-a ingropat ambitiile: „ne-a furat arbitru’ !!!”. N-a fost esec fotbalistic pe care sa nu-l punem, macar un pic la suta, pe seama arbitrajului partinitor in favoarea adversarilor. Cum fara foc, nu iese fum, e perfect adevarat ca de multe ori am primit lovituri sub centura care ne-au pus la pamant, iar cel mai evident exemplu din ultimul deceniu il constituie arbitrajele din meciurile Norvegia – Romania 1-1 si Danemarca – Romania 2-2, din preliminariile Euro 2004.

Atunci, in 2 meciuri decisive, am fost sanctionati cu cate un 11m inventat de arbitri si in loc sa jucam macar un meci de baraj, am terminat grupa pe locul 3.

Ei bine, uite ca a venit si ziua aia la care nici nu visam, cand in ditamai competitia europeana, sub ochii intregii lumi, Romania a fost avantajata grosolan fata de chiar campioana momdiala! Un gol perfect valabil, anulat, la scorul 0-0, Italiei! Un 11m acordat Romaniei, la un duel in careu cum sunt nenumarate pe meci, la fiecare minge trimisa „la bataie”! Si acordat nu oricand, ci cand ii e drag voinicului, in ultimele 10 minute la scorul 1-1, ca sa nu mai fie prea mult loc de intors rezultatul! Iar noi, ce am facut noi cu ce a facut arbitrajul din noi? Ne-am batut joc de noroc! Altii, cand sunt favorizati de arbitraj, zboara spre succes! Noi, ne speriem de victorie mai mult decat adversarii de infrangere! Spre dezamagirea generala a Romaniei microbiste, nestemata Mutu a ratat exact atunci cand a contat mai mult si am pus la bilant inca un egal glorios, pierzand ocazia de a lasa definitiv in urma Italia! Italia, adica echipa care in urmatorul meci a transformat constiincioasa un 11m cu Franta si dupa inca un gol in repriza a 2-a, s-a dus spre sferturile de finala si inca nu se stie daca nu cumva chiar spre titlu!

Dar in meciul cu Italia macar am jucat fotbal! Din toate cele 3 partide ale noastre, cea cu Italia a fost, totusi, cea in care am deschis ochii si am tras cu adevarat la victorie! Tragand linie la final, e totusi singurul meci adevarat, singurul cu care nu ne e rusine sa ne intoarcem acasa!

Ce sa mai spunem de ultimul nostru meci din grupa, cel cu Olanda? Ca ei si-au menajat jucatorii cei mai importanti si au jucat cu noi cu echipa a 2-a? Ca in preliminarii le-am luat 4 puncte, ca nu ne-au dat nici un gol in 180 de minute, iar acum ne-au tras 2-0 cu 8 rezerve pe teren? Ca am jucat „la egal” desi singurul rezultat care ne asigura calificarea era victoria?

Am venit acasa cu 2 puncte din grupa pe care inca ne consolam sa o numim „a mortii”, insa asa-zisa performanta ne lasa un gust amar. Prea multa modestie, prea multa teama de adversar, prea multe emotii in careu! Unde e pofta de victorie? Unde e furia rece de a trage la poarta oricand si de oriunde prinzi ocazia? Unde e rautatea de a vana fiecare greseala a adversarului?

Chiar inainte de plecare, am jucat un amical cu Muntenegru. Singurul jucator care s-a remarcat a fost Dica, autorul a 2 goluri superbe. La ce a folosit acel meci de pregatire, daca tocmai omul de gol care s-a remarcat nu a fost titularizat in nici unul dintre cele 3 meciuri din turneul final?

Am rupt gura targului cu kilometrii parcursi de jucatorii nostri in timpul partidelor. Sincere felicitari jucatorilor cu veleitati de fondisti, poate ne ajuta cu participarea la Olimpiada de la Beijing!

Se pare ca suntem deja campionii Europei la jocul tactic fara minge. Centrii inaintasi au devenit experti in blocarea adversarilor prin excelentul plasament, mijlocasii si-au naucit inamicii prin pressing sustinut, iar aparatorii au bulversat atacantii adversi cu deplasari ingenioase fara balon. Spre ghinionul Romaniei, fotbalul se joaca totusi cu minge, nu fara, iar de calificat s-au calificat echipele care n-au uitat sa mai dea si cate un gol, din cand in cand!

Antrenorul a lasat acasa atacantii si a facut un lot superdefensiv, uitand parca de regula celor 3 puncte acordate la victorie. In consecinta, atac n-am avut pentru ca am pus accentul pe aparare, iar de aparat a aparat mai mult singur Lobont! Pai daca principalele atuuri al apararii ermetice au fost reflexele excelente ale portarului, atunci la ce a mai folosit renuntarea la atacanti in favoarea aparatorilor?

Nenorocul a facut ca omul pe care ne bazam exagerat de mult in atac, Adrian Mutu, sa nu fie intr-o perioada buna. Il putem acuza ca nu e permanent in forma de zile mari? Evident, nu! Mai ales ca el a marcat singurul nostru gol. Ii putem cere mai mult? Nu! Dar restul echipei? Ei n-au alta misiune pe teren decat sa mineralizeze jocul? Ce ne facem daca Mutu nu joaca de nota 11? Este o intrebare la care adeptii tacticii fara balon nu stiu sa raspunda.

Avem, se pare, niste excelenti scutieri. Nu pentru ca fotbalul romanesc ar fi sarac in valori, ci pentru ca asa a fost gandita echipa, ca o arbaleta perfectionata pentru a deservi o singura sageata. Iar daca sageata nu functioneaza bine intr-o zi anume, arbaleta lucreaza tactic perfect, dar in gol. Lotul nostru e plin de piese strategice pregatite sa indeplineasca, fiecare, o multitudine de sarcini mici si utile, ceea ce ar fi minunat daca s-ar rataci prin echipa si cativa cavaleri veritabili, capabili sa ia cu asalt poarta inamica si sa mai foloseasca si mingea, daca se poate!

Echipa de fotbal a Romaniei a ajuns o farfurie pe care expertii bucatari au decorat-o cu o garnitura perfecta, dar din care lipseste friptura.

Arheologie pe înțelesul tuturor: Tipologie, stratigrafie, ipoteze…

iunie 23rd, 2008

Fidel promisiunii facute in numarul trecut, am inceput sa scriu despre metodele de lucru ale arheologilor si ceea ce confera statut de stiinta acestei ramuri controversate a istoriei.

Am reusit sa acopar 3 pagini (A4). Ar mai fi fost necesare 3-4. Textul era atit de arid, ca m-am plictisit si eu, care sunt invatat cu lectura rapoartelor de sapatura, foarte seci. M-am gindit ca este mai bine sa discutam despre un caz concret, recent si…celebru: bratarile de aur dacice, recent descoperite si partial recuperate de statul roman.

Din punct de vedere tipologic, bratarile au fost considerate dacice.

De ce?

Pentru ca semanau destul de bine cu alte bratari, sigur dacice. Numai ca bratarile “sigur dacice” erau confectionate din…argint. Cred ca va dati seama ca sirma de argint este mai rezistenta decit cea de aur la torsiune si indoiri repetate. (Iar a purta astfel de bratari, cu multe spire, presupune sa le modifici forma la fiecare impodobire -utilizare-, dupa forma bratului, antebratului, etc.Sa fi fost produse pentru a nu fi purtate ? Greu de crezut.)

Avind metale diferite, normal ar fi fost sa avem modele si tehnologii diferite (turnare).

Din pacate, nu avem nici o data certa privind conditiile descoperirii: nici un martor care sa fi asistat la moment. Doar zvonuri si marturii indirecte: “am auzit ca…”, “mi s-a spus ca…”. Zvonurile sunt usor de inventat si imprastiat. Mai ales de anumiti profesionisti, care mai dispun si de reteaua necesara (infrastructura).

Podoabe prețioase

Anterior acestei descoperiri mai erau descoperite doar doua bratari dacice de aur, facute tot din sirma de aur, dar cu o singura spira. Cu capete (deci si sistem de prindere) diferite. Foarte modeste. Atit de sterse, incit am declarat ca nu mai exista in lumea dacica, astfel de artefacte. (Bratari de aur.) Tehnic, greseam. In realitate, nu cred.

Istoricul de arta german (in fapt, o femeie; daca doriti, puteti citi interviul pe care l-a acordat presei noastre in ziarul “Formula As”; un numar din iunie 2006; regret, nu stiu exact numarul, dar aparitia este saptaminala, asa ca nu aveti mult de cautat; oricum, va fi o ocupatie placuta) care a facut expertiza, a precizat ca are rezerve datorita diferentei de metal dintre cele doua tipuri (“vechile” bratari, de argint, publicate in cataloage si noile bratari de aur, care trebuiau incadrate cultural si cronologic) si lipsei analizei metalografice a pieselor supuse expertizei. (Analiza care lipseste si din dosarul de achizitie?!!! Greseala impardonabila din partea celor care au intocmit dosarul, ca si din partea celor ce au dat aprobarea pentru achizitie. De altfel, de cind este necesar votul parlamentarilor, pentru o astfel de achizitie?)

Mai sunt de adaugat citeva lucruri.

Piesele ar fi fost descoperite de un orasean, care habar nu are de arheologie…(Cind arheologii bat sistematic zona de decenii intregi, iar cautatorii de comori de secole.)

Se vorbeste ca bratarile au ajuns in Occident prin intermediul unei retele sirbesti…(Milosevici si ai lui, erau mereu in criza de bani si nu prea le pasa cum ii procura.)
In anii ’90, in Siberia, bande rivale isi disputau cimpurile aurifere pentru exploatari legale si…nelegale (adica surse de aur nedeclarat, pentru unele zone, pentru altele…)

Pentru corecta informare a cititorilor, trebuie sa amintim ca la inceputul sec. XX, la Odesa, traiau doi frati greci. Bijutieri. Ei au observat ca turistii bogati din Moscova si Sankt Petersburg erau innebuniti dupa artefacte antice. Si atunci au inceput sa fabrice bijuterii dupa modelele din cartile de arheologie. (Grecesti, romane) Le vindeau la preturi de 10 ori mai mari decit bijuteriile curente, pretinzind ca le-au descoperit in ruine. Bineinteles, au fost prinsi si condamnati.

Concluziile le trageti domniile voastre.

Sa mai adaugam ca:

-statul dac, centralizat, a concentrat tot tezaurul intr-un singur punct, descoperit de romani (confiscat si topit integral);
-cei care cauta comori pe la noi, au harti foarte precise si G.P.S.; la ce-ti folosesc toate astea, cind mergi la intimplare si nu comunici nimanui descoperirea si punctul descoperirii? O astfel de dotare poate fi vitala daca mergi dupa un tezaur ingropat anterior de altcineva (reperarea exacta a punctului).

Metode arheologice

In acest caz, s-a folosi metoda tipologica . Datorita conditiilor de descoperire, nu se poate discuta de stratigrafie. Fara stratigrafie certa, orice artefact are o valoare documentara redusa. Uneori se ajunge la “0”. Iar in alte cazuri, se poate chiar afirma ca nu este ceea ce se presupune.

Daca tot au fost cheltuite mari sume de bani si mult timp, atit de stat cit si de fiecare particular implicat, pentru a forma un arheolog, de ce nu sunt folositi? Crede cineva ca politicienii (sau sefii de servicii secrete,pardon, sefu) care au cumparat astfel de piese (dupa afirmatii din presa), se pricep mai bine la arhelogie decit arheologii? Sau ca rolul arheologilor se limiteaza doar la a da avize de “eliberarea terenurilor de sarcina istorica” pentru tot felul de constructii sau mine? Si politicienii de azi au aceeasi viziune despre profesionisti ca si liderii comunisti?

(Profesionistii trebuie doar sa execute ordinele, fara sa murmure, profesionistii nu au voie sa scrie un raport negativ, decit daca au ordin, etc?)

Cu alte cuvinte, profesionistul nu poate sa scrie un raport autentic, care sa cuprinda toate consecintele in cazul diferitelor solutii, si care sa conduca politicianul in activitatea sa, si nu invers.

Considerind ca piesele in discutie sunt autentice si au fost descoperite intimplator, statul roman nu trebuia in nici un caz sa trateze cu cumparatorul. Un bun furat nu se rascumpara prin negociere. S-a creat un precedent foarte periculos.

P.S. In articol s-a prezentat o ipoteza de lucru (de remarcat ca nu s-a facut nici o afirmatie ci s-au prezentat doar unele informatii din domenii si locuri diferite, grupate intentionat pentru efect didactic).
In tara, sunt ipoteze diferite: unii considera ca avem niste falsuri contemporane, altii cred ca avem piese autentice dar descoperite in alte zone si introduse fraudulos la noi (din diferite motive) si, in sfirsit, teoria oficiala, care le considera autentice si descoperite la noi.

Domniile voastre alegeti.

Schelete care au rămas încă în viaţă

iunie 23rd, 2008

Corespondență specială de la Budapesta de GYULA KESZTHELYI

După reînhumarea lui Imre Nagy, (fostul premier al Ungariei din timpul revoluției anticomuniste din 1956, executat după reprimarea ei de către tancurile sovietice) la 16 iunie 1989, delegaţia românilor alungaţi din ţară de Ceauşescu, (categorisiţi ulterior de dictatorul de la Cotrocenii ca legionari), şi câţiva democraţi din Ungaria, au adoptat textul Declaraţiei de la Budapesta.

Toţi cei prezenţi la acest act semnificativ, au fost convinşi că odată cu prăbuşirea iminentă a comunismului, va dispărea şi ura interetnică. Dar nu s-a întâmplat aşa.

În ciuda aşteptărilor, în Europa – şi nu numai în Europa – au reapărut o serie de teorii şi concepţii retrograde, învechite, despre care lumea bună credea că au dispărut definitiv, după ce omenirea a aflat ce urmări tragice a avut ura interetnică în perioada ultimului (?) război mondial.

Sunt convins că Monsieur Chauvin ar fi încântat dacă ar vedea că ideile sale completate cu antisemitismul şi cu alte variante ale urii împotriva altor naţiuni şi etnii, sunt la fel de viabile ca în perioada când s-au născut.

Naționalism exacerbat

Această situaţie îngrijorătoare este valabilă – cu nuanţe diferite – atât pentru Apusul invidiat, cât şi pentru Răsăritul bătrânului continent, deci şi pentru România sau Ungaria. Concepţiile extremiste, nostalgia tot mai frecventă pentru unele mişcări şi personalităţi adânc compromise, sunt la fel de populare ca acum 70 de ani.

Dacă în România mai au credibilitate cei care strigă „Nu ne vindem ţara (vezi lozinca Nicio brazdă! din deceniul al patrulea al secolului trecut), în Ungaria vânzătorii din bâlciuri încasează sume frumoase din comercializarea hărţii Ungariei Mari şi tot mai mulţi cântă cu evlavie aşa zisul „Imn Secuiesc” (pentru cititorii mai tineri: un cântec nostalgic, compus într-o cârciumă din Budapesta în anii 1920), devenit popular datorită faptului că în perioada dictaturii a fost interzis.

Dar putem vorbi şi de apariţia Gărzii Ungare, cu membrii săi îmbrăcaţi în uniforme SS-iste oarecum maghiarizate, sau de amestecul liderilor partidelor conservatoare din Ungaria, în viaţa comunităţii maghiare din România (vezi alegerile locala din 2008).

Mi-aduc aminte de comemorarea evadării trupelor naziste şi horthyste din cetatea Budei, la 13 februarie 2000, când grupul nostalgicilor a fost mai redus ca cel al ziariştilor şi de depunerea jurământului în august 2007, de către membrii Gărzii Ungare în faţa reşedinţei preşedintelui ungare, la care în afara reprezenţilor clerului, au asistat câteva mii de persoane.

Iată că după şapte ani, ideile odioase ale căror prpagandişti la început nu au fost luaţi în serios, devin populare şi tolerate chiar de unii reprezentanţi ai elitei politice.
Ştim cu toţii că practic nu mai sunt evrei nici în România, nici în Ungaria.

Romii – în vizor

Fie că au fost exterminaţi de Hitler, vânduţi de Ceauşescu sau emigraţi de bună voie în Israel. Locul lor a fost preluat în ochii extremiştilor, de romi.

Dacă la Budapesta atacurile antiţigăneşti încă sunt rare, în localităţile din provincie au devenit destul de frecvente.

Publiciştii (şi nu numai ei) de orientare conservatoare, în scrierile lor apărute în presa scrisă sau electronică nu pot folosi datorită legilor existente, expresii făţiş antisemite, dar folosind un limbaj mai înfăşurat, ne ameninţă cu „Axa New York-Ierusalim” sau cu „pletoşi impuţiţi” etc. Iar dacă sunt chemaţi în faţa instanţei, pedeapsa cea mai gravă va fi o închisoare corecţională suspendată.

În faţa ameninţărilor făţişe sau ascunse, lumea începe să devină mai activă. Împotriva manifestărilor înfumurate ale extremiştilor, tot mai des apar contrademonstraţii, la care începe să participe o mulţime tot mai mare.

Scop electoral

Unii lideri politici folosesc xenofobia şi naţionalismul existent în rândul maselor, drept ca un instrument util pentru creşterea numărului de voturi.

La ora actuală, partidele conservatoare din Ungaria se bucură de sprijinul majorităţii electoratului, şi dacă alegerile parlamentare ar fi organizate în aceste zile, reprezentanţii lor ar obţine chiar o majoritate de douătreimi, necesară pentru modificarea constituţiei adoptate în 1989.

Dar de la alegerile programate pentru 2010 ne mai despart aproape doi ani, care sunt puţini pentru schimbarea mentalităţii oamenilor, însă suficienţi pentru constatarea rezultatelor pozitive ale reformelor întroduse de actualul guvern socialist.

În consecinţă, mai există şanse ca reprezentanţii unor idei ameţitoare să fie invinse şi Ungaria să scape treptat de rămăşiţele trecutului.

Budapesta, iunie 2008

Munca la domiciliu – breviar

iunie 23rd, 2008

“Completând aceste formulare, conform instrucţiunilor pe care le vei primi, o să fii capabil(ă) să îţi creşti venitul cu până la …. lei sau chiar mai mult. Câştigul tău va fi dimensionat în funcţie de […]. Vei lucra în confortul casei tale, la orele la care doreşti, în ritmul în care doreşti. Nu trebuie să faci investiţii, cumpărături personale, sau vânzări personale. Tot ce ai nevoie este abilitatea de a urma câteva instrucţiuni simple şi dorinţa de a câştiga mai mult, de a oferi familiei siguranţă şi o viaţă mai bună. Poţi merge cât de repede şi de departe doreşti. Mărimea câştigului o dimensionezi singur(ă) prin timpul şi afecţiunea pe care o acorzi acestei activităţi […]
Nu contează vârsta, experienţa sau studiile. Nu trebuie să ai o anumită orientare religioasă, o anumită profesie sau situaţie materială […]”.

Nu de puţine ori la rubrica de mica publicitate a ziarelor apar astfel de anunţuri prin care mai multe „căsuţe poştale” oferă locuri de muncă la domiciliu. Reglementarea acestor modalităţi de desfăşurare a relaţiilor de muncă reprezintă o premieră pentru legislaţia română. Iar în literatura de specialitate anterioară adoptării noului Cod Fiscal s-a arătat că, deşi nu există reglementare expresă, în temeiul prevederilor constituţionale privind libertatea muncii, munca la domiciliu era posibilă. De altfel, în practică erau încheiate astfel de contracte, fără ca acestea să aibă o pondere însemnată.

Munca la domiciliu este o metodă nouă neconvenţională, însă uşor adaptabilă la nevoile angajatorului, cât şi la cele ale salariatului. Legiuitorul a încercat să dinamizeze şi să flexibilizeze relaţiile de muncă prin noi construcţii juridice, dintre care trebuie amintite aici munca la domiciliu şi programele individualizate de muncă. Tocmai de aceea caracteristicile muncii la domiciliu sunt formulate de legiuitor în termeni extrem de generali, lăsând practic părţilor deplina libertate în determinarea conţinutului unui astfel de contract de muncă, cu respectarea dispoziţiilor legii şi dacă este cazul, ale contractelor colective de muncă.

Pentru munca la domiciliu se încheie în mod obligatoriu contracte în forme scrisă, care vor cuprinde menţiunea expresă că salariatul lucrează la domiciliu. Programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze activitatea salariatului şi modalitatea concretă de realizare a controlului.

În plus, angajatorul are obligaţia de a asigura transportul la şi de la domiciliul salariatului, după caz, a materiilor prime şi a materialelor pe care le utilizează în activitate precum şi al produselor finite pe care le realizează.

Legea nu permite nici o diferenţiere între situaţia salariatului care îşi desfăşoară munca la domiciliu şi cel care lucrează la sediul angajatorului, prevăzând că cel dintâi „se bucură de toate drepturile recunoscute prin lege şi prin contractele colective de muncă aplicabile salariaţilor al căror loc de muncă este la sediul angajatorului”.

Definiţie

Salariaţii cu munca la domiciliu sunt acei salariaţi care îndeplinesc, la domiciliul lor, atribuţiile specifice funcţiei pe care o deţin. În vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu ce le revin, salariaţii cu munca la domiciliu îşi stabilesc singuri programul de lucru. Angajatorul este în drept să verifice activitatea salariatului cu munca la domiciliu, în condiţiile stabilite prin contractul individual de muncă.

Tendinţe în Occident

În Ungaria se prestează la domiciliu numai acele activităţi ce pot fi normate şi desfăşurate în mod independent, deoarece salariatul la domiciliu este plătit în raport cu rezultatul muncii, materializat într-un produs, şi nu în raport cu timpul lucrat. Se interzice angajatorului să stabilească lucrătorului la domiciliu norme de muncă mai dezavantajoase decât cele stabilite pentru salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în intreprindere.

Similar, în Italia, pentru că angajatorul nu organizează munca şi nici nu stabileşte un program de lucru, salariul se stabileşte în raport cu rezultatele obţinute, conform tarifelor prevăzute de contractele colective. Programul normal/întreg de muncă are în această ţară şi o altă semnificaţie – aceea că dacă angajatorul încredinţează lucrătorului la domiciliu o muncă cu caracter de continuitate ce corespunde unui astfel de program, el este obligat să nu desfăşoare activităţi concurente în dauna celui care l-a angajat.

Desigur că în acord cu pct. 15 din Recomandarea nr. 184/1996 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, la stabilirea normei de muncă şi a salariului trebuie să se aibă în vedere salariatul comparabil al aceluiaşi angajator – cel încadrat cu normă întreagă la sediul/domiciliul angajatorului, care prestează aceeaşi activitate sau una similară, avându-se în vedere şi alte considerente, cum ar fi vechimea în munca şi calificarea/aptitudinile profesionale.

După o asemenea determinare a muncii se va proceda la echivalarea în timp pentru salariatul de la domiciliu, inclusiv în ceea ce priveşte munca suplimentară, prin adaptarea regulilor comune.

În acest sens, se subliniază că în Spania, salariul muncitorului la domiciliu, oricare ar fi forma sa stabilită, va fi cel puţin egal cu al unui muncitor de categorie profesională echivalentă sectorului economic din care face parte. Trebuie să avem în vedere şi obligaţia stabilită în sarcina angajatorului de a ţine evidenţa orelor de muncă, care trebuie să poată fi supusă şi controlului inspecţiei muncii conform art. 116[16] din Codul muncii autohton.

Legat de munca suplimentară, art. L 721–16 din Codul muncii din Franța dispune că se majoreaza tariful de execuţie, atunci când un atribuitor de lucrări impune anumite termene de livrare a produselor finite, încât munca se desfăşoară duminică sau în timpul sărbătorilor legale. Dreptul celor vizaţi de aceste majorări este apreciat în raport cu termenele de execuţie stabilite pentru situaţii obişnuite şi ţinând cont de faptul că muncitorul la domiciliu poate recurge la ajutorul membrilor lui de familie.

Tendinţe din Est

La fel, în legislaţia Uzbekistanului se stipulează că lucrătorul la domiciliu îşi stabileşte singur programul de muncă, în sensul că acesta, ca şi normă de muncă reiese din volumul sarcinii de producţie şi altor condiţii, specificate în contractul de muncă. De aceea, angajatorul trebuie să ţină cont la stabilirea normei de producţie pentru lucrătorul la domiciliu de normativele de timp pentru execuţia anumitor tipuri de lucrări, în aşa fel încât durata totală a timpului de muncă pentru execuţia întregului complex de lucrări să nu depăşească durată normală sau redusă a timpului de muncă stabilit potrivit legii, atât pentru lucrătorii obişnuiţi cât şi pentru persoanele care nu au împlinit 18 ani sau care sunt încadrate în grade de handicap. În măsura în care lucrătorul la domiciliu este ajutat de membrii familiei, aceştia participă la realizarea normei de muncă şi la respectarea programului de lucru. Însă, numai lucrătorul menţionat în contract poarta răspunderea în faţa angajatorului pentru calitatea lucrărilor, executate împreună cu membrii lui de familie.

Legislaţia fostelor republici sovietice reglementează în acest sens, chiar un DREPT PRIMORDIAL pentru încheierea contractelor cu muncă la domiciliu unor categorii considerate defavorizate în viaţa economică şi socială.

Din această categorie fac parte, în Rusia, Ucraina, Belarus, Kargîstan: femeile care au copii cu vârsta de până la 15 ani, respectiv 16 ani ori 18 ani; invalizii [persoanele cu handicap]; pensionarii (indiferent de tipul pensiei acordate); persoanele care au atins vârsta de pensionare dar care nu iau pensie; persoanele cu capacitate redusă de muncă, cărora le este recomandată munca în condiţii de domiciliu; persoanele care îngrijesc invalizii sau membrii de familie cu boli cronice îndelungate care datorită stării de sănătate necesită îngrijire la domiciliu; persoanele care, de regulă, prestează munci sezoniere de producţie (în perioada dintre sezoane); persoanele care învaţă la zi în instituţiile de învăţământ; persoanele care datorită unor cauze obiective nu pot munci în localitatea unde îşi are sediul angajatorul (de exemplu, cele alergice la diferite substanţe şi aerosoluri industriale); persoanele care poseda iscusinţei confecţionării diferitelor obiecte de artă şi artizanat, a suvenirurilor şi ambalajului original pentru ele, indiferent de tipul activităţii lor şi prestarea muncii la alte întreprinderi.

În Uzbekistan DREPTUL PRIMORDIAL al muncii la domiciliu este recunoscut: persoanelor care au nevoie de protecţie socială, care întâlnesc greutăţi în căutarea unui loc de muncă şi care nu au posibilitatea de a concura în condiţii egale pe piaţa muncii, inclusiv mamelor singure şi cu mulţi copii, sau mamelor care au copii de până la 14 ani şi copii cu handicap; tinerilor absolvenţi ai unei instituţii de învăţământ; celor eliberaţi din armata naţională, ministerul de interne, serviciile secrete, poliţia de frontieră şi alte unităţi asemănătoare; invalizilor şi persoanelor cu vârsta apropiată de pensionare; persoanelor eliberate din penitenciare sau celor supuse unui tratament medical, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti.

Cu caracter de excepţie, deosebit de interesant în ceea ce ne priveşte ca formă de îmbinare între protecţia socială şi eficienţă economică, faţa de legislaţia altor ţări din lume, menţionăm dreptul muncii la domiciliu în perioada concediului de îngrijire a copilului de până la 3 ani, care se oferă în Rusia, potrivit art. 256 şi art. 257 din Codul muncii, mamei, tatălui, bunicilor, tutorelui sau altei rude care îngrijeşte efectiv copilul, cu păstrarea dreptului la îndemnizaţia prevăzută de lege.

Acest cumul – al îndemnizaţiei de acelaşi tip şi a salariului obţinut în baza contractului de muncă la domiciliu – mai este permis în Tadjikistan potrivit art. 165 din Codul muncii, dar până la împlinirea de către copil a vârstei de 1 an şi 6 luni, urmând ca până la vârsta de 3 ani a copilului, munca la domiciliu să fie o facilitate acordată mamei aflată în concediu fără plată, la cere.

Note:

– www.ecatt.com
– http://www.consultant.ru/popular/tkrf
– http://www.dtkt.com. ua/show/3cid1303.html
– http://pravo.kulichki.com
– http://www.job.kg/articles/208
– http://www.pravo.uz/archive/get_ data.php3?topic=17155&sub=0
– http://www.eurasianet.org/turkmenistan.project/index.php?page=wnb/editor/wnb20060306&lang=rus&print=true.

Situaţia din România

Legislaţie

Reglementările în vigoare din România privind munca la domiciliu sunt:
– Codul muncii [1] (art. 105 – art. 107)
ART. 105
(1) Sunt consideraţi salariaţi cu munca la domiciliu acei salariaţi care îndeplinesc, la domiciliul lor, atribuţiile specifice funcţiei pe care o deţin.
(2) În vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu ce le revin, salariaţii cu munca la domiciliu îşi stabilesc singuri programul de lucru.
(3) Angajatorul este în drept să verifice activitatea salariatului cu munca la domiciliu, în condiţiile stabilite prin contractul individual de muncă.

ART. 106

Contractul individual de muncă la domiciliu se încheie numai în formă scrisă şi conţine, în afara elementelor prevăzute la art. 17 alin. (2), următoarele:
a) precizarea expresă că salariatul lucrează la domiciliu;
b) programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze activitatea salariatului său şi modalitatea concretă de realizare a controlului;
c) obligaţia angajatorului de a asigura transportul la şi de la domiciliul salariatului, după caz, al materiilor prime şi materialelor pe care le utilizează în activitate, precum şi al produselor finite pe care le realizează.

ART. 107

(1) Salariatul cu munca la domiciliu se bucură de toate drepturile recunoscute prin lege şi prin contractele colective de muncă aplicabile salariaţilor al căror loc de muncă este la sediul angajatorului.
(2) Prin contractele colective de muncă se pot stabili şi alte condiţii specifice privind munca la domiciliu.
– Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condiţiile de deţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentulul maternal profesionist [2]
– Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap [3] (art. 5 pct.7, art. 45, 50 şi art. 79 alin. (1) lit. b), art. 78 alin. (1) şi art. 77 alin. (2)).

Caracteristici

Dacă prestarea muncii la domiciliu potrivit Codului muncii are la bază acordul părţilor [4], în celelalte cazuri această modalitate rezultă din prevederi legale speciale exprese [5], în temeiul cărora se pot încheia contracte individuale de muncă cu: asistentul maternal profesionist, asistentul personal profesionist, persoană cu handicap, pensionarul pentru invaliditate de gradul III. Primele două contracte se încheie tot pentru protecţia unor categorii de persoane vulnerabile social şi economic – copii pentru care s-a luat măsura plasamentului sau plasamentului în regim de urgenţă [6], respectiv adulţii cu handicap grav şi accentuat care nu dispun de spaţiu de locuit, nu realizează venituri ori realizează venituri de pâna la nivelul salariului mediu pe economie [7].

În spiritul legilor speciale din România, enumerate mai sus, care aparţin dreptului securităţii sociale, majoritatea ţărilor dezvoltate din Europa şi Statele Unite ale Americii recunosc lucrătorilor care prezintă dizabilităţi sau au în îngrijire copii cu handicap ori se confruntă cu alte probleme de familie dreptul de a cere un program flexibil de muncă ori de a munci la domiciliu, fie tradiţional, fie utilizând tehnologia informaţiei [8].

Nu ar fi rău dacă câteva din exemplele de mai sus (prezentate în cadrul situaţiei internaţionale), mai ales din ultimul, ar fi asimilate şi de legislaţia din România. Bugetul statului nu ar fi afectat, ci din contra… şi ar fi scoşi onorabil din zona muncii fără forme legale cei care cumulează “la negru” indemnizaţia pentru îngrijire a copilului cu alte veniturii, desigur pentru ca prima este neîndestulatoare în condiţiile preţurilor actuale.

Desigur şi ideea ca bunicii să poată beneficia de concediul pentru îngrijirea copiilor ar fi bună, dacă ne gândim ca tinerii sunt mai interesaţi uneori de o carieră… sau chiar nevoiţi – pentru bunăstarea lor şi a copiilor.

NOTE:

[1] Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 05.02.2003), modificată şi completată ulterior.
[2] Publicata în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 443 din 23.06.2003.
[3] Republicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 1 din 03.01.2008.
[4] A se vedea I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 264.
[5] A se vedea în acest sens: I. T. Ştefănescu, op. cit, p. 265, A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 628.
[6] A se vedea art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condiţiile de deţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentulul maternal profesionist.
[7] A se vedea art. 5 pct.7 coroborat cu art. 45 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Evoluţie

Tot mai mulţi europeni lucrează “online”, neavând astfel nevoie să se deplaseze la birou în fiecare dimineaţă. Teleworking-ul, denumire generică dată acestui mod de lucru, a devenit tot mai popular în Statele Unite, iar accentul recent pus de Uniunea Europeană pe tehnologiile informaţionale garantează dezvoltarea sa rapidă şi pe vechiul continent. În ceea ce priveşte Romania, raportul anual al organizaţiei European Teleworking Online (www.eto.org.uk) nu oferă informaţii detaliate, însă estimează la 3% din forţa de muncă potenţialul lucrătorilor ca lucrând în acest mod.

Recomandări

În organizarea programului propriu de muncă, specialiştii (psihologii, astrologii etc.) recomandă efectuarea unui studiu personal, pentru a constata bioritmul. Pe lângă bioritmurile cunoscute: zi/noapte, odihnă/oboseală, somn/veghe etc. există şi alte bioritmuri care ne reglează capacităţile fizice şi mentale, precum şi sănătatea întregului organism. Unele persoane au o productivitate mare în prima jumătate a zilei iar altele în a doua. Nu întotdeauna, mai bine spus, niciodată, intervalele optime de lucru nu pot fi incluse în banalul program „de la 9.00 pana la 18.00”.

Desigur că pentru telelucrătorii on-line, conectaţi permanent la reţeaua angajatorului, această flexibilitate a programului de lucru este redusă, mai ales dacă deservirea unor clienţi implică respectarea programului lor. Totuşi, în funcţie de cerinţele subiective şi obiective ale muncii, chiar şi pentru aceştia se pot stabili programe flexibile de muncă – importanţa fiind realizarea normei de muncă şi mulţumirea clienţilor.

Dacă muncind la birou salariatul poate fi liniştit că îşi va lua salariul aproape în orice situaţie, chiar dacă prezentarea bilanţului s-a amânat pe altă zi, chiar dacă contractul a fost reziliat etc., acasă va şti însă că timpul înseamnă bani şi orice convorbire particulară prea lungă la telefon sau orice vizită a unui prieten va servi ca motiv de învinuire proprie. De asemenea, faptul că salariatul nu mai este îndrumat şi controlat, de regulă, în timpul îndeplinirii muncii ci la finalizarea ei, va face mai dificilă observarea greşelilor.

Salariaţii la domiciliu trebuie să-şi impună un program riguros şi eficient de lucru, astfel încât să nu diminueze timpul liber la care au dreptul la fel ca lucrătorii din sistemul obisnuit. Distincţia clară între munca şi viaţa privată este şi unul dintre principiile care se respectă cel mai greu, făcând selecţia între telelucrătorii buni şi ceilalţi.

Având în vedere aceste aspecte legate de organizarea liberă a muncii şi a programului, specialiştii recomandă persoane echilibrate psihologic şi sociologic, cu o bună autodisciplină şi motivaţie, precum şi care ştiu să compenseze comunicarea obişnuită de la serviciu prin alte metode – proprii sau oferite de angajator, colegi. Acest aspect se impune, deoarece izolarea completă de colectiv pe termen lung poate deveni o problemă pentru anumite persoane, care pierd din educaţia şi îndrumarea ce o primesc colegii din colectivul obişnuit prin învăţarea informală.

Programul de lucru al lucrătorului la domiciliu este strâns legat de norma de muncă care, în ceea ce ne priveşte, datorită specificului situaţiei, va putea fi exprimată sub formă de norme de producţie, norme de personal, sfera de atribuţii sau sub alte forme corespunzătoare specificului fiecărei activităţi şi mai puţin în norme de timp, aceasta fiind posibilă numai în cazul telelucrătorilor on-line. Ca o consecinţă a celor de mai sus, salarizarea va fi stabilită de regulă în acord şi prin excepţie în regie, datorită faptului că munca se bazează în esenţă pe rezultat.

‘Inamicul poate fi Rusia’ – Estonia se zburleste la marele vecin din est

iunie 23rd, 2008
Președintele Thomas Ilves adoptă un ton dur la adresa RusieiPreședintele Thomas Ilves adoptă un ton dur la adresa Rusiei

Cind presedintele Estoniei Toomas Ilves a raspuns cu “Nu ma intereseaza Rusia, de ce m-ar interesa?” raspunsul lui m-a surprins profound. Simtisem in vocea lui ca sentimentele lui fata de “chestiunea rusa” sunt cam amestecate si il intrebasem cum priveste el Rusia.

Cred ca ar fi trebuit sa spuna ca Rusia il intereseaza chiar daca nu e adevarat. Nu numai pentru ca il admira pe Nabokov, caruia i-a citit romanele, si nici pentru ca bunica lui este rusoaica – el e nascut in Suedia si crescut in Statele Unite, unde i-a emigrat familia – si nici pentru ca cea mai mare minoritate din Estonia, circa 20%, este formata din rusi.

Dar pentru ca este un lider de opinie, chiar daca nu are nici o putere in stat – « Sunt precum regele Carlos, a repetat in conferinta de presa, adica numai de reprezentanta” . Dar ceea ce spune si ceea ce simte el conteza pentru oamenii de rind, care sunt obisnuiti sa caute la capii tarii directia in care sa priveasca.

Or, Estonia are nevoie de reconciliere, o reconciliere ajunsa intr-un stadiu fragil. Sigur ca Toomas Ilves ar vrea sa isi vada tara intoarsa cu fata spre vest, dar impresia pe care mi-au lasat-o cele patru zile in Estonia este ca onestitatea nu este de ajuns, ci e nevoie si de intelegere pentru a vindeca ranile istoriei, fara de care scopul lui poate fi intirziat.

“Nu am avut o vizita la nivel inalt in Estonia din Rusia in 17 ani de cind suntem independenti. In termeni diplomatici, acesta este un semn. Desigur ca vrem sa avem relatii bune cu toata lumea si in special cu vecinii, dar speram ca si Kremlinul sa isi arate bunele intentii”, a spus Ministrul Afacerilor Externe, Urmas Paet.

Pozitia lui este sustinuta si de Primul Ministru Andrus Ansip. « Inamicul poate fi Rusia », a spus de-a dreptul Ministrul Apararii.

“Nu este nici un secret ca exista o crestere a increderii intre membrii NATO si o reticenta fata de cei care nu sunt membri NATO,” a adaugat el.

« Multi oameni au suferit ingrozitor in timpul ocupatiei sovietice si probabil exista inca o teama difuza ca ceva rau poate veni peste noi din Rusia », explica Imbi Paju, scriitoare si jurnalista, autoarea unei carti despre viata mamei si matusii ei in gulagurile sovietice.

Cartea a fost transpusa pe pelicula si a cistigat mai multe premii internationale. Imbi este des invitata la seminarii in care estonieni si rusi iau cuvintul pentru a isi exprima suferintele. Imbi se gindeste la prietenii ei ca oameni cu experiente diferite, si nu la originea lor, de rusi, estonieni ori evrei.

Estonia considera ca Rusia se amesteca in treburile ei interne – Rusia a condamnat mutarea statuii soldatului necunoscut anul trecut, si a solicitat oprirea procesului intentat lui Arnold Meri. Veteran de razboi decorat de sovietici, Arnold Meri este varul fostului presedinte estonian Lennart Meri (care a decedat).

El este acuzat ca a constribuit la deportarea a citorva sute de estoniei in Siberia, unde multi au murit. Arnold isi accepta implicarea, dar spune ca nu a facut decit sa urmeze ordinele si ca nu a facut decit sa verifice listele.

Colegul meu Igor, rus, intelege ca eroii si soldatii sovietici sa fie onorati pentru jertfele lor si este mindru ca Rusia isi apara cetatenii oriunde ar fi.

“Rusia este o natiune mare si are nevoie de idealuri mari”, mi-a spus cunoscutul scriitor Vladimir Rekshan , intemeietorul grupului de rock Sankt Petersburg (in 1967, cind numele era interzis, orasul St Petersburg fiind rebotezat Leningrad)

Fiecare parte are adevarul ei. “Sa nu judeci pe nimeni pina nu mergi o mila in cizmele lui” spune un proverb amerindian. Fiecare situatie depinde de punctul din care o privesti si fiecare om vede adevarul lui.

« Cooperam cu succes in toate ramurile, mai putin in cea politica », au mai spus demnitarii estonieni. Dar eu cred ca cei care au stabilit colaborarile de succes, in loc sa stea si sa se acuze unii pe altii, au incercat sa descopere ce au in comun si sa sa se inteleaga.

In acelasi fel, consider ca multe din conflictele lumii ar fi reduse daca ar incerca sa gaseasca o solutie de compromis in loc sa isi dovedeasca puterea aspura altora.

Acuzatiile reciproce sunt un mod convenabil de a arunca responsabilitatea asupra altuia si de a evita sa iti vezi propriile defecte. Dar a pastra pica pe altii ne impiedica pe noi sa fim linistiti si ne uzeaza energia. Avem zilnic ocazia de a ne ridica asupra prejudecatiilor si de a ne largi orizontul, daca dorim.

« Ca societate, avem posibilitatea de a ne asuma responsabilitatea – sunt responsabili de felul in care ne vedem pe noi insine si felul in care vrem sa traim. Singura cale de a gasi pacea este de a gasi o solutie de compromis » a spus si coregraful israelian Rami Be’er la prezentarea piesei sale la Festivalul din Kuopio, in estul Finlandei.

Trebuie numai sa iesim din celula noastra in realitatea celorlalti si sa alegem sa intelegem si realitatea celorlalti.

Helsinki, iunie 2008

Denisa Udroiu editează revista http://www.agendafin.com

TUNGUSKA – explozia siberiană împlinește 100 de ani

iunie 23rd, 2008
Pădurea a fost devastată pe o zonă întinsă în Siberia centralăPădurea a fost devastată pe o zonă întinsă în Siberia centrală

În anul 1908, pe data de 30 iunie, a avut loc o explozie enormă în Siberia centrală, cunoscutî in cercurile științifice ca Evenimentul Tunguska (numit după râul Tunguska).

Primii care au observat explozia au fost localnicii din Irkutsk și Krasnoyarsk. Ei au descris-o ca pe un eveniment straniu: un obiect de formă cilindrică a străbătut cerul din direcția sud-vest către nord-est, strălucitor ca soarele și provocând un zgomot ca trăznetele în timpul unei furtuni.

Evenimentul s-a încheiat cu un cutremur de pamânt. Datele culese de cercetători au fost contradictorii; unii au fost de părere că evenimentul a fost provocat de un asteroid (un corp ceresc alcătuit din piatră, sau nichel și fier), alții de o cometă (un corp ceresc alcătuit din ghiață, piatră și materie organică).

Asteroizii provin dintr-o regiune situată între planetele Marte și Jupiter, cunoscută în astronomie sub numele de Centura de Asteroizi. Acești asteroizi sunt rămășițele unei planete care a existat între Marte și Jupiter.

Cometele își au originea în afara sistemului solar. Perturbațiile gravitaționale ale planetelor “smulg” aceste corpuri cerești situate în afara sistemului solar și le plasează într-o orbită eliptică în jurul soarelui, cu apogeul situat în afara sistemului planetar solar.

O cometă poate deveni asteroid când conținutul de ghiață se evaporează și ramâne numai nucleul ei. Prin definiție, asteroidul sau cometa devin meteor când intră în atmosferă.

Asteroid sau Cometă

De 100 de ani, oamenii de știință au analizat fenomenul Tunguska și în general este acceptată teoria că explozia a fost cauzată de un asteroid sau o cometă, care a explodat la o altitudine cuprinsă între cinci și 10 km în atmosferă.

Experiență dobândită în anii ‘60 prin detonarea în atmosferă a bombelor atomice a permis evaluarea puterii exploziei Tunguska, calculele arătând-o ca fiind echivalentă cu puterea a 1000 de bombe atomice de felul celei folosite la Hiroșima în 1945.

Praful care s-a ridicat în atmosferă din cauza exploziei a afectat vizibilitatea peste tot globul pamântesc până la o altitudine de 70 km. Modificarea vizibilității a fost măsurată de observatorul astronomic din Los Angeles, California.

Un alt efect al evenimentului au fost schimbările survenite în câmpul magnetic al pamântului, similare celor observate in urma exploziei bombelor atomice în atmosferă.

În ceea ce privește natura (asteroid sau cometă) evenimentului Tunguska trebuie menționate cercetările savantului rus Leonid Kulik.

El a descoperit pe traseul exploziei niște sfere minuscule cu conținut ridicat de nichel și iridiu, metale care se găsesc de obicei din abundență în asteroizi.

Aceste descoperi vin în sprijinul teoriei că evenimentul Tunguska s-a datorat coliziunii unui asteroid cu pamântul. De asemenea, teoria este susținută și de faptul că explozia a avut loc simultan cu “ploaia” de metoriți din centura “Beta Taurid“ a atins nivelul maxim în perioda evenimentului.

Dacă impactul s-a produs cu un asteroid, undeva pe traseul meteoritului ar trebui să existe un crater; cu toate eforturile savanților ruși un astfel de crater nu a fost descoperit.

Lipsa craterului susține opinia că explozia a fost provocată de o cometă. La aceasta se adaugă observarea unor anomalii optice în atmosferă; este vorba despre niște fenomene luminoase create de praful cosmic și de vapori din ghiață, lucru cracteristic cometelor.

Măsurătorile făcute în ghiața din Groelanda pentru anul 1908 nu au găsit niciun fel de minereu caracteristic asteroizilor. În felul acesta a început polemica asteroid contra cometă.

Niciuna dintre ipoteze nu dă un răspuns satisfăcător, astfel că este nevoie de continuarea cercetărilor pentru a găsi o explicație acceptabila naturii fenomenului Tunguska.

Mai există și alte teorii, că a fost o explozie nucleară sau o ciocnire cu un OZN sau o bucata de antimaterie. Niciuna dintrre aceste teorii nu are sprijinul comunității științifice.

Pericol de impact

Este important sa dezlegăm secretele evenimentului Tunguska, fiindcă există posibilitatea ca pe viitor să se producă o coliziune între planeta noastră și corpurile spațiale de tipul asteroizilor sau cometelor.

Evidența acestui pericol este foarte convingătoare dacă ne uităm la suprafața Lunii. Ea este plină de cratere produse de continua bombardare cu asteroizi; planeta noastră ar fi la fel dacă nu ar avea atmosfera care ne protejează.

Probabilitatea unei ciocniri catastrofale a Pamântului cu un asteroid sau cometă este minuscula, o dată la câteva milioane de ani.

Pe de alta parte, sunt peste 1000 de asteroizi și comete cu diametru mai mare de un km care au traiectorii pronosticate prea aproape de pamânt (circa opt milioane de km) și intersectează orbita Pamântului.

Un asteroid de 50 de metri diametru care se ciocnește cu pamântul poate crea cataclisme enorme; impactul într-un ocean dă naștere unor fenomene tsunami care distru tot ce întâlnesc în cale.

Dacă coliziunea este pe uscat ea are un efect similar cu evenimentul Tunguska. O astfel de situație se poate repeta la un interval mediu de aproximativ 1000 de ani.

La fiecare câteva sute de mii de ani Terra se ciocnește cu un asteroid având diametrul mai mare de 1.5 km, eveniment care poate distruge viața pe Pământ.

S-a determinat că un asfel de impact a cauzat dispariția dinozaurilor deoarece schimbările climaterice au fost prea drastice.

Problema pe care o are Terra este că, cel puțin o dată pe an, un asteroid de 5-10 metri în diametru explodează în atmosferă.

La 6 iunie 2002 un obiect cu diametrul de aproximativ 10 m a explodat în stratosferă cu o forță echivalentă cu explozia a 26 kilotone de dinamită, iar în martie 1989 asteroidul 4581, de circa 300 m diametru, a trecut la doar 700,000 km de Terra, prin poziția unde se afla Pamântul cu șase ore înainte.

Interesul științific față de evenimentul Tunguska este generat de necesitatea de a înțelege legile care guvernează traiectoriile acestor corpuri cerești, compoziția lor chimică și a găsi soluții pentru evitarea ciocnirii corpurilor cerești cu Pamântul.

Cercetările ștințifice legate de evenimentul Tunguska ajută la înțelegerea consecințelor ciocnirii dintre Terra și obiectele cerești și a necesității de a pregăti omenirea pentru o astfel de catastrofă.

Programul ‘Space Guard’

Foarte multe dintre activitățile de cercetare stiințifică în acest domeniu au loc sub auspiciul NASA, care are un program intitulat “Protecție spațială”.

Principala misiune a acestui program este să țină evidența tuturor asteroizilor și cometelor care se mișcă pe traiectorii care intersecteaza orbita pamântului.

Programul acesta a descoperit și catalogat peste 900 de asteroizi și comete care reprezintă un potențial pericol pentru Terra.

Înainte de acest program cercetările se limitau la studierea evenimentului după ce a avut loc coliziunea.

Dezvoltarea rapidă a cercetărilor spațiale și progresul în domeniul rachetelor pentru lansarea sateliților și sondelor spațiale dă posibilitatea de a studia asteroizi sau comete “de aproape”.

NASA a lansat sonde spațiale care se plasează pe o orbită în jurul corpurilor spațiale sau se plasează pe ele și culeg mostre de sol care pot fi transportate “acasă” pentru analize mai detaliate.

Sonda spațială NEAR, lansată în 1996, a trecut pe lângă asteroidul MATHILDE și a stat un an de zile pe o orbită în jurul asteroidului EROS.

In 1998, sonda DEEPSPACE 1 , a vizitat cometa BORRELLY, iar sonda STARDUST, în 1999, a colectat praf din coada cometei WILD-2 și l-a adus pe Pamânt pentru studiul compoziei lui chimice.

Între anii 2002 si 2006, au fost lansate patru sonde inter-planetare cu diferite misiuni geologice și astronomice.

Întrebarea care ramâne este ce să facem când un asteroid sau o cometă cu diametrul mai mare de 1000m este pe o traiectorie de coliziune inevitabilă cu Terra.

Soluțiile propuse sunt de natură futuristică, fiind posibile doar măsuri de minimalizare a distrugerilor pe Pământ, care nu rezolvă problema impactului.

Soluția este schimbarea traiectoriei cometei sau asteroidului, ori sa “bombardarea intrusului”, astfel încât fragmentele lui să ardă în atmosferă.

O explozie nucleară în apropierea asteroidului creează o fragmentare necontrolabilă și nu există nicio garanție că schimbarea traiectoriei este cea dorită pentru evitarea ciocnirii.

Atașarea unor rachete de propulsare a asteroidului sau cometei pe o noua traiectorie este mai mult sci-fiction decât un proiect științific.

Toate cercetările indică faptul că probabilitatea ca in curând să vină “sfârșitul lumii”, din cauza coliziunii cu un obiect ceresc, este extrem de mică și se află la sute de mii de ani depărtare.

Cea mai proastă, cu excepția tuturor celorlalte

iunie 23rd, 2008
Churchill are numeroși detractori în RomâniaChurchill are numeroși detractori în România

Am trăit în România comunistă și cea post-comunistă, iar acum trăiesc în Occident și nu voi înceta vreodată să îi dau dreptate lui Winston Churchill care spunea la 11 noiembrie 1947, într-un discurs rostit în Camera Comunelor:

“Many forms of Government have been tried and will be tried in this world of sin and woe. No one pretends that democracy is perfect or all-wise. Indeed, it has been said that democracy is the worst form of government except all those other forms that have been tried from time to time.”

Adică, mai pe scurt, “într-o lume imperfectă, democrația este cel mai prost sistem de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte care au fost încercate din când în când”.

Te-ai fi așteptat ca după ororile secolului XX, crimele comise în numele nazismului și comunismului și după alte crime comise în numele islamului la sfârșitul secolului XX și debutul milieniului III ca democrația să fie în sfârșit acceptată ca cel mai mic dintre multe rele.

N-am de gând să fac o întoarcere în timp, Churchill îmi e de ajuns, am să mă limitez la ce s-a scris în această revistă.

“Monarhia, republica constituțională, dictatura, sunt forme de guvernare pe care istoria le judecă după REZULTATE și nimic alceva.” scria recent cineva într-un ecou.

Mârâielile negaționiste și modul elogios în care e pomenit Antonescu, ca un “erou național”, ridicarea în slăvi a lui Corneliu Zelea Codreanu, nostalgia cu care se vorbește uneori de “vremurile bune” ale regimului communist, cu lăudarea fie și indirectă a național-comunismului practicat de Ceaușescu, criticile uneori fățișe la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite, demonizarea „globalizării”, sunt doar câteva indicii că democrația nu este unanim agreată.

Tentația utopiei

Iar aceste nemulțumiri nu sunt întotdeauna urmate de sugestii de ameliorare, de reformă, ci chiar de soluții radicale, care merg până la respingerea de plano a democrației.

Oare de ce tânjesc oamenii după utopii care până la urmă se dovedesc eșecuri de proporții însoțite de gropi comune?

Nu le spune nimic dictonul “drumul spre iad e pavat cu intenții bune”?

Comunismul dorea să șteargă diferențele dintre oameni și să făurească societatea fără clase.

Dar oamenii au fost, sunt și vor fi diferiți, chiar și dacă e vorba de frați gemeni, iar guvernarea în armonie a unei societăți, cum pretindeau clasicii marxism-leninismului sau dictatorii fasciști s-a dovedit un fantasm.

Democrația a dovedit că aproximează cel mai bine imperfecțiunea naturii umane și cei care visează la cai verzi pe pereți ar trebui să facă o pauză de reflecție și să răspundă următoarei întrebări: dacă ar trăi într-un sistem nedemocratic, așa cum tânjesc după cele afirmate de ei, ar mai putea să-și exprime liber gândurile, așa cum o fac, de pildă, pe pagina de internet a revistei ACUM?

Gagauz-Yeri – criza abia incepe?

iunie 23rd, 2008
Autonomia găgăuză trece printr-o criză politică profundăAutonomia găgăuză trece printr-o criză politică profundă

Astazi, nimeni nu ar putea spune cu fermitate daca criza din Adunarea Populara (AP) a Autonomiei Gagauze a trecut deja sau abia incepe. Un lucru e cert: starea de lucruri e departe de a fi considerata macar pornita pe un fagas de normalizare, iar victoria relativa a fortelor anti-comuniste in AP este o victorie a lui Pirhus, care in orice moment se poate lesne transforma intr-o infringere.

Inversunarea cu care au abordat situatia post-electorala in Gagauzia cele doua tabere de baza (comunistii si sustinatorii lor din rindul independentilor si adeptii bascanului in exercitiu, Mihai Formuzal, grupati in jurul Miscarii “Edinaia Gagauzia”) este de inteles.

Miza a fost aceeasi ca si in Consiliul Municipal Chisinau – comunistii aveau nevoie de o majoritate in AP pentru a bloca activitatea bascanului, pentru a crea tensiuni permanente si, in definitiv, pentru a-l compromite; adeptii bascanului, din contra, – pentru a-i asigura sprijinul AP in exercitarea cu maxima eficienta a actului guvernarii si pentru a-si consolida pozitiile in regiune, scotind-o cu timpul integral de sub dominatia traditionala a comunistilor.

Un timp, rolul de balanta intre cele doua grupari l-au jucat adeptii primarului de Comrat, Nicolae Dudoglo. Dar dupa ce intentia acestuia de a juca pe interesele celor doua tabere si de a obtine maximum de dividende pentru sine a esuat, membrii acestei grupari au trecut pe planul doi, preferind sa-i lase in prim-planul evenimentelor pe exponentii celor doua tabere de baza.

Probabil tocmai disparitia acestei balante fragile a si pus inceputul tuturor relelor in AP. Dintr-un anumit punct de vedere, alegerea lui Nicolae Dudoglo in fruntea AP era unica solutie rezonabila in situatia creata dupa alegeri. Ea nu ar fi satisfacut pe deplin pe nimeni, dar ar fi permis un control reciproc al fortelor prezente in Legislativul de la Comrat, mentinerea unei stari de echilibru, inclinarea periodica a balantei intr-o parte sau alta. Aceasta ar fi oferit suficiente pirghii tuturor taberelor pentru a-si promova interesele, desi, trebuie sa recunoastem, ca eficienta Legislativului de la Comrat ar fi lasat de dorit.

Polarizare politica

Asimilarea fortei de echilibru din AP de catre extreme a condus la polarizarea Legislativului de la Comrat. Astazi, majoritatea din AP este chiar mai fragila decit cea care s-a constituit in Consiliul Municipal Chisinau dupa alegerile locale din 2007. Si daca cea din capitala nu a rezistat, atunci nu exista nici o certitudine ca va rezista cea din Comrat.

Bascanul Mihail Formuzal incearca sa fie optimist si declara ca, daca puterea de la Chisinau nu se va implica si nu va exercita presiuni asupra persoanelor si situatiei din Gagauzia, lucrurile vor reveni la normal si toti deputatii din AP vor lucra constiincios. Dintr-un anumit punct de vedere bascanul are dreptate – intr-adevar, daca nu ar fi presiuni de la centru, gagauzii ar putea pune la un moment dat in capul mesei interesele regiunii (care este totusi una specifica in Moldova). Dar, numai un naiv poate crede ca partidul de guvernamint va ceda atit de usor. Comunistii nu au cedat in Chisinau, unde niciodata nu au fost agreati prea mult de electorat – de ce atunci ar ceda un teritoriu care traditional era considerat unul “rosu”?

Desi vor sa para optimisti, Mihail Formuzal si adeptii sai inteleg ca solutia pe care au gasit-o pentru depasirea crizei din AP doar i-a intaritat si mai mult pe comunisti si, la sigur, acestia vor reactiona. Or, interesul lor pentru aceasta regiune este unul destul de sporit. O dovada in acest sens este si faptul ca demnitari de prim rang de la Chisinau s-au grabit sa-l felicite pe Demian Caraseni (deputat in AP din partea PCRM) cu alegerea in functia de presedinte al AP, desi stiau prea bine ca lucrurile nici pe departe nu erau clare.

De fapt, daca demnitarii de prim rang si presa care-i sustine nu se implicau in situatia din AP a Gagauziei, probabil lucrurile ar fi decurs altfel. Se poate de presupus ca tocmai insistenta comunistilor de a prezenta criza din AP ca si depasita, i-a determinat pe oponentii comunistilor sa ia unele decizii rapide si, pe alocuri, chiar pripite.

Gest de disperare

Prima decizie de acest fel a fost atragerea “votului de aur” din tabara comunistilor (Ilia Hioara, care, in sprijinul votului in favoarea presedintelui AP, Serghei Cernev, a obtinut functia de presedinte de comisie).

A doua – insasi votarea noului presedinte cu o majoritatea simpla la limita (18 din 35 de deputati).

A treia – alegerea vicepresedintilor si a presedintilor de comisie in AP. Toate aceste decizii au avut un singur scop – de a se merge cit mai departe, dezbatind astfel cartile din miinile comunistilor pentru a limita eventualele spatii de manevra ale acestora.

Intr-un fel, aceste decizii si actiuni pot fi calificate drept un gest de disperare, impus de imprejurari. Anume din aceste motive, cei care parca au preluat controlul asupra AP si pretind ca criza a trecut nu par tocmai fericiti, iar pe alocuri dau chiar senzatia ca ar fi speriati de ceva.

Autodizolvare?

Relevanta in acest sens este si declaratia bascanului Mihail Formuzal, care nu a exclus posibilitatea ca cei 18 deputati din noua majoritate sa ia decizia de autodizolvare a AP, daca ceilalti 17 vor boicota lucrarile acesteia. De ce, daca noua coalitie pretinde ca a obtinut victoria, se promoveaza ideea ca ar putea refuza atit de usor la controlul in AP, obtinut cu mare greutate? Unica explicatie este ca aceasta majoritate si bascanul se asteapta la presiuni fara precedent din partea centrului si a comunistilor din teritoriu, la declansarea unei noi crize ce ar putea avea urmari mult mai grave decit cea care se crede ca abia s-a sfirsit.

In conditiile in care legislatia interna din Gagauz-Yeri este una destul de confuza si care nu prea lasa spatii de manevra pentru depasirea unor astfel de situatii (spre exemplu, se prevede clar doar ca AP poate fi dizolvata numai in cazul imposibilitatii adoptarii bugetului regiunii sau acordarii votului de incredere Executivului), decizia de autodizolvare ar putea fi o solutie rezonabila.

Chiar daca vor aparea noi probleme legate de finantarea campaniei electorale si chiar daca stabilitatea din regiunea va avea din nou de suferit. Criza gagauza poate fi solutionata doar prin masuri radicale, prin terapii de soc – jumatatile de masura nu-si au locul in situatia creata! Cu atit mai mult ca, la moment, nu se poate de spus cu certitudine pe cine vor avantaja si pe cine vor dezavantaja niste eventuale alegeri anticipate.

Cit priveste o posibila repetare a situatiei, adica cind in Legislativul de la Comrat ar veni aceleasi forte in aceeasi proportie – o atare situatie este practic exclusa. Electoratul din regiunea gagauza este mult mai bine organizat decit in restul tarii si suficient de matur pentru a face unele concluzii in baza comportamentului din ultimele luni al celor cu care i-au investit recent cu incredere. Si o dovada in acest sens sint alegerile din ultimii ani care au avut loc pe teritoriul autonomiei gagauze.

Igor Volnițchi este redactor șef al agenției Infotag de la Chișinău. Articolul, reprodus cu permisiunea autorului, a apărut inițial pe azi.md

Va evita China recesiunea economică? – trei întrebări, Matei Păun răspunde

iunie 23rd, 2008
Yuanul devine tot mai puternic în raport cu dolarulYuanul devine tot mai puternic în raport cu dolarul

Moneda Chinei, yuan-ul, a ajuns la cel mai înalt nivel din ultimii trei
ani în raport cu dolarul american, sub 6,9 yuani la dolar.

1) De ce s-a apreciat moneda chineză în ultima vreme?

Cum yuanul nu este o monedă liber convertibilă, aprecierea se datorează în principal presiunilor americane. Un yuan mai puternic scumpește importurile din China pe piața americană și le face potențial mai puțin competitive. Pe măsura sporirii deficitului comercial, Statele Unite și-au folosit influența politică pentru a-i forța pe chinezi să-și aprecieze moneda națională. În paralel, mărirea inflației în China i-a determinat pe chinezi să fie mai flexibili și să accepte mai ușor presiunile americane. Un yuan puternic temperează inflația în China.

2) Este pe cale de a deveni economia chineză o economie de piață de
tip occidental?

Mai e cale lungă până ce economia chineză să se asemene cu cea occidentală. Practicile e pe piața muncii sau cele de protecția mediului, de pildă, lasă mult de dorit. Intervenția statului prin subvenții joacă un rol crucial în multe sectoare strategice ale economiei. De asemenea, China nu și-a deschis complet piețele și nu protejează proprietatea intelectuală așa cum se așteaptă de la ea. Doar pentru că China este un exportator major nu înseamnă că joacă după aceleași reguli ca cele ale conomiei occidentale.

3) Cât poate continua creșterea economică a Chinei în acest ritm
accelerat, de peste 10% pe an?

Întrebarea nu are un răspuns simplu. Dacă China reușește să compenseze scăderea exporturilor (rezultată din slăbiciunea economiei americane) cu o sporire a cererii interne, atunci țara va putea continua să crească într-un asemenea ritm. Pe de altă parte, dacă nu reușește să “decupleze”, atunci creșterea va avea de suferit, deși mă îndoiesc că va intra în recesiune. Aceasta e o preocupare importantă pentru economia mondială, fiindcă dacă China reușește să depășească cererea scăzută pe plan extern pentru bunurile sale, ea ar putea face un salt important în termini de putere economică și relevanță globală, iar lumea ar pitea beneficia de un nou motor economic!

Medicatia naturista – intre mit si realitate

iunie 23rd, 2008

1. Doctorul de familie mi-a recomandat un tratament pentru Cardiopatia Ischemica (CI). Eu insa nu doresc sa incep sa iau medicamente “pentru toata viata”…

Urmati tratamentul. Medicamentele sunt intr-adevar substante chimice straine introduse in organism, dar aceasta pentru a neutraliza substante toxice produse de organismul insusi – de pilda, colesterolul. (Ne-am astepta ca natura sa fi prevazut exact cantitatea de colesterol necesara, fara insa a dauna vaselor de sange; si totusi, nu asa stau lucrurile…). Deci, pacientul care nu ia medicamentul recomandat de medic impotriva colesterolului nu se sustrage, asa cum crede, actiunii unei substante chimice (medicamentul in cauza), ci, tocmai, se autoplaseaza sub influenta unei substante mult mai periculoase (colesterolul excesiv), dar pe care pacientul o ignora, pentru simplul fapt ca este secretata de propriul organism. Deci, sa retinem: adaugand la bord in mod corect anumite substante chimice (medicamente) nu sporim, ci diminuam cantitatea de toxine din organism.

2. As prefera un tratament naturist. Se poate?

Comparati doua medicamente teoretice, A, si B.
Medicamentul A (un preparat farmaceutic sintetic): a) a fost dovedit eficace in studii meticulos realizate, pe numerosi pacienti; b)are cantitatea per tableta dozata cu precizie, la miimea de miligram; c) cuprinde una sau doua substante chimice active; d)daca are interactii cu alte medicamente, acestea au fost atent studiate si sunt mentionate in fisa medicamentului.
Medicamentul B (un preparat natural: a) nu a fost vreodata dovedit eficace prin compararea cu placebo (adica, prin eliminarea din socoteala a aportului psihologic major al oricarei tablete, fie ea si o bucata de creta);b)cantitatea per tableta variaza puternic, in functie de caracteristiciile biologice ale recoltei de plante medicinale din anul de fabricatie (si ciresile sunt, de pilda, mai putin dulci intr-un an ploios, dar…tot ciresi se numesc!), de procesul de purificare si extragere, etc; c) cuprinde zeci sau sute de substante chimice, sau, in cazul combinatiilor, pana la cateva mii (de pilda, intr-o cana de ceai obisnuit exista mai mult de 200 de substante chimice diferite!); d)posibilele interactii medicamentoase ale tuturor acestor componente chimice intre ele sau cu alte medicamente nu au fost vreodata studiate stiintific.

Daca ar fi sa aveti nevoie de un tratament, pe care l-ati prefera? …cred ca raspunsul este limpede.

3. Dar organismul nu tolereaza mai bine substantele naturale?

Iata o idee populara (si popularizata), dar sa nu uitam ca
a) calitatea de a fi un produs natural este perfect compatibila cu o actiune daunatoare (de pilda, matraguna sau toxina botulinica)
b) de-a lungul anilor s-au atribuit virtuti curative unor produse naturale, dovedite apoi ineficiente (nu, usturoiul nu scade colesterolul!).
c) dealtfel, numeroase medicamente au structura chimica inspirata din aceea a produselor naturale.

4. In cel mai rau caz, medicatia naturista n-o sa aiba nici un efect, dar nici rau nu-mi va face…

Iarasi, fals. A lua un medicament ineficient inseamna a ramane netratat, avand in plus si un sentiment de siguranta nejustificat.

5. Dar efectele unor leacuri sunt consfintite de o traditie straveche…
Numeroase interventii medicale apeleaza la aceste vechi obiceiuri, dar in completarea, nu in locul tratamentului medicamentos – de pilda, “dieta mediteraneana” contra bolilor de inima. Dealtfel, numeroase medicamente au la baza produse naturale, fie foarte precis purificate si dozate, fie reproduse artificial. De pilda, siropul de degetel, folosit de secole impotriva insuficientei cardiace, a fost abandonat in favoarea tabletelor precis dozate, ce evita variatiile de calitate, concentratie, puritate, etc inerente unui produs traditional. Alt exemplu: in Evul Mediu, contra anemiei se administrau mere in care fusesera infipte cuie ruginite – un abord perfect justificat stiintific, fierul din rugina ajutand la regenerarea sangelui, iar vitamina C din mar stimuland absorbtia fierului…Si totusi: nu ati prefera o tableta de fier?…

Despre exil și întoarcere

iunie 23rd, 2008

De ce m-am întors? O întrebare ce nu vă dispărea niciodată. Repetată cu incredulitate de o mie de ori, ea revine mereu cu tenacitate. Chiar atunci când e nerostită, o poți citi în gândurile interlocutorului. Ca și cum întoarcerea acasă ar fi un act de neconceput, o nebunie, inexplicabil și bizar. Ca și cum “acasă” ar fi o bucată de pământ sterp, infestată de molimi și lovită de sărăcie fără speranță.

Nu știu ce înseamnă să-ți părăsești țara… La urma urmei, aveam doar nouă luni când familia mea s-a îmbarcat într-un avion spre Germania la îceputul anilor ’70. Și am tot fost pe drum, mai întâi la Bruxelles și după opt ani la Los Angeles – fabrica de vise a civilizației occidentale. Cu totul, atunci când am revenit în 1997, nu petrecusem mai mult de un an din viață în România.

Cum poate conceptul de “acasă” sau “a aparține unui anumit loc” să însemne ceva pentru mine în raport cu România? Cum poate cineva ca mine, educat în mai multe țări, obișnuit cu confortul occidental și dependent de dinamismul capitalelor cosmopolite ale lumii, să-mi găsesc casa într-un “sat mare” provincial ca Bucureștiul, mai ales la mijlocul anilor ’90, când rănile capitalei erau de parte de se fi închis și cicatrizat.

Găini cotcodăcind

Amintirile mele despre România dinainte de 1989 sunt bucolice, atât cât pot fi amintirile unui copil. Din puținele călătorii în România pe timp de vară, îmi amintesc o țară verde și bogată. Șosele frumoase, străjuite de pomi, care se pierdeau în zare. Dacia albastră a bunicului meu. Biscuiții lui inegalabili, pe care îi împărțea cu mine de parcă ar fi făcut împărtășanie. Sticle cu lapte rece îngropate în nisip, acolo unde se sparg valurile, ca să țină rece, de celalălt bunic. Apa rece ca ghiața de la piscina hotelului de la Eforie unde a trebuit să învăț să înot. Fotbalul pe ulițele de la Costinești, printre găini cotcodăcind și porci guițând. Maici blânde invitându-ne și ospețindu-ne atunci când căutam adăpost în timpul unei nopți furtunoase. Supa cu găluști gătită de bunica mea și servită în farfurii sofisticate de ceramică. Din nou, bunicul meu, arătându-mi cu mândrie radioul unde asculta cu sfințenie un program pe care eram prea mic să-l înțeleg.

Ciudat, în cel mai bun caz, dar acestea sunt amintirile care ar putea să convingă un adult să-și abandoneze prezentul confortabil în căutarea unei case pe care n-a cunoscut-o niciodată

În anii adolescenței percepția cu privire la România mi-a fost modelată de activismul politic al părinților mei în Occident. România se înfundase adânc în mizerie și drumurile fericite din timpul verii dispăruseră de mult. Atunci am făcut cunoștință cu abilitatea românilor de a vorbi la nesfârșit despre politică. Între diferitele facțiuni ale exilului aveau loc adesea certuri și neînțelegeri. Dar ziarele disidenței erau citite cu nesaț. Se scriau scrisori către membri ai Camerei Reprezentanților și Senatori. Se trimeteau pachete cu mâncare și alte articole de primă necesitate rudelor îndepărtate. Uneori participam la demonstrații, de obicei în fața celei mai apropiate clădiri a statului federal. Fluturam steaguri și pancarte. Curând soseau și echipe de filmare TV complet confuze – n-aveai ocazia zilnică să vezi est-europeni agitându-se pe peluza din fața clădirii federale din Los Angeles – și cum eu vorbeam engleză fără accent, mă trezeam împins în fața camerelor de luat vederi. Uneori ni se alăturau polonezi, unguri și chiar chinezi. Preoți ortodocși sobri, în anterii negre, intonau cântece religioase (și aveau cele mai bune voci). Una peste alta, o priveliște ciudată pe fondul palmierilor californieni.

Ucenicia financiară

Anul 1989 a sosit ca un hoț în miez de noapte. Zidul Berlinului căzuse, cea mai mare parte a Europei de răsărit schimbase macazul, Gorbaciov și Bush era acum prieteni, dar într-un fel nimeni nu se aștepta la o schimbare în România – cel puțin nu în etern pesimista și cinica comunitate de exilați români. Îmi aduc aminte că întreaga familie nu se dezlipea din fața televizorului. Telefonul suna în continuu. Proliferau zvonurile cu privire la o intervenție sovietică. La un moment dat, umbla vorba de recrutarea unor batalioane de voluntari care să lupte de partea cea bună. Mă întrebam dacă tata ar merge. Sau dacă eu ar trebui să merg, la urma urmei aveam aproape 18 ani! Din fericire totul s-a sfârșit la fel de repede cum a început…

Următoarea escală după terminarea studiilor a fost New York. Dacă lumea are o capitală, apoi aceea e New York. Deși știam că nu voi prinde rădăcini acolo, a fost, la momentul acela, experiența vieții mele. Lucram, din punctul de vedere al profesiei, pentru primul fond american de investiții care intrase pe piața de capital a Rusiei. Îmi plăcea – aici am învățat cu adevărat ce este economia și politica. În noile piețe, cum era atunci cea a Rusiei, transformările politice, diferitele stagii ale capitalismului, fiecare căpăta forme complet diferite, de parcă ar fi fost mărite cu lupa. Anii de contact cu Rusia și piețele sale m-au pregătit de minune pentru România.

Din punct de vedere financiar duceam o existență confortabilă la New York și știam că viitorul îmi era asigurat dacă urmam această cale. Și nu greșeam – fondul de investiții pentru care lucram a început cu valori de 20 de milioane de dolari în administrare, iar acum a ajuns la mai multe miliarde. Nu, m-am întors pentru că mi-au cerut șefii mei. Alegerile din 1996 au adus la putere primul guvern reformist în peste 50 de ani. Piața de capital din România a început să atragă interes. Firma la care lucram considera că era rezonabil să mă trimită pe mine acolo, eu fiind român, pentru a mă ocupa de investiții. Nu am zăbovit prea mult asupra deciziei. Mi-am făcut bagajul, mi-am luat bilet de avion spre România și nici că m-am mai întors!

Între două lumi

Exil. Întoarcere acasă. Apartenență. Alienare. Noi și străinii. În multe privințe, fiind obligat de împrejurări să-ți părăsești casa e ai rău, din punct de vedere psihologic și emoțional, decât să treci prin moartea unui prieten apropiat sau a unei rude. Cu moartea tratezi prin intermediul unei proceduri bine stabilite și a unei perioade limitate de doliu. Înmormântările există ca să ne ajute să surmontăm moartea celor apropiați.

Cei care sunt obligați să-și părăsească țara nu au însă la dispoziție înmormântări. Ei își pot petrece tot restul vieții visând la ziua reîntoarcerii. Permanența fizică a unei case undeva permite speranței să supraviețuiască, chiar dacă acea casă devine de nerecunoscut.

Exilul familiei mele și, în ultimă instanță cauza reîntoarcerii mele, nu s-au născur la începutul anilor ’70, ci mai degrabă cu mult înainte, atunci când sovieticii impuseseră comunismul și noua clasă conducătoare. Secole de evoluție socială și culturală s-au transformat rapid în dezintegrare națională. Emoțional și psihologic, membrii familiei mele se retrăseseră în ei înșiși, cu amintirile și poveștile lor, ca să păstreze și să salveze ce mai putea fi salvat.

Dar contactul cu culturile străine îți amplifică propriile valori. Mecanismele de auto-apărare ale familiei mele creaseră o imagine idealizată a României interbelice. Cramponarea de trecut devenise un mod de viață necesar. Sigur că ne împiedica să prindem rădăcini adânci, dar simeam că nu prea erau motive să facem asta… Ne apăram cu strășnicie dreptul la “non-apartenență”. Viitorul nostru era undeva într-un trecut care, din multe puncte de vedere, nici nu existase vreodată.

Așa încât, chiar înainte de a părăsi România și poate fără să ne dăm seama, familia mea devenise absorbită de o perpetuă căutare a casei – într-o asemenea măsură și pentru o asemenea durată de timp, că atunci că la momentul reîntoarcerii, casa s-ar fi transformat atât de mult încât să devină de nerecunoscut. Casa va rămâne mereu în amintire, o plăsmuire a trecutului nostru.

În mod ironic, tocmai experiența traiului în străinătate m-a ajutat să-mi cristalizez și consildez identitatea românească. Iar revenirea acasă a fost rezultatul inevitabil al apartenenței la o familie care a trăit 25 de ani în exil, cea mai mare parte petrecută în mijlocul celei mai puternice culturi asimilaționiste a lumii. Obiectiv vorbind, reîntoarcerea e o nouă migrație. Un băștinaș devine un străin care apoi se întoarce în fosta patrie, care între timp s-a schimbat în ceva ce îi este acum străin. Tragedia e dublă. Nu numai că trebuie să suporți vicisitudinile exilului, dar atunci când te întorci ești confruntat cu ceea ce este adeseori o realitate ostilă. Întoarcerea acasă poate însemna sfârșitul iluziilor… la extremă și sfârșitul însăși al speranței.

Dar în final, ceea ce am ales a fost apartenența.

Revenirea acasă

Adevărata întrebare căreia ar trebui să-i răspund este: ce m-a făcut să rămân. Mulți spun că România este o țară minunată, păcat cu oamenii ei. Dar tocmai acești oameni mi-au creat sentimental de “acasă”. Dacă vroiam doar munți și coaste frumoase, găseam altele și mai frumoase aiurea. Dar România e pentru mine acasă datorită oamenilor. Fie că mă fac să plâng sau să râd, ei sunt în primul și în primul rând umani la modul dezarmant – cu toate bunele și relele ce decurg de aici. Îmi place modul în care iubim, modul în care visăm, îmi place chiar modul în care mințim și sporovăim sau modul de a ne târgui, tot timpul cu intenția de a ieși în avantaj, sau nu. N-am întâlnit în lume oameni mai veritabili, mai autentici, poate chiar mai transaparenți. Găsesc că români, sfinți sau păcătoși, sunt dezarmant de clari și de epresivi în emoții, în intenții. În multe feluri. E ca și iubirea pentru propriii copii. Fiecare părinte își vede copiii într-un singur mod posibil – plin de admirație și dragoste. Așa și cu patria – o îndrăgești cu bune și cu rele.

Știu mai bine decât mulți, după atâția ani în străinătate, cât de înapoiați suntem. Văd slăbiciunile noastre cum puțini băștinași o pot vedea. Nu mă îndoiesc că România are una din cele mai proaste clase politice de după ’89 din Europa de est. România e în tentaculele unei cleptocrații de care îi va fi greu să scape.

Eu cred că mulți români s-ar întoarce dacă ar fi mai onești cu ei înșiși. Mulți sunt nefericiți din multiple motive, dar nu vor să privească realitatea în față de teamă că prietenii și rudele îi vor percepe ca slabi sau, și mai rău, ca pe niște ratați.

Cu două milioane de români care lucrează în străinătate, guvernului ar trebui să-i sune alarma. În loc de asta, conducătorii României numără cu satisfacție banii trimiși de aceștia acasă cu care-și echilibrează conturile și trag înainte cee ce a mai rămas din economie. De fapt, pe măsura ce populația scade, fie din cauza speranței de viață mai reduse sa prin emigrare, țara e confruntată cu o criză acută.

Matei Păun a lucrat între 1994-1997 pentru fondul Firebird Management cu sediul la New York, care a lansat unul dintre primele si cele mai prospere fonduri de investiţii pentru ţările CSI (fosta URSS). La întoarcerea în România în anul 1997, dl. Păun a înfiinţat şi condus divizia de operaţiuni pe pieţe de capital a companiei Regent Pacific, construind una dintre cele mai active firme de brokeraj de piata la momentul respectiv, introducând pe piaţa românească acest tip de operaţii financiare. Ȋn anul 1999, el a fost co-fondat HTI Group, care s-a specializat cu precădere în activităţi de brokeraj şi care, în 2007, a fost preluată de către banca de investiţii Morgan Stanley. Ȋn 2003 s-a alăturat grupului de consultanţă Deloitte & Touche ca Director al departamentului de Consultanţă în Servicii Financiare, în cadrul căruia a condus numeroase proiecte de consultanţă financiară. Dl. Păun este licenţiat în Relaţii Internaţionale al Trinity College, Connecticut, SUA. El este actualmente Managing Partner la BAC Investment Bank – România, o banca de investiţii regională acoperind sud-estul Europei.

Quebec –mon amour – Libertatea nu are culoare si nici tara (III)

iunie 23rd, 2008
Quebecul este o provincie multiculturalaQuebecul este o provincie multiculturala

Uniunea Europei incearca o multiculturalizare, avand ca ideal mai mult decat o confederatie helvetica in care frontierele si diferentele de orice natura sa fie abolite. Tentativele Cominternului dirijat de catre soviete au esuat, limba esperanto nu a atins un prozelitism de succes decat intr-un cadru restrans si elitist.

Sunt sceptic si nu intrevad in Europa o sedimentare curanda a conglomeratului multinational. Conflictele interetnice continua, fenomenele segregationiste se amplifica in Italia, Spania, in tarile est-europene (Polonia, Ungaria, Romania).

Un caz si un moment important in istoria moderna a Europei si a luptei impotriva rasismului il constituie Abatele Gregoire – preot catolic, revolutionar francez, abolitionist si pe deplin recunoscut prin: instituirea unei limbi standard in Franta, acordarea de libertati si drepturi minoritatii evreiesti si a celor de culoare, recunoasterea independentei haitienilor, abolirea sclaviei.

Multiculturalism sui-generis

Multiculturalismul isi gaseste o forma incipienta inca din perioada coexistentei celor doua lumi in teritoriile canadiene : cea anglofona si cea francofona. Lupta Quebec-ului pentru recunoasterea sa ca natiune distincta a insemnat primul pas in dezvoltarea unei societati multiculturaliste. Acordarea drepturilor francezilor canadieni si ruperea de Coroana britanica aduce in societatea moderna o unica experienta politico-socio-culturala de acceptare a tuturor locuitorilor din interiorul Canadei.

In 1971 Canada se situeaza ca prima tara in lume in adoptarea unei politici oficiale multiculturale indiferent de orientarea religioasa, de originea etnica sau de limba vorbita, recunoscand totodata drepturile populatiei autohtone- vechii si primii locuitori inainte de venirea colonistilor.

Franceza si engleza devin limbile oficiale ale tarii.
In prezent Canada reuneste pe langa triunghiul franco-anglo-autohton zeci de alte grupuri de neocanadieni originari din toata lumea. Diversitatea confera unicitate tarii. Respectarea drepturilor individuale prin legi ( Carta canadiana a drepturilor si libertatilor ; Legea canadiana a dreptului persoanei ; Legea echitatii salariale sa) amplifica increderea indivizilor intr-o lume noua neingradita. Viitorul Canadei este asigurat tocmai de diversitatea multiculturala si de faptul ca fiecare etnie aduce un plus inovator bazat pe respectul reciproc. O persoana din sase face parte dintr-o alta rasa decat cea caucaziana.

Societate distincta

Legile canadiene creeaza programe de constituire a grupurilor minoritare, etnice si stimuleaza dialogurile deschise interetnice anihiliand posibilele tensiuni, conflicte.

Legile acorda drepturi depline si o societate deschisa, dar in acelasi timp are in vedere respectarea patrimoniului canadian si integrarea imigrantilor in spiritul contributiei lor la pastrarea si imbunatatirea tarii de adoptie.

In 1960 Declaratia drepturilor impune serviciilor federale o politica de egalitate si eliminarea oricaror acte de discriminare(sex, religie, origine etnica etc.), iar in 1962 Legea imigratiei canadiene deschide portile valurile de imigranti din alte zone geografice decat continentului european : »orice persoana se poate califica in programul nostru de imigratie, indiferent de tara de origine, de rasa sa, de culoarea sa ».

In acelasi deceniu SUA cunoaste inca turburente rasiale si asasinarea lui Martin Luther King. Procesul de omogenizare al melting pot-ului pare sa nu functioneze si divide confederatia americana in tensiuni interne, greu de stavilit. O regrupare pe mici comunitati de tip China Town, Little Haiti, Little Havana dezvolta in mod paralel identitati discordante de nonintegrare in societatea americana. Am intalnit zeci de persoane de origini diferite ce nu vorbesc engleza, desi traiesc de ani de zile in SUA.

Toleranta si generozitatea programului multicultural canadian duc la excese menite sa puna in pericol democratia si chiar securitatea altor tari prin infiltrarea de nenumarate elemente ostile (agenti, teroristi, criminali).

Contestari

Reusita Quebec-ului in obtinerea drepturilor si privilegiilor dupa mai bine de patru secole contravine cu o ferma opozitie la multiculturalismul federal canadian. Indeosebi Partidul Quebecois previne excesul de acceptare a cutumelor si ale manifestarilor religioase extra-teritoriale ca fiind un pericol pentru o societate democratica.

Ziaristul de expresie franceza Alain Dubuc scrie ca multiculturalismul este « un delir »sau « o aberatie », atunci cand este vorba de implicatiile religiei in actiunile statale sau juridice ale tarii. In 2004 guvernul ontarian propune crearea unui tribunal civil religios de tip musulman menit sa opereze in cadrul comunitatii islamiste din provincia canadiana mai sus amintita.

Proiectul a suscitat un curent de opinie defavorabil politcii prea tolerante, mai ales cand avocatul musulman Syed Mumtaz Ali initiaza crearea unui Institut islamist de studii juridice musulmane, bazat pe codul La Charia (ansamblu de legi, interpretate dupa versetele Coran-ului).

Portul turbanelor de catre soldatii de origine sikh (India) este legalizat in cadrul armatei regale canadiene.
Imigrantii nou sositi in Canada beneficiaza de programe de integrare si invatarea limbii franceze sau engleze este esentiala. In ultimii ani se acorda o importanta valorizarii si respectarii populatiilor autohtone. « Ajutorul si valorile spirituale ale autohtonilor, cei ce i-au intampinat pe primii sositi pe acest continent, au fost adesea uitate.

Contributia indigenilor

Aportul tuturor populatiilor autohtone la dezvoltarea Canadei ca si contributiile lor pe care continua sa le aduca soceitatii contemporane nu au fost indeajuns recunoscute. In numele tuturor canadienilor, guvernul canadian vrea sa aduca azi un omagiu acestor contributii. » Jane Stewart, Ministrul Afacerilor Indiene si a Nordului Canadian, Le plan d’action du Canada pour les questions autochtones, 1998.

In luna iunie a acestui an Primul ministru Stephen Harper isi cere scuze in numele guvernului canadian populatiei autohtone pentru suferintele indurate de catre mii de copii indieni rupti de familiile lor si obligati sa creasca in orfelinate. Premierul considera ca intentia de asimilare fortata nu-si gaseste loc in societatea contemporana si mentioneaza ca pana acum nimeni nu a incercat sa recunoasca si sa se scuze.

Intalnirea si primirea cu onor a fostilor elevi crescuti in acele orfelinate ramane un moment istoric si emotionant in istoria Canadei, dar si un eveniment de aleasa noblete putand fi urmat si de alte natiuni (http://www.youtube.com/pmocpm) .

(Va urma)

O scurtă istorie a homosexualității: 4. Tratamente

iunie 23rd, 2008

1. IESIREA DIN ZONELE SOTADICE-PRIMUL TRATAMENT “STIINTIFIC” AL HOMOSEXUALITATII

Voi incepe acest articol foarte serios prin a aduce zambetul pe buzele unora. Imaginati-va ca un medic observa o corelatie intre doua realitati. Nu este normal ca el sa propuna o teorie? Asa s-a si intamplat in secolul al 19-lea: Sir Richard Francis Burton (avand numeroase calificari) a observant ceva interesant pe cand a calatorit prin Franta si Algeria: ca in timp ce in Franta nu intalnea homosexuali, in Algeria pana si colonistii francezi se dovedeau a fi pederasti sau homosexuali. Apoi chiar armata franceza: in Franta nimeni nu vedea aceasta inclinatie la soldati, dar cand ajungea in Alegeria…se schimba situatia! Alta poveste! Si cu aceasta observatie el a formulat prima explicatie moderna a homosexualitatii. “Clima este cauza!” a spus el. Si a desenat niste harti interesante: potrivit lui, Europa Centrala si de nord (evident, inclusiv Romania) nu au clima propice pentru homosexualitate, in timp ce Tarile Maghrebiene, Turcia, Afganistanul Iranul, Arabia, China si ambele Americi…erau propice. El a denumit zonele de pe glob “propice homosexualitatii”: zone sotadice. Suna bine. Va invit sa cautati cuvantul “sotadic zones” in Wickipedia. Harta zonelor sotadice, desenata de el, poate fi vazuta alaturi de articolul meu.
Banuiesc (dar nu sunt sigur:) ca acest domn s-a inspirat totusi din povestea lui Bocaccio despre o femeie, sotul ei si amantul ei: cand se urca barbatul in copac vedea cum nevasta-sa are sex cu amantul ei Striga la ea si ea raspundea: “ai vedenii. Sunt singura”. Iar cand se urca in copac femeia iar barbatul ei ramanea sub copac, ea striga la barbatul ei: ce faci acolo derbedeule cu femeia aia?. La care el raspundea ”ai vedenii, scumpo, sunt singur”. Deci putem trage concluzia ca dupa Richard Burton, tratamentul homosexualitatii ar consta in parasirea zonelor sotadice si emigrarea oamenilor mai la nord, de exemplu in Romania! Poate din cauza asta sunt toti romanii homofobi (inclusiv homosexualii; inclusiv eu am fost homofob, dar prin auto-educatie m-am dezbarat de aceasta eroare)!
Prima data cand am vazut un homosexual foarte dragutz care s-a dezbracat in fatza mea, (avea vreo 35 de ani, si eu aveam jumatate din varsta lui) ca sa-mi arate ce are, m-am rastit la el cu voce tare: “Dar tu de ce esti homosexual?” Evident ca m-am rastit de fapt la…mine, nu la el, cand am pus intrebarea.
De asemenea vreau sa mentionez ca comportamentul prostituatilor romani tineri la Budapesta a exemplificat criteriul geografic: baietii care se prostituau la Budapesta faceau pe indignatii daca cineva le-ar fi facut vreo aluzie…in Romania!

2. FREUD

Despre teoriile lui Freud voi vorbi alta data ca si de psihanaliza lui care a fost demontata intr-un mod extrem de elegant de Karl Popper, pentru ca merita un spatiu special, fiind legata de descifrarea sensului notiunii de “stiintza”. Dar Freud spunea totusi ca homosexualitatea e normala si nu a spus ca e viciu sau deviatie cum spun unii inculti si azi! El nu a propus de fapt “tratamente”, dupa cum stiu eu.
Cum am spus, trebuie sa revin cu un articol amplu, intrucat consider ca este un subiect nu numai important, dar chiar decisiv in intelegerea acestui material.

2. TRATAMENTUL CELEBRU AL SECOLULUI AL 20-LEA

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, in Anglia amenintzata cu distrugerea de catre nazisti a trait un om care practic a intors soarta razboiului in favoarea aliatilor cu ajutorul puterii lui creative. Se numea A.M.Turing. Astazi este cunoscut ca fiind tatal computerelor, inventatorul notiunii de algoritm, inventatorul inteligentei artificiale… etc, dar sa ne oprim aici cu descrierea unor merite care ar umple pagini intregi. Intre altele el a fost un matematician de clasa si, cel mai important pentru intreaga omenire, el a fost OMUL CARE A REUSIT DECODIFICAREA CODULUI GERMAN DE COMUNICARE/ENIGMA , pe care toti savantii lui Hitler il credeau imbatabil! Prin acest lucru, in tot cursul razboiului americanii, englezii si prin asociere rusii stiau fiecare miscare a lui Hitler. Nu se stie cum s-ar fi terminat al doilea razboi mondial fara serviciile lui!

A trecut razboiul, el a ajuns profesor universitar, a continuat inventiile lui si …cand a fost jefuit urat de tot, a facut reclamatie la politie. Nu pare normal? Nu! Pentru ca el era homosexual iar borfasul care l-a jefuit (un tanar de 19 ani, impreuna cu un prieten al lui) a descris la politie relatiile lui sexuale cu Turing. Atat i-a trebuit politiei regale! L-au insfacat pe distinsul “salvator al Angliei” (si al omenirii, zic eu) si la duba cu el! Cum primise deja multe decoratii, i le-au smuls si l-au trecut pe lista de…inamici publici periculosi! Atunci se spunea ca “homosexualii si comunistii” sunt dusmanul nr 1 al lumii libere. In est se spunea ca “homosexualii sunt dejectiile burgheziei in putrefactie” cum frumos s-a exprimat distinsul publicist roman Ioan Grigorescu.
Deci homosexualii erau “intre scaune” pretutindeni in lume: in cea comunista si in cea…libera.
Justitia engleza a decis, ca recunoastere (totusi!) a meritelor sale, sa i se propuna sa aleaga intre inchisoare si un ”tratament pentru descresterea libidoului”. Mare favoare! Bietul om a ales chestia cu libidoul. Ce putea sa faca? Parca asistam aici la judecarea talharilor in evul mediu, de care maretzul Albion nu era insa prea departe.
Tratamentul consta in injectii zilnice cu progesterona, iar cand Turing s-a vazut posesorul unor sani apreciabil de mari de femeie, el nefiind transexual, a cotrobait printr-un laborator chimic de la universitate, a furat niste cianura de potasiu, a injectat-o intr-un mar pe care l-a mancat apoi cu stoicism. Asa spun toate marturiile ramase. Numai mama lui sustine ca nu s-a sinucis, ci numai din greseala a confundat cianura de potasiu cu zaharul, a dizolvat in apa cianura (pardon, zaharul), a injectat “zaharul” in mar si asa a murit din greseala! Biata de ea, nici nu stia ca in laboratoarele mai vechi era traditia ca nenorocita de cianura sa se pastreze numai in solutii 1-N (1-normale, in jargonul chimistilor), si nu sub forma cristalina, pentru ca solutiile de cianura erau destinate mai ales chimiei analitice. Laboratoare mai noi sunt practice: n-au cianura de obicei, decat in cazuri speciale.

Nota personala: cand mi-a si mie venit mie randul sa fiu santajat si apoi jefuit (coincidenta: tot de un baiat de 19 ani, heterosexual si mandru de acest lucru!) si am fost chemat la militia capitalei, fiind pus in fatza cu jefuitorul si santajistul meu, m-am gandit profund cum sa raspund la intrebarile colonelului de militie Covaci. Analizand experienta lui Turing am decis sa mint: am refuzat sa accept ca toate acele lucruri sunt ale mele! Nici macar de castofonul T.K.Cinel (pardon, de fapt Blaupunct) pe care l-am avut nu m-am despartit cu lacrimi. Jefuitorul meu spunea adevarul: “le-am furat de la el, cand i-am spart apartamentul”, iar eu, pagubasul, traumatizat sufleteste pe viata din cauza santajului si ramas si fara bani, minteam, spunand ca nu-mi apartin! Colonelul s-a prins imediat, evident, dar m-a lasat moale. Uneori exista si surprize in aplicarea legii. M-a avertizat insa sa nu ma “mai” inhaitez cu oameni periculosi, facand parte din “Banda lui Arcadie” pentru ca zilele trecute ei au mutilat “doi turisti francezi” si Romania trebuie sa le plateasca despagubiri enorme.
Mi-a spus ca turistii francezi respectivi “au apelat la banda asta ca sa le gaseasca prostituate”. Asa cum nu m-a crezut el, nu l-am crezut nici eu: cand restaurantele si hotelurile din Romania erau pline de prostituatele securitatii, sa mearga francezii aia la niste baieti aratosi sa le ceara sa-i duca la femei…hmmm… atza alba se vedea clar!

3. TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN SPARGEREA CAPULUI SI SCOATEREA CREIERULUI

ATENTIE! Unele din tratamentele descrise aici sunt infioratoare! Prin 1950 medicii au inventat trepanatia craniana ca tratament al homosexualitatii. In medicina exista o regula: cum se creeaza un nou instrument medical, trebuie introdus in practica medicala. Asa ca bunii doctori au inceput sa gaureasca capetele homosexualilor si sa scoata de acolo ceva creier, cum da domnul si cum se nimerea. Poate ca ei credeau ca oricum homosexualii au prea mult creier si daca vor scoate o lingura-doua nu se simte. Nu exista pe atunci o cunoastere nici macar aproximativa a structurii creierului, asa ca ei gaureau vorba lui Caragiale “pe ici pe colo si anume prin punctele esentiale”, pe unde se nimerea.
Un cititor heterosexual al rubricii mele m-a informat prin email ca a primit de la Ambasada Germaniei prin anii 70 revista “Prisma” in care se anunta cu mare valva: “o noua metoda de trepanare a creierului descoperita de savantii germani pentru tratarea homosexualilor” (poate chiar de Hitler?) Medicii au renuntat la pasiunea gauririi tzestei homosexualilor numai dupa ce primii pacienti au ajuns legume si familiile lor au inceput sa ceara despagubiri monetare. Suedia plateste si azi despagubiri fostilor homosexuali deveniti zarzavat, care se incapatzineaza totusi sa mai traiasca! N-a dat domnu’ ca ei sa moara, ca sa scape domnii profesori doctori de raspunderea materiala! Ca de cea morala nu vorbesc!

4. TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN ELECTROCUTARE

Imediat a urmat valul urmator de tratamente, care desi a fost declarat ineficient, idiot si ilegal de catre organizatiile stiintifice de prestigiu din lumea medicala, mai este aplicat si azi in unele locuri unde exista clientela spalata la creier de unele religii, mai ales in SUA: socurile electrice. Nu vreau sa insist asupra acestui tratament ca simt deja cum trece prin capul meu curentul electric si mi se face frica. Ideea centrala consta in faptul ca psihiatria veche trata schizofrenia prin socuri de curent electric. Unii schizofreni se linisteau pe viata (cazul nefericit) in timp ce alti pacienti erau scosi cu dricul de la tratament (cazul fericit). A existat o perioda lunga cand socurile electrice erau folosite pe scara larga. Acum-ceva mai putin. Ca sa vedeti ce dezinformat eram eu ca adolescent si tanar, chiar eu i-am sugerat unui psihiatru acest tratament pentru mine. Noroc ca el mi-a spus ca nu e pentru mine, asa ca m-am gandit imediat ca ar putea fi rezervat numai pentru “politici”.

5. TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN INJECTII CU APA DISTILATA, VOMITIVE, SI PORNOGRAFIE

Se stie de la colectivizarea socialista a agriculturii ca aceasta a fost realizata mai intai in Dobrogea, unde “lamurirea” taranilor sa intre in colectiv a avut loc cu ajutorul injectiilor cu apa distilata (sau de Dunare?), dar si cu ajutorul cantecului popular “Du-te fa la colectiv/Ca sa nu murim de frig”. Apa distilata provoaca dureri insuportabile, pentru ca intra in organismul uman cu o concentratie foarte diferita de sare fatza de serul fiziologic, provocand dureri atroce. Am gasit o singura referire, o singura data la aplicarea unor asemenea injectii in tratamentul homosexualilor, dar sute de referiri la folosirea urmatoarei metode mixte: pacientul este plasat intr-un salon in care i se proiecteaza pornografie homosexuala, dar in acelasi timp i se administreaza vomitive, ceva socuri electrice, injectii de tot felul ca sa-i provoace durere, dezgust, voma etc. In ziua urmatoare i se proiecteaza femei goale, mimand placeri grozave, sau una cate una sau in grup (nu i se prezinta si pornografie heterosexuala, ca acolo e si cu… barbati; nu e voie:)). In acelasi timp i se fac si injectii cu testosteron, i se provoaca senzatii placute etc. Aceasta metoda poarta numele bombastic de “TERAPIE AVERSIVA” (aversive therapy). E ceva serios! In tratamentele lui Niccolosi aceasta este cea mai folosita “metoda”, in afara de indoparea cu precepte religioase. Am citit intr-un articol de ziar in California ca se utilizeaza pana si masini de masturbat. Masina de masturbat este ceva real. Ea a fost inventata de un tata american pentru baiatul sau paraplegic si patentata.

6. TRATAMENTUL PRIN RELIGIE

Acesta este cel mai frecvent tratament si va fi analizat in detaliu la timpul sau, dupa ce vom analiza metodele Narth! In esenta parerea Asociatiei Psihologilor Americani este ca pretentiile religiosilor de schimbare a orientarii sexuale cu ajutorul religiei sunt cu totul false, intrucat chiar dupa Niccolosi, majoritatea celor care le incep sunt de fapt bisexuali. Lipseste pana azi orice documentare stiintifica, iar trecerile de la ex-gay la ex-ex-gay care demasca escrocheria sunt frecvente. Pana si sefii organizatori ai organizatiei principale ex-gay, numita Exodus International, au denuntzat de mult afacerea si acum sunt fruntasi la alte organizatii, ex-ex-gay, care de fapt au ajuns sa fie grupuri de denuntare a imposturii acestei afaceri.

7. TRATAMENTELE BAIETILOR AI CAROR PARINTI AU LUCRAT IN CC AL PCR SI AL FIILOR NOMENCLATURII CEAUSESCIENE IN GENERAL

Unul din lucrurile remarcabile in privintza vietii de homosexual de care nu multa lume este constienta este remarcabila flexibilitate a relatiilor lor si miscarea ametitoare pe orizontala si verticala in societate. Eu nu as fi avut niciodata acces la tinerii avand parinti in Comitetul Central sau la fii de generali de armata daca as fi fost heterosexual. Mi s-a intamplat odata sa cunosc un tanar in Cismigiu. Eram si eu mult mai tanar si citeam ceva tehnic . S-a asezat langa mine (m-a “mirosit”) si a inceput sa ma intrebe diverse lucruri despre cartea respectiva. La inceput am crezut ca este chiar interesat, dar dupa cateva minute am inteles si …m-am bucurat! Prin el am vazut mult din lumea ascunsa, in exterior aparent fericita si lipsita de griji, dar in realitate ingrozitor de frustrata a nomenclaturii. Am vazut fii de generali, nenorociti de tatii lor, trimisi de ei in batalioane disciplinare (ca sa-i “vindece”), am vazut metoda de “vindecare” folosita cel mai des de parintii lor: casatoria! Ca sa nu se vada! Sa sacrifice alte femei tinere pentru baietii lor. Cand se auzea formula “de bunavoie si nesilit de nimeni…etc” se auzea si corul antic “zi ma ca nu!” la oficiul starii civile. Si pe acest tanar l-au insurat parintii cu forta, asa ca dupa o vreme cand l-am vizitat intr-o seara, nevasta lui mi-a spus : voi doi puteti sa va culcati in patul asta ca eu ma culc dincolo. Asta a fost “vindecarea” lui!

Ce mi-a placut totusi la el a fost faptul ca dimineata T. se rastea la tatal sau, care mergea la CC, spunandu-i “du-te si azi acolo sa te f…a Ceausescu, ca eu plec sa ma f..cu barbati bine, cu cine vreau eu!’ Si tatal lui nu mai spunea nimic! Cred ca-si teroriza tatal! El mi-a povestit ca la 13 ani, cand a dormit odata in acelasi pat cu tatal sau, “l-a incercat”. Tatal lui s-a trezit, iar el s-a prefacut ca se intinde! Cand aud afirmatia ca intotdeauna adultii initiaza sexul cu minori, imi vine in minte cazul lui. L-au insurat si i-am pierdut urma cand i s-a nascut o fetitza. Nu stiu daca el era tatal sau nu, ca nu a vrut sa-mi spuna. La el in casa am intalnit persoane sus-puse (dar nu de rangul 1, ca de exemplu barbati din personalul ambasadelor romanesti in strainatate.

8. TRATAMENTELE MELE

8.1. TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN ANTRENAMENT AUTOGEN

Asa cum am spus, nimeni nu este incantat sa afle ca este un minoritar dispretuit si scuipat in viata. Fiecare afla la timpul potrivit orientarea sa sexuala, ca pe o surpriza, sau ca la “loz in plic”. Poate pica orice! Bine ca s-a nimerit sa nu fiu transexual, sau pedofil! Ar fi fost vai si amar de capul meu! Dar nici ca homosexual nu esti scutit deloc de duritatile vietii, de batai, injuraturi, injuraturile cretinilor si ale crestinilor. Asa ca, fiind adolescent, am incercat de toate. La inceput am incercat cu rugaciunile (fiind nascut in familie crestina), apoi cu metoda de autosugestie a lui Coue; era la moda pe atunci in tara, ca nu existau decat carti frantuzesti vechi. Eram total izolati de lumea ganditoare. Nu a mers. “Cand repetam “mie nu imi plac baietii ci imi plac fetele”, simteam o placere enorma la cuvantul “baietii” si un dezgust total la cuvantul “fetele”.
Asa ca am mers la primul meu psihiatru, care era vestit ca si-a facut studiile in America. El mi-a spus: “o, nu poti face nici un tratament in Romania, pentru ca numai cativa psihiatri fac asa ceva in lume, in America. Te-ar costa cateva milioane de dolari pe care n-o sa-i ai niciodata!” Si mi l-a citat pe escrocul de Niccolosi, de care nu aveam habar atunci, dar caruia ii tin minte numele datorita cartilor pe care acel doctor mi le-a aratat. Da, la San Francisco am aflat ca Niccolosi pretinde parintilor baietilor crestini care apeleaza la el…sume imense! Cate 5 milioane si tot nu-i ajung! Ca numai crestinii apeleaza la asa “servicii”.
Dar acest medic psihiatru roman a avut totusi bunavointa sa inceapa cu mine un fel de antrenament autogen, sa ma simt mai in control in viata.

8.2 TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN RENUNTAREA LA CITIT DE CARTI NEAPROBATE DE MEDIC.

Apoi a urmat studentia. Am fost la psihiatrul pentru studenti, care, dupa ce
i-am spus “ce ma doare” , m-a intrebat ce citesc acum. I-am spus: “Cantareata cheala” de Eugene Ionesco.
Mi-a raspuns: “ia mai da-l dracului de jidan! Ce ne baga el pe gat cantareatza aia? Daca e cheala normal e sa-si cumpere peruca si sa ne lase pe noi in pace! “ Dar ce altceva mai citesti? “Dostoievski, Amintiri din casa mortilor” raspund eu. Cuum? Ia mai da-l dracului si pe rusul ala! Ca s-a tzicnit la puscarie in Siberia!” Altceva nu-mi amintesc sa fi spus acest sofisticat medic (pe atunci inca nu stiam ca Dostoievski a fost si el homosexual, desi am banuit ceva din descrierea afectiunii lui pentru tanarul Alei din carte).
Deci am inteles de la acest doctor cult, ca pentru a ma converti la heterosexualitate ar trebui sa fac un tratament de evitare a cartilor scrise de “jidani” si de rusi.
Imi venea sa-i spun ca si biblia a fost scrisa tot de “jidani”, de ambele feluri: semiti si anti-semiti; ca Saul din Tars, dupa numele lui de dinainte de botez. Mi-ar fi placut sa-l citez pe caracterul “Archie Bunker” din “All in the family”, care spunea cu intelepciune: “in definitiv Isus Cristos e numai pe jumatate evreu…”. As fi facut-o daca as fi vazut atunci serialul respectiv. LOL
Va jur ca nu m-am tinut de acest tratament; poate chiar din cauza asta sunt si azi homosexual! LOL

8.3. TRATAMENTUL CU SURORI MEDICALE

Urmatorul pas pe care l-am facut, in mod diligent, in vederea achizitionarii fructului mult dorit, aceasta miraculoasa, efemera, poleita si…-am terminat cuvintele- heterosexualitate a fost…policlinica cu plata de pe strada Eforiei nr 4, in Bucuresti. Un psihiatru foarte amabil imi spune: “da, te pot trata, dar neaparat trebuie sa te internez trei zile la mine in salon ca ai nevoie de o luna de concediu medical”. Zis si facut. Ma prezint la salonul lui si imi fac formele de internare. Cum termin cu ele, asistentul lui, un medic tanar, se prezinta. Nu-i spun numele. Nu am uitat multe din numele acestor psihiatri romani dar ar fi un scandal daca le-as publica. Scopul meu nu este sa ma razbun, ci sa ajut traversarea acestei prioade dificile din istoria Romaniei de homofobie furibunda. Acesta este scopul meu. De fapt, veti vedea ca intr-un fel le sunt chiar recunoscator psihiatrilor romani. Este adevarat, psihiatria romaneasca, la fel ca si democratia romaneasca este”nationala” si “unica in felul ei”, cum spunea tovarasu’. Dar revin:
Afland ca sunt politehnist, ca sa ma impresioneze cu cunostintele sale, acel doctor mi se lauda ca poate sa-mi recite teoremele si lemele Algebrei lui Boole..in spaniola! Trebuie sa spun ca m-a impresionat ingrozitor! M-am speriat de moarte! Mi-am amintit ce mi-a spus mama mea: cand a fost farmacista interna la acel spital, cineva a pus o pancarta pe ziduri, greu de ajuns, pe care scria: “Atentie! In acest spital pana si pacientii sunt nebuni”. Cu alte cuvinte se stia prin definitie ca medicii sunt nebuni de legat! Il intrerup, intrebandu-l daca are ceva literature stiintifica despre homosexualitate. Imi spune: sigur, noi avem de toate! Imi pune pe masa o carte de psihologie, cu coperti rosii din editura stiintifica sovietica MIR. Era in franceza. Caut eu subiectul homosexualite, si gasesc exact doua propozitii, pe o pagina in care se amintea codul penal al URSS.
Mda, spun eu. …stiinta sovietica…avanseaza.
Dupa care vine bomba: acest “medic” aduce o bucata de hartie si un pix si imi cere sa scriu “cu cine am avut relatii pana acum”. Deci dom’doftor era omul militiei si al securitatii! Ma fac alb ca varul si spun ca sunt virgin! Cu nimeni! Noroc ca apare si psihiatrul principal, care ma da un minut afara sa discute cu asistentul lui. Peste doua minute am auzit totusi niste racnete: “ boule” ! L-a facut albie de porci totusi. Macar o satisfactie tot am avut!
Am stat acolo trei zile intre schizofreni care trasneau peretii noaptea cu scandurile de la pat, si altii care, cum plecau medicii din schimbul intai si veneau surorile medicale, in schimbul doi, incetau sa geama si incepeau sa joace table. Dupa care medical principal mi-a dat drumul, cu urmatorul tratament: ”Vezi ca sora medicala X te va suna, ca sa se culce cu tine, dar sper sa fi si tu dragutz cu ea.” Adica sa misc din ureche. Am ramas bezmetic! Nu-mi placeau deloc femeile, dar sora respective era jegoasa rau! Am asteptat acasa sa ma sune. Dupa vreo doua saptamani m-a sunat, dar nu ca sa avem sex, ci pentru a-mi spune:”eu am hotarat sa nu vin, pentru ca acum am un iubit si ii sunt credincioasa lui”. Evrica! Mi-am spus in gand. Am scapat!
Cel mai greu a fost ca eu si medicul respectiv sa inventam un diagnostic. “Ce zici de tendinte homosexuale”? E bine? Nu Ca te afla colegii. In sfarsit a venit el cu idea salvatoare: “sindrom discordant”. Mi se pare ca a scris mai sclifosit: Syndrom Dyscordant.
Da, am acceptat! In definitiv era o mare discordantza intre ceea ce voia de la mine societatea socialista multilateral dezvoltata si ce puteam eu sa-i ofer.
Totusi eu consider ca acest tratament a dat rezultatele cele mai bune! Pentru ca a trebuit sa le spun colegilor unde lucram o poveste despre motivul pentru care am stat internat 3 zile si in concediu medical o luna. Am inventat ceva. Vai ce m-au compatimit colegele! Numai unul dintre colegi, “golanul nostru” a venit si mi-a spus intre patru ochi:” nu ma prostesti pe mine cu chestii din astea! Mie sa-mi spui ce spaga i-ai dat doctorului respectiv ca vreau si eu o luna la munte cu gagica! Cum il cheama?” La care eu aproape ca am izbucnit in aplauze interne, de ventriloc! Pentru ca ma gandeam ca daca nici colegii mei (se presupune ca persoanele cu care esti in contact toata ziua afla primele daca ai probleme mintale, nu?) nu-si dau seama ca “am o boala mintala” inseamna ca homosexualitatea nu e boala mintala! Apoi: “Esti un nasol ca nu-mi spui” mi-a completat golanul. Dar eu eram fericit ca aflasem ca sunt deja vindecat”. Mai precis ca n-am fost bolnav mintal niciodata!

TRATAMENTUL TRATAMENTELOR: PRIN ABSENTA!

Traiam o viata de calitate asa de proasta, incat tot as fi vrut sa incerc ceva, sa schimb ceva in mine. Eu mai cred acum ca incepuse sa-mi placa jocul acesta cu psihiatria romaneasca, pentru ca am inceput sa ma si distrez. In plus, imi furniza si un surogat pentru viata reala pe care nu o traiam atunci, si un fel de alibi pentru mine insumi. Cum sa ma auto-accept? “Nu pot, ca cum sunt ocupat”. Cum mi-a spus un alt homosexual batut la cap toata ziua de mama lui ca sa se insoare. Raspunsul lui: nu pot “De ce?” Pentru ca acum sunt ocupat: iau masa. Sau: pentru ca trebuie sa merg acum la WC.
Asa ca am apelat la unul din cei mai vestiti doctori de la psihoterapie, care m-a pus sa-i dau in scris problema. Dupa ce a citit mi-a spus: vino saptamana viitoare la 5 dupa amiaza. Am venit si mi-a spus: nu pot acum, dar vino saptamana viitoare, vineri la 7. Si tot asa, vreo luna la rand. Cand a vazut ca totusi revin, m-a luat pe un culoar si mi-a spus incet sa nu auda lumea, desi nu era nimeni acolo: “Pricepi cam greu; traieste-ti viata cum poti si nu e nevoie sa stie militia ce faci tu in timpul liber!” Mai tarziu cineva mi-a spus ca el era…”urmarit de organe” pentru acelasi motiv…
Dar acest ultim tratament a pus cap cu brio studiului meu al psihiatrilor romani si al halului in care era psihiatria romaneasca, nationala de tip nou, multilateral dezvoltata la orase si sate.

Dar recunosc ca trebuie sa le fiu recunoscatori psihiatrilor romani: metodele lor de tratament au fost totusi mai blande decat trepanatia craniana, decat electrocutarea. decat pornografia cu injectii, vomitive si socuri electrice, si chiar decat …tratamentul cu cianura de potasiu din lumea libera la care visam zi si noapte.

Nota: Acest articol nu reprezinta un studiu exhaustiv al subiectului si nu contine toate informatiile despre autorii importanti care au contribuit la studiul competent al homosexualitatii, cum ar fi Krafft-Ebbing, Havelock Ellis, Kretchmer, Magnus Hirschfeld si altii, si nici a lui Nicolae Margineanu, care are prioritati in determinarea corecta a unor aspecte ale sexualitatii in general (si care a platit cu 16 ani de inchisoare aceste merite). Ar fi fost imposibil sa includ totul intr-un spatiu atat de mic, dar promit ca voi reveni pe parcurs.

De ce este continuitatea fara pret

iunie 23rd, 2008

O plimbare prin Londra iti arata, daca ai ochii mintii deschisi, ca nimic nu este mai valoros decat continuitatea. Unii gasesc sistemul statal britanic desuet. In prezentul globalizant, insa, nu moda conteaza, nici aparentele. Londra ilustreaza, in forma si fondul institutiilor ei publice, forta natiunii venita din continuitate, din modernizarea imperceptibila dar ireversibila, din pastrarea traditiei, a regulilor jocului. Modelul britanic a transformat etica intr-o institutie a comportamentului. Nimic mai strain vietii publice de la noi.

Pastrarea cu orice pret, sistematic si inflexibil, a patrimoniului arhitectural este, la Londra, o stare de spirit, nu un proiect edilitar. Asijderea, reprezentarea complexa si profunda a natiunii prin Coroana nu este un aranjament intre oamenii politici si Familia Regala, nici un oportunism al prezentului. Stalpul de telegraf, care a ramas acolo unde este din 1903, ca si Regina Elisabeta a II-a, pe care majoritatea britanicilor de astazi o cunosc de cand s-au nascut, sunt instrumente de limpezire a prezentului si de proiectare a viitorului.

La Bucuresti, ritualurile si insemnele statale, de la cele mai discrete pana la cele mai ample, au fost facute praf. Iresponsabili sau aventurieri recenti le declara, in rarele momente in care vine vorba despre ele, ca fiind fantome sau apucaturi ale trecutului. Rolls-Royce-ul cu care erau adusi ambasadori straini la Palatul Regal din Bucuresti, pentru prezentarea scrisorilor de acreditare, a fost transformat in camioneta, la ordinul Anei Pauker.

Nunti in Sala Tronului

Astazi, Sala Tronului din inima capitalei, sanctuarul statalitatii romanesti moderne, locul unde s-a parafat independenta nationala si s-a consolidat natiunea, este inchiriata pentru nunti si agape. Stema a fost reinventata, imnul schimbat, bancnotele au imprimat pe ele chipul unor muzicieni sau poeti, steagul a fost ajustat, Ziua Nationala inlocuita. Pentru ca asta i-a aranjat mai bine, la un moment dat, pe administratorii tarii. Ele, la limita, pot fi gesturi justificate politic, dar reprezinta un afront la statalitate, o zdruncinare identitara, o ruptura. Nu este vorba despre un simplu automobil, o incapere, un cantec, o bucata de matase sau de hartie. Este vorba despre parti ale autoritatii constitutionale.

In sistemul binecuvantat al democratiei si libertatilor de astazi, un adevar a inceput sa devina evident: administrarea politica a tarii este una, iar incarnarea demnitatii ei, reprezentarea mandriei ei, izvorul increderii si al iubirii ei sta altundeva. In nici un caz in alternanta la patru ani a celor care, prin talent si performanta, conving, la un moment dat, electoratul.

Tony Blair, un premier socialist cunoscut pentru pozitia sa rezervata fata de monarhie, spunea recent: “Publicul a sfarsit prin a accepta ideea ca monarhia este cea mai buna forma a autoritatii constitutionale si un fel bun de a pastra tara impreuna, intreaga, laolalta intr-o lume in schimbare” (“Familia Regala la lucru” de Robert Hardman, Ebury Press, Londra 2007).

In Romania actuala, unii oameni politici au inceput sa inteleaga, iar cativa chiar sa declare, ca rostul democratic al politicienilor este 1) de a administra bine tara, atunci cand sunt la putere si 2) de a se pozitiona critic, pentru a face mai bune politicile momentului, atunci cand sunt in opozitie. Aceasta se poate numi, intr-un cuvant, eficienta. Puterea Casei Regale sta in influenta si respectabilitatea izvorate din demnitate. Iar demnitatea joaca un rol crucial in performarea eficientei. Aceasta idee a fost produsa public de Walter Bagehot in anul 1867, in Marea Britanie, la vremea cand statul modern roman, sub conducerea lui Carol I, implinea un an.

Binele natiunii

Rolul Casei Regale este acela de a construi, de a consolida, de a incuraja stabilitatea si unitatea. De asemenea, de a aduce aminte, de a cultiva traditia si mandria. Noi, romanii, repetam intruna aceleasi greseli, nu intelegem de unde vine raul si, adesea, ne dam pe mana celui care ne-a furat. Familia Regala are relevanta fiindca instinctul binelui national este slab, astazi, in Romania.

Acelasi Tony Blair, spunea, in volumul citat mai sus: “Cel mai important lucru de stiut despre Regina este ca ea a inteles ca legatura fundamentala, in lumea moderna, intre monarhie si oameni este in jurul conceptului de datorie. Ea a inteles ca, atata vreme cat monarhul are un sens clar au datoriei, oamenii il vor raspunde cu loialitate si afectiune”.

Rolul binefacator al continuitatii consta in acumularea bunurilor, institutiilor si valorilor in generatii succesive, astfel ca oamenii sa se bazeze pe realizarile celor dinaintea lor, fara a o lua de la capat. O zicala indiana spune ca “mostenirea nu este ceva ce preluam de la inaintasii nostri, ci un bun pe care il luam cu imprumut de la copiii nostri”.

Dar rolul continuitatii nu sta doar in transmiterea mostenirii din generatie in generatie. Continuitatea da confort identitar, mentine specificitate si asigura armonie intre “asa cum este, asa cum pare, asa cum vrem sa fim”. Lumea de astazi este intr-o stare de disconfort identitar, iar Europa este campioana in acest sens. Dar Romania are o situatie mai grava, fiindca la noi oamenii s-au folosit de institutii pana le-au facut praf. Pesonaje care au performat in sfera puterii “s-au scos” mereu, in detrimentul institutiei pe care o reprezentau. Institutiile statului au, in Romania, o “factura” de platit, din cauza oamenilor care le-au folosit fara sa le slujeasca. De aceea continuitatea sperie atat de mult, in Romania. De aceea redobandirea instinctului binelui national cere atat de mult efort. La noi in tara este un lux sa fii loial. Un lux pe care si-l pot permite din ce in ce mai putini, din cauza continuei ipotecari a viitorului.

Nevoia de simboluri

Pana si democratiile occidentale, performante si stabile economic, care poseda cea mai dezvoltata cultura, cel mai puternic invatamant si cea mai tare “soft power” din lume se intreaba din ce in ce mai mult “cine suntem”? Oamenii au nevoie de simboluri, de “ceva” care sa le incarneze demnitatea, speranta, mandria, de un “cineva” caruia sa-i dea increderea si afectiunea lor. Aceasta nevoie se reflecta mai ales la nivel institutional.

Statalitatea este si o stare, nu numai o valoare. Institutia statului nu este doar o administratie, adapostita intr-o cladire. Statul este un manunchi de virtuti perene, umane, sensibile, ce oglindeste fiecare parte a marii fiinte care este natiunea: mintea, inima, instinctul si dorinta. Se pot administra politic institutiile statului. Nu se pot administra demnitatea, increderea, mandria si afectiunea. Ele pot fi inspirate prin puterea exemplului personal, servite cu loialitate.

Cum sa gestionam cel mai bine aceste adevaruri, aceste stari de fapt? Multe tari europene au de raspuns la intrebarea de mai sus, nu numai Romania. Iar raspunsul nu poate fi unul singur pentru tarile noastre.

Micul Paris a ales un primar miștocar

iunie 23rd, 2008

Iată că au trecut şi alegerile locale, cei care au votat şi-au ales primarii, aceia care să îi reprezinte şi să se pună pe treabă pentru a schimba situaţia localităţilor la stadiul unei ţări întradevăr europene.

Ehh… dragilor, de data aceasta pretendenţii la scaunul de primar a trebuit să îşi facă temele mai conştiincios, cu micii şi berica nu prea a mai ţinut, nu mai sunt de ajuns pentru a cumpăra votul omului de rând, care vrea autostrăzi, drumuri şi şosele asfaltate şi fără gropi, trafic normal, blocuri zugrăvite, locuinţe sociale, curăţenie, aer curat, dezolvatare economică şi altele.

Auzind toate acestea, m-am bucurat, în sfârşit oamenii au început să se dezmeticească după atâta legare la ochi timp de jumate de secol. \”Deşteaptă-te române!\” a început să funcţioneze, mi-am zis…

Mare mi-a fost dezamăgirea să aflu că prezenţa la vot în Bucureşti, capitala ţării, a fost de numai 31, 47%. Oare oamenii sunt aşa de disperaţi încât nu îi mai interesează cine va avea grijă de oraşul lor şi până la urmă, de bunul lor trai, sau pur şi simplu nu le pasă, sunt ignoranţi şi nu înţeleg că votul lor chiar contează?

Poate nici eu nu întelegeam atât de bine acest lucru înainte, însă uitându-mă bine la alte naţiuni, văd că sunt conştienţi de puterea lor şi la nivel de societate, dar şi la nivel de individ, mai ales când e vorba de vot, ei merg şi votează, ies în stradă când e cazul să îşi spună păsurile, sau să protesteze împotriva unei legi promulgate de guvernul lor, şi dacă este cazul, nu se lasă până nu ajung la un compromis cu autorităţile, nu pleacă capul şi înghit în sec, aşa cum face românul de atâta amar de vreme?!

De fapt nici nu ştiu cui mă mai adresez, cine şi cum sunt românii rămaşi în ţară, când câteva milioane s-au împrăştiat în lumea largă?!

Indiferent cine şi cum ar fi, trebuie să se adapteze la realităţile zilelor noastre, şi mai precis să se conecteze cu occident, pentru că de ştiţi ori nu, inclusiv partidele politice din România nu sunt de capul lor, fiecare face parte din familia partidelor internaţionale, iar credinţa că cei din ţară decid complet singuri e un fals.

Doar ca în occident lucrurile sunt clare, balanţa are două braţe, şi până la urmă poporul are şi el ceva de spus şi spune! Nu ca la noi… Bucureştiul, şi-a ales primarul care îl reprezintă… stilul flegmatic şi miştocar al domnului primar Oprescu, este exact emblema actuală bucureşteanului…

Dar totuşi, în anul 2008 într-o Românie integrată cel puţin teoretic în Europa, o Românie care îşi cere înapoi regele, tradiţia, credinţa şi spiritualitatea, ai pretenţia şi te aştepţi la rafinament, bune maniere şi o atitudine distinsă… păi ce pretenţii să mai avem atunci la Micul Paris?!

Micul Paris a rămas îngropat sub molozul din Centrul Istoric al Bucureştilor, cărămizile sale cad pe zi ce trece, bucată cu bucată, şi dacă nu îl va distruge nepăsarea, atunci se va dărâma complet la primul cataclism natural…

Adina Cicort este editoare a revistei http://www.romanianvip.com/

Relevanţa elementului militar în societatea românească

iunie 23rd, 2008

Relaţia dintre civili şi militari este, probabil, unul din cele mai importante subiecte ce pot preocupa o ţară membră N.A.T.O., situată la confluenţa istorică, geografică şi culturală a mai multor lumi, integrată de curând în Uniunea Europeană.

Ca ofiţer activ şi ca persoană publică sunt direct interesat de această temă, pentru caracterul profund şi divers al înţelesurilor pe care lumea militară şi societatea civilă le pot avea. Dar şi în plan practic, raportul celor două segmente ale societăţii este relevant pentru lumea transatlantică.

Militarii sunt interesaţi mai ales de aspectele practice ale relaţiilor civili-militari, cum pot fi de folos mediului civil când este vorba de lichidarea urmărilor dezastrelor, suferinţelor, instalarea păcii şi a armoniei în zonele fierbinţi sau îngheţate de pe glob. Dar relaţia dintre mediul civil şi cel militar este mai complexă şi merge dincolo de aspectele concrete, cele din teatrele de operaţii sau din misiunile de management al crizelor ori de menţinere a păcii. Lumea militară şi elementul civil sunt în profundă legătură oriunde în lumea liberă şi complexitatea acestei relaţii are de-a face cu extraordinara, câteodată surprinzătoarea şi dureroasa transformare pe care întregul glob o suferă, în prezent.

Relaţia dintre civili şi militari este mult mai vastă decât ieri, în primul rând fiindcă lumea civilă nu mai este ceea ce a fost, cum nici militarii şi comandanţii lor nu mai sunt ceea ce erau. “Virtuţi publice” precum democraţia şi libertatea sunt mai “vulnerabile”, mai dezvoltate dar mai perfectibile, mai răspândite, dar mai atacabile. În plus, globalizarea cere astăzi mult de la noţiuni cum ar fi “statul-naţiune” sau “securitate” şi, de aceea, noţiuni fundamentale precum “apărarea” sau “destinul naţional”, „cultura”, „societatea civilă” înseamnă mult mai mult în zilele noastre decât însemnau ieri.

Modelul românesc

Europa de Est este folositoare lumii transatlantice, pentru că în această parte a lumii oamenii nu ezită a vă spune că visează la ceva; energia creatoare, idealismul, adaptabilitatea resursei umane nu deranjează cu nimic democraţia română, dimpotrivă, aportul nostru european poate fi considerat o valoare adăugată.

Este bine să acceptăm realitatea aşa cum este ea, formată din romantism şi pragmatism, din biserici şi computere, din instituţii solide şi oameni vizionari, care pot împinge înainte instituţiile şi mecanismele. Motivul pentru care alătur ideea de instituţie a credinţei cu instituţia apărării este pentru că amândouă sunt organisme structurate într-un mod complementar democraţiei, dar fiind în armonie cu ea.

România a fost un model al relaţiilor civili-militari încă din Evul Mediu. Atunci când o armată de zece mii de oameni învingea o armată de jumătate de milion de soldaţi ai Imperiului Otoman, dacă civilii n-ar fi cooperat cu militarii, am fi fost distruşi în cinci minute. Riscuri asimetrice? Noi le-am cunoscut pe tot parcursul Evului Mediu. Obişnuiam să stăm în munţi şi, prin cooperarea militarilor cu civilii, reuşeam să înfrângem adversarii, prin metode, hai să le spunem, asimetrice, în comparaţie cu formele de luptă din acele vremuri. Fără perioada aceea îndepărtată, de mari eforturi de supravieţuire ca naţiune, România n-ar fi existat în anul 2007, ca membru N.A.T.O. şi U.E., în special după aceşti patruzeci de ani de “paranteză roşie”, în care am fost uitaţi de către voi toţi, într-un anume fel.

După cum spuneam, lumea civilă nu mai este ce a fost înainte. De exemplu, astăzi puteţi avea un ziarist entuziast ori un carismatic politician care, doar fiindcă aşa crede el, poate face populare idei care nu sunt fructul unei cunoaşteri perfecte a subiectului discutat. Aşadar, în prezent, civilii au o mult mai mare putere decât aveau, nu numai politic, dar şi cultural şi mediatic sau economic.

Pe de altă parte, corpul ofiţeresc şi militarii, sistemul apărării, în general, au o mai mare relevanţă decât înainte. Vedem cu toţii cum merg lucrurile în lume, cât de necesare sunt alte capabilităţi pentru a face faţă noilor riscuri, observăm cum forţele armate tradiţionale nu mai sunt relevante. Democraţia se dezvoltă din ce în ce mai mult şi, dezvoltându-se, începe să-şi arate şi slăbiciuni care pot fi vindecate prin instituţii de esenţe diferite. Buna guvernare şi domnia legii, ca şi alegerile libere sunt de neînlocuit. Dar ele nu sunt de ajuns pentru a împinge înainte lumea trans-atlantica şi sistemul nostru de valori. Cred că deasupra acestora trebuie să avem viziune, patriotism şi responsabilitate, ingrediente care sunt dezvoltate intrinsec de viaţa militară din democraţiile lumii.

Ierarhie și responsabilitate

Pentru a construi un sistem stabil, puternic de securitate naţională, pe lângă democraţie şi libertate, pe lângă domnia legii şi buna guvernare este necesar şi spiritul de răspundere, altruismul şi profesionalismul. Ele sunt ingrediente pe care le aduce morala şi constiinţa societăţii şi nu libertatea sau democraţia ei.

În lumea militară, ierarhia şi simţul responsabilităţii nu înseamnă non-democraţie, ci baza vieţii militare. Ca şi în lumea bisericească, respectul pentru superiori nu înseamnă supunere ci, mai degrabă, înţelegerea a ceea ce faci. De aceea, cred ca influenţa valorilor vieţii miliare asupra vieţii civile este din ce în ce mai relevantă în secolul XXI.

Existenţa Colegiului Naţional de Apărare este un câştig. El pune împreună „două lumi“, militară şi civilă. Schimbul de experienţă civili-militari este o realitate oriunde în lumea transatlantică (l-am întâlnit şi la Colegiul George C. Marshall la Garmisch-Partenkirschen, dar şi la Kennedy School of Government, la Harvard).

Armata în democrație

Doar câteva cuvinte despre importanţa schimbărilor forţelor armate, determinate de schimbarea lumii însăşi, despre această surprinzătoare transformare petrecută în familia militară, care nu este altceva decât o parte din familia mai mare a societăţii, ca întreg: fiecare parte componentă s-a mişcat către cealaltă. Ceea ce familia militară este la nivel micro este şi societatea românească la nivel macro. Este surprinzător cât de “civilă” a devenit, în ultimele două decenii, lumea militară, în sensul dezvoltărilor la care este supusă şi cât de mult întreaga societate are nevoie de elementele vieţii militare, de virtutea pe care viaţa militară se bazează.

Tot aşa, lumea civilă este astăzi supusă unor presiuni care nu existau înainte. Democratizarea economiei, a culturii, a învăţământului şi a politicii este însoţită şi de democratizarea informaţiei şi de cea a războiului. Astăzi, un om poate declara război unei naţiuni, iar întreaga societate a acelei ţări trebuie să răspundă felului acesta nemaiîntâlnit de provocare. Un anume tip de vulnerabilitate şi o anume paletă de riscuri derivă din modelul global al lumii de astăzi. Iar oamenii care compun societatea mileniului III sunt puşi în faţa unor realităţi care apasă cu forţă asupra fiecărui destin, luat în parte. Nu numai securitatea individuală este o realitate a mediului internaţional de astăzi, ci şi riscurile care urmăresc viaţa individului liber. Astfel, cetăţeanul secolului XXI este „condamnat“ să trăiască mai responsabil, fiindcă lumea în care trăieşte îl obligă la comunicare şi la responsabilitate.

Societatea civilă poate îmbogăţi lumea militară prin varietatea demersurilor ei, prin creativitate, spontaneitate şi vitalitate, prin originalitate şi talent. Institutia militară poate aduce, în societate, un anumit simţ al responsabilităţii, al ordinii, altruismului şi idealismului. Pentru că, în general, oamenii pregătiţi să meargă să moară pentru o cauză naţională sau internaţională sunt oameni romantici.

Radu Principe de Hohenzollern-Veringen, este colonel în Armata României

Şcoala de Varǎ COGNOSIS organizeaza editia a doua, tema de anul acesta este “Exploreaza Psihoterapia”

iunie 23rd, 2008

Şcoala de Varǎ COGNOSIS – ediţia a II-a , tema “” Exploreaza Psihoterapia”

Sibiu, 13- 20 iulie

Federaţia Asociaţiilor Studenţilor la Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (COGNOSIS) organizeazǎ la Sibiu între 13 şi 20 iulie a doua ediţie a Scolii de Varǎ cu tema “Exploreazǎ Psihoterapia” în întâmpinarea nevoii din ce mai multor studenţi pentru un proces mai amplu de practicǎ şi informare asupra variatelor direcţii ale psihoterapiei.

Editia a II-a a scolii de vară COGNOSIS are ca temă “Psihoterapia” si îsi propune să contribuie la dezvoltarea profesională a studentilor de la Facultatea de Psihologie dar si din alte domenii, ce doresc să urmeze o carieră ca practicieni ai unui tip de psihoterapie. Va pune studentii participanti fata in fata cu metodele de practicare a diferitelor tipuri de psihoterapii, indrumati indeaproape de psihoterapeuti si traineri specilizati din marile centre univeristare din Romania.

Workshopurile scolii de vara sunt grupate in 5 module, fiecare dintre ele continand cate 5 workshopuri pentru ca fiecare student sa poata opta pentru acel modul cuprinzand abordarile psihoterapeutice pe care e curios sa le exploreze.

Timp de 6 zile studentii vor participara la o serie de sesiuni de formare, gandite astfel incat fiecare sa fie indrumat pe tipul de psihoterapie preferat, training-uri si workshop-uri pe tema psihoterapiei, care sa le completeze bazele teoretice iar o zi va fi dedicata unor activitati extracuriculare, in imprejurimile Sibiului, legate de tema scolii de vara.

Astfel, luand in calcul efortul depus de echipa COGNOSIS pentru a ridica si mai mult stafeta fata de anul trecut cat si feedbackul incurajant din partea participantiilor primei editii si cresterea cerintei de practica interactiva din domeniul psihologiei, putem estima ca anul acesta Scoala de Vara COGNOSIS “Exploreaza Psihoterapia” va fii un succes si mai mare ca in anul precedent.

COGNOSIS
www.cognosis.ro
Preşedinte Cognosis – Diana Munteanu 0729 055 759.

Pentru mai multe informaţii contactaţi coordonatorul departamentului de PR, Andreea Chifu la 0742 008 442.

Farmecul discret al Regelui Mihai

iunie 23rd, 2008
Un personaj istoric în viață, dar mai ales un om șarmant: Regele MihaiUn personaj istoric în viață, dar mai ales un om șarmant: Regele Mihai

Nu aveam de gând să scriu acest articol, dar din nou, un ecou al unui cititor la interviul cu Regele Mihai despre rolul Reginei Mamă în salvarea evreilor pe timpul celui de-al doilea război mondial, m-a determinat să dau o replică.

Mesajul, care n-avea nicio legătură cu interviul, era o tiradă anti-monarhistă scrisă într-un stil vulgar, cu numeroase inexactități sau de-a dreptul minciuni, luată parcă din propaganda sfârșitului anilor ’40.

Trebuie să-mi declar de la început poziția în chestiunea monarhiei, pentru ca toată lumea să știe pe ce picior joc.

Așa cum în viață nu alegi între bine și rău, ci mai întotdeauna între două rele, așa și alegerea dintre monarhia constituțională și republică – ambele forme democratice (nu republici de genul Coreea de Nord, Cuba, Birmania, Iran sau Sudan) – este una dintre două rele.

Personal consider că monarhia constituțională (eu însumi trăind într-o țară cu acest sistem) e ceva mai puțin proastă decât republica, în primul rând dat fiind că are un șef de stat complet non-partizan și imparțial, care domnește, dar nu guvernează.

Acestea fiind zise, în cazul în speță al României discuția despre reinstaurarea monarhiei este superfluă, dată fiind situația concretă și mentalitatea populației, spălată pe creier de 60 de ani de minciuni comuniste și neo-comuniste, deși nu monarhia, ci republica a fost instaurată în mod fraudulos în România, deci este ilegitimă.

Patru interviuri

Dar nu despre monarhie doream să vorbesc sau despre ipotetica ei reinstaurare, ci despre Regele Mihai, pe care l-am intervievat la Palatul Elisabeta, pe data de 3 iunie.

Este al patrulea interviu al meu cu fostul suveran al României.

Primul, în noiembrie 1990, a avut loc la Versoix, la reședința sa de lângă Geneva.

Interviul nu mi-a fost acceptat pentru România liberă de Petre Mihai Băcanu, așa că l-am publicat în revista Tinerama.

Am cunoscut atunci un om de o bunătate extremă, ai cărui ochi albaștri blânzi te priveau fără niciun fel de superioritate regală, dar îți inspirau un respect pe care niciun politician din România nu a fost, nu este și nu va fi în stare să-l impună.

Al doilea interviu i l-am luat la Londra în 1995, când participa la aniversarea a 50 de ani de la victoria împotriva Germaniei naziste.

Atunci a avut loc un semi-incident diplomatic: guvernul britanic, condus pe atunci de John Major, nu a vrut inițial ca Regele Mihai să stea la una dintre mesele rezervate șefilor de stat la banchetul oficial.

A fost nevoie de intervenția discretă și personală a Reginei Elisabeta, pentru ca singurul șef de stat supraviețuitor al victoriei de la 8 mai 1945, cu o contribuție personală directă și importantă în scurtarea războiului, să poată fi prezent în aceeași sală cu șefi de state, printre care și președintele de atunci al României, Ion Iliescu.

Și pentru că tot am pomenit de Iliescu, îmi aduc aminte, pentru că l-am intervievat și pe el atunci, de limbajul lui de lemn, în comparație cu exprimarea naturală a Regelui, din care ignoranții spălați pe creier nu rețin decât defectul său de vorbire, de care își bat joc, dând dovadă de o josnicie pe măsura ignoranței lor.

Al treilea interviu a fost la Londra în 1997, când Regele, însoțit de Regina Ana, de Principesa Margareta și soțul ei, Principele Radu, a participat la Nunta de Aur a Reginei Elisabeta.

Stătea la același Hotel Claridge, unde locuise în urmă cu 50 de ani, când participase la nunta Prințesei Elisabeta, viitoarea Regină a Marii Britanii, cu Prințul Filip.

Era noiembrie 1947, iar Regele rămăsese singur împotriva regimului comunist din România și a tancurilor sovietice care-l impuseseră.

Marea Britanie s-a spălat atunci pe mâini de responsabilitatea de a-i da un ajutor, dar Regele a refuzat să dea curs sugestiilor de a nu se mai întoarce în țară, spre furia regimului marionetă Groza-Gheorghiu Dej, care a fost nevoit să însceneze abdicarea de la 30 decembrie 1947 și apoi să-l expulzeze din țara în care se născuse, fără a-i permite să ia nimic din averea sa așa cum avea să afirme mincinos propaganda anti-națională comunistă (altfel de ce ar fi trebuit să muncească, inclusiv ca fermier de păsări ca să-și câștige existența?).

Personaj istoric

L-am regăsit pe Regele Mihai aproape neschimbat în iunie 2008, deși ușor mai fragil, dar la fel de alert și la fel de bine informat.

Am stat de vorbă cu Majestatea Sa circa 45 de minute după interviu, și deși nu am să dezvălui ce am discutat, vă pot asigura că este perfect la curent ceea ce se întâmplă în țară și în străinătate.

Este un om care impune respectul în mod natural, care este plin de farmec și modestie, și care vorbește în fraze simple și clare, lipsite de pompozitatea discursului oficial din România sau de vulgaritatea în particular a politicienilor români.

La Regele Mihai patriotismul este firesc, așa cum ar trebui să fie la orice român, nu dovedit prin dicursuri sforăitoare și patriotarde, așa cum, vai, prea mulți români o fac.

Îți vine greu să crezi că acest om de aproape 87 de ani, zvelt și elegant, urca acum 81 de ani pe tronul României lăsat vacant de un aventurier iresponsabil care ulterior a revenit în țară ca să distrugă firava democrație interbelică.

Îți vine greu să crezi că ai în față un personaj istoric care ca adolescent a fost silit de abdicarea aceluiași tată iresponsabil să urce pentru a doua oară pe tron, făcând față unui dictator megaloman, pe care îl va aresta la 23 august 1944 într-un act de curaj la standardele timpului (nu însă și după standardele comentatorilor de fotoliu de astăzi), salvând România de la un dezastru total.

Eram în același loc în care, la 30 decembrie 1947, Petru Groza, cu pistol la brâu (“ca să nu pățească ce pățise Antonescu” – potrivit propriei afirmații) și Gheorghe Gheorghiu Dej, mizerabilele slugi ale lui Stalin care, sub amenințarea bolșevizatei Divizii Tudor Vladimirescu, care înconjurase Palatul Elisabeta, și a amenințării executării a 3000 de tineri luați ostateci, îl forțaseră pe Rege să semneze actul de abdicare.

Așa a luat naștere “republica” în România, introdusă cu forța de agenți ai lui Stalin.

Cine este mai “român”, presupușii români Groza, Gheorghiu Dej și Ceaușescu care au introdus comunismul la ordinele unei puteri străine și au adus mizerie României timp de 45 de ani, sau acest Rege dintr-o dinastie presupus străină, care rămăsese singurul apărător al democrației, în care n-a încetat să creadă o clipă?

Nu sunt convins că aceste rânduri vor convinge prea mulți sceptici, căci așa cum am spus de atâtea ori, devastarea produsă de 45 de ani de regim comunist și aproape 20 de “democrație originală” este prea gravă în mintea atâtor români ca să mai poată fi reparată.

Nu este, așa cum spuneam, nici o pledoarie pentru reinstaurarea monarhiei, care este, după opinia mea, o dezbatere închisă în România.

Este doar o pledoarie pentru adevăr, împotriva urii, a minciunii, a prostiei, a vorbitului după ureche, care au devenit o adevărată plagă în România, unde, culmea, mai toți se plâng de lipsa de moralitate și că lucrurile merg prost.

Tocmai asta e una dintre cauzele care stau la baza acestei stări de lucruri în România.

Mugabe va fi din nou reales în Zimbabwe, opoziția se retrage din alegeri

iunie 22nd, 2008
Morgan Tsvangirai susține că Mugabe i-a furat victoriaMorgan Tsvangirai susține că Mugabe i-a furat victoria

Robert Mugabe va fi din nou reales președinte în Zimbabwe ca urmare a deciziei contracandidatului său în alegeri, Morgan Tsvangirai, de a se retrage din scrutinul de balotaj programat pentru 27 iunie.

Partidul de opoziție, Mișcarea pentru o Schimbare Democratică (MDC) a declarat BBC-ului că cel puțin 70 de activiști ai săi au fost uciși în timpul campaniei electorale.

Președintele Mugabe, în funcție din 1987 și deținător al puterii de la obținerea independenței în 1980, acuză opoziția de provocarea acestor violențe.

Mitingul opoziției care urma să aibă loc duminică în capitala Harare a fost contramandat ca urmare a ocupării stadionului și a drumurilor de acces de partizanii partidului de guvernământ, ZANU-PF.

MDC susține că Tsvangirai a câștigat alegerile din primul tur de scrutin disputat în martie, dar comisia electorală a decis că el nu a depășit majoritatea absolută necesară victoriei din primul tur.

Mugabe, care în trecut a fost un prieten apropiat al lui Nicolae Ceaușescu, a afirmat că numai Dumnezeu îl poate schimba din funcție și a acuzat MDC că ar fi în solda fostei puteri coloniale, Marea Britanie.

MEMORIE

iunie 21st, 2008

Necunoscut – un orb îmi pipăie amprentele

ca o adiere de toamnă încercând

să rememoreze frunzele

mai mult mă tulbură sfera cu fum

irepetabilă – mereu în mişcare,

un tipar ce se şterge mereu,

alături şi plasa umilă de păianjen

părând un castel de argint

decât craniul unui porumbel – acolo

ar fi toate drumurile –

mai mult mă tulbură sfera cu fum

Camp cu maci (1)

iunie 21st, 2008
Din creatia pictoritei Dorothy MaierDin creatia pictoritei Dorothy Maier

Dimineata la intrarea in sat alearga desculta prin colbul
drumului de dinaintea lumii,
fetita cu un mac in par
si cu inul in falduri – este ca si cum iti revezi propria copilarie – iti stergi fruntea batrana si ai vrea sa stergi anii ca pe o ploaie de vara pe parbrizul incetosat al masinii timpului.

Bunicii, vecinii sprijiniti de gardurile din lemn uscat, te privesc inca si vor sa le mai citesti din ziarele cu care altadata inveleai painea si minciunile
insirate ca falsele perle de sclipici la gatul slinos al bestiei pandind sub pod.
te cheama sa le spui cum s-a mai intamplat cu livada si albia raului, oglinda secata printre otetarii sterpi.

Dimineata la intrarea in sat
se taraste in noroi de polietilena.
cantece barbare de la Instanbul si Cairo
alearga de frica mileniului
printre macii uriasi ca niste clopote rasturnate in somnolenta si betie,
departe de sat si de noi.

Spiritul copilăriei…autor Mihai LEONTE

iunie 21st, 2008

Oricât vom încerca să spunem că nu mai suntem copii, nu vom putea să ne despărţim de ceea ce am trăit în copilărie.
Foarte mulţi psihologi au constatat în studiile lor că perioada copilăriei ne rămâne încrustată în sufletul şi inima noastră pentru totdeauna.
Nu aş putea să spun astăzi că am avut o copilărie frumoasă sau fericită. În adâncul inimii mele totul a fost foarte frumos.
Chiar daca azi văd lucrurile cu totul altfel, aş putea spune că a fost greu, că am fost frustrat de anumite lucruri. Totuşi am rămas în suflet cu imaginile cele mai frumoase ale timpului de atunci.
Nu am avut mamă de la o vârstă imemorială, dar asta nu m-a împiedicat să fiu copil. Mediul în care am crescut nu mi-a lăast timpul necesar pentru a crede că nu sunt fericit cu ce am, sau că alţii au mai mult ca mine. M-am mulţumit cu puţin, ca şi alţii cu mult. Pentru acest motiv totul pentru mine avea o frumuseţe deosebita.
Mergând cu vitele la păşune îmi găseam satisfacţii în a privi câmpul ca pe un Univers infinit în care descopeream că totul este plin de viaţă. Iarba şi florile, aveau pentru mine un impact deosebit, ţinându-mi tovărăşie ca o haină ce este mereu cu tine. Miile de gângănii ce formau o altă lume plină de mister, mă făceau să văd în mişcările lor permanente că ele au un rol deosebit în spaţiul înconjurator.
Mă fascinau muşuroaiele cu furnici în continuă mişcare, ce nu îşi întrerupeau munca niciodată. Albinele şi bondarii ce zburau prin florile câmpului într-un permanent du-te vino, formau nişte escadrile permanente de avioane imaginare care se luptau pentru aerodromurile lor de flori, dirijate de turnuri de control fără dispeceri autorizaţi.
Însoţit îndeaproape de veşnic flămnzii mei boi, care oricât mâncau ziua, seara ajungeu acasă tot flămânzi, iar tatăl meu mă punea să le mai dau ceva lucernă amestecată cu paie de mancare şi pentru noaptea. În câmpul deschis aveam libertatea să gândesc ce vreau. Călătoream cu norii împreună spre acele mirifice meleaguri ale poveştilor cu zâne frumoase, cu împăraţi drepţi şi buni, cu acei viteji ce nu puteau fi bătuţi în lupta nici de cei mai fioroşi zmei. Soarele era şi el un un prieten bun ce mă însoţea, fiindu-mi aliat dar şi duşman. Când se ascundea în nori îmi părea rău, iar când strălucea arzător mă ascundeam de razele lui lui sub diferite tufe de fel de fel de copăcei, sau chiar prin lanul de păpuşoi, devenit în plinul verii o adevărată pădure misterioasă.
Nimic nu avea vreo importanţă deosebită. Totul decurgea normal din punctul de vedere al copilului ce aştepta să vină seara, să ajunga acasă, să mănânce şi să se culce legănat de vise în care săreai din somn, că îţi lua jitarul vitele pentru că intraseră în cine ştie ce lanuri străine de ale tale. Viaţa îşi ducea cursul ei normal. Necazurile de azi erau bucuriile de mâine, astfel că niciodată nu aveai timp să te cuprindă plictiseala sau alte griji. Grijile le aveau părinţii, căci pe ei îi auzeam că au anumite lucruri de făcut mâine, şi nu altădată.

Dimineaţă cu ploaie

iunie 21st, 2008

Pe drumul de aer
Am zărit Palatul de Cristal.
Ceva ce nu mai văzusem vreodată.
Ceva despre care nu mi s-a povestit.
Îngeri transparenţi zburau în jurul coloanellor sale;
Invizibile ochiului mort în pământ.
A venit ploaia val după val.
Şuvoaiele nu s-au oprit
La zidurile strălucitoare.
M-am prăbuşit pe drumul de aer
Pe lespezile Palatului de Cristal.
Când m-am trezit îmi rânjea la fereastră
Un soare murdar.

Dan David, Los Angeles, Feb.-27- 2007.

Parchetul, negarea Holocaustului și cultul lui Antonescu

iunie 19th, 2008

Am făcut o solicitare către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind anchetarea infracțiunilor de negare a Holocaustului și promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe.

Iată ce răspuns am primit la solicitare:

Nr. 286/VIII-3/ 19 iunie 2008

Operator 2338

Către,
Domnul Petru Clej

Cu referire la solicitarea dumneavoastră adresată instituţiei noastre şi înregistrată sub numărul 286/VIII-3/10 iunie 2008, Biroul de Informare Publică şi Relaţii cu Presa este împuternicit să vă comunice următoarele:

Din verificarea evidenţelor, a rezultat că în perioada 2004-2005 a fost soluţionat un număr de 13 cauze având ca obiect infracţiuni prevăzute de OUG nr. 31/2002, din care 5 au fost finalizate prin rechizitoriu, numărul inculpaţilor trimişi în judecată fiind 7.

Pentru perioada 2006-2007, din cele 13 cauze soluţionate, nici una nu s-a finalizat prin trimitere în judecată.

În privinţa numărului persoanelor condamnate pentru infracţiuni prevăzute de acelaşi act normativ, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu deţine date, întrucât acest aspect nu face obiectul statisticii judiciare a Ministerului Public.

Iată și răspunsul instanței:

Ca urmare a mesajului transmis Tribunalului Bucureşti, înregistrat la Biroul de Informare şi Relaţii Publice sub nr.64L/BIRP/20 iunie 2008, în urma verificărilor efectuate, s-a constatat că în perioada 2004-2005, pe rolul Secţiilor Penale ale Tribunalului Bucureşti, nu a fost înregistrată nici o cauză care să aibă ca obiect săvârşirea unei infracţiuni prevăzută de OUG nr.31/2002.

Judecător LAURA ANDREI, VICEPREŞEDINTE AL TRIBUNALULUI BUCUREŞTI

Lituania interzice simbolurile sovietice

iunie 18th, 2008
În Lituania simbolurile sovietice au fost echivalate cu cele nazisteÎn Lituania simbolurile sovietice au fost echivalate cu cele naziste

Parlamentul Lituaniei a adoptat cele mai severe restricții din fostele republici ale URSS împotriva afișării simbolurilor sovietice și naziste.

A devenit ilegală afișarea acestor simboluri precum și a imaginilor liderilor sovietici și naziști.

Interdicția include steaguri, embleme, insigne care poartă simboluri precum secera și ciocanul sau zvastica.

O astfel de echivalare va înfuria probabil Rusia.

Noua lege interzice și intonarea imnurilor naționale nazist și sovietic, dar nu e clar dacă această interdicție include actualul imn al Federației Ruse care este identic cu vechiul imn al URSS, dar fără cuvinte.

Restricțiile impuse de Lituania sunt mai severe decât cele adoptate de Estonia vecină.

Decizia Estoniei de a pune pe picior de egalitate secera și ciocanul și zvastica a fost calificată drept “blasfemie” de către Rusia și ca o încercare de a rescrie istoria.

Moscova consideră că Lituania, Letonia și Estonia au fost eliberate de sub ocupația nazistă iar apoi au aderat în mod voluntar la Uniunea Sovietică.

Această versiune este însă respinsă de cele trei republici baltice și de multe state europene, care consideră că Stalin le-a anexat ilegal în 1940 ca urmare a pactului Ribbentrop – Molotov semnat cu Germania nazistă în 1939.

Cele trei republici, reincorporate în 1944, și-au declarat independența în 1991 odată cu destrămarea URSS.

ROMANIAN INFO CENTRE LONDRA – buletin iunie 2008

iunie 18th, 2008

Dear RCC Members & Friends,

Welcome to the June edition of the Romanian Info Centre (RIC) e-bulletin. I hope that you will find it useful.

First of all, I hope that you are well and that you enjoy fully the nice weather London has been blessed with lately. I heard that this could be as good as it will get weather-wise, so I hope you will make the most of it.

Secondly, due to some technical problems outside our control that occurred during the sending of the May-June edition of this e-bulletin, I understood that the majority of you may have not received it. This is why we are resending some of the information, along with new things.

I was away from London this beginning of June, working in Romania. June is the season of some of the most exciting cultural events happening back home. The most important are, by any measure, SIBFEST (Sibiu International Theatre Festival) and TIFF (Transylvania International Film Festival), in Sibiu and Cluj-Napoca.

There were surprises aplenty, with international stars and famous Romanian names, for both the theatre and the film festival. I just hope some of you have happened to be around Transylvania for a short break and managed to attend either of these events. SIBFEST had several premieres on show, among which were ‘Faust’ of the great director Silviu Purcarete, and also a new play directed by him – ‘Lulu’. The Sibiu audience also had the chance to be enchanted by and the first full staging of a kabuki show in Romania. TIFF had several firsts as well, presenting the Cannes Palme d’Or short film winner ‘Megatron’ by Marian Crisan and Radu Muntean’s most awaited ‘Boogie’. See below more details about both festivals.

And speaking of film, the Romanian cultural magazine ‘Timpul’ (Time) has published in its May edition, under the signature of writer and essayist Liviu Antonesei, a special pictorial and short analysis of Home & Away, the fifth edition of our Romanian Film Festival in London. We are glad to see that our Festival has echoes, and so far afield from the UK.

Among the usual useful information and announcements, you will find in this e-bulletin a special feature which we dedicate to the memory of Ion Ratiu (who would have been 91 this June) and to highlight an act of public protest against Ceausescu that is not well known, which happened 30 years ago. Details below.

Naturally, we are working hard on other events and special programmes in London, and we promise you several surprises for the months to come. You will be the first to know about them; watch this space!

If you would like your Romanian or Romanian-related cultural events publicised in our newsletters, please send us the details at least two weeks prior to the event. We shall try to include them in the next edition(s) of the Diary, time and editorial space permitting.

Best wishes,
Ramona Mitrica

Edited by: Ramona Mitrica & Mihai Risnoveanu
Special thanks to: Mike Phillips, Nicolae Ratiu

SPECIAL FEATURE: From the Ion Ratiu Archives

ROMANIAN CULTURE IN THE UK
Remember: Paul Neagu (artist), 22 February 1938 – 16 June 2004
California Dreamin’ (Endless) in UK Cinemas Nationwide
Director Silviu Purcarete’s Glyndebourne Opera Debut
Exhibition – Lia Perjovschi: Performances 1987-2007
Remus Azoitei (violin) and Eduard Stan (piano) Concert at Wigmore Hall – SOON!

ROMANIAN COMMUNITY IN THE UK
Romanian / English Language Classes ‘Welcome / Bun venit’
School of Romanian Culture and Tradition for Children
‘Diaspora Romaneasca’ Romanian Newspaper
WWW.ROMANI-ONLINE.CO.UK

ANNOUNCEMENTS
Incotro (Where To?) – Romanian Visual Survey 2008
Romanian Short Film ‘Megatron’ by Marian Crisan awarded the Palme d’Or
Open Call For Artists & Film-makers – Deadline 1 July 2008
TCM Classic Shorts 2008 Competition open for entries – Deadline 1 August 2008
Royal Court Theatre Playwriting Workshop
Exiled Writers INK translation scheme
London Film Schools Workshops
Newton International Fellowships
The ‘George Enescu’ International Competition 2009 for Piano, Violin and Composition
New DVD: ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’
New CD: Sounds from a Bygone Age vol. 5 – Gabi Lunca and Ensemble Ion Onoriu
Travel to Romania with Voyages Jules Verne
Learn Romanian in Romania!
New Book: ‘Transylvania’ by Bronwen Riley
New Book: ‘Hammer and Tickle’ by Ben Lewis

EVENTS IN ROMANIA
SIBFEST: Sibiu International Theatre Festival, 29 May – 8 June 2008
Transylvania International Film Festival (TIFF), 30 May – 8 June (Cluj) and 11 – 15 June (Sibiu)

RATIU FOUNDATION NEWS
Ratiu Scholarships
The Ratiu Foundation & University of Chichester Awards
The Ratiu Foundation & University of Kent Awards
STEPdoc 2008 – a mobility grant of GBP 1,500 for a young Romanian film-maker

SPECIAL FEATURE: From the Ion Ratiu Archives
We have recently discovered, rummaging through the vast archives maintained by Ion Ratiu (6 June 1917-17 January 2000), the great Romanian democracy campaigner, businessman and philanthropist, some extremely interesting materials documenting an act of defiance of Ceausescu and his regime, at a time when the Romanian dictator was still the darling of the West.
Exactly 30 years ago, in 1978, Nicolae Ceausescu visited the UK. On this historic occasion, the Romanian president demanded and was accorded full state-honours, mainly in order to facilitate an important UK-Romanian aerospace trade deal. To dramatically highlight the appalling human rights situation in Romania, Ion Ratiu, one of the most outspoken critics of the Communist regime, organised a protest in front of the hotel where Ceausescu held a reception for the Queen. At the time the UK Government had unofficially agreed to “shield” Ceausescu from any unpleasantness arising from demonstrations. Here is a description from The Times, 16 June 1978:
“Protest halted: Police last night stopped a demonstration by Romanians outside Claridge’s, where Mr Ceausescu gave a banquet in honour of the Queen, one of the protesters said (a Staff Reporter writes). Mr Ion Ratiu, a former Romanian diplomat who is now a London businessman and chairman of the Romanian-British Association, was arrested, charged with obstruction and, he claims, detained at Saville Row Police station until the President left the hotel.
The protesters, carrying placards comparing life in Romania to Orwell’s 1984, said they were fenced off with railings and a coach was used to block them from Mr Ceausescu’s view.
Arthur Reed, Air Correspondent, writes: “The deal, under which Britain will pass on its expertise in building BAC 1-11 airliners to Romania and help it to establish a self-contained production line, is the biggest between two countries involving civil aircraft.”

The Times, on 20 September 1978, comes with a follow-up: “Ion Ratiu, aged 61, president of the British-Romanian Society, was granted an absolute discharge at Marlborough Street Magistrates’ Court yesterday for obstructing the police during a peaceful demonstration in London against alleged violations of human rights in Romania”.
It was said later that the Romanian Government paid for the BAC license through a series of barter deals – including substantial deliveries of rotten strawberries!
Back to top

ROMANIAN CULTURE IN THE UK

Remember: Paul Neagu (artist), 22 February 1938 – 16 June 2004
Paul Neagu: sculptor, painter, poet, larger-than-life character.
Neagu settled in Britain in 1970 and embarked on a remarkable career as an artist and teacher. Laughing in the face of the Establishment, Neagu even formed a fictitious art group (Generative Art Group) which exhibited regularly. Influenced by Structuralism and philosophy, Neagu’s art worked with the Word for an even deeper impact.
Born in Bucharest in 1938, Paul Neagu grew up in the western Romanian city of Timisoara, and returned to Bucharest to study in the Academy of Fine Arts in 1963. By the late 1960s, following a relaxation of the isolationist views of the Romanian communist state, Romania had a thriving contemporary art scene, on the same level with that in the West, and dialogue was once again possible. Accordingly, Richard Demarco, a young Edinburgh-based artist and curator, organised a show of Paul Neagu’s work in 1969. In 1970, Paul decided to leave Romania and settle in Britain, receiving British citizenship in 1977.
In 1975 he had an exhibition at the Museum of Modern Art, Oxford, where his work was brought, for the first time, in front of a much wider audience. In 1975 also, Paul created the first ‘Hyphen’ – a form in which was concentrated an entire philosophy, and an element which was going to be an integral part of his vision until the time of his death. Throughout the 1980s and 1990s Paul kept on working on the development of his unique vocabulary.
After the Romanian revolution of 1989, Paul exhibited again in Romania, where, after the unfortunate revival and imposition of Socialist Realism in the 1970s-80s, his work was once again appreciated by the audiences. In 2001, Paul suffered a stroke. His great ability to communicate was greatly diminished, yet, through a long process of recovery, never complete, Paul continued to work and to distil ideas. In 2003 the Tate Gallery acquired a great number of his works and exhibited some of them at Tate Britain. Nevertheless, his health was failing him and on 16 June 2004, Paul Neagu passed away.
By any standards, Paul Neagu was a great artist – indeed, he was a great architect of new frameworks for art. Influenced by philosophy, sometimes to a larger extent than by contemporary art, Paul wrote an entirely new language of forms and meanings, and pioneered a novel type of art/knowledge, paralleled by that of Joseph Beuys or Yves Klein. This vision is by no means easy to understand, demanding from the viewer an open mind paired with empathy and great dedication to art as means of expression.
When thinking of Paul in relation to other great Romanians, Brancusi is the first who comes to mind, and the time may come when Paul’s work will be seen as important as that of his predecessor’s. While developing his oeuvre, Paul also taught, starting in the late 1970s, at the sculpture department of Hornsey College of Art, and then at the Slade School of Art. His legacy can be observed in the works of Anish Kapoor, Antony Gormley, Rachel Whiteread, Tony Cragg, Langlands & Bell.
Back to top

California Dreamin’ (Endless) in UK Cinemas Nationwide
CALIFORNIA DREAMIN’ (Endless)
Directed by Cristian Nemescu
Romania / 2007 / Fiction / colour /155′ / Romanian and English dialogues, with English subtitles
With: Armand Assante, Razvan Vasilescu, Jamie Elman; Maria Dinulescu, Ion Sapdaru, Alex Margineanu, Andi Vasluianu
Produced by MediaPro Pictures. Released through Artificial Eye on 30 May 2008.
Synopsis:
A stubborn station master confronts a NATO mission.
In 1999, a NATO train transporting military equipment is stopped in the middle of nowhere by the overzealous and overtly anti-American chief of a train station in Romania. The transport, supervised by American soldiers, is crossing Romania without official documents, based only on the verbal approval of the Romanian government. Set against the backdrop of the 1999 NATO bombing of Yugoslavia, the film explores the impact that the arrival of the American soldiers has on the tiny village community: historical experience, corruption, bureaucratic inefficiency and romantic interest concur in a mayhem battle of wills with tragic consequences for the village but not for the Americans. At the end of five intense days, the train resumes its journey leaving behind broken hearts, shattered dreams and a civil war.
A cinematic tour de force, as well as a poignant and hilarious comment on parochialism, intercultural clashes, and Romania’s long-term fascination with America.
“California Dreamin’ is an epic satire, with both modern-day Romania and US foreign policy firmly in its sights”. (Nick Roddick, London Film Festival)
Awards: ‘Un Certain Regard’ Award, Cannes 2007; Satyajit Ray Prize, 51st Times London Film Festival 2007
Cristian Nemescu (1979 – 2006)
When he died at 27 in a car crash which also claimed the life of his sound designer (Andrei Toncu), Nemescu was the most promising voice of New Romanian Cinema, with a distinctive directorial voice and a proven taste for life on the margins. Having recently graduated from film school and with a number of international awards for his short films already gained, Nemescu was interested in sexuality and cinematic language. He aimed to mix fantasy with social realism, and dreamt of walking out of the habitual realist aesthetic of Romanian cinema. All his short films had a sexual intrigue: exploring sexuality was a way to break free from the harsh skin of the real, and to reach out to alternative human and cinematic realms. Instead of a social cinema Nemescu wanted love stories. His cinema was not minimalist, but excessive and flamboyant – a characteristic which also emerges from his feature film, incorporating a newly-discovered interest in social and political comment. The car crash happened late at night when Nemescu was returning home after working on the post-production of California Dreamin’ – his debut feature was also his last film.
Playing at:
The Curzon Soho
99 Shaftesbury Avenue London W1D 5DY; Box Office: 0871 7033 988
The Renoir Cinema
The Brunswick, London, WC1N 1AW; Box Office: 0871 7033 991
and Arts Picturehouse Cambridge, Cornerhouse Manchester, Filmhouse Edinburgh, IFI, Dublin.
For full list of dates and cinemas, go to www.artificial-eye.com/californiadreamin/where.php
Back to top

Director Silviu Purcarete’s Glyndebourne Opera Debut: ‘Love and Other Demons’ by Peter Eotvos – World Premiere
2008 promises to be another ambitious year for Glyndebourne with a new work commissioned jointly by Glyndebourne and the BBC.
The Festival will feature a major new work commissioned jointly by Glyndebourne and the BBC from the Hungarian composer Peter Eotvos entitled ‘Love and Other Demons’. This is the first time an opera by Peter Eotvos has been premiered in the UK and also the first time maestro Silviu Purcarete directs for Glyndebourne.
‘Love and Other Demons’
Glyndebourne Opera, Glyndebourne, Lewes, East Sussex BN8 5UU; Box Office: 01273 813813, www.glyndebourne.com
Performances on 10, 13, 16, 19, 22, 24, 27, 30 August 2008, at 19.20.
Conductor: Vladimir Jurowski; Director: Silviu Purcarete; Designer: Helmut Stürmer
Composer: Peter Eotvos; Libretto: Kornel Hamvai.
Performed by the London Philharmonic Orchestra and The Glyndebourne Chorus. Cast includes: Marisol Montalvo as Sierva Maria; Robert Brubaker as Don Ygnacio; Nathan Gunn as Father Delaura. Sung in English with supertitles.
Highlighting its commitment to new opera, Glyndebourne’s 12th new work is an opera composed by the Hungarian Peter Eotvos and is commissioned jointly by Glyndebourne and the BBC. ‘Love and Other Demons’ is based on the novel of the same name by celebrated author Gabriel García Márquez – a tragic love story set in 18th-century Spanish Columbia, the catholic miracle drama is set against a backdrop of slavery and decaying colonialism.
Silviu Purcarete has worked in Romanian and European theatre for more than twenty years, most notably for the National Theatre of Craiova and Theatre Bulandra in Bucharest. His productions have won many awards and great critical acclaim both in Romania and abroad. In 1996 Purcarete became Director of the Centre Dramatique National de Limoges for whom his productions have included ‘Oresteia’, ‘Three Sisters’ and ‘Don Juan’. Opera credits include ‘La Boheme’ (Essen), ‘Parsifal’ (Scottish Opera coproduction with WNO), Donizetti’s ‘Roberto Devereux’ (Wiener Staatsoper) and Rameau’s ‘Castor et Pollux’ (Opera Bonn).
His work has been seen extensively in the UK and includes ‘The Decameron’, ‘Phaedra’ and Aeschylus’ ‘Danaides’ (Glasgow), ‘Oresteia’ (Lyric Hammersmith), ‘Ubu Rex’ (Edinburgh International Festival) and ‘The Tempest’ (Nottingham Playhouse). In 2005 Purcarete directed ‘Scapino’ or ‘The Trickster’ at Chichester Festival Theatre. In 2006, ‘The Twelfth Night’, a National Theatre of Craiova production, was presented during the Bath Shakespeare Festival, and in 2007, Purcarete directed Eugene Ionesco’s ‘Macbett’ for the Royal Shakespeare Company.
Composer Peter Eotvos is one of the best known interpreters of 20th century music and is amongst the most widely commissioned opera composers in Europe. His operas, which include ‘The Three Sisters’, ‘The Balcon’ and ‘Angels in America’, are amongst the most frequently performed in the contemporary repertoire. This Glyndebourne Commission will be the first major production of any of his operas in the UK.
Details on www.glyndebourne.com
Back to top

Exhibition – Lia Perjovschi: Performances 1987-2007
22 May – 29 June 2008. Project Space: Wilkinson Gallery, 50-58 Vyner Street, London E2 9DQ; Tel. 020 8980 2662
Visiting hours: Wednesday-Saturday: 11.00-18.00, Sunday 12.00-18.00
Wilkinson Gallery is pleased to present a solo show of documented performances by Romanian artist Lia Perjovschi. An active artist for over 20 years both independently and in collaboration with her partner Dan Perjovschi, she has built up a vast body of work that reflects both her personal development and the momentous history of her country.
The exhibition curatorally distinguishes between works made before and after Ceausescu’s toppling in the revolution of December 1989 and charts Perjovschi’s sometime angry, sometime melancholic, sometime humorous responses to Romania’s ever changing, perhaps progressing, social and economic development through performance.
This exhibition marks Lia Perjovschi’s first exhibition with Wilkinson and only her second in London. Her work has previously been included exhibitions at Tate Modern and the ICA and will be at the Biennale of Sydney 2008 and Modern Art Oxford in 2009. Collaborating with Dan Perjovschi she shared a major retrospective at the Nasher Museum of Art at Duke University (2007). The artist currently lives and works in Bucharest.
Details on www.wilkinsongallery.com
Back to top

Remus Azoitei (violin) and Eduard Stan (piano) Concert at Wigmore Hall – SOON!
Romanian violin virtuoso Remus Azoitei and pianist Eduard Stan will give an extraordinary concert at Wigmore Hall, on 15 September 2008. Please set the date aside in your calendar.
The special concert was created around the idea of presenting works by George Enescu together with works by Johannes Brahms, aiming to display the multiple connecting points between the two masters. This “Brahms-Enescu” project is a world premiere in itself, the two composers’ works having not yet been presented in this combination before.
Watch this space for more details!
Booking opens on 1 July 2008. Call the Wigmore Hall Box Office on Tel. 020 7935 2141 or book on-line at www.wigmore-hall.org.uk
Organised by The Ratiu Foundation / The Romanian Cultural Centre in London
Back to top

* * * * * * * * * * *

ROMANIAN COMMUNITY IN THE UK

Romanian / English Language Classes ‘Welcome / Bun venit’
The Romanian Cultural Centre, 8th floor, 54-62 Regent Street, London W1B 5RE; Tel. 020 7439 4052, ext 108; e-mail: mail@romanianculturalcentre.org.uk
After the successful run of the six months pilot project, the ‘Welcome / Bun venit’ language classes of the Romanian Cultural Centre (RCC) in London is now entering the assessment phase.
Together with our consultants, we shall decide upon the route this programme will take in the future. Thank you all very much for expressing your interest in learning Romanian. Our thanks also go to the Romanians who wished to learn and improve their English. We are glad to have had such a good response from you and we promise to take into consideration the feedback you have provided.
We shall announce the next session of registration for the Romanian / English classes soon. In the meantime, join us for any or all of the Romanian events in the UK, and support us by becoming members of the Romanian Cultural Centre in London (see details at the end of this e-mail).
Back to top

School of Romanian Culture and Tradition for Children
A school of Romanian culture and tradition is organised in London for the benefit of Romanian children living in Britain, through an initiative of the Educational Coordination Centre of the Romanian Orthodox Metropolitan of Western and Central Europe.
The object of the school is to offer to children between 6 and 16 years of age the opportunity to learn about the spiritual and cultural values of the Romanian people.
The programme is run with the aid of experienced teachers and includes various objects of study, such as Romanian language and literature, religion, Romania’s history and geography.
This is not a school in itself, as in a school with a daily schedule. It is rather a series of extracurricular activities aiming to acquaint the children with Romania’s cultural values.
This programme also offers the participants the opportunity to meet. It also allows them to discover together, in an interactive and exciting fashion, representative facts about our country.
All interested should contact the organisers on mobile 07832 296 226 (Delia Sambeteanu) and 07896 319 793 (Alina Pop) or by e-mail at cceanglia@googlemail.com
Back to top

‘Diaspora Romaneasca’, Romanian newspaper
’Diaspora Romaneasca’, a weekly Romanian newspaper, was established in 2002, making it the first Romanian ethnic newspaper in the UK. ‘Diaspora Romaneasca’ is a newspaper for Romanians living in the UK, Republic of Ireland, Italy, Spain, and Portugal. Available in selected shops and by means of subscription. It is currently distributed in Britain and abroad. Contact details: e-mail: editor@diasporaro.com
Back to top

WWW.ROMANI-ONLINE.CO.UK
Romani-Online.co.uk was re-launched with a brand new design, new sections, and improved user facilities. Click on the links below to visit the website and convince yourselves.
– Do you have something for sale?
– Do you want to buy something?
– Are you looking for a room or a flat to rent?
– Do you want to advertise your services?
It’s simple! Click on www.Romani-Online.co.uk, register with the site, and then publish your announcement directly! No need to wait until somebody will publish it for you. And everything is FREE and really easy to set-up!
– Do you want to know what’s been happening in Romania lately?
– Do you want to learn the latest news of interest for Romanians living in the UK?
– Would you like to go to Romanian parties or concerts?
It’s simple! Click on www.Romani-Online.co.uk, and you’ll find out! Don’t forget to enter the Forum and the Live Chat!
Back to top

* * * * * * * * * * *

ANNOUNCEMENTS

Incotro (Where To?) – Romanian Visual Survey 2008
‘Incotro’ is an independent project which aims to bring together the best visual artworks made in 2007 and 2008 by Romanian authors, irrespective of the country they live in.
‘Incotro’ wants to be a benchmark, a launching ramp, a source of dialogue and an interface between the Romanian and international visual art worlds.
There are no restrictions as to the medium in which the works are done. ‘Incotro’ receives photographs, illustration work, posters, web sites, visual ID, graffiti, installation, video works, paintings, etc.
The selected works will be included on a web site and a PDF magazine which are going to be launched in the last quarter of 2008.
The deadline for sending the works is 1 September 2008.
For the full rules and more information, visit www.incotro.org (Romanian only)
‘Incotro’ is an initiative of Tudor Prisacariu, realised with the support of The Ratiu Foundation.
Back to top

Romanian Short Film ‘Megatron’ by Marian Crisan awarded the Palme d’Or
Awarded by the President of the Cinéfondation and Short Film Jury Hou Hsiao Hsien and actress Kerry Washington, the Palme d’Or for the Best Short Film went to ‘Megatron’ by Marian Crisan. [Mr Crisan] exclaimed, “I’m overwhelmed; I don’t know what to say. It’s a big surprise for me. I thank the Jury and I thank everyone in Cannes. Hello to my daughter and wife back in Romania. Bye.”
(excerpt from Cannes Festival Press Release)
‘Megatron’ tells – in 15 minutes – the story of Maxim (played by Maxim Adrian Strinu), a boy of 8 living with his mother (Gabriela Crisu) in a village near Bucharest. For his birthday, Maxim’s mother will take him to the Capital city, to McDonalds. But what the boy wants most is to meet his father who lives in Bucharest.
Director Cristi Puiu, owner of Mandragora Films (producer of the film) said: “Marian’s film is moving, and is in accord with the minimalist tendencies [in cinema]. ‘Megatron’ is rightfully a part of the New Wave of Romanian cinema”.
To read an interview with Marian Crisan (Romanian only) in ‘Cotidianul’ newspaper, please click here
Back to top

Open Call For Artists & Film-makers – Deadline 1 July 2008
imagine art after is a multi-stage project for internet, gallery & television curated by Breda Beban that brings together artists and film-makers who made a home in the UK with those who stayed in their country of origin.
For its second edition, imagine art after is looking for artists and film-makers from the following places, who either live there, or in the UK:
Afghanistan, Albania, Algeria, Angola, Bangladesh, Cameroon, China, Colombia, Democratic Republic of the Congo, Eritrea, Ethiopia, Former USSR, Gambia, Ghana, India, Iran, Iraq, Ivory Coast, Jamaica, Kenya, Libya, Nigeria, Pakistan, Palestinian Authority, Romania, Serbia, Sierra Leone, Somalia, Sri Lanka, Sudan, Syria, Turkey, Uganda, Vietnam, Zimbabwe.
For more information and an application pack, go to www.imagineartafter.net, or e-mail info@imagineartafter.net
Back to top

TCM Classic Shorts 2008 Competition open for entries – Deadline 1 August 2008
The TCM Classic Shorts competition: Finding the film-makers of the future.
For the second year, the competition is open for international film-makers. The films entered in the competition must not be older that 1 September 2007.
The First prize is £5,000; Second prize: £3,000; Third prize: £2,000.
Be part of one of the most prestigious and long standing short film competitions in Europe. The judging panel is made up by some of the most prominent names in the film and media industry and the international media coverage of the competition, now in its ninth year, is held in conjunction with The Times BFI London Film Festival.
The six finalists will be screened as part of The Times BFI 52nd London Film Festival at the awards ceremony and on film channel TCM. Your work could be promoted on movie channel TCM across Europe, the Middle East and Africa as part of a special on-air TCM Classic Shorts season in November.
Past winners have gone on to win BAFTAs, make feature films and TV programmes, and screen their work at other festivals such as Cannes with the encouragement and assistance of TCM.
Details on www.tcmclassicshorts.com
Back to top

Royal Court Theatre Playwriting Workshop
Unheard Voices Recently Arrived: Your Chance to write for the British Stage.
The Royal Court is a leading force in world theatre, committed to producing plays which tell stories and reflect experiences from every corner of society. We’re looking for writers and theatre practitioners who have come to the UK within the last five years and have a passion for writing and something to day.
Whether you’ve come here for refuge, asylum, for work or family, if you have previous been a writer of any discipline or worked in theatre, we want to hear from you. From autumn 2008, you can take part in a weekly playwriting group led a by a professional playwright and have your chance to write for the British stage.
You must be 18 or over and have a basic knowledge of English but you can write your play in the language of your choice.
Places are FREE. To apply, please send us some information about your writing or theatre experience plus one page of dramatic writing in the language you write in.
Deadline: Tuesday 1 July 2008.
Send to: Royal Court Theatre, Sloane Square, London SW1W 8AS.
For more information, contact Lucy: 07804 966 923, lucydunkerley@royalcourttheatre.com
www.royalcourttheatre.com
Back to top

Exiled Writers INK translation scheme
“Are you a writer forced to live in exile? Are you finding it hard to get translated and published in the UK?
Exiled Writers INK is running a scheme to match writers in exile with expert translators in the UK. You will work together intensively over a year, leading to publications, readings and new opportunities. If you are interested please send a CV in English and 10 poems or 2 short stories in your own language to NatTeitler@aol.com or post to Exiled Writers Ink Translation scheme, 94 Beaufort Street, London SW3 6BU.
Work will not be returned. Deadline is 28 June 2008.”
Back to top

London Film Schools Workshops
The London Film School has launched LFS Workshops, a range of new short and part-time professional development courses, with the emphasis on a totally hands-on, intensive learning experience. All courses are developed by leading practitioners and offer an opportunity to study at a high professional level, right in the centre of London.
Upcoming workshops include courses in Directing, Production Design, Screenwriting, Producing, Film Composing, and Film Music.
For full details, please go to www.lfs.org.uk/courses/short/introduction.php
All courses are eligible for Skillset bursaries which are available to freelancers and employees in the Film & TV industries. Please visit www.skillset.org/film/funding/bursaries/ for more info. For any queries regarding these courses e-mail Saskia van Roomen on s.vanroomen@lfs.org.uk
Back to top

Newton International Fellowships
The Newton International Fellowships will be the pre-eminent award for postdoctoral researchers wishing to undertake research in the UK. The Fellowships was launched on 4 June 2008 and is run by the British Academy, the Royal Academy of Engineering and the Royal Society to cover the broad range of natural and social sciences, engineering and the humanities.
Newton International Fellowships aim to attract the world’s best post-doctoral researchers to Britain for a period of one to two years. Funding for follow-on activities will continue for up to ten years after the Newton International Fellows have returned overseas, with the aim of maintaining links with the UK. In addition, Newton Fellows will have the opportunity to join a national alumni scheme for international fellows run by RCUK.
More details will be available from the Newton International Fellowships website at www.newtonfellowships.org
Newton International Fellowships, 6-9 Carlton House Terrace, London SW1Y 5AG, Tel. +44 (0)20 7451 2598; info@newtonfellowships.org
Back to top

The ‘George Enescu’ International Competition 2009 for Piano, Violin and Composition
The 2009 George Enescu International Competition for Piano, Violin and Composition, 19th edition, is open to participants of all nationalities, born after 1 August 1976. No exception to this age limit is accepted.
The application deadline is 1st of July, 2009 (mail date). The application form should be sent to:
ARTEXIM – Calea Victoriei 155, bl. D1, Sc. 8, et. 2, sect. 1, 010073 Bucharest – ROMANIA; e-mail: competition@festivalenescu.ro
Please mention on the envelope “for the George Enescu International Competition”.
The Competition is part of the George Enescu International Festival that takes place in Bucharest between 30 August and 26 September 2009. For a full description of the application process please visit www.festivalenescu.ro/eng/concurs.html
All detailed information on the Festival available at www.festivalenescu.ro
Back to top

New DVD: ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’
• ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’
Feature film /Romania/2007/113 min/Romanian with English subtitles
Directed by Cristian Mungiu. Starring Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov
‘Screen realism rarely achieves such a vivid texture of a country and a time as this excruciatingly tense drama, the Palme d’Or winner at Cannes this year, about two young women living in an all-female dorm in 1980s Romania. The story takes place over one long night. Vague Gabita is pregnant and wants an illegal termination, but she has been dilatory about arrangements with the criminal abortionist. When her staunch friend and room mate Otilia tries to straighten things out she is made to pay her own price to make sure it happens. An extraordinary odyssey of desperation and terror ensues, against a grim environment of quasi-Soviet officiousness. [...] Director Cristian Mungiu’s superb arthouse nail-biter is convincing in every way, especially in the piercing performance of Anamaria Marinca as Otilia.’ (Nick James)
‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’ is released in UK cinemas and on DVD through Artificial Eye (www.artificial-eye.co.uk).
You can read more about the film (including Director’s notes and blog, in Romanian and English) at www.4months3weeksand2days.com
You can order the film from Movie Mail, Zavvi, HMV, Play.com. Prices start at £11.98.
Back to top

New CD: Sounds from a Bygone Age vol. 5 – Gabi Lunca and Ensemble Ion Onoriu
• Sounds from a Bygone Age vol. 5: Gabi Lunca and Ensemble Ion Onoriu
Audio CD (28 April 2008), Asphalt Tango CD-ATR 1508
“Alongside Romica Puceanu, Gabi Lunca was the most valued performer of Romanian ‘muzica lautareasca’. Yet unlike her sensuous and hard-drinking rival, Gabi Lunca’s life, partly because of the four children she had with the accordion player Ion Onoriu, was spent in familiar seclusion and without excess. Not only for this reason, but also because of her carefully selected stage clothes and her great professionalism, she was also referred to as the ‘Tziganca de matase’, the silken Gypsy woman. Gabi Lunca played with Aurel and Victor Gore’s taraf until her marriage to Ion Onoriu. Later she worked with the trumpeter Costel Vasilescu, the cymbalom god Toni Iordache and other big names from the Bucharest Lautari scene in the state-owned Electrecord studio.” – Grit Friedrich
Available from Amazon.co.uk, HMV.com (CD) and from Play.com (as download). Prices start at £7.25.
Back to top

Travel to Romania with Voyages Jules Verne
Revealing the artistic and cultural inheritance of Romania: includes a visit to Peles Castle in Sinaia and Dracula Castle in Bran, plus much more…
The 8-nights trip will take the intrepid traveller from the capital city of Bucharest on to the Carpathian Mountains to Transylvania and then to the famous painted monasteries of Bucovina. For details, prices and travel periods, please visit the following link
www.vjv.co.uk/destinations/europe/romania/treasures-transylvania/index.html
Back to top

Learn Romanian in Romania!
The Romanian Cultural Institute in Bucharest organises courses in Romanian language, culture and civilisation in the 12th century citadel of Brasov. A multicultural environment, Brasov (Corona, Kronstadt, Brasso) was renowned as a big medieval trade centre, but also as a cultural and academic fortress. Brasov is the place where the first sparkle of an anticommunist uprising appeared in 1987.
The courses in Romanian language are based on a flexible curriculum, adapted to the students’ needs, combining basic vocabulary and grammar lessons, group and individual activities that aim to develop fluency in communication and to consolidate grammar structures. The language course support includes textbooks, literary and historical texts, folklore, newspaper articles, audio-visual means.
Official opening of the programme: 13 July 2008. Closing ceremony: 2 August 2008.
Location: The courses take place in the city of Brasov.
For details, please visit www.icr.ro/cursuri_brasov
Back to top

New Book: ‘Transylvania’ by Bronwen Riley
• ‘Transylvania’ by Bronwen Riley.
Photographs by Dan Dinescu
Frances Lincoln Publishers, 2008; ISBN: 9780711227811
Hardback, 192 pages, 250 colour photographs. RRP: £30.00
Many people think Transylvania is a fictitious land, like Ruritania or Narnia. It is the birthplace of Dracula. It is the place where dragons live in Harry Potter and the country to which the Pied Piper spirited the children of Hamelin. Indeed, although Transylvania is a real place, truth here is often stranger than fiction. Streams run with silver, the mountains are full of gold, dinosaur nests are found in river beds and haystacks in trees. It is a country of striking cultural contrasts: of Orthodox monasteries, Gothic churches and Communist follies. While the ‘King of the Gypsies’ lives in a grandiose modern palace, the future King of England has bought a modest peasant’s house in a remote village. Transylvania only recently awakened from the deep sleep of Communism and, though life is now changing fast, traditions remain here that elsewhere died out long ago. ‘Transylvania’ captures this vanishing world in words and pictures.
‘Transylvania’ can be purchased online from Amazon.co.uk
Back to top

New Book: ‘Hammer and Tickle’ by Ben Lewis
• ‘Hammer and Tickle. A History Of Communism Told Through Communist Jokes’ by Ben Lewis
Weidenfeld & Nicolson Publishers, 29 May 2008. ISBN-10: 0297853546, ISBN-13: 978-0297853541
Hardcover, 368 pages. RRP: £14.99
Q: Why, despite all the shortages, was the toilet paper in East Germany always 2-ply?
A: Because they had to send a copy of everything they did to Moscow.
Communist jokes are the strangest, funniest, most enchanting and meaningful legacy of the 80 years of political experimentation in Russia and Eastern Europe, known as Communism. The valiant and sardonic citizens of the former Communist countries – surrounded by an invisible network of secret police, threatened with arrest, imprisonment and forced labour, confronted by an economic system that left shops empty, and bombarded with ludicrous state propaganda – turned joke-telling into an art form. They used jokes as a coded way of speaking the truth. ‘Hammer and Tickle’ takes us on a unique journey through the Communist era (1917-1989), and tells its real history through subversive jokes and joke-tellers, many of whom ended up in the gulags. It is also illustrated with a combination of rare and previously unpublished archive material, political cartoons, caricatures, photographs and state-sponsored propaganda. Humorous, culturally poignant and historically revealing, this is the story of a political system that was (almost) laughed out of existence.
‘Hammer and Tickle’ can be purchased online from Amazon.co.uk
Back to top

* * * * * * * * * * *

EVENTS IN ROMANIA

SIBFEST: Sibiu International Theatre Festival, 29 May – 8 June 2008
The 15th edition of the Sibiu International Theatre Festival – the most important performing arts event in Romania – took place from 29 May to 8 June 2008. This anniversary edition was conceived under the heading “ENERGIES” and it includes over 350 events produced by companies from more than seventy countries.
“In 2007, the Festival’s heading was NEXT, at a time when Sibiu was a European Capital of Culture. We wanted to show that for us 2007 was not the apex of theatre in Sibiu, but merely the beginning of a new road. Due to the experience gathered in fifteen years of activity, the Sibiu International Theatre Festival is headed ENERGIES, demonstrating that it is a direct continuation of the 2007 events and also a promoter of the multiculturalism with which Sibiu identifies so well”, said Mr Constantin Chiriac, director of ‘Radu Stanca’ National Theatre of Sibiu and director of the Festival.
The shows on offer included the most representative productions of the great Romanian theatres, as well as important international productions and street performances during all the eleven festival days. The 2008 edition of the Festival came in ten sections, catering for all tastes: Extraordinary Shows, Theatre in the Citadel and Unconventional spaces, Street performances, Experimental theatre, Dance-theatre, World Music shows, The Meetings of the Theatre Schools and Academies, Theatre readings and Radio Theatre, Specialised workshops, and an “Off” section.
Within this year’s edition, the Sibiu audience was treated to an absolute premiere: a splendid Kabuki theatre show. The play was ‘Natsumatsuri Naniwa Kagami’ (Summer Festival: A Mirror of Osaka), with the extraordinary participation of Nakamura Kenzaburo XVIII, one of the most famous Kabuki stars. “We wanted for a long time to bring this Kabuki show within the International Theatre Festival and I am glad we succeeded to do it for the 2008 anniversary edition”, said Mr Chiriac.
The Festival also presented the French theatre troupe extraordinaire ‘Plasticiens Volants’. These performers are renowned worldwide for their daring and original street performances where gigantesque characters come to life with the aid of helium gas. The inflatable characters handled by the talented French artists paraded through the streets of Sibiu in a show filled with visual and audio effects. The Festival also presented the mega-show ‘Faust’, and two premieres of the ‘Radu Stanca’ National Theatre Sibiu, ‘Lulu’ directed by Silviu Purcarete, ‘No Smoking Today’ directed by Gavril Pinte, as well as other exceptional shows. For the fifteenth edition, the Festival expected to welcome in Sibiu more than 60,000 people.
Details and full programme on www.sibfest.ro
Back to top

Transylvania International Film Festival (TIFF), 30 May – 8 June (Cluj) and 11 – 15 June (Sibiu)
Transylvania International Film Festival is the only international feature film festival in Romania, organised by Romanian Film Promotion. Founded in 2001, Romanian Film Promotion aims to promote young film-makers, organise a feature film festival, help distribution and promotion of the European cinema, organise seminars and conferences about film production and distribution.
The 7th edition of TIFF took place in the city of Cluj-Napoca, between 30 May and 8 June, and continues in Sibiu, between 11 and 15 June 2008.
The Festival presented a plethora of films, among which the long-awaited third feature film of director Radu Muntean – ‘Boogie’, with Ana-Maria Marinca, the star of the 2007 Palme d’Or winner ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’. The 2008 film competitions presents twelve feature films coming from Mexico, Hungary, Kazakhstan, USA, Estonia, Germany, France, Greece, Spain and Denmark.
Besides the usual screenings and workshops, from 5 to 7 June (TIFF) presented the Romanian Days, an event that brought together producers, directors, representatives of the National Centre of Cinematography in Bucharest, local and international press, festival directors, students, and foreign guests of the Festival.
The great TIFF Award went to Mexican director Yulene Olaizula for her documentary film ‘Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo’.
Details and full programme on www.tiff.ro
Back to top

Seara dedicata sectorului ONG la Palatul Elisabeta

iunie 18th, 2008
Principesa Margareta încurajează ONG-urilePrincipesa Margareta încurajează ONG-urile

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regele Mihai I este autorizat sa emita urmatorul comunicat::

Seara dedicata sectorului ONG la Palatul Elisabeta

Marti, 17 iunie, la ora 18.00, in prezenta Altetelor Lor Regale Principesa Mostenitoare Margareta si Principele Radu, a avut loc la Palatul Elisabeta Seara dedicata sectorului Non-profit.

Evenimentul a fost organizat de Casa Regala in colaborare cu Ambasada Sloveniei, primul dintre noile state membre ale Uniunii Europene care a detinut, in prima jumatate a acestui an, presedintia Consiliului UE. Ambasada Sloveniei a fost reprezentata de dl. Marcel Koprol, Chargé d’Affaires.

La intalnire au participat membri ai corpului diplomatic acreditati la Bucuresti, reprezentanti ai Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei si ai altor organizatii patronate sau sustinute de Familia Regala, reprezentanti ai administratiei publice.

Evenimentul a pus accent pe implicarea Familiei Regale in proiecte sociale si caritabile.

In discursul sau, Principesa Margareta, presedinte si fondator al Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei (FPMR), a adus in discutie situatia precara a organizatiilor non-guvernamentale in conditiile unui acces inca limitat la finantarea publica. Asociatiile pe care le sprijinim, a aratat Alteta Sa Regala, au o activitatea intensa in toata tara, mobilizeaza comunitatile sa isi valorifice resursele, dar au nevoie de mai multa atentie din partea autoritatilor locale si de recunoasterea contributiei lor.

Principele Radu a subliniat importanta rolului comunitatii internationale si a colaborarii dintre noile state membre ale Uniunii Europene la consolidarea democratiei si a societatii civile, in spiritul valorilor existente inca din vremea Regelui Carol I: drepturile omului, relatiile internationale, stimularea dezvoltarii comunitatilor locale, valori pe care Uniunea Europeana le promoveaza si in zilele noastre.

Domnul Eduard Petrescu, director executiv interimar al FPMR, a aratat ca, in conditiile in care organismele internationale isi reduc implicarea in rezolvarea problemelor inca existente ale societatii romanesti, ONG-urile nationale trebuie incurajate sa devina sustenabile.

Programele PHARE au stimulat sectorul non-profit, care se integreaza treptat in cel european. Autoritatile romanesti ar trebui sa fie incurajate de acest inceput si sa sprijine dezvoltarea ONG-urilor, ca instrumente prin care opinia publica se implica in procesul decizional, a afirmat dl Marcel Koprol, Chargé d’Affaires al Ambasadei Sloveniei.

Planeta Marte – următoarea țintă a colonizării?

iunie 16th, 2008

Planeta Marte i-a fascinat pe pământeni de la începuturile istoriei.

Primele observări documentate ale planetei au avut loc în jur de 400 înainte de Hristos și aparțin babilonienilor care considerau că Marte avea puteri divine.

Observat de pe Pământ, Marte se mișcă dinspre est spre vest, apoi se oprește apparent, și își inversează sensul de deplasare, iar apoi din nou se mișcă dinspre est spre vest.

Această mișcare a planetei i-a intrigat pe astronomi și astrologi.

Din moment ce mișcarea lui Marte nu putea fi prezisă utilizând orbite circulare pentru corpuri cerești, o astfel de teorie a fost larg acceptată în acele timpuri.

Inventarea telescopului la începutul secolului al XVII-lea, combinată cu descoperirea legilor gravitației universale de Isaac Newton și în sfârșit cu descoperirea de către Kepler a legii mișcării planetelor, i-a permis lui Cassini în 1666 să calculeze perioada de rotație a lui Marte la 24 de ore și 40 de minute.

Acuratețea calculului a fost remarcabilă dat fiind că azi această durată este estimată cu precizie la 24 de ore 37 de minute și 22 de secunde.

Canale pe Marte

Progresul tehnologiei relescoapelor a permis o observare mai amănunțită a planetei Marte.

Astfel, în 1877, au fost descoperiți cei doi sateliți ai lui Marte, Phobos și Deimos, împreună cu calotele polare și în acest fel s-a trecut la cartogradierea planetei.

În același an, Schiaparelli a descoperit niște încrustări înguste pe suprafața planetei.

Au apărut imediat speculații că acestea ar fi canale săpate de marției și dintr-o dată interesul pentru Marte în rândul oamenilor de știință și al celor obișnuiți a crescut simțitor.

Existența canalelor implica existența apei și de aici s-a dedus că planeta ar fi plină de viață.

Atmosfera marțiană e compusă în special din dioxid de carbon, azot și ceva urme de oxygen.

Are variații de temperatură extreme, de la +25C la -130C. Apa există sub formă de ghiață la poli și cei mai mulți oameni de știință consideră că viața, dacă există, e sub formă de bacterii.

Între timp, descoperirea pe Pământ a abundenței vieții în străfundurile oceanelor, ]n apropierea vulcanilor activi cu temperaturi extrem de ridicate și un medic sulfuric toxic i-a făcut pe oamenii de știință să regândească posibilitatea vieții pe Marte.

Eșecuri și succese

Explorarea spațială a debutat la începutul anilor ’60 și pentru prima dată în istorie Marte a putut fi studiată îndeaproape.

Cursa explorării spațiale dintre URSS și Statele Unite a accelerat pogramul spațial, inclusiv explorarea planetei roșii.

Dar tentativele de a trimite sonde spațiale în apropierea planetei s-au soldat cu o proporție ridicată de eșecuri.

Între 1960 și 1992, URSS a lansat o întreagă familie de sonde spațiale spre Marte, de la Marte-1 la Marte-7, precum și Phobos-1 și 2.

Majoritatea au eșuat chiar la lansare sau la inserția pe orbită sau au funcționat doar un timp extrem de scurt – 20 de secunde.

Inițial, și Statele Unite au înregistrat un procentaj ridicat de eșecuri. Mariner 3 a eșuat în tentative de zbor în apropierea planetei, iar Mariner 8 a eșuat la lansare.

Totuși, în 1976, NASA a reușit să trimită sonda Viking 1 care s-a plasat cu succes pentru prima oară pe soolul marțian.

A urmat Pathfinder, în 1997, iar în 2004 expediția Mars Expedition Rover s-a bucurat de un deosebit succes.

În plus, Statele Unite au trei sonde pe orbita marțiană: Reconaissance Orbiter, Mars Expess și Mars Odyssey.

Oameni pe Marte?

În pofida succeselor înregistrate, explorarea marțiană are și adevrsari în Congresul Statelor Unite.

Parlamentarii ostili se întreabă la ce folos să cheltuiești atâția bani ca să explorezi o planetă arid, neospitalieră și extrem de dificil de explorat.

NASA a inițiat în replică un program pe termen lung de explorare a planetei Marte de misiuni cu oameni la bord.

O călătorie spre Marte e dificilă, deoarece perioada de revoluție a planetei în jurul soarelui este de 687 de zile.

Aceasta face ca astronauții să nu poată reveni pe Pământ decât atunci când cele două planete sunt aliniate la o distanță mai redusă dintre ele.

Perioada propice de lansare este foarte scurtă, iar călătoria dus întors va dura aproximativ trei ani.

În plus, intervin probleme de logistică insurmontabile, precum absența gravității și expunerea la radiații, precum și costul extreme de ridicat.

Viitoarea frontieră

Pentru a ne putea permite o astfel de călătorie, ar trebui să avem un proiect de colaborare internațională, precum Stațiunea Spațială.

Eu consider că NASA va continua explorarea planetei Marte fără oameni, utilizând roboții autonomi.

Misiunea va consta în excavarea adâncă a solului marțian și readucerea lor pe Terra pentru analiză.

NASA plănuiește să studieze potențialul biologic al planetei roșii și urmează să lanseze sonda Mars Science Laboratory în viitor.

Patru factori vor detrmina omenirea să caute colonizarea planetei Marte: 1) epuizarea resurselor naturale pe Pământ, 2) Suprapopularea cauzată de creșterea populației, avansul medicinei și reducerea mortalității, 3) Poluarea, războiul și alte catastrophe generate de oameni și 4) Avansul tehnologiei.

Transformarea planetei Marte într-una locuibilă este următoarea frontieră a umanității.

Revansa arheologiei

iunie 16th, 2008
1990. Punct 1990. Punct “La vii”, localitatea N.Balcescu, jud.Calarasi. Prima statiune paleolitica din Baragan, descoperita de autor in 1987. Acum (1990) un sondaj de verificare.

Pina acum, am vorbit de arheolog ca asistent al istoricului (asistentul de teren). Exista o zona in care arheologul este SI istoric: perioadele in care nu avem stiri scrise. Fie din timpurile istorice, fie din preistorie. (Acest efort necesita cunostinte de economie, mestesuguri, religie, arme si tactici militare, arta, mentalitati, etc.)

In astfel de cazuri, arheologul isi ia revansa asupra istoricului, ba si celor ce se ocupa cu filozofia istoriei. De aici si obiceiul arheologilor de a discuta despre un mare numar de teme. Simpla deformatie profesionala. Daca sunt la zi cu bibliografia, nu-i nici un bai. Problemele incep cind nu sunt in actualitate, pentru ca nu poti tine “pasul” cu toate disciplinele stiintifice de azi.

Oricum, arheologul (ca si istoricul) trebuie sa respecte citeva reguli minime: nu are voie sa se raporteze afectiv la tema tratata (nici ura, nici iubire sau simpatie); este obligat sa analizeze critic toate sursele; nu are voie sa emita teorii de genul “Ce-ar fi fost daca…”; toate supozitiile sale se refera la calea de urmat in cercetare (doar metodologia de lucru), nu la reconstituirea trecutului; in mod general acceptat, toti istoricii incearca o reconstituire, totala sau partiala, a epocii, personajului, problemei supusa dezbaterii, ce poate fi corectata sau completata de acelasi, sau de colegi; toate analizele arheologului trebuie sa se bazeze pe rapoartele de sapatura si pe conditiile de descoperire a fiecarei piese in parte.

Aceste reguli trebuiesc respectate, caci ele confera obiectivitate arheologiei. In ultima instanta, ele diferentiaza profesionistul independent de cel aservit politic. Iar in comunism, era al naibii de greu sa-ti respecti statutul profesional, pentru simplul motiv ca inca de pe bancile scolii erai obisnuit cu gindul ca “Scopul scuza mijloacele”, “Socialismul este…“, santajul cu constiinta partinica, etc.

Acum 3000 de ani

Fara indoiala, arheologul este atasat cercetarii fundamentale.

Istoria veche a omenirii este un sector de interes academic, care aduce stiri despre evolutia omului, orice limba ar vorbi, orice culoare ar avea pielea si in orice stat ar locui astazi.

Incepind cam din 1200 i.d. Hristos, arheologul incepe sa se loveasca de curentele nationaliste, pentru ca de acum avem stiri sau urme ale unor etnii ce traiesc si astazi, sau cu starmosii directi ai etniilor de azi.

Mi se pare firesc acest interes. Nefiresti sunt pretentiile de a impune o teza sau alta. Si mai ales, nefiresc este coborirea interesului nationalist pina la inceputurile omenirii, cind silabele pronuntate de stramosii nostri reprezinta temeiul a sute de limbi (daca le-am putea gasi notate) pentru fiecare grup de oseminte umane descoperit.

Aici, se impune o precizare, pentru ca avem de-a face cu o revista internationala.

Termenul “antropolog” are doua sensuri diferite. In Europa semnifica specialistul in studierea resturilor osteologice. In sens american, “antropolog” inseamna etnograf-sociolog. “Masuratori antropologice” inseamna masuratori de schelete, oseminte (in sens european) si sondaje, statistici economice, statistici referitoare la un grup, in sens american.

In afara de functiile expuse pina acum, arheologul mai are doua aplicatii.

Prezicerile lui Cantemir

Prima este mai modesta: futurologia.

Obisnuit sa reconstituie din citeva urme o intreaga lume (inexistenta azi), arheologul poate si sa proiecteze in viitor, dezvoltarea actualelor date. Metoda este aceeasi. Rezultatele pot fi bune, numai ca verificarea nu e la indemina contemporanilor.

De exemplu, Dimitrie Cantemir a prezis prabusirea Imperiului Otoman (“Istoria cresterii si descresterii Imperiului Otoman”). (Ca istoric, nu ca arheolog, dar cum arheologii pot scrie si istorie…) O prezicere luata in seama de strategii epocii. In special de rusi si austrieci. Care s-au si grabit sa porneasca razboaie cu turcii.

Cantemir a avut dreptate. Imperiul Otoman s-a prabusit. Dar…dupa 200 de ani.

In acest context trebuie plasat si faimosul citat al lui Balcescu :”Istoria este cea dintii carte a unei natii. In ea isi vede trecutul, prezentul si viitorul.” Nationalistii au imbratisat prima parte, uitind finalul “si viitorul”. Deci autorul, nu se gindea la idei simpliste: am avut un trecut maret (curios, toate popoarele au avut un moment de stralucire in trecut, sau il au azi) , suntem un popor maret cu viitorul…asigurat, ci se gindea ca viitorul unei “natii” (vezi contextul politic-ideologic al mijlocului sec. XIX) poate fi decelat prin studierea trecutului si a prezentului.

A doua functie a arheologului, este mai…interesanta pentru mass-media. Datorita comertului cu piese vechi, au aparut oameni specializati in …procurarea lor, ca si oameni specializati in datarea lor si descoperirea falsurilor.

Dar despre metodele care confera arheologiei statut stiintific si posibilitatile de verificare a autenticitatii unor piese (inclusiv a “noilor” bratari dacice de aur), in numarul viitor, daca cititorii nu s-au plictisit de tema.

Father’s Day – Tatăl meu este cel mai bun!

iunie 16th, 2008
La mulți ani, tată!La mulți ani, tată!

La data de 5 iulie 1908, in Fairmont, West Virginia s-a celebrat pentru prima oara, intr-o comemorare a peste 300 de lucratori decedati intr-un accident de mina.

Oficializarea sarbatorii tatilor s-a institutionalizat in 1972 sub presedintia lui Richard Nixon.

Sarbatorirea Tatilor se situeaza calendaristic la o luna dupa Ziua Mamei (Mother’Day).

Imaginea mamei transpusa in arte, in religia crestina a ocolit sau a neglijat pe cea a tatalui.

Recunoasterea unei duminici ca apartinand in intregime celui ce trudeste de dimineata pana seara pentru a oferi copiilor si sotiei o viata mai buna ar parea pentru societatea moderna un cliseu uitat sau chiar neglijat.

Sunt de mandru de tatal meu, desi nu a avut niciodata functii inalte si nici nu a absolvit vreo universitate.

La varsta de octogenar imi repovesteste episoadele vietii sale cu copilaria la tara intr-o familie numeroasa.

Nu-si aminteste sa fi mancat pe atunci vreodata o ciocolata intreaga sau sa fi primit macar o punga de bomboane.

A plecat la 14 ani ca ucenic intr-o fabrica din Bucuresti.

Nu avea o gazda si nici unde innopta. A dormit pe acoperisul unei cladiri, manca foarte rau. Intr-o noapte i s-au furat incaltarile fiind nevoit sa mearga descult la munca.

Anii postbelici cu venirea rusilor, cu schimbarile politice i-au ruinat si tineretea. Intre lozincile atarnate in fabricile nationalizate si o locuinta mizera, cu grup sanitar situat in spatele casei nu mai era loc pentru bucurii.

Dupa casatorie s-a mutat la Sibiu unde timp de doua decenii am trait intr-o camera cu totii si ne spalam intr-un lighean.

Lucra in trei schimburi ca strungar, revenind istovit din uzina de piese auto, prost aerisita, murdara.

Mi-l amintesc intrand in casa cu painea si salamul invelite in ziar ori ajutand bunicii ramasi la tara intr-o casa fara curent electric, lipsiti de orice ajutor material in afara de gradina din jurul casei si cateva gaini.

Mi-l amintesc in gara invechita din Sibiu luindu-si ramas bun in lacrimi la fiecare plecare a mea.

As folosi sintagma varstei prescolare zicand : « Tatal meu este cel mai bun ! » si sunt convins ca aceasta devine un plus de mandrie pentru toti cei ce isi aduc aminte de copilarie.

La Multi Ani tuturor tatilor si cinstire deplina celor trecuti in nefiinta !

Noua Eră: Suntem din nou în ” La Belle Eopoque”?

iunie 16th, 2008

Caruselul timpului ne-a readus în Europa fără graniţe?

Asta a mai fost în anii ’30, când Orient Expressul te ducea la destinaţia aleasă de numărul Cocoşeilor plătiţi.

Paşaportul Regal Românesc era o cărţulie pe a cărei pagini erau vizele unui alt regat sau stat.

Acum Uniunea Europeană a simplificat lucrurile. Cocoşeii au fost înlocuiţi de Euro, dar principiul a rămas acelaşi, principiul financiar.

Europa se transformă dintr-un conglomerat de State de pe Continent, într-un Continent cu populaţii ce diferă etnic.

Graniţele devin linii pe o hartă istorică, rămînînd în memoria Universală.

Parlamentele se transformă în Consilii Teritoriale, totul fiind la nivel Continental.

Se va ajunge la o limbă unică Europeană, secundată de limbă etnică locală. Etnicitatea se va transforma în cîteva generaţii în Europenism.

Prerogativele Statale vor fi înlocuite de Parlamentul European.

Acest sistem economico-politic se va extinde pe toate Continentele, căci războaiele etnice nu duc la rezolvarea problemelor economice pe termen lung.

Sursele Cosmice de energie vor înlocui pe cele da azi, readucînd Planeta la Culoarea-i Celestă – Planeta Albastră.

Într-un final se va ajunge la un sistem unic Planetar, plecînd de la ideea Bătrînului Continent, veşnic tînăr în Spirit.

Quebec – mon amour – Vive le Quebec libre! (II)

iunie 16th, 2008

Perioada postbelica reprezinta pentru Canada o afirmare rapida meritandu-si pe drept motto-ul : « A Mari usque ad Mare », tara dintre doua oceane, nepopulata indeajuns, deschisa imigrantilor de pretutindeni.

La 1 ianuarie 1947 canadienii inceteaza sa mai fie cetateni britanici.

Drapelul Quebec-ului este adoptat in 1948, florile de crin pe fondul de azur arborate deasupra provinciei franceze in urma cu secole de catre Cartier devin emblema recunoasterii unei tari noi si distincte.

Cresterea imgratiei in Canada nu schimba insa idealurile de separatism ale Quebecului. Anii ’60 reprezinta inceputul recunoasterii canadienilor francezi ca « societate distincta » de catre Guvernul federal.

Emanciparea canadienilor francezi se putea institui numai prin separarea scolilor de tip religios in colegii si institutii polivalente prin reforma Comisiei Parent (1964).

In paralel se instituie o comisie regala de control asupra bilingvismului.

Istoria, din pacate, se repeta prin acte de terorism si violenta atunci cand e vorba de exagerari nationaliste. Apare Frontul de Eliberare a Quebec-lui (FLQ) pare-se inspirat de frontul de eliberare din Algeria. Actiunile gruparii quebcois-e ( luarea de ostateci si recurgerea la bombe) sunt reprimate de catre armata federala canadiana in 1970.

Orasul Montreal isi consacreaza identitatea unei metropole nord-americane prin Expo 1967. In acelasi an vizita lui Charles de Gaulle incurajeaza spiritul de autonomie francofon cu un discurs celebru scandand : « Vive le Quebec libre ! »

Rene Levesque infiinteaza in 1968 Partidul Quebec-oaz ce intra in opozitie cu liberalii obtinand 30% din sufragii
Prim ministrul P.E.Trudeau(liberal) se opune nationalismului francofon.dar in 1969 declara engleza si franceza ca limbi oficiale in Canada.

Anul 1974 aduce proclamarea limbii franceze ca limba oficiala in provincia Quebec.

In 1976 intra in vigoare Carta drepturilor si libertatilor in Quebec.

Derularea acestor evenimente premergatoare primei tentative de separare a Quebec-ului de restul Canadei culmineaza prin primul referendum (20 mai 1980) . Rezultatele alegerilor s-a soldat cu 59.6 % impotriva separarii, iar cu 40.4% pro.

Afirmarea ideii de societate distincta a canadienilor francezi a provocat amendamente la adresa Constitutiei canadiene si totodata a cucerit teren pe toate fronturile.
Quebecul dispune de un serviciu propriu de imigratie, ministere provinciale, prin nationalizare redobandeste bazinul hidroenergetic(Hydro Quebec) si cateva institutii financiare (Caisses populaires).

In 1987 are o loc o intalnire cruciala numita Acordul LacMeech (Accord du lac Meech) unde se discuta schimbarea constitutiei canadiene si totodata se cere respectarea Quebec-ului ca societate distincta :

a) la reconnaissance de ce que l’existence de Canadiens d’expression française, concentrés au Québec mais présents aussi dans le reste du Canada, et de Canadiens d’expressions anglaise, concentrés dans le reste du pays mais aussi présent au Québec constitue une caractéristique fondamentale du Canada ; (Recunoasterea existentei canadienilor francezi, concentrati in Quebec, dar prezenti si in restul Canadei, si a canadienilor anglofoni concentrati in restul tarii, da si in interiorul provinciei Quebec constituie o caracteristica fundamentala a Canadei)

b) la reconnaissance de ce que le Québec forme au sein du Canada une société distincte. ( Recunoasterea a ceea ce Quebec-ul formeaza in inima Canadei o societate distincta)

Acordul nu a ratificat schimbarile cerute de suveranistii quebec-oazi, dar ideea de societate distincta, de o parte a dualitatii canadiene se impune in atentia Canadei.

Acordul de la Charlottetown din 1992 are un caracter mai amplu, insista asupra limitarii puterii de influenta a guvernului federal asupra provinciilor canadiene, reusind sa acorde privilegii noi guvernelor de tip provincial.

Clauza « Canada » intareste inca o data egalitatea dintre englezi si francezi, mai ales recunoasterea inca o data a Quebec-ului ca societate distincta, definindu-i drumul specific de cultura, limba si aspiratii.

Intelegerea de la Charlottetown nu s-a limitat doar la o dezbatere restransa intre prim ministrii si reprezentantii guvernului, se supune unor proiecte de referendum nationale.

In 1994 Partidul Quebecois castiga o majoritate in Adunarea Nationala a proviniciei francofone si pregateste un al doilea referendum ce va avea loc in octombrie 1995.

Statutul de societate distincta era recunoscut si vehiculat, insa nu legiferat prin itentativele de schimbari constitutionale (Lacul Meech, 1987) Referendumul din 1995 nu a obtinut independenta scontata. In eventualitatea unui stat independent, Quebec ar fi acceptat un parteneriat cu Canada.

In mare parte insuccesul separarii provinciei franceze este cauzat de excesul nationalist impus de catre Jacques Parizeau, lider al particului Quebec-oaz ce in declaratiile facute in perioada electoratului din 1995 afirma : « Suntem infranti, este adevarat ! Dar in fond, din ce cauza ? Banul si votul etnicilor ! (adica al canadienilor de alta origine decat engleza sau franceza) » Ceea ce nu au calculat promotorii suveranitatii Quebec-ului a fost afluenta de imigranti deveniti cetateni canadieni (numiti alofoni) si care nu se implica in dezbaterile pe tema societatii distincte.

Alofonii sunt preocupati de cladirea unei noi vieti, de a castiga bani si de trai intr-o tara noua. Imigrantii (cu mici exceptii ) vorbesc deja engleza dinainte si refuza a mai invata franceza.

Situatia economica a Quebec-ului a cunoscut o cadere libera in anii 1994-1996, determinand parasirea provinciei de catre numerosi investitori si stabilirea lor in provinciile anglofone ori americane.

Mentorii ideii de independenta, varstnici si depasiti de realitatea contemporana au neglijat necesitatea unei independente economice, ameliorarea sistemului de sanatate si de transport, diminuarea decalajului dintre zonele comunitare si cele ale marilor orase etc.

Absenta unor proiecte fiabile economice si impactul cu un climat multiculuralist contemporan duc la amanarea separarii, desi in 2007 Quebec-ul a dobandit numele de « natiune distincta ».

(Va urma)

Zori Incetosate – Capitolul II

iunie 16th, 2008

Se strică vremea
I
Vara anului 1939 ne-a prins pe mama, Simona şi pe mine în Ploieşti la nenea Manole, fratele mai mic al lui tata. Locuiau aproape de centru oraşului, pe lângă piaţă, acolo unde aveau o mică prăvălioară ticsită cu haine vechi. Găseai de toate în prăvălia aceea, costume, mantouri, cămăşi, rochii şi chiar pantofi, unele mai bune, altele mai uzate. Le vedeai încă din stradă, atârnate de uşa deshisă de la intrare, iar in vitrină un manechin vechi, ştirbit, era îmbrăcat cu un costum in carouri, de culoare deschisă. Unchiul stătea afară pe un scaun cu spătar, fumând şi urmărind trecătorii de pe trotuar, atrăgând unora atenţia cu: “Hei bade, nu vrei să te îmbrac?”. Dacă vedea omul ezitând, se ridica de pe scaun şi luându-l de mână, îl trăgea în prăvălie. Acolo în spatele tejghelei se afla tanti Debora, nevasta lui. Venea şi ea să întâmpine cumpărătorul şi amândoi, vorbind în acelaş timp, cu ţigările atârnându-le de colţul gurii, îl ducea pe om in faţa unei oglinzi lungi, rezemată de un raft şi-l ajutau să se îmbrace cu diferite haine. După ce se tocmeau îndelung asupra preţului, mergeau alături, la cârciuma din colţ, să bea aldămaşul. Amândoi, şi el şi ea, fumau şi beau zdravăn. Atât unchiul, cât şi mătuşa erau născuţi să fie comercianţi. Dacă intra cineva în prăvălia lor, nu putea ieşii fără să cumpere ceva. Vorbeau mult, repede şi se complectau unul pe celălalt, reluând idea şi răsucind-o pe toate feţele. În principiu, vindeau ieftin. “Un bănuţ în plus, e un bănuţ câştig” -era crezul lor. Când făceau câte-o vânzare bună, erau bucuroşi şi veneau acasă cu bomboane şi daruri pentru copii şi restul familiei. Aveau o fetiţă mai mică decât mine, Paula, şi un băiat de aceaşi vârstă cu sora mea, care se numea Simonel. El avea aproape doi ani, dar nu se putea ridica din pat, nu se mişca şi nu ştia să vorbească. Stătea zgribulit într-o singură poziţie, pe o parte şi scâncea. Era slab, faţa suptă, cu ochi goi îngropaţi în orbite şi neverosimil de mari. Seara la masă, în camera din centrul casei, se aduna întreaga familie pentru că locuiau împreună cu mama lui tanti Debora, rămasă văduvă înainte de-a mă fi născut şi în plus servitoarea din casă, o femeie trecută de prima tinereţe, venită de la ţară. Mama lui tanti Debora era uscăţivă, plină de energie, care nu se ruşina să pună pe fiecare la locul lui, şi fumătoare avidă. Masa era mare, luminată de-un candelabru greu atârnat de tavan, înconjurată de întreaga familie, mai puţin servitoarea. Mâncarea era multă şi îndestulătoare, vinul negru nelipsit din pahare, iar pentru noi, copiii, era limonadă colorată din sticlele cu dop de porţelan care se închideau cu un mecanism de sârmă. Se mânca, se vorbea gălăgios şi se fuma în acelaş timp. Simonel ne privea din pătucul lui de la marginea peretelui. Ca să nu plângă, femeia de serviciu îi punea în gură o linguriţă de zahăr înfăşurată într-o năframă albă, din care sugea liniştit. Simonel ca şi sora mea, au fost numiţi, aşa cum tradiţia evreiască o cere, în amintirea bunicului nostru care a decedat cu puţin înainte de a mă naşte şi care s-a numit Simon. Eu, fiindcă am fost botezat de unchiul Manole şi tanti Debora, am primit numele tatălui ei, David. Fata lor Paula a fost botezată cu numele fratelui mai mare al lui tata, Pavel. Paula era o fetiţă drăguţă şi foarte deşteaptă. Ştia deja să numere, să socotească şi putea să citească din ziar pentru că bunica ei o punea în fiecare zi să numere, să socotească şi să citească câte puţin. În fiecare zi după-masă eram puşi să dormim în acelaş pat, în camera de alături, pentru că era linişte. Noi ne acopeream cu pătura peste cap, şi în semi-obscuritatea de dedesubt, ne jucam şi râdeam pe înfundate. Când mama venea să ne controleze, ne făceam că dormim. Într-o zi, sub ascunzişul păturii, ne-am cercetat locurile interzise. Când mama a venit să ne controleze, noi am îngheţat de spaimă. De atunci nu am mai fost lăsaţi să dormim împreună. Venind sărbătorile din toamnă, au fost cumpărate din piaţă câteva găini mari albe cu picioare gălbui. Seara, în sufragerie, au fost aduse legate de picioare, în timp ce noi eram strânşi la marginea camerei în jurul mamei lui tanti Debora. Ea, cu cartea de rugăciuni în mână şi cu capul acoperit de un şal subţire, ridica pe rând fiecare găină, rotind-o de mai multe ori deasupra capetelor noastre, citind o rugăciune neînţeleasă. În acest timp noi urmăream in tăcere procesul. În ziua următoare, dimineaţă, ea şi servitoarea, au pus găinile în coşuri de papură şi, luându-ne şi pe noi, pe Paula şi pe mine, am mers la o casă unde se făcea tăierea rituală a păsărilor. O curte largă. În spatele unei clădiri mari se afla o uşiţă scundă, către care o grămadă de oameni cu păsări în mâini aşteptau să le vină rândul. Când am ajuns în faţă, am fost lăsaţi înăuntru de un om în halat negru, lucios. Era un bătrânel cu barba albă, ochelari şi pălărie cu borduri mari, rotunjite. O cămăruţă mica, un geam cu oblon de lemn în afară având lângă perete un bazin de tablă cu fundul rotunjit şi mai multe agăţători sudate pe prelungirea dinspre perete. A luat una câte una fiecare găină în mână, le-a cercetat cu atenţie pielea, dând puful la o parte. După ce a declarat că găinile erau “cuşer” adică curate (sănătoase, sau mai bine zis, bune de mâncat), le-a agăţat cu capul în jos de cărligele bazinului. Apoi le-a răsucit aripile pe spate şi, bolborosind cuvintele neînţelese ale unei rugăciuni, le-a smuls puful de sub guşe şi a crestat gâtul cu un cuţit foarte ascuţit. Sângele a ţâşnit pe fundul bazinului intr-un şuvoi subţire ce înceta după căteva clipe. Când găinile încetară să mai mişte, omul le-a scos din agăţători, le-a băgat capul atârnând sub o aripă şi ne-a lăsat să le împachetăm şi mergem cu ele acasă. Mama lui tanti Debora a plătit şi am plecat pe acelaş drum înapoi.
II
Nu mult timp după sărbători, ne-am întors la Bucureşti. Aici ne aştepăta altă casă. Era în aceaşi curte cu tanti Raşela, pe şoseaua Crângaşi la numarul 9. Numai că asta nu era o casă obişnuită, ci o fostă sifonărie. Avea ciment pe jos, gură de canal cu găurele ca o strecurătoare pe mijloc, ţevi văruite în alb de-a lungul peretelui, geam mare de vitrină la stradă, acoperit cu obloane de lemn pe din afară şi o cămăruţă mai mică în fund. Cămăruţa era îngustă, cu pereţi albi şi cu un geam lat aproape de tavan, prin care se vedea numai cerul şi care dădea spre curte. Intrarea din dos în sifonărie se făcea printr-un gang lung, întunecat, cu tavanul rotunjit care ducea din stradă în curte pentru că deasupra noastră se afla un apartament la etaj. Sifonăria era mare, avea lumină electrică şi apă. Godinul de încălzit a fost montat pe mijloc, lângă gura de canal, iar maşina de gătit a fost pusă în cămăruţa mică din fund unde mai încăpeau doar masa de bucătărie cu două scaune. Paturile erau acum la perete pe mijlocul sifonăriei, sub ţevile de apă. Deasupra lor, cele două tablouri mari, înrămate, ale bunicilor, părinţii lui tata, iar pe peste cele două noptiere, tablourile in sepia de la nunta părinţilor. Closetul se afla în fundul curţii. Era zidit din cărămidă, cu ciment pe jos şi instalaţie de apă care uneori îngheţa iarna dacă se lăsa uşa deschisă. În mijlocul curţii, sub un salcâm bătrân ce umbrea toată curtea, era cijmeaua cu canal dedesubt. Curtea era flancată de un corp de case fără etaj pe partea din dreapta care se continua până la stradă cu croitoria unchiului Aurel. Aici locuia tanti Raşela şi familia ei. În mijloc, către stradă era sifonăria în care locuiam noi, iar pe partea stângă un alt corp de case, mai înalt şi mai nou, cu pereţii stropiţi în calcio. Pe partea dinspre stradă a acestui corp, se afla un etaj ce se întindea şi peste sifonărie. Aici locuia dentistul Jose Pernos, cu soţia lui Eva, o doamnă între două vârste cu părul platinat, şi fata lor Lica. Sub ei, la apartamentul de jos stătea familia Fridman, iar în faţă la strada clădirea continua cu curăţătoria chimică de haine Schmidt. Tanti Raşela avea trei copii, dar numai unul, cel mai mic, Benu, era al ei. Ceilalţi doi, Sergiu şi Ticu, erau copii unchiului Aurel din căsătoriile precedente. Prima lui nevastă se spune că şi-a dat foc şi a murit în chinuri. Cea de-a doua soţie a murit din motive naturale. Unchiul Aurel era un om mai în vârstă, cu o chelie mare, ursuz şi rece. Î-şi făcea siesta în fiecare după-masă şi nimeni nu trebuia să-l deranjeze. Dar era un croitor priceput şi foarte căutat de clienţi. În atelierul lui lucrau mulţi băieţi pe care-i lua de mici ca ucenici şi-i învăţa meseria. Sergiu terminase şcoala şi lucra într-un birou. Era înalt, slab, cu părul negru dat peste cap şi puţin cam nepăsător. De câte ori mă vedea, î-mi da bobârnace peste nas care mă făceau să plâng. Benu mergea la liceu, avea număr matricol cu litere de aur pe mânecă şi de multe ori mă lua cu el până la colţul străzii şi-mi cumpăra bomboane de la cofetărie. Pe şoseaua Crângaşi traficul era mare şi gălăgios, maşini şi autobuze, camioane trase de cai şi trăsuri cu muscalii îmbrăcaţi in caftane negre de pluş, mânând birjele. Unele veneau din calea Griviţei peste podul Grant ca o curgere continuă din zori si până în noapte. În colţul străzii era staţia de autobuz 38 care ducea la Gară. Benu s-a oprit în staţie şi mi-a zis: ”Să nu spui lui mama că am plecat. Tu nu şti nimic!” “Dar unde te duci?”- am întrebat. “Mă duc la Sora să cumpăr ceva” Sora era ce-l mai apropiat magazin universal, aflat chiar în faţa Gării de Nord. “Ia-mă şi pe mine,” l-am rugat. “Nu se poate. Am să-ţi aduc bomboane”. A sărit in autobuzul oprit în staţie şi a plecat.
Pe străzi, s-a înmulţit numărul celora care purtau cămăşi verzi peste care se încingeau cu curele de piele neagră în diagonală. Era uniforma legionarilor. Multe prăvălii din cartier şi de pe calea Griviţei aveau lipite pe geamul vitrinei banderole mari de hârtie cu inscripţia JIDOV. Intr-o seară un grup în cămăşi verzi au intrat şi în prăvălia unchiului Aurel şi i-au lipit pe geam o banderolă pe care scria cu litere mari, negre, cuvântul JIDOV. Adoua zi, unul dintr-e ei s-a întors, spunând că dacă-i plăteşte o sumă de bani, îi ia jos banderola. Unchiul însă nici n-a vrut s-audă. Se făcea propagandă pentru recucerirea Basarabiei şi Bucovinei, luate de la ruşi. Spuneau că vor să colonizeze ţinuturile redobândite de la ruşi şi că se vor face împroprietăriri de pământuri. Politica asta încludea şi pe evreii din ţară. Vărul meu Sergiu, susţinea cu tărie că el nu mai stă aici, că trebuie să plece imediat undeva, iar acolo pare să fie mai bine. Unchiul Aurel, cu inima frântă din cauza banderolei de pe geam, a vândut ce s-a putut vinde în grabă, a împachetat în câteva valize ce avea mai de preţ, haine şi bani, şi au plecat. La plecare tanti Raşela i-a lăsat lui tata o sumă de bani din care să trimeată la Piteşti, lui bunica, câte-o parte în fiecare lună. Tata lucra acum la o tipografie în spatele Palatului Telefoanelor, lânga piaţa din spatele Palatului Regal, unde întorcea tramvaiul 6 dând înapoi cu spatele pe o înfudătură laterală. Într-o după-amiază mama ne-a îmbrăcat ca pentru oraş şi am plecat să-l luăm pe tata de la lucru. Aici dânsul era angajat ca zeţar, culegând literele de plumb una câte una pe un şpalt în formă de L, închis la capete. Literele de plumb înnegrite de cerneală erau aliniate în căsuţe de lemn intr-un sertar imens care se afla pe deasupra unui dulap înalt. Şiruri de sertare cu litere de plumb de toate mărimile şi caracterele erau înşirate în dulapuri negre ca acesta de-a lungul peretelui. Tata mai avea ceva de isprăvit şi, trăgând un sertar de la mijlocul unui dulap de lângă el, m-a urcat pe deasupra şi m-a lăsat să mă joc cu literele de plumb de pe deasupra. Eu însă eram atent la el cum culegea literele, ciugulind cu repeziciunea unei găini, parcă, fiecare literă cu două degete fără să se încurce şi le alinia pe şpaltul din mâna stângă. Lucrând, tata î-mi spunea că aşa se face o carte. Cred că am fost la un cinematograf, poate şi la un restaurant, pentru că am sosit acasă târziu, pe întuneric. Intrând din stradă în gangul nostru unde se afla uşa de la sifonărie, o persoană ne-a ieşit în faţă: “Bine mamă că a-ţi venit! De când v-aştept aici?!” Era bunica de la Piteşti, mama lui tata. Era frig şi era îmbrăcată cu un pardesiu subţire. Părul lung, alb, legat în coc la spate, era acoperit de o broboadă dantelată. “Dar bine mamă, dece nu mi-ai trimis vorbă că vii, că te aşteptam la gară?”- a întrebat tata. Am intrat în casă. Mama a facut focul în godin şi a pregătit ceva de mâncare pentru bunica. Simona care adormise în braţele lui tata, a fost pusă pe pat. Bunica a desfăcut din geanta ei o legăturică din pânză albă în care erau bomboane şi mi le-a dat. Venise odată cu căderea serii. Nu ştiu ce, o presimţire, i-a spus că ceva nu e în regulă la Bucureşti şi a venit să vadă la faţa loculuiă. Când a zărit obloanele trase peste prăvălia unchiului Aurel, că e întuneric beznă în toată casa şi că totul pare pustiit, a leşinat. Au venit vecinii s-o ajute şi i-au spus că toată familia a plecat în Transnistria. Au insistat să intre la ei până la întoarcerea noastră, dar ea a refuzat. S-a aşezat pe treapta de intrare la sifonărie şi, chircită acolo, în întuneric, ne-a aşteptat. Adoua zi dimineaţă, i-a cerut lui tata s-o ducă la gară că vrea să meargă şi la Ploieşti, la unchiul Manole. Nici o insistenţă, nici o rugăminte nu au putut s-o convingă să-şi amâne planul, măcar cu o zi sau două. La sfârşit de săptămână am primit o telegramă de la Ploieşti: bunica se prăpădise!
III
Tata s-a întors de la Ploieşti după două zile, slab, obositâ, cu barba lui roşcată, nerasă de mai multe zile. Avea o înfăţişare stranie. Când m-a luat în braţe să mă sărute, m-a gâdilat pe obraz cu ţepii din barba lui. A povestit că îndată ce a ajuns la Ploieşti, bunica a căzut la pat, bolnavă de inimă rea. A presimţit tot timpul că ceva rău s-a întâmplat la Bucureşti, şi când a aflat adevărul, inima ei s-a frânt. După câteva zile a murit fără să se vaite, fără să plângă, fără să spună nic un un cuvânt. Mama a plâns şi ea la moartea bunicii, deşi nu o plăcea prea mult. După ce s-a măritat şi a ajuns în România, tata a rugat-o pe bunica să vină şi stea cu ei la Bucureşti. Ştia că proaspăta lui soţie a fost orfană de mamă de la vârsta de treisprezece ani şi a sperat că având-o pe bunica în jur, mama se va bucura că nu e singură şi mai ales că are cine s-o ajute la treabă. Dar nu s-a întâmplat aşa. Când se întorcea tata de la serviciu, mama voia să fie singură cu el, că fiind tineri, aveau ce să-şi spună şi intimitatea îi era necesară. Bunica însă îl aştepta şi ea şi nu le da prilej să rămână singuri decât noaptea când mergeau la culcare. Locuiau pe o străduţă ce da în Banu Manta, nu departe de Şosea, şi de multe ori tata le chema să iasă la plimbare pe înserat. În apropiere, pe şoseaua Kiseleff, era renumitul restaurant “La Bufet” care avea o grădină splendită în mijlocul căreia străjuia un castan umbros. Şi mai renumiţi păreau să fie mititeii care sfârâiau pe grătar şi cărora era greu să li te împotriveşti, după ce, încă din şosea, aroma lor stârnea o nedescrisă poftă de mâncare. După o mică plimbare până la Arcul de Triumf şi înapoi, sub răcoarea castanilor, obişnuiau să oprească La Bufet pentru o friptură şi doi mici. De îndată ce tata le întreba dacă vor să meargă la plimbare, bunica î-şi lua pălărioara şi ieşea afară să-i aştepte. Mama însă trebuia să se schimbe, să-şi aranjeze părul în coc, cum se purta, şi mai ales să se examineze în faţa oglinzii dacă ceva nu e nepotrivit. Repeziciunea cu care bunica reuşea să se gătească începuse s-o calce pe nervi. Într-o zi, a refuzat să mai meargă. Insitenţele bunicii şi rugăminţile lui tata nu au dat rezultate. Atunci bunica a înţeles că prezenţa ei acolo nu mai e necesară şi s-a întors la casa ei din Pitreşti. Pentru mama a fost grea despărţirea de familia ei din Bulgaria. Lăsase acolo pe tatăl ei, trei surori şi un frate, mezinul familiei. Mama lor murise curând după naşterea mezinului. Era bolnavă de zahăr în sânge. Cu cinci copii mici în jur nu era uşor să aibe grije de ea. Într-o zi s-a umflat aşa de mult că nu mai putea fi recunoscută. Rămas văduv, tatăl ei, nu s-a mai recăsătorit. Mama a fost ce-a de-a treia fată din familie. După ea a mai urmat încă o fată şi apoi băiatul. Locuiau peste Dunăre în oraşul Ruse, Rusciuc, cum îl numeau ei. Aveau o locuinţă prosperă, bunicul fiind specialist in tăierea cristalului şi căutat pentru iscusinţa lui. În baza renumelui a fost angajat să lucreze la Palatul Regal din Sofia. Aşa se face că fetele au făcut şcoala la Notre Dame, primind educaţie aleasă de la măicuţe, odată cu iscusinţa de-a face menajul unei familii şi de a conversa fluent în multe limbi străine. Mama vorbea perfect în spaniola, germana şi franceză.. Ştia o mulţime de cântece, balade şi poezii, pe care încerca să le traducă pentru noi în româneşte. Tata o mai lua în glumă când asculta şi făcea haz de ea. Într-o fotografie-carte poştală din albumul familiei eu stăteam pe genunchiul bunicului meu din Bulgaria când mama m-a dus acolo în vizită la un an după ce m-am născut. În vedera acestei vizite tata a trebuit să lucreze în doua locuri, pentru că mama a spus că ea nu merge acasă fără cadouri pentru fiecare. Mai târziu am aflat că bunicul era originar din Vrancea, că a învăţat meseria de la un meşter german şi că în timpul râzboiului din 1914, când Armata Română s-a retras in Moldova, la Iaşi, el a dezertat şi a fugit în Bulgaria. Aici s-a îndrăgostit de o fată foarte frumoasă cu care s-a căsătorit şi care i-a dăruit cinci copii, dar numai câţiva ani fericiţi. Cea mai mare dintre fete, Ana, a intrat secretară la biroul unui avocat care a cerut-o de nevasta, curând şi au avut o fetiţă, Vizica, mai mare decât mine cu şase ani. In fotografia mea cu bunicul ea era în picioare, lipită de umărul lui. După ea a urmat Sarica, cea care a învăţat stenografia, a lucrat la o firma comercială şi a hotărât să plece în Palestina unde s-a măritat cu un comerciant ce avea o prăvălie în portul din Haifa. A urmat mama şi după ea Şendi, care a fost cerută în căsătorie de un om tare cumsecade şi bun cu care a avut doi copii, dar a rămas văduvă de tănară şi nu s-a mai remăritat. Cel mai mic, Israel, a devenit avocat.
Mama a avut multe oferte să lucreze, dar nu a vrut să se depărteze de casă şi de familie, pentru că în timpul acesta, cu celelalte surori măritate, nu era nimeni care să aibe grija menajului şi în special a bunicului. Una din oferte e fost de la unchiul ei din Bucureşti, care reprezenta Casa Singer si avea o prăvălie mare pe Calea Victoriei, vizavi de biserica Amzei. Acest unchiu, Marius, a mijlocit căsătoria dintre părinţii mei. Pe vremea când tata a trecut în Bulgaria peste Dunărea îngheţată, fiecare giurgiuvean avea câte-o cunoştiinţă în Rusciuc şi mergea s-o vadă; alţii se alăturau. Aşa au ajuns cu grupul de prieteni şi în casa bunicului. Tata s-a retras într-un colţ, urmărind ce fac ceilalţi. Casa era plină de fete şi musafiri, dar nu toţi ştiau bulgăreşte. Mama, fiind gazdă şi văzând-ul retras, s-a apropiat de el, încercând să converseze, dar ea nu ştia româneşte. În germană tata rupea căteva cuvinte, nu deajuns pentru o conversaţie, aşa că au recurs la vorbirea prin semne. Amândoi sau amuzat suficient ca să continue „discutia” pe tot restul serii. Nu mult timp după această întâmplare, bunica primeşte la Piteşti vizita unui domn din Bucureşti, care se recomandă ca reprezentant al firmei Singer, numele renumitelor maşini de cusut germane. Bunica, fiind croitoreasă, îi spune că ea are o maşină veche, dar e în perfectă stare şi nu vede dece trebuie s-o schimbe. Domnul din uşe spune că maşina pe care vrea el s-o vândă, e garantată pe toată viaţa. Apoi a întrebat-o dacă ştie că tata a făcut o vizită în Bulgaria. ”Sigur că ştiu, fiul meu nu are secrete faţă de mine.” “Şi fiul dumneavoastră v-a spus că a cunoscut acolo o fată?” “Sigur”- a răspuns bunica puţin intrigată. ”Fata aceea este nepoata mea. Putem sta de vorbă?” Aşa se face că două, trei luni mai târziu, în primăvară anului 1932, a avut loc nunta părinţilor mei în curtea din spatele sifonăriei, sub bătrânul salcăm ce-l vedeam, legănându-şi crengile, prin geamul de la bucătărie.
IV
Au urmat zile friguroase cu îngheţ, dar încă nu a nins. Tata mai avea încă cheile de la casa lui tanti Raşela şi încerca să vândă câte ceva din mobilele rămase in casă. Peste drum de noi era frizeria lui Gogu care locuia în spatele prăvăliei lui. Gogu a cumpărat maşina de gătit şi alte obiecte pentru suma de 1000 de lei. I-a spus lui tata că nu are bani acum, dar că săptămâna următoare îi va da toată suma datorată. Domnul Pernos, dentistul care locuia la etaj deasupra noastră, era un om mic de statură, tânăr încă, cu părul negru lucios, care ieşea zilnic în faţa casei când nu avea clienţi ca să privească trecătorii de pe stradă. Când trecea câte-un oltean cu cobiliţa pe umeri, cărând fie zarzavaturi, fie peşte proaspăt sau fructe, el se înteresa de preţ, alegea ce-i trebuie şi mergea în casă cu cumpărătura. Avea ciudatul obicei să stea cu mâinile înfundate în buzunarele de la pantaloni, zângănind monezile ce le avea acolo. Tata zice că e grandoman şi că vrea să lase impresia că e plin de bani. În timpul verii, Pernoşii ieşeau pe balconul de la bucătărie ce dădea spre curte şi mâncau acolo. Uneori, pe înserat, domnul Pernos scoteau un pepene din răcitorul cu ghiaţă şi îl despica în două jumătăţi, una pentru el, cealaltă pentru doamna lui. Mâncau cu lingurile de supă, scobind miezul pepenului în centru şi puţin de pe margini, apoi aruncau restul la gunoi. La noi în familie miezul roşu se mânca până ajungeai la dunga alba de sub coaje. În toiul unei nopţi un grup de legionari au pătruns la el în casă, l-au luat pe sus din pat, în pijama şi picioarele goale, l-au urcat într-o maşină şi au plecat. Doamna Pernos şi fata lor Lica, tremurând în cămăşile de noapte, au bătut la uşa noastră după ajutor. Erau de nerecunoscut: părul răvăşit, ochi îngroziţi, feţe speriate. Se citea pe figura lor şocul prin care au trecut, parcă ar fi văzut moartea cu ochii. Spuneau că le e frică să se întoarcă în casă, că toată casa a fost răscolită după bani şi bijuterii, că au fost bătuţi, înjuraţi, că au încercat să le ducă în pat şi să le desbrace, că domnul Pernos s-a zbătut să intervină şi că a fost ridicat. Mama le-a acoperit cu pături şi cuverturi, a reaprins focul în godin şi le-a ţinut la noi până dimineaţa. A doua zi, înainte de prânz, domnul Pernos s-a reîntors acasă, singur, tremurând în pijamaua pătată de murdărie, desculţ şi plin de vânătăi şi sânge. Multă vreme după acestă întâmplare domnul Pernos nu a mai ieşit din casă. Nici pe stradă nu a mai ieşit să zdrăngănească mărunţişul din buzunare. Într-una din duminicile când tata nu a mers la lucru, m-a luat de mână şi am trecu strada vizavi la domnul Gogu frizerul. Înainte ca tata să deschidă gura, frizerul, din mijlocul prăvăliei pline cu clienţi, a început să strige la noi:“Ieşiţi afară, jidani împuţiţi, dacă nu vreţi să vă dau o papară ca jidanului ăluia de dentist! La Palestina cu voi!”- şi a venit să închidă uşa în urma noastră. Căteve zile mai târziu, ziarele au publicat fotografia profesorului Iorga, asasinat într-o pădurice din jurul Bucureştiului. Se spunea că a început rebeliunea legionară, că în abator evreii din Dudeşti şi Văcăreşti erau atârnaţi în cârligele pentru animale şi că le-au agăţat de gât placarde cu inscripţia ”CARNE CUŞER”. La morgă cadavrele celor asasinaţi umpleau spaţiul cimentat pe jos. Teroarea crescuse în oraş ca o molimă sumbră. Oamenii stăteau mai mult prin case, şi dacă trebuiau să iasă în stradă, mergeau mai pe lângă pereteca să nu fie băgaţi în seamă, fără să privească nici în stânga, nici în dreapta. Tot în această perioadă, nu ştiu dacă înainte sau după rebeliune, într-o noapte, patul a început să se mişte pe cimentul din sifonărie. Nu numai patul, ci întrega casă zgâlţâia cuprinsă de tremur. Tata ne-a luat pe toţi din pat şi ne-a băgat sub tocul larg al usii, strânşi, lipiţi unul de altul în jurul lui. Mama nu spunea nimic, dar îi auzeam dinţii clănţănindu-i în gură. Pământul se mişca lateral cu zumzăit şi scârţăituri ce nu se pot da uitării. Apoi s-a făcut linişte. Noi încă eram sub tocul de la uşe, când din nou casa a început să danseze cu noi, numai că de data asta, pământul vibra în linie dreaptă , cu salturi puternice de jos în sus. A durat un timp până ce tremurul s-a liniştit şi, în sfârşit, tata ne-a scos de sub tocul de la uşe, ducându-se să aprindă lumina. Casa era de nerecunoscut: paturile ajunseră în mijlocul camerei lângă godin, burlanele de la sobă erau căzute şi totul părea acoperit de funinginea neagră din ele. Cioburi, cioburi de lucruri sparte peste tot. Mulţi oameni au fugit în stradă şi mulţi au fost răpuşi sub dărămături, coşuri de fum răsturnate peste ei în mijlocul străzii ori numai cărămizi desprinse din zid. In noaptea acea una dintre cele mai împunătoare clădiri din Bucureşti, blocul Carlton s-a prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. În jurul meu, a doua zi, oamenii priveau cu neîncredere poza din ziar fără a putea înţelege cum o asemenea clădire s-a destrămat in câteva minute.

V
Se spunea că rebeliunea a fost înăbuşită de catre guvernul Antonescu şi că şefii ei, Horia Sima şi ai lui ar fi fugit în Germania. Adevarat ori nu, oamenii încă stăteau cuibăriţi prin case de teama huliganilor. Într-o seară tata a venit acasă grăbit, a stins lumina în sifonărie şi s-a aşezat pe un scaun fără să spună nimic. Ne-a făcut şi nouă semn să nu facem nici un zgomot. A ascultat în tăcere un timp, apoi i-a zis lui mama să lase lumina stinsă. În cameră numai flacăra din godin proiecta pe covor dungi jucăuşe de lumina. După o pauză lungă, tata ne-a spus că îndată ce a coborât din tramvai în Griviţa, cineva în spatele lui l-a urmărit tot drumul până acasă. Era un tip cu cizme sau ghete cu plachiuri de metal care bocăneau pe trotuar la mică distanţă în spatele lui. Nu s-a uitat în urmă să vadă pe cine are în spate, dar părea să fi fost cineva în uniformă. Nu putea să fugă, ar fi dat de bănuit, dar cum a ajuns în dreptul curţii, s-a furişat în gangul întunecos care da în curte. Avea şi motive să se teamă: Acum lucra la tipografia Muntenia a domnului Belizarie, pe Griviţa, ceva mai sus de staţia Buzeşti. Acesta tipărea lucrările ultra-secrete ale Consiliului de Patronaj care se afla în clădirea de vizavi şi dacă s-ar fi aflat că sunt făcute de-un jidan, ar fi fost rău şi de patron, şi de tata. Într-o zi a venit un inspector în control la tipografie. Tata avea încă nerasă barba lui roşcată după moartea bunicii. Acum, după o lună, era mare, cu lucire de cupru. De cum a intrat inspectorul în atelier, s-a apropiat de tata şi, bătându-l pe umăr, l-a întrebat: “Cum te numeşti amice?” “Kimel”- i-a spus tata luat prin surprindere. Belizarie, în spatele inspectorului, înverzise, făcuse parcă o faţă străvezie de jade chinezesc. “Bine, bine dar şi mai cum?”- l-a întrebat din nou inspectorul. “Anton”- arăspuns tata minţind, pentru ca numele lui era Avram. “Şi ce origine etnică ai?”- a mai întrebat omul, de data asta fără zâmbet pe buze. “Neamţ domnule, nu vezi că sunt neamţ?”- i-a răspuns tata părând iritat. Inspectorul a dat înapoi, spunând: “Bine, bine camarade, numai atât am vrut să ştiu”. După ce s-a depărtat de tata, inspectorul a început să strige în atelier: “Care eşti jidan aicea, mă? Vin-o să te văd, că nu-ţi fac nimic…” Nimeni nu a scos nici o vorbă. Maşinile continuau să scâncească cu acelaşi zumzet monoton cărora nimeni nu le mai acorda atenţie. Fiind vechi în breaslă, toată lumea ştia că tata era jidanul căutat, dar spiritul de omenie şi solidaritate a învins. În fundul sălii, la mezanin, se afla legătoria. Aici, printre femei, lucra un meseriaş mic de statură, brunet, cu barba nerasă şi cu o figură tipică de jidan. Se numea Marinescu. Inspectorul s-a înfipt în el: “Care e numele tău?” “Marinescu”- a răspuns omul. “Măi, tu eşti jidan…” “Nu sunt jidan, dom’le”. “Eşti jidan, dar nu vrei să spui!”. “Nu sunt jidan, jur pe ce am mai sfânt”, s-a dezvinovăţit omul. “Arată-mi actele”, i-a cerut inspectorul. “Păi să vedeţi, că nu le am cu mine”. “Cum nu le ai cu tine mă? Mă mai şi minţi pe deasupra, hai?. Ia să vi cu mine la poliţie, că spui tu totul acolo…” Abia după ce soţia lui a fost adusă cu actele omului de-acasă, i s-a dat drumul. Adoua zi Belizarie s-a oprit la tata şi i-a spus: “Ce crezi ca tipul de ieri nu ştia că tu eşti jidanul, dar i-am băgat căteva mii în buzunar şi a tăcut din gură…” Adevărul este ca patronul avea nevoie de tata. Nici când nu a avut lucrări atât de importante ca acum şi un om cu experienţa lui tata nu era uşor de găsit şi nu la bani puţini. Secretara lui Belizarie, o fată tănără, blondă, Inga, dintr-o familie de germani înstăriţi şi cu relaţii în lumea celor de la putere, a reuşit să aducă lucrări de prestigiu în intreprindere. De când lucrau împreună, Belizarie căpătase o alură mai distinsă, manierele lui a devenit mai joviale, îmbrăcămintea mai îngrijită şi în jurul lui emana discret esenţa unui parfum franţuzesc. Veneu şi plecau împreună în fiecare zi, semn că a reuşit s-o seducă, deşi avea acasă o nevastă şi un fiu care la 16 ani ajunsese la aproape doi metri înâlţime. De câte ori mă duceam la tipografie, Inga îmi da bomboane de ciocolată, iar de Crăciun am primit de la ea un vultur de ciocolată aşa de frumos, că nu am vrut să-l mănânc. Când mama l-a rupt în bucăţele după câteva zile, eu am plâns de supărare. Într-o zi, domnul Belizarie a venit la tata să-l întrebe dacă-i place costumul cu care era îmbracat. Tata i-a spus că da, e frumos. “Atunci treci mâine pe la croitorul meu şi ia-l de acolo”. Tata însă nu s-a dus la croitor adoua zi şi nici în zilele următoare, iar mai târziu a lăsat-o baltă. După câtva timp domnul Belizarie l-a întrebat dacă a mers să ia costumul de la croitor. “Cum o să mă duc dacă eşti îmbrăcat cu el?”- l-a întrebat tata. “Du-te mă…, nu fi prost. Tu crezi că eu am un singur costum din acelaş material?”. Până la sfârşitul zilelor lui, costumul domnului Belizarie a fost cel mai bun costum pe care l-a avut tata şi numai la ocazii mai deosebite se îmbrăca cu el.
VI
Croitoria din Crângaşi 9, cu tot mobilierul din ea a fost preluată de Domnul Nicu, un fost ucenic la unchiul Aurel. Acesta a reangajat personalul dinainte şi şi-a adus din comuna lui o fată ca să aibe grije de casă. A închiriat numai două camere dinspre stradă şi prăvălia, restul, o cameră si bucătăria din fundul curţii, erau libere. Domnul Dragomirescu, proprietarul, ni le-a dat nouă pentru că avea pe cineva care voia să redeschidă sifonăria. Era cu mult mai frumos aici, era mai cald, mai ales în bucătărie, unde tata a instalat din nou patul pe care a dormit în trecut Maria şi unde se făcea foc în fiece zi. Aici, pe laviţa aceasta de scânduri, acoperită cu o saltea de lână, o cuvertură si căteva perne brodate de mama, Simona şi cu mine ne petreceam timpul în zilele mai friguroase, descoperind tot felul de jocuri amuzante care făceau ca vremea să se scurgă prea repede, ca să fim expediaţi la culcare în camera de alături. Tot aici tata, venind târziu de la lucru, de multe ori se lăsa furat de somn pe această laviţă şi mama îl acoperea cu un pled, lăsându-l să se odihnească până dimineaţa. În zilele de iarnă, când nu se putea ieşi afară la joacă, Simona şi cu mine improvizam din scaunele de bucătărie tot felul de maşini, tramvaie sau trenuri în care eu aveam rolul de mecanic de locomotivă, şofer sau vatman al tramvaiului. Simona trebuia să se resemneze pe poziţia de pasageră sau cel mult încasatoare care vindea biletele. Alte ori desenam la lumina lămpii de petrol, pentru că domnul Nicu, croitorul, ne-a tăiat curentul electric de teamă că am putea ţine aprinse mai multe becuri decât cea ce plăteam. Când tata avea liber, foarte rar, lua nişte cărţi de joc învechite, nu din cauza uzurii, ci a timpului trecut peste ele, şi juca cu noi “toci” ori “popa prostul”. Spunea că asta ne ajută să ne familiarizăm cu numerele. Bucătăria era mai joasă decât camera de dormit, unde nu se făcea niciodată focul. Când mergeam la culcare în iarnă, ne făceam mici sub plapuma de lână şi suflam în palme până ne încălzeam. Mama venea atunci pe la spatele nostru şi ne bătea uşurel pe spate peste plapumă ca să ne încâlzim mai repede. Susţinea că nimic nu e mai sănătos decât să mergi la culcare într-o cameră neîncălzită şi într-un aşternut proaspăt aerisit. Domnul Dragomirescu nu a reuşit să închirieze sifonăria pentru că a fost rechiziţionată de armată. Cred că un ofiţer locuia în ea, iar ordonanţele lui au adus în curte o căruţă cu paie şi doi cai albi, vânjoşi pe care-i ţesălau şi-i periau tot timpul. Totdeauna am iubit mult animalele. Pe strada noastră, către intersecţia cu Giuleşti, două sau trei birje aşteptau la marginea bordurii venirea muşteriilor. Birjarii, în caftane pluşate şi încinşi cu brâuri late pe mijloc, îngrijeau cu devotament familial de caii lor, dându-le ovâz si apă, vorbind cu ei în timp ce-i periau pe spate sau îi acopereau cu o pătură pe timp rece. De câte ori mama mă trimitea să cumpăr câte ceva de la băcănia din colţ, eu mă opream să privesc aceste animale superbe care loveau cu copitele în caldarâm în timp ce ronţăiau cu capul ascuns în săculeţele de ovăz atârnate de grumazul lor. Însă nici odată nu am văzut în lumina dimineţii strecurată prin geamul de la bucătărie un armăsar care să aibe în dreptul picioarelor din urmă ceva atât de lung şi negru care cu timpul dispărea sub pântec. Mama nu mergea niciodată în vizită la vecinii noştri din curte, dar aceştia veneau la noi. Tanti Fani, soţia domnului Fridman care locuia în casa din faţa noastră, venea mai des, uneori aducând cu ea ibricul cu cafea naturală proaspăt făcută, ce împrăştia în bucătărie o aromă ademănitoare. Se aşezau amândouă la masă, mama cu o lucrare sau ceva de cusut în mână şi vorbeau. Soţul ei, domnul Fridman, era plecat la munca obligatorie, undeva în afara oraşului. Mergeau în convoi în fiecare dimineaţă, cu lopeţile pe umeri, la curăţitul zăpezii. Şi tata ar fi trebuit să fie la munca obligatorie. Când s-a dat ordonanţa ca toţi evreii să se prezinte la Centrul de recrutare, el s-a oprit la mijlocul drumului, întrebându-se dacă e bine să intre, ori nu. Până la urmă, a decis să se întoarcă. Tanti Fani, clătina din cap, ţinând mâna la gură şi o câina pe mama, spunându-i că asta e o mare, mare greşeală. Dacă vor prinde de veste, sau dacă cineva are să-l pârască pe tata, aşa cum s-a mai întâmplat şi cu alţii, va fi vai şi amar de capul nostru. Mai ales că vor ajunge să vadă câţi evrei locuiesc în curtea asta şi nu va fi bine nici pentru ceilalţi. Cel mai cuminte ar fi ca tata să meargă singur şi să se predea. “Ai să vezi că n-are să-i facă nimic!” Când tata venea dela lucru, mama-i povestea toată discuţia cu tanti Fani. Tata asculta în tăcere, fără să spună nimic. Domna Pernos venea mai rar la noi, dar fata ei Lica, o domnişoară frumoasă cu pielea albă şi părul ca abanosul, venea de multe ori jos la noi pentru că se împrietenise cu mama şi putea discuta cu ea lucruri confidenţiale ce mama ei nu trebuia să afle. Apoi de multe ori se juca cu mine şi cu Simona şi se amuza să vadă ce născoceam. Vara, îmi da bani şi mă trimetea să cumpăr îngheţată de la semigeria din colţ dela 10 Mai, vizavi de cinematograful Crângaşi. Pentru ea trebuia să cumpăr o scoică mare cu îngheţata între două carapace comestibile, iar pentru mine, un cornet. Până să ajung acasă, îngheţata mea se termina, iar îngheţata lui Lica se topea la soare între degetele mele, aşa că eu, când îmi lingeam degetele, când îi lingeam şi îngheţata ei. După plecarea musafirilor, mama obişnuia să se aşeze pe scaunele lor, rotindu-şi privirea cu ochi critici, de jur-împrejurul camerei, să vadă daca nu s-a făcut de ruşine cu casa în neregulă. Dintre evenimentele mai importante din perioada aceea, reţin numai două: Un domn necunoscut a sosit la noi aducând o lădiţă de lemn cu puţin mai mare decât o cutie de pantofi. Ne-a spus că surorile din Bulgaria ale lui mama au găsit o ocazie să trimită prin cineva acest mic cadou. Înăuntru era un tezaur de deliciuri: ciocolată, brânzeturi si o lacherdă în ulei. Chiar şi acum le simt gustul rămas, cred, ne-egalat până în zilele noastre.. Altă dată un domn foarte elegant şi politicos a bătut la uşa noastră şi a întrebat dacă tata este acasă. Intrat în bucătărie, a deschis un portmoneu de piele şi a netezit pe faţa de masă o bancnotă de o mie de lei. Ne-a spus că e din partea unchiului lui tata, fratele mai mare al bunicului. A zis că acest unchi a plecat de tănăr in America şi că acum are un studio de cinematografie în California. Nu i-a fost uşor să ne găsească, dar este foarte bucuros că acum ştie unde suntem şi că putem fi în contact. După ce domnul a plecat de la noi, nu am mai auzit nici odată de unchiul lui tata.

Lectia anului 1998 sau Ce inca nu a inteles opozitia, de Igor VOLNIȚCHI

iunie 16th, 2008
Demiterea lui Mihai Ghimpu a declanșat o furtună politică la ChișinăuDemiterea lui Mihai Ghimpu a declanșat o furtună politică la Chișinău

Gabriel Garcia Marquez scria in “Un veac de singuratate” ca mai devreme sau mai tirziu lucrurile se repeta. In mod sigur, marele scriitor nu i-a avut in vedere pe politicienii moldoveni, dar, asa sau altfel, afirmatia este perfect valabila si in cazul opozitiei autohtone. Or, ceea ce se intimpla acum in Consiliul Municipal Chisinau da impresia unui deja-vu – o situatie asemanatoare, sub mai multe aspecte, am avut si in anul 1998, iar urmarile nu au fost deloc in favoarea democratilor.

De la distanta anilor, astazi este mai clar ca oricind ca acea coalitie, creata cu mare chin de democrati in 1998, trebuia pastrata cu orice pret. Scandalurile permanente in scurta perioada cit a existat coalitia respectiva si destramarea ei in final au compromis imaginea partidelor democratice, au pus sub un mare semn de intrebarea capacitatea lor de a munci in echipa si a contribuit esential la obtinerea de catre comunisti a majoritatii constitutionale in 2001 (71 de mandate din 101).

Si atunci, ca si acum, un partid (PPCD) a parasit coalitia, invocind inclusiv si motive de genul celor cu care opereaza acum social-democratii (care, trebuie sa recunoastem, au ingropat coalitia democrata din CMC). Si atunci, ca si acum, s-a purces la constituirea unei coalitii neoficiale, care a fost de facto la guvernare, dar in realitate nu a fost. Si atunci, ca si acum, parca guverneaza toti, dar nu guverneaza nimeni. Si atunci, ca si acum, s-a creat o stare de incertitudine si haos din care cei mai sifonati au iesit democratii.

Cu sau fara buna stiinta, consilierii social-democrati au oferit un as comunistilor, care le poate permite sa compromita totalmente partidele din coalitia democratica de pina acum. Nu este un secret ca guvernarea a mizat mult timp pe faptul ca democratii care au preluat in 2007 puterea locala in circa 2/3 din raioane si in municipiul Chisinau se vor compromite si atunci alegerile parlamentare din 2009 vor fi o simpla formalitate.

Comunistii contra-ataca

La prima etapa, dupa alegerile locale, se parea ca miza comunistilor se va indreptati, democratii avind o prestatie care nici pe departe nu putea fi numita satisfacatoare. Dar, catre finele lui 2007, situatia s-a normalizat, inclusiv in CMC, si comunistii au inteles ca miza lor nu numai ca nu se va indreptati, dar chiar risca sa piarda puterea in 2009, gratie rezultatelor bune care au inceput sa apara in unele teritorii.

In aceasta situatie, nici nu este de mirare ca atit deputatii comunisti, cit si presedintele Vladimir Voronin au reluat atacurile asupra coalitiilor democratice, in special asupra autoritatilor capitalei, cu o noua forta. Intimplator sau nu, demarsul lui Eduard Musuc a venit exact dupa ce presedintele Vladimir Voronin s-a pronuntat public in favoarea unui eventual referendum pentru revocarea din functie a primarului capitalei Dorin Chirtoaca.

La momentul in care a fost facuta aceasta declaratie, in posibilitatea unui referendum era greu de crezut. Acum insa, acesta devine din ce in ce mai real. Or, este evident ca, fara acoperire politica din partea Consiliului, Dorin Chirtoaca devine extrem de vulnerabil, iar eficienta sa ca primar scade simtitor. Marele risc pentru cei care sapa groapa lui Dorin Chirtoaca si Partidului Liberal este faptul ca actiunile lor ar putea avea efectul bumerangului.

Or, este binecunoscut faptul ca, electoratul din capitala este unul suficient de matur, care poate evalua la justa valoare evenimentele politice si prestatia unor partide si lideri. In aceste conditii, provocarea unui referendum ar putea conduce la sporirea considerabila a popularitatii lui Dorin Chirtoaca in capitala, iar ulterior si in republica.

Referendum municipal

Probabil, cei care stau in spatele tuturor jocurilor politice din CMC constientizeaza acest risc evident pentru ei si nu vor admite ca lucrurile sa ajunga pina la referendum. Nu este exclus ca tot ce vor face reprezentantii noii coalitii – PCRM, PPCD, PSD, PUM si consilierul fara fractiune Valeri Klimenko, va fi sa tina situatia in suspans.

Adica, sa nu-si asume responsabilitate pentru guvernare prin crearea unei coalitii de guvernamint oficiale, dar nici sa nu permita reconstituirea unei coalitii in jurul Partidului Liberal intr-o formula sau alta. Pentru chisinauieni aceasta e cea mai proasta varianta, deoarece in capitala se va crea o stare de haos mult mai grava decit cea care a fost in primele luni dupa alegerile locale din 2007.

Totodata, nu poate fi exclusa totalmente nici varianta constituirii unei coalitii de guvernamint oficiale dintre cei care au votat pentru demiterea lui Mihai Ghimpu si pentru inlocuirea lui cu Eduard Musuc. In acest caz, se va pune accentul pe reusitele noii guvernari, care va incerca sa demonstreze ca este unica in stare sa gestioneze eficient situatia din capitala si ca a reusit in citeva luni mai mult decit fosta guvernare intr-un an.

Noua coalitie

Daca pentru realizare va fi ales cel de-al doilea scenariu, la un moment dat noua coalitie va trebui sa-si puna intrebarea: se limiteaza la izolarea si compromiterea primarului general sau merge mai departe pina la initierea unui referendum pentru revocarea lui din functie, evident asumindu-si riscurile aferente?

Dintr-un anumite punct de vedere pentru liberali ar fi mai preferabila varianta referendumului decit varianta mentinerii situatiei de incertitudine sau cea a trecerii in opozitie in cadrul CMC, avind totodata un reprezentant al partidului in functia de primar al capitalei.

Un referendum ar fi o solutie in stil “taierea nodului gordian”, pe cit celelalte doua variante ar insemna erodarea lenta, dar sigura a bazei electorale a partidului mai intii in capitala, apoi in restul tarii.

Desigur, cea mai buna solutie in situatia creata ar fi revenirea social-democratilor in coalitia cu consilierii PL, AMN, PLDM si PD. Loc si disponibilitate pentru negocieri in acest sens exista, dupa cum exista si posibilitatea unor concesii si compromisuri de ambele parti. Trebuie doar ca partile sa dea dovada de maturitate si vointa politica si sa evalueze corect posibilele consecinte. Iar lectia anului 1998 trebuie sa le fie un bun ghid in acest sens.

Igor Volnițchi este redactor șef al agenției de știri INFOTAG de la Chișinău. Articolul, preluat cu permisiunea autorului, a apărut inițial pe www.azi.md.

Poveste

iunie 16th, 2008
GenesisGenesis

Din când în când, stau şi mestec cu linguriţa într-un pahar cu apă-să fac furtuni.

S-au cunoscut în liceu. Lui îi plăcea vitalitatea ei, ea era mulţumită cu tăcerile lui.
S-au căsătorit în facultate, la început a fost mai greu, ca în orice căsătorie, erau certuri, nemulţumiri, aşteptări şi dezamăgiri.
Dar se iubeau.
Era şi greu, alergau toată ziua, ba la servici, ba la vreo coadă. Se vedau rar, mâncau ceva împreună, se culcau şi lucrurile porneau de la capăt.

La puţin timp după căsătorie, s-au născut copiii

O zilnică bucurie.
Apoi, s-au decis că Brucan avea dreptate şi că va dura, aşa că au strâns bani lucrând în Germania la struguri, şi au plecat cu toţii în Australia.

A fost greu şi frumos.

Copiii au crescut, s-au aşezat la casele lor.

Ei doi, rămaşi singuri, au continuat să se iubească.

Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe.

Din când în când, stau şi mestec cu linguriţa într-un pahar cu apă-să fac furtuni.

Dar nu-ntotdeauna îmi iese.

Vremea cu faţă străină

iunie 16th, 2008

era un drum răsucit ca o
aducere-aminte
pe care plecam în fiecare seară

culori de piatră şi lemn
desenau umbre
peste chipul lumii
prins în unghiurile mişcătoare
ale vremurilor

un vis închis într-o scoică
de gheaţă

din depărtare

vremea cu faţă străină
mă privea dintr-o ţară străină

“Tratatul de la Lisabona” – torpilat cu “NO”-ul irlandez

iunie 16th, 2008

„De ce ţi-e frică, d-aia nu scapi !”, spune înţeleptul.

Europa aştepta cu febrilitate verdictul irlandez din 12 iunie capabil, sau nu, să valideze trei ani de adaptare şi simplificare a unui Tratat, considerat complicat şi ilizibil şi refuzat la prima lectură de două State care au recurs la consultările cetăţeneşti, Franţa şi Olanda

Singura ţară din cele 27 ale noii Europe, redevabilă referendumului constituţional, rămăsese Irlanda, iar, de eventualul ei refuz al Tratatului de la Lisabona, s-a temut o lume întreagă. O temere justificată deoarece un astfel de veto se poate traduce prin năruirea sperării într-o unitate de vederi, sub numeroase aspecte de care, pentru a exista cu adevărat, U.E. are absolută trebuinţă.

Dar, cum uneori, buturuga mică răsturna carul mare, aşa şi cu Irlanda. Micul stat de la periferia Europei, cu o populaţie de numai 1,1 % din populaţia Uniunii, a provocat un seism resimţit până-n inima Carpaţilor.

Situație jenantă

Raţiunile care pot explica reacţia de rejet a irlandezilor au mai multe origini. Teama că o conducere centrală europeană ar decide în locul ei, fără să ţină seamă de specificitatea naţională, impietând asupra hotărârilor proprii, este, întrucâtva legitimă. Chiar dacă în acest sens Tratatul a fost rău interpretat, sau, mai bine spus, neînţeles.

Perceperea lui în sens contrar, aşa cum de altfel reiese din conţinut, adică acordarea posibilităţii fiecărui Stat de a propune amendamentele crezute de cuviinţă, ar fi evitat, cert, situaţia ambarasantă căruia Uniunea trebuie să-i facă faţă pe lângă toate celelalte impedimente.

Republica Irlanda, spre deosebire de Ulster (partea de nord a insulei ataşată Marii Britanii), şi-a dobândit independenţa relativ recent, iar sumisiunea faţă de o altă autoritate provoacă reticenţe serioase în sânul populaţiei însetate de o libertate cât mai desăvârşită posibil.

Pe de altă parte, este bine ştiut că refuzul unei singure ţări din cele 27, este suficient pentru a invalida definitiv această formă de înţelegere, numită Tratat simplificat, constituind bazele unei viitoare constituţii europene, fără de care organizaţia geo-politică a continentului nu poate funcţiona în mod armonios şi eficace.

Cu toate acestea şi în pofida obstacolelor de care s-a lovit şi până acum, nimeni nu va stopa mersul Europei spre o uniune definitivă şi garantată de structuri constituţionale.

Fără să-şi piardă cumpătul, atât Nicolas Sarkozy, viitorul preşedinte al Uniunii, cât şi Angela Merkel, succesorii fondatorilor nucleului european, au insistat pe lângă celelalte State să nu renunţe la ratificarea Tratatului, nădăjduind că şi Republica Irlanda va găsi o soluţie de compromis, în virtutea sprijinului oferit de U.E. până în momentul de faţă.

Altminteri se va vedea obligată să accepte un statut amenajat, dar fără drepturi egale cu celelalte state sau, pur şi simplu, să-şi continue drumul într-un spirit „insular” şi în beatitudinea succeselor economice efemere de care se bucură în prezent.

Buturuga mică

Partizanii tratatului afirmă, pe drept, că Irlanda, cu toată aspiraţia ei spre libertate, se găseşte încă sub influenţa unui catolicism limitat, constituind un caz aparte în contextul european.

Pare prea puţin firească interzicerea avortului şi a divorţului într-o ţară de reputaţie liberală, ca şi teama nejustificată că Bruxelles va pune în discuţie gratuitatea îngrijirilor medicale şi a educaţiei.

Nu încape îndoială că o parte de irlandezi n-au înţeles că Tratatul nu are, câtuşi de puţin, intenţia să le modifice legislaţia ci, dimpotrivă, să le-o asigure.

Dar şi mai bizară pare aprehensiunea că neutralitatea, de care s-a bucurat până acum, le va fi pusă la încercare de eventualele „aventuri” militare ale Uniunii, ca şi când tentativele de pacificare şi de apărare colectivă ale Statelor Europene s-ar transforma subit în impulsuri beligerante.

Convingerea mea este că dezinformaţiile la care s-a pretat clanul naţionalist şi, probabil, recalcitranţii anti-europeni, a semănat deruta în electoratul irlandez, ne permiţându-i înţelegerea corectă a acestui document de importanţă capitală: „Nici eu, nici fiică-mea nu suntem antieuropene, numai că acest Tratat e atât de elaborat, încât înţelegerea lui ne-a fost imposibilă, ceea ce ne-a determinat să votăm contra…”- declara unei agenţii de presă o bravă cetăţeancă irlandeză.

S-ar putea că lipsa pozelor să le fi îngreunat într-atât lectura…?

N-ar fi exclus ca într-o lume unde imagina tinde să înlocuiască osteneala cititului, să asistăm la pretexte de o asemenea lejeritate.

Interese economice

S-ar putea, de asemenea, ca ajutorul de 60 de miliarde de euro acordat de Uniune Irlandei, pentru a-i înlesni dezvoltarea economică, infra-structurile, doparea investiţiilor şi schimburilor economice cu Statele Unite, să piardă din însemnătate când e vorba de unele obligaţii mutualiste.

Este însă şi mai greu de realizat că, în contextul economic actual, o ţară izolată, chiar atunci când e răsfăţată de o anumită prosperitate economică, ar putea poate face faţă mult timp tăvălugului chinez, indian, brazilian, nord american sau multinaţionalelor cărora nu le scapă niciuna din slăbiciunile singuratecilor?

În ceea ce privesc „fiţele” eurosceptice ale d-lui Vaclav Klaus, Preşedintele Republicii Cehe, acestea nu ilustrează decât o opinie personală, atâta vreme cât fricţiunile sale cu propriul parlament rămân de actualitate.

Parisul nu poate crede că Republica Cehă îşi va permite riscul unei crize înainte să-şi asume, la rândul ei, preşedinţia Uniunii.

Cristian Ioanide a pus penita jos pentru totdeauna,…

iunie 16th, 2008
Cristian IoanideCristian Ioanide

Cuvintele raman neputincioase, uimite si atat de solitare la pierderea prietenului lor drag, Cristian Ioanide a carui condei le-a conturat existenta ani la rand. Directorul publicatiei Romanian Times, fiul poetului crestin Costache Ioanid, a trecut in eternitate in data de 29 mai 2008, la varsta de numai 65 de ani.

Trecerea lui in vesnicie, mi-a lovit inima in dimineata zilei de 30 mai, cand am deschis email-ul de la Romanian Times. Nu-mi venea sa cred. Ma gandeam adesea la el si la rolul extrem de important pe care l-a avut in sustinerea valorilor spirituale romanesti, aici, pe taram american. Cristian Ioanide, directorul publicatiei Romanian Times din Portland, Oregon este unul dintre cei care au asezat pilonii spirituali de sustinere ai unei puntii culturale menite sa pastreze intacte traditii, calitati, creatii autentice romanesti.

L-am cunoscut de peste doi ani, mai exact de cand am inceput sa colaborez la revista Romanian Times. In pofida celor peste doua mii de kilometri care ne desparteau, am fost mereu aproape prin articolele pe care le impartaseam in aceasta publicatie. El imi aviza articolele, iar uneori le comenta prin email strecurand pe ici pe colo cuvinte de talc cu nota de umor. Si traiam un sentiment deosebit de fiecare data cand incepeam sa imi scriu articolele pentru Romanian Times.

Il stiam prezent acolo, la doar o penita distanta, un suflet mare care vibra cu fiecare cuvant si care inspira atatea inimi. Cristian Ioanide avea aceea dexteritate spirituala cu care reusea sa capteze in cuvinte atata viata si speranta.

Cand avea loc cate o intamplare marcanta, asteptam cu nerabdare sa surprind informatia prin ochii sai de jurnalist. Ma lasam pur si simplu condus de viziunea sa si stiam sigur ca merg pe calea cea buna, Cristian Ioanide dovedindu-se a fi intotdeauna un fin analist al evenimentelor care se petrec la scara mondiala.

Nu de mult ma batea gandul sa-i iau un interviu, impresionat fiind de gandirea lui profunda. Am avut o teama (nejustificata) ca m-ar fi refuzat. Acum e prea tarziu pentru a regreta ca nu am pus in practica intentia mea, dar nu e prea tarziu pentru a spera ca dincolo de abisul lasat pe pagini dupa plecarea sa neasteptata, Cristian Ioanide continua sa scrie in sufletele noastre. Fiecare cuvant de-al sau palpaie necurmat asemeni unei flame care rasare neobosita in lupta cu timpul.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

Dans în frig

iunie 16th, 2008

Ne trezim noaptea pe neaşteptate.
Sub pături e frig.
S-a ascuns tremuratul între fibrele roase;
Împreună cu mirosul de umezeală.
Părul tău încâlcit de vise, de tine,
Nu îmi spune nimic.
Dimineaţă îmi vei cere pieptenii
Tăiaţi din oasele dragonului
Să-l aranjezi din nou
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Peste noapte.
Ca să-mi demonstrezi că genele neamului tău
Sunt trainice, rezistente, nu mor,
Îţi lepezi pijamaua, ciorapii,
Întrebările la care nu îmi poţi răspunde,
Şi dansezi goală la miezul nopţii.
Nu cred că vom mai putea adormi.

Dan David, Los Angeles, Feb.-16-2007.

Breviar: Cardiopatia Ischemica (2)

iunie 16th, 2008

1. Care este legatura intre intensitatea simptomelor si severitatea ingustarilor arteriale ce le cauzeaza?

Un atac de dureri de piept apasatoare si foarte puternice este deseori un semn de infarct sau de “preinfarct”, insa invers nu este adevarat: persoane fara nici un simptom sau cu simptome minime pot avea tulburari semnificative de circulatie coronariana. Aceasta se explica gradul diferit de “obisnuinta” a inimii cu situatiile de ischemie si prin diferentele pragului dureros intre indivizi. Deseori, realitatea medicala este aparent contrarie asteptarilor “logice”. Numeroase decese evitabile se produc prin nesolicitarea la timp a ajutorului medical, in lumina unei “logici” naive conform careia o boala severa are neaparat simptome severe.

2. Odata instalata, are CI tratament?

Desigur. CI este cea mai raspandita boala pe glob, afectand sute de milioane de oameni; de aceea, se fac investitii enorme pentru a-i gasi leacul. Aceasta explica progresul vertiginos in domeniul medicamentelor pentru inima si vase in ultimii 20 de ani. Tratamentul CI vizeaza inlaturarea ingustarilor vasculare si/sau asigurarea unui flux sangvin adecvat in ciuda ingustarilor. Aceasta se realizeaza prin medicamente ce dilata vasele, subtie sangele sau dizolva cheagurile, sau folosind tehnici mecanice (angioplastie, dilatarea vasului ingustat umfland in interiorul lui un balonas) sau chirurgicale (bypass coronarian), dupa situatia specifica pacientului. Dupa infarct sau alte boli cardiace este indicat tratamentul medicamentos de intretinere si cel de recuperare fizica.

3. Care este evolutia CI in absenta tratamentului?

Importanta tratamentului depinde de severitatea bolii. Problema, in cazul CI, este ca “salturile” de severitate sunt mult mai greu de prevazut decat la alte boli. Ganditi-va, sa spunem, la colita cronica, ce afecteaza intestinul gros, cu stari de balonare, diaree, si dureri de burta. In multe cazuri, aceste simptome apar la ingerarea anumitor alimente (de pilda, laptele), si simpla evitare a acestora asigura pastrarea starii de sanatate. Nu intotdeauna stau insa astfel lucrurile cu CI; aici, starea de rau (uneori, foarte intensa si periclitand viata) apare deseori “pe nepusa masa”, in plina stare de sanatate aparenta. De aceea, a refuza tratamentul medical in cazuri de CI inseamna a incheia un pariu foarte riscant (posibil, sinucigas) privind propria viata.

4. Tratamentul CI neinceput la timp nu este eficace. Asa este?

Nu. Nu este nicicand tarziu sa faci un lucru bun. Desigur, cu cat tratamentul este inceput mai timpuriu, cu atat viata pacientului (dar si calitatea ei) este mai bine aparata. Cu toate acestea, chiar si un tratament inceput mai tarziu poate avea efecte salvatoare. Idealul ar fi, desigur, ca masurile de preventie primara sa fie implementate cu atata eficiente, incat necesitatea unui tratament propriu-zis sa fie minimalizata; in realitate insa, multi pacienti incep preventia in stadiul ei secundar, adica dupa instalarea bolii propriu-zise. Uneori, o problema ischemica de mai mica severitate (de pilda, un atac de dureri de piept, in sine nu foarte puternice) este semnalul de alarma care constientizeaza pacientul. Incepand investigatiile si tratamentul, acesta poate evita probleme mai mari in viitor.

Biblioteca in flacari

iunie 16th, 2008

In decembrie 1947, odata cu Regele Mihai pleca ultima institutie care garanta democratia in tara noastra. Dar lovitura grea data Romaniei, in afara de impunerea comunismului, a fost zdruncinarea brutala a identitatii nationale, prin instalarea unei administratii cu raspundere limitata, care a inlocuit statul roman. Intre 40 de ani de comunism si decapitarea statalitatii este o deosebire echivalenta cu cea dintre confiscarea unei case si incendierea ei.

In decembrie 1989, dictatura comunista disparea. Dar odata cu ea se mistuita in flacari Biblioteca lui Carol I. De ce a trebuit sa arda biblioteca, facand scrum 500.000 de volume si nepretuite manuscrise si harti?

Din fericire, puterea unei societati nu sta doar in politica, destinul unui natiuni nu este scris doar de conducatorii ei, iar devenirea nu este creionata doar de mintile luminate.

Desi incendiata, Biblioteca Fundatiei Carol I continua sa fie, astazi, tot atat de puternica si de gratioasa ca in prima zi.

Biblioteca nu este doar o ctitorie, ci si un simbol al Casei Regale. Faptul ca Familia noastra are un rol de jucat in Romania de astazi nu se datoreaza nici simpatiei oamenilor politici fata de monarhie, nici nelinistii tarilor lumii fata de continuitatea statala sau identitatea noastra.
In momentul in care romanii au inteles ca patriotismul se masoara in infrastructura, ca rolul de model este tot atat de necesar ca si parlamentarismul, ca puterea exemplului personal este tot atat de valoroasa ca si prosperitatea, cand au simtit pe pielea lor ca legitimitatea data de voturi nu inlocuieste mandria, cand au intuit ca inteligenta societatii civile nu tine loc de generozitate si ca abilitatea politica nu poate suplini loialitatea, atunci romanii au inceput sa reconstruiasca peretii arsi de rusine ai Bibliotecii lui Carol I, pe care l-au declarat al doilea mare roman al tuturor timpurilor.
Unii au crezut, la inceput, ca reconcilierea regelui Mihai cu prezentul romanesc este un mestesug al politicienilor si un compromis confortabil al regelui.

Cu timpul, a devenit limpede ca regalitatea s-a intors in Romania pentru a pune umarul la statornicie. A inceput sa fie limpede ca exista un instinct al binelui national.
Casa Regala reprezinta un leadership tot atat de necesar pe cat este si identitatea nationala. Exista o diferenta intre intelepciune si inteligenta, intre statornicie si stabilitate, intre oameni de stat si politicieni, tot asa cum este o diferenta intre Ioan-Paul al II-lea si functionarii de la UE.

Uniunea Europeana poate sa desavarseasca una din cele mai binecuvantate epoci din istoria continentului, combinand virtutile institutiilor si valorilor transatlantice cu valorile identitatii natiunilor care o alcatuiesc. Aici, tarile noastre din centrul si estul european fost comunist, pot juca un rol important: prin energii conservate 40 de ani, prin talent si adaptabilitate izvorate din confluentele de neamuri si religii, prin romantism si credinta. De asemenea, prin sensibilitatea excesiva fata de chestiunea identitara.

Este suficient sa te uiti la Aula Bibliotecii Carol I, asa cum arata ea in iunie 2007, ca sa intelegi ca se poate construi o Romanie curata dar prospera, delicata dar bine dotata institutional, pasnica dar energica, eleganta dar pragmatica, frumoasa dar puternica. Pentru aceasta nu este nevoie de prea mult.

Este suficient daca, de maine, incepem cu gesturi simple: cerem politicienilor cu raspunderi administrative sa-si faca treaba lor si nu pe a altora; respectam institutia pentru care lucram si nu o folosim ca pe un obiect la cheremul nostru; ne gandim de doua ori inainte de a deschide gura; acceptam evidenta atunci cand gresim; ne scoatem din minte eroarea ca valoarea politicienilor sta in infrangerea adversarilor si consolidarea, prin manevre, a puterii dobandite; intelegem ca valoarea politicienilor sta in forta lor de a adminstra; le cerem sa-si tina, macar atunci cand sunt la putere, cuvantul dat. Rara interventie publica a regelui Mihai din ziua de 10 mai 2007 a avut ca scop atragerea atentiei asupra nevoii limpezirii cadrului Legii fundamentale, pentru a dobandi institutii ale statului limpezi, neechivoce si complementare.

Mesajul nu privea forma de guvernamant si nici politica romaneasca. Mihai I, ca si Carol I, indemna la respectarea institutiilor, a literei legii, a raspunderii luate; el indemna la loialitate intr-o Romanie in care tradarea, imoralitatea, minciuna si intarzierea sunt “sporturi nationale”. A fost un mod discret, dar ferm, de a face apel la instinctul binelui national.

Carol I a inteles ca peretii Bibliotecii lui nu sunt bucati de mortar, ci bucati de geopolitica. Acelasi lucru l-au inteles si cei care i-au dat foc in 1989. Astazi, Biblioteca tine loc de Memorie statala si daruieste mandrie nationala. La intoarcerea de la ceremonia de inaugurare a Aulei, am inteles ca “Viziunea pe 30 de ani pentru Romania” pe care am alcatuit-o impreuna cu Principesa Margareta este mai importanta decat am crezut noi, cand am scris-o. Prezenta noastra in tara, la Palatul Elisabeta, nu este o intamplare, nici o abilitate politica ori o alternativa monarhica, ci “mirabila” circumstanta istorica in care regalitatea primeste in dar sansa de a fi utila din nou.

O scurta istorie a homosexualitatii: 3. CARE SUNT CAUZELE CARE PRODUC ORIENTAREA SEXUALA?

iunie 16th, 2008

1. HOMOSEXUALITATEA LA ANIMALE

La insecte rezolvarea misterului e foarte usoara: de exemplu la musculitele de otet prezentza unei gene specifice este factorul care poate da socoteala de heterosexualitatea lor iar absenta ei este legata de “bisexualitate”, masculii acuplandu-se indiscriminat atat cu femele cat si cu alti masculi. Desi acest fenomen (homosexualitatea) se cunoaste la un numar foarte mare de specii (cel putin 450 pana anul trecut; probabil in jur de 500 acum), se pare ca explicatia strict genetica isi pierde din importanta pe masura cresterii complexitatii speciilor. Cea mai mare proportie de homosexuali in regnul animal se inregistreaza la maimutele Bonobo, care sunt cele mai apropiate de noi genetic (99% din genomul uman este identic cu cel al acestei specii de cimpanzei). De fapt in cazul lor practic intreaga populatie este bisexuala dupa ultimele observatii. Apoi la delfini, maimute, caini, oi, etc. In anii ’90 s-au facut experimente pe alta specie de cimpanzei si s-a tras concluzia ca injectarea maimutelor gravide al caror fetus este de sex masculin cu testosteron-blocante duce exclusiv la nastere de masculi homosexuali. Deci la cimpanzei exista atat homosexualitate indusa prin medicamente cat si homosexualitate “naturala”. Se credea ca leii nu prezinta fenomenul homosexualitatii, datorita obiceiului lor de a ucide lei mai tineri ca sa determine intrarea leoaicei respective cat mai curand in stare de rut , ca sa se acupleze ei cu ea si sa-si propage ei genele in noii nascuti, dar studiile din ultimii ani au aratat ca nici “regele animalelor” nu face exceptie de la regula!
A se vedea si http://www.youtube.com/watch?v=7RlTAyNI8WE
Ba mai mult; la unele specii de maimute (din Japonia de exemplu) homosexualitatea feminina are un rol biologic bine definit: toate maimutele femele din specia respectiva traiesc o viata homosexuala cu exceptia momentului alegerii partenerilor masculi pentru conceptie, cand se face trierea masculilor politicosi si mai putin agresivi de catre maimutele femele care au grija de maimutza care asteapta sa se acupleze! Ele fac o adevarat selectie a masculilor, alungand pretendentii…necorespunzatori!

O precizare despre aspectul genetic: in mod paradoxal plantele au un material genetic cu mult mai complicat si mai voluminos decat animalele. Pana acum se stie ca specia care are genomul format din cele mai multe baze (deci genomul cel mai complicat din lume) este…liliacul (planta): circa 150 000 de baze. Pentru comparatie: specia umana are mult sub 30 000 de baze, fiind foarte aproape de celelalte mamifere. De fapt suntem mai aproape de soareci pe linie genetica decat de caini sau vaci! Steinbeck a intuit ceva cand a scris “Oameni si soareci”! LOL Bineinteles ca atunci cand ma refer la dependentza cauzelor orientarii sexuale de complexitatea genomului ma refer numai la..animale!
Desi specia umana are cam 50% din materialul sau genetic comun cu copacul din fatza casei…totusi suntem intrucatva diferiti!

2. HOMOSEXUALITATEA LA OM

Pe om nu s-au facut asemenea experiente, evident din motive etice. dar cel mai important studiu al frecventei homosexualitatii (facut in Germania) a dus la concluzia ca la generatia de baieti nascuta in timpul razboiului, cand femeile gravide au trecut prin stres foarte mare proportia de homosexuali este mult mai mare decat la generatiile urmatoare, nascute pe vreme de pace. Exista o serie de teorii care se refera la cauzele orientarii sexuale. In anumite cazuri s-a reusit chiar sa se prevada dupa aspectul lor orientarea sexuala a unor copii de 2-3 ani…peste 20 de ani, pornind de la unele caracteristici medicale. . . A se vedea si http://www.cbsnews.com/stories/2006/03/09/60minutes/main1385230.shtml prezentand “The science of Sexual orientation”. Medicii sunt de acord ca nu se poate vorbi de cauze unice si precise in toate situatiile in acest moment. Nu se cunosc in fiecare caz cauzele homosexualitatii asa cum nici cauzele heterosexualitatii nu sunt precis cunoscute; chiar si heterosexualitatea are diverse variante. Asa cum homosexualitatea trebuie sa aiba niste cauze, la fel si heterosexualitatea, bisexualitatea si asexualitatea au de asemenea… cauze. A se vedea si http://www.cbsnews.com/stories/2006/03/09/60minutes/main1385230.shtml prezentand “The science of Sexual orientation”.

O serie de studii pe frati gemeni confirma faptul ca orientarea sexuala este deja stabilita foarte timpuriu in viata unui om, poate chiar de la nastere. Se stie foarte bine ca stressul ridicat este corelat cu formarea unei cantitati mai mici de testosteron in corpul femeilor, ceea ce in timpul gestatiei are un caracter feminizant asupra structurii creierului rezultat. Dupa unele teorii care au fost confirmate in multe cazuri, hormonul testosteron are rolul primordial pentru structurarea creierului baietilor, dar acest lucru este valabil doar pentru perioada prenatala. Absenta lui sau prezentza lui in cantitati insuficiente duce la feminizarea creierului (deci la schimbarea intrucatva a structurii sale), care este, cum stim , organul sexual principal al omului.
Mai tarziu, dupa nastere, cantitatea de testosteron prezenta in corpul unui baiat sau barbat nu mai este de loc corelata cu orientarea sexuala. Factorii hormonali din perioada prenatala ca si unele aspecte genetice sunt cu siguranta la originea cauzelor homosexualitatii in multe cazuri, dar nu in toate. Dar indiferent care ar fi aceste cauze, in general majoritatea oamenilor stiu devreme in viata (uneori chiar de la varste foarte fragede!) ce orientare sexuala au. Eu stiam de la 6 ani. De multe ori insa, datorita heterosexismului, copiii joaca cum li se cere si cum li se spune in anii tineri si numai mai tarziu au curajul sa iasa din carapace sau din piesa de teatru pe care o joaca. In general orientarea sexuala a majoritatii oamenilor se situeaza de-a lungul unei axe continue ce se intinde de la exclusiv homosexual la exclusiv heterosexual, cu diverse grade de bisexualitate.

3. EXISTA POSIBILITATEA DE A ALEGE ORIENTAREA SEXUALA??

NU! Raspunsul este esential, intrucat exista destui troglotiti care intreaba: pai de ce nu-ti alegi sa fii heterosexual? Nu poti alege! Alegerea este facuta pentru fiecare, de organismul fiecaruia, la multi copii chiar inaintea varstei de 6 ani. Cu mult inainte de primul sarut un copil stie daca ii plac fetitele sau baietii, chiar daca uneori este impins sa afiseze un alt comportament decat cel natural lui! La varsta pubertatii, in general “alegerea” e facuta, si nu in mod constient. In anumite cazuri se inregistreaza o aparenta “schimbare” a orientarii sexuale de la heterosexualitate la homosexualitate (extrem de rar invers!) dupa varsta de 20 de ani, chiar in apropierea varstei de 30. In toate aceste cazuri insa in realitate homosexualitatea era mascata la varste mici de dorinta baiatului sau a fetei respective de a fi “ca toti ceilalti”, independent de identitatea lor sexuala adevarata, datorita oprobiului social pe care toti stiu ca homosexualii sunt obligati de societate sa-l indure.

4. POATE FI SCHIMBATA ORIENTAREA SEXUALA?

Nu! Din nou raspunsul A.P.A. ca si cel al OMS este negativ. Nu exista terapii de schimbare valide, iar cele care exista si sunt practicate de unii (in 99% din cazuri din motive religioase) fac mai mult rau si nu sunt admise in practica Asociatiei Psihiatrilor Americani.
Voi reveni mai tarziu la asa-zisele terapii de conversie si la efectul lor in general. Suficient de spus acum ca ele au fost interzise sub egida APA si sunt practicate acum numai de organizatii necalificate in domeniul psihiatric si de indivizi dati afara din APA, si chiar condamnati penal, ca Dr. Niccolosi. De multe ori ei sunt citati de cercurile religioase homofobe ca experti, intrucat medicii respectivi au facut initial studii adevarate de psihiatrie. Acest lucru este absolut ridicol: dupa acest criteriu Stalin ar trebui citat si el ca expert in religia crestin-ortodoxa intrucat singurele studii pe care le-a facut in viata lui sunt cei doi ani cand a fost student la Institutul Teologic din Tiflis (Tbilisi).

5. CONSIDERENTE UMANITARE

Cand stim cu totii cat de mizerabila este viata dusa de un homosexual in Romania de azi si mai ales de ieri, nu credeti dvs ca daca ar fi fost posibila vreo schimbare, noi am fi ales schimbarea cu bratele deschise? Cine isi alege in viata calea suferintei, sau cine viseaza sa incaseze tot timpul injurii si batai? Sau sa fie santajat in orice moment de criminalii care au exploatat din plin pentru scopuri de jaf minoritatea homosexuala, cu ajutorul legislatiei comuniste si “crestine”? Credeti ca eu am ales sa fiu homosexual, ca sa pot fi batut? Sau cand am fost jefuit si apoi dupa descoperirea infractorului chemat la Politia Capitalei, credeti ca mi-a fost mie usor sa neg ca bunurile furate de banda care m-a jefuit (specializata in santajarea homosexualilor) imi apartineau in realitate mie? Nu, am negat, ca sa nu fiu banuit si eu ca sunt homosexual (intrucat “banda lui Arcadie” se specializase in jefuirea, santajarea si chiar uciderea homosexualilor! Nu voiam sa risc puscaria, care era pana de curand regula pentru homosexuali, asa ca am inghitit de nevoie umilintza la care m-am supus de fapt eu insumi prin lipsa mea de curaj in afirmarea clara a identitatii mele si prin negarea realitatii. Din acest motiv sunt astazi foarte deschis si ma simt din punct de vedere psihologic infinit mai bine! Cata vreme m-am ascuns “dupa deget” m-am simtit ca intr-o inchisoare. Cum am decis sa ies de sub carapacea mea, nu numai ca m-am simtit ca iesit din inchisoare, dar m-am simtit suficient de puternic ca sa-i infrunt in fatza pe toti tortzionarii mei directi si indirecti, de la ipocritele fetze bisericesti pana la cei obsedati de socialismul “stiintific” si de creationismul tot la fel de “stiintific”.
(nota: adevaratele stiintze nu simt nevoia sa-si puna etichete pe borcanele lor: nu veti auzi niciodata despre fizica stiintifica sau matematica stiintifica sau chimie stiintifica, Pentru ca nimeni nu pune la indoiala caracterul lor stiintific. Dar cand e vorba de socialism, creationism, astrologie…este altceva. Sau etichetele pe state, nu spun si ele multe? Ca Republica Populara Democrata Coreeana! Nu e nici republica, ci e satrapie orientala, nici populara nici democrata si apartine unui singur clan din Coreea!

6. ESTE HOMOSEXUALITATEA O BOALA?

NU! Din nou, exista un volum urias de date care au aratat ca nici heterosexualitatea si nici homosexualitatea nu sunt boli mintale. De fapt acei medici care au sustinut ca homosexualitatea este o boala mintala nu au fost in stare sa recunoasca, conform normelor lor proprii, nici macar un singur individ care sa le satisfaca criteriile stabilite de ei insisi. Dintr-un grup de 100 de oameni, amestecati in mod intentionat de Dr. Evelyn Hooker, (50 de homosexuali si 50 de heterosexuali), sustinatorii teoriei “bolii” au ales total la intamplare, in mod statistic indivizii “bolnavi” si “sanatosi” dupa criteriile lor. Adica au ales la intamplare presupusii homosexuali si presupusii heterosexuali, in proportie statistica de 50%. Rezultat nul! 25 de homosexuali si 25 de heterosexuali in fiecare grup! Nimic din definitia bolii mintale nu se potriveste nici la unii, nici la altii. Altele sunt criteriile care determina sanatatea mintala a unui individ. Din acest motiv teoria lor veche a cazut. In Romania si RM nu s-a aflat inca, desi de atunci au trecut mult peste 30 de ani. In Cehia s-a aflat chiar cu cativa ani inainte de acest eveniment ca homosexualitatea nu e boala! Diferentza consta in faptul ca Cehia era o tara civilizata chiar si acum 30 de ani, pe cand in Romania nici macar astazi nu exista nu o majoritate, dar nici macar o minoritate semnificativa a intelectualilor despre care sa se poata spune ca inteleg problema orientarii sexuale! Sau, minoritatea respectiva a fost atat de restransa din 1990 incoace, incat nici un ziarist de profesie nu a perceput-o pana acum cateva luni cel putin! Cu exceptia domnului Gabriel Andreescu, nimeni nu a vorbit in termeni stiintific corecti, nici macar cei din GDS care redacteaza revista 22! Pot veni cu citate in acest sens!

6. “DAR DE CE NU TAC DIN GURA HOMOSEXUALII SI NE BAGA PE NAS HOMOSEXUALITATEA LOR? CA DOAR NOI HETEROSEXUALII NU VREM SA AUZIM PORCARIA ASTA”.

Pentru ca a te ascunde este un fapt daunator stimei de sine. A te ascunde este in plus un lucru care favorizeaza santajul (ca ilustratie, cazul meu). Din punct de vedere psihologic un om care spune adevarul si nu se ascunde traieste o viata de calitate mult mai buna decat unul care se ascunde. O spun si din experienta personala. De exemplu viata sub comunism a insemnat o minciuna permanenta si o evitare continua a vietii pe fatza si a fost foarte daunatoare din punct de vedere psihologic pentru toti oamenii care au trait atunci.
In timp ce atatia heterosexuali nu numai ca-si povestesc aventurile si se lauda cu ele, dar isi si prezinta iubitele, iubitii, colegilor lor, de ce considera unii normal ca homosexualii sa se ascunda?! Plus, asa cum orientarea heterosexuala nu este un viciu sau “o porcarie”, toti trebuie sa invete ca nici orientarea homosexuala nu este un viciu sau “o porcarie”.

7. DE CE TREBUIE SA RASPANDIM CUNOSTINTELE STIINTIFICE DESPRE HOMOSEXUALITATE SI SA-I AVERTIZAM PE COPII INCA DIN CLASELE PRIMARE ASUPRA ACESTUI SUBIECT?

Din motive multiple! In primul rand pentru a miscora violenta sociala, nascuta din prejudecati. In al doilea rand, pentru a putea coopera cu homosexualii in vederea reducerii raspandirii unor boli venerice. Daca orientarea sexuala se va baga sub covor ca pana acum, consecintele sociale vor fi nefaste si pentru heterosexuali, intrucat exista totusi un numar mare de bisexuali care pot transmite la ambele sexe SIDA. De ce sa ascundem problema, in loc sa o discutam deschis cu tinerii? In al treilea rand, pentru a evita crize existentiale la adolescenti si a micsora numarul sinuciderilor cauzate de deprimarile generate de opresiunea sociala. S-a constatat in tarile civilizate (unde au loc tot felul de analize sociale si se realizeaza mereu statistici) primul motiv de pe lista cauzelor sinuciderilor la adolescenti este realizarea faptului ca orientarea lor sexuala este diferita, reprezentand mai mult de 40% din numarul total al sinuciderilor reusite. Eu am incercat sa ma sinucid din acest motiv la 17 ani, crezand ca sunt un monstru, ca sunt unic in Univers, (de unde sa fi stiut eu ca exista si altii ca mine?) dar am reusit sa ies din acea criza, renuntzand total la religia parintilor mei, care in loc sa ma ajute, cum credeau ei cand mi-au bagat-o pe gat de mic, fara sa astepte sa ajung la o varsta la care pot rationa si alege eu singur, intarea autocondamnarea la care ma supuneam! Discutand mai tarziu cu alti homosexuali (americani) crestini si evrei, am constatat ca aproape toti au avut gandul sinuciderii si ca multi au incercat acest lucru. Majoritatea tot la …17 ani! Straniu, nu? Doua sisteme diferite, la fel de homofobe, ambele derivate din etica iudeo-crestina (comunismul reprezentand de fapt aplicarea social-economica a crestinismului) au dus la un destin asemanator pentru noi.

8. CUM PUTEM DIMINUA PREJUDECATILE?

Prin cunoastere. In general cei care cunosc homosexuali ei insisi sunt mai putin tentati sa devina intoleranti. Pretutindeni in lumea civilizata generatiile tinere sunt mult mai tolerante. Exceptie face Romania si mai ales R.Moldova, unde pana si partidele politice, primarul din Chisinau, Partidul de la Putere si partidele din “opozitie” sunt de acord cu persecutarea in continuare a homosexualilor. Este jenant faptul ca pana si membrii unei facultati de…Jurnalism din Chisinau (!!!) si-au postat public sub semnatura discursurile lor contra homosexualilor, de parca RM nu ar fi depasit Evul Mediu! Ma refer la postarile cetatenilor R.M. Alinutza Drutza (respect forma -chiar puerila- in care autorii si-au publicat numele), Ion Drutza, Delia, studenti la acest institut. Ca sa nu mai vorbim de cei care pretind a fi legionari cum ar fi Octavian Racu sau chiar…Corneliu Codreanu (nume adevarate!). Toti acestia si multi altii…nu fac parte din generatiile de peste 70 de ani, ci din noua generatie, sub 30! Si chiar sub 25! Partidul Comunist, de guvernamant, ca si PPCD, de opozitie, au adoptat si ele un ton anti-homosexual deschis. Partidul comunist este comunist, nu are legatura cu democratia, inteleg asta. Nu ma astept la nimic bun de la el! Dar un partid P.C.”DEMOCRAT” sa faca una ca asta, e de neauzit in zilele noastre!

9. DAR OARE NU-I “PERVERTIM” PE COPII VORBIND DESPRE ACEST SUBIECT DE LA O VARSTA ASA DE FRAGEDA?

Nu! Cu cat mai devreme este abordat acest subiect, cu atat mai bine! Cum se spune in acest domeniu, “mai bine cu un an mai devreme decat cu o zi prea tarziu”!
Pentru copiii mici nu e nici o problema daca la inceput nu inteleg prea bine despre ce e vorba, pentru ca de fapt e vorba de educarea lor in spiritual respectului pentru diversitate. Nepotelul meu de 8 ani a sosit acasa de la scoala in New York si le-a raportat parintilor cu mandrie: “azi am invatat la scoala ca un baiat care iubeste o fata se cheama straight si un baiat care iubeste alt baiat se cheama gay. Dar eu ce sunt ca va iubesc pe amandoi: si pe tata si pe mama?” Ce daca inca nu poate intelege unele lucruri? Ce e mai important a inteles: ca a rade de cineva ca e straight sau gay este o prostie, indiferent ce inseamna pentru el acesti termeni. Acest program de invatamant este numit de multi trogloditi: “coruperea copiilor prin predarea homosexualitatii”. Niciodata o mai buna informare nu a avut rezultate negative! Niciodata informarea corecta nu este o crima, decat poate pentru cei cu agende ascunse! Ca de exemplu pentru agentii unor culte religioase care vor sa profite de ignoranta copiilor, ca sa-i subjuge si sa-i racoleze la cultele lor!
Invatand aceste lucruri devreme, orice copil homosexual nu va mai fi disperat cum am fost eu si multi altii, cand va realiza ca este “altfel” decat majoritatea. Si nu-i va mai trece prin cap sa se autodistruga cu droguri sau cu alcool sau cu altele la care atatia homosexuali au recurs si recurg inca din cauza faptului ca le era si le este insuportabil oprobiul public prin care au trecut. Iar copiilor heterosexuali nu le va mai trece prin cap ca este de datoria lor sa-i bata si sa-i nenoroceasca pe copiii gay! De la cazul “Nabozni versus The Board of Education”, cand departamentul american al invatamantului a fost obligat sa-i plateasca acestui baiat homosexual aproape 1 milion de dolari pentru faptul ca profesorii au asistat nepasatori la maltratarea lui pentru ca este homosexual de catre colegi, care i-au si rupt trei coaste, lucrurile s-au schimbat enorm in sistemul de invatamant american.
Acesta este precedentul care a schimbat atitudinea sistemului de invatamant fatza de orientarea sexuala. Se pare ca metoda cea mai buna pentru schimbarea in bine a societatii ramane totusi, din pacate, problema buzunarului! Sa fim recunoscatori metodei “arderii la buzunar” pentru aceasta! Dar pentru asta se cere ca justitia sa fie “legata la ochi” adica total independenta!

10. NOTA: TOATE PUNCTELE DE VEDERE REFERITOARE LA ORIENTAREA SEXUALA EXPRIMATE AICI RESPECTA POZITIA STIINTIFICA A ASOCIATIEI PSIHOLOGILOR AMERICANI, A OMS SI A TUTUROR ASOCIATIILOR PSIHIATRILOR, PEDAGOGILOR SI PSIHOLOGILOR DIN LUMEA CIVILIZATA PRIVIND ACEST SUBIECT, IAR NU CELE ALE UNOR CULTE RELIGIOASE.
PS Raspund la absolut orice intrebare!

La Trattoria Vaso Di Fiori Con Papavero

iunie 16th, 2008
Ilustrata din NISA  de la Dr. Dan FILIP,iunie 2008Ilustrata din NISA de la Dr. Dan FILIP,iunie 2008

2. Salade Nicoise

Traseul culinar mediteranean inscrie nume de orase-port devenite celebre, nu numai prin farmecul lor unic si deschis, dar si prin mancarurile specifice acestora. Nisa este un oras cu traditii gastronomice stravechi : procedeul cel mai longeviv de imbuteliere a vinului (vinul De Bellet la doar 50 000 sticle pe an, foarte cautat pe piata), orasul de pe Coasta de Azur cu cea mai mare densitate de restaurante « trei stele » pe metru patrat, fara a mai aminti pietele bogate in legume proaspete, peste, branzeturi rare.
Salata in stil nicoaz (a la Nicoise) face turul lumi in variante diferite si adaptari culinare indraznete.
Am sa propun o reteta clasicizanta, usor de preparat si specifica traditiei provensale.

Durata : 30 minute.
Grade de dificultate : redusa
Ingredientele : doua conserve mici de ton(in apa si nu in ulei) sau ton proaspat, doua file-uri la gratar a cate 150 gr fiecare ; 10-12 cartofi noi si mici, bine spalati si fierti in prealabil in coaja; doua sau trei capatani de salata verde (in SUA numita Boston) , bine spalate si rupte cu mana in bucati nu prea mici ; 3-4 rosii taiate in sase sau opt parti longitudinale ; o ceapa de apa sau rosie taiate in forme de semiluna/segment de cerc ; 30 gr (aprox ¼ ceasca) masline marinate ; 150 grame de fasole verde in pastai, in prealabil data in clocot(al dente) si racita ; 6 oua fierte, tari ; 10-12 fileuri de ansoa (conserva), sare si piper negru ; 1 lingura de capere.
Vinegreta : ½ ceasca de suc de lamaie ; ¾ ulei de masline pur ; o ceapa verde taiata cat se poate de fin ; 3 lingurite de amestec de ierburi provensale (cimbru mediteranean-thym, oregano, rozmarin, busuioc) maruntite foarte bine ; 1lingurita de mustar, preferabil de Dijon ; seminte de pin mediteranean, maruntite cu cutitul (facultativ).
Metoda de prepare :
1. Preparati vinegreta amestecand ingredientele pana se obtine un sos omogen si o depuneti intr-un vas separat.
2. Taiati cartofii fierti in sferturi si ii amestecati cu putina vinegreta.
3. Fasolea verde, pastaile le amestecati de asemenea cu putina vinegreta.
4. Taiati ouale in rondele.
5. Intr-un bol de salata (rotund sau oval) aranjati foile de salata peste care depuneti in mijloc tonul faramitat daca e din conserva (strecurat), iar daca este cel la gratar depuneti bucatile de peste fript, intregi ; ornati apoi salata cu rosiile taiate, ceapa. cartofii, fasolea verde, maslinele si rondelele de oua fierte.
6. La urma puneti file-urile de ansoa si caperele peste salata.

Sugerez sa nu amestecati toate ingredientele cu vinegreta, lasand-o
intr-un vas separat si lasand la discretia consumatorului sa-si amestece portia, mai ales ca salata isi pastreaza mai bine prospetimea si prezentarea pe masa, inainte de servire.
In cazul salatelor (este doar o alta sugestie) nu le taiati cu cutitul. Foile de salata isi mentin fragezimea daca sunt rupte cu mana sau taiate cu cutite din lemn, sticla, plastic, nicidecum din metal.

“Cincizeci de mii de români în Marea Britanie”

iunie 16th, 2008
De la stânga la dreapta: Brian Davies, Marina Sturdza (jurnalistă), Ion Jinga, Gabriela Massaci (directoarea Institutului Cultural Român Londra)De la stânga la dreapta: Brian Davies, Marina Sturdza (jurnalistă), Ion Jinga, Gabriela Massaci (directoarea Institutului Cultural Român Londra)

În Marea Britanie se află la ora actuală circa 50000 de români, a declarat Ambasadorul României în Regatul Unit, dr. Ion Jinga.

Este prima estimare mai precisă de acest fel și ea indică o creștere substanțială a prezenței românești în Marea Britanie.

Ambasadorul Jinga a estimat la circa 7000 – 7500 numărul românilor aflați în Marea Britanie dinainte de 1989, citând ca sursă autoritățile britanice, criteriul indicativ fiind în general dubla cetățenie.

“În perioada 1990 – 2000 numărul celor veniți a fost relativ mic, de ordinul miilor, creșterea s-a accentuat după anul 2000, iar partea substanțială a venit după 1 ianuarie 2007” a spus Ambasadorul Jinga.

“În 2007 au existat peste 27000 de cereri de permise de muncă din partea românilor.”

Estimând la circa 10000 numărul celor veniți între 1990 și 2000 și un număr de persoane care nu se află legal, estimarea Ambasadorului Jinga se ridică la 50000 de români aflați pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Ambasadorul Jinga a spus că acest număr se corelează și cu statistica infracționalității, unde românii practic nu apar cu un procent semnificativ, contrazicând astfel unele date vehiculate de presa tabloidă din Marea Britanie.

Numărul românilor este însă nesemnificativ comparat de pildă cu cel al polonezilor, care depășesc jumătate de milion.

Piața muncii

Diferența este că Marea Britanie a deschis piața muncii în 2004 pentru cetățenii din Polonia și alte șapte state foste comuniste care au aderat atunci la Uniunea Europeană, dar nu și pentru cei din România și Bulgaria, la momentul aderării lor la 1 ianuarie 2007.

Decizia de deschidere, care poate fi amânată până la un maximum de șapte ani, va fi reanalizată în această toamnă, iar președintele Camerei de Comerț Româno-Britanice, Brian Davies a spus că nedeschiderea are un impact negative asupra dezvoltării relațiilor economice dintre cele două țări și că este de natură politică.

Vorbind cu ocazia aniversării a 10 ani de la înființarea Camerei, Brian Davies a lăudat progresele făcute de economia românească.

La întrebarea revistei ACUM “care sunt impedimentele în calea afacerilor în România?” Brian Davies a răspuns:

“În primul rând piața muncii. Datorită emigrației, este greu să găsești oameni suficienți cu calificarea necesară. De asemenea în privința angajărilor și concedierilor, pe ansamblu legea este mai favorabilă angajaților decât angajatorilor. Cât privește taxarea, investitorii străini ar dori o abordare mai unitară și o raționalizare a taxelor impuse angajatorilor,” a spus Brian Davies.

“În ceea ce privește protecția mediului, România are legi, dar trebuie create facilități de ambalare și reciclare. O altă chestiune care ne preocupă este aceea a bancrutei frauduloase. În sfârșit, în privința corupției și a justiției, am dori mai mulți judecători și acclerarea procesului de judecată. Toată lumea se întreabă cât va dura procesul legal.”

Din păcate, declarațiile Ambasadorului Jinga și ale Președintelui Davies n-au ajuns și la urechile presei britanice, deoarece la conferința de presă susținută la Londra nu a fost prezent niciun jurnalist britanic.

Vară politică incertă în Israel

iunie 16th, 2008

Ce perspective politice sunt azi în Israel? Guvernul va fi restructurat, va demisiona, ce va aduce un nou guvern?
Suntem ca într-un meci în care nimeni nu cîştigă indiferent de rezultat. Deci să stăm la un pahar şi să pronosticăm 1, X, 2.
Pronostic 1:
1) Alegerile din Kadima, partidul actualului PM, D-mnul Ehud Olmert, va decide un nou Lider; noul Lider va deveni PM, şi guvernul cu o mică revizie va continua să guverneze pînă în 2010:
a) dacă noul Lider va fi actualul Ministru de Externe, d-na Tzipi Livni, sau actualul Ministru de Interne d-nul Meir Shitrit (Shitreet), atunci nu se va schimba nimic în politica externă şi internă a Israelului.
b)dacă noul Lider va fi actualul Ministru al Transporturilor, d-nul Shaul Mofaz, atunci cualiţia guvernamentală se va destrăma şi se va ajunge la noi alegeri (d-nul Mofaz dorind să ducă o politică externă de dreapta, apropiată opoziţiei – Partidului Licud). O remaniere a cualiţiei nu are şanse de majoritate Parlamentară.
Pronostic 2:
Dizolvarea Parlamentului, Guvern interimar şi noi alegeri în toamnă.
Alegerile sunt cîştigte de:
a)Partidul Licud, partid de dreapta – PM, d-nul Benjamin (Bibi) Netanyahu. Formarea unui Guvern de Dreapta. Politică externă care va duce la îngheţarea procesului de dialog cu Siria, ţările Arabe şi bine-nţeles PLO. Politică internă –scolă economică americană, ce va duce la mărirea decalajului între clasele economice şi la pauperizarea clasei de mijloc.
b)Partidul Muncii, partid de centru – PM, d-nul Ehud Barack. Formarea unui Guvern de Centru continuînd cualiţia cu Kadima, cu susţinere Parlamentară de Stînga. Continuarea actualei Poltici externe şi interne.
c)- Kadima- PM, d-nulShaul Mofaz. Formarea unui Guvern de Dreapta în cualiţie cu Partidul Licud, politică de dreapta
+ Kadima – PM, d-na Tzipi Livni, sau d-nul Meir Shitreet. Formarea unui Guvern de Centru în cualiţie cu Partidul Muncii. Continuarea actualei Politici externe şi interne.
Pronostic X:
Actualul PM, d-nul Ehud Olmert rămîne în post pînă în 2010, negăsindu-se dovezi juridice, pentru deschiderea unui proces de fraudă , din cele în care a fost implicat (în Israel ca să se deschidă proces împotriva unui cetăţean, trebue ca Procuratura să prezinte probe juridice acceptate de Instanţa Judecătorească, cu atît mai mult că este vorba de PM; din punct de vedere legal PM poate să rămînă în post pînă la condamnarea de fraudă, deşi acest lucru nu este ETIC).

peisaj de munte

iunie 16th, 2008

La 18 ani – democrația română, încotro?

iunie 16th, 2008

Privită din exterior, prin prisma românului aciuiat pe alte meleaguri, a românului integrat în aşa numita democraţie occidentală, situaţia din România de azi, la 18 ani de “democraţie românească”, pare bizară.

Guvernul şi Preşedenţia actuală, te readuce pe timpurile Caragialeşti. Reîntoarcerea Regelui Mihai I, întăreşte scena absurdă a arenei politice.

Te întrebi dacă nu-i mai bine pentru România să fie reprezentată de către Monarhie în loc de Preşedenţie, iar Partidele Politice să-şi facă CURĂŢENIE GENERALĂ înainte de alegeri.

Non participarea populaţiei la alegerile administraţiei locale arată în mod vădit nu numai nemulţumirea cetăţeanului faţă de Guvern, dar arată în acelaţi timp şi lipsa de alternativă.

Încotro se îndreaptă Democraţia Română? Cât timp îi trebue să se maturizeze?

Sorin Oprescu – ales primar al Capitalei

iunie 15th, 2008
Sorin Oprescu devine primar al Capitalei la a treia tentativăSorin Oprescu devine primar al Capitalei la a treia tentativă

Candidatul independent susținut de PSD, senatorul medic Sorin Oprescu, a devenit primar al Bucureștiului, învingându-l în al doilea tur de scrutin pe senatorul PDL, Vasile Blaga.

Potrivit rezultatelor finale publicate de Biroul Electoral Central, Sorin Oprescu a învins cu scorul de 56,3% la 43,7%.

Sorin Oprescu a fost învins in extremis în parțialele din 1998 de Viorel Lis și în 2000 de Traian Băsescu.

Anul acesta el a candidat independent, neobținând învestitura PSD, care a fost oferită lui Cristian Diaconescu.

Este pentru prima oară când un candidat apropiat de FSN/PDSR/PSD câștigă primăria Capitalei.

La sectoarele Capitalei s-au înregistrat următoarele rezultate:

Sectorul 1
Andrei Chiliman (PNL) – 55,5%
Răzvan Murgeanu (PDL) – 44,5%

Sectorul 4
Cristian Popescu-Piedone (PC)- 65,5%
Radu Silaghi (PDL) – 34,5%

Sectorul 5
Marian Vanghelie (PSD) – 56,2%
Sebastian Bodu (PDL) – 43,8%

Sectorul 6
Cristian Poteraş (PDL) – 54,8%
Dan Darabont (PSD) – 45,2%

Neculai Onțanu (PSD), la sectorul 2 și Liviu Negoiță (PDL), la sectorul 3 au fost aleși din primul tur de scrutin.

În Municipiul Iaşi, primarul în funcție Gheorghe Nichita (PSD) a fost reales cu 54,1%.

Respekt ’89 si am incredere in 2009

iunie 14th, 2008
13 iunie 1990, Piața Universității, un autobuz în flăcări - așa au început tragicele evenimente de atunci13 iunie 1990, Piața Universității, un autobuz în flăcări – așa au început tragicele evenimente de atunci

Pe 11 iunie 2008, la sediul Asociatiei 21 Decembrie mai putin de 50 de persoane au venit la intalnirea funesta
de comemorare prin dezbatere a mineriadei din iunie 1990.

Rodica Culcer, moderator.

Actori publici: Emil Hurezeanu, Marius Oprea, Tudor Octavian, Cristian Tudor Popescu si Neagu Djuvara.

Marii absenti: Traian Basescu, Calin Popescu Tariceanu, Laura Kovesi, Dan Voinea.

Respekt ’89 si am incredere in 2009, dar nu uit acei primi 10 ani ai copilariei mele din comunism. Nu am ce sa iert pentru ca eram prea mica pentru a gresi regimului cu ceva ca sa suport consecintele nefaste. Datorez televizorului cunoasterea revolutiei si a lui Nicolae Ceausescu mai mult decat dintr-un portret din clasa de scoala generala.

Cei 18 ani de tranzitie capitalista au fost ani de cicatrici pentru toata lumea, inclusiv pentru mine pentru ca abia dupa o moarte de dictator au iesit la iveala problemele si consecintele faptelor sale.

Presa scrisa si televizata care nu ii lasa pe romani sa uite de mineri, studenti, profesori, topoare, comunism, liberalism. Oameni ancorati intr-o istorie traita pe spinarea si pe spatele lor de intelectuali. ISTORIE. Prezentul e diferit.

Problema nerezolvata: Justitia romana.

Rodica Culcer: “Pe termen lung, victoria este a celor care au chemat minerii”.

Marius Oprea: “Dati-ne tara inapoi! Securistul care se ocupa de Casa Presei a devenit acum procuror…promovarea in Parchet are ca principal criteriu vechimea…procurorii sa fie obligati sa lucreze, nu sa dea NUP-uri…Kovesi pastreaza dosarele nelucrate…”

Andrei Oisteanu: “citeva urme…placi lacrimogene…Aici s-a murit pentru libertate…

“Cum ar fi aratat Romania daca o parte din Proclamatia de la Timisoara
ar fi fost respectata?

Romanie intemeiata pe o temelie proasta….”

De fapt asta e adevarul. Pe care il stiam si fara sa merg la aceasta conferinta. Insa am vrut ca o ora din 11 iunie 2008 sa fie diferit de 11 iunie 1990. Pentru ca prezentul nostru e diferit de acel trecut.

Acum Romania e intr-un sistem european cu reguli bine stabilite. Si singura sansa reala este sa se civilizeze. Incet-incet.

Al șaptelea militar român ucis în Afganistan

iunie 13th, 2008
Fruntașul Claudiu Marius Covrig a fost răpus la 29 de aniFruntașul Claudiu Marius Covrig a fost răpus la 29 de ani

Un militar român a fost ucis şi alţi trei au fost răniţi vineri, 13 iunie, în jurul orei 5.00, ora României, în Afganistan, ridicând numărul de militari români uciși în această țară la șapte, de la trimiterea lor acolo în 2004.

“Militarii Batalionului 300 Infanterie Galaţi se aflau într-o misiune de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat – Kabul). Patrula, formată din patru transportoare amfibii blindate, a fost atacată de forţe insurgente cu armament uşor şi aruncătoare de grenade, la aproximativ 50 km de Qalat, fiind lovite două transportoare” se spune într-un comunicat al Ministerului Apărării.

“În urma atacului, fruntaşul Claudiu Marius Covrig, aflat în primul dintre transportoare, a fost ucis. Militarii răniţi au primit asistenţă medicală la faţa locului şi şi-au continuat misiunea, participând la securizarea zonei conform procedurilor standard de operare în astfel de situaţii.”

România are în prezent în Afganistan 644 de militari și alți 501 în Irak, acolo unde şi-au pierdut viaţa doi soldaţi români din 2003 încoace.

Trupe românești sunt trimise şi în Kosovo şi Bosnia Herţegovina, numărul total de soldaţi şi specialişti români aflaţi în misiuni internaţionale apropiindu-se de 1.500.

Zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața

iunie 13th, 2008
Așa arăta Așa arăta “democrația” din România în iunie 1990

Evenimentele petrecute în zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața, spulberându-mi ultimele iluzii pe care le mai aveam că pot trăi în România post-comunistă.

Eram jurnalist la România liberă, din februarie 1990, deci exact în perioada de glorie, când tirajul ziarului ajunsese la 1,5 milioane de exemplare.

Pe data de 9 iunie mă întorsesem dintr-o călătorie de trei săptămâni în Canada și Statele Unite, care fusese cea mai interesantă aventură din viața mea, pentru că înainte de 1990 nu călătorisem nicăieri în lume.

Plecasem pe data de 20 mai, ziua primelor alegeri pluraliste în care Iliescu și FSN obținuseră scorul acela rușinos, 85% respectiv 66%, care demonstrau nivelul spălării pe creier a populației României.

Dar lucrurile aveau să se înrăutățească și mai tare. La numai patru zile de la reîntoarcerea mea, mă aflam pe Bulevardul Magheru, îndreptându-mă către Piața Universității.

Minerii fac legea

Era după-amiaza zilei de 13 iunie și în Piață ardea un autobuz. Erau scutieri care urmăreau diverși manifestanți, care însă n-aveau nimic în comun cu demonstranții conduși de Marian Munteanu și Liga Studenților, care se retrăseseră la patru zile după alegeri.

Mai încolo, pe calea Victoriei, la ministerul de interne, același haos. Eram împreună cu Francois Brousseau, un jurnalist pe care-l cunoscusem cu doar câteva zile înainte la Montreal și nu puteam să-mi dau seama ce se întâmplă.

Cei care erau în stradă păreau mai degrabă niște elemente declasate, puse pe creat dezordine, care nu erau tipul de manifestant anti-comunist.

M-am întors devreme acasă în acea seară și m-am culcat, deoarece nu mă simțeam bine, eram deranjat la stomac.

A doua zi mă trezește mama și-mi spune: “A sunat cineva și a zis să nu te duci la România liberă, că sunt minerii acolo”.

Nici până azi nu știu cine a fost cel care a dat telefon.

Am plecat prin oraș, evitând arterele centrale și Piața Universității, unde auzisem că minerii fac „ordine”, între altele bătând bărbați cu barbă și cum aveam și eu barbă, o minimă prudență m-a îndemnat să nu mă aventurez pe acolo.

M-am întâlnit cu Miller Crouch, secretar I al Ambasadei SUA la București, care m-a sfătuit, jumătate în glumă, să-mi rad barba și să-mi schimb sandalele ca să pot să o iau la fugă în caz că sunt atacat de mineri.

Dacă și un diplomat american vorbea așa, înseamnă că nu erau prea multe speranțe…

A doua zi, 15 iunie, am mers la redacție, unde se adunaseră mulți dintre jurnaliști.

România liberă în cumpănă

Liderul nostru, Petre Mihai Băcanu nu era în țară, era plecat în Canada, și poate a fost mai bine că a fost așa, deoarece în dimineața zilei de 14 iunie, un grup de tipografi isterizați (care aveau să refuze să tipărească ziarul în următoarele trei zile, așa cum se întâmplase și în anii 45’ – ’46, când comuniștii sabotaseră presa democratică), o bruscaseră pe blânda secretară, Mariana, lovind-o cu capul de perete și urlând ca niște animale: “Unde e Băcanu? Vrem să-l omorâm!”

A fost atunci o tentativă clară de “lovitură de redacție”, când Ștefan Zidăriță, unul dintre politrucii moșteniți din perioada comunistă, a spus jurnaliștilor adunați acolo: “Ni se cere să schimbăm linia ziarului și să renunțăm la privatizare (care avusese loc pe data de 1 aprilie – n.r.) și atunci ni se va permite să reapărem.”

A urmat o reacție de respingere în bloc și-mi aduc aminte de reacția vehementă a unor jurnaliști ca Doina Doru și Sorin Roșca-Stănescu, care au întrebat: “Cine sunt cei care ne cer asta? Ce suntem pe vremea lui Ceaușescu?”, la care Zidăriță, care era doar un biet agent al regimului Iliescu a dat înapoi și n-a mai zis nimic.

Luni 18 iunie a avut loc o adunare generală a salariaților acționari care a votat cu o majoritate covârșitoare continuarea liniei ziarului și încrederea în conducerea Societății “R” care edita ziarul.

Momentul de cumpănă s-a produs atunci când caricaturistul Cristian Topan și corectorul Simion Buia și-au arătat rănile oribile căpătate ca urmare a bătăilor administrate de mineri.

Buia avusese proasta inspirație să le arate minerilor, sosiți la 2 dimineața pe 14 iunie la ministerul de interne, legitimația de la România liberă, iar Topan fusese găsit în Piața Universității cu un exemplar al ziarului în sacoșa pe care o purta.

Deja atmosfera se schimbase în urma indignării pe plan internațional și țin minte că din 10 în 10 minute băteeau la ușa sălii unde avea loc adunarea noastră tipografii care erau îngrijorați că nu trimitem ziarul la cules.

Ofensiva neo-comunistă

Zilele următoare le-am petrecut într-o neagră depresie. Mi-aduc aminte o discuție cu tatăl unuia dintre colegii mei de redacție căruia i-am spus că aceste evenimente mă determină să nu mai văd niciun viitor în România.

Tatăl colegului meu, care scria la imundul cotidian al FSN, Azi (responsabil în bună măsură de incitarea la ură care a generat evenimentele din 13 – 15 iunie), a folosit discuția privată dintre noi și a publicat un editorial a cărui concluzie era: “Du-te învârtindu-te, țara n-are nevoie de oameni ca tine.” Cel puțin a avut decența de a nu-mi menționa numele.

Ceea ce nu s-a sfiit câteva săptămâni mai târziu să facă editorul aceleiași fițuici neo-comuniste, Octavian Știreanu, ulterior senator și consilier prezidențial.

Într-un editorial intitulat “Petru Clej și Codul Penal” Știreanu mă amenința direct. Aflase prin intermediul “ciripitorilor” care trăseseră cu urechea la o discuție pe care o avusesem cu senatorul american Robert Dole, la reședința ambasadorului SUA la București.

“Vina” mea? Îi mulțumisem senatorului pentru ajutorul acordat României libere în achiziționarea unei tipografii pentru a putea contracara șantajul tipografilor angajați ai statului.

Rămas bun!

Lucrurile începuseră să se normalizeze întrucâtva în România, dar eu eram decis să nu mai inoportunez țara cu prezența mea.

I-am dat dreptate lui Silviu Brucan că românii în marea lor majoritate erau prea spălați pe creier atunci ca să înțeleagă ce este democrația.

Și nu numai democrația, ci și economia de piață. Mi-aduc aminte de întrebarea, atunci când România liberă se privatizase, “Cine vă dă vouă bani?”, pe care, sincer să fiu, nu o înțelegeam.

După cum nu înțelegeam nici întrebarea “Și ți-a dat BBC-ul casă?”, pe care mi-o puneau unii cunoscuți din România după plecarea mea la Londra.

Explicația era de fapt că în comunism nimic nu se vindea, nu se închiria, nu se câștiga, ci “se dădea”.

Am plecat pentru că nu eram dispus să-mi pierd nu 20, ci în opinia mea 40 de ani (cam cât a rătăcit Moise prin deșert cu evreii ieșiți din robia egipteană înainte de intrarea în pământul făgăduinței), până ce majoritatea românilor va înțelege ce este democrația și economia de piața.

Puțini mai îndrăznesc azi, cu excepția lui Ion Iliescu și a câtorva indivizi din jurul lui, să mai justifice evenimentele din iunie 1990.

Majoritatea s-au întors împotriva lui Iliescu (mai bine mai târziu decât niciodată), dar mulți dintre cei care s-au alăturat în acele zile deversării de ură și prostie au azi alte marote: anti-europenism, naționalism de “mucava”, conspiraționism, negaționism, antisemitism, rasism, xenofobie, homofobie, etc.

Așa încât, nu trece zi să nu mă felicit că am părăsit România la aproape un an după evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, fapt pentru care, paradoxal, trebuie să le mulțumesc lui Iliescu, minerilor și majorității populației de atunci a țării.

Regele Mihai și Regina Ana au sărbătorit nunta de diamant

iunie 12th, 2008
Prințesa Margareta, Regina Ana și Regele Mihai la nunta de diamantPrințesa Margareta, Regina Ana și Regele Mihai la nunta de diamant

Biroul de Presă al Majestăţii Sale Regelui este autorizat să transmită următorul comunicat:

Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana au sărbătorit Nunta de Diamant

În zilele de 10, 11 şi 12 iunie au avut loc, la Bucureşti şi la Sinaia, evenimente celebrând aniversarea a 60 de ani de căsătorie a Majestăţilor Lor Regele Mihai şi Regina Ana.

Pentru a sărbători acest moment unic, alături de Regele Mihai şi Regina Ana i-au avut alături pe Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, Alteţa Sa Regală Principesa Elena, Excelenţa Sa Domnul Alexander Phillips Nixon, Excelenţa Sa Nicolae şi sora lui, Elisabeta-Karina.

Marţi, 10 iunie, la ora 18.30, la Ateneul Român, s-a desfăşurat un concert extraordinar. Orchestra naţională a Filarmonicii “George Enescu” a interpretat, în prezenţa Familiei Regale şi a invitaţilor săi, lucrări ale compozitorilor George Enescu, Franz Liszt, Edvard Grieg şi Giuseppe Verdi. La eveniment au participat peste 800 de invitaţi.

Membri a paisprezece familii regale europene, printre care Majestatea Sa Regina Sofia a Spaniei, Majestăţile Lor Regele Simeon II şi Regina Margareta ai bulgarilor, Majestăţile Lor Regele Constantin II şi Regina Ana-Maria ai elenilor, Alteţa Sa Regală Principele Lorenz al Belgiei, Alteţele Lor Regale Principele Alexandru II şi Principesa Ecaterina ai Serbiei, Alteţa Sa Imperială şi Regală Arhiducele Karl al Austriei, Alteţa Sa Regală Ducele de Braganza (Portugalia), Alteţele Lor Regale Ducele Amedeo şi Ducesa Silvia de Savoia-Aosta (Italia), Alteţele Lor Regale Principele Filip şi Principesa Anette de Bourbon-Parma, au venit la Bucureşti pentru a împărtăşi bucuria acestei aniversări cu Familia Regală a României.

Printre invitaţi s-au numărat, de asemenea, membri ai Guvernului şi Parlamentului României, în frunte cu prim ministrul Călin Popescu Tăriceanu şi preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, ai Academiei Române, cum ar fi preşedintele Ionel Haiduc şi vicepreşedintele Dan Berindei, un număr important de reprezentanţi ai Corpului Diplomatic acreditaţi la Bucureşti, personalităţi de prim rang ale artei şi culturii române, ale mediului de afaceri şi presei.

Concertul a fost urmat de un dineu privat la Salonul Diplomat al Hotelului Athénée Palace Hilton.

Miercuri, 11 iunie, familiile regale si alţi invitaţi din străinătate au vizitat Castelele Peleş şi Pelişor şi au luat prânzul pe terasa Castelului Peleş, în acordurile Muzicii Reprezentative a Ministerului Apărării Naţionale.

În cursul serii aceleiaşi zile, la Palatul Elisabeta a fost organizat un dineu oficial în cinstea Majestăţilor Lor. Cu această ocazie, invitaţii au intrat pe aleea Palatului printre militarii Gărzii de Onoare, Regimentul 30, Garda “Mihai Viteazul”. In curtea palatului a fost proiectat filmul “Nunta de Diamant”, una dintre surprizele oferite Majestăţilor Lor de către Alteţele Lor Regale.

Joi, 12 iunie, la ora 11.00, la Muzeul Naţional de Istorie al României, a fost lansat volumul “Nunta de Diamant”, scris de Principesa Margareta şi Principele Radu.

La Muzeul Naţional de Istorie, alături de Majestăţile Lor, s-au aflat Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, Alteţa Sa Regală Principesa Elena, Excelenţa Sa Domnul Alexander Phillips Nixon, Excelenţa Sa Nicolae şi sora lui, Elisabeta-Karina, precum şi câteva dintre familiile regale europene invitate cu ocazia acestei aniversări.

În cuvintele autorilor, Principesa Margareta şi Principele Radu, povestea de dragoste a Regelui şi a Reginei merge mai departe decât destinul personal al unui bărbat şi al unei femei, a căror iubire se măsoară cu durata unei vieţi. Este povestea unui exil, a unei ţări, a unei părţi irosite dintr-un secol de neînţeles; este povestea unui neam lovit de alţii şi rătăcit în el însuşi.
Aşadar, să considerăm volumul de faţă o poveste cu poze, în care oamenii de astăzi să-şi scalde privirea în iubire, frumuseţe, speranţă şi mândrie.
La evenimentul de lansare au luat cuvântul Alteţa Sa Regală Principesa Margareta, directorul Muzeului Naţional de Istorie a României, domnul Crişan Muşeţeanu, precum şi un reprezentant al Editurii Rao.

Peste 400 de persoane au fost prezente şi au solicitat autografe membrilor Familiei Regale.

Lista invitaţilor regali
Nunta de Diamant
10 iunie 2008

MS Regina Sofia a Spaniei
MS Regele Simeon al bulgarilor
MS Regina Margareta a bulgarilor
MS Regele Constantin II al elenilor
MS Regina Anne-Marie a elenilor
ASIR Principele Lorenz al Belgiei
ASIR Arhiducele Karl al Austriei
ASR Principele Moştenitor Alexandru al II-lea al Serbiei şi Yugoslaviei
ASR Principesa Ecaterina a Serbiei şi Yugoslaviei
ASR Morritz, Landgraf de Hessa
ASR Principele Maximilian II de Baden
ASIR Markgraffin de Baden
ASR Duarte Pio, Ducele de Branganza
ASR Principele Amedeo de Savoia, Duce de Aosta
ASR Principesa Silvia de Savoia, Ducesa de Aosta
ASIR Arhiducele Christian al Austriei
ASIR Arhiducesa Marie-Astrid a Austriei
ASR Principele Ludwig de Baden
ASR Principesa Marianne de Baden
ASR Principele Philippe de Bourbon-Parma
ASR Principesa Annette de Bourbon-Parma
ASR Principesa Lorraine de Bourbon-Parma
Contesa Marie de Holstein-Ledreborg
ASS Principele Charles de Thurn und Taxis
ASS Principesa Veronica de Thurn und Taxis
Dr. John Fruchaud
ASS Principesa Tatiana Radzivili, doamna John Fruchaud

Curs de pregătire în Germania pentru tinerii jurnalişti TV din Republica Moldova

iunie 12th, 2008

COMUNICAT DE PRESA

Südost-Medienagentur, e.K.
Wiener Str. 5, 28359 Bremen, Germany
www.suedost-medienagentur.de

Südost-Medienagentur propune atenţiei Dvs.:

Training media pentru tinerii jurnalişti TV

“Südost-Medienagentur” este o companie de producţie Tv privată cu oficiu principal în Bremen, Germania. Noi am vrea să invităm zece tineri jurnalişti din Moldova la un
Training educaţional de jurnalism TV care va dura 3 luni. Cursul nostru se va axa pe acumularea/perfecţionarea abilităţilor practice în domeniul TV. Acest training este organizat cu susţinerea financiară a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est din Germania.

Descrierea generală a training-ului:

 Primele două luni de curs (septembrie – octombrie) vor fi susţinute în Chişinău, Moldova. Participanţii se vor concentra pe studierea aspectelor jurnalistice şi tehnice a producţiei TV.

 În noiembrie studenţii vor realiza independent un documentar TV de scurt metraj.

 Cursul se va finaliza la începutul lui decembrie cu prezentarea publică a tuturor filmelor documentare TV, produse pe perioada cursului.

Toţi aplicanţii trebuie să corespundă următoarelor cerinţe care îi fac eligibili pentru training:

 Studii universitare
 Cunoaşterea limbii engleze
 Experienţă de jurnalist TV
 Limita de vîrsta – pînă la 30 de ani
Cursul va începe la 1 Septembrie 2008 în Chişinău.

Vă rugăm să trimiteţi formularele de aplicare pînă la 30 iunie 2008 la adresele de e-mail: info@suedost-medienagentur.de şi suedostmold@gmail.com.

Zori Incetosate – Capitolul I

iunie 12th, 2008

Cuvânt înainte

Viaţa ne întâmpină ca pe nişte oaspeţi trecători; ea a existat înainte de sosirea noastă şi continuă mult după ce o vom părăsi. E ca şi cum te afunzi în apele unui râu, te bălăceşti un timp, înoţi un pic, apoi ieşi afară să te usuci la soare. Tu pleci, dar râul rămâne la fel ca mai înainte să-şi continue nestingherit curgerea lină de veacuri către marea de ape . Ca oaspeţi, noi putem privi viaţa cu ochi încântaţi de minunăţiile care ne înconjoară, ori defăimători şi nemulţumiţi de ospeţia ei. Nu toţi oamenii văd acelaşi lucru, deşi au în faţă acelaşi tablou. Eu nu am caliatea să judec pe nimeni, dar în scurta mea trecere am căutat să receptionez precum imaginile unui aparat de fotografiat câteva instantanee, aşa cum le-am prins ca martor al unor locuri şi fapte apuse. Imaginile au menirea să menţină vie amintirea, aşa cum o fac documentele, cu tendinţa de a lăsa celor de după noi dovada că parte din cărările lor poartă încă amprentele paşilor noştri şi ale celor ce ne-au precedat. Şi nimic nu-mi răsplăteşte mai mult efortul de a fi înmănunchiat imaginile din povestirea ce urmează decât credinţa că ele vor fi înţelese, judecate cu îngăduinţă şi păstrate de către cei care duc mai departe, nestinsă, făclia noastră.
David Kimel
Toronto, 2008.

La început a fost lumina
I
Cartea Vieţii se scrie singură, noi numai proiectăm pe paginile ei albe calea ce-o alegem, ori cea care ne-a fost hărăzită. Cartea Vieţii nu are nevoie de un limbaj sofisticat sau de metafore poetice ca să–şi descrie povestea. Ea urmăreste pas cu pas, oriunde şi oricând, ca un aparat de filmat nevăzut dar prezent, fiecare mişcare ce o facem. Din această carte ne solicităm amintirile şi creem istoria.
La masa mea de scris am în faţă această pagină imaculată, simbolizând parcă primele momente din viaţa mea în acel început de zi din 20 ianuarie 1934. Am fost primul născut intr-o familie unită numai cu doi ani mai devreme. Tata avea 28 de ani, era tipograf, paginator la ziarul Dimineaţa. Mama era venită din Bulgaria fără să cunoască limba Română, avea 29 de ani. Prima mea locuinţă a fost în casa domnului Tabacu din strada Sabinelor la numărul 10, nu departe de Parcul Carol. Aici aveam, ţin minte, două camere, din care prima servea şi ca bucătărie şi ca salon. O perdea cu flori gingaşe pe fond alb despărţea de restul încăperii maşina de gătit şi masa de bucătărie. Lângă perete, în partea din faţă a camerei, un dulap masiv din lemn lustruit, cu vitrină în partea de sus şi geamuri de cristal ce lăsa să se vadă toată sticlăria şi porţelanurile de care mama era aşa de mândră. În mijlocul camerei, masa cu patru scaune, dichisită cu o faţă de masă brodată chiar de mama. În camera cealaltă era dormitorul. Curtea era un careu pietruit în întregime cu bolovani rotunjiţi de vreme, şi nu ţin minte să fi avut un copac sau alte plante in jur, doar trei corpuri de case ce formau un careu cu deschiderea spre poartă. Fiecare clădire era divizată în apartamente ca al nostru, cu trei trepte la intrare pentru că din bucătărie se putea coborî la beci. Acolo ţineam lemnele pentru iarnă, zarzavaturile îngropate in nisip si murăturile. Intrarea în curte se făcea prin poarta mare de fier forjat de la stradă. Prima mea amintire mă aduce în această curte. Parcă mă văd şi acum în ligheanul de metal smălţuit în alb ca laptele în care mama a pus apa să se încălzească la soare, jos lângă scara de la intrare. Aveam o pălărioră de paie pe cap şi băteam apa cu mânuţele, bucuros că se împrăştie împrejur. Mama stătea lângă mine pe scară, cosând sau croşetând ceva, apoi, după un timp, aducea un prosop mare pluşat şi mă lua la ea în poală. Eram învelit în prosop până la gât, iar ea mă bătea uşurel pe spate în timp ce eu îngânam un aaaa lung, tremolat într-o vibraţie ce o făcea să râdă. Uneori vecinele din curte se strângeau în jurul ei, cu întrebări deşuchiate, amuzate grozav de răspunsurile ei nevinovate, ea neînţelegând adevăratul sens al întrebărilor. Se pare că am fost plin de năzdrăvănii de mic, dar eu nu ţin minte. Povestea spune că odată, scos în curte în mijlocul unui suport cu rotile pe care învăţam să merg, găsind eu poarta de la stradă deschisă, am eşit să explorez lumea. Părinţii m-au căutat în disperare peste tot, la spitale, la morgă şi la poliţie, fără să mă poata găsi. Către seară, gardianul ce străjuia străzile din cartier, le-a spus că m-a găsit şi că, neştiind al cui sunt, m-a lăsat in grija tutungiului din colţ. Aici mă găsiră stând cuminte pe tejghea, măncând bomboane. Tata lucra deobicei în fiecare noapte la ziar. Dimineaţa venea obosit acasă şi mergea la culcare în dormitor. Mama şi cu mine stăteam în bucătărie şi trebuia să păstrăm linişte. Eu îmi găseam de joacă pe duşumeaua albă de brad printre mobillele din jur. Masa de bucătărie era acoperită cu o muşama in careurii. Perdeaua era trasă la perete ca să intre lumina acolo unde mama trebăluia. De cele mai multe ori trebuia să mă mă dea la o parte dintre picioarele ei cu prefăcută supărare care deseori se transforma în scurte îmbrăţişări urmate de un sărut. Îmi amintesc că odata, în perioada aceea, în dormitor, m-am trezit de-a curmezişul patului la picioarele lui tata. El tocmai avusese un accident la tipărirea unor cărţi de vizită pe o maşină Tigel care-şi desfăcea presa de tipărit ca pe o falcă uriaşă ce se deschidea si închidea automat la scurte intervale de timp. În timp ce plasase un cartonaş în maşină, un coleg i-a sustras un moment atenţia iar mâna a zăbovit încă în deschizătura aceea flămândă. Încleştarea de fier a maşinii i-a zdrobit doua degete la mâna dreaptă. Tata nu s-a văitat niciodată, deşi degetul mijlociu i-a fost operat. Acum se odihnea în pat şi-şi ţinea mâna bandajată pe deasupra capului. Lumina unei după-mese târzii de vară pătrundea în cameră prin geamurile acoperite de perdele croşetate de mama înainte de-a se mărita. Casa era plină cu tot felul de lucrări de mână şi broderii, piese de mândrie şi prestigiu în perioada aceea pentru o fată serioasă şi cu zestre. Mama venise din bucătărie dezbrăcată ca după baie şi, văzându-mă treaz, s-a ascuns grăbită după tăblia patului: “Uite că Dorel nu mai doarme”
II
Într-o noapte, către sfârşitul lui noembrie 1937, tata mă scoală grăbit din somn şi începe să mă îmbrace. Afară era întuneric, frig şi umed. Am mers pe străzi întunecate, tata ţinând-o pe mama de un braţ şi pe mine agăţat de mânerul unei valijoare ţinută de el în partea dinspre stradă. Când oboseam, mă lua în braţe. Ajunşi la o casă mare, cu trepte la intrare si un coridor lung în spatele uşii, tata a ajutat-o pe mama să intre, dându-i la despărţire valijoara. Noi doi am făcut calea întoarsă către staţia de tramvai. Mai târziu am aflat că acolo era Spitalul Caritas. După o vreme am ajuns la tanti Raşela, sora lui tata. Ea ne-a aşteptat în bucătăria mică din fundul curţii care servea şi ca dormitor pentru Maria, slujnica ce o ajuta la treabă. Înăuntru era cald şi mirosea bine, dar tata m-a lăsat în braţele mătuşii mele şi a plecat în grabă. Tanti Raşela era una din cele două surori gemene care s-au născut imediat după tata. De fapt, ei au fost şase copii ce au supravieţuit anilor de copilărie şi a mizeriei din timpul primului război mondial. Cel mai mare dintre ei, unchiul Herman, a continuat să trăiască în oraşul natal, Piteşti, şi să aibe în grije pe bătrâna lor mamă care acum nu mai avea şi alţi copii în jur. Cel de-al doilea frate, Pavel, s-a însurat la Bucureşti cu o croitoreasă, Fani, care i-a dăruit un copil, Aurel. Unchiul Pavel, pe care eu nu l-am cunoscut, a murit tânăr de tbc. A urmat tata, care la vârsta de zece ani a fost trimis să lucreze ca ucenic la tipografia din oraş, să înveţe meserie. Şcoala nu a fost de el, pentru că s-a născut cu un defect de vorbire, era peltic, şi copii la şcoală îl necăjeau. Aşa că numai după două clase primare a fost dat la muncă. De fapt tot la muncă ar fi mers chiar şi dacă ar fi fost cel mai bun din clasă, pentru că era război, foamete, iar în familie erau încă mulţi copii mai mici. Tatăl lor, bunicul meu, un om cumsecade, de meserie tinchigiu,un rătăcit de prin lanurile Galiţiei din Polonia, a alunecat de pe acoperişul unei case şi după aceea nu a mai putut munci. Îi plăcea însă să se întâlnească cu oamenii la crâşma din cartier, şi cu o ţuiculiţă în faţă tălmăcea ştirile de pe front şi din lume. Nevoile familiei au trecut în sarcina bunicuţei care cosea pentru alţii la lumina strecurată prin perdeaua croşetată de la fereastră. Cu calm şi răbdare şi-a strâns în jur copii şi le-a cerut să contribuie fiecare la nevoile familiei, mai cu seamă că erau şi două fete care aveau nevoie de zestre si deci trebuia să fie ajutate. După război, când tata-şi făcea stagiul militar, unitatea lui a fost la aviaţie, la Pipera, în jurul Bucureştiului. Obişnuit cu munca de mic, el a găsit o tipografie unde mergea noaptea să lucreze. Cu banii căştigaţi cumpăra tăcerea sergentului şi a căprarului unităţii şi în felul acesta putea să-şi vadă de treabă, trimiţând câte puţin şi acasă. După armată a găsit angajament la tipografia Socec Lafayette, locuind la fratele lui, Pavel. Acesta închiriase un apartament la subsol lângă Gara de Nord, pe o străduţă laterală de lângă calea Griviţei. Tata dormea în bucătărie pe un divan acoperit cu o scoarţă. Tanti Fani ţinea de mai mulţi ani o pisică; în timpul nopţii pisica se aşeza, torcând, pe pieptul lui tata. El iubea animalele, dar nu putea să doarmă cu pisica torcând pe pieptul lui, aşa că o închidea până dimineaţa în cuptorul din bucătărie. Într-o dimineaţă însă, luat cu graba, a uitat să scoată pisica din cuptor şi la întoarcere a constat că ar fi fost mai înţelept să se mute în altă parte. Într-o zi din iarna anului 1932 tata a primit ştirea de la sora lui din Giurgiu, că Dunărea este îngheţată si că ei plănuiesc să treacă cu un grup de prieteni în Bulgaria, la Ruse. Tata s-a alăturat grupului şi, fiind dumincă, au mers în vizită şi pe la unii, şi pe la alţii. Aşa a nimerit şi în casa lui mama. Câteva luni mai târziu, în iunie, au făcut nuntă mare în curtea din calea Crângaşi la numărul 9 unde locuia tanti Raşela cu familia ei. Cele două surori gemene, tanti Raşela şi tanti Sofi, s-au făcut modiste, învăţând meşteşugul confecţionării pălăriilor de damă şi nu mai puţin arta de-a prezenta clientelor din magazin ultimile modele la modă atât în Bucureşti, cât şi la Paris. Apoi s-au măritat, părăsind şi ele oraşul natal. Tanti Raşela a fost cerută in căsătorie de un croitor din Bucureşti de două ori văduv, tată a doi băieţi din căsătoriile precedente. Scurt timp, la un an dupa nuntă, a născut şi ea un băiaţel, Benu. Tanti Sofi a cunoscut un tânăr care avea în Giurgiu o prăvălie de mărunţişuri, “La Degetar”, chiar în centrul oraşului, sau pe “Farfurie”, cum se numea acolo. Ultimul dintre fraţi, Manole, mezinul familie, a fost cel mai răsfăţat. Ceea ce bunica şi restul copiilor economiseau strângând bănuţ cu bănuţ pentru zestrea celor două fete, el, furişat cu cuţitul, forţa uşa dulapului şi curăţa tot ce găsea, mergând apoi in oraş să petreacă. În final a găsit şi el o fată din Ploieşti cu care s-a însurat şi-a intrat în negoţul de haine vechi. După ce-am fost lăsat cu tanti Raşela, am fost dus în camera musafirilor, şi lăsat să dorm în acest dormitor întunecat, încărcat cu mobilă veche şi grea, în care eram îngrozit de întuneric şi înspăimântat de umbrele furişate din afara curţii ce dânţuiau ca stafiile pe tavan. Dimineaţa tata a venit să mă scoale, m-a îmbrăcat şi am mers să mâncăm în bucătăria din fundul curţii. De acolo am mers cu autobuzul la gară unde între trenurile aliniate pe peron tata a găsit pe cineva, un domn cu o valiză în mână, căruia, după câteva cuvinte, m-a lăsat în grije. Nu mult după aceea, trenul s-a pus în mişcare. Eu, cu nasul lipit de geam, priveam vagoanele defilând prin faţă. Unele erau roşi, altele erau verzi ori albastre, cu inscripţii aurii de-a lungul geamurilor. Părăsind peronul, au dispărut şi ele ca şi forfota din gară. Domnul m-a ţinut tot timpul lângă el. Când ne-am dat jos în Piteşti, m-a dus la o prăvălie elegantă de pantofi de pe strada Mare. Aici lucra unchiul Herman. Când prăvălia s-a închis la prânz, unchiul Herman m-a dus la el acasă. Soţia lui, tanti Coca, nu avea copii şi s-a bucurat că mă vede. Ne-a servit cu bucate bune în sufrageria cochetă din centrul casei şi la desert am primit o cremă de ciocolată. “Îţi place?” m-a întrebat. “Mie î-mi place, dar mămica nu-mi face”, am răspuns, lucru care i-a făcut pe amândoi să râdă cu poftă. Când unchiul Herman era la lucru, după ce deretica şi spăla vasele, tanti Coca îşi lua o carte şi se aşeza pe pat ca să citească. I-a plăcut mult cititul şi spunea că are să scrie o carte. Când citea, nu suporta să fie deranjată, şi ca să nu aibe grija mea, mă ţinea lângă ea pe pat, spunându-mi să dorm. Dacă nu dormeam, mă lăsa să mă joc cu brăţara groasă de aur de pe mâna ei şi când mă plictiseam, îşi trăgea afară din bluză ţâţa ei albă şi rotundă şi-mi spunea să mă joc cu ea. . Mă revăd venind acasă cu unchiul Herman şi tanti Coca. Era in după amiaza zilei de Crăciun. Acasă la noi atmosfera era sărbătorească, era cald si frumos. Perdelele atârnau ca deobicei la ferestre lăsând lumina să pătrundă bogat în casă. Tata ne-a întâmpinat plin de bucurie, m-a săltat cu braţele lui voinice până la tavan, iar în pat mama ţinea un bebeluş în faşă, pe sora mea Simona. Bucuria mea cea mare a fost însă cadoul de Crăciun, o cutie împachetată frumos cu pompon tricolor făcut dintr-o fundă lucioasă care mă aştepta pe una din noptiere. Înăuntru era un avion cu două aripi si motor cu cheie. Tata a scos avionul din cutie, a răsucit cheiţa odată, de doua ori şi avionul a fost lăsat să meargă singur pe podea. Era cea mai frumoasă jucărie pe care am văzut-o vreodată. Avionul a mers până la perete, elicea se învârtea singură şi eu jubilam sărind prin casă. De bucurie, dupa câteva încercări, avionul s-a ascuns sub şifonier, de unde numai tata, culcat pe burtă, a reuşit să-l scoată afară cu cleştele de foc.
III
Ce înteresant este să vezi cum lucrează memoria! Nu împlinisem încă patru ani când mama a născut-o pe Simona şi cred că am văzut de sute de ori cum o alăpta, dar nici una din aceste imagini nu s-a întipărit pe acest formidabil ecran care ne leagă de trecut. Nu reţin nici o imagine care să-mi amintească dacă Simona dormea într-un pătuc, leagăn ori albioară, dar îmi amintesc exact cu detalii profund, că unicul meu prieten din această perioadă a fost o fetiţă de vreo nouă anişori, Gabi Ionescu, care locuia în aceaşi curte cu noi. Era un copil foarte ordonat, de două ori mai înaltă decât mine, care avea o colecţie de animale făcute de ea însăşi, din plastilină. Era de o dibăcie unică, frecând plastilina între palme până devenea moale şi uniformă ca o cocă, apoi, luând porţiuni reduse între degete, le fasona cu grije, creând diferite forme. Uneori combina plastilina de diferite culori, şi în felul acesta figurile ei păreau ca adevărate. Am încercat şi eu, dar tot ce am putut să fac a fost un fel de cârnat lung şi subţire vălătucit între palme care totuşi părea să semăne cu un şarpe. Cel mai mult mi-a plăcut şoricelul făcut de Gabi, cu bot ascuţit si o codiţă lungă, subţiindu-se către sfârşit. Mama lui Gabi era o femeie de statură potrivită, îmbrăcată într-un capot larg, înflorat. Ea îşi vedea de treabă în bucătărie şi uneori ne servea cu prăjituri sau bucatele ce le pregătea. Apartamentul lor era mai larg decât al nostru, lumina era difuză chiar şi în timpul zilei, iar în dormitor perdelele erau trase, lăsând numai lumina becurilor de pe noptiere să lumineze încăperea. Pe tata lui Gabi nu l-am văzut niciodată, nici nu ştiu dacă avea tată. De câte ori mama mă scotea afară să mă joc în curte când mă plictiseam, mă duceam să bat la uşa lui Gabi. Dacă ea nu era acasă, mama ei î-mi deschidea si mă lăsa să mă joc cu figurinele de plastilină de pe noptiera ei. Doamna Ionescu era ocupată la bucătărie, dar uneori venea să controleze ce fac, sau mă chema şi pe mine în bucătărie. Aici, vorbea cu mine, î-mi da să gust din cele pregătite atunci şi-mi punea întrebări despre noi. Într-o zi când Gabi nu era acasă iar eu mă jucam cu şoricelul de plastilină în dormitor, doamna Ionescu a venit să se schimbe şi, scoţându-şi capotul de casă, m-a întrebat ce vreau să fiu, cănd voi fi mare. “Aviator”, am răspuns. “Dece nu vrei să te faci doctor ca să vindeci oamenii?”, m-a întrebat în timp ce şi-a acoperit umerii cu un capot nou, curat. S-a aşezat lângă mine pe marginea patului. „Spune, nu vrei să fi doctor?” M-a luat de mână şi m-a tras între pulpele ei răsârind trandafirii de sub cămăşuţa de satin peste care capotul încă deschis atârna peste umeri. “Tu şti că eu am o bubiţă care mă doare? Aşa-i că vrei să-mi trecă durerea?” Am încuvinţat. Dintr-odată privirea ei a devenit foarte serioasă. M-a apucat de bărbie, m-a fixat cu privirea şi mi-a zis: ”Dar să şti, că nu ai voie să spui la nimeni. Dacă spui la cineva, mă supăr pe tine rău şi nu te mai las să te joci cu Gabi. Ai înţeles?” Am zis “Da”. După ce m-a mai privit odată în ochi, şi-a tras cămăşuţa peste pântecul ei reliefat şi sidefiu. “Uite aici mă doare. Vezi piticul ăsta? Aici mă doare.” Mi-a indicat cu degetul moviliţa răsărită din mijlocul văii întunecate dintre pulpe. “Pune tu limbuţa pe ea ca să-mi treacă!” M-a tras spre ea, forţându-mi capul pe deschizătura acea neagră de unde abia răsărea “piticul.” După un timp, când durerea îi trecuse, s-a ridicat din pat, si-a strâns capotul cu cordonul pe talie şi a venit cu un borcan de dulceaţă din care m-a servit cu o linguriţă cu vârf. “Nu spui la nimeni nimic, ne-am înţeles?” M-a condus până la uşe şi m-a lăsat să plec. În zilele următoare nu m-a mai lăsat să intru la ea, deşi ştiam că Gabi e acasă. Într-o dimineaţă însă, pe când eram în curte, m-a chemat întrebându-mă dacă vreau să mă joc cu figurinele lui Gabi. După un timp a venit să-mi spună că iar o doare “piticul”. S-a alungit lângă mine de-a curmezişul patului cu pântecul descoperit, ca s-o vindec. Tot ce-am remarcat a fost doar burta ei răsărită ca un aluat crescut ce se revărsa peste cuvertura patului. “Dă-mi foarfeca să scot copilul din burtă”, am cerut. Cred că legătura am făcut-o cu pântecul mamei mele când a fost însărcinată cu Simona. Insistenţele mele cu foarfeca, repetate obsedant, au determinat pe doamna Ionescu, supărată de-acum, să amâne intervenţia mea doftoricească pentru o altă dată. Nu ştiu ce anume s-a întâmplat, dar reţin că mama a menţionat odată că am vazut-o pe mama lui Gabi dezbrăcată. Ştiu însă precis că înainte de sosirea primăverii, Gabi s-a mutat din strada Sabinelor 10. Anul 1938 a adus, între altele, ştiri despre pregătirile de război, un guvern nou, guvernul Goga, şi concedierea lui tata de la ziarul Dimineţa, pentru că era jidan. N-a lipsit mult până ce domnul Tabacu ne-a spus că trebue să ne mutăm. Într-o dimineaţă tata ne-a dus la gară pe mama, Simona şi pe mine, a pus lucrurile noastre în trenul de Giurgiu şi ne-a lăsat să plecam la sora lui. Tanti Sofi locuia într-o casă veche, nu departe de prăvălia lor din centru oraşului. În vara acea, căldura dogorea ca în cuptor. Aglomeraţia din tren, trăsurile aşteptând în faţa gării, caii lovind cu copitele in ţărâna de pe drum şi tot praful aşternut pe noi după un drum lung, nu păreau să anunţe semne de bucurie în această vacanţă departe de casă. Casa lor era mare, avea camere multe înşiruite în vagon şi ţineau toate geamurile şi uşile deschise pentru aer. Era permanent asaltată de o droaie de copii, pentru ca tanti Sofi avea trei băieţi si o fată născută cam în acelaş timp cu Simona. Mai aveau o slujnică, o femeie slăbuţă care nu ştia de cine să asculte mai întâi şi cum să facă faţă între cei trei băieţi care nu încetau să zburde, să ţipe şi să se bată între ei, sau de părinţi care nu se puteau pune de acord cu ceace vrea celălat. Fetiţa lor, Lolica, plângea în pătucul ei, ceea ce o făcea şi pe Simona să plângă. Unchiul Rubin era încă la prăvălie iar tanti Sofi şi cu mama nu ştiau cum să rânduiască culcuşurile pentru noapte. Eu am fost pus să dorm în camera băieţilor, în acelaş pat cu Hermuş, vărul meu mijlociu care era mai mare decât mine cu doi ani. Iancu, cel mai mare dintre fraţi, trebuia să doarmă cu Jakitu, care era mai mic decât mine. Dimineaţa când m-am sculat, patul nostru era ud, iar Hermuş a început să râdă de mine împreună cu fraţii lui arătându-mă cu degetul în timp ce săreau pe pat: “Pişăciosul, Pişăciosul, s-a pişat în pat” De-atunci în fiecare dimineaţă eram arătat cu degetul şi râdeau de mine. Până atunci, nu ţin minte să fi dormit în pat ud. Numai mama, mai înţelegătoare, mă strângea la piept şi-mi şoptea la ureche să nu mă supăr, curând o să mergem la noi acasă.
IV
După câteva săptămâni, într-o duminică după masă, am fost conduşi la gară. De data asta toată familia încluzând femeia de serviciu care ajuta la bagaje, a venit până la tren. Mama cu Simona în braţe şi cu mine de mână, nu ştia la cine să asculte mai întâi, primind sfaturi, sărutări şi îmbrăţişări de despărţire. Nu i-a fost uşor aici: gălăgia şi ropotul făcut de cei patru băieţi, dacă mă înclud şi pe mine; plânsul fetiţelor care se luau la întrecere care să ţipe mai tare; accesele de gelozie ale lui tanti Sofi; lacrimile ei aproape zilnic când unchiul Rubin venea seara târziu acasă, băut şi cu chef de ceartă. Cel mai mult o mânia faptul că a ajuns să fie socotită ca un fel de servitoare în casă, pentru că ea nu se sfia să dea o mână de ajutor când era nevoie. Tata ne-a aşteptat în Bucuresti la gară. Ne-a ajutat să coborâm din tren, ne-a luat pe rând în braţe la sărutat şi apoi am mers la tramvai la clasa a doua. Am coborât curând, numai după câteva staţii, am trecut pasarela de lemn pentru pietoni a podului Grant pe sub care se vedeau lunecând trenurile cu multe vagoane. In sfârşit am ajuns la noi acasă, pe strada Eduard Grant. Era ceva mai mică decât aceea din strada Sabinelor, avea curtea nepietruită, cijmeaua în fundul curţii şi două corpuri de case, faţă în faţă. În casa din dreapta locuia proprietarul, domnul Dobre. Noi locuiam în partea opusă, împărţind clădirea cu alţi chiriaşi. Aveam doar o cameră şi bucătărie către stradă. Dormitorul era mai mic, cu pereţii albi, un geam adâncit într-un zid gros şi toată mobila noastră părea aici îngrămădită în spaţiul prea strâmt. Întregul mobilier, paturile, şifonierul, toaleta si noptierele erau confecţionate din lemn masiv de stejar cu lustru natural ca şi aurul din părul lui Simona, sora mea. Un covor mare de iută acoperea podeaua care mai mult zăcea sub mobilă. Cu excepţia unui spaţiu mai larg între paturi şi fereastră, era greu să te strecori în celelalte direcţii. Peredele croşetate de mama îmbrăcau fereastra, iar în colţ, între geam şi uşa de la bucătărie, locul era ocupat de un godin negru de tuci de două ori mai mare decât mine. Burlanul se ridica până aproape de tavan, iar cotul intra în perete. Nu aveam lumină electrică. Bucătăria era îngustă, cu pământ pe jos. O rogojina mare acoperea spaţiul din perete în perete, peste care erau întinse preşuri ca să ţină iarna de cald. Tanti Raşela, sora lui tata, locuia numai cu o stradă mai departe de noi şi parcă o văd venind, destul de des, însoţită de Maria, femeia de serviciu care o ajuta să care un coş din nuiele împletite, încărcat cu alimente. Tata era plecat de-acasă toată ziua. Când se întorcea seara, stătea de vorbă cu noi în jurul mesei şi uneori se ne spunea poveşti sau se juca alături de noi. Odată s-a apucat să construiască un aparat de radio cu galenă pe care l-a montat la geam, în dormitor. Cu căştile pe urechi, răsucea cu răbdare periuţa închisă în tubul de sticlă pe cristalul galben din tub, dar nu a reuşit să găsească nici un post. Toate încercările lui au fost zadarnice pentru că din aparatul acela nici o vorbă, nici un sunet sau zgomot nu s-a auzit vreodată. În schimb, aceste căşti au devenit jucăria mea preferată pentru că, instalat lângă geam pe un scaun, cu căştile pe urechi, mă vedeam când un mare aviator, când şofer ori combatant celebru. Câteodată tata ne ducea sâmbătă seara la cinematograf. Era unul aproape de casă, pe şoseaua Crângaşi. Ne lăsa să-l aşteptăm in holul cinematografului, în timp ce el mergea la director cu ziarul în mână, să-i arate reclama tipârită de el în ziar. Aşa puteam intra pe gratis. După film, mama se oprea la semigeria grecului din colţ de unde cumpăra un cornet de seminţe de dovleac, sau chiar câteva bucăţele de dovleac copt, cald, abia scos din cuptor. Mie-mi plăcea mai ales crusta înegrită pe deasupra, care era dulce ca mierea. Apoi mergeam acasă la culcuş. Pe timp de iarna mergeam să mă joc cu un băieţel din curte, ceva mai răsărit decât mine care ştia să scuipe şi să fluiere printre dinţi. Pe partea celaltă a străzii locuiau niste fetiţe. Una avea o sanie mare de fier şi uneori mă trăgea de-a lungul trotuarului acoperit din belşug cu zăpadă. Când mă răsucea instantaneu, mă rostogoleam pe caldarâmul murdar şi mergeam acasă cu hainele ude, cu paltonaşul plin de zăpada culeasă din căzături, şi cu mâinile îngheţate. După ce mama imi trăgea mănuşile cu un deget croşetate de ea, în bucătăria caldă durerea părea şi mai cumplită şi mă făcea să plâng. Într-o zi fetiţele m-au chemat în curtea lor, într-o magazioară mică, rânduită cu lemne de foc gata despicate. Voiau să ştie cum fac băieţii prostii între ei. Nedumerit, nu ştiam ce vor. Ca să înţeleg mai bine ce întrebau, două dintre ele au luat câte-un lemn în mână, ţinându-l acolo unde se cuvine peste paltonaşele. Stând faţă în faţă cu lemnele puse cap la cap, mă întrebau dacă aşa? Eu am încuvinţat. Către primăvară, intr-o zi pe înserat, lumea a început să fugă spre piaţă zicând că arde cinematograful. Mama a luat-o pe Simona în braţe şi a dat fuga odată cu vecinii să vadă despre ce era vorba. Eu am rămas acasă singur, continuând să mă joc pe covor lângă masa din bucătărie. Pe deasupra, pe faţa albă de masă, era o farfurie aburindă plină cu prăjituri pudrate cu zahăr. Când s-a-ntors, mama s-a uitat la farfurie, s-a uitat la mine si m-a întrebat: “Dorel, ai mâncat prăjituri?” “Nu”, am răspuns. Neîncrezătoare, m-a mai întrebat odată: ”Spune adevărul, că nu te bat. Ai luat prăjituri?” “Nu”, am răspuns, continuându-mi jocul. Lui mama i s-a părut acum că sunt nu numai un mare mincinos, dar şi sfidător pe deasupra. Cu cleştele de foc în mână, m-a tras spre ea strigând: “Să nu mă minţi! Înţelegi? Să nu mă minţi!” şi m-a pocnit cu cleştele peste cap. Când a văzut sânge, s-a speriat, m-a luat în braţe, m-a sărutat, m-a bandajat la cap şi m-a ţinut în braţele ei până am adormit. Întâmplarea asta nu avea să rămână, din păcate, unicul incident în care am fost pedepsit, spunând adevărul. Tata a venit acasă cu vestea că a fost mobilizat în armată. Cu chiria în restanţă, domnul Dobre i-a pus în vedere că trebuie să ne mutăm.
V
Ne-am mutat pe strada Tabla Buţii 29 la doamna Stela. Strada cobora din şoseaua Giuleşti până aproape de Piaţa Grant. Pe vremea acea străzile din cartierele mărginaşe aveau trotuarele pavate numai pe o singură parte, cealată fiind numai pietruită. Noi locuiam pe partea cu pavaj. Un singur corp de case într-o curte neobişnuit de lungă şi îngustă. Apartamentul nostru era spre fundul curţii, după cel al doamnei Stela. Aveam, la fel, o cameră şi bucătărie. În curte, doamna Stela creştea mai multe orătănii, găini, raţe şi un porc care alerga nestingherit din fund până la poartă. Către gard, jos la stradă, se afla un puţ cu scripete şi lanţ de care atârna o găleată îngustă de metal ce scotea apă rece din adâncimi. Către centrul curţii, era şi o cijmea de unde se căra apa în casă cu găleata. Doamna Stela şi domnul Gică, soţul ei nu aveau copii. El era un om blând, foarte liniştit, totdeauna îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă si cravată. Politicos şi harnic, mă lăsa să privesc când muncea prin curte şi chiar vorbea cu mine, arătându-mi cum trebue făcut lucrul respectiv. Era un bărbat frumos, îngrijit, cu părul ondulat pieptănat într-o parte şi o mustăcioară mică, pictată parcă în negru, dar avea un ochi de sticlă fixat într-o pozitie unică ce-i da un aer straniu. Acasă, tata îi spunea „Chiorul”. Curând l-am văzut pe tata venind acasă îmbrăcat militar, în tunică şi pantaloni verzui, ghete negre lustruite, din care ieşeau, răsucindu-se până sub genunchi, jambierele făcute din postav de aceaşi culoare. O şapcă largă cu cozoroc negru îi acoperea fruntea. Cum era înalt şi slab, părea şi mai subţire în uniformă. Venea numai în trecere pe acasă, pentru că trebuia să fie tot timpul în regiment. Tanti Raşela continua să vină aproape zilnic la noi cu coşul încărcat cu de toate, dar totdeauna pe fugă pentru că unchiul Aurel, soţul ei, era gelos şi zgârcit. Uneori o trimitea numai pe Maria la noi, cu câte ceva. Odată, către toamnă, după ce a fost lăsat la vatră, tata m-a luat de mână la băcanul de peste drum unde avea un cont de achitat. Pe tejghea băcanul avea mai multe borcane cu bomboane felurite, îmbrăcate în poleală şi hârtie de toate culorile care făcea să-ţi lăse gura apă. Erau şi bănuţi de ciocolată cu chipul regelui Carol purtând un chipiu de metal strălucitor şi panaş ca la defilare, copia banilor adevăraţi din aur sau din argint. Văzându-mă atât de absorbit de acesti bănuţi, tata a cumpărat doi bănuţi de aur pentru mine şi Simona. În spatele casei, la vecinul de alături, creştea în curte un corcoduş mai înalt decât casa noastră. Nenea Gică, proprietarul, s-a urcat sus pe acoperiş prin uşa de la podul casei şi m-a luat şi pe mine acolo sus. Crengile corcoduşului se întindeau peste acoperişul nostru, lăsând să sclipească în soare corcoduşele gabene ca aurul. Nenea Gică trăgea câte-o creangă spre el, aşezat pe acoperişul de tablă, ţinându-mă pe mine între picioarele lui. Culegeam amândoi fructele de pe creangă într-un vas adus de jos şi mâncam pe îndestulate fructele gălbui şi zemoase de care era greu să te deslipeşti. Când mama m-a văzut pe acoperiş, era să leşine. În toamna acea am fost dat la grădiniţă. Era una chiar pe strada noastră, colţ cu şoseaua Giuleşti. M-a luat tata într-o dimineaţă, îmbrăcat în şorţuleţul cu careuri mici albe şi bleu, cu guleraş alb scrobit şi o funda mare roşie la gât. M-a dat în primire unei profesoare tinere in curtea şcolii şi m-a lăsat cu lacrimi în ochi, părăsit parcă într-o lume complect străină. Profesoara, tănără şi frumoasă, ne-a adunat precum cloşca îşi adună puii şi ne-a adus în clasă. Aici ne-a rânduit la măsuţele cu căte două scăunele fiecare. După ce ne-a întrebat pe fiecare cum ne cheamă, ne-a pus să stăm cu mâinile la spate, apoi ne-a dat câte-un pătrat de postav gros şi ne-a învăţat cum să perforăm cu acul desenul tipărit pe-o foaie de hârtie. Lângă mine la măsuţă stătea o fetiţă care vorbea tot timpul si care mă înţepa cu acul pe sub bancă. De aceea profesoara a mutat-o in prima bancă. De câte ori mergeam afară in recreaţie, ne înşiruia doi câte doi în faţa uşii şi ţinându-ne de mânuţe, mergeam pe coridor în linişte până afară în curte. La fel trebuia să intrăm în clasă. Într-o seară, în timpul iernii, ne-am întors de la un cinematograf de pe calea Griviţei. Ajunşi acasă, mama a avut chef să mânănce ceva dulce. Încă cu pardesiul pe ea, pardesiul acela bleu-marin de gabardină, cu nasturi mari de lemn si cu mânicile croite cu colţ la închietura cotului, a deschis brusc uşile cu geamuri de cristal ale vitrinei. Acolo-şi ţinea toată văsăria bună, cristalurile si porţelanurile din zestrea ei de fată şi cadourile primite la nuntă. Voia să scoată farfurioarele de dulceaţă cu bordură roşie şi pictate pe fund. Tata cu Simona adormită în braţele lui şi cu mine de-o mână, privea din pragul uşii ce vrea mama să facă. Trăgând de uşi, partea superioară a dulapului s-a dezechilibrat şi era cât pe ce să se răstoarne peste mama. Ager, tata s-a repezit cu o singură mână şi a oprit căderea dulapului, dar toată văsăria din el, cele mai frumoase farfurii, ceşti şi pahare din porţelan fin si cristal, au alunecat în şir neîntrerupt până la podea, transformându-se în cioburi pe jos. Tragedia a fost cumplită. Lacrimile mamei nu mai conteneau. Jelea de parcă murise cineva şi-l suduia pe tata că nu a fost în stare să monteze dulapul în aşa fel ca să nu se răstoarne. A ţinut-o aşa timp îndelungat. Tata, supărat şi el, fără să scoată o vorbă, ne mai putând răbda plânsetele şi ocara, s-a înervat şi a forţat-o pe mama să meargă la culcare. Ea nu a vrut să se supună şi-a-nceput să-l lovească cu pumnii pe piept. Aşa s-a pornit bătaia. Simona s-a trezit şi-a-nceput să ţipe, eu deasemeni, cu ochii şiroind in lacrimi, priveam neputincios din colţul meu, neştiind cui să mă adresez, iar mama plângea istovită pe marginea patului. Tata a dispărut în noapte fără palton şi pălărie. Dimineaţa următoare ne-am trezit îmbrăcaţi pe patul cu covertura răvăşită, în casa rece, cu cioburile încă împrăştiate prin toată bucătăria. Mama avea ochii roşii, faţa tumefiată cu o vânătaie sub ochi. Tata încă nu s-a întors acasă. În zilele următoare treceau unul pe lângă celălalt fără să se vadă şi fără să-şi vorbească. Când mama i s-a plâns lui tanti Raşela într-una din zile, aceasta i-a spus că tata este fără de lucru de peste o lună şi că merge zilnic în gară şi cară bagajele la oameni. Uneori vre-un comisioner din Piteşti sau Giurgiu îi cerea să facă câteva cumpărături pentru ei şi în felul acesta reuşeşte să aducă acasă ceva bani. Mama niciodată nu a ştiut nimic despre felul în care tata întreţinea casa. Acum a rămas gânditoare, cu ochii plutind în lacrimi. În ziua acea, când tata a ajuns acasă la prânz, mama l-a întâmpinat cu mâncarea aburind in farfurie şi o vază cu flori proaspete ce păreau să zâmbească din mijlocul mesei.

(Va urma)

Ciobanii

iunie 12th, 2008

Păstorii nu se mai întorc.
Şi-au părăsit oile
Înşirate pe marginea drumurilor
Ca mărgelele albe
Risipite pe pieptul păros
Al unui uriaş adormit.
De undeva din Cer, de la strămoşi,
Poate chiar de la victima care s-a stins
Din prea multă încredere în oameni,
Au primit semnalul abandonului
Printr-un fluier din os.
Câinii credincioşi, prieteni buni, au devenit lupi.
În locul stânelor ca nişte ciuperci colorate
Împrăştiate prin văile verzi,
Au apărut creaturi din altă lume.
Monştri din coşmarurile iernilor
Petrecute prin pustietăţile Bărăganului
Adormit sub zăpezi.
Spiriduşii sug lapte din ţâţele oilor.
De pe bâtele moştenite de la bătrâni
Vor fi şterse urmele încrustărilor
Cu care cei pierduţi în istorie
Îşi numărau oile, împărţeau laptele,
Se rugau Cerului de iertare
Pentru nevinivaţíi miei
Sacrificaţi la mesele Paştilor.
Vor fi adunate, uitate
La muzeul oierilor care nu se mai întorc.

Dan David, Los Angeles, Feb.-11-2007.

Între ciocan şi nicovală

iunie 12th, 2008

Vine timpul, câteodată, când vreau să mă sparg ca pe o păpuşă de porţelan sau să mă pun, în acelaşi timp, nicovală şi ciocan şi să lovesc cu ciocanul, să mă răstignesc pe cruce, să bat cuie singur, în palme şi în minte. Starea este similară cu aceea, în care aş fi într-un sac mai mic decăt corpul cu sufletul şi mintea. Sacul nu are ieşiri pentru mâini, picioare şi cap. Senzaţia este de sufocare totală. Şi nu de puţine ori, mi se întâmplă aceasta. Şi cred că mulţi au aceaşi senzaţie ca şi mine, când tensiunile se acumulează şi incearcă să explodeze şi nu au unde.

Mintea, uneori, aglomerată şi înghesuită de prea multă informaţie negativă, străpunge clipele-timp şi se revarsă din interior spre exterior. Nu de puţine ori, rămân tâmp cu ochii fixaţi într-un loc, într-un punct care nu spune nimic şi stau, stau aşa, fără să gândesc nimic, ca hipnotizat. Dacă cineva mă surprinde cu privirea, fulgerător, cred că gândeşte: “Săracul… este plecat… departe…”

Apoi vin zilele de nebunie. Nu mai sunt bun de nimic. Casa, locul meu de refugiu, se transformă în monstru care mă înghite. Fotoliul mă străpunge cu arcuri nevăzute care nu au loc pe retina ochilor. Masa a devenit prea strâmtă şi mică, ca să o mai cuprind cu mintea. Farfuria de mȃncare, prea mare, şi mâncarea proastă şi prea puţină. Şi toate devin, încetul cu încetul, obiecte de tortură ce şi-au redus sau mărit dimensiunile. Nevasta o văd deşelată şi crăcănată. Parcă are păr pe faţă. A devenit dintr-o dată bătrână la 25 de ani. Eu în oglindă mă văd un monstru. Copii parcă sunt prea mici, pitici şi totul este anapoda.

Iubitul meu televizor a devenit un ochi monstrous, care îmi toarnă zilnic, ca o cifă de beton, absurdităţi care îmi distrug şi macină viaţa, ca şi cum ar fi netezită cu pila, încet, câte puţin şi sigur.

Unii revarsă această acumulare unde se nimereşte, la întâmplare, în capul oricui, dar mai ales asupra celor care sunt mai aproape: familie, prieteni, vecini sau chiar în autobuz sau la o intersecţie din maşina personală. Eu tac şi adun, acumulez.

Dimineaţa, în apropierea orei de deşteptare, simt că sunt în tensiune, în stare de semi-somn, acea stare în care nu deschid ochii să văd dacă este lumină, nu vreu să ascult zgomotele obişnuite de dimineaţă şi sper ca ceasul să nu mai sune niciodată. Dar nu este aşa…

În încordarea zilei ce a început, a clipelor între starea de somn şi nesomn, dintr-o dată creierul îmi este înţepat strident, cu clipa sosirii-pornirii deşteptătorului, chiar dacă am avut grijă să pun cea mai suavă melodie care îmi place. De aceea butonul de resetări este cel mai tocit. În multe dimineţi, am ajuns să urăsc melodiile cele mai plăcute mie. Aşa că, de un timp încoace, pun cele mai nesuferite melodii, căci tot năuc şi cu un ciocan în cap mă scol. Cel puţin rămân cu speranţa că o să-mi revin şi nu o să mai urăsc muzica preferată. Mă întorc şi mă sprijin cu picioarele atârnate, moi spre podea, sprijinind-o cu cele mai ciudate poziţii. Cu capul in jos, cu ochii încă închişi parcă îmi vine să dau dracului tot, să mai trag un pui de somn. Dar un ciocănel mic, deja începe să mă lovească.

Şi… timp de o secundă am un vis. Simt ca m-am întors cu interiorul spre exterior şi exteriorul spre interior. Simt toate organele expuse pericolului de a cade din mine. Inima stă să cadă şi atârnă într-o parte. Mă aplec… o aud… zvâc… zvâc… ca o tobă surdă. O văd cum se contractă ritmic. Îngrozit, încerc să mă întorc şi nu pot. Simt sacul care nu îmi dă voie. Parcă sunt un sac de aspirator întors. Apoi gândurile au devenit ramuri care se agaţă de tot ce este în casă. Unul, fulgerător, se aruncă ca un braţ spre cel mai iubit tablou al meu şi îl face praf. Altul se repede şi îmi face zob combina de sunet. Un al treilea se apucă să zgârie cu sârguinţă pereţii zugrăviţi.

– Auuu… ce doare!!!

Totul este făcut praf de gȃnduri, în căsuţa mea. Numai televizorul rămâne intact şi ca un obiectiv de binoclu sau de aparat de fotografiat, se apropie de mine ca un monstru cu un singur ochi. Picături mari de sudoare, uriaşe, le văd că se rostogolesc prin faţa mea, pe o stradă în ceaţă, picături care intorc capul cu o gură strâmbă care ţipă la mine:

– Nu te lăsa.

Şi scena dintr-o dată se schimbă. Fac sex. Doamne, înnebunesc. Corpul întors spre interior. Nu înţeleg, dar mă văd pe mine cu exteriorul meu în interior şi pe soţia mea. Ea se uită din mine, fericită. Senzaţia este cumplită, în acelaşi timp de extaz şi de fericire. Fericire la extrem şi durere de moarte. Leşin. Deodată, încet de undeva, aud zgomot:

– Heii… zice ciocănelul înnebunindu-mă, şi începe să înşire ce datorii am, ce trebuie să cumpăr şi nu mai termină cu înşiratul.

La naiba. Oare de ce îmi trebuie toate astea? Ca să mă trezesc ca un dobitoc zi de zi, la ora asta de dimineaţă? Şi tot eu îmi răspund. Aşa, de aia, trebuie, fiindcă… şi nu mai încerc să motivez singur de ce trebuie să mişc purtătorul sufletului cu două picioare si fundul spre baie. Tresar… da… visul…

– Doamne, ce-i cu mine?!

Mă ridic. Picioarele damblagite tremură îngrozitor. Mă aşez iar şi stau câteva minute tâmp. Iar mă ridic şi mă îndrept spre hol.

Bâjbâi în semiîntunericul holului… auuu… mama mă-sii, mi-am lovit degetul mare la tocul uşii. Durerea m-a străfulgerat până la ciocănelul acela şi împreună mi-au dublat încordarea. Sar într-un picior până la uşa băii şi şontâc, fac doi paşi până în faţa oglinzii. Văd o mutră răvăşită, părul năclăit de parcă nu făcusem baie aseară, barba crescută şi o faţă boţită. E drept că aseară am băut două pahare de votcă. Votcă bună, nu porcărie cu etichetă lucioasă, aşa-zisă de import şi făcută într-o magazie sau fostă hală industrială dezafectată, cu mijloace de mâna a zecea. Nu de aceea mă chinui în fiecare dimineaţă? Măi, frate, nu pot să mă duc aşa! Trebuie să mă bărbieresc. Mă uit la ceasul de deasupra oglinzii şi văd că iar sunt pe muchie cu timpul, iar o să rad din piele.
Mă, şi al naibii ciocănel nu mă lasă!!! Ȋmi zice:

– Ce stai, hai, nu lenevi, grăbeşte-te, că iar vei primi observaţii.

Şi nu am încotro. Pun mâna pe spray-ul cu spumă, dau rapid şi trec la despăduritul obrazului si a bărbiei, încercând de astă dată să nu mă scrijelesc. Na, că tot am tăiat un pic! Pansez rapid cu un tampon şi trec mai departe la tăierea pădurii crescute pe faţa mea. Şi de fiecare dată îmi revine aceaşi întrebare:

– De ce ne creşte păr pe faţă?

Răspunsuri sunt multe, dar niciodată nu am găsit unul care să justifice că trebuie să rad această pădure în fiecare zi!

În sfârşit, am terminat cu baia. Mă îndrept dezmeticit de-a binelea spre bucătărie, dând cu mâna atent frizura într-o parte. Ciocănelul stă acum liniştit, numai că dă un pic din codiţă în ceea ce priveşte timpul. Este bine, mă încadrez în el. Cum am reuşit, am reuşit. Deschid frigiderul şi iau o banană. Ei… îmi ajunge. Şi în timp ce o decojesc, torn cafea rece de ieri în cană. Am mâncat jumătate de banană şi o abadonez pe masă. Iau tacticos din pachetul de ţigări de pe masă o ţigară şi o aprind. Trag adânc în piept şi sorb o gură din cafea. Ei… aşa mai merge. Parcă se întrezăreşte o zi bună. Mă uit în jur. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată mi se pare că ceva este schimbat în bucătărie. O întreb pe nevastă-mea… şi ea spune:

– Ce, dragă, te-ai ţăcănit? Ce să schimb? Cu leafa ta de-abia ne ajungem să mâncăm şi să ne plătim toate! Încă mai rămân datoare câteodată!

Are dreptate. Probabil eu vreau schimbare si mi se năzăreşte că s-a schimbat ceva. V-am spus eu că ciocănele repetate te pot termina şi începi să baţi câmpii sau să ai iluzii încă de dimineaţă.

Am terminat cafeaua şi ţigara. Iau rapid pachetelul cu mâncare, că bani de mâncat afară… de unde? Cu el în mână cobor cu liftul jegos, strâmb şi hurducăind de mai primesc un ciocan în cap. Oare nu am ghinionul ori să se înţepenescă, ori să se prăbuşescă? Şi unde mai pui că miroase îngrozitor a nespălat, mai ales că într-un colţ azi-noapte vreunul şi dat prea-plinul de băutură afară.

Ies din lift şi cu paşi repezi împing uşa scării de bloc vopsită în verde comunist, destul de grea. Încă nu au ajuns culorile capitalismului şi în scara asta. De! Oameni mai nevoiaşi şi mulţi pensionari.

Mă îndrept rapid spre rabla mea de maşină. O Dacie de prin anii ‘96. E ruginită, cârpită, dar încă mi-e dragă. Din câte nu ne-a scos, săraca…

Deodată, ciocanul (şi nu ciocănelul) mi-a tras una… nu mai am benzină?!! Am venit târziu aseară şi grăbit am uitat sa pun. Pfff… ce mă fac? Mi-o ajunge până la benzinarie? Dă, Doamne! Şi rapid descui şi intru. Miros înţepător de ţigări. Până şi eu simt duhneala veche. Nu am ce să-i fac. Cred că a intrat şi în tablă.

Ȋncerc s-o pornesc. Poc, trosc, fârc, sfrrr, dâg… dâg… dâg… şi o ia bătrâna din loc, tremurând din toate încheieturile. Eii… nu mă lasă ea pe mine. Şi parcă înduioşat, mângâi uşor volanul cu dragoste. Deodată trag rapid mâna si mă uit prin geam, să nu mă vadă vecinul. Şi el tot cu o Dacie, dacă mă vede că mângâi volanul, zice că am înnebunit.

Bag în viteză şi uşor printre blocuri, merg spre principală. Mamă, ce trafic şi astăzi! Bolizii trec prin faţa mea. Eu mă fac mic, în mica şi vechea mea maşină. Ce, o să-mi dea ăştia voie să intru? Curaj băiete că ciocanul îţi face creierul praf. Şi bag botul maşinii înainte, curajos. Na, că unul la fel ca mine mă lasă să intru. Şi târ .. târ, ajung la intersecţie exact când se pune roşu. Am rămas cu maşina pe trecerea de pietoni. Un oacheş se uită strâmb la mine şi zice:

– Băăă, schimbă maşina din mileniul trecut, că nu vezi că o împrăştii pe stradă, mama mă-tii, că era să dai peste mine. Nici nu apucase să treacă de bordura trotuarului, cȃnd eu eram deja pe zebră. Evident că nu am pus în pericol absolut pe nimeni.

Bag capul între umeri şi tac. Sunt solid. Am practicat rugby. Dacă mă dau jos, îl fac să simtă că l-a lovit un buldozer, dar ce folos, că sunt mulţi din ăştia în ţară şi nu fac eu primăvară cu o floare. Şi apoi o fi şi el cu ciocane în cap ca şi mine. Sau greşesc şi merită o lecţie. Dacă toţi zic ca mine, ne şi scuipă când au chef.

Ajung la benzinărie. Înăuntru, o frumuseţe de fată. Îmi zâmbeşte de parcă mă cunoaşte de când lumea. Şi încă fericită. Cred că are vreo 19 ani. Ce înseamnă să nu ai multe ciocane date în cap. Mai simţi că trăieşti şi mai ai chef să şi zâmbeşti. M-am luminat şi eu niţel. Am spus o mică glumă. Ea a zȃmbit languros, dar eu trebuia să ajung la muncă. Ce bine ar fi dacă ne-am zămbi unii la alţii aşa… Deodată, simt o cădere în mine. Nimic nu ne-ar costa. Decât un zâmbet! Un dar! Ciocănelul bătea. Dau să deschid uşa de la benzinărie şi am capul puţin întors. Mă izbeşte un zdrahon care a dat năvală intrând pe uşă, zbierând şi cu privire de nebun.

– Dă-te, bă, la o parte!!! Ce, eşti chior ? Nu mă vezi cât sunt, că acuşi… şi namila cu umeri cât un camion trece pe lângă mine de parcă aş fi fost o muscă, gata să fie strivită.

Tresar şi ies rapid. Bag benzină şi intru din nou în trafic. Cu rabla mea sunt claxonat, că săraca demarează greu. Alţii trec pe lângă geamul meu şi tot din maşini de alea, cȃt de două ori preţul apartamtului meu, îmi trȃntesc:

– Bă, schimbă, bă, maşina, că încurci lumea! Ia uite, dom’le, cum le dă voie să circule la alde ăştia? Trebuie scoşi naibii de pe şosele!

De nu ne-ar fura şi munci, ăştia ne-ar executa. Personaje ca ăsta se duc acum şi dau o şpagă, prind o licitaţie şi fac venitul meu pe zece ani, dacă nu pe o viaţă. De unde, Doamne, bani să schimb rabla mea?

Cu chiu, cu vai, ajung la serviciu. Mă uit la ceas. Am întârziat zece minute. Încă nu a trecut sfertul de oră. Pe scări mă întâlnesc cu şeful. Mă mir că a venit la ora asta. Timid mă dau la o parte.

– Bună dimineaţa!
– Măi, nu te mai strecura pe lîngă ziduri. Dacă mai întârzii o dată… afară cu tine! M-am săturat. Ai penallizare 20 la sută din leafă. Şi începe să cauţi în altă parte! Să nu zici că sunt băiat rău şi nu te-am avertizat!

Eu am rămas înţepenit pe treaptă, sprijinit de perete. Prin geamul de la scară se aude vocea şefului:

– Băi, boule, de ce ai parcat maşina acolo?

Şi aşa începe o zi de muncă din viaţa mea nenorocită şi poate a altor sute de mii.

Ciocanul acela şi sacul, din când în când, mă aduc în situaţia descrisă la început.

Un sărut

iunie 12th, 2008

Un fîlfîit m-a trezit în noaptea înstelată. Haloul Lunii străbătea un voal de nour. Umbre discrete foşneau frunzişul poenii ce mărginea Lacul ascuns în inima munţilor. Am ieşit din cort, neîndrăznind să rup vraja nopţii cu jeturi de lanternă. Foşnetul s-a transformat într-un grup de tineri ce s-au zbenguit în oglinda lacului. Îi urmăream, nostalgia tinereţii dîndu-mi ghes să mă alătur. Un semn discret din partea lor m-a făcut să alunec în undele luminate Celest. Am redevenit din nou tînărul zburdalnic, furînd sărutul ud al uneia din codane. Ne-am jondănit pînă la destrămarea Nopţii. În roua zorilor m-am regăsit singur pe malul lacului.
Am purces prin vraja naturii pe meandrele izvorului ajungînd la o bisericuţă de şiţă. Un sihastru bătrîn făcînd mătănii mi-a venit în întîmpinare tămîindu-mă; făcîndu-şi des semnul crucii m-a întrebat dacă am dansat cu Ielele. Uitîndu-mă în oglinda timpului i-am răspuns că DA.
Acum aştept un alt tînăr sărutat care să continue destinul.

“Antonescu avea un respect foarte adânc faţă de mama mea” – interviu cu Majestatea Sa, Regele Mihai

iunie 12th, 2008
Regele Mihai cinstește memoria Reginei Mamă ElenaRegele Mihai cinstește memoria Reginei Mamă Elena

În ultima vreme au aparut contestări, în special pe internet, ale rolului regimului Antonescu in Holocaustul din România în timpul celui de-al doilea război mondial. Cei care contesta concluziile raportului Comisiei Wiesel susțin că e vorba de o “culpabilizare a poporului român”, deși raportul delimitează clar responsabilitatea regimului lui Antonescu. Mai mult, în raport sunt menționați români care au contribuit la salvarea evreilor în această perioadă, și care au fost distinși cu titlul “Drepți între Popoare” de către Memorialul Holocaustului Yad Vashem, de la Ierusalim. Printre aceștia se numără la loc de frunte Regina Mamă Elena, care prin intervențiile sale pe lângă Ion Antonescu a salvat viața a nenumărați evrei din România. Pentru prima oară, Regele Mihai a vorbit despre rolul Reginei Mama în salvarea evreilor într-un interviu în exclusivitate pentru Radio România, acordat la Palatul Elisabeta din București.

Cum a ajuns Regina Mamă să se implice în salvarea evreilor din România care erau persecutați de regimul lui Antonescu?

Am auzit că se întâmplă anumite lucruri cu evreii noştri la Bucureşti, aici în ţară, şi aveam contact, şi mama mea şi cu mine, destul de des cu rabinul şef care era atunci la Bucureşti, Şafran, şi ne explica puţin cam ce se întâmplă, cam ce are să se întâmple – cred că ştia el mai multe lucruri –, şi atunci mama mea s-a sesizat foarte tare pe toată chestiunea asta, şi de la una, de la alta, ea a reuşit faţă de Antonescu. Antonescu era un om destul de bizar în anumite lucruri, fiindcă făcea ce toată lumea ştie, dar avea un fel de… cum să spun, un respect foarte adânc faţă de mama mea. Şi ea a reuşit, în cursul mai multor luni, să-l domolească în ceea ce făcea el cu evreii, şi a reuşit într-o bună măsură.

Cum aveau loc întrevederile, îl primea pe Antonescu în audienţă şi cerea, în cazuri concrete de evrei, să nu fie deportaţi?

Cred că au fost câteva cazuri dar eu nu ştiu, nu mai ţin minte exact cine erau, câţiva alţii… Dar în special ea se ocupa, cum să spun, aşa, în grup, de evrei, nu atâta de persoane. Pe ici, pe colo, da, au fost câţiva pe care ea îi cunoştea bine.

Care era răspunsul lui Antonescu la aceste intervenţii?

Antonescu ca să-i spună ei ceva special nu cred că i-a spus, dar s-a văzut puţin că a lăsat-o mai încet în momentul ăla. Pe urmă au fost cei care au trimis, nu numai evreilor, dar şi românilor şi altora, în Transnistria de atunci – şi a reuşit, totuşi, să trimită tren, sau mai multe trenuri de aici cu mâncare şi îmbrăcăminte pentru cei care erau deportaţi acolo, şi pentru evrei, şi pentru români.

Era periculos ce făcea?

Se auzeau fel de fel de lucruri, un eventual pericol faţă de ea. Şi noi mai ştim altceva – că am aflat după, mult timp după –, că a venit Eichmann (coordonatorul “soluției finale” a naziștilor, de nimicire a evreilor – n.r.) pe aici, foarte supărat, că ce făcea mama mea, şi i-a spus lui Antonescu ca asta nu mai este admisibil. Dar totuşi, Antonescu nu a oprit conflictul. S-a lăsat influenţat de către mama mea.

Majestatea Voastră aţi avut convorbiri cu Antonescu despre situaţia evreilor?

Eu personal cu Antonescu pe chestia asta mai puţin, pe când mama mea a acţionat din punct de vedere uman, omenesc, şi avea un sens al moralei foarte puternic şi era foarte credincioasă, şi indiferent de religiile respective, când cineva era… se purta cu el în felul cum s-a purtat, ea nu accepta asta. Asta a fost puterea ei faţă de Antonescu.

Îi trezea rămăşiţe de conştiinţă lui Antonescu?

Asta trebuie să fi fost, dar e greu de ştiut cum şi de ce. Eu m-am gândit mai târziu că el fusese la un moment dat ataşat militar la Londra şi, cine ştie, o fi prins şi el ceva de la englezi, purtarea lor acolo, i-o fi rămas ceva în capul lui, în sufletul lui, nu ştiu. Dar, în orice caz, a reuşit mama mea, totuşi, să facă, şi cu el, şi cu Mihai Antonescu, în primul rând… Când unul mergea mai greu, îl lua pe Mihai Antonescu şi-l pistona mai tare, ştii, şi pe urmă s-au mai aranjat lucrurile, până când… Pe cât s-a putut.

A existat un plan, în vara lui 1942, al lui Antonescu împreună cu germanii, de a deporta toţi evreii din România şi sudul Transilvaniei în lagărul de la Bełżec (se citeşte Beujeţ – n.r.), din Polonia. Şi în toamna acelui an Antonescu s-a răzgândit – în toamna lui ’42 – şi există unele ipoteze potrivit cărora mama Majestăţii Voastre ar fi ameninţat că, dacă se întâmplă acest plan, pleacă din România, se exilează. E adevărat?

Chiar aşa nu ştiam, chiar în felul ăsta, dar ştiu că îmi spunea mie, între noi vorbind, şi a spus-o chiar faţă de alţii câţiva, chiar faţă de mine, că dacă nu se face ceva pentru evrei, să se atenueze cel puţin lucrurile, o să facă… o să treacă în istorie că eu am să fiu numit ca „Regele Crud”, sau „Nedrept”, sau ceva de felul ăsta, şi că asta noi trebuia să evităm pe cât se poate.

Ce legături aţi avut cu rabinul Şafran şi cu preşedintele Comunităţii Evreieşti, Filderman, în timpul războiului?

Cu Filderman nu am avut aproape deloc, l-am văzut o dată sau de două ori. Rabinul Şafran venea la un moment dat, timp de câteva luni, venea aproape în fiecare săptămână o dată, ca să-i explice şi mamei şi mie ce ştia el că are să se întâmple. Şi atunci mama mea vorbea, înainte de a se întâmpla anumite lucruri, cu Antonescu.

Deci şi în felul ăsta a prevenit unele…

Păi da, că n-aveam de unde să ştim noi, că astea nu ni se spuneau niciodată. Numai ea putea să ne spună ce se pregătea…

Aţi ştiut ce se întâmplă în Transnistria, cu lagăre ale morţii, cu oameni care mureau de tifos, de foame?

Bine, partea cea mai gravă care s-a întâmplat la început a fost când au venit legionarii şi au făcut pogromul; pe urmă s-a întâmplat chiar şi în Moldova. Asta a fost la începuturi, când încă nu intrasem în toată chestiunea asta cu mama mea… Nici pe rabinul nu-l văzusem atunci, asta a venit după…

Dar aţi ştiut, v-a spus ce se întâmplă

Am ştiut, dar… după, bineînţeles; nu mi se spunea altfel.

Aţi rămas în legătură cu rabinul Şafran, care a locuit foarte aproape de Majestatea Voastră în Elveţia.

De când am plecat… el plecase şi pe urmă, când am plecat eu, nu imediat, dar la puţin timp după aceea, am reluat contactul cu el.

Şi aţi rămas în contact până la sfârşitul vieţii lui?

Am rămas până a murit şi pe urmă, când a fost slujba lor acolo, m-am dus la sinagoga de la Geneva pentru asta.

A făcut, cred că prin anul 1956, rabinul Şafran nişte declaraţii destul de controversate în favoarea lui Antonescu. Care era, de fapt, poziţia lui faţă de Antonescu – că a persecutat şi a salvat, sau… de ce a făcut acele declaraţii, în general, rabinul Şafran?

Păi cred că el a făcut asta fiindcă Antonescu, pe cât a putut şi el să facă, a făcut ceva din cauza mamei mele…

Deci, declaraţiile rabinului Şafran vin ca o confirmare a contribuţiei Reginei Mamă?

Ei, da, asta sigur; şi pe urmă ştiu când a venit aici o dată în vizită, a vorbit la Parlament mi se pare, şi a vorbit foarte răspicat şi clar despre mama mea, şi asta cred că nu le-a plăcut la mulţi, nu atât pe chestia evreiască, dar fiind că el vorbea de ea care făcea parte din familie, şi astea erau lucruri tabu pe vremea aceea.

S-a încheiat războiul, nu s-a mai vorbit despre acest lucru, şi a trebuit să vină anul 1989, la 6 ani după moartea Majestăţii Sale Regina-Mamă Elena, pentru a-i fi atribuit acest titlu de „Drepţi între Popoare”. Cum s-a ajuns la atribuirea acestui titlu atât de târziu?

Din câte ştiu eu, a fost un profesor român-evreu, Emil Simiu mi se pare că-l cheamă, pe care l-am întâlnit când am fost în America, la Washington. Şi el mi-a spus de atunci deja, nu mai ţin eu minte în care an, că el a început deja să facă o întreagă documentaţie şi să facă presiuni în Israel ca să se recunoască ce a făcut ea pentru evrei. Ştiu că au fost, din câte am auzit, o grămadă de controverse de la anumite persoane în Israel, care nu prea erau convinse. Dar el, nu ştiu cum, a reuşit. Şi-a adus chiar documente de-aici, probabil, sau din altă parte, cu Eichmann, când a venit el aici. Aşa am aflat eu – nu ştiam înainte, că Antonescu nu era să ne spuie nouă… Şi n-a rămas, a fost graţie lui că s-a făcut până la urmă, şi a acceptat. Şi atunci am fost invitat oficial la ambasada Israelului de la Berna, unde s-a făcut o mică ceremonie cu documentul, pe care-l am şi acum, în limba lor şi pe franţuzeşte, aceeaşi pagină dublă, cu toată declaraţia şi ce a făcut el.

Credeţi că această întârziere s-a datorat şi faptului că regimul comunist ar fi pus piedici ca să se întâmple aşa ceva?

Asta e foarte posibil, fiindcă puneau piedici oriunde puteau faţă de noi. Adică, ăsta nu trebuia să mai pomenească nimic, decât că noi n-am făcut nimic decât să profităm de poporul român, începând cu Carol I şi terminând cu noi, că am furat toată ţara şi nu-ştiu-ce şi pe dincolo.

De ce credeţi că această contribuţie a Reginei-Mamă – şi a altor români, că mai sunt până la 54 care au primit acest titlu – de ce este aşa de puţin cunoscută această contribuţie în salvarea de evrei în România?

Nu cred că a fost numai pe chestia evreiască. A fost că partea noastră a Europei, cum am spus eu într-unul din discursurile mele, când am mers pentru NATO, că… cu toate că noi nu suntem Balcani, dar suntem în acest grup din partea Occidentului, că se considera că tot ce e aici este un fel de boală şi atunci se uitau la noi ca la o pacoste din Europa, ca să spun, aproape, şi poate că şi ăsta este unul din motive. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că pentru România a fost mai tare această mentalitate decât la celelalte ţări, poate pentru că din cauza sovieticilor, pentru că noi suntem latini şi toţi în jur erau slavi, afară de unguri, şi atunci trebuia să dea în noi mai tare decât în alţii.

V-ar place să vedeţi aici, în România, un memorial, o placă, o statuie pentru regina mamă? Ea a fost cinstită în Israel, dar nu este cinstită în propria ei ţară, în România.

O recunoaştere, ceva mai puternic, asta da, dar în rest totul e să vedem puţin cum s-ar putea face ceva. Dar cred că prea puţină lume ştie despre toate astea.

Acest interviu a fost difuzat inițial de Radio România Actualități.

Am primit acest ecou de la însuși domnul Emil Simiu și îl publicăm în continuare, cu mulțumiri:

Tin sa multumesc domnului Clej pentru calitatea interviului publicat in Romania Libera.

Asa cum a indicat M.S. Regele intr-unul din raspunsurile la intrebarile d-lui Clej, am avut onoarea sa initiez si sa duc la bun sfarsit actiunea care a rezultat in acordarea titlului de Dreapta Intre Popoare Reginei Mama Elena. Aceasta actiune nu ar fi fost incununanta de succes fara sprijinul statornic al sef-rabinului Safran, si al aceluia al vice-primarului orasului Tel Aviv, Itzhak Artzi, politician israelian proeminent de origine romana, al fostului consilier al presedintelui Carter, avocatul Stuart Eizenstadt, al varului meu, profesorul Liviu Librescu, al avocatului israelian Lionel Kestenbaum, care m-a asistat cu competenta si devotament, al cunocutului inginer si autor H. Sinnreich, al scriitorului Norman Manea, al dirijorului Sergiu Comissiona, al prof. Riri Silvia Manor, al dr. Ileana Vrancea, al scriitorului Andrei Brezianu, al scriitorului Andrei Codrescu, al rabinilor Judah Glasner si Jonathan Maltzman, al fostului ministru de externe al Romaniei, Constantin Visoianu, si a multor altor evrei si crestini de buna credinta.

Mi-as ingadui sa propun o rectificare a ceeace cred ca este o gresela de tipar in textul interviului. In Transnistria au fost deportati romi, dar nu, daca nu ma insel, si romani.

In ce priveste nerealizarea proiectului de deportare a evreilor romani la Belzec, un factor important a fost deteriorarea masiva a situatiei militare a Axei in toamna 1942, in preajma infrangerii istorice a maresalului Paulus la Stalingrad. In 1941 Iuliu Maniu si Constantin Bratianu ii cerusera lui Antonescu sa opreasca interventia militara a Romaniei dupa redobandirea Basarabiei si a Bucovinei. Antonescu nu i-a ascultat atunci, dar le-a urmat sfatul cand, dupa ce perspectiva infrangerii Axei devenise tot mai limpede, ei au insistat ca tratative diplomatice pentru iesirea Romaniei din razboi sa fie initiate la Ankara, Cairo, Lisabona, Madrid si Stockholm. In acel context colaborarea cu nazistii la deportarea populatiei evreesti ar fi fost inoportuna.

Prin actul dela 23 August si raspunsul leal si viguros al Armatei Romane la proclamatia regala a fost realizata nu numai realipirea Ardealui de Nord, evitarea in mare masura a devastarii inutile a teritoriului national, si reducerea importanta a duratei celui de-al doilea razboi mondial, dar si salvarea evreimii romane, dupa prigoana criminala din primii ani ai razboiului, dela soarta tragica a evreimii ungare sub regimul bestial al Crucilor cu Sageti. Nici poporul roman, nici poporul evreu nu vor uita aceste contributii istorice.

Emil Simiu

Bursă pentru dansatori în Marea Britanie

iunie 11th, 2008

In a move designed to support the development of Dance as a profession in Romania and to hone the skills and knowledge of talented Romanians with an interest in Dance, the University of Chichester in partnership with the Ratiu Foundation announce the establishment of the Ratiu Foundation / Chichester University Awards.

Vice-Chancellor Dr Robin Baker said: ‘At the University of Chichester, we are rightly proud of our Department of Dance which combines leading-edge academic research with performance of the highest quality. We are pleased through our partnership with the Ratiu Foundation to welcome aspiring dance professionals from Romania, a nation with an exceptional history of dance, to work with leading authorities on dance in Chichester.’

Nicolae Ratiu, Chairman of the Ratiu Foundation, said ‘We are happy to open a new chapter in the activity of the Foundation by assisting the improvement of the field of Dance in Romania, and helping dance professionals to get new knowledge and experience in the UK’.

The Ratiu Foundation / University of Chichester Awards consist of two University of Chichester scholarships of tuition fees plus two Ratiu Foundation Scholarships of £3,000 each for living expenses.

The Ratiu Foundation / University of Chichester Awards are granted to two Romanian students to study in the MA Performance: Dance in the Faculty of Business, Arts and Humanities of the University of Chichester. These awards are designed to enable talented graduate young professionals to further their research and professional practice.

The University of Chichester is ranked the third best university on the List of Modern University (according to 2007 Sunday Times League Table). The Dance Department in the Faculty of Business, Arts & Humanities is broad-based, innovative and creatively challenging. It focuses on choreography in an experimental, post-modern style reflecting and responding to the latest developments in dance and performance in today’s theatre.

For more details about the Dance Department, please go to www.chiuni.ac.uk/dance/index.cfm

The Ratiu Foundation / University of Chichester Award for MA Performance: Dance offers three pathways – for Performers, Makers and Independent researchers.

The Performers’ pathway is for full time students only and includes membership of the university touring dance company mapdance (www.mapdance.org). Work made on the Makers’ pathway will explore choreographic/devised work which could be site-specific, theatre-based, installation work or use new technology. Students on the Makers’ Route can select to be in one piece of repertory as part of the mapdance company. Independent Researchers undertake a large-scale research project which can be practice-led or focused entirely on theory.

Students work with an exciting team of nationally and internationally renowned arts researchers and practitioners including Valerie Briginshaw, Yael Flexer/Detta Howe (Directors of mapdance), Marisa Zanotti, Jill Hayes, Cathy Childs, Ann Nugent and Sarah Rubidge.

The MA is part of the active research culture within the Faculty of Business, Arts & Humanities which includes visiting artists contributing to regular research presentations, performances, installations and exhibitions and a weekly Contemporary Critical Theory Reading Group.

For more details on the MA Performance: Dance, please consult the on-line prospectus at http://chiuni.ac.uk/services/courses/Prospectusdetail.cfm?ID=79
or contact Cathy Childs, Subject Leader, on E-mail: C.Childs@chi.ac.uk.

Application Process:
Candidates should first make an application for their chosen pathway. They should contact the Dance Department in writing to apply for the University of Chichester scholarship.

AUDITIONS:
The Dance Department of the University of Chichester will hold auditions in Bucharest, for the benefit of prospective students, on 14 June (all day) and the morning of 15 June 2008. The auditions will be held at The National Centre of Dance (CNDB), 2 Nicolae Balcescu Blvd, Bucharest. If you are interested in attending these auditions, please send a message at mail@ratiufamilyfoundation.com for further details.

If the candidate is awarded the University of Chichester scholarship, they should then contact the Ratiu Foundation in writing to make arrangements for the Ratiu Foundation Scholarship covering the living expenses (£3,000 each). They will need to include written evidence of their University of Chichester scholarship when writing to the Ratiu Foundation.

Apply in writing to:
Mr Nicolae Ratiu, Chairman, The Ratiu Foundation, 8th floor, 54 – 62 Regent Street, London, W1B 5RE, United Kingdom; Tel: + 44 (0)20 7439 4052; E-mail: mail@ratiufamilyfoundation.com

The Ratiu Foundation was established in London in 1979 by Ion and Elisabeth Ratiu. Through its scholarships, the Foundation enables talented Romanian graduates and young professionals to gain skills in the UK which they can adapt and apply back home in Romania.
For more details, please go to www.ratiufamilyfoundation.com

Luceafarul: The Legend of the Evening Star

iunie 10th, 2008

June 13 & 14, 8 pm | Marjorie S. Deane Little Theater, West Side YMCA
Luceafarul: The Legend of the Evening Star

Luceafarul: The Legend of the Evening Star is a theatrical dance performance based on a famous Romanian poem, Luceafarul by Mihai Eminescu, in the award-winning translation by Adrian George Sahlean. Directed by Terrence Montgomery, featuring original music by Ion Ionescu and choreography by Raluca Georgiana and Eric Ortega, Luceafarul tells the story of the impossible love between the Evening Star and a beautiful young princess. Despite their passion, the two are forced to accept that the barriers separating their worlds cannot be transcended. Their doomed love-story touches upon the universal feeling of human longing for the ideal relationship. A production of the West Side YMCA, with a grant from Romanian Satellite. [Etching by Traian Filip Alexandru]

The performance opens with a companion piece also directed by Terrence Montgomery, The Three Treasures Singing Harp, an adaptation of a tale from 1001 Arabian Nights. Adapted and scored by Alyssa Reit.

Tickets: $15 in advance, $20 at the door. Call 866-811-4111, 212-352-3101 or order online here.
West Side YMCA: 5 W 63rd St, New York, NY 10023

Communiqué de presse

iunie 10th, 2008

Communiqué de presse

BIO/3989

Département de l’information • Service des informations et des accréditations • New York

Notice biographique

LA NOUVELLE REPRÉSENTANTE PERMANENTE DE LA ROUMANIE AUPRÈS DES NATIONS UNIES PRÉSENTE SES LETTRES DE CRÉANCE

(Rédigé sur la base des informations reçues du Service du protocole et de la liaison)

La nouvelle Représentante permanente de la Roumanie auprès des Nations Unies, Mme Simona-Mirela Miculescu, a présenté aujourd’hui ses lettres de créance au Secrétaire général de l’ONU, M. Ban Ki-moon.

Avant cette nomination, Mme Miculescu était Directrice de la Division de la communication et de la diplomatie publique du Ministère roumain des affaires étrangères à Bucarest après avoir été de 2006 à 2007 Conseillère principale auprès du Gouvernement de l’Iraq, à Bagdad. En 2005, elle a été Ambassadrice de la Mission de son pays auprès des Nations Unies après avoir travaillé à la Division de la coopération des Balkans occidentaux et de l’Europe centrale, au Ministère des affaires étrangères à Bucarest, avec rang d’ambassadeur.

De 2000 à 2004, elle a été Ministre Conseillère et Conseillère en politique étrangère du Président de la Roumanie, devenant la première femme de son pays à obtenir le rang d’ambassadeur. De 1999 à 2000, elle a été la Chef adjointe du Bureau de la presse et de l’information publique de l’Organisation pour la sécurité et la coopération en Europe (OSCE) au Kosovo. Plus tôt en 1999, elle a été la porte-parole du Ministère des affaires étrangères de la Roumanie. En 1998, elle a été Chef adjointe du Département de l’Amérique du Nord de ce Ministère après avoir été de 1994 à 1998, porte-parole de l’ambassade de Roumanie auprès des États-Unis, à Washington D.C.

Mme Miculescu est entrée au Ministère des affaires étrangères de son pays en 1991, où elle a occupé plusieurs postes au sein du Département de la presse après avoir enseigné le français et l’anglais dans plusieurs écoles depuis 1982.

De 1984 à 1989, elle était la responsable du Département des relations internationales de l’Organisation nationale de la jeunesse et de l’Association des jeunes et étudiants pour les Nations Unies à Bucarest.

Mme Miculescu a obtenu en 1999 un doctorat en philosophie magnacumlaude en littérature auprès de l’Université Babes-Bolyai (Roumanie). En 1997, elle a obtenu un diplôme en relations publiques auprès de la Georgetown University, à Washington D.C. Elle a obtenu un diplôme universitaire en langues et littératures française et anglaise auprès de l’Université Babes-Bolyai en 1982 après avoir obtenu son baccalauréat au Lycée Mihai Eminescu en 1978.

Elle a suivi des formations dans le domaine de la diplomatie et de la presse en Allemagne, en France et au Royaume-Uni. Elle a donné des cours de relations internationales dans son pays et a participé à des conférences, séminaires et formations en Roumanie comme à l’étranger. Parmi ses publications figurent de nombreux articles, sept livres et manuels sur la diplomatie et les relations publiques.

Elle est membre fondatrice de l’Association roumaine des relations publiques créée en 1995 et membre de nombreuses organisations dans ce domaine en Roumanie comme à l’étranger. Parmi ses distinctions et décorations figurent la «Start of Roumania» et le «Mérite diplomatique» au rang de Chevalier de l’ordre national. Au cours des cinq dernières années, elle a figuré sur la liste des «100 femmes les plus influentes de Roumanie» du magazine «Capital».

Elle est mariée à M. Ovidiu Miculescu, Chef de projet de Radiocom. Ils ont un fils et une fille.

Reporter fără voie în Bahrain

iunie 10th, 2008
Bahrain este un avanpost al modernității în lumea musulmanăBahrain este un avanpost al modernității în lumea musulmană

Aventura de flight attendant pentru compania Gulf Air din Bahrain a inceput anul trecut, in august, cind am scris un articol pentru pagina de angajare din Cotidianul.

Pentru ca am cerut o opinie specializata atunci, am aflat ca veniturile insotitorilor de bord pot ajunge de la 1000 de euro, plus beneficii ce constau in bilete de zbor cu reducere.

Si mi-am spus ca de ce sa nu depun si eu cerere, facind documentarea articolului pe site-ul companiei.

“Este vorba despre siguranta pasagerilor”, sunt citeva din cuvintele pe care m-am bazat ca sa ma imbarbatez singura.

O șansă fructificată

In martie acest an, am primit un mail prin care eram convocata la interviul de selectie.

Asa am aflat ca eram in total 50 de tinere romance, plus doua europence, una din Olanda, alta din Anglia.

Sunt prea batrana ca sa mai am curajul de la 10 ani cind stateam singura in casa sa imi astept parintii.

Acum e vorba de antrenamente specializate, tipuri de cocktailuri pe care trebuie sa le stii, probe de inot si de analize medicale pe care trebuie sa le treci, o doza de inconstienta, care, o data ce ai semnat contractul, realizezi ca poate sa te innebuneasca pentru ca te trezesti prins in sistemul de la Gulf Air.

De altfel, compania acopera cazarea, facturile de energie si intretinere, transportul, insa intr-o tara in care nu se produce nimic, ci doar se importa, suma de 600 de dolari cit reprezinta salariul chiar nu e o suma mare.

Eu cel putin asa am simtit-o. Orice sistem profesionist e construit pe hartie, insa practica ne omoara pe noi, oamenii din acel sistem.

Căldură și islam

Bahrain e o tara a regulilor si mi-e frica de ele, odata ce le stii.

Pentru ca atunci cind cresti intr-o tara a libertatii, e foarte greu sa renunti la firea ta doar de dragul banilor.

Ca sa ajungi in Orientul Mijlociu trebuie sa fii in stare sa accepti presiunea atmosferica, schimbarea fusului orar, socul cultural, dar si a celui economic, sa vezi ca pina si acolo exista McDonald’s si KFC si ele guverneaza, si ca singurele detalii constante sunt desertul si chemarea la rugaciune chiar de la sosirea in aeroportul Bahrain.

Singura prezenta diplomatica romaneasca este in Arabia Saudita, de unde romanii au nevoie de viza de rezidenta daca se angajeaza in Regatul Bahrain.

La sosirea pe aeroport, te intampina o caldura umeda, de aproape 30 de grade, posibil cauzata de incalzirea globala.

De altfel, cei din Bahrain nu circula decat cu masinile si nu prea vezi pietoni pe strada decat pe cei care circula dintr-un magazin in altul sau studenti care ies de la cursuri.

Cod vestimentar

Hainele traditionale musulmane sunt cele albe pentru barbati si cele negre pentru femei. Desi se spune ca albul respinge caldura si se recomanda ca si culoare in timpul verii, barbatii sunt cei protejati si nu femeile, care poarta rochiile negre din matase lucioasa.

Codul vestimentar ii desparte pe cei civilizati de traditionalisti si asa poti observa care sunt oamenii care s-au adaptat vremurilor actuale si cei care au ramas ancorati in traditie.

Cu greu gasesti mincare traditionala arabeasca cum ar fi humus sau shaworma pentru ca marea majoritate a restaurantelor are meniuri multiple incarcate de paste si sandwichuri.

Atractia turistica a Bahrainului, impartasita de un pilot englez, angajat al companiei Gulf Air este “Copacul vietii” despre care se spune ca se afla fix in mijlocul desertului.

Arborele luptator nu poate fi vazut decat daca mergi cu masina.

Cum eu nu am avut timpul necesar pentru a ma dedica acestei vizite turistice, singurul adevar despre acest copac este cel relatat de pilotul mai sus mentionat.

Recrutare globală

Sistemul profesionist de la Gulf Air e intr-o continua schimbare: uniforme, personal, rute de zbor.

A inceput acum trei ani, de cind s-a introdus un soft de recrutare de personal care permite inscrierea candidatilor din orice colt al lumii.

Asia este o destinatie de top pentru recrutori, iar frumusetile care sunt aduse de acolo sunt rare si blande si tinute minte de catre pasagerii care zboara pe rutele Gulf Air.

Ca regim politic, Regatul Bahrain este o monarhie constitutionala cu un milion de locuitori, din care aproximativ 40% sunt cetateni straini.

Elita politica este de confesiune musulmana sunita, insa majoritatea populatiei este siita.

N-am incheiat antrenamentul oferit de Gulf Air pentru ca mi-a fost frica.

Am preferat sa revin in tara dupa 4 zile in care am traversat jumatate de glob: Bucuresti, Londra, Bahrain, si la intoarcere, Bahrain, Frankfurt, Bucuresti.

Transnistria – cineva minte…

iunie 9th, 2008
Oazu Nantoi nu crede in lacrimile MoscoveiOazu Nantoi nu crede in lacrimile Moscovei

Timpul trece, alegerile vin, iar “piatra” Transnistriana ramane. Chisinaul de azi din rasputeri iradiaza optimism in ceea ce priveste inevitabilitatea solutionarii conflictului din Trannsnistria, imbinat cu loialitatea fata de Kremlin. Se pare ca cei de la Chisinau se considera o piesa geopolitica atat de importanta pentru Rusia, incat comportamentul lor ar trebui sa fie extrem de intrigant pentru ultima. Ba, Vladimir Voronin face aluzia, intr-un interviu din martie 2008, ca Moldova ar putea parasi GUAM-ul, ba Chisinaul provoaca o isterie adevarata in jurul Conceptiei de Securitate Nationala, in incercarea de a utiliza acest document, absolut incoerent, inutil si steril, drept dovada a loialitatii sale fata de Rusia, tot sensul caruia se reduce la un juramant ca Moldova nu va intra in NATO (de parca acolo cineva ne asteapta!). Ceea ce se aseamana cu angajamentul solemn al unui impotent consacrat de a nu agresa sexual pe nimeni. Totusi, cei de la Chisinau incearca sa ne convinga ca dupa aceste “miscari puternice” ale Chisinaului, Rusia arde de nerabdare sa ne reintregeasca tara, cu toate ca anume Rusia este acel stat, care sfideaza si neutralitatea si suveranitatea Moldovei.

Totusi, Rusia n-a ramas cu totul neutra fata de gesturile Chisinaului. In cadrul audierilor din Duma de Stat, dedicate zonelor separatiste, despre Transnistria s-a spus ca mai sunt sanse de a gasi solutii la masa de negocieri. Recent Chisinaul a fost vizitat de Serghei Mironov si Alexei Ostrovskii, reprezentanti ai ramurii legislative din Rusia. Primul n-a fost la Tiraspol, in pofida faptului ca Marina Smirnova este consiliera lui. Celalalt, venind la 29 mai la Tiraspol, a facut niste declaratii care au starnit valuri pe ambele maluri ale Nistrului.

Cei de la Tiraspol au auzit lucruri neplacute, cum ca ei n-au nici un motiv pentru a pretinde la independenta in raport cu Moldova. Socul pentru cei de la Tiraspol a fost atat de puternic, incat ei au plasat, la 30 mai, pe site-ul “sovietului suprem” (www.vsprmr.org) stenograma afirmatiilor parlamentarului rus. Cei de la Chisinau au ramas nedumeriti de afirmatiile lui Alexei Ostrovskii cum ca el, in urma discutiei cu Presedintele Voronin, a aflat ca Chisinaul este gata sa accepte relatii federative cu Transnistria, dreptul veto al Transnistriei in ceea ce tine securitatea nationala etc., si ca Legea din 22 iulie 2005 poate fi ocolita fara mari dificultati.

Nu se stie de ce un sef de stat a avut nevoie de intrevederea cu presedintele unui oarecare comitet din Duma de Stat, si despre ce s-a discutat in cadrul acestei intrevederi. Dar, imediat dupa aparitia informatiei despre continutul discursului lui Alexei Ostrovskii la Tiraspol, Mark Tkaciuk a declarat pentru NewsIn ca asemenea informatii sunt “niste provocari venite de la Tiraspol si sunt plasate in presa de catre factorii care doresc torpilarea reglementarii transnistrene”. Cu toate ca mai toata lumea din Transnistria a avut posibilitatea sa admire acestea “provocari” in direct, din gura lui Alexei Ostrovskii la posturile TV locale.

Din toata daravera asta, in triunghiul Chisinau, Tiraspol, Moscova, rezulta ca cineva, sau toti laolalta, mint. Cel mai alarmat, deschis si consecvent este Tiraspolul. Activitatea grupurilor de lucru, ce urmau sa elaboreze masurile de consolidare a increderii, este blocata. Smirnov si Sevciuk demonstrativ manifesta solidaritate si se prezinta drept un tandem consolidat.

Smirnov a declarat ca nu se va intalni cu Vladimir Voronin, pana nu va primi reactia Chisinaului la proiectul de “Tratat cu privire la prietenie si colaborare intre Republica Moldova si Republica Moldoveneasca Nistreana”, inmanat lui Voronin la 11 aprilie curent. Si daca Voronin asteapta Summit-ul CSI din 6-7 iunie, pentru a pleca la Moscova, apoi Igor Smirnov deja este acolo. In plus, echipa de la Tiraspol isi da bine seama, ca peste vre-o doua-trei luni la Chisinau toata lumea politica se va avanta in campania electorala si problema Transnistriana iarasi va fi data uitarii. Si ei vor face totul pentru ca sa supravietuiasca aceste cateva luni.

Mai dificil este de presupus cum se va comporta Moscova. La 20 mai curent, Serghei Lavrov, in cadrul intrevederii in Duma de Stat, a declarat urmatoarele: “Vom contribui in continuare la relansarea procesului de negocieri atotcuprinzator, mizam, ca partile vor manifesta tendinta spre compromis, gasirea unei solutii politice viabile, pornind de la temelia care este deja elaborata si in plan principial nu este respinsa de catre parti. Daca sunt careva nuante in ceea ce priveste o idee sau alta, de ele intotdeauna se va tine cont. Dar, principiile de baza, repet, au fost aprobate de catre parti”.

Din acest citat rezulta ca Rusia se gandeste doar la “relansarea procesului de negocieri” si rezulta semne de intrebare, in ceea ce priveste “principiile de baza, aprobate de catre parti”.

Cert este ca Kremlinul nu a dat uitarii Memorandumul din 8 mai 1997, “aprobat de catre parti”, prin care a fost fixat principiul confederativ al relatiilor dintre Chisinau si Tiraspol. Chisinaul, la randul sau, insista ca “intelegerea in pachet” presupune respectarea Constitutiei Republicii Moldova. Insa, si Serghei Mironov, si Alexei Ostrovskii au declarat univoc ca trupele rusesti vor ramane in Moldova pana la solutionarea definitiva a problemei Transnistrene. Ceea ce inseamna ca “intelegerea in pachet” deja este aruncata la cosul de gunoi de catre Kremlin si devine neclar, care sunt acelea “principii de baza, aprobate de catre parti”, la care s-a referit Serghei Lavrov?

A urmat intrevederea lui Serghei Lavrov cu Andrei Stratan, din 29 mai, in urma careia partea ruseasca “si-a reiterat atasamentul fata … elaborarea unui statut special, garantat cu certitudine a Transnistriei”. Or, aceasta sintagma a fost preluata de diplomatia ruseasca imediat dupa semnarea Memorandumului din 1997, si nu inseamna nimic altceva decat relatii, cel putin, federative intre Chisinau si Tiraspol.

Nu ne ramane decat sa presupunem ca in jurul problemei Transnistrene are loc un joc, ce nu presupune un deznodamant spectaculos pana-n toamna. Kremlinul incearca sa profite de vulnerabilitatea PCRM in frunte cu Vladimir Voronin in perspectiva alegerilor din 2009 pentru a-si consolida pozitiile in Moldova. Cel putin, grupul rusesc financiar-industrial “Finansgrupp”, in frunte businessmanul Oleg Shvartman, si-a declarat intentia de a crea fonduri pentru investitii in “teritorii disputate”, printre care si Transnistria. Totusi, daca ne inchipuim ca Kremlinul va incerca sa impuna inca un plan rusesc in toamna anului 2008, nu este clar cum ar putea fi realizat acest scenariu.

Pe acest fundal confuz se evidentiaza comportamentul pragmatic al UE. EUBAM functioneaza si agentii economici din Transnistria fac business in UE. Initiativa anuntata de a finanta din partea UE masurile de incredere cu certitudine a fost auzita si la Tiraspol. Erodarea regimului si oboseala populatiei din Transnistria este evidenta. Si nu putem exclude scenariul, cand “patriotii” de azi ai “rmn” cu placere se vor lasa corupti de banii europeni. Traditional, raman probleme cu guvernarea de la Chisinau, aleasa de noi. Conducerea care vrea, dar nu poate.

Oazu NANTOI este Director de program in managementul conflictelor, Institutul de Politici Publice, Chisinau. Articolul a fost preluat cu acceptul autorului, fiind publicat initial pe pagina azi.md

La Trattoria Vaso Di Fiori Con Papavero

iunie 9th, 2008
Restaurant Bar Restaurant Bar “Clubhouse”, Hollywood, Florida

Marea Mediterana straluceste mereu ca o oglinda suprema a soarelui unificator al diferitelor civilizatii si ca poarta catre lume.
Romanii au denumit-o Mare Nostrum in acceptiunea ideii de posesiune a teritoriilor ocupate in bazinul mediteranean (Corsica, Cartagina, Egipt etc.)
Spatiul paradisiac generos se deschide cu marea umbrita de pini, portocali, migdali, maslini si vita de vie incolacind malurile intr-o imbratisare milenara; se deschide cu lanurile lavanda si cu cantos-ul gitano de liber calator prin lume; se deschide prin smochinii grei de rod si cu surasul femeilor purtand o floare de mac in parul pieptanat de briza marina.
Italieni, francezi, spanioli, egipteni, evrei, berberi, portughezi isi revendica marea ca un drept al existentei lor dezvoltand o lume aparte, numita mediterana.
Pictorul Van Gogh reconstruieste imaginarul mediteranean in senzatiile puternice, vibrante dand culorilor voce si strigat, unde elementele esentiale:
Pamantul, Cerul si Lumina se intrec printr-un coloristic pur, salbatic sfidand pastelul si somnolenta.
Mediterana este prezenta in lume nu numai prin ilustratele cu peisaje marine mirifice ori prin istoria culturii eline, italice, mauro-sefarade, hispanice, arabe etc, ci si prin arta culinara. Ingredientele de baza in retetele internationale mediteraneene se disting asemenea culorilor puternice pe tarmurile solare, in registrul gustativ sarea este sare din mare, dulcele este dulce din fructe, acrul este acru din tomatele siciliene s.a.
Gastronomia in cauza respecta valorile primare ale constituentilor care nu se distrug prin fierbere sau prajire indelunga. Nu exista elaborare sofisticata si combinatii cu lianti lactanti (crema) ca in cazul bucatariei franceze. Usturoiul, ceapa, ardeiul iute uscat, ierburile provensale (cimbrul, rozmarinul, oregano sa), uleiul pur de masline amplifica reusita si creaza senzatia de satietate naturala, nu una greoaie ca dupa o cina alsaciana sau nordica (unde grasimea de porc, cartofii, afumaturile, painea, untul abunda).
Am ales termenul de trattoria pentru o serie seria de retete propusa cititorilor tocmai pentru a accentua ca bucataria este o arta si o prelungire a iubirii sotiei, ale mamelor si ale bunicilor gatind pentru cei dragi.
Trattoria se opune ideii de restaurant sofisticat si luxos, este un loc unde lipsesc meniurile fixe, iar mancarea este gatita ca la mama acasa, atmosfera relaxanta ne readuc in jurul mesei familiale. Clientii puteau sa si cumpere mancare gatita pentru acasa, de unde si originea de catering (in franceza traiteur).
Nu trebuie omis, dincolo de poezie, efectul terapeutic al bucatariei mediteraneene ce pe parcursul retetarului propus on line va fi mentionat odata cu ingredientele tipice.
Nimic mai frumos decat o terasa din lemn si flori cataratoare catre cer si catre marea lui Alexis Zorba, al trubadurilor francezi, al napolitanilor sau al regilor flamenco-ului gitan savurand pestele proaspat gatit pe gratarul din fata casei, cinstindu-ne cu vinul de Porto, rose-ul de Cote-du-Rhone sau cu cel din Israel.
Soarele nu vrea sa apuna, mai cere vin si nedespartindu-si ochii de la femeile dansand fara sandale pe piatra de la mare.

Retetele au in vedere gradul de usurinta al prepararii si totodata o usoara personalizare a folosirii ingredientelor, ca dupa o experienta de peste doua decenii in gastronomie (si in tari diferite) sa-mi intaresc convingerea ca bucataria fiind o arta, poseda un caracter flexibil, adaptabil.
Acelasi fel de mancare difera de la o regiune la alta, asemenea unei piese muzicale sau recitarii unui poem.
Pentru o mai buna intelegere a oricarei carti de retete consider ca e foarte importanta respectarea aproximativa a unitatilor de masura, a cantitatilor propuse de catre autori.
In SUA si in Marea Britanie unitatea de masura difera, astfel ofer un tabel cu conversii in sistemul metric :

GREUTATE TEMPERATURA

1 uncie (oz.) = 28.0 grame (gr.) 212◦ F = 100◦ C (pct. de
8 uncii = 227.0 grame fierbere, apa)
1 livra (lb) = 0.45 kilograme (kg.) 225◦ F = 110◦C
2.2 livre = 1.0 kilogram 250◦ F = 120◦C
275◦ F = 135◦C
VOLUM (LICHID) 300◦ F = 150◦C
1 lingurita = 5.0 mililitri (ml) 325◦ F = 160◦C
1 lingura = 15.0 mililitri 350◦ F = 180◦C
1 uncie lichida = 30.0 mililitri 375◦ F = 190◦C
1 ceasca (cupa) = 240 mililitri 400◦F = 200◦C
1 pinta (halba) = 480.0 mililitri ( Pentru a converti gradele
1 cuarta = 0.95 litri Fahrenheit in Celsius scade
1 galon = 3.80 litri 32 si inmulteste rezultatul cu
5/9.)

1.HUMUS

Humus face parte dintre cele mai vechi feluri de mancare cu o vechime de peste sapte milenii si isi are originea in Egiptul antic. Numele de hummus inseamna naut in araba, fiind foarte raspandit in Orientul Mijlociu, Asia Mica. India si Balcani.
Nautul (Cicer arietinum) este apreciat pentru valorile sale nutritive, foarte bogat in zinc, vitamina C, fibra si mai ales fiind un revigorator al potentei sexuale si al fertilitatii (acid folic).
Nautul este un substitut miraculos al carnii si il intalnim in zeci de retete internationale, mai ales in bucataria vegetariana.
Reteta de baza a Humus-lui ramane totusi nautul in piure amestecat (in Ardeal am spune facaluit ca si fasolea batuta) cu crema de susan, numita tajine sau tahini.
Durata: 10 – 12 minute
Grad de dificultate : redusa
Ingrediente: 225 gr. / 1 ½ ceasca de boabe de naut ;
sucul a doua lamai; trei catei de usturoi, curatati si pisati; 150 ml/½ ceasca de crema de susan (tahini) ; 4 linguri de ulei de masline; 1 varf de cutit de piper si sare: 1 lingura de boia dulce de ardei (paprica); cateva fire de patrunjel verde; 6-8 masline Kalamata.
Metoda de preparare:
1. Boabele de naut (ca si cele de fasole uscata) se spala si se lasa peste noapte in apa rece. Se fierb aprox 2 ore. Putem gasi in comert naut gata fiert in conserve, ceea ce unora ar economisi timp si energie.
2. Cu ajutorul unui mixer de bucatarie reducem nautul fiert in piure adaugand treptat uleiul de masline, crema de susan (tahini), sucul de lamaie, usturoiul, paprica si celelalte condimente.
3. Punem piureu-ul obtinut intr-un vas tip bol si il lasam in frigider 2-3 ore inainte de servire.
4. Decoram humus-ul cu frunze de patrunjel verde si cu maslinele taiate in rondele sau in forma de semiluna.

In general se serveste cu paine de tip pita, calda sau prajita, si as sugera, impreuna cu legume nepreparate, crude (morcovi, telina, conopida, broccoli, ceapa verde sa).
Humus-ul poate fi folosit cu succes si in aperitive mai elaborate si in ultimul timp cu aparitia sandivisurilor-rulou (wrap, tortillas) devine un delicios ingredient in amestec cu legume taiate marunt, coriandru in frunze si chiar branza telemea sau gorgonzola.

A aparut metodologia privind şcolarizarea tinerilor romani din afara granitelor în învăţământul de stat din România, începând cu anul şcolar/universitar 2008 – 2009

iunie 9th, 2008

A aparut metodologia privind şcolarizarea tinerilor romani din afara granitelor în învăţământul de stat din România, începând cu anul şcolar / universitar 2008 – 2009

02.06.2008
MEC.jpg

In decursul zilei de azi Ministerul Educatiei Cercetarii si Tineretului a facut public pe siteul acestuia, www.edu.ro, proiectul de metodologie privind şcolarizarea cetăţenilor din Republica Moldova, a cetăţenilor de origine etnică română din Albania, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Ucraina şi Ungaria şi a etnicilor români cu domiciliul stabil în străinătate în învăţământul de stat din România, începând cu anul şcolar / universitar 2008 – 2009.

Pe langa acest proiect de metodologie MECT a dat publicitatii mai multe acte legate de admiterea etnicilor romani din tarile sus mentionate. Printre acestea se regasesc :

– Calendarul concursului de admitere în învăţământul preuniversitar şi superior de stat din România a etnicilor români şi diaspora

– Cerere de înscriere la concurs pentru studii liceale sau universitare în învăţământul de stat din România pentru tinerii din Moldova, Albania, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Ucraina, Ungaria şi diaspora (Anexa Nr.1A)

– Fişa de înscriere în anul şcolar 2008-2009 petru tinerii din Rep. Moldova în învăţământul liceal de stat din România ((Anexa Nr.1B)

– Lista domeniilor fundamentale de ştiinţă, artă, cultură şi a domeniilor pentru studii universitare de licenţă (anexa nr. 2)

– Centrele de an pregătitor şi domeniile de studiu de licenţă începând cu anul de învăţământ 2008 / 2009 (anexa nr. 3)

– Graficul activităţilor Comisiei M.A.E. – M.E.C.T. de preselecţie a candidaţilor (anexa nr. 4)

– Numarul locurilor subventionate de stat in anul scolar/universitar 2008 – 2009 (anexa nr. 5)

Aceste documente se pot descarca de pe www.basarabeni.ro, la sectiunea LEGISLATIE – Admitere 2008 – 2009 (http://www.basarabeni.ro/legislatie/admitere-2008-2009-romania/), ori pe pagina MECT, www.edu.ro

Alexandru Risneac
www.basarabeni.ro

Arheologia si spionajul: Lawrence al Arabiei

iunie 9th, 2008
Lawrence era îndrăgostit de peninsula ArabieiLawrence era îndrăgostit de peninsula Arabiei

Opinia publica identifica doua tipuri de arheologi.

In primul rind, arheologul “tribun national”. Cel care cauta la izvoarele istoriei nationale. Din pacate, exagerarile nationaliste sunt extrem de puternice in zona. Si insotite de presiuni de toate felurile.

In al doilea rind, este destul de comuna imaginea de arheolog “aventurier”. Cel care se foloseste de arheologie pentru “acoperire”, “legendare”. Scopul sau fiind mascat de santier sau de periegheza.

Ajunsi aici, trebuie sa vorbim putin si despre T.E.Lawrence (sau “Lawrence al Arabiei” sau “col. Lawrence”).

Avea cunostinte solide de orientalistica. Cunostea limba araba (si variantele diferitelor triburi) si a intreprins mai multe cercetari in zona, inca din 1909.

Lawrence a dovedit ca stabilimentele militare ale cruciatilor (in Orient) nu sunt influentate de arhitectura bizantina ci de stilul “franco-englez”.

Nu se stie sigur cind este recrutat de serviciile secrete britanice.

Primul razboi mondial

Se ocupa de arheologia hittita cu putin inainte de constructia caii ferate Berlin-Bagdad si cauta urme ale peregrinarilor lui Moise in desert (Sinai) in 1914. Observind si miscarile trupelor turcesti.

Devenit (oficial) angajat al serviciilor speciale la izbucnirea razboiului (dupa ce a fost respins, din motive medicale, de la recrutare ca voluntar in armata), Lawrence se plictiseste in birou.

In 1916 pleaca pe teren si reuseste ridicarea arabilor la lupta, zdrobind 4 corpuri de armata otomana. Campaniile culmineaza cu cucerirea Damascului, in 1918.

Nu cred ca trebuie sa va descriu personajul, faptele, motivatiile. E posibil sa le stiti mai bine ca mine!

Ceea ce vreau sa mentionez e ca T.E.Lawrence nu a ajuns “spion” pentru ca era arheolog.

Faptul ca era un excelent cunoscator al zonei si al limbii, l-a impus ca omul potrivit la locul potrivit.

Este, totusi, de subliniat ca s-a nascut pe mosia…Carnarvon. (Simpla coincidenta?)

Plecind, insa, de la cazul lui, s-a creat un mit: “arheologul-agent secret”.

Indiana Jones

Dezvoltat, in perioada interbelica, de personajul imaginar Indiana Jones, motivul va fi preluat si dezvoltat de comunisti.

Cauzele erau de ordin pragmatic. Un arheolog, putea circula cu usurinta in orice zona, fiind acceptat de populatia locala. In acelasi timp, arheologii pot circula usor si-n afara granitelor, participind la sesiuni stiintifice, congrese internationale sau simple calatorii de documentare.

Cum in comunism jurnalistii erau (obligatoriu) “inregimentati” iar oamenii de afaceri nu existau, arheologia, geologia (“cultura”, in general) si…sportul, erau intens utilizate pentru legendarea spionilor.

Nu cred ca mai e nevoie de asa ceva.

In 1996, intr-un ziar al muzeului din Giurgiu (“CLIO”), scriam un articol despre starea arheologiei romane.Un subcapitol era dedicat…spionilor din arheologia noastra.

Ceream eliminarea acestora din viata stiintifica. De fapt, solicitam sa fie obligati sa opteze intre viata stiintifica si serviciile secrete.

A, sa nu credeti ca ma legam de informatori sau de regulamentarii contra/informatori, prezenti in toate institutiile si intreprinderile statului. Nu sunt chiar asa de naiv.

Eu ma refeream doar la spionii legendati. Atit.

Economia de piata le oferea numeroase alte acoperiri. Mai bune. Si ne lasau si pe noi in pace.

Pina la urma spionii au ramas, iar subcapitolul meu a parasit articolul. (Articol in care sintagma “revolutie” – din 1989 -, a aparut cu ghilimele, desi eu nu le trecusem in manuscris.)

La scurt timp, si eu am parasit arheologia.

“Democratie originala”

Din pacate, nimeni nu vede arheologul…”cenusiu”.

Cel care sapa constiincios, santier de santier, care descopera culturi de mult apuse, ajutind, prin eforturile sale, la incadrarea acestora in timp si spatiu si la definirea pricipalelor lor elemente caracteristice.

Acesta ajuta la acoperirea petelor albe din harta cunoasterii umane.

Acesta este eroul necunoscut, dar necesar, al oricarui tom de istorie. Fara el, paginile istoriei ar ramine simple “mituri si legende”.

Românii din Spania “sunt o expresie a binefacerilor acestui moment” – interviu cu Prinţul Radu de Hohenzollern, reprezentant special al guvernului României.

iunie 9th, 2008
Prințul Radu e primit cu căldură de românii din SpaniaPrințul Radu e primit cu căldură de românii din Spania

Prințul Radu de Hohenzollern, soțul Principesei Margareta, moștenitoarea tronului României, reprezentant special al guvernului, s-a întors recent dintr-o vizită în Spania, țară care găzduiește poate cea mai numeroasă comunitate de români plecați după 1989. Alteța Sa a avut amabilitatea să acorde un interviu în exclusivitate revistei ACUM, la reședința oficială a Familiei Regale, Palatul Elisabeta, din București.

Cu ce impresii reveniţi din Spania unde v-aţi întâlnit cu reprezentanţii comunităţii româneşti de acolo?

Ȋn vizita pe care am făcut-o în comunitatea autonomă Aragon şi în comunitatea autonomă Valencia am atins patru segmente: administraţia locală, capabilă în aceste momente de trecere într-o Europă prosperă să acceseze fonduri structurale, să facă construcţii importante pentru comunitate, etc, comunitatea oamenilor de afaceri locali, care există, oricât ar fi de mică, chiar dacă sunt numai trei, patru, cinci, comunitatea românească, acolo unde există, şi societatea civilă, Biserică, mass-media, care dau consistenţă şi încurajare propriei comunităţi. Nu m-am dus în Spania exclusiv pentru că sunt români acolo, intenţia noastră este să atingem toate regiunile din Spania, Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie, în încercarea de a pune România locală pe harta lor, şi de a extrage de la ei investiţie străină, interes, know-how, parteneriat, pentru ca fiecare bucăţică din acest mozaic mare care este România să fie dezvoltat şi să aibă o punte de legătură cu străinătatea. Acolo unde comunitatea românească există e cu atât mai bine, pentru că locul respectiv are o anume precepţie despre România prin românii care sunt acolo.

Ce v-au spus românii cu care v-aţi întâlnit acolo?

Nu foarte multe. Spre deosebire de discuţiile ample din presă despre prezenţa a două milioane de români în Spania şi Italia, ei sunt nişte oameni care-şi văd de viaţa lor. Unii sunt ingineri, mdici, profesori, arhitecţi, scriitori, ziarişti sau artişti, alţii sunt oameni cu pregătire medie care au o slujbă destul de bună, alţii sunt oameni simpli, care vin de la ţară şi muncesc pe un şantier sau la un aeroport, fiecare dintre ei are orizontul lui. Ei nu mi-au spus mie în mod special ceva, pentru că un membru al Familiei Regale nu poate să le resolve probleme politice, diplomatice sau administrative.

Dar se simt integraţi?

Da, da. Sunt comunităţi integrate, sunt comunităţi complexe, cu mult bun simţ, cu multă măsură şi românii din aceste comunităţi sunt cu un pas înaintea românilor din ţară, în sensul că au un spirit civic, comunitar, sunt asociaţi, au un glas mai puternic, stau cu fruntea mai sus, au o experienţă mai cosmopolită. Eu găsesc că ei sunt o expresie a binefacerilor acestui moment. Chiar dacă pe termen mediu sau lung nu va fi posibilă dislocarea a două milioane de oameni, a 10% din populaţia României. Ei se vor întoarce şi politica guvernului roman este de a-i convinge să se întoarcă. Ei însă nu vor avea nevoie să fie convinşi, unii dintre ei au început să se întoarcă chiar de acum. Dacă salariile încep să urce în România la şapte, opt, nouă sute de euro, va fi mai bine să iei 900 de euro decât 1200 acolo.

Problema este că unii dintre ei se întorc şi sunt întâmpinaţi ca cei care au revenit imediat după 1990 din exil şi li s-a spus: “Voi n-aţi mâncat salam cu soia!”

Şi în plus de asta mai este un aspect: felul în care vor trata ei înşişi locul de unde au plecat. Dacă vor reveni după un an, doi, reintegrarea nu va fi dificilă. Dar dacă vor veni înapoi după cinci sau 10, nu le va mai plăcea ce vor vedea şi va exista şi un conflict invers faţă de cel despre care vorbiţi: adică din partea lor faţă de cei pe care-i vor regăsi. Pentru că un om, mai ales tânăr fiind, a avut gustul a ceea ce înseamnă un oraş frumos luminat noaptea, cu vacanţe bune vara, cu un tratament decent la slujbă, cu o maşină pe care s-o poată cumpăra chiar dacă e la mâna a doua, şosele mai bune, oameni care se comportă frumos la supermarket, nu va mai înghiţi comportamentul românesc din anumite comunităţi locale unde oamenii se poartă aşa cum se poartă.

Deci, va fi un fel de ciocnire culturală, care va fi între români şi români, dar şi pe asta o consider benefică. Pentru că ei nu vor face decât să zgâlţâie ce a rămas rău în comunitatea locală, tot aşa cum o fac azi elevii de liceu, la Paşcani, la Târgu Jiu, la Buzău, unde diferenţa dintre generaţii ale aceleiaşi familii este cam aceeaşi ca între cel care a plecat şi cel care a rămas, din punct de vedere geografic.

Ce părere au românii din Spania despre Familia Regală, despre Casa Regală?

Diaspora a fost dintodeauna mai deschisă și mai bună cunoscătoare a Familiei Regale decât românii din țară. În ce privește Spania, e o notă în plus, pentru că Spania e monarhie și românul care a plecat dintr-un sat din Bistrița și se trezește la Madrid și vede tot ritualul acesta statal care în frunte un monarh pe care toată lumea îl iubește și-l respectă. În afară de asta, vede că e vorba despre o instituție modernă, pentru că în Spania monarhia cu Juan Carlos în frunte este aproape mai modernă decât republicile, în sensul că Juan Carlos însuși are charismă, comunicare și niciun politician nu-i poate sta alături dacă ar fi să discutăm franc.

Ce impact au toate acestea asupra românilor de acolo?

În Spania instituțiile sunt solide, respectabile, au ritual, identitate, personalitate, tradiție. Este ca și cum ai compara un obiect de artă de la Peleș cu ambalaj de Coca Cola de la supermarket. Or, românii nu se poate să nu vadă asta. Ei se duc și trăiesc acolo un an, doi, trei, cinci într-un altfel de model insituțional și e îmbibă e acest fel de administrație pentru că e de neoprit această transformare a lor. Vă dați seama, din momentul când te duci la poliție să ceri un act de identitate, până te duci să-ți duci copilul la școală și până te uiți seara la jurnalul de știri de la ora șapte, este un alt model, este modelul despre care în țară ți s-a spus că un moft, că e prăfuit, că e un dezastru, și că în general cuvântul „monarhie” e o nenorocire.

Dar despre Familia Regală din România?

Despre Familia Regală din România ei au o încredere și o simpatie care este astăzi mai mare ca oricând după 1989. Pentru că au internet, televiziuni, pentru că noi suntem aici de șapte ani și am consolidat un anume fel de leadership, un anume serviciu în slujba României care e inconfundabil. Și pentru că acum viața e liberă, tot așa cum vorbesc cu dumneavoastră acum, tot așa sunt de liber să vorbesc și cu ei. Or la mine este cea de-a doua vizită în mai puțin de un an în țara în care ei lucrează. Eu sunt însoțit în aceste vizite de Ambasadorul României, de consulii României, cu atât mai mjult calitatea mea acolo este întărită de o componentă oficială și combinația aceasta de tradiție, de legitimiatate, de mândrie, de continuitate, plus susținere instituțională oficială, care înseamnă de fapt una politică, dă un rezultat de care ei sunt foarte, foarte mândri.

Să știți că nu o dată, și românii și spaniolii pe care i-am vizitat, mi-au spus: “Știți că după ce plecați, la sfârșitul săptămânii o să vină la noi în vizită Principele moștenitor Felipe”, așa a venit și un prinț din România și unul din Spania. Și sunt mândri de asta, nu numai românii, ci și spaniolii. S-a întâmplat acest lucru deja de două ori, iar la alicante unde m-am întâlnit cu primarul, cu oameni de afaceri și cu comunitatea românească, în timpul prânzului primarul mi-a spus: “Pe scaunul pe care stați acum, a șezut săptămâna trecută Regele Juan Carlos, care ne-a vizitat.”

Bine, trebuie păstrate proporțiile, pentru că eu nu pot reprezenta ce reprezintă el, nu e vorba de gradul de importanță, e vorba de același tip de leadership pe care ei îl proiectează, spunând: “Și noi avem așa ceva!” Dar nu pot spune că nu e la fel pentru românii din Marea Britanie sau chiar Franța, Italia sau Germania. Pentru că trăim într-o lume liberă și așa exasperați cum suntem de felul în care merg lucrurile în România instituțională, noi fiind tot timpul aici, nu remarcăm că totuși se fac totuși pași destul de mari și în țară.

Și asta se reflectă și în felul în care se reflectă percepția Casei Regale pe plan public – un astfel de dialog n-ar fi fost cu putință acum opt sau chiar șase ani.

Libertatea

iunie 9th, 2008

Un gînd, ca o străfulgerare a tampestei de vară, m-a readus la maşina de scris. Îmi amintesc de zilele cînd fiecare maşină era înregistrată, avînd particularitatea ei. Eram în perioada postbelică, când lumea-mi exterioară mi-a fost tăiată de Cortina de Fier. Orice mişcare a claviaturii era înregistrată. Orice scrisoare plecată sau venită era citită, catalogată, ca într-un final să-mi fie remisă. Acelaşi lucru şi cu convorbirile telefonice. Parcă o organizaţie dorea să-mi cunoască gîndurile, să mi le canalizeze într-o direcţie ce nu-mi aparţine. Simţeam că o forţă exterioară dorea să mă anihileze, să mă facă o parte din comun, o parte din personalitatea colectivă, anihilîndu-mi individualitatea. Am trecut această perioadă pe meleagurile mioritice, nerevoltîndu-mă. M-am închis în lumea cărţilor, a prietenilor, afişînd nonşalanţă.
Am părăsit lumea mioritică, urmărind din partea cealaltă Prăbuşirea Cortinei. Acum stau la claviatura computerului, aşternînd crîmpeiuri din multitudinea lumilor. Nu mă tem să-mi dezvălui identitatea. Sunt într-adevăr liber?
Îmi aleg singur priorităţile, nu mai sunt manevrat, dar totu-i relativ. Priorităţile nu-mi mai sunt impuse de o forţă statală, îmi sunt impuse de situaţia-mi economică. Chiar dacă mă amăgesc că fac ce vreau, cînd vreau, cum vreau, este numai o amăgeală. Fiecare pas îmi este dictat de bilanţul economic la care ajung trudind ca în anii tinereţii.
DA, am libertatea de gîndire, am libertatea de exprimare şi libertatea de mişcare pe care n-o aveam pe timpul maşinii de scris. Mă simt liber.
Libertatea ca şi fericirea e în NOI, indiferent unde suntem.

Australia: seceta face ravagii de ani de zile

iunie 9th, 2008
The wandererThe wanderer

De şase ani seceta s-a împământenit in Australia şi în fiecare vară temperaturile medii cresc, iar numărul zilelor călduroase se dublează.

Arşiţa usucă totul şi, cum rezervoarele sunt mult sub capacitate, guvernele iau măsuri forţând populaţia să economisească apa:
se interzice spălatul maşinilor, udatul automat e ilegal, iar folosirea furtunelor este îngăduită numai persoanelor în vârstă. În rest, udatul plantelor e permis numai în anumite zile, între anumite ore şi numai cu găleata.

Oamenii au trecut la metode inventive – unii pun sistemele automate noaptea, alţii sapă puţuri, alţii au rezervoare de ape pluviale. Unii colectează apa de la maşina de spălat sau duş, alţii intră în duş cu găleţi să colecteze apa până ce se încâlzeşte.

Din aceste motive, unele gazoane arată mai verzi decât altele.

Amenzile pentru încălcarea restricţiilor sunt usturătoare, dar Australianul s-a învăţat prea tare cu gazonul lui verde, ca să poată sta să se uite cum se usucă.

Ken Proctor, un pensionar de 66 de ani din Sydney, îşi uda regulamentar gazonul manichiurat şi foarte verde din faţa casei, când, un vecin, Todd Munter, l-a interpelat, afirmând că este ilegal ce face şi că îl va reclama.

Ken, fiind un om corect şi ştiind că e în regulă ce făcea, l-a stropit în glumă pe Todd, zicându-i să-şi vadă de treabă.

La care Todd a văzut negru în faţa ochilor şi l-a bătut pe Ken de l-a omorât.

Vecinii nici acum nu pot crede că s-a întâmplat aşa ceva, deşi, mulţi dintre ei au trăit şi în vremuri ceva mai grele.

Quebec – mon amour – francezi si englezi (I)

iunie 9th, 2008

Quebec reprezinta pentru mine o lume in care am fost acceptat ca imigrant in urma cu 18 ani si unde spre deosebire de Germania, m-am regasit intr-o lume binevoitoare, toleranta si prietenoasa.

Anii traiti in Quebec si Montreal au fost decisivi in asimilarea culturii canadiene franceze, m-am regasit in deplina libertate de miscare, de expresie si de afirmare.

Retrospectiv inteleg ca traversez si eu cate ceva din inceputurile vietii colonistilor de altadata cu surprizele, cu rigorile iernii nordice, dar si cu privilegiul de a trai intr-o tara imensa, generoasa.

Multumesc saptamanalului electronic Acum pentru privilegiul de a-mi acorda spatiul publicarii catorva articole reunite sub tematica societatii distincte din Canada franceza, un subiect neepuizat, dar si foarte controversat.

Nu am intentia sa emit nici judecati de valoare, ci este un omagiu scris unei tari in care mii de imigranti si-au gasit un spatiu vital nou.

Sa nu uitam ca provincia Quebec este o tara unde intelegerea, democratia ating superlative mult deasupra Europei si ale Statelor Unite, se distinge prin a fi un Monaco al Americii.

Societatea francofona de astazi isi incepe istoria cu Jacques Cartier, nascut in anul 1491, localitatea Saint Malo, care in 1534 pune piciorul pe pamantul canadian pentru prima oara si arboreaza in regiunea Gaspe o cruce cu blazonul regal : trei flori de crin pe un fond de azur.

In numele regelui Francisc I, Jacques Cartier a intreprins trei incursiuni , devine cuceritorul Canadei franceze, explorand fluviul St Laurent si Terra Nova. Numele de Quebec s-ar traduce dintr-un dialect amerindian locul unde fluviul St.Laurent se ingusteaza.

Intentia lui Cartier era de a gasi o cale catre Asia, si nicidecum descoperirea Quebec-ului. Franta se astepta la descoperirea imediata a unor bogatii in noile teritorii, neuitand ca Pisarro in 1531-1532 cucereste imperiul incas imbogatind Spania, astfel din punctul de vedere al curtii franceze cele trei voiaje ale lui Cartier au insemnat un esec.

Tentativele s-au soldat cu zeci de morti din cauza iernii aspre, a unei alimentatii insuficiente si totodata a confruntarii cu triburile de irochezi.

Dincolo de dezinteresul Frantei pentru teritoriile amerindiene si de slabirea puterii economice provocate de razboaie, Jacques Cartier cu temerarii sai raman primii cuceritori ai Canadei, pionieri ai drumului catre teritorii imense si mai ales ai Noii Frante (La Nouvelle- France). Un alt merit major il reprezinta studiile cartografice si inventarierea bogatiilor din regiunea Quebecului ce devin adevarate referinte pentru expeditiile viitoare.

La inceputul secolului al XVII-lea Samuel de Champlain, cartograful regelui Henri IV soseste in tinuturile Quebecului ca in 1603. Reusita expeditiilor sale se datoreaza ajutorului primit din partea amerindienilor.

Samuel de Champlain se implica in politica beligeranta a triburilor de irochezi, huroni , algonchini etcsi traverseaza un itinerariu de peste 1500 km de a lungul coastei atlantice intre Maine si Cap Code.

Cartograful regal reface cu succes expeditiile lui Jacques Cartier si fondeaza tinutul Acadiei in 1604, orasul Quebec in 1608, descopera trei mari lacuri si pregateste terenul formarii orasului Montreal care avea sa se finalizeze in 1642.

Spre deosebire de expeditiile spaniole si britanice cadrul creat de catre Champlain este unul pacifist si calauzit de ideea popularii Quebecului cu mestesugari, soldati, reprezentanti ai clericului iezuit intru formarea unei colonii noi, unei societati distincte, ce avea sa se numeasca La Nouvelle-France.

Samuel de Champlain se stinge din viata in anul 1635, chiar in colonia Quebec locuita pe atunci doar de 200 francezi.

Champlain este pe drept considerat parintele Noii Frante, al unui eroism exemplar urmat de catre natiunea Quebec-ului pana in prezent, desi coloniile franceze au fost ocupate de catre englezi (1629-1632).

Multi dintre acadienii izgoniti se refugiaza in Louisiana franceza, un alt ecou al culturii francofone pe continentul american.

In 1643 Ludovic al XIV-lea initiaza un plan de protectie numind un guvernator si un intendent in Noua Franta.
In 1665 regimentul de elita Carignan-Salieres infrange irochezii si asigura protectie militara coloniei franceze.

Jean Talon reprezinta o a treia personalitate importanta in conturarea viitoarei societati distincte printr-un amplu program de dezvoltare demografica aplicat populatiei Noii Frante. El organizeaza un recensamant al populatiei mentionand existenta a 3215 locuitori. Impune legi drastice celibatarilor.

In aceeasi perioada sunt trimise din Franta 750 tinere orfane, numite « fiicele regelui » pentru a se casatori cu colonisti francezi. Familiile cu multi copii se bucura de ajutoare substantiale si de sprijin din partea administratiei Jean Talon, datorita careia populatia ajunge in 1672 la 6700 locuitori.

In ciuda eroismului coloniei franceze, Noua Franta nu rezista invadatorilor britanici din doua motive : interesul scazut din partea Frantei in mentinerea Canadei si suprematia avantului economic britanic de dupa revolutia lui Cromwell, extinsa si in coloniile canadiene.

In urma Tratatului din Paris (1763), Noua Franta este cedata Angliei, insa eforturile britanicilor de a asimila grupurile francofone s-au dovedit incercari zadarnice.
Anglia este nevoita inca din anii timpurii ai formarii Canadei sa cedeze, facand concesii : Proclamatia Regala (1760-1763) confera tinutului Noua Franta o noua constitutie si astfel este instituita Provincia Quebec-ului ; revoltele din coloniile americane ii determina pe britanici sa proclame Actul Quebec-ului (1774) prin care se recunosc drepturile civile ale francezilor si practicarea religiei catolice.

Intre timp salvgardarea limbii si al culturii franceze in extensie contribuie enorm la mentinerea climatului unic si distinct in colonii. In 1764 apare Gazette de Quebec, ca prim ziar in franceza in America de Nord ; se deschid colegii si scoli in limba franceza, grupate in jurul bisericilor ; in 1791 prezenta francofona se afla in majoritate, ceea ce a declansat crearea a doua mari tinuturi : Canada de Sus(Le Haut- Canada, Ontario ) si Canada de Jos (Le Bas-Canada, Quebec) tocmai pentru a se evita asimilarea englezilor de catre francezi.

Secolul al XIX-lea cunoaste si in teritoriile Canadei influenta romantismului si a regasirii identitatii unei tari in care atat francezii, cat si englezii detin aspiratii progresiste : lupta impotriva coroanei britanice vizand independenta Canadei (Rebeliunea din 1815) si respingerea armata a tentativelor americane de cucerire a Canadei.

Perioada dintre 1764 si 1867 s-a concretizat intr-o puternica dominare britanica insa fara nici un succes in asimilarea vorbitorilor de limba franceza.

In 1840 se proclama Actul Unirii celor doua teritorii canadiene, insa prejudiciind provincia Quebec-ului prin oficializarea limbii engleze in Canada unita, prin acordarea unui numar mai mare de deputati din zona engleza, desi populatia franceza detinea suprematia numerica de 600.000 locuitori spre deosebire de cea engleza de 500 000. Unirea a insemnat adoptarea de catre locuitorii britanici colonisti a numelui de canadian, mai putin cei din Quebec ce isi vor spune canadieni francezi.

Publjcistii si poetii francezi ai sec XIX-lea si-au consacrat opera si idealurile ideii de separare si de identitate nationala (Napoleon Aubin, Pierre JO Chauveau, Patrick Lacombe, Joseph-Lenoir Rolland etc).

Anul 1867 coincide cu proiectul de stat federalist al Canadei prin contributia a doi politicieni progresisti. John A Mcdonald si George Etienne Cartier. Franceza redevine limba oficiala, dar nu in cadrul guvernului federal. Actul Confederatiei aduce in discutie ideea de Dominon al Canadei, ceea ce va contribui in viitor la autonomia Canadei.

Quebec-ul sufera o stagnare de ordin economic si politic din cauza puterii de influenta a clerului catolic. Scolile religioase erau in intr-un procent de peste 40%, politicienii progresisti sunt minimalizati si exclusi. Reproduc un pasaj dintr-un raport al unui comitet cleric din Montrea (mai 1850): « Jurnalismul este o putere formidabila de care infernul se serveste, din nefericire,cu prea mult succes, in otravirea lumii cu doctrinele sale pagane si corupte ».

Abia in secolul al XX-lea Quebec-ul isi consolideaza identitatea ca societate distincta prin acordarea femeilor dreptul de vot si dreptul de a profesa medicina si avocatura (1930) si prin modernizarea invatamantului (1961).

Acordarea statutului de autonomie deplina Canadei in 1930 prin Statutul de Westminter contribuie la independenta tarii, la deschiderea unor noi programe de imigratie si la o mai buna administrare economica.

Am trait in orasul Quebec si Montreal ani buni si am inteles ca societatea francofona canadiana nu se identifica absolut deloc cu Franta.

Daca francezii ar fi acordat sprijin militar si material Noii Frante, suntem convinsi ca altfel ar fi fost destinul Canadei. Voltaire s-a aratat ostil tinuturilor Americii de Nord considerandu-le salbatice, neinteresante.

Enuntul Je me souviens ( imi amintesc) inscris pe placile de inmatriculare ale masinilor din Quebec mi-a starnit nu numai curiozitatea imediata legata de motivul uzantei ideii, dar si aprofundarea istoriei unei provincii supuse vitregiilor istorice si ale iernilor nordice.

Je me souviens consacreaza dictonul patriotic din provincia Quebec si o explicitare exhaustiva nu face decat sa deruleze intreaga istorie a generatiilor de la Jacques Cartier si pana astazi sau in mod revers nu trebuie uitat raul pricinuit Quebec-ului de catre britanici.
Canadienii francezi te cuceresc prin farmecul unui popor ospitalier si vorbaret predispus petrecerilor si iesirilor.

Au transformat tinuturile zapezii in veselie si dans, in permanenta « joie de vivre » si poate faptul ca primii exploratori au trebuit sa infrunte nestatornicia si trecerea oceanului pentru o viata mai buna, si in libertate face parte tot din acel registru semantic « imi amintesc » propriu spiritului liber al nomadului.

Felix Leclerc (1914-1988), scriitor si trubadur modern al Quebec-ului in poemul Rugaciune nomada transpune lupta cotidiana cu existenta, si mai ales a cetatenilor umili si anonimi din Canada franceza :

“Tuturor nomazilor, tuturor nomadelor de pe strada mea/Ce nu sunt nici muzicieni, nici comedianti, nici clovni,/Nici dansatori,/ nici cantareti,nici voiajori, nici cineva/ Ce pasesc in fiecare dimineata curajosi, primeniti/
In paltonul lor stramt sub palaria mica (…)
/In fata acestor nomazi, in fata acestor nomade de pe strada mea/ Ce nu au decat noaptea sa plece/Pe corabiile albastre ale tineretii lor apuse/Glorii uitate, talente azvarlite/Ca niste saci cazuti la marginea marilor drumuri/
Ce intind mana nespus de fericiti/La trecerea zilelor insorite, uzate, unde nimic nu se intampla decat alte chinuri/Decat alte dezamagiri de a lungul anotimpurilor/
In fata lor ma inclin cu palaria in mana.”

(Va urma)

Acoperisuri

iunie 9th, 2008
autor Doru Marcuautor Doru Marcu

Glume cu avocati

iunie 9th, 2008

Iata o selectie de intrebari care au fost puse in realitate de catre unii avocati unor martori in timpul unor procese ce au avut loc in Statele Unite.
In unele cazuri, este redat si raspunsul dat de unii martori mai ascutiti la minte. Replicile au fost extrase dintr-o carte intitulata \”Disorder the Court\”.

====================================

Avocat: Domnule doctor, inainte de a incepe autopsia ati verificat pulsul?
Martor: Nu.
A: Ati verificat tensiunea arteriala?
M: Nu.
A: Ati verificat daca respira?
M: Nu.
A: Atunci este posibil ca pacientul dumneavoastra sa fi fost in viata in momentul cand ati inceput autopsia?
M: Nu.
A: Cum puteti fi atat de sigur de asta, domnule doctor?
M: Deoarece creierul sau era intr-un borcan pe biroul meu.
A: Dar pacientul nu putea, totusi, sa fie in viata?
M: Acum daca stau sa ma gandesc, este posibil sa traiasca exact in momentul acesta indeplinind o functie de avocat pe cine stie unde…

====================================

Avocat: Ce a rezultat din mostra de tesut vaginal?
Martor: Urme de sperma.
A: Sperma masculina?
M: E singurul tip pe care-l cunosc.

====================================

Avocat: Ati intretinut relatii sexuale cu el la New York?
Martor: Refuz sa raspund la aceasta intrebare.
A: Ati intretinut relatii sexuale cu el la Chicago?
M: Refuz sa raspund la aceasta intrebare.
A: Ati intretinut relatii sexuale cu el la Miami?
M: Nu.

====================================

Avocat: Pe ce data este aniversarea dumneavoastra?
Martor: 15 iulie.
A: Ce an?
M: In fiecare an.

====================================

Avocat: Aceasta boala va afecteaza memoria?
Martor: Da.
A: In ce mod va afecteaza memoria?
M: Am uitat.
A: Ati uitat… Puteti sa ne dati un exemplu de ceea ce ati uitat?

====================================

Avocat: Care a fost primul lucru pe care vi l-a spus sotul dumneavoastra?
Martor: A spus \”Unde sunt, Cathy?\”.
A: Si de ce va enervat chestia asta?
M: Pentru ca pe mine ma cheama Susan.

====================================

Avocat: Si unde a avut loc accidentul?
Martor: Pe la kilometrul 499.
A: Si unde se gaseste kilometrul 499?
M: Probabil intre kilometrii 498 si 500.

====================================

Avocat: La ce distanta se aflau vehiculele in momentul coliziunii?

====================================

Avocat: Si ati ramas acolo pana in momentul in care ati plecat?

====================================

Avocat: Domnule doctor, cate autopsii ati efectuat pe cadavre?
Martor: Toate autopsiile mele le-am efectuat pe cadavre.

====================================

Avocat: Va mai amintiti la ce ora ati examinat cadavrul?
Martor: Autopsia a inceput la ora 20:30.
A: Si domnul Dennington era mort la acea ora?
M: Nu, statea intins pe masa intrebandu-se de ce-i fac autopsie.

Contributie primita de la Adrian Luccaci

 
54.161.191.254