Loading

Explorarea Lunară – vis irealizabil sau realitate îndepărtată (I)

iulie 13th, 2008

Istoria Calatoriei pe Luna

Luna a trezit multe visuri de calatorie si a fost sursa multelor romane stiintifico-fantastice. Jules Verne descrie o astfel de calatorie in novela : De la Pamant la Luna publicata in anul 1865.

Numai dupa dezvoltarea tecnologica a secolului XX a fost posibila lansarea oamenilor pe Luna si reintoarcerea lor pe Pamant sau mai corect pe ocean .

Intre Uniunea Sovietica si SUA in anii 1960 era o concurenta in spatiu, programul Apollo a demonstrat ca americanii au cistigat in confruntarea tecnologica cu URSS, victorie care a avut implicatii politice globale.

Directiva impusa de J. F. Kennedy de a pune astronauti pe luna intr-un termen de 10 ani, a provocat opozitie in cercurile stiintifice si politice americane. Parerea generala era ca acelasi rezultat stiintific se poate obtine prin lansarea de roboti pe solul lunar, la un cost mult mai redus.

Succesul sovietic in lansarea in orbita in jurul pamantului a satelitului Sputnik avand ca pasanger cainele Laika arata intentia clara a rusilor de a trimite in spatiu astronauti.

Lansarea in spatiu a lui Yuri Gagarin in 1961 a convins NASA ca explorarea lunii sa fie facuta cu astronauti. In Congresul american si comunitatea stiintifica a urmat o perioada dificila de confruntari politice, stintifice si economice asupra directiei explorarii spatiale.

Foarte multe probleme tehnice si accidente erau cat pe ce sa distruga programul de explorare a lunii dar in final “American Know How” a reusit sa invinga toate obstacolele si in 1969 primul visul lui Kennedy sa fie realizat

Programul Apollo

Pe 20 iulie 1969 Neil Armstrong a fost primul om care a reusit sa puna piciorul pe luna coborand din modulul lunar al misiunii Apollo-11. Dupa acest succes au urmat o serie de mai multe vizite pe luna,. Toate a fost succese cu exceptia Apollo 13, care in urma unei explozii a rezervorului de oxygen, nu a putut aseleniza, programul cercetarii lunare incheiandu-se cu Apollo 17 in Decembrie 1972.

Datele culese de acest program sunt foarte importante pentru construirea unui habitat pe luna, a fost intocmita harta completa a lunii, s-a adus material lunar pentru studiu, s-au facut studii geologice, seismice si de mediu lunar.
Cele 6 aselenizari au adus o bogatie de material stintiific, in plus sa adus cca 400 Kg de sol lunar pentru analize, de asemenea s-au cules date asupra campurilor magnetice, impactului asteroizilor, activitatilor seismice si vantului solar. Dupa Apollo 17
explorarea luni a intrat intr-o perioada de relativa stagnare odata cu terminarea programului Apollo.

Activitatea internationala

Activitatea de explorare a lunii de catre Agentia Spatiala Europeana (ESA) si Rusia a avut aceeasi soarta ca in SUA, evenimentele politice globale si in special din estul Europei au dus la scaderea interesului explorarii satelitului terestru.

Pe de alta parte, aceasta stagnare a permis recuperarea avantajului tehnologic pe care il aveau SUA si Rusia, de catre noii veniti in explorarile spatiale. Japonia, China si India

In 2007 japonezii au lansat satelitul Kaguya, obiectivul misiuni fiind obtinerea de date in ce priveste compozitia solului lunar, topografie, campul gravitational si investigarea operationala a diferitelor instrumente si validarea intregului proiect.

Chinezii au lansat in 2007 satelitul Change-1, obiectivul acestui satelit era validarea tehnologiei folosite, logistica proiectului lunar si pregatirea pentru lansarea in spatiu a primului astronaut chinez.

India are in program sa lanseze Chandrayaan-1, obiectivul satelitului indian fiind acelasi cu cel chinez, validarea tecnologiei folosite si aducere informatiei stintifice de pe suprafata lunii.

Programul LRO

Riscul de a pierde avantajul technologic in cercetarea lunii a determinat la nasterea unui nou program de cercetare. NASA a propus un program denumit Lunar Reconnaissance Orbiter ( LRO) care va fi lansat in tomna anului 2008. In acelasi timp in la 9 iulie 2008, NASA si ESA colaboreaza la dezvoltarea unui “avanpost“ pe luna si dezvoltarea in comun a unui plan de explorare a sistemului solar. Discutii similare au loc intre SUA si Rusia.

Obiectivele acestui program sunt de a afla locul cel mai potrivit pentru aselenizarea modulului lunar, localizarea resurse minerale pentru escavari comerciale, masurarea radiatiilor cosmice si eventual a exploziilor solare.

LRO va fi lansat pe racheta Atlas V401, calatoria spre luna durand aproximativ patru zile.

Sprijinul prezidential al explorarii planetelor si al satelitilor lor din sistemul solar si mai ales recentele succese pe planeta Marte au dus la alocarea de fonduri pentu explorarea robotica a lunii. Trebuie remarcat ca pentru a trimite astronauti pe planeta Marte, NASA va avea nevoie de un post de un avanpost pe luna.

Recent in SUA si Europa au aparut multe associatii si organizatii care vor sa comercializeze explorarea lunii. O astfel de organizatie este K2LX care propune sa fie dat in functie un habitat permanent pe luna in anul 2012, iar in anul 2015 sa fie dat in functie un habitat care sa faciliteze cercetarea si si comercializare minereurilor.

Planul este ambitios dar nu este realist, actualmente ne-existand sint mijloace de transport adecvuate, iar costul este prea ridicat. Ei propun o metoda ridicola de a finanta proiectul: prin turism pe luna si vinzarea de parcele pe solul lunar.

Numai o cooperare internationala poate asigura fondurile necesare pentru un astfel de program. Proiectul de explorare a lunii poate aduce o cooperare internationala si sa faciliteze ameliorarea relatiilor dintre toate puterile economice si militare

Colonii pe luna

De ce sa colonizam Luna? Sunt tot felul de motive economice, stiintifice si sociale, pentru care sa colonizam luna, de exemplu: exploatarea de minereuri, posibilitatea de explorare a altor planete, (luna fiind un avanpost) spiritul omenesc de aventura, conservarea speciilor umane in cazul unui cataclism (asteroid sau cometa se ciocneste cu Terra), incalzirea globala, boli, eruptie vulcanica, etc…)

Pentru salvarea omenirii de un cataclism este necesara dispersarea speciilor in tot sistemul planetar, luna fiind primul candidat pentru un astfel de refugiu. In realitate,
toate aceste cataclisme sunt posibile, dar prea departe in timp si cea majoritatea populatiei globului nu este ingrijorata de posibilitatea unui astfel de eveniment.

Un lucru este sigur – dezvoltarea coloniilor pe luna va duce la noi descoperiri tecnologice similar cu descoperirile in urma explorarii spatiale curente, ca de examplu conectivitatea globala de care ne bucuram, sistemul de pozitionare globala cunoscut ca GPS, prognoza vremii, identificarea resurselor minerale sunt doar cateva din beneficiile aduse de explorarea spatiului. Din pacate este si o parte negativa in aceste descoperiri, noua tehnologie este capabila de distrugere in masa si creare a unui cataclysm.

Luna este pasul urmator de extindere a omenirii in exteriorul globului pamantesc. Populatia globului a ajuns deja la peste 6 miliarde si este incontrolabila, resursele pamantesti se diminiueaza, poluaria este in crestere, calitatea vietii se diminueaza, de aceea o noua frontiera trebuie cucerita… si balanta pe terra restabilita.

Planeta Marte este cea mai ospitaliera dintre toate planetele din sistemul solar, dar o calatorie pe Marte dureaza circa noua luni. Cercetarile curente in noi sisteme de propulsie ca rachete nucleare ar ar putea reduce timpul de calatorie la numai doua saptamani. Marte are o atmosfera (CO2) care doar in mica masura protejeaza planeta de radiatiile cosmice.
Pe de alta parte, la polii lunari se confirma existenta apei, aparent este posibil de sustinut viata ca pe pamant. Luna va deveni un avanpost pentru extinderea omenirii in sistemul solar.

NASA este in stagiul de programare a unui habitat pe luna, actualul efort de cercetare pe luna este facut cu echipament robotic, cand progresul tehnologiei de propulsie va ajunge la un nivel mai inalt, elementul uman se va adauga la explorarea lunii.

Din cauza logisticii complexe, a nivelului actual de dezvoltare a propulsiei, a gravitatii scazute pe luna (1/3 din gravitatea pamantului), radiatiile solare, o necesitate de nivel ridicat de energie, costul financiar ridicat, face colonizarea lunii imposibila. In acelasi timp nu ar fi prima data cind omenirea ar invinge imposibilul.

Marea Neagră: Aici a avut loc Potopul lui Noe? (2)

iulie 13th, 2008

Inainte sa parasim acest subiect, sa vedem care au fost influentele reciproce dintre cele doua civilizatii si cite ceva despre formarea Marii Negre.

In primul rind, prezenta coloniilor grecesti in Dobrogea duce la modificari antropice ale reliefului. Vechea Dobroge era acoperita de paduri seculare (ca si Grecia preistorica). Putini din cei ce vad azi Dobrogea (Grecia) stiu cum aratau aceste tinuturi in vechime. Dupa defrisarea sistematica a Greciei, nevoia de lemn (constructii, nave, foc) ii impinge pe colonisti sa inceapa un comert tot mai activ cu bastinasii; evident, lemnul ocupa locul central. Venirea romanilor amplifica fenomenul pina la paroxism.

Locul batrinelor paduri este ocupat de ogoare, vii, livezi. Teritoriul dintre Istros si Pontos devine o gradina infloritoare.

Acest tablou este modificat in sec. VII A.D. (Personal, nu renunt la “i.e.n”-“e.n.”; dar pentru a nu crea dificultati tehnoredactorilor, folosesc sintagmele “oficiale”; desi ideea ca autorii sunt obligati sa foloseasca anumite formule, expresii, etc. ne duce cu gindul la cenzura.) Prabusirea “limes”-ului Danubian la inceputul secolului, duce la penetrarea masiva a migratorilor si disparitia aparatului de stat roman (administratie, forta represiva). Noii veniti nu vor mai practica agricultura (nici n-o cunosc), in favoarea cresterii animalelor. Populatia bastinasa, renunta si ea, treptat, la vechile deprinderi. Nu total, dar in proportie semnificativa. (Agricultura stabila, sedentara, nu se poate practica decit intr-un teritoriu in care ordinea interna este ferm mentinuta.) Aceste fenomene, produc stepizarea Dobrogei. Din punct de vedere geografic, Dobrogea devine in acest secol, o prelungire a stepelor nord-pontice.

Este a treia infatisare a Dobrogei in ultimii aproximativ 3000 de ani. Ultimele doua, sunt creatia totala a omului. Incostienta, dar implacabila. Modificarile antropice au modelat relieful mai mult decit natura. Este adevarat, intervalul de timp este foarte mare. Cam 1500 de ani.

Import cultural

Una din influentele foarte importante a civilizatiei grecesti a fost “exportul” rotii olarului in lumea getica. Sigur, tracii cunosteau roata olarului dar…lenta. Roata rapida (de astazi) este imprumutata de la greci (arealul sudic si estic) si celti (arealul vestic). Tot de la greci s-au imprumutat primele forme de monede, scrierea si elemente de arhitectura si tehnica constructiilor cetatilor.

Grecii au mai multe zeitati de certa origine tracica. Mai vechi decit epoca de care ne ocupam. Cel mai proeminent ramine Orfeu. Sunt voci care considera ca si Ares ar fi tot de origine tracica. (Foarte important, daca se dovedeste ca adevarat.) La aceste nume, se pot adauga zeii “hiperboreeni”. Zei de originie nordica, ajunsi la greci prin intermediul tracilor: Leda, Castor si Polux, Apollo/Artemis.

Nu se stie daca naiul (creat de zeul Pann, fiul lui Dyonisos) ajunge la noi in aceste timpuri, sau in Evul Mediu.

Grecii nu imbogatesc panteonul geto-dacilor, dar au o influenta hotaritoare in viata lor religioasa (si nu numai). Marele reformator al religiei de la nord de Istros a fost Zamolxis. Toate izvoarele il considera un discipol al lui Pitagora sau al scolii pitagoreice. Iar izvoarele grecesti ne-au invatat ca nu se consemneaza degeaba o stire sau un zvon.

S-a creat o problema in legatura cu denumirea populatiei de la nord de Istru. Ei erau denumiti “geti” de greci si “daci” de romani. Nu sunt un exeget al izvoarelor antice. S-au facut multe precizari (unele inca din antichitate): vorbeau aceeasi limba, aveau aceeasi cultura materiala, nu aveau organizatii politice diferite (uniuni de triburi, state). Denumirea diferita, ascunde clar aceeasi realitate. Personal, cred ca ar fi mult mai bine daca s-ar folosi termenii: “traci nordici” (toti cei la nord de Istru), “traci sudici sau balcanici (toti cei de la sud de fluviu) si “moesi” (pentru tracii din jurul Dunarii Inferioare; de altfel, Dobrogea a fost parte componenta a provinciilor imperiale MOESIA si MOESIA INFERIOR). Asta tocmai pentru a sublinia diversitatea in unitate a acestei importante mase de populatie antica. Disputa “daci”/”geti” este, si ea, o consecinta a prezentei grecilor pe meleagurile noastre si a consemnarilor ramase de la ei in diferite izvoare.

Fost lac cu apă dulce

In ceea ce priveste formare Marii Negre, lucrurile sunt mai simple.

Ce stim sigur: dupa ultima glaciatiune (WURM), Marea Neagra ocupa o suprafata mult mai mica decit cea actuala. Strimtoarea Bosfor nu exista. In locul ei era o “creasta”, un “zid” inalt care unea Europa cu Asia Mica. Marea Marmara (si, bineinteles, Mediterana) aveau un nivel mult mai inalt decit Marea Neagra. Acest dig natural s-a rupt (presiunea uriasa a apei, cutremure), provocind o catastrofa de proportii. Apele au inundat mari portiuni de uscat, in doar citeva ore/zile. Se estimeaza ca tarmul vechii mari era cu 50 pina la 200 km mai in larg, fata de actualul mal. Sigur 50. Deci, Dobrogea avea o latime dubla, ca sa zicem asa. Peninsula Crimeea nu exista, etc.

Unii cercetatori (si oameni de cultura) considera ca acest fenomen a ramas in constiinta locuitorilor zonei ca “Potopol” biblic. (De ce Noe si arca lui s-au oprit tocmai in Caucaz? Alti munti, eventual mai inalti, n-or fi in Europa-Asia?).

Ce nu se stie sigur este data. Cei mai multi cercetatori plaseaza fenomenul in microera “pluviala”. Cindva, cu 19000-15000 de ani in urma. Se discuta si despre datarea acestei microere. Alti cercetatori, considera ca prabusirea acestui dig natural si nasterea strimtorii Bosfor, cu marirea suprafetei Marii Negre, s-ar fi intimplat in urma cu aproximativ 8000 de ani.

Deocamdata, nu sunt dovezi sigure pentru nici o varianta. (Cea de-a doua, este foarte noua: sfirsitul anilor ’90. Apartine cercetatorilor francezi din domeniu.)

Oricum, se poate face aprecierea ca Marea Neagra este cea mai tinara mare. (Sau printre cele mai tinere mari. Nu cunosc originea tuturor celorlalte.)

O scurtă istorie a homosexualitatății – 7. Homofobia.

iulie 13th, 2008

Nota: am restructurat putin ordinea de prezentare a urmatoarelor articole intrucat am constatat ca Homofobia se bucura de cea mai mare atentie in multe bloguri, dar si de cel mai mic grad de intelegere.

Voi continua aici cu abordarea problemei homofobiei, si probabil modul de a discuta homophobia va constitui o surpriza pentru unii. Voi incepe cu ceea ce consider a fi una din cele mai grele probleme psihologice de rezolvat: homofobia homosexualilor! Care este cu mult mai destructiva si auto-destructiva decat homophobia celor needucati sau a celor cu creierii spalati!

1. Homofobia interna la adulti

In lumea de azi, chiar si in tarile civilizate, nu este usor pentru un copil sa-si asume orientarea sexuala de mic. Exista tot felul de piedici, dintre care cele mai interesante sunt piedicile “morale” de a caror existenta afla prin educatia religioasa de care nimeni sau aproape nimeni nu scapa, atata vreme cat religia este turnata pe gatul tuturor copiilor la o varsta cand ei nu pot intelege ca sunt manipulati. Efectele cele mai nocive si in acelasi timp cele mai ridicole se inregisreaza bineintele in comunitatile religioase.

Voi da cateva exemple din care se va vedea raul social care rezulta din aceasta situatie. Voi lua ca prim exemplu cazul unui fundamentalist crestin, Ted Haggard. A fost unul dintre cei mai respectati sefi crestini, din SUA, avand sub tutela lui nu mai putin de treizeci de milioane de evanghelici si fiind efectiv seful a 45 000 de biserici! Avea o familie frumoasa, cu cinci copii sanatosi, o sotie avand toate calitatile. Sunt sigur ca el a aderat in mod sincer la crestinismul fundamentalist, dorind din toata inima sa se califice pentru “nemurirea” promisa de fiecare cult crestin.

Dar, exact ca “Sfântul Paul”, avea si el un ghimpe in suflet, ceva foarte secret! Era homosexual! Cum sa se comporte un homosexual caruia i s-a bagat in cap de mic ca nu exista homosexuali, ci doar pacate?
Si-a negat natura. A inceput cu rugaciunile. A facut copii cat a crezut el ca e suficient pentru Zeul Iehova. La 5 s-a oprit!

Bineinteles nu se putea rupe de secta sau cultul lui, care , la fel ca si Catolicismul de azi, sustine ca nu exista homosexuali. De fapt papa poreclit de catre homosexuali Natzinger (intrucat a facut parte din HitlerJugend) a declarat chiar ca pana si extraterestrii pot exista, dar homosexualii nu.

Cand nu a functionat nici una din tacticile amintite, Ted s-a inglodat pana in gat in minciunile fundamentaliste: il puteti vedea aici negand cele mai elementare adevaruri stiintifice in fața lui Richard Dawkins! (pe you tube).

Dar aceste clipuri video care par ca se refera la un monstru uman pot fi vazute si in alt mod: cand Ted Haggard in inconstienta lui le spune enoriasilor sai “Stiu ce ati facut noaptea trecuta, daca imi dati o mie de dolari nu va parasc nevestelor voastre”, atunci, fara sa vrea isi tradeaza mentalitatea sa de infirm intelectual, sau in jargonul crestin, de “calauza oarba”; fiindca el si fundamentalistii crestini nu cred in faptul ca exista homosexuali, ci numai pacatosi care din cand in cand pacatuiesc. In mintea lui e clar ca el are o imagine extrem de distorsionata a lumii: el crede ca toti barbatii sunt ca el: visand sex cu alti barbati, cum facea el si cedand “ispitei” din cand in cand (bineinteles contra sumei de 1000 de dolari pe noapte!). El nu poate intelege ca nu toti oamenii sunt la fel, chiar din cauza spalarii creierilor la care a fost supus! Urmare fireasca: cine neaga faptul ca exista in lumea asta homosexuali, de fapt neaga si existenta heterosexualilor!

Unde mai punem la socoteala faptul ca acest om era prezent in fiecare luni dimineata in cabinetul Presedintelui G. Bush Jr. ca sa pledeze contra homosexualilor, pentru adaugarea unui amendament restrictiv la constitutie care să împiedice căsătoriile între personae de același sex!

2. Homofobia interna la copii

Doua cazuri recente au zguduit de curand America, iar aceste cazuri s-au petrecut in cel mai liberal stat : California. Primul caz: intr-o scoala, chiar in acest an, in luna Februarie, copiii se pregateau de “Valentine’s Day”, cand in America toti indragostitii trimit mici daruri iubitelor sau iubitilor lor si invitatii de a iesi impreuna undeva. La teatru sau spectacole muzicale, sau chiar la filme. Uneori darurile sunt primite, alteori nu. De multe ori mai ales fetele au avut rezerve fatza de cei care le-au cerut sa fie pe post de “Valentine” in acest an. Si atunci ele au refuzat baietii respectivi, totusi frumos, ca sa nu jigneasca. Alteori baietii refuza fetele. Nici o catastrofa nici in acest caz!

Dar un baietel de 15 ani cu o figura de copil mai efeminat i-a predat invitatia sa… nu unei fete, ci unui coleg de scoala! Care, fiind educat in spirit religios, a luat pistolul si l-a executat imediat pe micul Larry King pentru crima de a-l crede… homosexual!!

Urmatorul caz: tot in California, tot in zona numita Silicon Valey: doi baieti au gasit o fata extrem de draguta careia i-au propus sa aiba sex. Da, este adevarat ca ea era sub 18 ani si in California a avea sex la o varsta mai mica de 18 ani inseamna “statutory rape” (viol statutar, datorita varstei). Stiau si ei asta si se simteau cu musca pe caciula, dar intalnirea lor cu fata si consecintele intalnirii i-au umplut de entuziasm!

Numai ca a doua zi baietii afla ca au avut sex cu….un baiat transsexual, ca ochii frumosi si față de inger, ca si buzele pe care le-au sarutat… nu sunt ale unei fete, ci ale unui baiat… transexual!

Baietii considera ca nu au alta iesire din aceasta situatie “infama” decat sa-l ucida pe acel partener! Ceea ce o si fac, in mare graba!!!

Homofobia instilata de mici copii in acesti baieti a fost in toate aceste cazuri scanteia crimei. Si pedagogii sunt oripilati de rolul mizerabil pe care religiile homophobe le au asupra tinerilor. Atat asupra tinerilor homosexuali, cat si asupra celor heterosexuali! Ei lupta pentru schimbare, in ciuda pastorilor de tot felul si preotilor unor religii imorale.

Statul cu cele mai multe condamnari de homosexuali care au ucis alti homosexuali datorita urii picurate incet in constiinta lor de catre parinti si “conducatori spirituali” sau de alti fundamentalisti este Texas (in SUA). O ancheta asupra unor asemenea cazuri mi-a deschis ochii sa vad cat de destructive sunt minciunile sociale mai ales cele bazate pe religie: am putut urmari evolutia unui fiu de pastor Baptist din copilarie, pana la anticamera pedepsei cu moartea la inchisoare, trecand prin uciderea unui alt homosexual prin injunghiere salbatica, la realizarea faptului ca a facut crima pentru a acoperi faptul ca si el avea exact aceleasi senzatii si sentimente la vederea altor tineri ca el. Dar, a adaugat el, “am inteles….prea tarziu!” A inteles motivul adanc al crimei sale numai dupa ce s-a debarasat de credinta instilata in el de… tatal sau.

3. Homofobia externa la adulti

Sigur ca modul in care ne ciocnim zilnic de homofobie este mult mai frecvent legat de homophobia gloatei needucate si incurajate de preoti cu programe politice si sociale.

Repetarea la infinit a unor lozinci duce de multe ori la efectele asteptate de homofobi, dar asta este la fel si pentru multi altii! Citez o afirmatie facuta pe un site unde mai colaborez cateodata:

“Da tu Petru Clej nu le mai tine parte poponarilor daca nu esti din categoria lor”. Semnat xxx.

Foarte interesant la ce nivel de incultura se ridica homofobii. Daca esti heterosexual, nu-ti sta bine sa contribui la restabilirea adevarului atata vreme cat asta ar insemna sa-ti tradezi “gasca”! Fii credincios colegilor de troaca! Daca vreunul evolueaza, sari pe el!
Numai ca lucrurile nu stau asa in toata lumea noastra. Spre exemplu, in San Francisco, nu homosexualii organizeaza parazile gay. Banii sunt donati in ultima vreme de guvern, de primarie si de diversi politicieni care vor sa cucereasca voturile homosexualilor. Ba mai mult, in lupta pentru aprobarea casatoriilor gay, cel care s-a remarcat cel mai mult a fost…primarul heterosexual al metropolei, Gavin Newsom! Pur si simplu pentru ca sunt destui oameni care nu suporta de loc nedreptatea!
Lucrurile par ca au inceput sa evolueze in sensul correct. Dar sa nu ne grabim.

Va rog sa priviti macar un singur minut filmele editate de Fred Phelps! El este reprezentantul Bisericei Baptiste Westborrow, al carei program declarat este distrugerea si eliminarea fizica a tuturor homosexualilor! Cautati pe internet acest personaj, si pun pariu ca pana si cei mai inraiti homofobi se vor revolta!

Aceasta biserica neoprotestanta a ajuns sa fie condamnata de absolut toate celelalte biserici din lume!
Pentru ca in afara de indemnuri la ura si crime murdare nu exista nimic interesant in postarile ei.

Phelps condamna pe toti: el condamna Suedia, Norvegia, ca nu au ucis destui homosexuali; el condamna pana si soldatii morti in Afganistan si Irak, intrucat Irakienii sunt mai eficienti in uciderea homosexualilor decat armata Americana! Ca sa nu mai vorbesc despre …condamnarile cu bombe ale institutiilor ce ajuta programarea familiei.

Alti homofobi de mare anvergura s-au produs chiar in SUA de curand: Ahmadinajad a declarat ca in Iran nu exista homosexuali (evident correct, intrucat sunt condamnati la moarte!).

Fidel Castro a fost un original la inceputul anilor ’60: el a facut primele lagare pentru homosexuali de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Ba mai mult, a scos o lege prin 1960, dupa care nimeni nu poate cumpara un ceas de mana de la magazine daca nu are adeverinta de la “comitetul revolutionar de vecini si mai ales vecine” care sa atesteze cu toata seriozitatea ca respectivul potential comparator este interesat “numai de femei”. Banuiesc ca un homosexual care reusea sa-si violeze vreo vecina iesea bine la…examen!

Cu totul la polul opus se afla Cuba de azi! Deoarece una din rudele apropiate ale lui Castro este sexolog, acum parazile gay au primit culoarea verde si sunt mai spectaculoase in Cuba decat la Miami!!!! Unde dai si unde crapa!

In Germania lui Hitler, pana cand Hitler a pus mana pe puterea absoluta, nu a existat nici un fel de masura discriminatorie. Dar cand a simtit ca are in mana si fortele para-militare ale lui Roehm, a intrat imediat in faimoasele dormitoare in care Roehm dormea cu tinerii lui iubiti din SA si i-a casapit pe toti, mentionand “virtutea”!!

La fel a facut si Stalin: timp de vreo sapte ani de la instalarea bolsevilor ca carma, el a desfiintat orice regula burgheza (vorba lui C Tanase: davai ceas, davai sotie/halal de-asa tovarasie) dar apoi a introdus cele mai crunte pedepse contra homosexualilor.

4. Homofobia externa la copii

O era noua a inceput totusi in lumea civilizata. Copiii au inceput sa fie educati die la gradinita in spiritual respectului pentru cei din ei care sunt homosexuali. In plus o serie de copii din multe scoli sunt adoptati si vin la scoala cu parintii lor gay. Deocamdata aceasta solutie nu a ajuns in Romania sau RM, tari oricum mai inapoiate pe plan social, dar a ajuns sa fie obligatorie in multe state ale SUA, in Canada, etc. Noua genereatie de copii nu se mai crede ca se vor mai executa ca in trecutul recent copiii care sunt homosexuali sau diferiti intr-un fel. Din pacate este un drum lung pana acolo!

5. Experimentul discriminarii copiilor pe criteriul culorii ochilor

Poate ca a fost unul dintre cele mai reusite experimente de demascare a prejudecatilor, inclusiv a homofobiei. O invatatoare- educatoare – care educa copii de 7-10 ani a realizat acest experiment prezentat acum pretutindeni in lume. Lucrul s-a petrecut dupa cate stiu in SUA sau Canada.

Copiii au fost impartiti in doua grupe: copii cu ochi albastri si copii avand alte culori ale ochilor/ In prima saptamana educatoarea i-a indoctrinate pe toti copiii ca numai copiii cu ochi albastri sunt intelegenti si buni, iar notele lor au crescut ca prin minune.

Saptamana urmatoare a spus, nu, regret ca am gresit: numai copiii cu ochi albastrii nu invata bine, sunt prosti, etc. Copiii, foarte influentabili, au crezut de fiecare data ce le spunea doamna! La 10 ani de la terminarea liceului s-au intalnit si au ras impreuna si plans impreuna amintindu-si de acel incident! Dar niciunul din ei nu a mai fost influentzat de prejudecati in viata!!!

6. Epilog

Traim azi o perioada de profunde schimbari de toate felurile. Stiu, multi nu sunt multumiti de adoptarea termenului “Homofobie”. Poate ca George Weinberg, autorul acestei notiuni si expresii, ar fi putut gasi in 1972 ceva si mai apropiat de ideea pe care voia s o exprime. Si totusi, chiar fara a fi perfect, acest termen a modelat deja modul cum gandeste o generatie (ultima) si viitoarele generatii! In plus sa nu uitam ca meritul lui George Weinberg este si mai mare decat il simtim, pentru ca si-a publicat articolul cu un an inainte ca homosexualitatea sa fie eliminata din nomenclatorul bolilor mintale!

Copșa Mică – o crimă ecologică de proporții (I)

iulie 13th, 2008
Dialog deschis in 2006 la Copsa Mica :Primarul din Copsa MIca, Domnul Mhalache si Horia Barbu cu membrii delegatiei NATO pe tema poluariiDialog deschis in 2006 la Copsa Mica :Primarul din Copsa MIca, Domnul Mhalache si Horia Barbu cu membrii delegatiei NATO pe tema poluarii

Inspirat de editorialul Domnului Petru Clej „ Comunistii au construit mult” –un mit care refuza sa moara am alcatuit un interviu cu Horia Barbu, un idealist si optimist cercetator ce isi consacreaza activitatea sa profesionala luptei impotriva poluarii mediului inconjurator in Romania.
As mentiona si luarile de pozitie ale cotidianului Tribuna de Sibiu, publicatie locala ce nu a ezitat nici o clipa sa dezvaluie realitatile zonei defavorizate Copsa Mica.

Draga Horia, au trecut anii si vremea stradaniilor noastre timide: tu etalandu-ti primele studii de cercetare in chimie, eu primele poezii. Prietenia noastra incepe cu o revista scolara, numita Lyceum … Spune-ne, te rog, in cateva cuvinte ce-ai mai facut in cele trei decenii de la absolvirea liceului ?

Mi-e destul de greu sa vorbesc despre mine, si sper sa nu-ti plictisesc cititorii. Am facut Facultatea de Technologie Chimica din Timisoara, am lucrat in domeniu pana in 1992 cand, timp de doi ani mi-am castigat existenta ca traducator. In 1994 am intrat in randul cadrelor didactice ale actualei Universitati „Lucian Blaga” din Sibiu, ca lector, in 1999 mi-am luat doctoratul in chimie, in 2002 am fost numit conferentiar si, de anul acesta sunt profesor „plin”. Preocuparile mele se indreapta la ora actuala pe remedierea solurilor poluate cu metale grele, iar Copsa Mica este principala mea tinta.

Copsa Mica reprezinta de ani un exemplu de iad al realizarilor din epoca precedenta si cosmarul unui peisaj expresionist apocaliptic, pe care poetul german Georg Trakl l-ar numi « frica de marele oras », adica de ceea ce industrializarea a adus rau in lume. Ce a fost Copsa Mica si ce este astazi in descrierea unui profesionist in materie de mediu inconjurator ?

Pana prin anii 1930 Copsa era un orasel patriarhal, dar pozitia sa ca nod de cale ferata si apropierea de rezervele de gaz metan au determinat „capitalistii” sa construiasca, inainte de Razboi, doua fabrici chimice: actuala Sometra, pentru prelucrarea minereurilor neferoase si obtinerea de Pb, Zn, Cd si chiar Au si Ag, plus acum inchisa Carbosin, pentru obtinerea negrului de fum. „Socialismul biruitor” nepunand prea mult pret pe protectia mediului, cele doua fabrici au poluat din greu mediul. Din pacate, in presa occidentala, dupa 1989 au aparut foarte multe articole despre „negreala” din zona, fara a tine cont ca toxicitatea era redusa, si prea putine articole despre poluarea cu cadmiu si plumb, la care s-a adaugat si dioxidul de sulf, mult mai periculoasa pentru mediu (nu uita, si oamenii fac parte din ecosisteme!)
In ceea ce priveste negreala, „Mama natura” a fost buna cu locuitorii din zona, si peisajul este din nou verde. La asta si-au adus contributia si oamenii: s-au facut impaduriri masive, s-au schimbat tiglele pe acoperisuri, s-au vopsit din nou casele… Din pacate, cadmiul si plumbul care au fost emise de fostul I.M.M.N au ajuns in sol, contaminandu-l, si intrand apoi, prin intermediul plantelor, in lantul trofic care are la capat omul. Ca urmare a poluarii morbiditatea si mortalitatea in Copsa sunt inca la nivel ridicat, iar cei care sufera cel mai mult sunt copii. Cel mai trist este ca nu prea exista solutii facile de depoluare a solului, iar statul, dupa ce terenurile au fost restituite fostilor proprietari „si-a luat mana” de pe acestea. Vestea buna este ca SOMETRA a fost obligata sa ia masuri pentru a se incadra in valorile admise pentru emisia de poluanti (gradual, pana in 2012), si s-au inceput cercetari sistematice pentru gasirea unei solutii privind terenurile poluate, prin finantare nationala.

In 2006 am fost prezent alaturi de tine si de participantii la Conferinta NATO cu tema protectia mediului inconjurator pe care ai organizat-o chiar in sala de conferinte a Primariei din Copsa Mica. Poti rezuma cat s-a realizat din obiectivele enumerate acolo ? Ati primit sprijin din partea puterii locale sau din strainatate?

Dupa ce s-a poluat din greu timp de aproape 70 ani, e greu sa remediezi situatia de la Copsa intr-un timp atat de scurt, mai ales ca pe langa poluarea solului orasul a avut probleme cu apa potabila, cu canalizarea, cu somajul, etc. Norocul lor este ca primarul Mihalache s-a implicat puternic si a obtinut bani pentru apa, pentru canalizare, pentru colectarea gunoiului, si „sta in coasta” celor de la SOMETRA, alaturi de cei de la Garda de mediu, pentru indeplinirea tuturor obligatiilor asumate „intocmai si la timp”. Majoritatea strainilor au venit, s-au uitat, si-au dat cu parerea si au pleacat, in asteptarea unor bani, din partea Uniunii Europene sau a statului roman…

Primarul de atunci, un om energic si dedicat dezvoltarii si schimbarii imaginii apocaliptice a localitatii mai este in functie ? S-a discutat despre impactul socio-economic asupra zonei in cazul inchiderii definitive ale fabricilor : cresterea somajului, a criminalitatii etc.
A fost reales din primul tur, cu aproape 70% din voturi! In ceea ce priveste inchiderea fabricii, s-a mers pe principiul crestinesc al „indreptarii pacatosului”. Intrarea Romaniei in Uniunea Europeana a creat cadrul legal prin care proprietarii SOMETRA au fost somati drastic: sau se conformeaza normelor de protectie a mediului, sau se inchide fabrica. Ei au ales sa continue activitatea, au avut loc negocieri dure cu factorii responsabili de protectia mediului, s-a semnat un „Plan de conformare” destul de realist, cu masuri si termene, care pana acum a fost respectat in mare parte, iar pentru nerespectare s-au dat niste amenzi mult mai mari decat inainte cu doi-trei ani. Problema cea mai mare este ca pentru a nu se mai emite gaze poluante in atmosfera trebuie construita o instalatie de obtinere a acidului sulfuric, care costa foarte mult, si aceasta are ca termen de finalizare anul 2012. Logic, copsenii nu sunt prea multumiti de acest termen, dar pana la urma s-au consolat.
In ceea ce priveste nivelul de trai si criminalitatea nu pot sa ma pronunt, deoarece deja multi copseni au plecat in strainatate, iar foarte multi someri sau asistati social au fost angajati in noile proiecte de dezvoltare a orasului, dar acestea erau doar pe hartie in 2006, cand s-a eliberat autorizatia de functionare a SOMETRA.

Ce e de facut ? Nu crezi ca in continuare poluarea ar avea un efect nociv de neinlaturat, pe cand o restructare a economiei locale cu programe fiabile si investitii ar fi mai realista ? Acum cand nu e prea tarziu!

Acum vreo cativa ani Copsa a fost declarata „zona defavorizata”, si erau prevazute in lege o serie de facilitati majore, menite sa atraga investitorii in aceste zone. Legea a tot fost modificata, pana cand singura facilitate a fost eliberarea gratuita de autorizatii de catre primarii… Cred ca oamenii se tem sa vina intr-o zona cotata de multi drept „cea mai poluata din Europa” (eu unul am rezerve fata de acest calificativ, dar asta-i alta poveste). Culmea este ca in Copsa Mica au aparut doua fabricute, dar ele recupereaza Pb din acumulatorii uzati, si sunt si ele destul de poluante… Noroc cu programele de dezvoltare actuale, care au facut ca somajul sa nu mai reprezinte o problema acuta a zonei. In plus, sa nu uitam ca multi copseni lucreaza la Medias, care se dezvolta tot mai mult.

Daca poluarea aerului si apei isi vor gasi in curand o rezolvare, in ceea ce priveste poluarea solului situatia e mai complicata, datorita suprafatei foarte mari de teren incarcat cu plumb si cadmiu peste limitele admise. Tristetea este aceste metale nu prea pot fi extrase din sol (desi exista tehnologii, ele fie costa enorm, ca in cazul extractiei electrocinetice – similara cu electroliza, fie dureaza sute de ani, in cazul fitoextractiei – extragerea lor cu ajutorul unor plante hiperacumulatoare).

Si totusi…

Si totusi lucrurile incep sa se miste, si daca la inceput spuneam ca mi-e greu sa vorbesc despre mine, cred ca e cazul sa iti spun ca am castigat un proiect de cercetare (grant) pentru remedierea si utilizarea durabila a terenurilor poluate din zona. Ideea este ca daca tot nu putem extrage metalele toxice din sol, in loc sa cultivam porumb, cartofi sau mai stiu eu ce plante comestibile sau furajere, hai sa cultivam plante energetice: rachita, miscanthus, etc., care sa poata fi utilizate intr-o viitoare instalatie de co-generare (energie electrica plus caldura) pe care acelasi primar Mihalache doreste sa o construiasca in oras. Veniturile obtinute prin cultivarea si comercializarea acestor plante i-ar permite proprietarului de teren sa cumpere alimente sau furaje curate, din alte zone. Deocamdata cercetarile sunt doar la inceput, dar rezultatele sunt promitatoare, cum promitatoare este si intentia specialistilor de la Universitatea Tehnica din Freiberg – Germania, sa se implice in rezolvarea acestei probleme.

Exista o anume putere din umbra impotriva careia nu se poate lupta ? Sau ca si in cazul Rosia Montana subiectul devine tabu ?

In incheierea dialogului vorbeste-ne de gradul de poluare, daca intr-adevar exista o involutie a degradarii mediului inconjurator si in raport cu alte zone din tara, Copsa Mica ramane un caz singular ? Mentionez ca si Marea Neagra, dupa ultimele relatari in mass-media, se afla in pericol.

Imi pare rau ca te dezamagesc, dar nu am sesizat nici o putere din umbra, iar subiectul Copsa Mica nu e deloc tabu. Mie lucrurile mi se par clare: grecii de la Sometra au venit in tara prin 1998-1999, cand legislatia de mediu era plina de gauri, au crezut ca situatia va continua asa multa vreme, n-a fost cazul, incat au trebuit sa fie de acord cu investitii masive in protectia mediului. Fabrica merge in profit, asa ca nu trebuie sa ii plangem. Ce ma deranjeaza este ca la vanzarea fostului I.M.M.N. nu s-a mentionat nici o obligatie privind remedierea solului poluat, nici din partea statului roman, nici a cumparatorului, iar ceea ce ma deranjeaza si mai mult este inexistenta vreunei initiative din partea statului privind remedierea acestor soluri.

In ceea ce priveste starea generala a mediului, din cate am vazut si stiu lucrurile au inceput sa se miste privind „marea poluare”, intreprinderile mari au inceput volens-nolens sa achizitioneze si sa instaleze echipamente de protectie a mediului, au aparut gropi ecologice pentru deseurile menajere si industriale, autoritatile de protectie a mediului au capatat puteri sporite, au fost dotate cu aparate performante de control, si sunt optimist (stii ca eu sunt mai mult Pollyana decat Cassandra…) Mica poluare, adica PET-urile aruncate peste tot, autoturismele si camioanele poluante, inca se simte din plin, dar asta tine si de educatie, si de cadrul legislativ, si va mai dura pana cand vom trai ca in Elvetia…

Pentru „linistea” ta, Copsa nu este un caz singular, si zona Zlatna, si Baia mare sufera din aceleasi cauze, iar Marea Neagra, da, este din ce in ce mai poluata. Stiai insa ca principalii poluanti vin din Austria si Germania, ca urmare a ploilor din ultimii ani, care au „spalat” solurile poluate cu pesticide si metale grele, si le-au transportat in Dunare? Ceea ce mi se pare insa foarte ingrijorator este reducerea suprafetei litoralului romanesc (latimea plajei), si fenomenul se amplifica de la an la an… Dar hai sa speram ca in viata asta vom putea sa mai mergem „la mare” si, mai ales, sa respiram aer curat in Copsa Mica, unul dintre cele mai curate orase din tara!

În căutarea tinereţii fără bătrâneţe, să mâncăm mai puţin

iulie 13th, 2008

Proverbiala expresie se află dintotdeauna printre obeictivele urmărite de cercetătorii întregii lumi.
De curând, lider în rezultatele cercetărilor menite să prelungească viaţa cu câţiva ani (între 4 şi 7 ani) este reducerea alimentaţiei. Deci cade în dizgraţie ceea ce până acum se caracteriza prin “gras, frumos şi sănătos”.

Cum?
Formula este simplă: să mâncăm mai puţin. Mult mai mulţi specialişti susţin că aceasta ar urma să adauge ani vieţii noastre. Sau, cel puţin, ar putea să ne ajute să trăim o viaţă mai sănătoasă.

Principiul constă în restricţia caloriilor. \”Există o mulţime de dovezi că prin restricţia caloriilor se pot reduce riscurile pentru multe boli comune, inclusiv cancer, diabet şi boli cardiovasculare\”, spune cercetătorul Edward Weiss de la Universitatea Saint Louis.

Acesta a prezentat săptămâna trecută un studiu care vine să completeze modul în care această soluţie este eficientă. Până în prezent, estimările se bazează în cea mai mare parte pe studii efectuate pe animale şi doar pe studii preliminare de cercetare efectuate în cazul omului.

Poate chiar mai promiţătoare, deşi, în stadiu de cercetare, sunt unele medicamente proiectate în baza concluziilor studiilor efectelor reducerii caloriilor. Sunt medicamente ce vizează celulele umane, scopul urmărit fiind obţinerea aceloraşi beneficii: oprirea efectelor negative care afectează distrugerea celulelor vitale şi activarea efectelor pozitive, care prelungesc viaţa acestora.

Nimic nu e lipsit de mistere

Savanţii nu pot descrie cu exactitate de ce o astfel de atitudine vis-a-vis de alimentare tergiversează îmbătrânirea. Însă fundamentul constă în a reduce rata metabolică şi de a provoca organismului o acţiune mai puţin dăunătoare a \”radicalilor liberi\”.
O ipoteză ar fi, de asemenea, că ar scadea numărul hormonilor tiroidieni, triiodotironina (T3), care în timp încetineşte metabolismul şi duce la îmbătrânirea ţesuturilor.

Pas cu pas

Pot fi înlăturate 300 până la 500 de calorii prin simpla eliminare a desertului. Sau, cum spunea unul dintre cercetători, prin înlocuirea unui produs fast-food cu un sandwich de curcan.

Până acum, cercetări minuţioase au fost efectuate în cazul rozătoarelor şi al câinilor şi rezultatele au fost excelente. Desigur, pentru o corespondenţă similară la om ar fi nevoie de mult timp pentru cercetare, dar cercetătorii nu văd de ce nu ar funcţiona şi în cazul omului.

A convinge oamenii să mănânce mai puţin, şi apoi a studia efectele pe durata unei vieţi, este considerabil mai dificil decât în cazul animalelor. Dar, renumite studii de cercetare sugerează că ceea ce funcţionează pentru şobolani şi câini pare să se aplice pentru oameni.

Studiile sunt în curs de desfăşurare cu maimuţe, care au durata de viaţă de aproximativ 25 până la 30 de ani, iar rezultatele sunt promiţătoare.

Desigur, se precizează că o eventuală prelungire a vieţii nu înseamnă nemurire. Marea majoritate a cercetătorilor vizează o prelungire de câţiva ani.

\”Estimarea ar fi că 40 de ani de astfel de regim ar duce la un procent de 3 până 7 la sută creştere în longevitate, deci o estimare optimistă ar fi o suplimentare de aproximativ patru ani\”, a spus unul dintre cercetătorii UCLA.

Paradoxuri
Cercetătorii au descoperit însă şi anumite paradoxuri: francezii mănîncă bine, dar au o perioadă a vieţii relativ lungă. Anumiţi compuşi din vinul roşu contribuie la buna calitate a vieţii.

Pe de altă parte, nimeni nu vrea să investească într-un produs anti-îmbătrânire fără teste prealabile. Dar pentru obţinerea unor rezultate viabile cu privire la eficacitatea şi siguranţa lor pe termen lung este nevoie de mult timp.
În pofida acestor temeri, se aşteaptă ca acest domeniu să explodeze în următorii câţiva ani.

În fapt, chiar şi cele mai mici reduceri ale aportului caloric au ca rezultat îmbunătăţirea sănătăţii, ceea ce nu poate fi decât benefic pentru noi toţi.

De ce e corect “rrom” și nu “țigan”

iulie 13th, 2008
Delia Grigore demontează termenul Delia Grigore demontează termenul “țigan”

Revista ACUM a lansat recent un sondaj de opinie care a arătat că în raport de peste 10 la 1 cititorii preferă termenul de “țigan” celui de “rom”. Una dintre personalitățile de frunte ale comunității Roma din România, lector universitar dr. Delia Grigore explică de ce de această dată majoritatea se află în eroare.

In limba rromani, cuvantul “tigan” nu exista. Termenul nu are nici o legatura cu autoidentificarea in limba rromani a etniei rromilor, ci este un cuvant profund peiorativ folosit de alteritate/nerromi pentru a insulta rromii. Termenul gresit si nestiintific de “tigan” este, din pacate, uneori asumat de catre unii rromi, in special de catre cei care nu vorbesc limba rromani, din necunoastere, dar si de catre unii rromi care vorbesc limba rromani, ca forma de “captatio benevolentiae”, pentru a multumi interlocutorul nerrom.

Termenul de “tigan” provine din limba greaca medie, din “athinganos / athinganoy”, semnificatiile cuvantului fiind urmatoarele: “pagan”, “eretic”, “de neatins” sau “impur”. Cuvantul este atestat pentru prima data in anul 1068, in scrierea unui calugar: acesta spunea ca athinganos sunt un grup de eretici, nomazi, cititori in stele si vrajitori si ii sfatuia pe crestini sa se fereasca de acestia. “Cea dintai referire privind prezenta rromilor in Constantinopol vine, cel mai probabil, din textul hagiografic georgian: Viata Sfântului Gheorghe Ancoritul, scris la Manastirea Iberon de pe Muntele Athos, in jurul anului 1068.” Imparatul Constantin Monomachus, in anul 1050, bolnav fiind de ciuma, “a invocat ajutorul poporului samaritean, descendenti ai lui Simon Magicianul, numiti athingani, notorii pentru preziceri si vrajitorii, cu rugamintea de a distruge, prin vrajitorie, animalele salbatice din Parcul Philopation, banuite a fi vinovate de imbolnavirea sa”.

In Tarile Romane, inca de la prima atestare a rromilor, din 1385, semnalata tot in documentele unei manastiri, Vodita, termenul “atigan”, care a devenit mai tarziu “tigan”, desemna o stare sociala, aceea de rob, nicidecum etnia. In documentele de cancelarie domneasca autohtona, abia in anul 1385 (6894) se pomeneste despre rromi, intr-un act de danie catre Manastirea Vodita (Tara Romaneasca), intarire si recunoastere, din partea domnitorului Dan-Voda, fratele mai mare al domnitorului Mircea cel Batran si fiul lui Radu Voda, a daniei “de 40 salase de atigani” facute manastirii mentionate de catre unchiul sau, Vladislav Voievod.

Tigan – termen pejorativ

Se contureaza astfel doua sensuri ale cuvantului “tigan”: mai intai erezie si apoi statut social aflat in afara sistemului ierarhic al societatii. Cuvintele “rob” si “sclav” apar mai tarziu in limba româna, asadar, in limba româna veche, termenul utilizat pentru denumirea acestei categorii sociale era “tigan”. Robul/tiganul nu facea parte din structura sociala, nu era considerat ca apartinand speciei umane, el se definea ca obiect de schimb. Rromii s-au aflat in stare de robie pentru mai bine de jumatate de mileniu (aprox. 1385-1856).

Mai tarziu, cuvantul “tigan” a pastrat, in mentalul colectiv românesc si in limba româna, un sens profund peiorativ: in proverbe – “Nici tiganul nu-i ca omul, nici rachita nu-i ca pomul”, “S-a inecat ca tiganul la mal”, “A ajuns tiganul imparat si pe tata-sau l-a spanzurat”, “Tiganul e tigan si-n ziua de Paste” -, in expresii curente – “Nu te tigani!”, inclusiv in dictionarele explicative ale limbii române: “epitet dat unei persoane cu apucaturi rele”, “care are maniere urate; care se tocmeste mult; calic, zgarcit”. (DEX, editia a II-a, 1998).

“Rrom” este un cuvant vechi al limbii rromani, folosit dintotdeauna pentru desemnarea apartenentei etnice a rromilor, asadar acesta este termenul corect stiintific. Dupa cea mai bine documentata ipoteza , termenul provine din cuvantul prakrit “dom” (cu d celebralizat), care insemna “om” si se referea, pe de-o parte, la imigrantii indieni provenind din diverse grupuri etnice, care s-au amestecat si au realizat casatorii mixte in Persia, formandu-se ca popor acolo si pornind apoi spre Europa, iar, pe de alta parte, la un subgrup etnic din India, care exista si astazi. Evolutia fonetica fireasca a condus la transformarea cuvantului “dom”, cu “d” celebralizat, in cuvantul “rrom”, cu “r” nazalizat, motiv pentru care, in limba rromani, scrierea corecta a cuvantului “rrom” este cu dublu “r”, pentru a sublinia pronuntia nazalizata a termenului. In limba româna insa, cuvantul “rom” se scrie cu un singur “r”, avand in vedere ca nu este pronuntat nazalizat, ci ca oricare alt “r”.

Delia Grigore predă etnologie rroma la Universitatea Bucureşti – Secţia Romani din cadrul Catedrei de Limbi şi Literaturi Orientale; a publicat cărţi şi studii de antropologie culturală romă; conduce organizaţia ‘Amare Romentza’ – ‘Cu rromii noştri’

Optsprezece zile în Japonia – (3) În Alpii… japonezi

iulie 13th, 2008
În Shirakawa-go acoperișurile caselor par două mâini care se roagăÎn Shirakawa-go acoperișurile caselor par două mâini care se roagă

După o călătorie cu autocarul de circa o oră și jumătate pe șosele șerpuind și tuneluri deschise prin munți, am ajuns la următorul popas: Shirakawa-go. Locul este atât de celebru încât circulă pe Internet în format Powerpoint – nu m-ar mira să-l fi primit și dumneavoastră într-un mesaj electronic de la vreun cunoscut.

Satul istoric este cunoscut pentru casele într-un stil arhitectonic unic denumit gasshō. Denumirea însemnă “mâini împreunate” ca într-o rugăciune și se referă la forma acoperișurilor, astfel construite pentru a nu permite acumularea zăpezii pe timpul iernilor riguroase.

Peisajul îmi aduce amintiri din copilărie și, pentru câteva ore, Heidi nu mai este fetița din Elveția ci o mică japoneză din Shirakawa-go.

Casele, cu două sau trei etaje, sunt din lemn, iar acoperișurile sunt făcute din stuf și au o grosime considerabilă. Întreaga structură a caselor este făcută din lemn, stânghiile fiind prinse între ele cu funii, rareori utilizându-se cuie.

Fiind construite din materiale extrem de inflamabile, locuitorii și-au pus la punct un sistem comunitar de alertă și stingere a incendiilor. Iar la începutul toamnei acoperișurile sunt stropite cu furtunul în scop preventiv.

Înlocuirea periodică a stufului este făcută programat, în funcție de necesități, iar la activitate participă toată comunitatea.

Inima casei se află la parter, în jurul unui ceainic atârnat de tavan și încălzit cu lemne. Etajele superioare au un sistem de grile în podea care permite circulația aerului cald până la stuful de pe acoperiș. Iar la ultimul etaj se aflau, de obicei, crescătoriile de viermi de mătase, principala îndeletnicire a localnicilor înainte ca satul, declarat patrimoniu Unesco în anul 1995, să devină o atracție turistică.

Ne lăsăm cu greu duși din acest spațiu mirific și liniștit în care spiritul de comunitate contrastează atât de puternic cu individualismul centrelor urbane.

Ryokan-ul doamnei Tanabe

Din dorința noastră de a cunoaște și Japonia rurală, ne îndreptăm spre Takayama, în inima așa-numiților Alpi japonezi, plini de curiozitate în ceea ce privește următoarea aventură: o noapte la un ryokan (han tipic).
Încărcați numai cu un rucsac – valizele mai mari le-am expediat de la Kyoto la Tokyo prin intermediul unui foarte eficace și ieftin serviciu de curierat –, intrăm în casa tradițională cu poarta și ferestrele îmbrăcate în hârtie.

Intimitatea, în Japonia, nu se obține prin intermediul zidurilor, al porților încuiate sau al ferestrelor din sticlă cu obloane. Ea provine, instantaneu, din comportamentul formal, din respectul față de celălalt și al regulilor de comportament și civilizație.

Trecem primul prag și intrăm într-un fel de antecameră. O doamnă scundă și vioaie ne întâmpină cu obișnuitul “Irashaimase” și ne invită să ne descălțăm pantofii de stradă și să încălțăm niște papuci ordonați ca la expoziție. Facem prezentările și doamna Tanabe – ryokanul îi poartă numele –, dorește să afle imediat cum se spune “mulțumesc” în portugheză și în românește. “Murtumesc” avea să repete de câteva ori, ca un copil mic care nu reușește să-l pronunțe pe “l”. Toți japonezii au, de fapt, această problemă.

Oricum, simpatia dnei. Tanabe ne cucerește pe loc. Își amintește imediat de Nadia, după cum îmi amintesc și eu de reacțiile grupurilor de japonezi între isterie și extaz la exercițiile Nadiei la sol. Amicul meu portughez, Paulo, îi stârnește și el curiozitatea, amintind câteva cuvinte japoneze care au fost introduse de navigatorii portughezi, ca de pildă, “pan” (“pâine”, “pão” în portughezã) și chiar “arigato” (“mulțumesc”, “obrigado” în portughezã).

Camera unde stăm are podeaua acoperită cu tatami (rogojini) iar papucii rămân, din nou, la intrare. Alți papuci ne vor aștepta, și ei aliniați, la intrarea în toaletă, cu scopul de a fi utilizați numai în acel loc.

La baia comunală

Înainte de a lua cina, servită în cameră, ne hotărâm să trecem la nivelul următor al experienței noastre într-un ryokan: baia publică cu apă termală – onsen.

Într-o încăpere de trecere se găsesc toate cele necesare înainte și după baie: instrumente de ras, periuțe și pastă de dinți, parfumuri și creme de corp. În camera următoare, câteva dușuri își așteaptă mușterii. Dușul se face stând pe un scăunel de lemn iar după o ambientare la temperatura apei termale, de circa 50-60 de grade, suntem gata să intrăm în bazinul alimentat de un izvor natural. De cealaltă parte a bazinului, o mică grădină japoneză cu scop decorativ și contemplativ. Baia se face obligatoriu în costumul lui Adam, cu un mic prosop care să-ti acopere părțile rușinoase până ajungi în apă. E atât de fierbinte, la propriu, că nu rezist decât câteva minute. Mă îmbrac în yukata, halatul japonez pus la dispoziția oaspeților, și mă așez pe treptele grădinii interioare cu vedere spre o pagodă în miniatură și un firicel de apă care susură printre câteva pietre.

La ora șapte camera noastră se transformă în sală de mese. Prin fața ochilor și a aparatului fotografic încep să defileze vreo 12 feluri de mâncare, prezentate în amănunt de simpatica noastră gazdă. Și pentru că e prea devreme și oricum camera trebuie pregătită pentru dormit, facem o incursiune nocturnă prin Takayama.

Dna. Tanabe insistă să ieșim prin sat în papuci japonezi (de stradă) din lemn. Ne supunem și ne deplasăm ca pe patine cu rotile pe străzile liniștite și fermecătoare. Papucii ăstia au talpa curbată în partea din față, astfel încât avem senzația că merg de unii singuri.

La întoarcere, în locul mesei din centrul camerei se află acum două paturi improvizate direct pe tatami, dintr-o saltea joasă și o patură subțire. După o noapte confortabilă, dar parcă prea scurtă (ferestrele din hârtie își îndeplinesc pe deplin sarcina de a lăsa să treacă lumina naturală), ne luăm micul dejun tot în cameră și ne despărțim de scumpa doamnă Tanabe, făcând schimb de cărți de vizită.

Când am ajuns înapoi în Portugalia ne aștepta pe amândoi câte o carte poștală de mulțumiri din Takayama, cărora nu le puteam răspunde decât prin intermediul unei vederi din Lisabona. Sunt sigur că doamna Tanabe o va contempla îndelung și o va pune la loc de cinste, cu simplitatea, recunoștința și bucuria cu care numai japonezii primesc un dar atât de simplu.

Urmează Tokyo, iar ziarele vuiesc despre Tomohiro Kato, tânărul de 25 de ani care, într-un act de nebunie, a omorât șapte persoane în cartierul Akihabara, renumit pentru magazinele de produse electronice.

In memoriam: COLEA RĂUTU, DEJA LA TRECUTUL IREVERSIBIL…

iulie 13th, 2008

Celebrul actor de teatru şi film Colea Răutu, decedat pe 13 mai (pe numele adevărat Nikolai Rutkowski), s-a născut la 28 noiembrie 1912, în satul Limbenii Noi, judeţul Bălţi, din mamă româncă şi tată polon. A fost cel mai mare fiu din cei patru copii ai familiei Rutkowski, alături de Larisa, Natalia şi Valentin. Urmează Colegiul „Regele Ferdinand” din Chişinău.

Nu i-a plăcut niciodată cartea, aşa cum singur recunoştea, în schimb îi plăcea foarte mult fotbalul, jucând câtva timp în echipa uzinelor „Mociorniţa” din Bucureşti. A urmat apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. A fost mai întâi corist la Opera din Cluj.

A ajuns la Bucureşti la 17 ani, mânat de pasiunea sa pentru fotbal. Cinci ani mai târziu ajunge să facă figuraţie pe scena teatrului Cărăbuş. Câştigă faimă alături de Radu Zaharescu şi Grişa Tascarov, trio-ul fiind apreciat nu doar de publicul românesc, ci şi de cel din Turcia, Egipt şi Grecia, unde trupa face turnee.

A debutat la Teatrul de revistă Cărăbuş condus de Constantin Tănase, unde a interpretat mai ales cuplete social-satirice. Tot acolo a cântat pentru prima oară faimosul şlagăr „Ţi-a ieşit coşaru-n drum”, de Gherase Dendrino, pe versuri de Puiu Maximilian. La iniţiativa lui Sică Alexandrescu a jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Între anii 1952-1968 a fost actor la Teatrul Giuleşti. A jucat pentru scurt timp şi la Teatrul din Piteşti. A interpretat roluri în peste 70 de filme de lung metraj, atât româneşti, cât şi străine, precum şi în seriale de televiziune. Rolul sau de debut (Ilie Barbu) a rămas reperul întregii sale filmografii. A debutat în film interpretând rolul protagonistului din „Desfăşurarea”, regia Paul Călinescu, prima ecranizare după Marin Preda.

A interpretat roluri memorabile în Moara cu noroc, Răscoala, Neamul Şoimăreştilor, Haiducii, Mihai Viteazul, Fraţii Jderi, Facerea lumii, Ştefan cel Mare, Nemuritorii, Pintea, Ultima noapte de dragoste, Mircea, Cel mai iubit dintre pământeni etc. Fizionomia interesantă, uşor asiatică, misterioasă şi totodată înfricoşătoare este remarcată de regizorii de marcă, care îl distribuie în filme antologice (Răzbunarea haiducilor, Răpirea fecioarelor, Zestrea domniţei Ralu, Haiducii lui Şaptecai).

Colea Răutu interpretează roluri negative, precum Selim Paşa sau Spânul, din Toate pânzele sus!(1976). Are roluri memorabile si în filmele lui Sergiu Nicolaescu: Accident (1977), Acţiunea Autobuzul (1978) şi Duelul (1981). La 90 de ani a impresionat publicul urcând pe scena Teatrului Naţional, interpretând un rol în Azilul de noapte.

Actorul a primit premiul ACIN în 1988, pentru întreaga activitate, şi s-a numărat printre laureaţii Galei „Vârsta de Aur” din 2001, ai Premiilor Naţionale în Domeniul Teatrului şi Galei Premiilor în Cinematografie.
Colea Răutu, pe care românii şi-l amintesc din zeci de filme, s-a despărţit de această lume la vârsta de 96 de ani. Cel pe care Nichita Stănescu l-a numit un actor de geniu, a fost însoţit pe ultimul drum de familie şi prieteni, colegi la Cimitirul Bellu din Bucureşti, şi a fost înmormântat pe Aleea Actorilor, cu onoruri militare. Alături de familie, lui Colea Răutu i-au adus un ultim omagiu mai mulţi actori şi regizori, printre care Sergiu Nicolaescu, Mitică Popescu, Ion Besoiu, Sebastian Papaiani, Ştefan Iordache, Alexandru Bindea, Monica Ghiuţă, Ruxandra Sireteanu, Nicu Constantin ş.a. nici chiar liniştea stepei kirghize nu te poate face să păcăleşti destinul”, transmit mai multe agenţii şi portaluri de ştiri de pe mapamond. Ne-a lăsat însă o impresionantă moştenire literară, spirituală, care va avea o dăinuire, cu certitudine, mai lungă decât veacul în care am ajuns. Cinghiz Aitmatov a fost scriitorul care a deschis poarta Occidentului către Rusia – arogantă şi preocupată mai mult de isprăvi ideologico-militare. Totodată, el a putut arăta Occidentului ce se ascunde dincolo de cortina de fier: o lume ce respiră sentimente şi emană dragoste. Dar numai pentru cei care au suflete de simţit.

Firul vieţii lui Cinghiz Aitmatov se rupe însă brusc, la vârsta de 79 de ani. A fost internat de urgenţă la o clinică din Nürnberg, Germania, după ce starea sa de sănătate i se deteriorase alarmant. I s-a făcut rău în Rusia, unde lucra la o adaptare a romanului său O zi mai lungă decât veacul. Potrivit medicilor, scriitorul a decedat din cauza unei infecţii pulmonare. Înmormântarea a avut loc la Cimitirul Ana Beyit, nu departe de Bişkek, capitala Kirghiziei.

Conform dorinţei sale testamentare, a fost petrecut în ultimul drum conform tradiţiei musulmane, corpul neînsufleţit al celebrului scriitor fiind înhumat alături de mormântul tatălui său.
C. Aitmatov s-a născut pe 12 decembrie 1928, în oraşul Şeker, din nord-vestul Kirghiziei, pe atunci republică sovietică. Tatăl său, activist al PCUS din Asia Centrală, a fost una din milioanele de victime ale atrocităţilor comise de regimul stalinist. Tragedia familiei sale, care era o reflectare a tragediei poporului kirghiz, l-a marcat profund, posibil, de la aceste dureri înăbuşite au şi pornit primele scrieri ale sale.

Talentul său este recunoscut încă de la primele povestiri publicate şi în 1956 este primit la Institutul de literatură „Maxim Gorki” de la Moscova. Urmează fulminantul său debut Jamila, romanul cu care sparge graniţele sovietice şi care îl face pe poetul francez Louis Aragon să declare opera drept „cel mai bun roman de dragoste din lume”.

Cinghiz Aitmatov va rămâne un nume de referinţă pentru marea literatură a Estului. Jamila, Vaporul alb, Cocorii timpurii, Adio, Gulsarî!… (tradus şi ca: Adio, floare galbenă!… ), Eşafodul, Cântecul stepei, cântecul munţilor, O zi mai lungă decât veacul (într-o versiune se numeşte Halta viscolelor), Înfierarea Casandrei, Norul alb al lui Genghis-Han, Când se prăbuşesc norii (Mireasa eternă) sunt nişte titluri de cărţi ce i-au adus celebritatea. Este autorul a 15 romane şi a câtorva zeci de povestiri, a făcut şi unele dramatizări, jucate cu mult succes în Kirghizia, la Moscova, în alte centre culturale din URSS. În special prozele sale, au fost traduse în circa 150 de limbi – numeroase limbi ale popoarelor din ex-URSS, dar şi din multe ţări de pe toate continentele.

În română s-au făcut mai multe traduceri, ele fiind aproape fără excepţie de calitate, văzând lumina tiparului mai întâi la Chişinău, apoi şi la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Constanţa. Majoritatea scrierilor sale au fost ecranizate – atât în URSS, cât şi în ţări din Orient şi din Occident. Unele filme cu subiecte inspirate din opera lui C. Aitmatov au luat diferite premii la concursuri şi festivaluri internaţionale.

Un succes deosebit l-a avut, mai ales printre reprezentanţii popoarelor anexate prin violenţă, de către Rusia – URSS, Legenda mankurtului, de Cinghiz Aitmatov. Prin această naraţiune, devenită concept arhetipal, şi care este un capitol din romanul O zi mai lungă decât veacul, scriitorul kirghiz a arătat tragedia şi primejdia pe care le prezintă omul deznaţionalizat, zombificat, mutilat sufleteşte, de către ocupanţi, care devine duşman înrăit şi chiar ucigaş al propriilor părinţi, al poporului din care se trage, dar de care se leapădă, îmbrăţişând străinii, invadatorii. În 1988 la Chişinău s-a montat spectacolul Halta viscolelor, în care nu putea să fie lipsă Legenda mankurtului. Înscenarea, datorată lui Val Butnaru, Vsevolod Ciornei (text dramatic) şi Andrei Vartic (regie) s-a jucat cu mare priză la spectatori.
Prieten bun cu fostul preşedinte sovietic Mihail Gorbaciov, Cinghiz Aitmatov a devenit ambasador al Rusiei la Bruxelles, apoi pe lângă Uniunea Europeană şi NATO, după căderea URSS-ului. Din 1995, el preia toate aceste atribuţii pentru ţara sa, Kirghizia.

În timpul vieţii a primit zeci de premii de stat pentru prozele sale. La fel, i s-au decernat zeci de ordine, medalii, titluri onorifice, inclusiv de Scriitor al poporului din Kirghizia şi chiar Erou al naţiunii kirghize. Nu ştim cât preţ punea scriitorul pe ele. Cert e însă că a fost o personalitate foarte populară, iubită de multă lume, cu un prestigiu mai rar întâlnit.
Ca o ironie a sorţii, autorităţile kirghize au proclamat 2008 Anul Cinghiz Aitmatov, în onoarea celei de-a 80-a aniversări a marelui scriitor. C. Aitamtov se numără printre candidaţii la Premiul Nobel pentru literatură din anul curent…

(Sursa: BiblioPolis)

Aniversari culturale 2008 în Republica Moldova

iulie 13th, 2008

AUGUST

80 de ani de la naşterea istoricului şi profesorului universitar VICTOR STAHI (1 aug. 1928).

125 de ani de la naşterea lui PANTELIMON HALIPPA, poet, publicist, traducător, om politic (1 aug. 1883 – 30 apr. 1979).

100 de ani de la stingerea din viaţă a lui ŞTEFAN DIMITRIE GRECIANU, diplomat, istoric şi publicist (19 sept. 1825 – 1 aug. 1908).

70 de ani de la naşterea dirijorului şi profesorului SERGHEI CIUHRII (2 aug. 1938).

70 de ani de la naşterea lui MIHAIL MOLDOVEANU, medic, profesor universitar, inventator (2 aug. 1938).

200 de ani de la naşterea lui SIMION BĂRNUŢIU, filozof, istoric, estetician şi om politic (2 aug. 1808 – 28 mai 1864).

60 de ani de la naşterea poetului EUGEN CIOCLEA (4 aug. 1948).

60 de ani de la naşterea prozatoarei ZINAIADA CENUŞĂ (4 aug. 1948).

140 de ani de la naşterea lui PAUL CLAUDEL, poet, dramaturg, diplomat şi eseist francez (6 aug. 1868 – 23 febr. 1955).

130 de ani de la naşterea pictoriţei germane MARIA CASPAR-FILSER (7 aug. 1878 – 12 febr. 1968).

70 de ani de la stingerea din viaţă a lui KONSTANTIN S. STANISLAVSKI, pedagog, actor şi regizor rus (17 ian. 1863 – 7 aug. 1938).

75 de ani de la naşterea cântăreţei de operă (soprană) TAMARA ALEXANDRU (9 aug. 1933).

90 de ani de la naşterea lui ALEXANDRU I. GONŢA, specialist în istoria universală, originar din Basarabia (10 aug. 1918 – 24 ian. 1977).

75 de ani de la stingerea din viaţă a lingvistului şi filologului ALEXANDRU PHILIPPIDE (1 mai 1859 – 12 aug. 1933).

80 de ani de la stingerea din viaţă a poetei OLGA VRABIE (11 noiemb. 1902 – 14 aug. 1928).

320 de ani de la începutul domniei lui CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, domn al Ţării Româneşti, om politic, diplomat şi ctitor de biserici şi mănăstiri (15 aug. 1688 – mart. 1714).

80 de ani de la naşterea scriitoarei RAISA LUNGU-PLOAIE (15 aug. 1928).

70 de ani de la naşterea regizorului de teatru VENIAMIN APOSTOL (15 aug. 1938 – 14 dec. 2000).

70 de ani de la naşterea lui VALERIU ŞAUGA, specialist în domeniul tehnicii, profesor universitar, inventator (15 aug. 1938).

70 de ani de la naşterea flautistului şi fluieraşului LEONID MOŞANU (15 aug. 1938).

65 de ani de la naşterea cântăreţului de operă şi profesorului MIHAI MUNTEANU (15 aug. 1943).

65 de ani de la naşterea actorului MIHAIL CURAGĂU (15 aug. 1943).

60 de ani de la naşterea LUDMILEI NIKITIN, specialist în domeniul biblioteconomiei şi pedagogiei (15 aug. 1948).

125 de ani de la naşterea lui IVAN MEŠTROVIĆ, sculptor, pictor şi gravor iugoslav, membru de onoare al Academiei Române (15 aug. 1883 – 16 ian. 1962).

70 de ani de la naşterea scriitorului GHEORGHE C. MADAN (16 aug. 1938).

185 de ani de la naşterea lui ALEXANDRU HURMUZAKI (HURMUZACHI), jurist, publicist şi om politic (16 aug. 1823 – 20 mart. 1871).

70 de ani de la naşterea scriitorului ANDREI BURAC (17 aug. 1938).

60 de ani de la naşterea graficianului VIKTOR KUZMENKO (17 aug. 1948).

150 de ani de la stingerea din viaţă a lui BARBU (VASILE) LĂUTARU, cântăreţ, cobzar şi viorist (17 dec. 1780 – 18 aug. 1858).

85 de ani de la apariţia la Chişinău a publicaţiei „CUVÂNTUL BASARABIEI” (19 aug. 1923).

80 de ani de la naşterea cântăreţului VLADIMIR VASILIEV (19 aug. 1928).

80 de ani de la naşterea poetului de expresie găgăuză MINA CHIOSEA (19 aug. 1928).

75 de ani de la stingerea din viaţă a scriitorului NICOLAE LAŞCU (1859 – 19 aug. 1933).

125 de ani de la naşterea GABRIELLEI (COCO) CHANEL, creatoare franceză de modă (19 aug. 1883 – 10 ian. 1971).

175 de ani de la naşterea scriitorului şi traducătorului VASILE POGOR (20 aug. 1833 – 20 mart. 1906).

85 de ani de la stingerea din viaţă a compozitorului şi dirijorului ALEXIS CATARGI (17 sept. 1876 – 20 aug. 1923).

195 de ani de la înfiinţarea EPARHIEI CHIŞINĂULUI (21 aug. 1813).

80 de la naşterea actorului de teatru şi film JEAN CONSTANTIN (21 aug. 1928).

65 de ani de la stingerea din viaţă a scriitorului danez, laureat al Premiului Nobel, HENRIK PONTOPPIDAN (24 iul. 1857 – 21 aug. 1943).

50 de ani de la stingerea din viaţă a scriitorului şi prozatorului francez, laureat al Premiului Nobel, ROGER MARTIN DU GARD (23 mart 1881 – 22 aug. 1958).

90 de ani de la naşterea pictoriţei ADA ZEVIN (23 aug. 1918).

80 de ani de la naşterea lui ISRAEL GOHBERG (23 aug. 1928), matematician, membru corespondent al AŞM, stabilit în Israel.

60 de ani de la naşterea lui ANDREI PLEŞU, filozof, istoric, scriitor şi eseist (23 aug. 1948).

65 de ani de la stingerea din viaţă a scriitorului şi publicistului MIHAIL CURICHERU (12 aug. 1910 – 24 aug. 1943).

60 de ani de la naşterea interpretei de muzică uşoară MARIA CODREANU (24 aug. 1948).

135 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film LUCIA STURDZA-BULANDRA (25 aug. 1873 – 19 sept. 1961).

150 de ani de la naşterea lui CHARLES-GUSTAVE-AUGUSTE LE BARGY, actor de teatru, regizor şi autor dramatic francez (25 aug. 1858 – 5 febr. 1936).

125 de ani de la naşterea lui GHEORGHI IAŢENTKOVSKI, violonist concertist, pianist, dirijor, compozitor şi profesor (27 aug. 1883 – mart. 1934).

80 de ani de la naşterea lui MIHAIL LUPAŞCU, specialist în domeniul fitotehniei, profesor universitar, membru titular al AŞM (27 aug. 1928).

80 de ani de la naşterea lui MIRCEA ZACIU, eseist, critic şi istoric literar (27 aug. 1928 – 21 mart. 2000).

70 de ani de la naşterea publicistului, criticului de teatru şi film NICOLAE BĂTRÂNU (28 aug. 1938).

175 de ani de la naşterea pictorului englez EDWARD SIR BURNE-JONES (28 aug. 1833 – 17 iun. 1898).

85 de ani de la naşterea graficianului IURI RUMIANŢEV (29 aug. 1923).

65 de ani de la naşterea cântăreţului PETRE EŞANU (29 aug. 1943).

260 de ani de la naşterea pictorului francez JACQUES-LOUIS DAVID ( 30 aug. 1748 – 29 dec. 1825).

135 de ani de la naşterea lui ALEKSANDR I. IAŢIMIRSKI, lingvist, bibliograf, istoric, preocupat de relaţiile româno-slave (30 aug. 1873 – 12 febr. 1925).

100 de ani de la naşterea lingvistului şi profesorului universitar ANDREI BORŞCI (31 aug. 1908 – 1993).

60 de ani de la naşterea graficianului ANDREI ŢURCANU (31 aug. 1948).

100 de ani de la naşterea prozatorului şi dramaturgului american de origine armeană, WILLIAM SAROYAN (31 aug. 1908 – 18 mai 1981).

100 de ani de la apariţia la Bârlad a publicaţiei „ION CREANGĂ”, cu subtitlul „Revistă de limbă, literatură şi artă populară”, sub redacţia lui Tudor Pamfile (aug. 1908 – iul. 1921).

SEPTEMBRIE

70 de ani de la naşterea ZINAIDEI ANESTIADE, medic, profesor universitar, primul medic endocrinolog în republică (1 sept. 1938).

95 de ani de la naşterea sculptorului LEV AVERBUH (1 sept. 1913 – 4 ian. 1981).

70 de ani de la naşterea ceramistului SEMION ODAINIC (1 sept. 1938).

60 de ani de la naşterea poetului şi criticului literar ANDREI ŢURCANU (1 sept. 1948).

450 de ani de la stingerea din viaţă a ierarhului şi cronicarului român MACARIE (? – 1 sept. 1558), episcop de Roman; la solicitarea lui Petru Rareş, a redactat o cronică a Moldovei, între 1504 şi 1551.

70 de ani de la naşterea muzicologului ELEONORA ABRAMOVA (2 sept. 1938).

60 de ani de la naşterea lui ANDREI GALBEN, istoric, profesor universitar, academician (2 sept. 1948).

80 de ani de la naşterea lui ALEXANDRU DUŢU, comparatist, traducător, critic şi istoric literar român (2 sept. 1928 – 19 ian. 1999).

100 de ani de la naşterea scriitorului ALEXANDRU LIPCAN (3 sept. 1908 – 10 iun. 1977).

80 de ani de la naşterea lui ION DRUŢĂ, prozator, dramaturg şi publicist, membru titular al AŞM, membru de onoare al Academiei Române (3 sept. 1928).

70 de ani de la naşterea biologului şi profesorului universitar ANDREI ŞUTOV (4 sept. 1938).

240 de ani de la naşterea lui FRANÇOIS-RENÉ de CHATEAUBRIAND, gânditor, prozator, memorialist şi om politic francez (4 sept. 1768 – 4 iul. 1848).

120 de ani de la naşterea lui OSKAR SCHLEMMER, pictor, sculptor şi scenograf german (4 sept. 1888 – 13 apr. 1943).

150 de ani de la naşterea scriitorului ALEXANDRU VLAHUŢĂ (5 sept. 1858 – 19 noiemb. 1919).

75 de ani de la stingerea din viaţă a lui EUGENIU A. KOZAC, filozof, profesor universitar, slavist, rector al Universităţii din Cernăuţi, între 1907-1908 (21 dec. 1857 – 5 sept. 1933).

100 de ani de la naşterea lingvistului şi filologului PANDELE OLTEANU (5 sept. 1908 – 1995).

370 de ani de la naşterea lui LUDOVIC al XVI-lea, rege al Franţei şi al Navarrei, a condus Franţa timp de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană (5 sept. 1638 – 1 sept. 1715).

70 de ani de la naşterea lui PETRU GALEŢCHI, profesor universitar, specialist în imunologie şi virusologie (6 sept. 1938).

475 de ani de la naşterea ELISABETEI I, regină a Angliei şi Irlandei, a cărei domnie este denumită „era elisabetană” sau „epoca de aur”, protectoare a artelor şi ştiinţelor (7 sept. 1533 – 24 mart. 1603).

70 de ani de la stingerea din viaţă a cărturarului şi iluministului basarabean, protoiereu-profesor MIHAIL CIACHIR (27 apr. 1861 – 8 sept. 1938).

60 de ani de la naşterea specialistului în domeniul biblioteconomiei RAISA CĂLDARE (8 sept. 1948 – 12 apr. 2007).

180 de ani de la naşterea scriitorului rus LEV N. TOLSTOI (9 sept. 1828 – 20 noiemb. 1910).

100 de ani de la naşterea lui CESARE PAVESE, prozator, poet, eseist şi traducător italian (9 sept. 1908 – 26 aug. 1950).

70 de ani de la naşterea pictoriţei-decoratoare KARMELA GOLOVINOVA (10 sept. 1938).

300 de ani de la naşterea scriitorului şi diplomatului rus, de origine română, ANTIOH CANTEMIR (10 sept. 1708 – 31 mart. 1744), fiul lui D. Cantemir.

175 de ani de la inaugurarea la Chişinău a GIMNAZIULUI DE BĂIEŢI Nr. 1 (12 sept. 1833), după 1918 – LICEUL „B.P. HASDEU”.

120 de ani de la naşterea lui MAURICE CHEVALIER, cântăreţ, dansator şi actor francez de film, laureat al Premiului Oscar pentru întreaga activitate în 1958 (12 sept. 1888 – 1 ian. 1972).

65 de ani de la naşterea pictoriţei NATALIA TARASENCO (13 sept. 1943 – 1 febr. 1995).

95 de ani de la stingerea din viaţă a lui AUREL VLAICU, inventator, pilot şi inginer-constructor de avioane (6 noiemb. 1882 – 13 sept. 1913).

100 de ani de la naşterea lui EDGAR PAPU, eseist, comparatist, traducător, critic şi istoric literar (13 sept. 1908 – 30 mart. 1993).

230 de ani de la naşterea poetului COSTACHE CONACHI (14 sept. 1778 – 4 febr. 1849).

70 de ani de la naşterea scriitorului evreu de expresie rusă RUDOLF A. OLŞEVSKI (14 sept. 1938).

85 de ani de la naşterea cimpoierului şi clarinetistului ALEXEI BOTOŞANU (15 sept. 1923 – 19 apr. 1984).

100 de ani de la naşterea dirijorului de orchestră şi compozitorului român, membru corespondent al Academiei Române, MATEI SOCOR (15 sept. 1908 – 30 apr. 1980).

85 de ani de la naşterea istoricului şi criticului literar ION RACUL (16 sept. 1923 – 11 apr. 1985).

120 de ani de la naşterea prozatorului finlandez, laureat al Premiului Nobel FRANS EEMIL SILLANPÄÄ (16 sept. 1888 – 3 iun. 1964).

120 de ani de la stingerea din viaţă a poetei IULIA HASDEU (2 noiemb. 1869 – 17 sept. 1888).

1955 de ani de la naşterea împăratului roman TRAIAN (MARCUS ULPIUS TRAIANUS) (18 sept. 53 d. Hr. – 8 aug. 117 d. Hr.).

100 de ani de la naşterea astrofizicianului armean VIKTOR AMBARŢUMIAN (18 sept. 1908 – 12 aug. 1996).

135 de ani de la naşterea lui LUDOVIC DAUŞ, scriitor, publicist şi traducător român de origine cehă, a fost director al Teatrului Naţional din Chişinău (19 sept. 1873-1954).

80 de ani de la naşterea graficianului VICTOR COVAL (20 sept. 1928).

130 de ani de la naşterea romancierului american UPTON BEALL SINCLAIR (20 sept. 1878 – 1968).

135 de ani de la naşterea scriitorului rus VEACESLAV I. ŞIŞKOV (21 sept. 1873 – 6 mart. 1945).

60 de ani de la naşterea VALENTINEI BULMAGA, chimistă, cercetător ştiinţific, inventator (22 sept. 1948).

135 de ani de la naşterea matematicianului DIMITRIE POMPEIU (22 sept. 1873 – 7 oct. 1954).

90 de ani de la stingerea din viaţă a lingvistului şi bibliologului francez AUGUSTE ÉMILE PICOT (13 sept. 1844 – 23 sept. 1918).

70 de ani de la naşterea actriţei austriece de film ROMY SCHNEIDER (23 sept. 1938 – 29 mai 1982).

60 de ani de la naşterea lui ADRIAN BEJAN, specialist în domeniul termodinamicii, profesor universitar român, stabilit în SUA, membru de onoare al AŞM (24 sept. 1948).

60 de ani de la naşterea pictorului-scenograf PETRU BALAN (25 sept. 1948).

95 de ani de la naşterea cântăreţei române de muzică populară MARIA TĂNASE (25 sept. 1913 – 22 iun. 1963).

80 de ani de la naşterea lui SVEATOSLAV MOSCALENCO, fondator de şcoală în domeniul teoriei corpului solid, opticii coerente şi neliniare, membru titular al AŞM (26 sept. 1928).

80 de ani de la naşterea lui VSEVOLOD MOSCALENCO, fondator al şcolii ştiinţifice în domeniul supraconductibilităţii şi fizicii statistice, membru titular al AŞM (26 sept. 1928).

75 de ani de la naşterea criticului şi istoricului literar şi teatral VASILE BADIU (26 sept. 1933 – 29 mai 1994).

75 de ani de la naşterea dirijorului şi compozitorului CORNELIU DUMBRĂVEANU (26 sept. 1933).

120 de ani de la naşterea lui THOMAS STEARNS ELIOT, scriitor, dramaturg şi eseist englez de origine americană, laureat al Premiului Nobel (26 sept. 1888 – 4 ian. 1965).

85 de ani de la naşterea prozatoarei ARIADNA ŞALARI (27 sept. 1923). (A se vedea şi CB 1998, p. 150-152).

280 de ani de la naşterea lui JAMES COOK, navigator şi explorator britanic (27 sept. 1728 – 1779).

80 de ani de la naşterea cântăreţei ELENA AFTENI (28 sept. 1928).

60 de ani de la naşterea graficienei VALENTINA BAHCEVAN (28 sept. 1948).

85 de ani de la naşterea actorului italian de teatru şi film MARCELLO MASTROIANNI (28 sept. 1923 – 19 dec. 1996).

60 de ani de la naşterea lui VICTOR VOVC, specialist în domeniul medicinii generale, profesor universitar, doctor habilitat în medicină (29 sept. 1948).

95 de ani de la naşterea lui STANLEY KRAMER, producător şi regizor american de film, câştigător a 16 premii internaţionale, filmele sale fiind nominalizate de 80 de ori la Premiile Oscar (29 sept. 1913 – 19 febr. 2001).

100 de ani de la naşterea lui DAVID F. OISTRACH, violonist şi pedagog rus (30 sept. 1908 – 1974).

OCTOMBRIE

155 de ani de la naşterea lui CIPRIAN PORUMBESCU, violonist, pianist, dirijor de cor, cântăreţ şi compozitor (2 oct. 1853 – 6 iun. 1883).

60 de ani de la naşterea lui PAVEL PELIN, prozator, publicist, eseist, critic de teatru (4 oct. 1948).

75 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film DANA COMNEA (2 oct. 1933).

135 de ani de la naşterea matematicianului GHEORGHE ŢIŢEICA (4 oct. 1873 – 5 febr. 1939), membru titular al Academiei Române.

125 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film MARIA FILOTTI (4 oct. 1883 – 4/5 noiemb. 1956).

75 de ani de la naşterea lui GEORGE ASTALOŞ, poet, eseist, dramaturg (fondator al „teatrului intruziunii”), romancier şi critic literar (4 oct. 1933).

295 de ani de la naşterea lui DENIS DIDEROT, filozof, scriitor, estetician şi critic de artă francez, iniţiator şi redactor principal a Enciclopediei franceze (5 oct. 1713 – 31 iul 1784).

600 de ani de la prima menţiune documentară a oraşului TIGHINA (6 oct. 1408).

135 de ani de la naşterea lui PETRU CAZACU, istoric, publicist, medic şi om politic (6 oct. 1873 – aug. 1956).

80 de ani de la naşterea lui BORIS MOVILĂ, redactor de film şi de carte, publicist, scenarist şi traducător (6 oct. 1928).

80 de ani de la naşterea lui VALENTIN ZELENCIUC, istoric, etnolog, profesor universitar, membru corespondent al AŞM (6 oct. 1928 – 31 mart. 2003).

600 de ani de la prima menţiune documentară a oraşului CERNĂUŢI, făcută printr-un hrisov domnesc emis de Alexandru cel Bun (7 oct. 1408).

90 de ani de la apariţia la Chişinău a publicaţiei „BASARABIA”, organ cotidian politic independent (7 oct. 1918 – 2 iul. 1919).

135 de ani de la naşterea lui ALEXEI ŞCIUSEV, arhitect, restaurator, istoric şi teoretician al artei (8 oct. 1873 – 24 mai 1949).

120 de ani de la naşterea sculptorului şi profesorului ALEXANDRU PLĂMĂDEALĂ (9 oct. 1888 – 15 apr. 1940).

55 de ani de la naşterea compozitorului ANATOL CHIRIAC (9 oct. 1953).

80 de ani de la naşterea violonistului şi violistului MIRCEA CAZACU (10 oct. 1928).

80 de ani de la naşterea compozitorului MIRCEA NEAGU (10 oct. 1928).

70 de ani de la naşterea actorului de teatru şi film VALERIU DOGARU (10 oct. 1938).

195 de ani de la naşterea compozitorului italian GIUSEPPE VERDI (10 oct. 1813 – 27 ian. 1901).

60 de ani de la naşterea interpretei de muzică uşoară LIDIA BOTEZATU (12 oct. 1948).

2330 de ani de la stingerea din viaţă a oratorului şi omului politic grec DEMOSTENE (DEMOSTHENES) (cca 384 î. Hr. – 12 oct. 322 î. Hr.).

75 de ani de la apariţia la Chişinău a publicaţiei „DIN SĂPTĂMÂNĂ ÎN SĂPTĂMÂNĂ” (14 oct. 1933).

50 de ani de la naşterea lui ION MEREUŢĂ, oncolog, profesor universitar, inventator, doctor habilitat în medicină (14 oct. 1958).

85 de ani de la naşterea lui VICTOR KERNBACH, prozator, poet, eseist şi traducător, originar din Basarabia (14 oct. 1923 – 16 febr. 1995).

60 de ani de la naşterea scriitorului VASILE SPINEI (15 oct. 1948).

80 de ani de la naşterea pictoriţei SIMONA VASILIU (15 oct. 1928).

60 de ani de la naşterea regizorului VLAD DRUC (16 oct. 1948).

60 de ani de la naşterea graficianului GHEORGHI ZLOBIN (16 oct. 1948).

80 de ani de la naşterea actorului de teatru şi film ION ANGHEL (16 oct. 1928).

120 de ani de la naşterea scriitorului şi dramaturgului american, laureat al Premiului Nobel, EUGENE GLADSTONE O’NEILL (16 oct. 1888 – 23 mai 1953).

150 de ani de la naşterea lui ANDREI BÂRSEANU, folclorist şi poet (17 oct. 1858 – 19 aug. 1922).

70 de ani de la naşterea lui VASILE MICU, specialist în domeniul geneticii şi ameliorării porumbului, membru titular al AŞM (18 oct. 1938).

60 de ani de la naşterea regizorului şi scenaristului VALERIU JEREGHI (19 oct. 1948).

100 de ani de la naşterea lui DUMITRU ALMAŞ (pseudonimul lui Dumitru Ailincăi), prozator, istoric, scriitor, publicist şi profesor universitar; a fondat (1967) şi a condus revista „Magazin istoric” (19 oct. 1908 – 12 mart. 1995).

140 de ani de la naşterea geografului SIMION MEHEDINŢI (19 oct. 1868 – 14 dec. 1962).

100 de ani de la naşterea lui VASILI CERVINSKI, economist, profesor universitar, membru titular al AŞM (20 oct. 1908 – 16 apr. 1971).

90 de ani de la stingerea din viaţă a istoricului CONSTANTIN GIURESCU (20 aug. 1875 – 20 oct. 1918).

85 de ani de la naşterea lui EUGEN COMŞA, bibliotecar, istoric şi arheolog, originar din Basarabia (20 oct. 1923).

60 de ani de la naşterea lui ANDREI VARTIC, specialist în fizică şi spectroscopie, cercetător, actor şi regizor de teatru şi film, publicist, scriitor (21 oct. 1948).

175 de ani de la naşterea chimistului ALFRED BERNHARD NOBEL, întemeietorul Fundaţiei Nobel şi al prestigiosului premiu ce-i poartă numele (21 oct. 1833 – 10 dec. 1896).

165 de ani de la naşterea sculptorului rus MARK M. ANTOKOLSKI (21 oct. 1843 – 26 iun. 1902).

60 de ani de la naşterea scriitoarei SILVIA CELAC (22 oct. 1948), stabilită în Franţa.

100 de ani de la naşterea profesorului şi poetului OCTAV SARGEŢIU (DUMITRU V. POPA) (23 oct. 1908 – 11 mart. 1991).

95 de ani de la naşterea dirijorului şi compozitorului VALERI POLEAKOV (24 oct. 1913- 17 ian. 1970). (A se vedea şi CN 2003, p. 234-235).

75 de ani de la naşterea lui ANDREI ANDRIEŞ, fizician, profesor universitar, membru titular al AŞM, membru de onoare a Academiei Române (24 oct. 1933).

190 de ani de la naşterea lui DUMITRU GUSTI, cronicar dramatic, poet, prozator şi publicist, profesor şi bibliotecar la Academia Mihăileană din Iaşi (24 oct. 1818 – 26 mart. 1887).

75 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film DRAGA OLTEANU-MATEI (24 oct. 1933).

70 de ani de la naşterea lui VENEDIKT V. EROFEEV, prozator, dramaturg şi eseist rus (24 oct. 1938 – 11 mai 1990).

70 de ani de la naşterea biologului şi profesorului universitar NICOLAE POPA (25 oct. 1938).

70 de ani de la naşterea lui MIHAIL GUBOGLU, specialist în domeniul etnopolitologiei, sociolingvisticii şi turcologiei, profesor universitar, membru de onoare al AŞM (25 oct. 1938).

80 de ani de la naşterea VALERIEI GUŢU ROMALO, lingvistă, profesor universitar, doctor, originară din Basarabia (25 oct. 1928).

170 de ani de la naşterea compozitorului francez GEORGES BIZET (25 oct. 1838 – 3 iun. 1875).

165 de ani de la naşterea prozatorului rus GLEB I. USPENSKI (25 oct. 1843 – 6 apr. 1902).

100 de ani de la naşterea pictorului DUMITRU SEVASTIANOV (26 oct. 1908 – 1 noiemb. 1956).

80 de ani de la naşterea lui AURELIU BUSUIOC, poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist (26 oct. 1928).

65 de ani de la naşterea lui DUMITRU GRAMA, jurist, specialist în dreptul român medieval şi modern (26 oct. 1943).

335 de ani de la naşterea lui DIMITRIE CANTEMIR, Domn al Moldovei, istoric, geograf, folclorist, istoric al religiilor, compozitor, filozof şi savant umanist român, membru al Academiei din Berlin (26 oct. 1673 – 21 aug. 1723).

65 de ani de la naşterea istoricului şi arheologului, originar din Basarabia, VICTOR SPINEI (26 oct. 1943).

90 de ani de la naşterea lui ŞTEFAN BACIU, poet, eseist, memorialist, ziarist, critic de artă, traducător, diplomat, profesor universitar român din diasporă (29 oct. 1918 – 6 ian. 1993).

150 de ani de la naşterea lui DUILIU ZAMFIRESCU, poet, prozator şi dramaturg (30 oct. 1858 – 3 iun. 1922).

175 de ani de la naşterea lui ALEKSANDR P. BORODIN, compozitor clasic rus, cercetător-chimist (31 oct. 1833 – 15 febr. 1887).

(Sursa: Calendar Naţional 2008)

Romii de ambele maluri de Prut: sărăcie, lipsă de educaţie, marginalizare (III)

iulie 13th, 2008
foto: Julie Pudlowskifoto: Julie Pudlowski

“Despre problemele cu statul se poate de vorbit mult. Cele mai mari probleme apar cu poliţia. Ceva se întâmplă… Cine-i vinovat? Ţiganul… Aceasta deja este o problemă serioasă între ţigani şi stat. Lumea ne întreabă: de ce copiii ţiganilor se duc mai mult la facultăţile de drept? Pentru că societatea ne impune să facem astfel. Noi, încetul cu încetul, tot mai mult înţelegem că nouă nu ni se respectă drepturile şi trebuie să ne cunoaştem drepturile… De aceea şi se duc toţi la drept, ca să se poată apăra pe ei şi să discute cu ei la egal, prin buchia legii, dar nu aşa de parcă noi am fi robi, dar ei stăpâni… În rest, ţiganii lucrează şi nu mai puţin decât alţii. Dacă moldovenii, acum au început a migra la lucru peste hotare, atunci ţiganii plecau de mult în Rusia. Ei lucrau foarte mult, nu furau. Ei câştigau banii cu sănătatea lor şi casele pe care le au la Otaci, Soroca sunt ridicate pe bani munciţi”.

Emigrarea şi abandonul şcolar

“Care părinte nu ar dori să-şi vadă copilul învăţat, educat, să aibă un lucru oarecare ca să-şi poată întreţine familia? Nu este corect că la romi ar exista o tradiţie oarecare ca copiii să nu înveţe. Chiar şi pe vremurile când ţiganii umblau cu şatra şi atunci tradiţia era ca copiii să înveţe, dar nu era posibilitate. Problema este că nu pot părinţii să stea acasă pentru ca copiii să se poată duce la şcoală, şi este nevoit să-l ia cu dânsul să umble pe drumuri”.

Discriminarea

“Discriminarea a fost şi este prezentă chiar şi în şcoală. Se spune că toţi copiii sunt egali, dar acest lucru este numai în cuvinte, pentru că discriminarea există cu adevărat. Despre ea nu se vorbeşte, dar ea se simte, în aceeaşi clasă. Dacă tu eşti ţigan, cu tine nu sunt receptivi pentru că există stereotipuri şi să demonstrezi că tu nu eşti rău este nevoie de timp, trebuie câţiva ani să treacă. Cu ei se comportă mai strict, dar în acelaşi timp şi mai indiferent. Noi suntem aşa cum suntem, dar atitudinea faţă de noi este aceasta. Dar oriunde nu te-ai duce, discriminarea se simte şi la spital şi în altă parte. Asta se simte şi eu cred că va mai fi încă mulţi ani… Dar drepturile nu ar trebui să existe doar pe hârtie”.

Estimare a numărului populaţiei

“Consider că numărul populaţiei roma în Republica Moldova constituie aproximativ 250.000 de oameni şi am să explic de ce recensământul prezintă un număr atît de mic de romi. De exemplu, naţionalitatea mea în paşaport este moldovean şi cunosc romi care sunt înscrişi în paşaport ca găgăuz, bulgar. Din cauza vieţii lor complicate, a existat o tendinţă printre romi de a ascunde cu orice preţ apartenenţa lor la această etnie; aceasta este o realitate istorică.

Ei au acceptat să se căsătorească cu moldovence sau ucrainence sau cu femei de orice altă naţionalitate şi să aibă copii mai albi, să fie înscrişi în acte ca moldoveni, dar după toate acestea nu înseamnă că ei nu mai sunt romi. Dacă cel care realizează interviul în timpul recensământului este moldovean, romii vor declara că şi ei sunt moldoveni. De exemplu, dacă mergi în satul Pîrjoleni din raionul Străşeni şi numeşti oamenii ţigani (romi) ei vor rămâne nemulţumiţi, însă de fapt, ei sunt romi. Am mers la şcoală şi am discutat cu directorul, care de asemenea e din acest sat şi el ne-a spus că este moldovean, chiar dacă e rom, căci el mi-a fost coleg la Universitate”.

Sunt câteva răspunsuri oferite de lideri roma, intervievaţi în legătură cu anumite aspecte cu care se confruntă comunitatea roma. Desigur, sunt subiective, însă nu putem nega şi o anumită doză de adevăr.

Vom încheia acest reportaj dedicat studierii comunităţilor roma cu câteva date de ordin statistic general, care consider că ar putea fi utile în diferite proiecte specialiştilor în domeniu.

Populaţia roma în regiune>

1. România

Datele oficiale (recensământul din 2002) arată că în România există 535250 romi, ceea ce reprezintă 2,5% din populaţie. Diferiţi experţi estimează (Institutul pentru cercetarea calităţii vieţii, 1998) că populaţia romilor este de circa 1.5 milioane sau 6.5% din populaţie. Alţii estimează numărul romilor la 1.4 milioane şi respectiv 2.5 milioane, prezentând acest grup drept cel mai numeros grup de romi în Europa şi posibil din lume.

2. Republica Moldova

Cel mai recent recensământ, efectuat în 2004, a arătat că aici locuiesc 12271 cetăţeni romi, adică 0,4% din populaţia statului. Aceasta reprezintă o rată cu mult mai mică decât în alte ţări din regiune.

3. Bulgaria

Datele oficiale (recensământul din 2001) indică 365797 persoane identificate ca romi ceea ce reprezintă 4.7% din populaţie. Diferiţi experţi estimează mărimea populaţiei romilor (potrivit datelor sondajelor sociologice, ale oficiilor forţei de muncă, serviciilor de asistenţă socială, Ministerului de Interne) între 600,000 şi 750,000 de persoane, fără modificări esenţiale în ultimii ani.

4. Ungaria

Recensământul din 1990 din Ungaria a arătat că 142683 de unguri erau romi, iar în timpul recensământului din 2001 au fost înregistraţi 190046 romi în această ţară. Grupurile de romi şi ONG-urile estimează un număr al populaţiei rome cuprins între 400000 şi 500000, estimat uneori până la 800000. Sondajele sunt recunoscute pentru cea mai sistematică apreciere a numărului de romi în anii 1993/94 şi la 1 ianuarie 1994, s-a stabilit că erau 456646 romi care trăiau în Ungaria (mai puţin de 5% din populaţie).

5. Slovacia

Datele oficiale (recensământul din 2001) arată 89920 de persoane de identitate romă (1,7% din populaţie). Cu toate acestea, ONG-ul Grupul Drepturilor Minorităţilor cu sediul la Londra estimează numărul lor ca fiind cuprins între 480000 şi 520000 de oameni (9 – 10% din numărul total al populaţiei). Această estimare face ca romii să devină a doua minoritate ca mărime în Slovacia, după unguri.

6. Republica Cehă

Potrivit datelor oficiale (recensământul din 2001), numărul romilor e de 11718, cu mult mai puţin decât a arătat recensământul din 1991 când erau 32903. Diferiţi experţi estimează cifre variind între 160000 şi 300000 (Liégeois 1994). Grupul Drepturilor Minorităţilor estimează că numărul lor ar fi de 275000 (între 2.5 şi 2.9% din populaţie).

Pentru un studiu mai detaliat al romilor din regiune recomand Studiul “Romii în Republica Moldova”, realizat cu profesionalism sub egida PNUD Moldova, apărut într-o formă grafică deosebită, la sfârşitul anului trecut.

Plecat din Arizona, Ciprian Fodorean este ucis in Cluj!

iulie 13th, 2008

Ştirea, conform căreia muzicianul Ciprian Fodorean a murit într-un accident, în timpul susţinerii examenului pentru şcoala de şoferi, în Cluj, a frapat o mare parte din comunitatea română din Arizona.

Ciprian avea 25 de ani în momentul accidentului şi doar în urmă cu câteva luni plecase din statul Marelui Canion, unde a locuit timp de o jumătate de an. Tânărul era licenţiat în pian la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj şi îşi făcea masteratul pe canto.

Potrivit ziarelor clujene, Ciprian se afla în remorca autocamionului şcolii de şoferi Alpha şi aştepta să-i ia locul colegului său care se afla la volanul autovehiculului şi îşi susţinea examenul pentru permisul de conducere. La o trecere de pietoni tânărul care conducea autocamionul a oprit pentru ca mai mulţi pietoni să poată traversa strada.

În acelaşi moment, se presupune că Ciprian ar fi crezut că i-a venit rândul la examen şi a încercat să coboare din remorca autocamionului, dar nu a mai apucat, pentru că ansamblul s-a pus din nou în mişcare. În acel moment, tânărul s-ar fi dezechilibrat şi a căzut sub roţile celei de-a doua remorci.

Ciudat este faptul că cei din cabina camionului, printre care şi instructorul auto al şcolii Alpha şi reprezentantul Serviciului de Permise Auto Cluj, nu au observat că tânărul a ajuns sub roţile remorcii, astfel că nu au întrerupt examinarea elevului de la volan, care a continuat deplasarea. Abia după ce autocamionul s-a întors la capătul străzii şi a ajuns înapoi, cei din cabină şi-au dat seama ce s-a întâmplat. Fiindcă în peisajul acestui accident a fost şi un agent de politie, seful Biroului de Permise Auto şi Examinări, Dan Florian, iese numaidecât la rampă şi încearcă să se disculpe: “Nu este nicio problemă dacă elevii stau în benă în timp ce un altul da examenul. În aceste maşini, în spate, sunt bănci pe care elevii pot sta.

În plus din declaraţiile celui care conducea în acel moment se poate vedea clar faptul că examinatorul i-a spus lui Fodorean să stea în benă şi să aştepte până o să vină să îi spună că este rândul său. Se zice în declaraţie că le-a dat indicaţii clare. Este normal ca orice părinte sa vrea să găsească un vinovat pentru moartea fiului său, dar Adrian Micu nu este vinovat” a declarat Dan Florian.

Citind aceste rânduri, nu putem face să nu ne ridicăm câteva întrebări de ordin elementar, cu riscul de-a sfida pregătirea profesională a d-lui Florian în întocmirea rapoartelor şi declaraţiilor publice.

În primul rând, potrivit cărei legi este regulamentar ca elevii să circule în benă? De asemenea, de unde certitudinea că tânărul a coborât din maşină, deoarece a crezut că îi venise lui rândul? Este aceasta singura ipoteză posibilă? (Dacă, de exemplu, i se făcuse rău în benă?).

Apoi, pentru a admite viabilitatea unei presupuse legi care permite elevilor să stea în benă, este normal să ne punem întrebări cu privire la elementele de siguranţă sau de protecţie pentru aceşti pasageri. De pildă, cu ce aparate este dotată maşina pentru a facilita, în caz de urgenţă, comunicarea elevilor din benă cu instructorul sau examinatorul din cabină? Cum se face că remorca a trecut peste acest tânăr iar examinatorul nu a sesizat impactul şi a lăsat ca maşina să îşi continue liniştită drumul târând după ea un tânăr care se zbătea între viaţă şi moarte? Unde e limita legii în care atât agentul de poliţie cât şi instructorul ignoră oglinzile retrovizoare pe parcursul examinării şi observă ce s-a întâmplat abia la întoarcere pe sensul opus de circulaţie?

Din declaraţii rezultă că în momentul în care a sosit salvarea tânărul era încă în viaţă, dar pentru că pierduse deja prea mult sânge, nu a mai putut fi salvat. În astfel de situaţii, fiecare secundă contează. Prin urmare, dacă poliţistul era mai agil, ar fi remarcat accidentul la timp şi ar fi anunţat imediat salvarea, şansele ca viaţa acestui tânăr să fi fost salvată ar fi crescut considerabil.
În plus, lipsa de interes a oamenilor legii este evidenţiată şi în faptul că până în momentul de faţă, nimeni, nici din partea Serviciului de Poliţie nici din partea şcolii de şoferi nu s-a sinchisit să de-a nici măcar un telefon familiei Fodorean pentru a le transmite „sincere condoleanţe” sau pentru a exprima regretul lor faţă de cele întâmplate. Este binecunoscut faptul că în Statele Unite când are loc un accident, reprezentanţii companiei sau a instituţiei care a fost implicată în accident (chiar şi când nu au nicio vină), contactează victima sau aparţinătorii acesteia, pentru a-şi manifesta sprijinul moral şi chiar financiar dacă e cazul. Să nu mai pomenim de situaţiile în care planează o vină şi asupra instituţiei.

Ciprian Fodorean a plecat din America să moară în România. Şi-a dorit să obţină permisul de conducere categoriile C şi E, cu toate ca nu avea nevoie de ele. Se gândea însă că poate pe viitor îi vor fi de folos. Ciprian s-a născut în luna ianuarie, 1983 în Cluj Napoca. A fost cel mai mare dintre cei cinci copiii ai familiei Lidia şi Eugen Fodorean. Mai avea doi fraţi: Eugen şi Mihai şi două surori: Ştefania şi Salomeea; aceasta din urmă fiind stabilită, împreună cu soţul ei, în Spania, oraşul Arganda.

După ce a absolvit facultatea de muzică, a fost invitat în Statele Unite, unde a condus cu succes câteva formaţii şi ansambluri muzicale. În anul 2005 a locuit o perioadă de şase luni în Chicago, statul Ilinois. S-a întors apoi în România, iar pe data de 4 iulie, 2007 a revenit în SUA, de data aceasta în Phoenix, Arizona, unde a locuit până la sfârşitul anului trecut.

Cei care l-au cunoscut, l-au caracterizat ca fiind un băiat foarte educat, respectuos şi cu un caracter deosebit. “Ciprian era un băiat foarte calculat; era foarte econom în cheltuirea banilor. Se gândea mult la familie, cum ar putea să-i ajute. Simţea foarte mult cu fraţii şi surorile lui. Se gândea mai puţin la viitorul lui” – îşi aminteşte Simion Murza, unchiul muzicianului. Având în vedere că trecerea din viaţă a lui Ciprian a fost una fulgerătoare, exită momente în care membrii familiei sunt furati pentru câteva clipe de gândul ca tânărul este încă America şi urmează să se întoarcă acasă.
O societate liberă este aceea în care viaţa fiecărui om este protejată de legile care o guvernează. Când e vorba de artişti însă putem spune mai mult; pentru că dacă ceilalţi oameni rămân în sufletul celor apropiaţi, artiştii au privilegiul ca prin opera lor să fie cunoscuţi şi de alţii şi opera lor să facă să vibreze şi suflete necunoscute. Un astfel de om a fost şi tânărul Ciprian Fodorean, un nume care pronunţat acum de prietenii lui, cu tristeţea gândului de a nu mai fi împreună, trezeşte amintiri pline de afecţiune şi de admiraţie.

Sa invatam diferenta

iulie 13th, 2008

“Sa invatam care este diferenta intre:

Lucrurile importante si cele urgente;

A ajuta si a te baga peste treaba altuia;

A fi hotarat si a fi obsedat;

A asculta si a auzi;

A trai si a exista;

A spera si a astepta;

A inflori si a inmuguri;

A creste si a se maturiza;

Cunoastere si intelepciune;

A fi curajos si a fi inconstient;

A fi cumpatat si a fi zgarcit”.

Elaine Laycock

Daca ar fi sa masor insuficienta leadership-ului politic de astazi, ea nu s-ar afla in lipsa indivizilor talentati sau a vointei lor, a bunei-credinte sau a profesionalismului, a cadrului democratic sau a libertatilor. Ceea ce le lipseste politicienilor din intreaga Europa, in mod ingrijorator, este instinctul comunicarii, generozitatea, profunzimea si respectul din partea cetatii.

Oamenii politici europeni desavarsesc democratia pe masura ce sfarama increderea oamenilor in institutiile lor. Ei consolideaza libertatea si prosperitatea in timp ce politizeaza pana la satietate viata de zi cu zi. Ei incurajeaza cinismul in detrimentul iubirii si al credintei si demonetizeaza generozitatea, inlocuind-o cu sterilul pragmatism masurabil in voturi. Prea multi politicieni inlocuiesc esenta rara a privilegiului prezentei publice cu divertismentul. Atunci, diferenta dintre un politician si un fotbalist sau o soprana de coloratura devine imperceptibila. Iar aceasta afecteaza institutiile democratice, nu oamenii care le servesc. Fiindca democratia este nu numai de neinlocuit, dar are nevoie sa fie inca mai mult dezvoltata si perfectionata.

Sansa Romaniei de a avea un lider de talia regelui Mihai depaseste sensul formei de guvernamat si atinge direct substanta statalitatii noastre. Regele ilustreaza un fel complementar de leadership, in Romania devenita – institutional – europeana; un mod regal de a fi lider, de a avea putere nu prin bani, prin politica ori prin trusturi de presa, ci prin forta exemplului personal, prin spiritul de raspundere, prin loialitatea fata de tara, prin generozitate si prin indeplinirea rolului de model in societate. Toate acestea nu sub semnul datoriei civice sau al vocatiei istorice, ci al unui fel peren de a reprezenta statalitatea si identitatea romaneasca. Si, mai presus de toate, din respect pentru viata romaneasca si cea europeana, in general, care nu se limiteaza, in realitate, la ingustimea tragi-comica a unora dintre cei care ne conduc politic.

Paradoxurile tranzitiei

Se spune ca civilizatia europeana a migrat in cursul istoriei de la est la vest si de la sud spre nord – de la Atena spre Roma, peste teritoriul Frantei de astazi inspre tarile nordului, acoperind si implinind spatiul european care, apoi, a impulsionat dezvoltarea intregii lumi, cea de peste mari si oceane. Luand-o ca pe o observatie istorica, in dezvoltarea Romaniei in granitele si substanta ei actuale un rol semnificativ l-a avut tanara dinastie romana, ce se revendica biologic din toate centrele „vitale“ europene – de la marea Mediterana la marea Nordului si de la Atlantic la izvoarele Dunarii.

Devenirea Romaniei in urmatoarele decenii sta in puterea romanilor insisi, nu in soliditatea sistemului trans-atlantic in care am intrat. Cu cinci decenii in urma, John Fitgerald Kennedy lansa fraza1: Nu intreba ce poate sa faca tara pentru tine – intreaba ce poti sa faci tu pentru tara. Astazi, Kennedy, ca si regele Mihai (doua personalitati din aceeasi generatie), poate aparea demodat. Adevarul despre rolul cetateanului in democratiile liberale a ramas, insa, acelasi. Sta in mana locuitorulul „cetatii“ sa faca din tara lui amprenta unei natiuni sau sa o transforme intr-o societate cu raspundere limitata.

Drumul Romaniei de la comunism la democratia liberala inseamna si o suma de paradoxuri: oameni care au trait in acelasi spatiu si timp se acuza unii pe altii de a fi existat intr-un sistem pe care nu si l-au ales singuri; in acest timp, societatea este obligata sa se repare, in chip durabil, cu “mesteri autohtoni” si cu “materialul clientului”; o parte a Romaniei profunde crede ca toate relele ii vin de la democratie, iar uneori presa, politicienii si societatea civila produc haos in numele libertatii si exercita bunul plac in numele democratiei; adesea, pentru a scapa de urmele comunismului, noi folosim democratia impotriva libertatii si libertatea impotriva democratiei. In ultimii ani, tranzitia romaneasca a creat cazuri hilaro-dramatice, punand in aplicare zicalele “cui pe cui se scoate” sau “hotul striga hotii”. Toate acestea nu sunt, desigur, inventate de romani si nici nu vor ramane un „drept de autor“ al lor.

In ultimele decenii, modelul leadership-ului european s-a concentrat pe politicieni, an de an, datorita aprofundarii democratiei. Lumea europeana occidentala traieste unul din cele mai mari momente din istoria ei, in privinta dezvoltarii economice, cultivarii pacii, extinderii si nuantarii puterii soft, educatiei, diplomatiei si culturii. Dar aprofundarea democratiei a dus si la o excesiva politizare a vietii de zi cu zi. Astazi, de la Madrid, Paris si Londra, pana la Berlin, Bucuresti si Varsovia, orice gest public este interpretat politic si orice gest care nu are relevanta politica este ignorat. Statele, organizatiile si politicienii au primit numele de “actori”, iar politica a ajuns sa inlocuiasca, asa cum spuneam mai sus, divertismentul. Aceasta s-ar putea sa fie de folos campaniilor electorale, sa fie de folos popularitatii, dar nu ajuta la imbogatirea notiunii de lider, celei de om de stat si nici respectabilitatii si statorniciei tarii.

Provocari pentru lideri

Leadership-ul romanesc de astazi nu face exceptie de la acest fenomen. Doar ca, in plus, el are de facut fata unei statalitati lovite serios in deceniile trecute, saraciei, ambiguitatilor politicii deceniului trecut, slabiciunii institutiilor si lipsei oamenilor de stat.

In timp ce societatea incearca sa se curete de comunism si de securism vazute, pe buna dreptate, ca dusmani ireductibili ai libertatii, democratiei si prosperitatii, identitatea si leadership-ul au de luptat – pe deasupra – si cu viitorul, dat fiind ca globalizarea cere o continua reaseazare, in sistemul international, a statalitatii si suveranitatii.

Experienta post-decembrista a produs noi tristeti si noi cazne regelui Mihai, dar tot ea a reprezentat, dupa un deceniu, sansa Casei Regale din Romania. In ambiguul deceniu al zecelea al secolului trecut, monarhia a constituit subiect de rafuiala intre oamenii politici. Ca in orice rafuiala politica, subiectul disputei nu prea conteaza. El este doar “ciocanul” de dat in capul adversarului. Monarhia, adica institutia compusa din “coroana + putere politica”, era pe gustul a 5% dintre romani, iar ei isi pazeau stindardul cu iubire; ceilalti 95% erau, mai ales, impotriva celor 5%.

La inceputul anilor ‘90, monarhiile europene occidentale pierdusera de mult relevanta politica si reprezentau statul in chip mai degraba simbolic si ceremonial. Pe de alta parte, lumea euro-atlantica a anilor 2000 nu ar fi acceptat niciodata un sistem in care puterea politica sa fie concentrata in mana unui singur om, precum cea, de exemplu, a regelui Ferdinand.

In fine, tot asa cum mediul euro-atlantic este putin sau deloc interesat de momentele istorice in care s-a produs o fractura identitara sau satatala a unei natiuni, tot asa statele care au jucat un rol in scoaterea Romaniei din abisul comunist sunt putin interesate de monarhie. Pentru sistemul international a fost important ca Romania sa se lepede de regimul ante-decembrist, nu sa faca restaurari identitare.

Relevanta Casei Regale

Aici incepe relevanta Casei Regale, astazi. Daca leadership-ul politic romanesc nu ar cunoaste astazi deficiente, daca Romania ar avea douazeci de mii de euro pe cap de locuitor si daca ar functiona ca o masinarie perfecta, Casa Regala nu ar avea o prea mare relevanta, indiferent de viziunea, legamantul sau talentele ei. Faptul ca familia noastra are un rol de jucat in Romania de astazi nu se datoreaza, asadar, nici simpatiei oamenilor politici fata de monarhie, nici nelinistii tarilor lumii fata de continuitatea statala sau identitatea noastra.

A inceput sa fie limpede, insa, o manifestare a instinctului binelui national la romani, chiar daca ei nu il numesc astfel. Acest instinct a trecut prin epoci si culturi, prin mode si sisteme, s-a strecurat miraculos printre tradari si distrugeri, prin fantezii institutionale si democratii originale si a re-aparut, surprinzator, la indivizi sau generatii care nici macar nu stiau ca el exista.

Oamenii au o nevoie telurica de a purta un nume. Societatea are instinct, nu numai nevoi. Democratia si libertatea, alaturi de curcubeul lor de valori impartasite nu cred ca pot exista fara valorile statorniciei: puterea exemplului personal, loialitatea, generozitatea, spiritul de raspundere, rolul de model.

In plus, daca vom cobori de la inaltimea metaforelor pe solul pragmatismului, vom vedea ca institutia, pentru a putea lucra, nu are nevoie numai de regulamente, ci si de oameni care sa le respecte. Pentru a putea domni legea, este nevoie de oameni care sa aiba impresia ca domnia legii este necesara.

Lumea europeana de maine nu are nevoie de tari prospere si predictibile in vest si de cazuri de “democratura” in est. Uniunea Europeana are nevoie sa construiasca o paradigma noua pentru sistemul international, dovedind ca statul-natiune, inventat tot de Europa acum trei sute de ani, poate avea un urmas, in sistem. Pentru aceasta, tarile din estul european, recuperat politic si sistemic, trebuie sa devina o sursa de energie si de inspiratie, nu o greutate pe umerii occidentului.

Presedintele Kennedy, un democrat convins, nu s-a sfiit sa vorbeasca despre excesele puterii in democratie. El spunea2: „Cand puterea indreapta omul catre aroganta, poezia ii aminteste despre limitele umane. Cand puterea ii ingusteaza orizontul preocuparilor, poezia aminteste omului despre bogatiile si diversitatea existentei lui. Cand puterea corupe, poezia curata. Pentru ca arta statorniceste adevarurile de baza ale omului care trebuie sa serveasca drept fundament al judecatii noastre“.

In Romania europeana de astazi, in multe cazuri, puterea politica indreapta omul catre aroganta, ii ingusteaza orizontul preocuparilor si il corupe. Acest lucru nu a incetat sa fie adevarat, din 1989 incoace. Nu stiu precis la care „poezie“ se referea Kennedy, dar stiu ca in tara noastra de astazi, regalitatea este un antidot la chiriasii istoriei si la aventurierii politici.

Daca gasim timp si resurse sa fim inca, in anul 2008, o pepiniera de lideri originali si impredictibili, putem sa gasim timp sa deschidem ochii in fata principiilor si valorilor care ne-au facut neamul cu o picatura mai demn.

Radu, Principe de Hohenzollern-Veringen

România are nevoie şi de (noi) jurnalişti

iulie 13th, 2008

Am greşit şi eu destul de mult, scriind vrute şi nevrute. Un autor american, Scott Adams, părintele personajului Dilbert (mult mai cunoscut decât autorul lui), spune că lumea e prea complexă pentru a avea în permanenţă numai păreri deştepte despre ea, aşa că majoritatea timpului ne-o petrecem purtându-ne prosteşte. Uitându-mă mai atent la mine, îmi dau seama că, în ceea ce mă priveşte, cam are dreptate.

Conştiinţa prostiei însă, parcă îl face pe om mai puţin rău, sau cel puţin aşa mi se pare. Pe aceeaşi linie logică cred că în rolul de jurnalist pe care mi l-am asumat uneori nu am greşit în mod inteligent, adica pentru a induce în eroare, ci am greşit cumva sincer, chiar fără să cunosc adevărul. Sesizaţi diferenţa…

Pe de altă parte, ajungând să deosebeşti în propriul comportament o zi buna de una rea, o reacţie inteligentă de una greşită, apare riscul de a începe să-i percepi şi pe ceilalţi în mod ceva mai obiectiv. Aşa am ajuns să consider că majoritatea presei şi a jurnaliştilor din România se află, în pofida a ceea ce am putea numi o stare de conştiinţă înaintată în raport cu majoritatea cititorilor, totuşi încă într-o zonă plină de tenebre şi înapoiere faţă de ceea ce ar trebui să fie ziaristica, în epoca în care trăim.

Care sunt principalele boli de care se suferă? Voi enumera doar câteva:

Frecţionita
Frecţionita este înclinaţia subtilă a ziaristului român de a se „da” cu cititorul. Ziaristul pus pe frecţionită va căuta să-şi facă cititorul să se simtă cât mai bine, să-i aţâţe pornirile viscerale către spânzuratul, cel puţin simbolic, al „duşmanului”. Evident, Binele şi Răul sunt clare în articolele frecţionistice, iar „Ziaristul român” este indubitabil exponentul Binelui. Forma eruptivă a frecţionitei este pupincurismul – îndelung exersată sub dictatura ceauşistă dar având totuşi semnificative sechele.

Urechita
Boală veche şi cam incurabilă, Urechita este nimic altceva decât scrisul după ureche. Afirmaţii neverificate, neînsoţite de o rezervă menţionată în clar până la o posibilă confirmare, broderii pe teme din auzite de la televizor sau de pe scara blocului reprezintă un loc prea comun ca să-i mai acordăm spaţiu aici.

Papalismul
Emiterea de „Bule Papale”, de preferinţă într-un fel de „nouă latină” a timpurilor noastre (barbarisme, neologisme, diverse agramatisme puse la un loc în mod pompos) dar care totuşi pare să aibă un sens, califică în categorii ireductibile evenimente, oameni, atitudini, fapte. „Ziaristul român” nu dialoghează, nu răspunde la e-mailuri, nu corectează erorile care i se semnalează, nu mulţumeşte. Este pur şi simplu divin prin definiţie.

Fudulismul
Ar fi trebuit s-o trec prima, pentru că „Ziaristul român” nu scrie pentru public în general ci pentru a fi remarcat de public. Nu scrie într-un limbaj simplu, pe înţelesul tuturor, ci îşi etalează vocabularul (adesea foarte sărac, de altfel). Faptele însele se găsesc pe un plan secundar – contează interpretarea „Ziaristului român”.

Mă opresc aici, invitându-vă (nu din frecţionită, vreau să sper) să adăugaţi şi alte boli ale ziaristicii româneşti contemporane pe care le consideraţi semnificative. Vă invit totodată (nu din papalism, vreau să sper) să reflectaţi asupra opiniei pe care v-o supun atenţiei şi anume ca România merită o presă de un tip nou (nou pentru România, căci jurnalismul profesionist, de înaltă clasă nu mai trebuie inventat, el există şi funcţionează în multe ţări, în special în SUA şi Marea Britanie).

Dacă ajungeţi la aceeaşi concluzie cu mine, pe care o împărtăşeşte şi Petru Clej, Redactorul Şef ACUM, avem rugămintea să ne ajutaţi să facem şi ceva concret:

Începând cu 1 Septembrie, vom organiza o Practică Jurnalistică prin Corespondenţă. În cadrul acestui program ne propunem efectiv să lucrăm direct cu tineri care doresc sa îmbrăţişeze meseria de jurnalist şi să-i îndrumăm pe o cale prin care să evite cel puţin bolile sus-menţionate…

Cei cu care vom lucra nu vor primi diplome sau posturi. Dar vor avea recomandările noastre personale, în scris. Dacă cunoaşteti pe cineva care este interesat(ă) de această experienţă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa editor@romanialibera.com.

Spuneţi tuturor cunoştinţelor dv. care nu ştiu deja, că este important a se lăsa spaţiu numai DUPĂ semnele de punctuaţie. Pe curând!

‘Şi totuşi… viza de tranzit nu înseamnă viză de intrare…’ – reportaj la Consulatul României de la Chișinău

iulie 11th, 2008
Decizia României a fost primită cu scepticism în fața Consulatului de la ChișinăuDecizia României a fost primită cu scepticism în fața Consulatului de la Chișinău

Pe strada Vlaicu Pârcălab, în imediata apropiere a Consulatului României la Chişinău, coada din faţa Consulatului a crescut vizibil în comparaţie cu zilele anterioare. “E sezon estival, merg în vacanţe, merg la admitere… de asta e aşa”, circulă tot felul de zvonuri explicative. Cererile pentru obţinerea vizelor nu se mai depun on-line ca până acum, ci personal, de către fiecare solicitant în parte. Cererile se depun la sediul nou al consulatului de pe strada Gr.Ureche, colţ cu str. Ismail.

Un vox pop realizat joi 10 iulie în faţa Consulatului imediat după publicarea în mass media a ştirii despre acordul ce va intra în vigoare începând de astăzi vine să demonstreze că moldovenii se află într-o stare de haos informaţional.

Aflându-se mereu la răscruce de drumuri, fiind nevoiţi să adopte mereu decizii din mers datorită legislaţiei interpretabile, menită să creeze confuzii în mintea cetăţenilor, ei sunt mereu în căutare de răspunsuri, de clarificări, asemeni croitorului învăţat să măsoare de zece ori înainte de a tăia o dată.

Aşadar, de vineri 11 iulie, cetăţenii Republicii Moldova care au obţinut viză din partea unui stat din spaţiul Schengen sau care au drept de şedere legală în ţările europene nu vor mai avea nevoie de viză de tranzit pentru România.

Fără a sta mult pe gânduri, paşii m-au purtat spre consulat, pentru a vedea la faţa locului cum au primit cetăţenii moldoveni această ştire, care este reacţia lor privind ridicarea obligativităţii vizelor de tranzit sau înfiinţarea la Cahul etc etc…

Apropiindu-mă de masa de oameni, de departe am fost întâmpinată de un tânăr care mi-a spus să îi prezint cauza pentru care mă aflu acolo. Pentru că el mi-ar putea înlesni obţinerea mai uşoară a vizei, dacă sunt interesată. Alţii, din tagma lui, urmăreau reacţia mea, invidioşi probabil pe cel care le-o luase înainte. Mi-am cerut scuze şi am spus ca nu sunt interesată.

Privind în jur, am putut constata din nou rapiditatea cu care se încearcă obţinerea de beneficii de pe urma oricărei oportunităţi: cafea se produce aici în regim non-stop (mulţi sunt cei care îşi petrec aici şi nopţile), 30 lei MDL costă patru fotografii făcute la minut (nu contează că trebuie numai una, ei oricum fac patru), 30 lei MDL pentru completarea unei anchete în caz ca persoana interesată nu se descurcă, alţi 30 de lei MDL pentru asigurarea corectitudinii acesteia, un xerox care funcţionează non-stop la turaţie maximă… O adevărată piaţă de desfacere a diverselor servicii. Doar loc de cazare nu există, oamenii dormind noaptea pe gazonul din faţa sediului instituţiei.

Scepticism

Trecând peste acest aspect, mă apropii aşadar de persoanele aflate în rând.
A fost de ajuns o singură întrebare, referitoare la efectele privind ridicarea obligativității vizelor de tranzit şi înfiinţarea consulatului la Cahul, iar răspunsurile aveau să se constituie în tot atâtea subiecte de presă, pe seama cărora un jurnalist şi-ar putea lesne încărca agenda de lucru pe o semnificativă perioadă de timp.

Primul răspuns a venit pe un ton destul de înţepător, tot sub forma unei întrebări:

“Păi ce părere avem? Dvs aţi citit comunicatul de presă emis de Ministerul de afaceri Externe al României?”
Din fericire pentru mine ştiam (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=7743). Astfel încât am putut continua dialogul, în jurul meu adunându-se din ce în ce mai multe personae.

“Ei bine, a continuat domnul stăpân pe situaţie. Aţi văzut cât e de confuz şi de interpretabil, pornind chiar din titlul său? “Cetăţenii străini pot tranzita, în anumite condiţii, teritoriul României, fără vize de tranzit”? În anumite condiţii? Care ar fi acelea, în ce-i priveşte pe cetăţenii moldoveni, atât de “străini” dintr-o dată?

Şi apoi, cine ne spune clar ce înseamnă “vize de tranzit”? Se referă doar la cei care tranzitează? Despre ei a mai fost vorba o dată. La începutul anului. Atunci, la data de 31 ianuarie, aflasem că Parlamentul European a permis României, Bulgariei şi Ciprului acceptarea pe teritoriul lor a călătorilor în tranzit spre o ţară Schengen. Termenul maxim de aflare în ţară putea fi de cinci zile”.

“Cred că mai degrabă poti obţine viza Schengen decât viza pentru România”, s-a alăturat o doamnă. “Ştiu cum se comportă la vamă cu călătorii şi îmi este frică să nu fiu lăsată pe teritoriul României. Se pare ca românii nu prea ne vor să intrăm în ţară, însă noi îi vrem”, încercă ea să glumească.

Interlocutorul meu nu se lasă.

“Referitor la informaţia cu vizele Schengen, eram convins că informaţia e oficială. Deoarece însuşi Ministrul de Externe, Adrian Cioroianu spusese: „Şi în România, şi în Bulgaria şi în Cipru cetăţenii moldoveni posesori ai unei vize Schengen nu vor mai avea nevoie de vize de tranzit”. Devenisem curios să aflu din ce cauză Consulatul României din Chişinău nu este interesat să confirme acest lucru, destul de important.

S-au emis atunci multitudine de păreri: sau că lucrătorii sunt puţin informaţi; sau că şi în acest caz ca şi în alte multe cazuri consulatul are altă părere decât MER; sau consulatul din Chişinău se subordonează Ministerului de Interne şi de aceea, implicit şi prin comportarea conducerii lor se vede că diferă de comportarea unor diplomaţi, concluzia fiind că numai în Moldova e posibil ca “lucrătorii poliţiei unui stat să activeze ca diplomaţi, dar cu maniere de jandarm”.

“Mare zarvă s-a stârnit şi atunci”, intră în vorbă un alt domn. “Însă dintr-o discuţie cu poliţia de frontieră Vaslui, am aflat că pot circula fără vize de tranzit, numai cetăţenii moldoveni care au permis de muncă pe cinci ani, în una din ţările Schenghen. De la tribune, în scopuri personale fac bine la toţi moldovenii, iar realitatea – ca de obicei… Iat-o aici”, conchise noul venit.

Confuzie

O studentă se apropie de noi şi confirmă: “Da, atunci, nici la vama Albiţa nimic nu ştiau, şi te îndreptau la Ministerul Interne la Bucureşti sau la nu ştiu care serviciu”.

Colega ei se apropie şi îşi cere voie să ne povestească propria păţanie vis-à-vis de informaţia lansată în eter la acea dată. A scos o mapa de documente, deoarece cazul o afectase foarte mult, intenţionând chiar să dea atunci statul în judecacată pentru ce i se întâmplase: “Deţineam multivize anuale Shengen eliberate de Serviciul Consular al Ambasadei Franţei la Chişinău. În 3 sau 4 februarie am sunat, cu mare greutate (pentru că este aproape imposibil să reuşeşti) la Consulatul României la Chişinău şi am întrebat următoarele: “dacă sunt posesor al unei multivize anuale Shengen, eliberată de Serviciul consular al Ambasadei Franţei la Chişinău, şi plec în spaţiul Shengen, la întoarcere, în 14.02.2008, vreau să trec prin Timişoara. Am bilet de retur Milano-Timişoara. O zi să rămân în Timişoara. Şi în ziua următoare – să revin la Chişinău tot cu avionul. Este posibil?”.
Mi s-a răspuns foarte nervos că am 5 zile să tranzitez ţara la plecare spre ţara de destinaţie şi 5 zile la întoarcere. Am rugat să mi se spună pe ce se bazează şi mi-a spus că dacă n-am încredere, n-am decât să nu mă duc.

Pe data de 14, la Timişoara mi s-a spus că nu am voie să rămân, şi nici nu am voie să tranzitez. Mi-au făcut o copie xerox de pe Regulamentul de trecere a frontierei, în special:

Art. 5 – condiţii de intrare pentru cetăţenii statelor terţe p.1.b. spun următoarele “să fie în posesia unei vize valabile, dacă se solicită, conform Regulamentului Consiliului (EC) nr. 539/2001 din 15.03.2001 care enumeră statele terţe ale căror cetăţeni trebuie să fie în posesia unei vize când traversează frontierele externe şi statele ai căror cetăţeni sunt exceptaţi de la această cerinţă, cu excepţia cazului în care posedă permis de şedere”; p.4.a. “prin derogare de la paragraful 1: cetăţenilor statelor terţe care nu îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la paragraful 1 dar sunt în posesia unui permis de şedere sau a unei vize de reintrare emisă de unul dintre statele membre sau, în situaţiile în care se cer, ambele documente, li se va permite intrarea pe teritoriul altor state membre, în scopul tranzitului, astfel încât să poată ajunge pe teritoriul statului membru care a emis permisul de şedere sau viza de reintrare, doar dacă numele lor nu se vor afla pe lista naţională de alerte a statului membru ale cărui frontiere externe intenţionează să o treacă şi alerta este însoţită de instrucţiuni de a refuza intrarea sau tranzitul”; şi acelasi p.4 la b. “cetăţenilor statelor terţe care îndeplinesc condiţiile prevăzute în paragraful 1, cu excepţia celei de la punctul (b) şi care se prezintă la frontiera li se poate permite intrarea pe teritoriul statelor membre în cazul în care li se eliberează viza la frontieră, în conformitate cu Regulamentul Consiliului (EC) nr. 415/2003 din 27.02.2003 privind eliberarea vizelor la frontieră, inclusiv eliberarea unor asemenea vize marinarilor în tranzit.”
Dupa ce mi-au spus motivele, mi-au făcut un act care se numeşte Refuzul intrării la frontieră, în care îmi spun că am fost informată că mi se refuză intrarea în ţară, potrivit O.U.G. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată şi actualizată, pentru următorul motiv – nu are viza valabilă.
M-au impus să-mi procur bilet şi m-au urcat la ruta din aceeaşi zi spre Chişinău”.

Dl Necula (aveam să aflu mai târziu cum îl cheamă, căci am discutat pe mai multe teme ulterior cu dumnealui) a intrat în discuţie, spunând că la începutul anului consulatul dădea dezminţiri vis-a-vis de tranzitările prin România. “La consulatul României cică se spunea: Ai viza Shenghen? Poti intra în România! Dar trebuie să vă clarificaţi în ce priveşte noţiunile de vize, titlu de sejur, carduri de identitate europene. Concluzia era că cine are simplă viză Shengen nu poate tranzita România fără viza tranzit cu excepţia celor care au rezidenţe europene”.

Diana, o agentă de turism, aflată la consulat în interes de serviciu ne spune că ea atunci a ajuns în posesia informaţiei concrete vis-a-vis de vize tranzit, deoarece lucra şi cu rute internaţionale. Astfel, de la consulat i-au negat ferm că cei care au viză Shengen, ori bulgară nu au nevoie de vize tranzit: doar cei care au rezidenţe, carduri europene nu au nevoie de vize tranzit sau chiar şi de intrare. Dar cei care deţin vize Shengen (fie şi multiple-anuale), bulgare necesită vize de tranzit prin România.

Dl Necula se apropie din nou: “Parlamentul European este deocamdată unul dintre organele legislative al UE, de aceea toate deciziile adoptate de acest for sunt valabile pentru toate ţările membre ale UE. Problemele care apăreau au putut fi legate de perioada de implementare a legii într-o anumită ţară, în cazul nostru România, de interpretarea inexactă a termenilor de către serviciul de presă care a dat ştirea sau, de ce nu, de incompetenţa serviciului vamal. Doar ştim cu toţii şi de cazul aleşilor locali din România care nu au fost lăsaţi să treacă graniţa Republicii Moldova…”

Nemulțumire

“Oameni buni, îşi face loc o doamnă care ne ascultase până atunci. Despre ce vorbim noi aici? De ce să ne bucurăm? Cu ce ne ajută pe noi acest acord? Cu nimic. Îi ajută doar pe moldovenii care tranzitează România, venind din exterior. Or, problema noastră e alta: noi stăm aici că vrem să intrăm în România. Asta nu se numeşte tranzit. Se numeşte vizită. Ca să te califici pentru tranzit, trebuie să demonstrezi că intrarea ta în România este pentru a tranzita, nu pentru a rămâne. Vreau să zic că chiar şi cei care deţin viza de reşedinţă într-o ţară europeană au nevoie de viza de tranzit!”

S-a făcut linişte. Cei mai mulţi vor să intre în România, nu să o tranziteze! Deci în ajutorul lor, cu ce vine practic acest acord?

Ma apropii din nou de dl Necula. Are aproape 50 de ani. De origine este din Cahul. Se bucură că în sfarşit se vor relua negocierile pentru deschiderea acolo a unui centru de emitere a vizelor. Dl Necula vrea să meargă la mare. În România. Le-a promis copiilor. De vinerea trecută a rugat pe cineva să îl noteze pe listă. De marţi stă acolo. Astăzi dimineaţa speră să reuşească să intre la rând.
“S-a aglomerat mult în ultimele zile, afirmă dl Necula. Oamenii par totuşi multumiţi de noua modalitate de solicitare a vizelor. Merge mai repede. A ieşit şi ambasadorul, a vorbit cu noi, s-a adresat frumos. N-am avut nici o problemă. Intră cam 700 de persoane pe zi”, explică dumnealui.
“Cât despre cei care vor tranzita… Nu ştiu nimic”, a mai adăugat el.

Mihai Sava e doctorand în arheologie. Trebuie să plece pe două săptămâni în Austria. Viza pentru Austria a obţinut-o fără probleme. Repede. Pe cea română, însă… A fost nevoit să renunţe şi să plece prin Ucraina.

Victoria se află la rând pentru a pune vizele pe paşapoartele mebrilor asociaţiei culturale pe care o administrează. “Îţi vine să îţi iei lumea în cap…”, se limitează ea în a spune.

“Campanie electorală, domniţă! Se apropie alegerile şi comuniştii vor să ne scoată ochii cu ce fac pentru noi”!, zâmbesc cu subînţeles un domn şi o doamnă, soţ şi soţie, care doresc să meargă la copii, în România.

Doamna Coval, aflată şi ea la rând, e aproape disperată. Consideră că moldovenii sunt cei mai năpăstuiţi de pe pământ. Din Rusia, moldovenii, cei mai mulţi din şirul de migranţi ilegali vânaţi prin Moscova, au fost reţinuţi şi transportaţi la secţia de interne din capitala moscovită. “Condiţiile care se impun sunt din ce în ce mai grele.Cercul se strânge tot mai strâns. Suntem speriaţi…”, încheie dna Coval.

Introducerea vizelor de călătorie odată cu aderarea la 1 ianuarie 2007 a României la Uniunea Europeană a declanşat un adevărat haos care a afectat zeci de mii de cetăţeni din Republica Moldova, care până atunci călătoreau în România doar cu paşaportul. Vămile din est sunt mai puţin aglomerate tocmai din motivul scăderii traficului.

Modalitatea de a obţine viza de intrare în România
Am profitat de aflarea mea acolo şi am ţinut să precizez pentru cititorii ACUM noile reguli de obţinere a vizei pentru România:

Cererile de vize de la persoanele fizice sunt preluate direct la secţia consulară, pe principiul “primul venit, primul servit” între orele 8.30 si 16.00. Fiecare dintre ei primeşte un bon cu un număr de ordine.
Există două numere de telefon la care cei interesaţi pot obţine informaţii vis+s+vis de obţinerea vizei pentru România: fix: 022 22 83 60, între orele 08 – 16 şi mobil 0693 08 160, în afara acestui interval orar.

PROGRAM DE LUCRU CU PUBLICUL

LUNI 08,00 – 16,30 – preluare cereri de la persoane fizice, inclusiv de la cele înscrise pe listele întocmite de unele ambasade de la Bucureşti, pentru toate categoriile de vize

MARŢI 08,00 – 16,30 – preluare cereri de la persoane juridice (organizaţii neguvernamentale, firme comerciale, asociaţii culturale şi obşteşti, cluburi sportive, etc.), pentru toate categoriile de vize

MIERCURI 08,00 – 16,30 – preluare cereri de la persoane fizice, inclusiv de la cele înscrise pe listele întocmite de unele ambasade de la Bucureşti, pentru toate categoriile de vize

JOI 08,00 – 16,30 – preluare cereri de la persoane juridice (organizaţii neguvernamentale, firme comerciale, asociaţii culturale şi obşteşti, cluburi sportive, etc.), pentru toate categoriile de vize

VINERI 08,00 – 16,30 – preluare cereri de la persoane fizice, inclusiv de la cele înscrise pe listele întocmite de unele ambasade de la Bucureşti, pentru toate categoriile de vize

PRECIZĂRI:

1. Accesul se realizează pe baza tichetelor distribuite în ordinea sosirii.

2. Paşapoartele se eliberează de luni până vineri, între orele 08,00 – 16,30, prin acces liber, pe un culoar separat de cel al depunătorilor de cereri.

3. Formularele de cereri de vize le puteţi obţine gratuit, la cerere, de la biroul informaţii, între orele 08,00 – 16,00, la care accesul este liber.

4. Detalii referitoare la documentele pe care trebuie să le conţină dosarul de viză găsiţi la avizierele exterioare sau le puteţi obţine la telefoanele 260737 şi 260747, la orice oră, precum şi la biroul de informaţii, în intervalul 08,00 – 16,30.

PRIMA FERICIRE

iulie 11th, 2008

mereu…
bogatul se va considera
înaintea săracului,
dar niciodată…
bogatul nu va ajunge
bogăţia săracului…
pentru că el, săracul,
nu uită să se aplece,
să sărute pământul,
să se închine minunii
pe care Dumnezeu
a lăsat-o tuturor,
iubirea…
slavă săracului,
care îşi ridică ochii
spre slava cerului,
care se roagă
pentru ochiul bogatului,
pentru ziua
când lumina îi va arăta
cărări dumnezeieşti…
slavă săracului,
care mai respiră viaţa,
simplu,
care mai adună vise,
simple,
pe margini de zi,
pe margini de noapte…
unind silabe pierdute
în valuri ceţoase,
găsind răspunsuri
în cercuri lutoase,
săracul îşi prelungeşte
timpul…
prin speranţă
trăieşte săracul,
bucuros în sărăcia lui!
şi Dumnezeu
slăveşte sufletul lui,
mereu…

28 aprilie 2007, 21:03
Din volumul “Doimea materiei”,
Ed. Carminis, Piteşti, 2007

un concert la doua “PIANE”

iulie 11th, 2008

PIANUL

Pianul,
e o soapta a sufletului meu
ce ma ingana mereu, tot mereu,
cu clape de clestar,
cu un sunet de gand primar,
ca visele mele,
amurg printre stele.
Intind mana spre ele
si simt o mare, o mare durere.
Ma transform intr-o soapta
de vanturi purtata
printre plete de copile, abandonata.
Cu muzica ta,
voi atinge infinitul
pe care-l voi strange
in palma mea
si-l voi purta
pana-n inima ta!
Muzica ta, imi deschide
intreg universul,
pana ce, o pleoapa de timp
peste tine se-asterne
si ma inunda in tacere.
Spuma de mare
de clape purtate,
trezeste mii de doruri
ce-mi sparge oglinda de valuri,
imi aduce soapte
si buze fierbinti de iubire,
bratele, inmiite liane
ma impresoara si ma inconjoara
pana ce din doua corpuri
vom avem doar unul!
Imi aud sufletul
ce canta si se-nchina,
imi aud visul
ce te cauta prin noapte,
imi aud gandul
la tine pe clape!

RODICA CERNEA
GALATI
30.08.2007

PIANUL

D-ne!………
e atata durere,
atata raceala,
ca sufletul meu e un aisberg pribeag
intr-o mare de gheata!
Mi-a inghetat tacerea
alaturi de mana intinsa spre sufletul tau,
mi-a inghetat dorul si visul de iubire,
mi-a inghetat si lacrima,
si ziua senina.
Am inghetat strigandu-mi deznadejdea
si dorinta de tine,
intunericul a inghetat si el,
dorindu-mi iubirea!
Un val ce se sparge de sufletul tau
ma cheama spre tine,
sa ating clipa,
sa-mi intind aripa,
sa ma pierd in negura de stele
pana vei fi si tu printre ele.
Pianul ne dezleaga
de durerea ce ne leaga,
ne trimite pe o unda de lumina
spre o zi senina,
ce poate, ne va incalzi,
ne va ocroti,
ne va atinge sufletele
cu raze de soare si ne va iubi!
Ne trimite tacerea,
in care, poate, ne vom regasi,
ne trimite iubirea
ce ne va invalui,
ne trimite un val de speranta,
de muzica,
de viata,
si-un sarut ce va topi
inima ta de gheata!
Ne deschide ferestre spre viata,
ne duce pe nisip
la soare,
ne da frumusete
dar si culoare,
ne da \”binete\” dimineata
si ne spune “noapte buna”, seara,
clapele de crystal,
ne dau si o simfonie-n dar.
Te topesti si te incalzesti,
ma regasesti, ne regasim
si iarasi ne iubim!
Imi saruti gandul,
imi saruti si umbra
renasc iarasi
si ma hranesti cu iubire
gheata acum…..
e doar o amintire!

RODICA CERNEA
GALATI
31.08.2007

Fătălău

iulie 11th, 2008

Trec pe drumeagul înfierbântat de soarele verii.
Spulber colbul cu tălpile goale.
Îl compar cu mălaiul din ladă şi râd;
Din colb nu se face mămăligă.
Galben-gri, ninge penele gâştelor albe
În cârd către baltă.
Mama mi-a pus două mere în traistă.
„Să te răcoreşti de ţi-o fi sete.
Şi vezi măi băiete, nu sta toată ziua cu fetele.
Intră şi tu printre băieţi, că de-acuma eşti mare!”
„Mamă, Grigore îmi zice fătălău.
Dacă nu îi aduc apă de la Măgură,
Mă bate; e mai mare.”
Pe la poarta Lenuţei trec degeaba.
Nu sunt acasă.
Au plecat cu ceapă la Tăşnad.
O să-i cumpere încălţări noi şi rochie din mătase.
Lângă biserică, dinspre Coltău apare Grigore.
Are cinci gâşte.
Sunt săraci, dar sunt răi.
„Băi fătălău, ce ai azi de mâncare?”
„Două mere, Grigore, doar două mere;
Să-mi ţină de sete.”
„Du-te măi acasă şi pune în traistă
Slănină şi pită multă.
Mi-e foame rău.
Am eu grijă de gâşte.”
„Mama nu e acasă, Grigore
Iar tata, ştii şi tu, e ca un călău.”
Nu a insistat; îi era frică de tata.
Am împărţit merele.
Grigore s-a dus la izvor după apă.
Mi-a adus şi mie;
În gamela lui, „pradă de război!”
Din ziua aceea nu mi-a mai zis fătălău.

Dan David, Los Angeles, Feb. 18-2007.

Zori Incetosate – Capitolul VI (Partea 1-a)

iulie 11th, 2008

Se ridică negura
I
Dintr-o dată , totul s-a schimbat în jurul nostru; strada s-a însufleţit cu o nouă trăire, oamenii au revenit la casele lor, care le mai aveau întregi, se putea respira în voie şi nu mai era cazul să ne mai înfundăm în canalul acela întunecat şi ră mirositor. Apăruseră tot felul de ziare noi, majoritatea în numai o singura coală de hârtie şi cu denumiri noi ca „Scânteia” şi „România Liberă”. Ziarele erau vândute de copii în picioarele goale şi iţari, cu teancuri de foi sub braţ, strigând în gura mare ultimile ştiri în timp ce alergau după trecători. Din aeroplane se arucau afişe ce se risipeau prin aer pe unde de vânt şi aterizau dansând pe pământ, acoperind strada ca neaua pe timp de iarnă. Tutungeria de la colţ a lui nenea Bucur s-a redeschis şi eu mi-am făcut drum în faţa tejghelei lui să întreb dacă a apărut Universul Copiilor. Tata a venit acasă din oraş în ziua acea şi ne-a spus că a început să lucreze la ziarul „Viitorul” aparţinând partidului lui Brătianu. Plutea în aer un optimism binefăcător, resimţit de fiecare şi eram veseli ca după un vis urât, că am scăpat teferi din război şi că ne putem bucura din nou de frumuseţea verii, a florilor ce mijeau din grămezile de moloz şi din ruinile ce ştirbeau farmecul acestui oraş vechi şi îndrăgit. Încă nu văzusem pe ruşi în Grant, dar şi-au făcut apariţia în centrul oraşului. S-a organizat în pripă o primire cu flori, lozinci şi steaguri roşii la care câţiva politicieni le-a urat bun venit. Curând soldaţii ruşi au început să colinde cârciumile, se luau de femei pe stradă şi opreau noaptea pe trecători în drum, cerândule bani, inelele şi în special ceasurile de la mână. Într-una din zile ne-am pomenit în curte cu doi tineri în zdrenţe, cu picoarele goale şi murdari ca nişte ţigani. S-au apropiat de uşa de la intrare unde au văzut-o pe mama şi au rostit fără siguranţă, mai mult ca o întrebare: “Tanti Berta?…” Mama i-a măsurat din ochi, a dus mâna la gură şi, începând să plângă, i-a îmbrăţişat pe rând: “Ticu, tu eşti? “ “Benu! Ce-ai crescut!” I-a băgat în casă, a adus pe masă tot ce avea de mâncare şi s-a aşezat şi ea, privind mirată graba cu care mâncau, parcă le-ar fi fost frică să nu le ia cineva bucatele din faţa. Simona şi cu mine, aşezaţi în faţa lor pe scaunele rămase libere, îi priveam curioşi, încercând să ne amintim dacă într-adevăr oamenii din faţa noastră puteau fi cei pe care i-am cunoscut. După ce s-au săturat, mama i-a întrebat unde sunt ceilalţi, dece nu au venit împreună cu toţi?. Răspunsul l-am primit de la Ticu : “Numai noi şi Segiu mai suntem în viaţă” Vorbeau pe rând, când unul, când celălat, cu întretăieri şi lacrimi, în special mama, care a găsit în tanti Raşela nu numai o soră înţelegătoare şi devotată, dar un suflet a cărui mărinimie nu cunoştea margini. Acum, că a aflat vestea morţii ei, nu-şi putea opri lacrimile, având o nevoie dureroasă să dea afară din inima, din gâtlejul ei, acel nod care-i oprea răsuflarea. Şi băieţii plângeau. Apoi au continuat povestirea. I-mi amintesc numai faptul că au dus-o foarte greu, că au trăit în mizeria, frig şi foame. Scormoneau în gunoaiele oamenilor să găsească ceva de mâncare. Şi-ua făcut culcuş prin grajdurile părăsite şi de multe ori dormeau sub cerul liber în plină iarnă. Într-un sat numit Moghilev, s-au îmbolnăvit cu toţi de tifos exantematic si au zăcut toţi cinci pe priciul unui pod, zile în şir. Delirau in fierbinţeală şi frisoane şi-şi trăgeau în incoştienţă unul de pe celălalt zdrenţele cu care erau înveliţi. După un timp, Dumnezeu ştie cât, unul din ei, recăpătându-şi conştiinţa, a descoperit că trupurile părinţilor erau îngheţate, dar a continuat să zacă în vecinătatea cadavrelor, neavând putere să-i îngroape. Nimeni nu ştie când s-au prăpădit. Pe atunci, când toate zilele erau la fel, noţiunea de zile ale săptămânii şi data dispăruseră odată cu celelalte noţiuni care acum păreau cuvinte fără noimă, al căror înţeles memoria refuza să-l mai păstreze.
II
Din articolele culese de pe internet reiese că în vara anului 1940, sub presiunea Germaniei, România s-a văzut nevoită să cedeze Rusiei Basarabia şi parte din Bucovina, partea din Nord a Transilvaniei la Ungaria şi Dobrogea la Bulgari. Făcând aceste concesii, România nu a mai fost invadată de trupele nemţeşti, devenind astfel un satelit al Germaniei Naziste. La 6 septembrie, regele Carol al II-lea abdicase în favoarea fiului său Mihai, iar generalul Ion Antonescu, fost Ministru al Apărării în guvernul Goga, luase puterea. În guvernul său mulţi minştri aparţineau faimoasei Gărzi de Fie, care a instituit în ţară poliţia legionară după model nazist. La 21 ianuarie 1941 Garda de Fier s-a revoltat contra lui Antonescu şi a încercat să ia puterea. Luptau împotriva armatei pentru controlul organelor de stat şi în acelaş timp au organizat un progrom în populaţia evreiască din Bucureşti la care, urmând modelul legionarilor, mulţi huligani s-au alăturat. Casele evreieşti au fost devastate, prăvălii au fost arse, sinagogi au fost desacralizate sau arse din temelii, mulţi evrei au fost măcelăriţi sau arestaţi după liste pregătite anterior. Cadavre au fost găsite în pădurile din jurul Bucureştiului sau în cuiele abatorului, cu placarde atârnându-le de gât cu inscripţia “Carne Cuşer” În oraşele din provincie nu au fost acte de violenţă de asemena duritate pentru că armata avea totul în control şi susţinută puternic de Antonescu. De asemeni în capitală armata a reuşit să aresteze capii rebeliunii legionare, să instaureze liniştea, dar mulţi dintre conducătorii Gărzii de Fier şi-au găsit refugiu în Germania. La 22 iunie 1941 a început războiul contra Rusiei. Armatele Germane şi Române erau aliniate de-a lungul Prutului aşteptând ordinul de intrare în Bucovina şi Basarabia. Ordinul a fost primit abia la 3 iulie 1941 şi, incurajaţi de doctrina “Soluţiei Finale”, la 29 iunie au participat la progromul din Iaş, la care au murit mulţi evrei. La începutul lui august 1941, românii au început să trimeată deportaţii din Bucovina şi Basarabia peste Nistru într-o zonă ocupată de armata germană, cunoscută sub numele de Transnistria. Germanii au refuzat să accepte pe deportaţi şi au tras în ei, forţându-i să se întoarcă înapoi. Între două focuri, mulţi evrei au pierit in apele fluviului ori împuşcaţi de jandarmi. Din 25,000 de persoane care au încercat să treacă Nistrul la Sampol, numai 16,500 de oameni au ajuns la mal. Parte dintre supravieţuitori au fost omorâţi s-au murit de foame şi boli în drum spre lagărele din Bucovina şi Basarabia. Jumătate din populaţia evreiască din Basarabia, Bucovina şi Dorohoi care număra în jur de 320,000 au murit în primele luni de la începutul râzboiului. La 16 septembrie 1941, lagărele din Basarabia şi Bucovina au început să fie mutate în Transnistria într-o zonă din care nemţii s-au retras lăsând controlul la români, prin Agrementul de la Tighina (30 august 1941). Deportarea a inclus 118,847 de evrei. În două luni de deportare 20,000 de evrei au murit, unii pentru că nu au putut să meargă, alţii de boli şi de foame, dar majoritatea au fost râpuşi de jandarmii care supravegheau convoaiele. (www.jewishvirtuallibrary.org/jsourse/vjw/romania/html)
Mama a întrebat, după un răstimp necesar ca să-şi revină după grozăviile asculate, unde e Sergiu? Sergiu s-a îsoţit cu o fată pe drum la întoarcere, după ce-au venit ruşii. Poate că s-a şi însurat cu ea. Ei au rămas în urmă şi vin mai încet. Mama a pus cazanul de rufe pe foc. I-a dus, unul câte unul, în camera pe jumătate arsă de-alături şi le-a dat cele necesare să facă baie. Apoi, după ce a venit tata, a aranjat la duşumea paturile noastre scoase de tata din foc şi i-a lăsat să se odihnească. Adoua zi când au venit la masă îmbrâcaţi cu haine de la tata, bărbieriţi şi pieptănaţi, căpătară ceva din imaginea ştiută dinainte.
III
Între salcâmul de lângă cijmea şi zidul din fundul curţii de lângă closet, se afla o sârmă întinsă pentru rufe. Mama spăla acum rufele aproape zilnic, că nu mai aveam multe schimburi. Cazanul de rufe aproape că devenise o permanenţă pe plita maşinei de gătit. De câte ori însă lăsa rufele la uscat afară pe timpul nopţii, multe din ele dispăreau, în special lingeria pentru femei. Într-o seară veneam dintr-o vizită de la tanti Luţi şi unchiul Mark. Mai erau şi alţi oameni la ei, pentru că în aceste zile era important ca să menţii legături cu cei apropiaţi, cu atât mai mult cu cât telefoanele nu funcţionau, circulaţia era şi ea întreruptă şi cu exceptia unei vizite, nu era nimic altceva de făcut. Cu felul ei optimist, privind lucrurile din jur cu puţin humor şi foarte pozitiv, la ea totdeauna se adunau atât cunoscuţi cât şi prietenii mai apropiaţi, şi în acest fel fiecare găsea un moment de deconectare după toate grijile zilnice. Am venit pe jos acasă sub clar de lună. Străzile încă erau cufundate în întuneric, lucrările de reparare a drumului pe calea Griviţei încă nu fuseseră terminate şi tramvaiele nu au început să circule. Când am intrat în curtea noastră, o siluetă s-a profilat din spatele rufelor de pe sârmă. Când ne-a văzut, a venit să ne întâmpine cu exaltată bucurie. Era Stela, fata sifonarului, pe care n-o mai văzusem de la începutul bombardamentelor. “Ce mult mă bucur că vă vâd. Mi-a fost aşa de dor de voi. Am venit să vâd ce mai afaceţi. Sunteţi bine?” Mama a învitat-o în casă, dar când să intrăm şi noi, i-a spus lui tata în şoaptă, să rămână cu noi afară. După scurt timp, Stela a ieşit afară strigând: “Dar nu am pomenit aşa ceva! Să zică că eu sunt hoaţă? Eu care am iubit-o aşa de mult, ca pe o mamă pe care n-am avut-o? Pe mine să…” şi a plecat continuând să bombănească în drum. În casă mama fierbea de mânie. “Uite ce avea în sân”- şi ne-a arătat pe masă un purcoi de rufe. Erau acolo un combinezon şi sutiene cusute de ea cu migală, pentru că nu aveam maşină de cusut şi altele. “Şi era îmbrăcată şi cu chiloţii mei, dar pe âia nu am putut să-i iau”. De atunci, nu ne-au mai dispărut lucrurile de pe sârmă, dar nici de Stela nu am mai auzit. Benu a avut dreptate: După câteva zile Sergiu a venit să ne viziteze. Era îmbrăcat cu cizme şi o haină de piele maronie. Era înalt şi slab, dar ochii îi erau strălucitori ca mai înainte. La întrebări ştia să dea răspunsuri piezişe care nu te lăsau să discerni adevărul, mai ales atunci când voiai să afli ce face ori ce planuri are. A spus că a găsit o locuinţă în centru, lângă Piaţa Doamnei şi că e însurat cu o fată pe care are să ne-o prezinte altădată. Ticu şi Benu dormeau când la el, când la noi, ceea ce n-o mulţumea pe mama, pentru că ţinea la ei şi voia să-i ajute. Pe de altă parte, erau tineri, voiau să-şi găsească propiul lor rost şi ea nu ştia ce sfaturi să le dea. Nu a trecut mult şi familia Fridman a venit să-şi ia lucrurile rămase la noi. Au adus o căruţă şi câţiva oameni, au încărcat tot ce aveau pe platforma plată a căruţei şi de atunci nu i-am mai văzut niciodată. Când frunzele copacilor au început să se desprindă de pe ramuri lunecând cu lină fantezie la sol, domnul şi doamna Dragomirescu, proprietarii casei, au venit la noi cu o cerinţă: casa lor de pe Giulesti, un colţ de stradă mai sus de Tabla Buţii, a fost distrusă de bombe. Acum că s-au întors de la ţară, nu mai au unde să stea, casa noastră fiind tot ce le-a mai rămas. I-au mulţumit lui tata că a salvat aceste două camere, dar cu toată tristeţea că sunt nevoiţi s-o facă, ne roagă să căutăm o altă locuinţă pentru noi.
IV
Când aproape toate casele din cartier au fost dărâmate de bombe sau mistuite de foc, nu era lucru simplu să găseşti o locuinţă pe undeva. În drum spre piaţă şi înapoi, mama a început să meargă pe căi ocolite, oprind trecătorii din drum sau intrând prin prăvălii să întrebe dacă din întâmplare nu ştiu unde se poate închiria o cameră. Într-o zi a aflat că e o casă pe Racoviţă Grant 52, la domnul Buzatu. Acesta avea cârciumă la stradă. Socrul lui, domnul Shabauer, era antreprenor şi tocmai terminase de construit o casă mare pentru ei în fundul curţii, iar pe partea opusă cârciumii, către stradă, doua apartamente de închiriat, având fiecare câte o cameră şi bucătărie. Mama s-a dus imediat la domnul Buzatu să întrebe, dar acesta i-a spus scurt că apartamentele au fost date. Mâhnită că nici acum nu a găsit nimic, mama a venit acasă, istovită de căutări zadarnice. Domnul Dragomirescu, proprietarul, a trecut întâmplător pe la noi chiar în aceaşi zi. Când mama i-a povestit de spre casa din Racoviţă Grant, el s-a arătat foarte interesat şi i-a zis lui mama să nu mai caute, că se va ocupa el de această situaţie. Pe seară un poliţist a bătut la uşa noastră şi a spus să fim pregătiţi că în ziua următoare ne mutăm. “Unde ne mutăm?”- a întrebat mama uimită. “Ve-ţi vedea”- i-a spus sergentul. “Mata să ai grije de dimineaţă să găsesti un camionagiu să-ţi încarce toate lucrurile. De rest ne ocupăm noi”. A venit şi domnul Dragomirescu să confirme. Îl cunoştea pe şeful poliţie din cartier şi s-a dus la el să întrebe care e situaţia cu casa găsită de mama. Acesta a trimis un om să verifice ştirea şi când a aflat că locuinţele sunt încă goale, a hotărât să ne pună pe noi într-una din ele. Şi într-adevăr, a doua zi dimineaţă, în prezenţa unui poliţist în uniformă, broasca de la uşe a fost spartă şi poliţistul a stat cu noi până am fost complect instalaţi în casă. De data asta ne-am mutat într-o casă nouă în care totul mirosea a prospăt, duşumeaua era albă, pereţii erau şi ei tot albi, iar uşa şi tocul ferestrelor de la dormitor erau vopsite de curând, pentru că mirosul de vopsea stăruia încă în aer. Tata a montat cele două paturi de stejar împreună cu noptierele lor la peretele opus uşei de la bucătărie, pentru că era mai ferit de frig şi de curent, toaleta cu oglinda de pe mijloc spartă, la perete ce da spre curtea din spatele casei şi godinul ce a trecut prin focul de la bombardament în colţ, între uşa de la bucătărie şi geam. Nu mai aveam covoare de pus pe jos, iar duşumeaua nouă de brad, albă şi netedă, mirosea proaspăt ca cetina de la pomul de Crăciun. În bucătărie tata-şi făcuse din două lăzi şi câteva scânduri întinse peste ele o laviţă ca cea pe care dormea Maria în Crângaşi, peste care a aşternut salteaua de lână şi-o pătură. Acum că munca era terminată şi că poliţaiul s-a întors la rostul lui, tata se odihnea cu picioarele încruţişate turceşte pe această laviţă, citind ziarul pe care-l tipărise în noaptea trecută. Maşina de gătit cu focul aprins în ea şi căteva oale aburind pe deasupra, a fost instalată lânga peretele lateral, iar mama încinsă cu un şorţ care-i acoperea pieptul şi fusta, era la masă tocând zarzavaturi. Deodată, brusc, uşa de la intrare se deschide la perete şi de pe scara cu trei trepte o tânără doamnă cu părul coafat la modă şi o capă de blană pe umeri începe să strige la noi că cine ne-a dat permisiunea să intrăm în casa ei. Tata s-a ridicat în picioare şi întinzând palma în faţa lui, ca pentru a opri avalanşa ei de cuvinte, i-a spus: “Ascultă cucoană, ori intri înăuntru să discutăm ca doi oameni civilizaţi, ori ieşi afară!” Ea însă continua să ţipe şi să gesticuleze de pe scară, la care tata s-a dus şi a închis uşa în faţa ei. După un timp a plecat şi ea. Nu ştiu când ceilalţi copii au început şcoala în anul acela, dar Simona şi cu mine am fost înscrişi la şoală după ce ne-am mutat aici. Am fost daţi la Şcoala Numărul 27 din cartier, de pe calea Giuleşti, lângă Regie. De fapt în acest local fusese numai şcoala de fete, dar pentru că acum clădirea şcolii de băieţi arsese la bombardament, atât fetele cât şi băieţii mergeau în aceiaşi şcoală, dar în săli diferite. Era o clădire mare, cu două etaje şi acoperiş de ţiglă roşie. Clasele fetelor erau la etaj, iar la parter învăţam noi, băieţii. În fiecare dimineaţă, înainte de începerea cursurilor, toţi copii erau adunaţi pe clase în careu în faţa drapelului ce fâlfâia în mijlocul curţii pe un stâlp înalt. Aici, în prezenţa directorului şcolii, domnul Angelescu şi a celorlalţi profesori aliniaţi în spatele lui, rosteam cu glas tare în cor: ”Tatăl nostru carele eşti în ceruri…” După rugăciune toţi copii îşi făceau semnul crucii, ducând mâna dreaptă cu cele trei degete unite la frunte, în timp ce eu nemişcat ca o stană de piatră, fără să mă închin, am devenit subiectul oprobiului public. Curând cei de lângă mine, revoltaţi că nu-mi fac cruce, au început să mă înghiontească cu cotul. Eu făceam clasa a-patra primară, iar Simona de abia începuse în clasa întâia. Şcoala era frumoasă, cu clase spaţioase şi multe geamuri care lăsau lumina să strălucească pe filele caietelor noastre. Colegul meu de bancă, Jenică Popescu, căruia părinţii lui l-au alintat spunându-i Bobocică, locuia pe aceaşi stradă cu noi, două case mai jos, la numărul 56. Era cu un an mai mare decât mine, avea o soră, Victoriţa, care venea la aceaşi şcoală şi care avea nouă ani. Jenică era totdeauna plin de vărvă, se mişca necontenit în bancă, vorbea cu copii din jur, arunca miez de pâine frământată între degete în alţii şi nu era zi în care să nu fie pus la colţul clasei, ori pedepsit cu linia peste palme. El zicea că nu-l doare, dar ochii i se umpleau de lacrimi. Profesoara noastră era doamna Angelescu, soţia directorului şcolii şi nu admitea indisciplina în clasa ei. Când vorbea de la pupitru, ne cerea să stăm în bănci cu mâinile la spate. Numai când dicta de la tablă sau aveam de făcut un exerciţiu în clasă, puteam ţine coatele pe bancă. În recreaţii ieşeam să ne jucăm în curtea şcolii, împrejmuită cu un gard scund din lemn. Fetiţele aveau şi ele recreaţia în acelaş timp cu noi şi la sunetul clopoţelului pe coridor ele se grupau într-o parte a curţii, separându-se de băieţii care se strângeau în partea opusă, mai spaţioasă, unde aveam loc să alergăm în voie unii după alţii ori să ne jucăm de-a capra. De multe ori ne întorceam la clasă cu hainele tăvălite în noroi, cu scrilejituri la genunchi şi coate, ori chiar cu o vânătaie pe frunte. Odată Jenică a venit la şcoală cu o şapcă nouă, gri, cu cozoroc larg cu capsă pe deasupra şi croită în colţuri la spate. Părea foarte mândru de ea şi în recreaţie le arăta la copii cum capsa poate fi deschisă. Dacă trăgea partea de sus a şepcii pe spate, putea imita modelul şepcilor ofiţerilor SS de la Gestapo. Cu şapca pe cap în acest fel s-a înfipt în faţa mea poruncindu-mi să-l salut ca nemţii “Heil Hitler” Eu nu m-am conformat. Alţi copii din jur urmăreau cele ce se întâmplă. Jenică, cu onoarea ştirbită de refuzul meu, şi-a repetat ordinul: “Ce te faci că nu auzi?. Zi ce ţi-am spus!” Eu nu am schiţat nici un gest. Atunci el mi-a dat o palmă peste faţă. M-am străduit să nu plâng, dar tot nu m-am supus şi el m-a pălmuit din nou. Ştiam că e mai puternic decât mine, era şi mai înalt, dar m-am năpustit în el cu pumnii strânşi şi l-am trântit la pământ. El s-a răsucit peste mine şi ne loveam cu tot ce se putea, mâini şi picioare. Am fost despărţiţi de domnul Angelescu, directorul şcolii, care ne-a dus pe amândoi de urechi la cancelarie. Acolo am primit fiecare câte zece linii pete palme şi ne-a pus la colţuri opuse cu faţa la perete până la sfârşitul zilei. În ziua aceea am mers acasă pe drumuri diferite.
V
După ce terminam făcutul lecţilor pe masa de bucătărie, mama ne lăsa să ne jucăm pe stradă cu ceilalţi copii pentru că Racoviţă Grant, strada noastră, nu era o arteră centrală, şi maşini ori căruţe treceau numai foarte rar pe ea. Pe această strada locuiau mai mulţi copii, dar pentru început ne-am împrietenit numai cu câţiva dintre ei. Peste drum de noi, cam pe la jumătatea străzii, am cunoscut un băieţel mai tăcut şi retras, Ţicuţă, fiul unui dulgher care stătea în căsuţa din fundul unei curţi cu o casă mare în faţă si grilaj de fier forjat zidit în suport de cărămidă. Cu Ţicuţă m-am împrietenit repede, ne jucam cu jucăriile meşteşugite de tatăl lui din lemn, între care un joc de remy, cu numere frumos sculptate în suprafaţa lustruită a bucăţelelor de lemn. Cu el mergeam uneori la tutungeria domnului Bucur să primim Universul Copiilor pe care începeam să-l citim încă din stradă, dar îl luam acasă la noi şi aşezaţi pe treptele de la intrare, îl citeam din scoarţă în scoarţă. Simona se aşeza şi ea pe o treaptă mai jos şi urmărea cu atenţia atât poveştile din revistă, cât şi fiecare detaliu din ilustraţile colorate din ea. La numărul 54, între casa lui Jenică şi cârciuma domnului Buzatu, locuia un alt băiat care mergea la şcoala secundară, Titi Bureţea. Acesta avea o faţă rotundă şi când râdea, dezgolea o strungăreaţă între dinţii în faţă, care-i da o figură oarecum stranie. Cu el şi cu Jenică mă jucam cel mai des, mai ales jocurile de-a faţa-ascunsa, şeful la mijloc, footbal sau respinselea pe mijlocul străzii. Simona a legat şi ea câteva prietenii cu fetiţele din jurul nostru şi de multe ori participam şi la jocurile lor. Una dintre fetiţe, Luiza, care locuia în casa de la colţ cu Constantin Grant, nu ieşea niciodată să se joace pe stradă decât numai atunci când mergea să se plimbe cu bicileta ei nouă, cu roata din spate acoperită pe jumătate cu o plasă de culori diferite, împletite elegant. Era cam de aceaşi etate cu Simona, şi când într-o zi a întâlnit-o pe stradă, s-a dat jos de pe bicicletă şi a întrebat-o cum o cheamă. După primele câteva cuvinte s-au împrietenit şi Luiza a întrebat dacă vrea să vină la ea acasă să se joace. „Trebuie s-o întreb întâi pe mama”- a răspuns Simona care a fost învăţată să nu mearga la străini fără încuvinţare. Au venit împreună la mama şi ea a spus că e bine dacă merg şi eu, aşa că am mers împreună. Locuia într-o casă elegantă ce avea la stradă pe colţ o prăvălie, acum închisă şi care continuau cu multe camere, după care urma curtea străjuită de un gard ce nu lăsa trecătorilor prilejul de-a vedea din stradă nimic dincolo. Părinţii ei ne-au primit cu candoare şi îngăduitoare curtenie. Ne supravegheau de la distanţă fără a interveni în joaca noastră. Erau italieni, piele castanie şi păr negru ca abanosul, mobilier încrustat cu forme sofisticate, o librărie cu rafturi încărcate de cărţi ce ajungea până la plafon şi un birou mare în centrul camerei, locul de munca al tatălui ei, un contabil. Camera Luizei ieşea dintr-un scurt coridor şi avea ferestre la stradă. Pe o servantă lângă uşe, o colecţie de păpuşi în rochiţe scumpe, păr bucălat şi ochi care se rostogoleau, erau aliniate cu grije, ca la expoziţie. Luiza avea în camera ei un birouaş mic unde-şi făcea lecţile şi un raft cu cărţi printre care am găsit multe cu poveşti şi basme, ilustrate frumos şi tentaţia mea pe când răsfoiam aceste cărţi mi-a amintit de vara petrecută în librăria de la Podul Grant a familiei Goldstein. Luiza nu mergea la şcoala noastră, dar prietenia ei cu Simona a dăinuit toţi anii în care am locuit pe Racoviţa Grant. În acest timp, domnul Shabauer, socrul proprietarului nostru, a adus de pe şantier mai mulţi muncitori care au început să construiască pe partea opusă casei noastre un şopron cu acoperiş înalt în care a stivuit şiruri de cherestea până la tavan, în special scândură groasă, brută, ce lăsa să se vadă pe marginile încă nefinisate, scoarţa copacilor din care au fost tăiată. Locul acesta cu timpul s-a transformat în cel mai apreciat spaţiu de joacă pentru noi, pentru că la adăpostul acestor stivuri, unde nu ningea şi nu ploua nici odată şi nici vântul ne se făcea simţit, ne puteam juca în voie, fără a fi stingheriţi de nimeni. Printre muncitorii ce cărau aceste scânduri de la poartă până la şopron a fost un ţăran în iţari albi şi picioarele goale care nu ştiu cum a reuşit să-şi agaţe unghia degetului mare de la un picior de ceva care i-a smuls-o până la rădăcină. Omul, văitându-se de durere şi cu piciorul şiroind sânge, s-a aşezat la pământ cerând ajutor cu lacrimi în ochi. Domnul Shabauer a dat fuga în casă şi a venit cu o făşie de cârpă albă şi o sticlă cu apă, bodogănindu-l pe om: “Ai văzut ce se întâmplă decă nu-ţi tai unghiile? Cine-i vinovat de treaba asta? Hai? Poţi să-mi spui? E numai vina ta! Ia astea şi altădată să fi mai atent!” După ce şi-a înfăşurat cârpa în jurul degetului rănit, omul a plecat şchiopătând, călcând numai pe călcâie. Altădată domnul Shabauer a pus oameni să ridice un coteţ pentru porc şi un mic ţarc în jur între şopron şi closetul din curte folosit atât de chiriaşi cât şi de clienţii din cârciumă. A adus apoi un porc căruia i-a dat drumul în ţarc. La marginea ţarcului a creat tot din scânduri un jgheab de forma tronconică în care arunca resturi de mâncare şi un fel de terci gros din făină de mazăre uscată şi apă. Curând, către Crăciun, porcul s-a rotunjit ca un balon, parcă era umflat cu pompa, nici nu se mai putea mişca. Lacom, răsturna jgheabul cu râtul, răspândind mâncarea pe pământ, unde se forma o băltoacă din care încerca să soarbă borhotul dat, în timp ce culegea cu falca inferioară resturile de mâncare. Între cârciumă şi closetul din curte, locuia mai de mult familia Niculescu. Domnul şi doamna Niculescu erau oameni în vârstă, care aveau doi băieţi mari ce încă locuiau cu părinţii, deşi aveau servicii bune la Căile Ferate. Tot acolo a lucrat şi domnul Niculescu, tatăl lor înainte de-a ieşi la pensie. Doamna Niculescu, care avea numai doi dinţi rămaşi în faţă, era foarte mândră de fiii ei, în special de cel mare, Ionel, care de curând a fost promovat şef de birou. Venea deseori la mama pentru o lingură de făină, şi cu această ocazie, vorbind din picioare, cu o mână în sân şi ce cealaltă acoperindu-şi gura, ridica din mers capacele de pe oalele ce fierbeau pe plita maşinei. Totdeauna slabă, dreaptă, rămănând în picioare tot timpul vizitei, avea multe de spus repede, de parcă cineva o alerga din urmă, pe alocuri oprindu-se brusc să întrebe ceva, după care continua chiar şi dacă răspunsul întârzia să vină. Mama se obişnuiese cu ea, şi de câte ori venea, îşi continua treba la bucătărie fără să dea multă atenţie nici faptului că iscodeşte ce face, şi nici clevetirilor din cartier. Apartamentul liber de lângă noi a fost închiriat de o familie de transilvăneni între două vârste. Erau doi oameni robuşti, el cu o mustaţă încărunţită şi părul dat pe spate, ea voinică şi foarte rapidă. În fiecare zi frământa cocă pentru pâine pe care o cocea în cuptorul din bucătărie, şi tot atât de des făcea aluat pentru tăiţeii de casă, pe care-i folosea la orice mâncare. Una din specilităţi era varza călită cu bucăţi groase de slănină afumată în care, se înţelege, se aflau şi tăiţeii tăiaţi ca fideaua deasupra cărora zeama cu pete largi de grăsime plutea la suprafaţă. Slănina era nelipsită în casa lor, şi de la ea mama a învăţat cum să pregătească şunca fiartă cu boia, untura topită în casă pe care o ungea pe pâine pentru sandviciurile noastre de la şcoală şi mai ales arta facerii tăiţeilor de casă. Când se răcorea, ieşeau amândouă afară pe treptele scărilor de la intrare, fiecare în dreptul uşii lor, şi cu un lucru în mână sau ceva de cârpit, discutau până când seara–şi cernea întunecimea în jur. Înainte de a intra în casă, mama avea grije să ne cheme de la joaca din stradă. Înainte de Crăciun a fost scos porcul din ţarcul lui. De gras ce era a trebuit să fie scos afară pe-o targă pentru că el nu mai putea să se ţină pe picioare. Tata zicea că bietul porc a paralizat de la borhotul de mazăre cu care a fost hrănit. A fost adus un măcelar care şi-a rânduit sculele pe-o masă în mijlocul curţii, şi cu mişcări sigure a răpus animalul c-o singură mişcare de cuţit la gât. În jurul lui oamenii din curte priveau spectacolul la care s-au alăturat şi câţiva clienţi din prăvălia domnului Buzatu. Mama însă şi-a acoperit ochii ca să nu vadă şi-a tras-o şi pe Simona lângă ea. Lângă masă, sub un grătar de metal, jăraticul pregătit dinainte era acum numai bun pentru pârlirea părului de pe porc. După ce părul porcului a încetat să mai sfărâie pe deasupra focului şi pe o parte şi pe cealaltă, măcelarul a luat o găleată plină cu apă şi o perie de scânduri şi a început să-l frece îndelung până ce pielea s-a albit, devenind curată şi netedă ca marmura. Apoi a început să-l desfacă de-a lungul pieptului către burtă. Domnul Buzatu a cerut o bucată de şorici şi măcelarul l-a servit cu o făşie lungă. Din aceasta, proprietarul a tăiat cu briceagul bucăţele pe care le-a împărţit în jur. Atunci am mâncat pentru întâia oară şoriciul de porc. Continua să fie cald şi se despica fraged cu dinţii în bucăţele mărunte pe care le mestecam. Doamna Niculecu, lupta cu şoriciul morfolit între cei doi dinţi ai ei care nu reuşeau să străpungă pielea animalului cât s-o poată mesteca. Până la urmă, a plecat cu ea acasă. Doamna Shabauer, mama proprietăresei, venea uneori în vizită la mama cu care vorbea nemţeşte. Era o femeie caldă, prietenoasă, care nu vorbea foarte mult, dar era înţelegătoare şi sinceră. Mama se aşeza cu ea la masă, uneori cu o cana de ceai în faţă şi ea nu refuza nici ceiul, nici o prăjitură dacă se întâmpla să aibe atunci. În seara aceea a venit la noi cu o farfurie în care erau câţiva caltaboşi, o bucată mare de carne şi câteva bucăţele de şorici. În ziua următoare, coteţul porcului a fost transformat în afumător în care slănina porcului a fost atârnată pe-o bară sub care zile în şir rumeguşul a ars mocnind. În săptămâna din ajunul Crăciunului, la miezul nopţii, o maşină a oprit la poartă. Doi inşi în haine de piele au bătut la uşa casei din fundul curţii şi au plecat cu domnul Shabauer. De atunci nu s-a mai auzit nimic de el. Se spunea că a fost dus undeva în Rusia. Doamna Shabauer nu a vorbit niciodată cu mama despre soţul ei. Nici mama nu a încercat s-o întrebe.
VI
Colindătorii veneau la noi şi când stam pe Crângaşi şi mama ieşea să le ofere câte ceva, fructe sau bani, dar eu nu am mers nicodată cu colindul. Când am fost foarte mic ţin minte că tata mi-a cumpărat o singură dată o sorcovă şi m-a învăţat cum să-i sorcovesc. Cred că atunci, după ce-am sorcovit-o pe mama şi pe el, am mers şi la tanti Raşela şi nenea Aurel. De la tanti Raşela am primit o sărutare, dar nenea Aurel mi-a dat bani, mulţi bani, cred. În anii care au urmat nu am mai avut sorcovă, dar mama a desfăcut o batistă călcată din şifonier şi mi-a zis să-i sorcoveasc cu ea. Drept răsplată primeam bomboane sau ciocolată.. Anul acesta, în seara de ajun Jenică, sora lui Victoriţa şi Titi Bureţea, au bătut la uşe să mă cheme să merg cu ei cu colindul. Mama nici nu-a vrut să audă, dar tata, mai îngăduitor, i-a făcut semn să mă lase. După ce m-a înfofolit bine cu fularul peste gură, mănuşi cu un deget croşetate de ea şi o sacoşe de cârpă în mână, am fost lăsat să merg. Se înţelege că înainte de-a pleca am primit o sărutare pe porţiunea liberă din obraz, între ochi şi fular, şi nu mai puţin una peste fund, ca semnal că de acum sunt în voia mea. Afară gerul pişca, zăpada scârţâia sub şoşonii de cuciuc, aveam şi arme ca să ne ferim de câini, pentru că Jenică şi Titi ţineau în mână câte-un ciomag de lemn, iar eu o ţineam pe Victoriţa de mână în spatele lor. Întâi deschideam cu atenţie poarta să vedeam dacă sunt câini în curte, apoi ne aşezam în faţa camerelor luminate unde încă forfota pregătirilor pentru Crăciun era în toi şi începeam să cântăm: “Bună dimineaţa la Moş Ajun, ne da-ţi ori nu ne da-ţi, ne da-ţi, ne da-ţi..” Când terminam, apărea în dreptul unei uşi câte-o doamnă cu covrigi, mere, bani sau bomboane şi din case ajungea până la noi aburii îmbietori de căldură ce aduceau afară mirosul de cozonac proaspăt şi alte bunătăţi. Am mers cu colindul pe strada noastră până la cap, apoi ne-am întors pe strada vecină, Nicolea Filimon, şi când am îngheţat de-a binelea, luminile de pe la case începură a se stinge, ne-am dus acasă la Jenică, în bucătăria caldă din fundul curţii şi am împărţit egal toate darurile şi banii. În bucătărie plita era încinsă, doamna Popescu, mama lui Jenică a tăiat un cozonăcel care se mai răcise după ce a fost scos din cuptor şi ne-a dat să-l gustăm. Dar cine avea chef de cozonac când masa era încârcată cu toate bunătăţile culese din colind, tot ce puteai să-ţi doreşti, turte dulci, ciocolată, bomboane frapate in hârtie şi poleială, fructe, smochine uscate şi alte bunătăţi. A trebuit totuşi să mâncăm cozonacul oferit de dânsa pentru că ea a fost prima care l-a gustat, apoi ordonanţa ce-o ajuta la treabă şi noi nu puteam refuza. Tata lui Jenică era ofiţer de carieră şi avea o ordonanţă care locuia într-o cămăruţă în spatele bucătăriei, lângă magazia de lemne. Acesta avea grije ca cizmele domnului Popescu să fie bine lustruite, hainele lui curăţate, să spargă lemne şi s-o ajute pe doamna Popescu la cumpărături ori de câte ori mergea la piaţă. Când am ajuns acasă la noi, mama mă aştepta îngrijorată, dar s-a bucurat văzând bogăţia de daruri primite din care a trebuit să fac parte egală cu Simona care statuse acasă. În seara următoare însă a trebuit s-o iau şi pe Simona cu noi, pentru că a început să plângă, şi ca să scape de ea, mama m-a avertizat că altfel nu mă mai lasă. Acum mergeam în fiecare seară cu colindul prin cartier, dar după trei zile, Jenică a apărut cu steaua făcută de el, împodobită frumos cu hârtie colorată, poleială şi tot felul de abţibilduri şi ilustraţii cu pruncul Isus. Steaua era luminată din centru de o lumănare groasă ce-şi împrăştia razele din interior şi mândria noastră nu cunoştea margini. La fel ca şi în celelate zile, băteam pe la uşi întrebând “Primiţi cu Steau?- la care apărea câte un cetăţean care ne îndemna cu bineţe: “Ia să vedem dacă ştiţi s-o cântaţi ca lumea?”- la care noi ne puneam pe treabă. După ce asculta, ne da la fiecare câte-o monedă şi bucuroşi mergeam mai departe. Pe drum întâlneam şi alţi copii cu steaua, dar parcă a noastră era mai frumoasă, lumina stârnită din ea era mai vie şi pâlpăitul lumănârii dinăuntru proiecta pe pereţii caselor pe lângă care treceam jocuri de lumină mai deosebite. Într-una din serile care au urmat, un grup de băieţi mai mari ca noi, ţinând o stea cu o coadă lungă pe care o înâlţau mult pe deasupra capetelor, ne-au ieşit în cale. Când au ajuns în faţa noastră, cel de pe mijloc care ţinea steaua s-a năpustit peste steaua lui Jenică şi au spart-o cu coada lungă de la steaua lui. După ce au mai străpuns-o de câteva ori, au plecat răzând. Am rămas înmărmuriţi. Jenică cu lacrimi în ochi, a ridicat o bucată de gheaţă de pe marginea drumului şi a zvârlit-o în urma lor: ”Mama voastră de Irozi! Am să vi-o plătesc eu..” Iarna pe Racoviţă Grant era o plăcere. Pe partea pavată a străzii copii ieşeau cu săniuţele, alţii ieşeau pe stradă cu patinele care se aplicau peste ghete şi se fixau cu o cheiţă. Erau şi copii care-şi confecţionau singuri patine dintr-un fier cornier, ori poate din picioarele de la maşinile de gătit găsite prin dărâmături, pe care le îndoiau peste ghete şi le legau cu sfoară. Simona şi cu mine aveam săniuţa găsită în ruine peste care tata a fixat o blană de lemn cu suruburi durabile şi o funie groasă cu care puteam s-o trag. Nămeţii de zăpadă de la marginea trotuarului sau întărit şi noi ne căţăram cu sania pe ei şi ne dam drumul lunecând până în mijlocul drumului. Când se strângeau şi ceilaţi copii pe stradă, să fi văzut ce bătălie cu bulgări de zăpada se încinge şi cum ne fugăream unii pe alţii, înarmaţi cu bulgări întăriţi cu apa de prin şanţuri. Uneori ieşeam cu Simona mai din timp ca să–mi pot făurii meterez din cuburi de zăpadă tăiate egal cu cazmaua. Când acesta era gata, făceam provizii de bulgări, aşteptând cu nerăbdare să apară careva. Alte ori încropeam o ceată şi cu Jenică în frunte mergeam să iscodim ce pregăteau cei de pe Zoie Grant cu care nu numai o dată duelam până la căderea serii. În spatele şcolii de fete Doamna Stanca se deschidea o vale adâncă care ajungea până în spatele Pieţii Grant şi către fabrica Pirotehniei de lângă stăvilarul Ciurel. Când era zăpadă multă şi bună, veneam cu săniuţele aici la derdeluş. Copii mari şi mici, cu săniuţe de lemn sau metalice, mici şi mari, urcau dealul până sus la stradă şi de acolo se lăsau cu sania în plină viteză până jos în vale. Când culcat pe burtă, târând câte-un picior în zăpadă ca să ţin cârma, când aşezat în fund pe săniuţă, uşor aplecat pe spate, trăgând cu dârzenie de funia din faţă, î-mi dam drumul în valea albă, îmbătat de zborul lin al vitezei. Apoi repetam cursa din nou şi din nou. Chiar şi când mă răsturnam cu săniuţă cu tot, trăiam aceste momente intr-o delirantă plăcere care mă făcea să uit de foame, de frig şi de cădera prea grabnică a serii. Doamne, unde a dispărut zăpada de atunci şi zilele pline de farmec ce au îmbogăţit aceste amintiri?!

VII
Dacă ţin bine minte, in fiecare miercuri după-amiază, Moş Nae, redactorul revistei Universul Copiilor, avea întruniri libere cu cititorii la redactia lui din Strada Brezoianu. La una din aceste întruniri am mers şi eu, încurajat de faptul că la un extemporal dat în clasă în ziua de “Mărţişor” am primit nota zece pentru compunerea mea în versuri. De obiceiu doamna Angelescu nu da nota zece decât in cazuri excepţionale. Aşa fiind, primind înapoi pagina de extemporal corectată din plin cu creionul roşu şi nota zece pe de-asupra, faptulmerita celebrat. A fost prima poezie ce am scris-o, dar cred că nota a fost dată pentru subiect, nu pentru versuri. Fiecare trebuia să scrie ceva despre mărţişor. Eu am mers cu gândul că cel mai frumos mărţişor trebuie dat ostaşilor de pe front, rupţi de familiile lor, trăind în frigul din cazemate sub pericolul eminent al morţii, departe de casă. Oricum, la terminarea orelor de clasă, pe baza celebrităţii căpătate instantaneu, Jenică mi-a cerut în drum spre casă să compun în numele lui o scrisoare adresată unei fete. A copiat-o frumos cu litere rotunjite şi i-a dat-o fetei a doua zi. Biroul lui Moş Nae, pe adevăratul nume Nae Batzaria, era la primul etaj în clădirea cenuşie de pe strada Brezoianu în faţa căreia se deschidea strada Sărindari şi aparţinea ziarului Universul. Ca să ajungi la el, urcai din hol o scară largă cu trepte de ciment. Dădeai de o încăperea întunecată, cu multe birouri aliniate pe două şiruri, şi Moş Nae stând la una în fundul săli, lângă perete. Era un om cu faţa prelungă şi mustaţă căruntă răsucită la vârfuri. În jurul biroului luminat de-o veioză o mulţime de copii urmăreau corecturile ce Moşul le făcea pe foile lor. La celelate mese, alţi copii veniţi inaintea mea creionau pe foi de hârtie desene sau scriau în grabă câte ceva, nerăbdători ca Moş Nae să le poată vedea. Mulţi copii veniseră însoţiţi de mamele lor, şi atunci Moşul se ridica de pe scaunul lui, sărutând mâna doamnelor cu care schimba amical câteva cuvinte. Apoi revenea la scaunul părăsit pentru câteva momente şi continua să lucreze pe paginile ce copiii din jur le întindeau nerăbdători. Eu nu am fost întrebat de nimeni nici cine sunt, nici ce caut acolo. Am privit în jur să văd ce fac ceilalţi copii, apoi în felul meu obişnuit care nu s-a schimbat nici astăzi, m-am aşezat la o masă pe care se aflau creioane şi mai multe pagini de hârtie şi am început să scriu o poveste, ca acelea citite în paginile revistei. După vre-o două ore, Moşul ne-a spus să lăsăm hârtiile noaste pe biroul lui, că el are să le vadă a doua zi şi va răspune fiecăruia în numărul următor al revistei. Am urmărit îndelung la căsuţa poştală răspunsul pentru mine, dar nu l-am găsit. Când nu găseam copii pe stradă la joacă, mă duceam acasă la Jenică. Familia Popescu avea o casă destul de mare cu ferestre la stradă. Curtea nu era mai largă de doi, trei paşi, dar era lungă şi pavată cu cărămidă roşie. În fundul curţii, acolo unde se termina casa, era făcută o bucătărioară mai joasă, cu cuptor zidit, ca la ţară, după care continua camera ordonanţei şi magazia de lemne. Domnul şi doamna Popescu locuiau în casa mare din faţă, dar pe timp de iarnă copii stăteau mai mult în bucătărie pentru că era cald şi nu cărau toată murdăria de afară în casă. Părinţii lui Jenică veneau numai rare ori în bucătărie, mai cu seamă în după-amiezele de iarnă. Ordonanţa însă, işi făcea mai toate treburile aici, spăla vasele, lustruia cizmele şi toţi pantofii doamnei şi ai copiilor, repara tot ce trebuia reparat sau moţăia plictisit de joaca noastră. Jenică era totdeauna bucuros când venea cineva la el. Uneori aducea din casă jocul de table al domnului Popescu, şi când nimeni nu băga de seamă, fura ţigări din pachetul de 1000, raţia de ofiţer a lui tată-su. Când venea înapoi, ne arăta pe ascuns ce are în buzunar. Când vedea că doamna Popescu era ocupată şi ordonanţa nu e acolo, trăgea din foc un jeratic şi aprindea ţigara la gura sobei. Apoi pe rând, lăsaţi pe vine la gura sobei trăgeam şi noi câte-un fum. Când treaba era terminată, deschideam uşa bucătăriei şi împingeam fumul afară cu palmele. Odată a dat de nişte reviste cu femei goale pe care le-a ascuns sub pulovăr şi a venit cu ele în bucătărie. Ordonanţa era ocupată cu despicatul lemnelor în magazie. Ne-am aşezat în jurul lui Jenică la masă şi priveam înărmuriţi fotografiile din revistă. Jenică, cu vădită superioritate, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: “Ce tu nu ai mai văzut d-astea?” Am spus că nu, la noi în casă nu sunt reviste din astea. “Haida de…Dar ce are sor’ta între picioare n-ai văzut?” Timid, am roşit. „Cum să văd, ce mă duc după ea la closet?” Simţeam că faţă şi tot corpul îmi ard ca jeraricul din sobă. Jenică a scos capul pe uşe să vadă ce face ordonanţa şi i-a spus lui Victoriţa să-mi arate. Victoriţa s-a rezemat de lemnele de foc stivuite lângă perete şi şi-a descoperit scoica sidefie dintre pulpe. Jenică s-a aşezat atunci în faţa ei, cu nasturii desfăcuţi la pantaloni, şi mi-a spus că aşa se fute. “Fute-o şi tu acum!“- mi-a zis după aceea, iar el s-a întors la uşe să vegheze. Când m-am întors acasă, aveam conştiinţa încărcată cu un secret ce nu putea fi rostit şi simţeam că păcătuesc numai şi pentru faptul că nu mi-l puteam scoate din minte. De câte ori o vedeam pe Victoriţa, gândul meu derula imaginile petecute în bucătărie şi prezenţa ei producea în mine senzaţii necunoscute în trecut. Când vremea era mai călduroasă, locul preferat de joacă era în şopronul de cherestea din curtea noastră. Între stivele de scânduri rânduite astfel cu cărări între ele nu eram văzuţi de nimeni, şi în acest ascunziş puteam să ne căţărăm pe scândurile late şi grele până sus, aproape de acoperiş. Găsisem un loc bun de culcuş şi ascunzătoare pentru fumat din ţigările domnului Popescu. Alte ori ne băgam în beciul din dărâmături de la colţul străzii cu Scarlat Vârnav, acolo unde am găsit o casă mare de bani răsturnată între cărămizi. Aici, pe aceasta casă veche de bani de la gura beciului, repetând experienţa din bucătărie cu Victoriţa, am descoperit pentru prima dată senzaţia elctrifiantă ce s-a răspândit în întreaga fiinţă şi mi-a tăiat răsuflarea pe-un moment ce părea că nu se sfârşeşte.
(Va urma)

Cetăţenii străini pot tranzita, în anumite condiţii, teritoriul României, fără vize de tranzit

iulie 10th, 2008

Începând cu 11 iulie 2008, va intra în vigoare un regim simplificat de tranzit al teritoriului României pentru cetăţenii străini care au nevoie de viză.

România va recunoaşte unilateral anumite documente ca fiind echivalente cu vizele naţionale în cazul tranzitului teritoriului naţional de către cetăţenii statelor terţe supuşi obligaţiei de a deţine viză (Prin aplicarea Deciziei nr. 582/ 2008/ CE şi Deciziei nr. 586/ 2008/ CE a Parlamentului, European şi Consiliului European din 17 iunie 2008 şi potrivit Regulamentului (CE) nr. 539/2001).

Astfel, aceştia pot tranzita România, într-o perioadă care nu depăşeşte 5 zile, fără a obţine în prealabil o viză română de tranzit, dacă:
1. sunt titulari ai unuia dintre următoarele vize şi documente eliberate de statele membre ale Uniunii Europene care aplică integral acquis-ul Schengen – Austria, Belgia, Cehia, Estonia, Franţa, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia, Suedia, Ungaria -, precum şi de Danemarca, Islanda, Norvegia:

• o “viză uniformă” (Schengen) (menţionată la articolul 10 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen);

• o “viză de lungă şedere” (menţionată la articolul 18 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen);

• un “permis de şedere”, inclus în anexa IV la Instrucţiunile Consulare Comune.

2. posedă o viză de scurtă şedere, o viză de lungă şedere sau un permis de şedere valabile eliberate de Bulgaria (conform anexei la Decizia 582/ 2008) şi Cipru (conform anexei la Decizia 895/ 2006);

3. posedă un permis de şedere valabil eliberat de Elveţia şi Liechtenstein (conform anexei la Decizia nr. 896/ 2006/ CE).

Ministerul Afacerilor Externe atrage atenţia asupra următoarelor aspecte:

• durata de valabilitate a vizelor şi documentelor menţionate trebuie să acopere durata tranzitului;

• chiar dacă sunt scutiţi de obligaţia obţinerii vizei române de tranzit, cetăţenii în cauză trebuie să deţină un document de identitate valabil de trecere a frontierei, precum şi documente justificative ale scopului şi condiţiilor de călătorie şi să facă dovada că posedă suficiente mijloace de subzistenţă pe perioada tranzitului (condiţii de intrare stabilite la articolul 5 (1) din Regulamentul 562/ 2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 – Codul Frontierelor Schengen);

• poate fi refuzată intrarea cetăţenilor statelor terţe ale căror nume figurează pe listele naţionale de alerte ori care constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale, ordinii publice sau relaţiilor internaţionale.

www.mae.ro

Moldovenii cu vize Schengen nu mai au nevoie de viză pentru România

iulie 9th, 2008
Discuțiile dintre Lazăr Comănescu și Andrei Stratan au deblocat o problemă contencioasăDiscuțiile dintre Lazăr Comănescu și Andrei Stratan au deblocat o problemă contencioasă

Mass-media din R. Moldova informează că cetăţenii Republicii Moldova care au obţinut viză din partea unui stat din spaţiul Schengen sau care au drept de şedere legală în ţările europene nu vor mai avea nevoie de viză de tranzit pentru România. Un acord în acest sens va intra în vigoare începând cu 11 iulie a.c.

În acest mod, România va trece la aplicarea deciziei la nivelul Uniunii Europene de a asigura libertatea tranzitului pe teritoriul României al cetăţenilor Republicii Moldova care dispun de viză Schengen şi care au drept de liberă şedere pe lungă durată în spaţiile Schengen.

La sfârşitul anului trecut, Comisia Europeană şi Chişinăul au semnat un acord care prevede facilitarea regimului vizelor în spaţiul Uniunii Europene pentru cetăţenii moldoveni, documentul prevăzând posibilitatea ca România să acorde gratis vize pentru cetăţenii Republicii Moldova.

În urma întâlnirii avute la Chișinău între ministrul afacerilor externe li integrării europene, Andrei Stratan, și omologul său din România, Lazăr Comănescu, MAEIE a emis următorul comunicat:

La Iaşi şi Cahul, vor fi deschise consulate ale Republicii Moldova şi României

În cadrul recentei vizite în Republica Moldova a domnului Lazăr Comănescu, Ministrul Afacerilor Externe al României, au fost examinate mai multe chestiuni de actualitate ale relaţiilor bilaterale, inclusiv privind intensificarea cooperării în domeniul consular.

În acest context şi având drept scop facilitarea mecanismului de prestare a serviciilor consulare cetăţenilor ambelor state, în cadrul întrevederii dlui Vladimir Voronin cu demnitarul român s-a propus deschiderea, într-un viitor apropiat, a unui Consulat al Republicii Moldova la Iaşi şi a unui Consulat al României la Cahul.

Pornind de la necesitatea extinderii cadrului juridic al raporturilor bilaterale, a fost exprimată disponibilitatea reciprocă a părţilor de a urgenta definitivarea procesului de negocieri şi pregătirea pentru semnare a Tratatului între Republica şi România privind frontiera de stat, ceea ce va deschide perspective reale pentru semnarea ulterioară a Convenţiei cu privire la micul trafic la frontieră.

În acest context se va examina posibilitatea deschiderii, în baza principiului de reciprocitate, a Consulatelor la Constanţa şi, respectiv, la Bălţi.

MAEIE a expediat în adresa MAE al României Nota Verbală referitor la aceste subiecte.

Rusia amenință cu o reacție armată împotriva scutului anti-rachetă

iulie 8th, 2008

Rusia a avertizat că va fi nevoită să reacționeze cu mijloace armate, dacă Statele Unite și Cehia aplică planul de a instala un scut anti-rachetă.

Comunicatul de la Moscova a fost emis la doar câteva ore după semnarea unui acord prin care Statele Unite urmează să amplaseze parțial controversatul sistem în Republica Cehă.

Ministerul de externe al Federației Ruse a declarat că Moscova va răspunde cu resurse militare, nu diplomatice, în caz de amplasare a scutului.

Moscova afirmă să amplasarea scutului în apropierea frontierelor sale ar putea să slăbească propria apărare.

În trecut, Rusia amenințase cu îndreptarea propriilor rachete către orice bază anti-rachetă care ar fi fost amplasată în Polonia sau Cehia.

Ministerul american al apărării a răspuns spunând că sistemul de apărare anti-rachetă e menit să contracareze amenințările din Orientul Mijlociu, și nu e îndreptat împotriva Rusiei.

Tabără de vară în Transnistria

iulie 8th, 2008

3-8 august

A.F. IRFF ONLUS in parteneriat cu A.O.
Tinerii din stinga Nistrului invita participanti care se vor implica activ la programul taberei de vara in perioada 3-8 august 2008, satul Slobozia Dusca – cel mai pitoresc loc de pe malul Nistrului:

Stabilirea relatiilor de parteneriat si cooperare cu tinerii de pe ambele maluri ale Nistrului

Tabara de lucru pentru educarea liderilor se va axa pe: crearea de parteneriate, peacebuilding, networking, teamwork. Vor participa 300 de tineri din toate regiunile Moldovei.

Programul de activitati va cuprinde:

1. Activitati sportive si de recreere,

2. Seminare, dezbateri si training-uri de instruire vizind urmatoarele subiecte:
a) Originea conceptului de Pace;
b) Valorile fundamentale ale unui lider; c) Fundraising, elaborarea propunerilor de proiect;
d) Spotul social crearea videospoturilor tematice.

3. Jocuri tematice etc. activitati distractive
Sunt invitati tineri si studenti cu virsta 14- 19 ani cointeresati in dezvoltarea capacitatilor si abilitatilor personale. Conditii de cazare Eurostandard. Taxa de participare Moldova -400 lei, Transnistria 350 lei, Internationali- 40Euro – donatie asociatiei (totul este inclus 4mese/zi,cazare). Sint ivitate, de asemenea, diferite organizatii si echipe de tineret. Asociatia se bucura de experienta in organizarea taberelor. detalii: ww.irffmd.net, Video: http://www.youtube.com/watch?v=LFszTL6prNg

Cunoasterea limbii Engleze va fi o prioritate.

Doritorii sunt rugati sa confirme participarea prin expedierea formularului de aplicare, copia buletinului sau a certificatului de nastere si certificatului medical pina la data de 18 Iulie 2008, la adresele de e-mail: irff@pisem.net si nelamd@gmail.com sau Fax: (022) 73-83-30 sau posta A.F.IRFF ONLUS, Rep.Moldova, Chisinau, Str. Constantin Virnava.
Pentru alte detalii: Tel./Fax: 73-83-30, Tel mob: 069006351 web: www.irffmd.net

Proiectul este sponsorizat de Black Sea Trust un proiect al German Marshal Fund of United States. Opiniile exprimate in publicatii scrise sau electronice nu reprezinta neaparat opinia Black Sea Trust al German Marshal Fund of United States sau a partenerilor lor.

Formular pentru participanti

Tabara de vara: Stabilirea relatiilor de parteneriat si cooperare cu tinerii de pe ambele maluri ale riului Nistru 3 – 8 august 2008

1. Date personale

Prenume: Nume:

Data de nastere:

___/____/___

Genul:

Foto

Institutia de invatamint:

Adresa completa pentru contact:

E-mail:

Tel:

Mob:

Hobby:

Interese:

Talente:

2. Informatii generale:

Motivati in citeva cuvinte dorinta de a participa la acest program

_______________________________________________________________________________________Limbi vorbite ___________________________________________________________________

Descrieti pe scurt daca ati avut experiente anterioare de participare la programe similare

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Cum interpretati rolul voluntarului de astazi in beneficiul societatii?

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Ati mai participat anterior la activitati organizate de Asociatie? Daca da, cind, unde si care a fost impactul acestora asupra personalitatii Dvs.? ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3. Motivatia Dvs. De ce doriti sa luati parte la aceasta tabara de vara? ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Ce veti face dupa tabara de vara?

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Ati dori sa colaborati in calitate de voluntar si in alte activitati organizate pe viitor?

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Dati o definitie personala pentru cum am putea construi o pace durabila.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-_______________________________________________________________________________________

Data: Semnatura:

A DOUA FERICIRE

iulie 7th, 2008

Zbor de rândunică – bucurie de viaţă! Zbor vesel peste o lume care a pierdut măsura naturalului, care a renunţat la pagina sufletului… Şi codiţa mărului nu se mai învârte, şi gustul copilăriei nu se mai simte… Parcă distanţa de la cer la pământ îngheaţă într-o pojghiţă de lacrimi de îngeri!
Doar săracii îl mai votează pe Dumnezeu, şi-au rămas puţini… Ochii lor sunt ploaia care se strânge în cercuri de suflet, ochii lor plâng mereu… Şi timpul săracului tremură într-o parte de lume, atât de mică şi atât de lipită de scoarţa pământului!
Da! Şi eu îl votez pe Dumnezeu, şi ochii mei sunt prea verzi şi prea uzi, şi timpul meu, subţire, tremură într-o rugăciune, care se scrie pentru secunda întoarcerii, pentru simpla iubire din ceasul vieţii!
Şi plouă…

20 mai 2007, 08:50
Doimea materiei, Carminis, 2007

În refugiu

iulie 7th, 2008

Ploaia răpăia pe acoperişul de şiţă. Rafalele vîntului transformau fuga picăturilor de ploaie într-o melodie de jazz acompaniată de bubuitul îndepărtat al trăsnetului. Fulgere îndepărtate luminează satul montan, dînd puţină paloare felinarelor zgîlţîite de tampestă.
În salon, aciuiat lîngă focul plăcut al căminului, la lumina jerbelor de scîntei discutăm schimbarea programului. Zgomote fantomatice se împletesc cu dangătul ruginit al clopotului de la intrare. În antreu, şiroind de apă îşi fac apariţia o pereche, ea olandeză, el scoţian, pereche cu care am făcut o parte din traseul de ieri, cînd încă timpul era frumos.
După o cină ţărănească, încropită ad-hoc, ne-am retras cu toţii lîngă cămin; între sorbituri de whisky afumat şi rotocoale de pipă am evocat spiritele munţilor şi fantomele călătorilor ce s-au perindat în actualul nostru refugiu. Încet salonul s-a populat cu oameni din alte timpuri, căutători de cristale, astrologi, sihaştri.
Căutătorii de cristale ne-au dat trasee pentru excursiile viitoare, prin văgăuni adînci şi grote cu lacuri subterane.
Astrologul ne-a prezis schimbarea lumii:
China cu India unite sub doctrina reînoită a budismului afiliiind lumea Sud-Americană reîntoarsă la indianismul precolumbian, vor prelua conducerea Terrei.
Influenţa lumii iudeo-creştine va fi într-o continuă scădere datorită scăderii natalităţii.
Islamismul va deveni moderat, reîntorcîndu-se la valorile epocii Ei de Aur, predominînd în Africa şi Asia, şi fiind tolerat pe restul Mapamondului.
Sihaştrii ne-au luat în lumea Kabbalei, ducîndu-ne în adevărurile Zoharului.
Lumina Lunii înnourate, înconjurată de hallouri din alte lumi, a destrămat lumea invitaţilor, şi la primul ţipăt al cucuvelei, ne-am regăsit lîngă tăciunii din cămin.
Dimineaţa lîngă paharele de whisky am găsit schiţate trasee bizare de excursie.
Cu prima zi bună, am purces printre văgăuni adînci udate din belşug de rîuri zglobii ce pe ici pe colo se transformau în lacuri ascunse în grotele tăiate de ciclopii altor timpuri, etalînd discret filoane de cristale.

Faţă măslinie

iulie 7th, 2008

Nu înţeleg ce se întâmplă în clasă.
Soarele nu mai intră pe aceeaşi fereastră?
Nu mai cade la fel pe faţa ta măslinie.
Nici nu mă mai priveşti, parcă!
Nici măcar pe furiş, ca ieri
Înainte de fuga aceea nebună.
Ne-am oprit pe malul râului
Cu nume furat fetei de împărat.
M-am dezbrăcat în plină lumină.
Tu te-ai ascuns în boscheţi
Ruşinată ca prima femeie
Din grădina primului păcat.
Pietrele ascuţite şi crengile rupte
Ne înţepau braţele, coastele,
Îţi zgâriau coapsele albe.
Ne-a îngropat tăcerea.
Nici soarele cald al după amiezii
Nu a mai reuşit să ne ridice.
Astăzi parcă soarele nu mai cade la fel
Pe faţa ta măslinie.

Dan David, Los Angeles, Feb.-17-2007.

Zori Incetosate – Capitolul V

iulie 7th, 2008

Vijelia
I
Uneori tata mă trimetea să-i cumpăr ţigări. Pe colţul străzii cu Giuleşti era tutungeria domnului Bucur. O încăpere mică, îngustă, în care nu puteau intra în faţa tejghelei mai mult de doi clienţi, era ticsită cu ziare şi reviste înşiruite în suporturi de sârmă pe toată înălţimea peretelui din spatele uşii. Ţigările erau stivuite în rafturile din spatele tejghelei, pe calităţi, înfăşurate în coliţe de hărtie, câte 10, 8 sau 6 după preţ, într-un pacheţel care valora un leu. Domnul Bucur, un om în vârstă cu părul argintiu, rar, o mustăcioară şi ochelari, era apreciat de clienţii care zăboveau în mica lui prăvălioară, rezemaţi de tejgheaua înaltă, cu care dezbătea problemele zilei. Probabil asta a fost şi cauza pentru care ani mai târziu a fost ridicat de comunişti şi dus undeva în Siberia, de unde ave a să revină după mulţi ani, slăbit, fără dinţi şi îmbătrânit cumplit. Dar acum, cunăscător bun al fiecărui client, de câte ori mă vedea intrând in prăvălie, ştia că am venit după Naţionale, pe care mi le servea strânse mănunchi de opt sau zece ţigări de un leu pentru că tata nu lua nici odată un pachet întreg. Când el nu era în prăvălie, fata lui, o domnişoară cu părul negru legat într-o coadă groasă la spate, mlădioasă şi deosebit de frumoasă, îi ţinea locul. Odată în timp ce ea mă servea, am scos din suportul de sârmă din perete un număr din revista Universul Copiilor care avea pe paginile din mijloc prinse într-o capsă desene cu Aventurile lui Haplea şi nevasta lui Frosa. Povestea continua din număr în număr şi eu eram mereu tentat să aflu ce au mai născocit. Paginile revistei nu erau tăiate şi eu nu puteam răsfoi în interior să văd continuarea povestirii, ori alte poveşti noi. Atunci fata domnului Bucur m-a învăţat cum să desfac cu un cuţit agrafa de pe mijlocul revistei şi apoi m-a lăsat să iau revista acasă s-o citesc în linişte. „Dar ai grije să n-o murdăreşti, că atunci n-o mai cumpără nimeni şi trebuie s-o plăteşti,”- mi-a spus ea la plecare. De atunci, în fiecare miercuri când apărea revista, treceam pe la debitul de tutun din colţ să iau numărul proaspăt acasă la noi. Uneori, venea şi Simona lângă mine să citesc cu glas tare. Poveştile lui Moş Nae apăreau în revistă de fiecare dată noi şi interesante, continuând în numărul următor şi până atunci rămâneam cu sufletul la gură aşteptând o săptămâna întreagă. De pe acum zilele se făcu-ră mai scurte şi nu mai era lumină pe stradă. Geamurile la case trebuia să fie blocate pe dinăuntru din cauza camuflajului, ca să nu se vadă lumina din afară. Mama punea o pătură groasă peste geamul de la bucătărie. Oamenii mergeau pe stradă folosind lanterne cu baterie să le lumineze drumul. Unii aveau lanterne cu dinam care trebuia să fie pompat în permanenţă cu degetele de la mână. Tata, venind odată acasă, s-a lovit piept în piept cu un ofiţer german care tocmai dădea să iasă afara din sifonărie pe gangul întunecos de la intrarea în curte. Ofiţerul s-a scuzat politicos, dar pe tata l-au trecut toate năduşelile. Când a intrat în bucătărie, mama s-a speriat văzânu-l alb ca varul. Pe Crângaşi, la numărul 11, clădirea lipită de croitoria unchiului Aurel era restaurantul domnului Iliescu. Domnul Iliescu era cunoscut în cartier de când lumea. Stătea la o masă lângă perete, totdeauna îmbrăcat în costum şi cravată, ţinându-şi bastonul între picioare. Avea degetele de ambele mâini deformate groaznic de artrită şi rare ori intra în vorbă cu clienţii. Într-o zi l-am întrebat dece are degetele de la mâini strâmbe, la care el mi-a zis că nu a fost cuminte când a fost mic. Mulţi ani după, trăind cu frică, m-am întrebat ce rău a făcut când a fost mic, că i s-au strâmbat degetele în halul acesta? Lângă perete, în colţ, pe o masă străjuia un aparat mare de radio a cărui muzică era mai totdeauna acoperită de gălăgia clienţilor. Domnul Iliescu de la masa lui urmărea pe cei ce intrau sau plecau din local, era atent la băieţii de la tejghea care serveau sau spălau paharele şi-l privea pe Petrică, omul lui de încredere, un nepot crescut de el care acum era răspunzător de cele petrecute în local. După masa de seară, tata mergea uneori acolo ca să asculte ştirile de la radio sau de la oamenii cu care ciocnea rareori un dorobanţ de ţuică, o bere sau un pahar de vin, pentru că la noi în casă nu se găsea băutură. Într-o seară doamna Fridman, vecina, ne aduce ştirea că cumnata ei, a murit. Locuia pe bulevardul Titulescu care începea de la treptele podului Basarab pe sub care trenurile intrau sau ieşeau din peronul Gării de Nord. Venea acasă în bezna nopţii şi-a camuflajului, şi traversând strada de la staţia de tramvai, a căzut pe scările ce coborau la closetul public subteran. A fost descoperită în dimineaţa următoare jos lângă uşa încuiată de la intrare, pentru că pe timpul nopţii closetul nu funcţiona. Era cam la cincizeci de ani, soţia unui ceasornicar care avea prăvălia lângă casă şi nu aveau copii. El arăta mult mai bătrân, gras cu talia rotunjită, o mustaţă ce-i acoperea buza superioară şi în faţa nenorocirii părea frânt de durere şi neajutorat. Peste ei trecuse o viaţă de probleme şi greutăţi care i-au legat sufleteşte pentru totdeauna. La câteva săptămâni de la înmormântare, tata l-a întâlnit pe domnul Jean, ceasornicarul, la un mezelăria Paţac pe calea Griviţei. Ceasornicarul a început să i-se plângă: ”Domnu’ Kimel, poţi să-ţi imaginezi? După moartea neveste-mi, toate rubedenile ei au tăbărât în casă şi au luat totul, tot ce aveam. Mi-au golit casa, domnule! Totul, înţelegi? Totul…” Omul părea disperat şi neputincios. Două zile mai târziu, seara, tanti Fani şi domnul Fridman care nu obişnuia să vină la noi, au bătut la uşe. Sau aşezat în jururl mesei de la bucătărie, el şi-a aprins o ţigare şi a început să-i explice lui tata că de fapt înainte de-a se prăpădii, sora lui, parcă presimţind ce are să se întâmple, a zis că în caz de ceva rău, cum sunt zilele astea aşa de tulburi, cum să împartă lucrurile lor. “A fost ultima dorinţă a moartei, domnule!” Apoi ne-a mai spus că el era un coate goale, un leneş, un nesimţit care toată viaţa nu a făcut nimic şi nu a dus un ac în toată casa aceea. Nici nu merită nimic. După plecare lor, mama l-a întrebat pe tata: “ Ce zici?” Tata a răspuns: “Du copii la culcare, stinge lumina, şi lasă uşa deschisă , să intre aer curat!”

II
După cum începuse, ziua asta nu s-ar fi deosebit cu nimic de celelalte zile. Veneam acasă de la şcoală cu servieta plină de lecţii pentru a doua zi, fără să bănuiesc că a doua zi nu va mai exista şcoală. Tramvaiul nu a venit nici mai încet, nici mai repede decât în alte zile şi soarele-şi arunca lumina domol în această zi de aprilie în care mama m-a făcut să merg încă cu paltonul de iarnă la şcoală. Sirenele au vuit prelung în ziua acea la fel ca şi în celelate zile şi nimeni nu le mai băga în seamă. Am coborât din tramvaiul 6 la Podul Grant şi treceam pe pasarela de lemn pentru pietoni, uitându-mă ca de obiciu la trenurile care lunecau pe dedesubt din ambele direcţii. După ce am trecut de pasarelă, am zărit venind dinspre stadionul Giulesti formaţii, formaţii de avioane strălucind în soare pe azuriul curat al cerului. Între stadion şi Podul Grant, la şosea era o clădire mare, gri, ce aducea cu silueta unui vapor care găzduia comandamentul şi spitalul unui detaşament al armatei germane. Pe acoperişul ei siluete de militari mânuiau ca la un exercitiu tunurile antiaerene dispuse în baterie acolo sus. Până să traversez strada, avioanele trecură peste capetele noastre cu uruit greu de motoare, ca gâfâitul omului la efort. Acasă mama m-a ajutat să mă dezbrac şi pregătea masa pentru noi. Deodată, pe când deabia am început să mâncăm, o bubuitură cumplită a făcut pământul să se mişte cu casă cu tot. Simona s-a speriat şi a început să plângă, iar mama s-a înălbit la faţă. Un moment mai târziu o altă bubuitură parcă mai puternică decât ce-a dintâi şi mai aproape ne-a zgâlţâit, făcând pământul să se mişte ca la cutremur. Mama ne-a ridicat de la masă şi ne-a strâns în jurul ei, neştind încotro să meargă. Până la urmă ne-a tras de mâini afară şi ne-a îngrămădit în closetul strâmt din curte, care era clădit din cărămidă şi ciment. Acolo i s-a părut a fi mai în siguranţă şi ne-am încuiat pe dinăuntru. Bombă după bombă continua să cadă în jurul nostru cu bubuit înfiorător şi zgâlţâit din ţâţâni. Mama ne ţinea lângă ea, murmurând fără sfârşit o rugăciune în limba ei, iar noi, înfricoşaţi, plângeam lipiţi de trupul ei ca de stâlpul unicei salvări la care speram în acele clipe de groază. Clipele acelea însă păreau că nu se mai sfârşesc. Fiecare nouă bubuitură o făcea pe mama să strige “Oh, Doamne! Doamne!”, până când nu a mai putut răbda nici şuierul căzând al bombelor, nici exploziile din jur şi nici nesiguranţa din acest closet şi ne-a scos afară. Am fugit toţi trei, mână în mână, până la vecinii de la numărul 7 care au săpat un adăpost în curte. Mama a săltat uşa culcată peste intrarea în adăpost şi am coborât scările in grabă, mama întâi ca s-o prindă pe Simona în braţe şi apoi eu. Aici mai erau şi alţi oameni, mulţi pe care nu-i văzusem nici odată, trecători din stradă. Stăteau cu toţi în întunericul din adăpost, pe băncile de la perete, făcându-şi semnul crucii şi bătându-se cu pumnii pe piept, rostind rugăciuni. La fiecare nouă cădere de bombă ce făcea pământul să se clatine şi cernea ţărână peste capetele noastre, unii se aşezau in genunchi pe pământul gol ce părea că se răzbună şi făceau mătănii, sărutându-l. Am stat un timp îndelungat în şantul acela acoperit cu bârne de lemn peste care pământul se acoperise cu iarbă proaspătă. Când s-a făcut linişte, nimeni încă nu a avut curajul să iasă afară. După un timp cineva a deschis uşa de-afară, spunând că putem ieşi; avioanele au plecat. Tot atunci a apărut şi tata cu cămaşa udă de transpiraţie pe el şi cu suflare grea ca găfâitul unei locomotive. Trecuse mai întâi pe acasă şi când a văzut că nu ne găseşte, a venit aici. La întrebările oamenilor a spus că toată calea Griviţei a fost bombardată la metru pătrat. Nici pe Podul Grant nu se mai poate trece, sunt găuri mari peste tot. Când am ieşit în stradă, se vedeau fumuri negre ridicându-se către cer din toate direcţile. Strada era plină de oameni agitaţi, cu părul răvăşit şi feţe îndurerate, alergând, întrebând, plângând, şi jelind. Câte doi sau trei cărau trupuri de răniţi la Stadion cu speranţa că acolo se va găsi ajutor. Am regăsit casa într-o stare de ne recunoscut: geamuri sparte, cioburi împrăştiate peste tot şi tablourile din perete căzute la pământ. Mare noroc că tablourile bunicilor erau fixate pe deasupra paturilor şi nu s-au spart. Farfuriile cu mâncarea noastră de la prânz erau şi ele transformate în cioburi, iar mâncarea împrăştiată peste preşul din bucătărie. În mijlocul curţii am găsit înfipt în pământ, în spatele cişmelei, o şină groasă de cale ferată azvârlită de suflul bombelor tocmai până la noi. Tata a povestit ce a văzut, venind acasă în plin bombardament. Se anunţase că în ziua asta se va face un exercitu de alarmă cu sunete prelungite care era diferit de sunetele alarmei reale cu întreruperi intermitente. Dar când alarma a vestit apropierea avionelor de bombardament, nimeni nu a făcut distincţia între sunetul prelung de exercitiu şi cel real. Curând bombele au început să curgă, geamurile sau spart, mărfurile din vitrine sau risipit pe străzi si cărămizi sau alte obiecte zburau din toate direcţile pe deasupra capetelor. Nu aveai unde să te ascunzi, dintr-o dată nimic nu mai prezenta siguranţă şi oamenii fugeau îngroziţi, în neştire pe străzi. Tata a alergat acasă cu un singur gând în minte: să fie alături de noi. Bombele nu conteneau în jururul lui pe calea Griviţei, în spatele căreia se afla linia ferată, calea de aprovizionare a frontului şi de retragere a nemţilor din ţară. Dar ele nu au reuşit să-l oprească pe tata din drum. Nu s-a oprit nici când un bloc din strada s-a prăbuşit la căţiva metri în urma lui, nu s-a oprit nici când un rănit cu burta spintecată de schije i-a cerut apă şi nici când pe pertea cealaltă a drumului un ins aduna dintr-o vitrină spartă obiectele răsturnate în stradă din ea. La bomba urmatoare tata nu a mai vazut în spatele lui nici omul, nici clădirea cu vitrina spartă. În noaptea acea am stat pe întuneric în casa cu geamurile sparte şi ne-am culcat îmbrăcaţi şi cu paltoanele pe noi. Mama ne strângea în braţe şi spunea că ce bine este că suntem cu toţi împreună. La miezul nopţii, când a sunat din nou alarma, noi eram deja în picioare. Tata nici nu se culcase; a stat la Iliescu, cu urechea la radio. Când a auzit că avioane ruseşti vin spre noi, a venit acasă să ne pregătească. Mama a început să tremure, şi auzeam cum îi clănţăne dinţii din gură. Tata ne-a spus să stăm liniştiţi, să vedem mai întâi despre ce e vorba. Mama ne-a zis că trebuie să ne rugăm cu ea. Cu palmele lipite în dreptul buzelor, ea, Simona şi cu mine, ne rugam cu lacrimi în ochi. Tata stătea sub tocul uşii de la bucătărie, privind jocul reflectoarelor de pe cer. Când avioanele sau apropiat mai mult de noi, bubuiturile tunurilor anti-aeriene, zgomotul avioanelor şi al mitralierelor pe sus era înfricoşător. S-a auzit bubuitul câtor-va bombe căzute mai la distanţă de noi, apoi s-a făcut linişte. După un timp sirena a anunţat sfârşitul pericolului. In felul acesta am petrecut zi după zi tot timpul pănâ aproape de sfârşitul lunii August. Dar această zi, unică şi surprinzătoare, nu va putea fi ştearsă din memoria noastră colectivă, ca fiind una dintre cele mai sângeroase zile din istoria oraşului Bucureşti, ziua de 4 Aprilie 1944.

III
În ziua aceea de 4 Aprilie gazonul stadionului Giuleşti s-a transformat în spital. Răniţii erau aliniaţi pe iarba moale a terenului de fotball şi mulţi oameni de inimă, doctori şi voluntari, căutau, în ciuda mijloacelor inexistente, să vină în ajutorul celor suferinzi. În sălile de sub tribune erau aduşi cei foarte grav răniţi şi li se da ajutorul cuvenit. Numărul celor ce au pierit în această zi era aşa de mare încât în curtea unei biserici de pe Giuleşi, către strada Tabla Buţii, s-a făcut o groapă comună, adâncă şi foarte largă, în care au fost depuse trupurile sfârtecate de bombe. Mulţi neindentificaţi au fost deasemeni îngropaţi în această groapă. Cimitirul acesta a căpătat numele de „4 Aprilie”. Bucureştiul s-a cufundat într-un nou tip de existenţă, paralizat, cu populaţie redusă şi activitate inexistentă. Majoritatea populaţie s-a refugiat prin sate şi localităţiile din provincie. Vecinii din curtea noastră au dispărut şi ei care încotro. Domnul Nicu, croitorul, a încuiat prăvălia, a lăsat oamenii să meargă şi a plecat şi el. Familia Fridman, s-a dus la familia ei care locuiau undeva prin centru, iar domnul Pernos cred că s-a aranjat într-un fel şi-a plecat în provincie la nişte cunoscuţi. Tata a aflat că se fac liste la primărie pentru copiii care nu au unde să meargă. S-a pregătit în grabă o colonie undeva mai în siguranţă, în centrul ţării. Am mers şi noi acolo. La primăria de pe Banu Manta, care are o scară grandioasă la intrare şi un turn lateral străjuit de statuia unui lănicer în armură şi cu-n steag fălfăind în vânt, sute de oamnei, însoţiţi de copii cam de aceaşi etate cu noi, aşteptau la coadă. După o lungă aşteptare am ajuns în faţa unui birou în interiorul primăriei. O doamnă drăguţă, în rochie înflorată, având în faţă multe liste, a început să complecteze formularele pentru mine şi Simona. Când tata i-a spus că suntem evrei, s-a oprit din scris, s-a scuzat cu vădită părere de rău, şi ne-a spus că evreii nu sunt admişi. A doua zi s-a auzit că un tren încărcat cu copii a fost interceptat de avioane şi mitraliat în afara oraşului. Venind spre casă, pe calea Griviţei, priveam uluiţi spectacolul acesta înfricoşător în care nimic nu mai era la fel ca mai înainte. La staţia Stoica Ludescu, sus pe terasa unui bloc cu numeroase etaje în care partea din spate a fost năruită de-o bombă, se profila silueta unui automobil negru în poziţie normală, de parcă ar fi gata să demareze într-o cursă de-acolo, de sus. Şoseaua era ciuruită de gropi, unele adânci în care apa oglindea pete de cer, tramvaie neînsufleţite staţionate ici şi colo, câteva maşini ce-au rămas parcate la margine şi, cu excepţia câtorva trecători, nimic nu mai mişca pe această arteră veşnic plină de viaţă. Puţine prăvăli mai ţineau deschis câteva ore pe zi, de unde se putea cumpăra pâine şi câte ceva de-ale mâncării. Şi piaţa a amorţit, pentru că doar puţini ţărani din jururul Capitalei se încumeteau să aducă produse pentru vânzare. Lăptăreasa noastră a încetata şi ea să ne mai aducă măsura zilnică de lapte notată cu creta pe tocul de la uşă. Şi tata a renunţat să mai plece la lucru în fiecare dimineaţă. Acum era împortant să găseşti un adăpost mai sigur, pentru că şanţurile acestea săpate prin curţiile oamenilor nu păreau să facă faţă unei bombe. Pe-o străduţă de pe lângă Regie o bombă a căzut exact pe-un adăpost săpat în pământ şi toţi cei ce s-au adăpostit acolo au fost sfârtecaţi şi împrăştiaţi împreună cu pământul şi lemnele cu care a fost acoperit. Mulţi se ascundeau prin beciurile de sub casă şi nici ei nu au mai ieşit de acolo. În tot Bucureştiul numai două adăposturi erau mai sigure: Palatul Telefoanelor şi construcţia încă neterminată a Palatului Câilor Ferate de la Gara de Nord. Se spunea că în această clădire planşeurile dintre etaje sunt armate cu şine de cale ferată şi deci nici o bombă nu poate răzbi până la adăpost. Dar în aceste locuri se sta la coadă zi şi noapte, mulţi nici nu mai treceau pe-acasă, fiindu-le frică să nu-i apuce un nou bombardament pe drum. Odată tata ne-a dus şi pe noi acolo. Până la şuieratul înspăimânător al sirenelor stăteam liniştiţi la rând pe stradă, pentru că învăţasem cu timpul că avionele nu ajung până la noi înainte de ora 11. Când a sunat alarma, am fost lăsaţi să coborâm pe scări largi într-un subsol adânc şi răcoros, mai multe etaje sub nivelul străzii. Mulţi şi-au adus plăpumi şi perne de-acasă, dar noi eram îmbrăcaţi ca de vară, numai în cămaşe şi panatloni sau cu o rochiţă subţire. De frig, ne-am zgribulit unii în alţii ca să ne încălzim. De-acolo nu se auzea ce se întâmplă afară şi după ce s-a dat încetarea, ne-am întors acasă obosiţi şi foarte înfometaţi. În anul acela Paştele a fost un Paşte trist, fără culoarea şi veselia din ceilalţi ani. Până atunci, în fiecare an de Paşte, tata cumpăra pentru noi hăinuţe şi pantofi noi cu care ne mândream şi dam buzna afară să vadă şi ceilalţi copii ce haine frumoase avem. De data asta nu au fost nici haine noi, nici pantofi cu care să ne mândrim şi nici ouă roşii pe care Stela, fata sifonarului sau alţi vecini, veneau la mama să le dea în dar. A fost o zi cu soare sărbătoresc pe care nimeni nu a avut inimă s-o celebreze şi în care nici bombardamentul nu a încetat.
IV
7 Mai 1944 cred că era duminică, dar nu sunt sigur. De când tata era cu noi acasă în fiecare zi, toate zilele păreau a fi duminică. Restaurantul domnului Iliescu s-a transformat într-un fel de stat major al cartierului, deşi domnul Iliescu era plecat din oraş şi în locul lui, Petrică, acest bărbat înalt şi vânjos, era prezent pretutindeni. De când cu bombardamentele, restaurantul era deschis şi noaptea, pentru oamenii aşteptau noutăţile de la transmisia radioului, în special direcţia avioanelor care ne vizitau permanent cel puţin de două ori pe zi. Dimineaţa îl vedeai pe Petrică din nou proaspăt, ca după o noapte bună de somn, tragând obloanele la prăvălie, gata pentru o nouă zi lungă. Aici, la Iliescu, cineva a venit cu ideea să se cerceteze canalul de zăpadă care corespundea cu apele Dâmboviţei, din afară oraşului. În fiecare iarnă muncitorii de la UCB descărcau în aceste canale de pe Crângaşi maşini întregi de zăpadă culeasă de pe străzile Bucureştiului. Canalul trecea de-a lungul străzii până afară din oraş către comuna Roşu la mare adâncime sub pământ, pentru că se pare că venea pe sub căile ferate de undeva din calea Griviţei. Oamenii s-au pus imediat pe treabă; cu un târnăcop au dat la o parte capacul de fontă al canalului care se afla chiar in faţa sifonăriei, cineva a coborât in interior pe barele de metal zidite pe-o latură a gurii adâncite în fundul căruia nu se vedea decât un hău întunecat. De-acolo, din fundul întunecat, omul striga la cei de afară că înăuntru a dat de un tunel lung, oval, pe fundul căruia trecea un fir de apă. In tunel era întuneric, nu se vedea nimic, dar era înalt de peste doi metri. După el, au coborât şi alţi oameni în canal. Curând vecinii sau pus pe treabă. Au construit din scânduri un podeţ peste şuvoiul de apă ce trecea pe fundul tunelului şi au meşterit bănci de stat pe amândouă laturile de-a lungul pereţilor. În dreptul celorlalte guri de intrare, oamenii au continuat să amenajeze podeţuri şi bănci pentru populaţie, aşa că întregul cartier avea acum un adăpost sigur la mare adâncime. Oamenii trebuiau să coboare insă cu multă atenţie, ţinându-se de barele de metal ce ieşeau din zidul vertical şi mulţi ameţeau privind numai jos la hăul acela întunecat care mirosea a stătut şi igrasie. Copii foarte mici erau aşezaţi într-un coş legat cu o funie groasă şi lăsaţi incetişor până cineva de jos reuşea să-i prindă şi să-i aşeze pe băcile din tunel alături de părinţi. Când a sunat alarma în dimineaţa aceea, mama a început ca de obiceiu să tremure cu clănţănit de dinţi care nu se putea domoli şi cu rugăciuni în surdină. Tata ne-a dus până la gura canalului şi a lăsat-o pe mama să coboare prima. După mai multe trepte, când mama se adâncise cu un metru în interior, tata a jutat-o pe Simona să coboare, spunându-i să se ţină bine de barele de oţel şi să coboare cu atenţie. Apoi a fost rândul meu. Când am ajuns pe la jumătate, era aşa de întuneric că nu se mai vedea nimic. Înăuntru era frig, pereţii erau umezi şi lâncezoşi şi barele de care mă ţineam erau alunecoase. De-odată o aud pe mama ţipând. Simona a scăpat strânsoarea pe una din bare şi a căzut pe capul lui mama. Noroc că distanţa dintre ele a fost mică şi că a putut s-o prindă. Când am ajuns jos la podeţ, un domn cu o lumănare lungă de botez în mănă ne-a arătat pe unde să mergem în susul tunelului unde era loc liber pe banca de lemn lângă ceilalţi oameni. Mai erau şi alţii care au adus de-acasă lumănări şi puteam să ne cercetăm la lumina lor obscură, chipurile. După noi au fost puţini cei care s-au adăugat pe această parte a tunelului, câtre Podul Grant. Dincolo tunelul se pierdea în întunericul de nepătruns ce aducea din depărtare ecoul unui zumzet înfricosător. Mirosea teribil a mucegai şi pe pereţii betonaţi se scurgea până jos o zeamă groasă, închegată în picături cu lunecare lentă ce târa dâre în relief. Când avioanele au ajuns deasupra noastră cernând cu ploaia de bombe, bărbaţii, între care şi tata, care au rămas la gura canalului afară, au intrat unul câte unul înăuntru. Ultimul din capul scărilor mai arunca câte o privire în jur să vadă ce se întâmplă. Noutăţile de afară erau transmise până jos la noi din gură în gură ca printr-un neobişnuit telefon fără fir. Lângă noi mama, plină de nelinişte, se frământa continuu de grija lui tata şi de necaz că nu a insistat îndeajuns ca să-l determine să vină cu noi aici, să fim împreună. La un moment cineva transmite ştirea că a luat foc casa din spatele lui Iliescu. Mama s-a dus până la omul cu lumănarea de botez să-l întrebe unde e tata. Acesta a scuturat din umeri: “Păi unde să fie cucoană? Cine poate să vadă de aici?”- şi-a rugat-o să se întoarcă la locul ei. După mai multe insistenţe şi rugăminţi, cineva de pe scară îi comunică mamei că l-a văzut pe tata sus, că e intreg şi să nu-şi facă grije. Bombardamentul încă nu se treminase, ştiri veneau în continuare că şi alte case au luat foc sau au fost dărămate, că aproape toată strada era în flăcări şi că tata nu se mai vedea nicăieri. Deodată, dinspre piaţa Grant, un suflu puternic ajunge până la noi, stingând lumânările şi împingându-ne unii în alţii în direcţie opusă. Mama, pe bancă între mine şi Simona, ne strângea în braţe plângând în tăcere. Plângeam şi noi. Fără să ne dăm seama, plângeam de o vreme, simţind-o pe mama atât de zbuciumată, pe tata care lipsea de lângă noi şi cu frica care încolţise în fiecare că ceva atât de groaznic s-a petrecut în aceste momente. Şi nu eram singurii care plângeam. În întunericul de după suflul din tunel mulţimea era în panică, se auzeau vociferări împletite cu rugăciuni şi ţipete de copii speriaţi. După suflu câţiva oameni s-au ridicat de la podea, lumânările au fost reaprinse şi lucrurile s-au mai calmat în jur puţin. Era o luptă chinuitoare cu aşteptarea care nu se mai sfârşea, iar acum mama şi cu mine presimţeam că pe tata nu o să-l mai vedem niciodată, pierit în flăcările infernului de sus. Când târziu, aproape de asfinţit, am fost lăsaţi să ieşim afară, în mijlocul şoselei, chiar lângă gura canalului am văzut tăbliile paturilor noastre, noptierele, toaleta cu oglinda din mijloc spartă şi alte lucruri din casă. Aşezat pe o somieră, tata ne aştepta aici, cu mâinile şi faţa înegrite, cu răni şi umflături pe dosul mâinilor, sub ochi şi pe frunte, cu părul lui ondulat ars pe alocuri, dar cu ochi vii, aproape zâmbitori. Când mama a dat cu ochii de el, l-a luat în braţe, plângând fără ştire. Tata însă căuta s-o liniştească, arătându-i cu mâna: “Uite vezi, numai atât am putut să scot din foc.” Mama a protestat: “Cine are nevoie de astea? Noi credeam că tu eşti mort”
V
Mama nu a avut nici o îndoială că tata e plin de arsuri pe tot corpul. Avea nevoie de îngrijire şi noi nu aveam nici de unde să bem apă. Casa noastră, curtea, întrega proprietate era o ruină. În jurul nostru Crângaşul ardea şi pe o parte şi pe cealaltă. Dacă voiai să ceri cuiva ajutor, nu găseai pe nimeni care să te asculte, fiecare avea răni de lecuit, pierderea cuiva drag sau alte urgenţe. Fară să ne spună nici un cuvânt, mama ne-a lăsat cu tata şi a plecat la comandamentul german de lângă Podul Grant. A mers la primul ofiţer întâlnit şi i-a spus că ea este nemţoaică, că soţul ei este rănit, că are copiii în mijlocul străzii şi că are nevoie de ajutor. Revine însoţită de patru, cinci soldaţi germani care au adus o targă pentru tata, iar ceilalţi au început să care paturile şi restul obiectelor din stradă în curtea comandamentului, lângă poartă, pe iarba din jurul clădirii. Tata a fost dus imediat in spital, spălat şi îngrijit. Noi am rămas lângă lucrurile noastre pe gazonul verde, în timp ce mama a început să pregătească lucrurile pentru noapte. Înainte de a se întuneca, comandantul german a venit să vorbească cu mama şi i-a zis că putem merge jos la cantină să luăm masa. După ce am mâncat, ofiţerul neamţ a venit din nou la noi, a ridicat-o pe Simona pe genunchiul lui şi ne-a dat ciocolată. Înainte de-a pleca, a asigurat-o pe mama că poate veni la cantină pentru tot ce are nevoie, iar în privinţa lui tata să nu-şi facă probleme pentru că rănile sunt superficiale şi că va fi îngrijit cum se cuvine. In noaptea aceea şi în nopţile care au urmat, am dormit sub cerul de vară luminat de stele. Soldaţii care făceau de gardă lângă poartă cu puşca pe umăr se abăteau şi pe la noi, spunându-i lui mama despre nevestele şi copii lor lăsaţi acasă în Germania, că situaţia pe front nu e prea bună şi că se temeau că în curând, dacă lucrurile continuă la fel, ceea ce se întâmplă aic, se va întâmpla şi acolo. După două zile tata a ieşit din spital. Avea bandaj proaspăt pe mâini, fruntea şi nasul erau cojite de piele şi înroşite. Adoua zi dimineaţa ne-dus să vedem casa noastră din Crângaşi 9. Trecând peste dărămituri, căţăraţi peste cărămizi arse, moloz si tablă chircită de foc, am ajuns în mijlocul curţii, lângă cijmea. De jur împrejur totul era ars şi dărămat, cu excepţia a două camere din fund în care locuia familia Fridman şi a salcămului din mijloc care mai păstra verdeaţa frunzelor doar pe vârf şi puţine crângi pe laturi. În ziua acea de 7 May a ploat cu bombe încendiare. Au venit una lângă alta pachet, străpungând cu forţă acoperişul caselor, aprinzând cu furie tot ce putea să ardă. Întâi a ars casa noastră şi croitoria lui Nicu. Tata a scos lucrurile din casă şi le-a depozitat in mijlocul curţii sub salcâm. A scos din foc paturile, hainele, maşina de gătit, a vrut să scoată şi şifonierul, dar acesta avea trei corpuri de dezasamblat şi nu era timp pentru că acoperişul era în făcări, şi la fiecare intrare nu ştia dacă mai iese afară. A renunţat să mai intre în casă când a văzut tablourile părinţilor lui căzând din perete şi prefăcându-se în tândări. În timpul acesta casa lui Pernos luase foc şi acum era în flăcări. Salcâmul din curte, bătrănul nostru salcâm care se întindea peste acoperişuri, a luat şi el foc. Tot ce a salvat din casă, părea să fie sortit focului sub salcâm, şi atunci a gândit că trebuie să scoată lucrurile în stradă, acolo unde le-am găsit noi. După ce le-a dus, revenind înapoi în curte, si-a dat sema că focul avea să treacă de la Pernos la Fridmani şi a hotărât să izoleze casa lui tanti Fani care avea bucătăria şi cămara sub bucătăria lui Pernos. Restul casei nu avea etaj. Tata pune mâna pe topor şi sparge duşumeaua, scoate uşa din ţâţâni, şi când vede ca focul a ajuns la pod, intră în pod şi sparge acoperişul. În rest, casa lui tanti Fani a rămas intactă. Dormitorul şi camera din miloc, cu uşe largă şi scară pentru intrarea musafirilor, erau aşa cum le-a lăsat la plecare. Camera dinspre bucătărie, sufrageria, era în parte demolată. Tavanul, spart pe jumătate, lăsa tabla de pe acoperiş să cadă ca faldurile unei uriaşe coverturi peste spărtura fostei uşi de la bucătărie. Duşumeaua era inexistentă sub ea. Tata, după ce i-a arătat lui mama ce a salvat, i-a spus că vrea să dormim aici la noapte. Adoua zi a găsit câţiva vecini care să-l ajute şi a adus toate lucrurile noastre în casă. La prânz încă mai primeam mâncare de la germani, dar după o săptămână, Comnadamentul a fost mutat în afara oraşului în cazemata săpată în dealul din comuna Roşu, ocolit de apele Dâmboviţei.
VI
Trăiam în dărâmituri. În camera pe jumătate arsă, cu duşumeaua spartă şi tabla de pe acoperiş căzută în valuri până jos, tata a adăpostit mobila noastră rezemată de-un perete. Intram în casă prin uşa musafirilor în care mobila lui tanti Fani a fost împinsă la perete ca să putem instala maşina de gătit cu burlanul tras afară pe spărtura din geam. Oalele le-am găsit arse prin dărâmături şi acum le foloseam aşa cum erau, arse şi cu smalţul sărit. Ca să le dezinfecteze, mama a fiert cenuşă în ele. Ne culcam în patul lui tanti Fani. Era vară, cald şi puteam merge cu picioarele goale prin curte, pentru că tata a curaţat molozul şi obiectele care ar fi putut să ne rănească. Acum Simona şi cu mine aveam spaţiu şi materiale din plin ca să ne putem construi la gard propria noastră „casă”. În dărâmături găseam tot felul de materiale de constructie, făşii de tablă căzute de pe acoperişuri, bârne pe jumătate arse, ceasuri deşteptătoare trecute prin foc, cu arcurile desfăşurate şi minunăţii din sticlă topită ce s-a contorsionat în forme fantastice şi culori lichide. Intram în căsuţa noastră de lângă gard ce ne adăpostea chiar şi pe timp de ploaie şi ne jucam absorbiţi până ce mama ieşea să ne cheme la masă, ori întunericul ne mâna acasă. Era ca şi cum tot cartierul devenise al nostru, pentru că nimeni nu ne oprea să facem expediţii şi prin alte curţi părăsite de pustiul focului unde puteam găsi prin dărâmături tot felul de obiecte preţioase cărora, cu ingeniozitate, le găseam folosinţa în joaca noastră. Odată am dat de rotiţele de fontă de la o maşină de gătit. Le-am adus la casa nostră cu mare grije să nu se spargă, apoi am căutat o sârmă mai tărişoară pe care am îndoit-o la capete cu meşteşug ca să am la un capăt mâner şi la celălat un ghid în formă de U. Şi, aşa cum am văzut la copii mai mari de pe stradă, am învăţat şi eu să împing roata de fontă cu sârma din spate. Altă dată am găsit o sanie de fier fără şezut pe care am adus-o acasă pentru la iarnă. În alt loc am găsit un căruţ cu patru roţi, un fel de miniatură al unei căruţe adevărate, numai că era făcută pentru copii. În curtea aceea a ars orice, casa şi magazia, chiar şi copacul din curte, dar ca printr-o minune căruciorul acesta a scăpat neatins. Am urcat-o pe Simona în el şi am tras-o până acasă. Bombardamentele continuau nestingherite să ne ducă în canalul din stradă de două ori pe zi. Deveniseră parte din rutina zilnică, aproape că am învăţat pe din afară şi ora la care trebuia să sune sirenele. Ca la o comandă, cum auzeam sirenele vuind, intram automat la adăpostul din inima pământului, devenind experţi în coborârea pe scara de metal şi aşteptând în întuneric să sune încetarea. Între alarme vecinii se adunau în strada, la garduri, în grupuri, dicutând de toate. Viaţa s-a mutat mai mult pe stradă, ca fiind cea mai bună sursă de noutăţi şi uitare. Oamenii care anii de zile nu au schimbat două vorbe între ei, acum au legat prietenii şi s-au redescoperit, nu ca simpli vecini de cartier, ci ca fiinţe umane. Tata se aşeza pe banca de la gard, sub dudul de la numărul 7, cu vecinul de alături, domnul Jenică, care era plin de glume şi istorioare hazlii, care-i făcea pe amândoi să râdă cu poftă, iar eu nu mă săturam ascultându-le. Şi nu mint când spun că la rândul meu am vândut şi eu multe din ele. Nevasta lui nea Jenică, tanti Maria, era cu mult mai tânără decât soţul ei, era foarte slabă şi tusea tot timpul fincă suferea de plămâni. Din cauza asta nea Jenică nu venea cu noi la canal, ci se ascundeau în adăpostul de pământ din curtea lor, aşteptând împreună sfârşitul. Tanti Maria purta mereu cu ea la piept o iconiţă cu Maica Domnului pe care adesea o scotea la iveală şi-o săruta, făcânduşi de mai multe ori semnul crucii. Deşi era foarte evlavioasă, avea o doză de fatalism la care se pare că l-a convertit şi pe nenea Jean. Domnul şi doamna Fridman au venit întro zi să vadă ce mai e pe-acasă. Ştiau că întregul cartie a fost groaznic bombardat, dar nu aveau idee ce s-a întâmplat cu casa lor. Mama le-a arătat tot ce a fost salvat, că neavând unde să ne ducem, locuim în casa lor, dar imediat ce va fi posibil să găsim un alt adăpost, le vom ceda înapoi casa aşa cum se află. Doamna Fridman, înduioşată, a îmbrăţişat-o pe mama şi i-a spus să stea fără grije. “Ce e al meu, e şi al tău. Stai aici cât e nevoie, nu e nici o supărare. Dar spune-mi, nu ai găsit cumva o cutie de metal sub pat?” Mama a dat din umeri mirată: “Nu ştiu, nu am văzut. De fapt nu m-am uitat deloc să văd ce e sub pat”. Atunci tanti Fani a îngenunchiat la o margine a patului lângă perete: “Uite-o dragă, e acolo. Dă-mi ceva s-o trag afară, că nu ajung la ea” A scos de sub pat o caseta de metal verde cu încuietoare. A strâns-o la piept şi a ieşit cu ea afară unde aştepta domnul Fridman pregătit cu o sacoşă de pânză gata deschisă, numai s-o pună înăuntru. A mai scos din dulapul de la sufragerie căteva obiecte, apoi din dulapul de haine din dormitor, şi când au plecat, aveau braţele încărcate ca un pom de Crăciun. Când i-a povestit lui tata toată întâmplarea, mama îşi punea întrebarea, mai mult pentru sine: “Cum oare au putut să meargă până la casa lor, cu braţele încărcate, că nu cred că au găsit vre-un taxi care să-i transporte?”
VII
Se ştia că pe front lucrurile merg din ce în ce mai prost. Se mai ştia că ruşii au întrat în ţară şi circulau zvonuri că ăştia sunt puşi pe furtişaguri, violuri şi alte nelegiuri. Zi după zi refugiaţii din Moldova aduceau cu ei ştiri ingrozitoare din ţinuturile capturate de ruşi. Propaganda oficială nu dezminţea zvonurile şi oamenii erau îngroziţi de frică. Fiecare se întreba prin ce ne-o mai fi dat să mai trecem? Curierul de Seară, care acum apărea numai într-o singura foaie, a publicat fotografia unei arme misterioase inventată de nemţi, o bomba zburăroare care putea fi trimisă de la sol pe o distanţă de sute de kilometri, fără pilot şi cu o încărcătură destul de mare, ca să facă ravagii pe unde o ajunge. În ziar era denumită “Bomba Zburătoare V-2” Tot în ziar se mai spunea că nemţii mai au şi alte arme secrete cu care puteau obţine victoria. Oamenii analizau în şoapte ştirile şi nu ştiau ce să creadă. Speranţa fiecăruia era aceea că în curând, foarte curând, americanii vor ajunge şi la noi, înaintea ruşilor şi că nemţii vor fugii de ei mâncând pământul. Fiecare discuţie se termina cu fraza: “Numai de-ar veni americanii mai repede!” Cu aceste gânduri fiecare părea împăcat şi părea suficient ca să readucă un optimism general, promiţător, după atâtea veşti proaste. 23 August 1944. Dintr-odată a început o circulaţie furibundă de-a lungul Crângaşului. Tata a adus vestea că Armata Română a întors armele contra nemţilor. Strada se umpluse de oameni, maşini încârcate cu bărbaţi purtând arme şi steaguri roşii treceau în goană pe stradă. La colţ cu şoseaua Giuleşti un cetăţean dirija circulaţia dinspre pod sau celealte direcţii. Se auzeau şi împuşcături, dar nu ştia de unde. Părea un început de zi neobişnuită, tare neobişnuită. Deodată o escadrilă de avioane Ştiuca cu crucea germană pe ele se lasă în picaj peste oamenii strânşi pe la colţuri şi-i seceră cu mitralierele. Ţipete, fugă, spaimă din nou. Tata ne adună ca pe pui şi ne vâră iară în canalul de care pentru un moment ne-am crezut scăpaţi. La fel şi ceilalţi cunoscuţi din zilele şi nopţile vegheate aici de teama morţii. După scurt timp tata revine in tunel cu haine groase pentru fiecare din noi şi câte ceva de mâncare. De-afară ajungea până la noi ecoul bombelor razante, a tunurilor antiaeriene şi a mitralierelor. Aceste ecouri aveau să ne ţină captivi in tunelul acesta întunecat, plin de duhoare şi pestilentă lâncezeală, timp de trei zile şi trei nopţi. Trei zile şi trei nopţi au fost lupte de stradă. Nemţii, mai bine echipaţi şi organizaţi, cunoscători ai topografiei locale, au făcut ravagii, bombardând centrul Capitalei cu bombe razante care-şi împrăştiau ucigătoarele schije pe rază de zeci de metri, nimicind sute de vieţi şi distrugând obiective de vitală importanţă în economie şi comunicaţie. Trei zile şi trei nopţi de crâncenă răfuială, dar după aceste trei zile, nemţii au fost alungaţi. După trei zile şi trei nopţi, când s-a făcut linişte în jur, am putut reveni pe înserat la casa noastră, dornici de aer curat, de-o baie înviorătoare şi de un pat unde să ne culcăm în aşternutul moale şi proaspăt de care am fost lipsiţi atâta timp. Acum nu mai trebuia să dormim ca să visăm că e pace; era în noi, o respiram şi o vedeam cu ochii larg deschişi.
(Va urma)

Persecuția românilor, între rasism italienesc și slugărnicie românească

iulie 6th, 2008
Walter Veltroni a folosit retorica anti-românească în scop electoralWalter Veltroni a folosit retorica anti-românească în scop electoral

Autoarea acestui articol, jurnalista Lucia ȘTEFAN, se numara printre cei care au fondat in ianuarie 1990 editia a patra a ziarului “Dreptatea” a PNTCD. Stabilita din 1992 la Londra, lucreaza in calitate de expert in informatizarea arhivelor pentru organizatii publice din Marea Britanie si Europa. In 2006-2007 a lucrat in Italia in cadrul unui proiect al Comisiei Europeane.”.

In presa europeana, mai ales cea de stanga, s-a acreditat ideea ca atmosfera puternic rasista din Italia a fost generata de guvernul Berlusconi si partidele dreaptei xenofobe care fac parte din coalitia sa si ca victimele lui sunt in exclusivitate romii. Realitatea este cu totul alta: persecutia a inceput in timpul guvernelor de stanga care i-au precedat lui Berlusconi iar scopul a fost transformarea romanilor in tapi ispasitori ai tuturor problemelor Italiei. Berlusconi nu face decat sa continue ceea ce au inceput predecesorii lui.

Campanie anti-romaneasca sistematica si de lunga durata in Italia

Un lucru putin cunoscut este faptul ca presa italiana este de fapt subordonata statului, ea functionand prin subventii si privilegii financiare si scriind la comanda politica. Aceasta organizare a presei permite concentrarea pe un anume subiecte, in functie de interesele de moment ale establishmentului italian. Asta explica si amploarea campaniei anti-romanesti, deja functionanad la parametrii maximi inca din 2005 si venind din toate directiile spectrului politic. Campanie alimentata zi de zi de presa si televiziune si constand in stiri despre infractiuni savarsite de romani, mai ales crime si violuri, cu scopul de a crea un sentiment de nesiguranta in randul oamenilor obisnuiti. In 2006 romanii din Italia erau deja „emergenza romena” (pericolul romanesc).

Daca aceasta xenofobie ar fi fost limitata la tabloide, cum a fost campania anti-romaneasca din presa britanica in momentele discutarii deschiderii pietei muncii pentru romani si bulgari, consecintele nu ar fi fost serioase. Dar aceasta campanie a fost sustinuta de presa considerata serioasa si credibila si de toate canalele de televiziune, inclusiv cele de stat.

Subiectul era siguranta personala a cetateanului de rand, asa numita „emergenza sicurezza”, amenintata exclusiv de romani, prezentati ca o etnie de delicventi brutali si fara scrupule. Cuvantul „rom” a fost utilizat ca prescurtate de la „romeni” (romani) iar confuzia rom-romeni (tigani-romani) intretinuta in mod deliberat. Varful de lance al campaniei l-a constituit cotidianul „Il Giornale” dar nici altele nu s-au lasat mai prejos. In iulie 2007, cu trei luni inainte de crima Mailat, saptamanalul „L’Espresso” titra: “L’invasione dei romeni. In Italia sono un milione. Con un primato criminale che fa paura. Così l’ingresso di Bucarest in Europa è diventato un’emergenza” (Invazia romanilor. In Italia sunt un million. Cu o suprematie in delicventa care inspaimanta. Astfel intrarea Bucurestiului in Europa a devenit un pericol.).

In realitate criminalitatea romaneasca, e vorba de cei judecati si condamnati, se reducea in 2007 la 3% din populatia romaneasca in Italia, estimata la 600 de mii in 2007. Fostul primar al Romei, Veltroni, sustinea tot atunci ca romanii constituie 75% cei inchisi desi ei constituiau doar 15% dintre detinutii straini. Spre comparatie, in 1904 delicventii italieni constituiau 40% din totalul tuturor detinutilor din inchisorile nord-americane.

La campania anti-romaneasca din mass media s-au adaugat declaratiile rasiste ale oamenilor politici italieni, incepand cu Walter Veltroni de stanga si termanind cu xenofobii Ligii Nordului, aliatii xenofobi ai lui Berlusconi care domina nordul Italiei. Daca un politician din Marea Britanie ar fi facut afirmatiile rasiste pe care le-au facut politicienii italieni, scandalul ar fi fost enorm. In Italia ele au fost considerate perfect normale.

Cu toate ca incepand din 2007 romanii erau cetateni comunitari, in Italia ei au fost tratati in continuare ca si cum n-ar fi fost. Unul din reprosurile italienilor a fost ca guvernul de la Bucuresti a deschis granitele, lasand sa plece pe cine a vrut sa o faca, ca si cum romanii nu ar avut dreptul la libera circulatie in interiorul UE. Mai mult, ei au acuzat Bucurestiul ca ar fi trimis deliberat toti puscariasii romani in Italia, fara sa explice cum au putut realiza autoritatile de la Bucuresti o asemena performanta si de ce tocmai in Italia.

Un guvern fara autoritate si un primar ambitios

Anul 2007 a fost dominat in Italia de slabiciunile guvernului Prodi, o coalitie de stanga fragila, instabila si fara autoritate politica. In februarie 2007 cazuse guvernul dar nici noua remaniere nu a conferit mai multa stabilitate Italiei. Unul dintre pilonii coalitiei Prodi, primarul Romei, Walter Veltroni, a considerat ca este momentul ideal sa puna mana pe putere. Ales cu o majoritate mizerabila si fara nicio realizare in calitate de primar, Veltroni era disperat sa dovedeasca ca e un om de actiune, pentru a fi ales presedinte al „Partito Democratico” (Partidul Democrat) care tocmai se infiinta.

Cu luni inainte de criza Mailat (cetateanul roman, de etnie rom, acuzat de uciderea unei italience), Veltroni ii desemnase deja pe romani ca vinovati de tot ce este rau la Roma , ajungand chiar sa ameninte guvernul de la Bucuresti. Romanii devenisera „inamicul nr. 1 al Italiei”, raul absolut care nu putea fi rezolvat decat de „seriful” Walter Veltroni.

Uciderea Giovannei Reggiani a fost pretextul perfect pentru a se creea criza politica majora de care primarul Romei avea disperata nevoie. Cum guvernul depindea de sprijinul politic al lui Veltroni, Prodi a insailat la repezeala in noiembrie 2007 decretul numit „pachetto sicurezza”(pachetul de siguranta) si care a fost semnat de presedintele Italiei, Napolitano, urmand sa fie aprobat de parlament. Pachetul de siguranta nu era altceva decat purificarea etnica a Italiei prin alungarea romanilor. Un politician declara ca pachetul de siguranta este facut contra infractorilor romani, de parca ar fi existat o categorie speciala de infractori, infractorii romani, care au nevoie de legi speciale.

Daca crima ar fi avut loc la Milano, fieful Ligii Nordului care se afla in opozitie, e greu de crezut ca guvernul s-ar fi miscat cu atata graba sa puna in aplicare expulzarea romanilor atat de mult dorita de Veltroni. In mod sigur nu ar fi devenit criza politica.

Liber la persecutat romani…

Pachetul de siguranta aproba expulzarea cetatenilor romani care erau considerati, atentie, potential pericol de securitate publica. Prezumptia de nevinovatie nu se mai aplica pentru ei. El permitea autoritatilor administrative (prefecti si primari) sa-si asume un rol judecatoresc si sa aprobe expulzari, pe criterii vagi (siguranta publica) si fara drept de apel. Imediat dupa semnarea decretului au inceput expulzarile cu toate ca decretul nu fusese aprobat de parlament. Un numar 20 de romani au fost imbarcati a doua zi si trimisi la Bucuresti, intr-un dispret total fata de drepturile lor.
In final, decretul – plin de erori si exprimari vagi si care incalcau constitutia Italiei si legile europene – nu a fost niciodata aprobat de parlamentul italian.

…Si gestiunea lamentabila a unei crize

Presa din Romania a cazut in capcana si, in loc sa vada dededubturile afacerii Mailat, a inceput litania de auto-acuzari: romanii isi merita soarta, sunt un popor de hoti, romanii sunt colectiv responsabili pentru imaginea tarii si asa mai departe. A fost nevoie de cateva zile ca presa din Romania sa-si dea seama ca in Italia romanii sunt victimele unei persecutii de inspiratie fascista. In noienbrie 2007 era periculos sa vorbesti romaneste pe strazile italiene. Cativa romani au murit din aceasta cauza.

Reactia guvernului Tariceanu a fost la fel de jalnica. In loc sa traga la raspundere Italia pentru impunerea unei responsabilitati colective pe criterii etnice, pentru planurile de deportare in masa a romanilor si deportarile ilegale petrecute, pentru incitarea la ura impotriva romanilor si vendetele rasiste care nu au fost niciodata pedepsite (nimeni nu a fost condamnat in Italia pentru rasism si incitare la ura pe criterii etnice), guvernul a intrat in panica si s-a dovedit incapabil sa gestioneze corect criza. Afirmatiile fostului ministru de externe, Adrian Cioroianu, au devenit deja material de legenda si au agravat situatia.

Mai grav, guvernul Romaniei si organizatiile romanilor din Italia au inceput sa arunce vina pe romi, uitand ca multi infractori sunt romani neaosi si multi romi din Italia sunt cetateni romani nevinovati pe care statul roman avea datoria sa-i protejeze. Organizatia Romani Criss avea perfecta dreptate cand critica servilismul autoritatilor romane. Cooperare cu Italia da, dar drepturile romanilor indiferent de etnie trebuiau respectate. Persecutia romilor de catre statul italian care se petrece acum sub ochii nostri este rezultatul direct al slugarniciei si incompetentei guvernului Romaniei.

Urgenta despre care nimeni nu vorbeste

Persecutia impotriva romanilor si a tiganilor, deveniti veritabili țapi ispasitori ai tuturor neputintelor italienesti, continua si in ziua de azi. Italia tace insa in ceea ce priveste ce priveste domeniul in care romanii au suprematia absoluta: numarul accidentelor de munca. In 2006 romanii au fost victimele a 11 200 accidente de munca, din care 250 s-au soldat cu invaliditati permenente si 30 de morti. In 2005 au fost 29 de romani decedati si 35 in 2004. Romanii conduc detasati, cu procentul de 21.3%, statistica strainilor morti la locul de munca in Italia si pe locul trei la numarul de accidente de munca din aceasta tara. Aceasta este „emergenza romeni” cea adevarata. Iar Bucurestiul nu zice nimic.

Sarko a călcat cu stângul la cârma semestrială a Europei – nu-i bai, bărbatul e forte

iulie 6th, 2008
Nicolas Sarkozy a preluat (temporar) cârma UENicolas Sarkozy a preluat (temporar) cârma UE

Pentru 188 de zile, Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a preluat rolul de diriginte a celor 27 de State europene, găsindu-se înaintea unui maldăr de dificultăţi. După ce Irlanda a refuzat Tratatul de la Lisabona, atât de necesar Uniunii, pe motive prea puţin convingătoare, un alt orgoliu se pune de-a curmezişul.

Pricinosul Preşedinte al Poloniei, Lech Kaczynski, pradă nu ştiu cărui complex de superioritate, ameninţă şi el cu refuzul, judecând Tratatul drept „inutil”, chiar dacă Parlamentul polonez l-a ratificat cu o largă majoritate şi fără obiecţiuni.

Mă rog, e dreptul lui să capoteze tentativa de structurare a Uniunii, pentru moment lipsită de o legislaţie corespunzătoare suficientă, condiţionându-şi acceptul, de revotarea pozitivă irlandeză : „Dacă Irlanda va lua o altă decizie, nu sub presiune şi nici modificându-şi Constituţia (…), Polonia nu se va opune. Eu însumi, nu voi crea obstacole, deoarece Parlamentul polonez a aprobat deja Tratatul”.

Reacţia Preşedintelui Sarkozy, iritat de capriciul polonez, a fost imediată: „Nu-mi pot imagina că preşedintele (polonez) care a semnat el însăşi în josul documentului, ar putea să repună în cauză propria–i semnătură. Este o chestie de morală şi de onestitate”, aşadar, „nu mă îndoiesc un minut că acest angajament va fi respectat”.
În acelaşi timp, José Manuel Barroso, a ţinut să sublinieze cu aceeaşi fermitate: „ Curajul politic, semnifică, pentru responsabilii europeni, asumarea propriilor lor opţiuni.”

Reticențe polono-cehe

Eu aş căuta raţiunea ciudatei umori, în drama personală trăită de Lech Kaczynski.

Purtat în fruntea statului în acelaşi timp cu fratele geamăn, Jaroslaw, în funcţia de Prim ministru, Preşedintele s-a trezit amputat de cealaltă jumătate din el însuşi, când şi-a văzut frăţiorul pe tuşă, silit să se coabiteze cu un alt şef de guvern.

Din nefericire contagiunea a atins şi Republica Cehă, oferindu-i posibilitatea Preşedintelui Klaus să-şi manifeste şi el cam aceiaşi gen de îndoială în legătură cu modul de organizare legislativ propus la Lisabona.

Regimurile prezidenţiale au, deseori, ceva patetic, ca să nu le spun altfel, când Şeful Statului vrea să-şi consolideze „potenţa” diminuată, în pofida bunului sens (simţ) unanim.

Cu toate acestea, este preferabilă o poziţie, fie ea negativă, uneia de indiferenţă, practicată de unele State, printre care România, preocupată exclusiv de afacerile interne, ca şi cum, odată încorporată în Uniune, soarta continentului rămâne pe ultimul plan. Când evoc România, mă refer la comentariile din presa românească, privind preşedinţia franceză, reduse, aş zice, la simple informaţii. Nu mă pot împiedica să citez fraza aberantă a unui jurnalist: „România dă mai mult decât primeşte…”

Resurgența naționalismelor

S-ar mai putea adăuga „neplăcutului augur” al preşedinţiei sarkozyene şi absenţa, de la primul dineu convivial european, a comisarului european însărcinat cu comerţul, britanicul Peter Mandelson, „şifonat”, probabil, de critica adresată de Sarkozy OMC-lui (Organizaţia mondială de comerţ). O altă susceptibilitate cu care „Sarko” e obligat să compună, ceea ce-l obligă să recunoască cu o oarecare amărăciune: „Preşedinţia franceză îşi inaugurează activitatea într-un context nu tocmai facil”

Pe de altă parte, François Fillon, Primul ministru francez, şi Jose Manuel Barroso, Preşedintele comisiei, au reunit la sediul guvernului (Matignon), cei 27 comisari europeni, pentru un dejun de lucru, insistând asupra „modestiei” cu care preşedinţia franceză intenţionează să-şi exercite funcţia timp de 6 luni: „Abordăm, pe baze excelente, o săptămână dificilă, – estimează Barroso – am fi dorit, evident, un orizont mai limpede pe plan internaţional…Cu toate acestea, prezidenţa franceză cade într-un moment potrivit, deoarece astăzi avem nevoie atât de curaj politic, cât şi de un limbaj al adevărului.”

Voluntarismul de la preşedinţia franceză, încarnat de Nicolas Sarkozy, va trebui să navigheze cu dibăcie printre stânci primejdioase. Între naţionalisme exacerbate, ego-uri supradimensionate, preeminenţe datate, tehnostructuri copleşitoare, protecţionisme agile şi alte exigenţe personalizate, Preşedintele are nevoie de mult tact, dar şi de fermitate.

Când ai pe braţe 27 de State, unele mai ambiţioase ca altele, nu mai poate fi vorba de o construcţie liniştită şi senină pentru Europa. I-a trebuit nu mai puţin de o oră şi jumătate, în faţa camerelor de televiziune, ca să-şi asigure proprii conaţionali de binefacerile unei Uniuni echitabile şi de bun aluat social. Să-i asigure de avantajele unor amenajări chibzuite într-o agricultură şi un pescuit în criză, să-i asigure în privinţa scăderii TVA-ului şi a consecinţelor pozitive asupra puterii de cumpărare, să transforme Euroscepticismul ambiant, în perspective credibile şi luminoase.

Aluziv şi cu multă pertinenţă, Manuel Barroso evocă astfel curajul politic trebuincios unui Preşedinte european: „A recunoaşte şi accepta, într-o Europă de 27, necesitatea compromisului şi evitarea voinţei de prevalare a intereselor naţionale asupra interesului general european”.

Provocări globale

Popoarele europene şi liderii lor sunt conştienţi că restul lumii nu va aştepta liniştită până când Europa îşi va soluţiona dezacordurile instituţionale.

Un Iran nuclearizat, conflictele belicoase din Orientul Mijlociu şi Apropiat, combaterea extremismului din Afganistan, situaţia explozivă din Africa, realitatea schimbărilor climatice, reprezintă ameninţări grave pentru umanitate. Numai existenţa unei Europe unite şi puternice va fi în măsură să promoveze pacea şi prosperitatea. Mai mult chiar, să le impună.

În afara unei Constituţii, Europa trebuie să aleagă între, a deveni o forţă supletivă a Statelor-Unite, depinzând nemijlocit de ele în privinţa apărării, sau să-şi ofere şansa de a dispune de „utilajul” necesar unei protecţii proprii, care-ar necesita, natural, eforturi titaneşti.

Locul Europei în lume se va găsi sub semnul întrebării dacă Uniunea ajunge într-o fază de paralizie şi de neîncredere în ea însăşi.

Făcând loc incertitudinilor în jurul Tratatului de la Lisabona, liderii europeni nu vor putea răspunde aşteptărilor şi intereselor propriilor cetăţeni.
Europa e condamnată să găsească, musai, mijloacele de a vorbii lumii la unison.

Noii locatari de la Casa Albă, vor avea nevoie de un partener forte pentru a reafirma vigoarea Alianţei atlantice şi a prestigiului ei moral.

Ca o primă acţiune concretă, Nicolas Sarkozy, s-a declarat hotărât, în acord cu comisia europeană, să pună în şantier un proiect european de luptă contra handicapului Alzheimer şi un „Erasmus”, destinat mobilităţii tinerilor ucenici: „Am decis să lucrăm împreună, cu toţi partenerii noştri, la un plan european de luptă contra teribilei maladii Alzheimer. Ne vom reuni iniţiativele pentru a găsi o soluţie de vindecare a milioanelor de Europeni, loviţi, din ce în ce mai tineri, de această maladie.”

Membrii „European Council on Foreigen Relations”, au profunda convingere că, oricare-ar fi divergenţele în jurul reformelor instituţionale, Europa celor 27, nu are, câtuşi de puţin, intenţia să devină un simbol de slăbiciune şi de declin al celui de al 21-lea secol.

Un pacient de vaza: Testul Medical

iulie 6th, 2008

Putine sunt subiectele mai discutate si mai dezbatute decat analizele de laborator si diferitele teste medicale la care suntem supusi cu totii, la un moment sau altul. Oriunde ne-am afla – in compania prietenilor, la servici, in fata televizorului, sau, bineinteles, in fata medicului, suntem « bombardati » cu informatii despre aceste faimoase teste. Rubrica « Sanatatea » a revistei ACUM s-a gandit sa abordeze subiectul dintr-un unghi mai putin obisnuit. Aici, « pacientul » in discutie va fi chiar el, Testul Medical, iar noi vom incerca sa ne apropiem si sa-l examinam mai indeaproape : ce este el ? ce semnificatie are ? care-i sunt avantajele si limitele ?…

Ce este de fapt un test medical?

Testele medicale sunt o interactie dirijata intre organismul pacientului si diferite aparate, care inregistreaza fie fenomene spontane (de pilda, activitatea electrica a inimii este inregistrata de aparatul EKG), fie provocate (un aparat ecocardiografic, de pilda, bombardeaza tesuturile cu valuri de ultrasunete, provocand coliziunea dintre acestea si tesuturi, si inregistrand apoi ecourile produse ; la urma, aceste ecouri sunt afisate pe ecranul aparatului eco.) Rezultatele sunt exprimate sub forma de imagini, curbe presionale, concentratii chimice ale unor substante, etc., iar acestea sunt apoi comparate cu rezultatele normale (stabilite pe voluntari sanatosi, inainte de introducerea respectivului test in clinica), stabilindu-se astfel prezenta sau absenta semnelor de boala, iar in caz ca sunt prezente, care le este gravitatea si extinderea, daca sunt reversibile sau nu, etc.

Care sunt caracteristicile unui test medical ideal?

Intai, desigur, testul trebuie sa nu fie nociv – principiul de baza al medicinei este, sa nu uitam, « primum non nocere ». Bineinteles, in realitatea practica, lucrurile sunt mai putin clar delimitate decat in tratatele eticienilor, caci numeroase teste medicale comporta un anumit risc – de pilda, chiar si o simpla radiografie ar putea fi nociva femeii gravide, mai ales in primul trimestru. In general, acest risc este minim, raportul dintre beneficiul diagnostic si riscul pentru pacient fiind in mod clar de partea amintitului beneficiu.

Dar pentru ca tot vorbeam de lumea reala, sa amintim ca acest test « ideal » trebuie sa fie si cat se poate de ieftin (pentru a fi accesibil cat mai multor pacienti), si, desigur, sa fie capabil a diagnostica cu precizie boala respectiva.

Ce inseamna de fapt un test medical « precis »?

Un asemenea test ar trebui sa poata identifica toate cazurile de boala si numai cazurile de boala ; cu alte cuvinte, un rezultat anormal sa semnifice intotdeaune prezenta bolii, iar unul normal, absenta ei. (In limbaj medical, rezultatele anormale sunt numite « pozitive », o exprimare contraintuitiva pentru pacient, pentru care acest rezultat pozitiv inseamna…vesti proaste, adica prezenta bolii !) In realitate, orice test medical are « rateurile » sale, la unele persoane bolnave testul putand fi negativ (rezultate “fals negative”, ce duc la ratarea diagnosticului), iar la unele persoane sanatoase testul putand fi pozitiv (rezultate “fals pozitive”, ce duc la o alarma falsa, dar si la efectuarea unor alte teste mai agresive, sau chiar la ineceperea unor tratamente medicale inutile si uneori periculoase.)

Despre toate acestea, in numerele viitoare.

Romii de ambele maluri de Prut: sărăcie, lipsă de educație, marginalizare (II)

iulie 6th, 2008

Îi considerăm plini de tupeu, mincinoşi şi câte alte atribute am mai putem adăuga!

Într-adevăr nu putem nega un anumit teribilism, uneori juvenil de care dau dovadă romii, însă cunoscându-i îndeaproape, ne putem explica, măcar în parte, cauza unui astfel de comportament.

În partea I a acestui material, publicată în ediţia anterioară a publicaţiei ACUM am putut observa că sunt cazuri în care romilor le este frică, le este ruşine pur şi simplu, să recunoască că sunt romi.

Spiritul acestei etnii se manifestă mai ales când sunt mulţi. În comunitatea lor se consideră ei înşişi invincibili, pentru ca imediat ce se simt izolaţi de acest mediu care le este favorabil, să devină vulnerabili, o vulnerabilitate care uneori îi determină la acte de care poate ei înşişi nu se credeau în stare până atunci.

Mai spuneam că din cauza acestui neajuns (faptul că datele despre numărul exact de romi existenţi în societate sunt incerte) nici proiectele care îi vizează nu au întotdeauna sorţi de izbândă.

Şi mai invitam în ediţia din numărul trecut la încerca să îi şi înţelegem pe romi. Cum? Aflând de la faţa locului caracteristicile principalelor domenii care caracterizează nivelul de cultură, de viaţă, de sănătate ale unei comunităţi.

Educaţia

Educaţia are o importanţă majoră nu doar în acţiunile de reducere a riscurilor de incidenţă a sărăciei, ci şi în valorificarea eficientă a potenţialului uman. Dreptul la educaţie este un drept universal care este garantat prin Constituţia oricărui stat. Or, există o discrepanţă semnificativă între ratele de alfabetizare, fiind cu o treime mai scăzută pentru populaţia roma decît pentru populaţia non-roma. În comparaţie cu restul populaţiei, romii înregistrează o rată mai înaltă de analfabetizare, un nivel mai redus al educaţiei, o înmatriculare redusă semnificativ în învăţămînt şi o rată mai înaltă a abandonului şcolar.

Nivelul de educaţie şi alfabetizare al romilor este foarte redus. Sunt romi care nu pot nici să scrie şi nici să citească; o persoană cu studii superioare este o raritate. Ratele abandonului şcolar şi înrolarea redusă în programele de studii a copiilor roma iau proporţii alarmante şi apare întrebarea: de ce se întîmplă acest lucru?

Cauzele nefrecventării instituţiilor de învăţămînt sunt atît de ordin subiectiv, cît şi obiectiv. Din punct de vedere obiectiv, romii acuză lipsa posibilităţilor financiare pentru sprijinirea studiilor copiilor. Mai sunt şi probleme legate de sănătatea copiilor, precum şi cele legate de infrastructura şcolară. Din punct de vedere subiectiv, părinţii investesc un efort redus în încurajarea copiilor de a face studiile, unii considerînd că aceştia posedă deja cunoştinţe suficiente. Căsătoriile timpurii şi discriminarea în şcoli sunt alţi factori ce contribuie la diminuarea interesului romilor pentru studii. Un alt factor important care poate influenţa procesul de învăţămînt este migraţia în străinătate a familiilor în întregime, în căutarea posibilităţilor de lucru.

Discriminarea în şcoli, enumerată printre cauzele abandonului şcolar este considerată de către unii lideri ai comunităţilor roma ca o cauză principală a participării şcolare reduse.

Ei susţin că discriminarea a fost şi rămîne prezentă în şcoli. „Dacă eşti rom, oamenii nu sunt receptivi faţă de tine, doar pentru că eşti rom. Şi din cauza stereotipurilor, ai nevoie de timp, de mulţi ani ca să demonstrezi că nu eşti rău”, a opinat un lider rom. În acelaşi timp, datele oficiale arată că discriminarea percepută nu este una „de facto”. Există puţine instituţii de învăţămînt în care sunt concentraţi doar copiii romi, prin aceasta ocolindu-se efectul negativ al segregării şi formării atitudinilor discriminatorii faţă de aceşti copii. Potrivit practicilor globale în domeniul relaţiilor interetnice, segregarea în educaţie nu este benefică din moment ce poate duce la o izolare şi mai pronunţată a minorităţii.

În contextul ameliorării frecventării instituţiilor de învăţămînt a copiilor roma, au fost asigurate o serie de activităţi pentru motivarea înscrierii copiilor romi în sistemul de învăţămînt obligatoriu şi pentru crearea, utilizînd principiul discriminării pozitive, a unor condiţii favorabile pentru înscrierea tinerilor romi în învăţămîntul universitar. Cu toate acestea, în practică, includerea copiilor romi în instituţiile de învăţămînt primar şi gimnazial nu s-a soldat cu un succes ponderabil. Şi în învăţămîntul universitar există puţine cazuri în care romii au reuşit să fie înscrişi pe poziţiile rezervate în universităţi şi astfel au beneficiat de un acces adecvat la studii superioare în realitate.

Angajarea şi şomajul

Nivelul redus al angajării în cîmpul muncii, precum şi al ocupării forţei de muncă sunt aspectele-cheie ale situaţiei romilor pe piaţa muncii. În cazul populaţiei roma, rata ocupării forţei de muncă, precum şi rata de activitate sunt inferioare celor ale populaţiei non-roma, în timp ce nivelul redus al studiilor romilor rezidă în calificarea proastă şi angajarea în posturi cu venituri reduse. Şomajul pe termen lung are efecte negative şi profunde asupra formării sociale a comunităţilor roma. În cazul
romilor, datele sondajului arată că rata şomajului este de două ori mai înaltă decît cea a non-romilor. În acelaşi timp, majoritatea romilor şomeri (mai mult chiar de 50%) nici măcar nu caută un loc de muncă. Din cauza particularităţilor în structura de vîrstă a romilor, copiii constituie o parte semnificativă a populaţiei (datorită ratei natalităţii mai înalte la această categorie a populaţiei), în timp ce pensionarii şi persoanele cu dizabilităţi constituie o pondere mai mică a populaţiei în comparaţie cu non-romii.

Ca urmare, un rom apt de muncă trebuie să sprijine mai multe persoane inapte, pe cînd în cazul populaţiei non-roma acest indicator e cu mult mai redus. De asemenea, este atestată o participare redusă a femeilor pe piaţa muncii, fapt ce poate fi explicat printr-o percepţie foarte tradiţională a rolului femeii ca mamă care creşte copii şi îngrijeşte casa, dar şi prin nivelul mai redus al studiilor – o caracteristică specifică mai mult populaţiei roma decît celei non-roma.

Oportunităţile de înscriere la studii pentru romi, limitate la moment (mai ales în R. Moldova), asigură perspective reduse de angajare în cîmpul muncii, în viitor. Nivelul redus de educaţie cauzează o calificare proastă şi angajarea în locuri de muncă prost plătite. Majoritatea romilor angajaţi lucrează în locuri de muncă slab remunerate, care nu solicită calificări speciale. Nivelul redus de studii, rata înaltă a angajărilor temporare şi angajarea în sectorul neoficial arată că romii se află în situaţii mai dificile în ceea ce priveşte angajarea în cîmpul muncii şi obţinerea veniturilor pentru satisfacerea necesităţilor de bază.

Referindu-ne la domeniile de activitate, deşi atît romii cît şi non-romii sunt implicaţi mai mult în munci agricole, totuşi romii demonstrează preferinţă pentru activităţile comerciale. Cea mai mare diferenţă privind angajarea în cîmpul muncii a romilor şi non-romilor este atestată în domeniul sănătăţii, învăţămîntului, precum şi ştiinţei şi în sferele poliţiei şi securităţii în care romii practic nu prea se văd. Aceasta ar putea explica parţial discriminarea în accesul la instituţiile de învăţămînt, de sănătate şi de administrare publică, care a fost semnalată de către liderii comunităţilor de romi în cazul diferitelor interviuri realizate în rîndul lor.

De asemenea, prelucrarea terenurilor agricole pentru obţinerea produselor pentru consum curent, practicată pe larg atît în România cît şi în Moldova pentru a suplimenta veniturile reduse, nu este o activitate prea răspîndită printre romi, un fapt ce poate fi explicat parţial prin problema dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi prin preferinţa romilor pentru alte tipuri de activităţi, cum ar fi comerţul.

În ceea ce priveşte afacerile, populaţia romă depune un efort de două ori mai mic în lansarea şi legalizarea unui business privat în comparaţie cu non-romii, preferînd să nu se implice în afaceri oficializate, ci mai curînd – în activităţi legate de comerţ. Chiar şi atunci cînd lansează o afacere, în aparenţă, aceasta înregistrează un succes limitat. Printre cauzele de bază ale acestei situaţii ar fi nivelul redus de educaţie al romilor, oportunităţile de afaceri limitate în regiunile în care trăiesc romii şi accesul limitat la resurse financiare, inclusiv de creditare – o precondiţie necesară pentru dezvoltarea unui business mic.

Sănătatea

Performanţa sectorului sănătate atât în ce priveşte România cît şi Moldova, a trecut prin diverse faze în perioada tranziţiei, din cauza unui deficit de resurse pentru finanţarea acelui sistem costisitor moştenit din periada anterioară şi a reformelor lente în acest sector. Deteriorarea serviciilor de sănătate şi criza financiară au promovat inechitate în acest sistem.

Indicatorii de sănătate de bază (speranţa de viaţă, mortalitatea infantilă, mortalitatea maternă) care sunt şi cei mai importanţi indicatori ai dezvoltării umane în orice societate, au înregistrat anumite ameliorări semnificative în ultimii ani. Totuşi, situaţia din Moldova este net inferioară celei din România, precum şi alte ţări din UE, ECE şi CSI. Totuşi, în timp ce statisticile oficiale nu oferă date dezagregate despre speranţa de viaţă, mortalitatea infantilă şi maternă pentru romi, în multe state din regiune arată că speranţa de viaţă, mortalitatea infantilă şi alţi indicatori majori de determinare a stării de sănătatea romilor sunt substanţial inferiori în comparaţie cu cei ai populaţiei în general.

Chiar dacă romii înregistrează rate mai înalte ale natalităţii, rata sarcinilor întrerupte şi cea a mortalităţii infantile sunt de circa două ori mai mari pentru populaţia roma decît pentru cea non-roma.

Sunt atestate nivele similare ale morbidităţii, atît pentru romi cît şi pentru populaţia non-roma, cele mai frecvente boli fiind gripa şi răcelile. Totodată, romii suferă mult mai frecvent de boli cronice decît non-romii, bolile cardiovasculare fiind în capul listei, urmate de problemele aparatului respirator şi cele ale sistemului digestiv. De asemenea, copiii romi sub 14 ani sunt mai puţin luaţi în evidenţă de programele de vaccinare. Lipsa cunoştinţelor despre aceste programe este cauza principală care explică această situaţie (cu precădere în R. Moldova).

Majoritatea populaţiei roma şi non-roma îşi cunoaşte medicul de familie. De regulă, însă, oamenii nu se adresează la medicul lor. Deşi a fost implementat sistemul asigurărilor medicale obligatorii, numărul romilor asiguraţi (şi deţin poliţe de asigurare) este foarte redusă, în timp ce pentru populaţia non-roma acoperirea cu poliţe e de circa două ori mai mare. Mulţi dintre vîrstnici nu deţin poliţe de asigurare care se eliberează în mod gratuit pentru anumite categorii. Cauzele principale ale accesului redus la sistemul de asigurări medicale le reprezintă costurile înalte ale asigurărilor medicale şi faptul că oamenii consideră că ei nu au nevoie de aceasta sau, pur şi simplu, nu ştiu despre existenţa ei. Un alt factor care ar explica diferenţele între aceste două grupuri privind accesul la serviciile de sănătate este distanţa pînă la instituţiile medicale.

Condiţiile de viaţă

Accesul la locuinţe cu o infrastructură adecvată este un aspect foarte important de apreciere a deprivării casnice în gospodării şi al vulnerabilităţii romilor. În pofida existenţei stereotipului despre modul de viaţă nomad al romilor, există foarte puţine gospodării roma care s-au stabilit în localităţi noi pe durata ultimilor 20 ani, nefiind atestate tendinţe migraţionale evidente (cu precădere în R. Moldova).

Lipsa infrastructurii în gospodăriile roma înregistrează rate mult mai înalte decît pentru marea majoritate a gospodăriilor. Un procent foarte ridicat al gospodăriilor roma prezintă locuinţe nesigure. Majoritatea covîrşitoare dintre gospodăriile roma nu beneficiază de condiţii de bază cum ar fi apa potabilă, baie şi canalizare. Încălzirea în perioada rece a anului şi pregătirea bucatelor se face folosind lemne.

Totodată, chiar dacă accesul redus la sursele de informare şi la tehnologiile informaţionale vizează întreaga populaţie, această problemă este mai pronunţată în cazul gospodăriilor roma. Este îngrijorător faptul că majoritatea populaţiei roma beneficiază de un acces limitat chiar şi la sursele tradiţionale de informare şi comunicare, cum ar fi cărţile, telefonul, radioul.
Condiţiile dificile de trai, lipsa facilităţilor în gospodării şi „lacuna informaţională şi de comunicare” pot constitui o explicaţie a deficitului de cultură generală şi de cunoştinţe elementare printre populaţia roma şi, implicit, a nivelului foarte scăzut de educaţie a copiilor romi. Toţi aceşti factori contribuie la extinderea distanţei sociale dintre romi şi populaţia non-roma, perpetuînd excluderea socială a romilor, ceea îi menţine în cercul vicios al sărăciei.

Relaţii în comunitate

Pe parcursul ultimului deceniu, problemele populaţiei roma au fost incluse pe agenda comunităţii internaţionale, datorită numărului impunător de dovezi privind încălcarea drepturilor omului şi condiţiile social-economice nesigure în comunităţile roma. Organizaţii internaţionale cum sunt PNUD, Uniunea Europeană, Consiliul Europei, OSCE şi unele ONG-uri precum Institutul pentru o Societate Deschisă, au acordat o atenţie specială acestor tendinţe de dezvoltare a comunităţii roma.

Riscurile insecurităţii alimentare prezintă cea mai mare îngrijorare pentru romi. Insuficienţa alimentelor este o realitate trăită destul de frecvent de către circa două treimi din familiile roma. În acelaşi timp, măsurile luate de către populaţie în asemenea cazuri nu tind să diminueze insuficienţa alimentară.

Împrumuturile de la rude, prieteni şi cunoscuţi prezintă cele mai frecvente măsuri întreprinse în caz de apariţie a unor situaţii de incertitudine, însă aceste împrumuturi ajută doar la ameliorarea situaţiei pentru o perioadă de timp, dar nu soluţionează problema definitiv.

Deşi veniturile insuficiente prezintă problema numărul unu atît pentru romi, cît şi pentru populaţia non-roma, premisa acestei probleme este totuşi diferită pentru cele două grupuri. În cazul romilor se poate vorbi despre o lipsă a capacităţii financiare privind asigurarea familiilor cu produse alimentare deoarece, potrivit opiniilor romilor, există o mare probabilitate ca familiile roma să stea flămînde.

Alte probleme cu grad relativ înalt de risc, declarate de către reprezentanţi ai familiilor roma, sunt accesul limitat la serviciile de protecţie a sănătăţii, lipsa de securitate fizică, crimele şi accesul redus la educaţie. Spre deosebire de populaţia roma, populaţia non-roma este mai puţin îngrijorată de nesatisfacerea unor necesităţi de bază.
Pe lîngă accesul limitat la serviciile de protecţie a sănătăţii, temerile majore ale non-romilor vizează criminalitatea, problemele de mediu şi corupţia.

Migraţia

Sistemul politic şi social-economic, incertitudinea instituţională şi instabilitatea perioadei de tranziţie au stimulat o emigrare masivă a forţei de muncă în străinătate. Exodul cetăţenilor din România dar mai ales din Republica Moldova în străinătate pentru angajare la locuri de muncă este un fenomen de proporţii semnificative, populaţia roma luînd parte, de asemenea, la acest flux migraţional. Totodată, comportamentul migraţional al romilor are anumite trăsături specifice. În primul rînd trebuie menţionat faptul că migrarea cu întreaga familie este specifică romilor şi este un fenomen care explică parţial incidenţa abandonului şcolar printre copiii roma.

În general, migranţii romi sunt mai tineri decît cei ai populaţiei non-roma. Migranţii romi din R. Moldova preferă migraţia sezonieră şi au preferinţă pentru ţările CSI, în special Rusia şi Ucraina, datorită cheltuielilor reduse, a procedurii simple de perfectare a documentelor de călătorie şi mai persistă şi influenţa factorului lingvistic. În acelaşi timp, aceste ţări sunt mai puţin atractive din punct de vedere al remunerării şi al securităţii muncii.

În cazul romilor, utilizarea remitenţelor este mai mult orientată spre consumul curent sau investiţii imobiliare şi mai puţin spre investirea în afaceri şi acumularea de economii. Această structură a utilizării remitenţelor este caracteristică pentru fazele primare ale procesului migraţional. Deşi romii intenţionează să utilizeze o rată mai mare a remitenţelor pentru dezvoltarea afacerilor şi economii în viitor, aceste raţiuni sunt încă destul de reduse în comparaţie cu cele ale populaţiilor non-roma.

Acest fapt poate fi explicat atît prin nivelul modest al cîştigurilor, care pot acoperi doar cheltuielile de trai, fără a genera surplusuri, dar şi prin lipsa de abilităţi şi de oportunităţi antreprenoriale.

În ceea ce priveşte condiţiile de trai, populaţia roma este într-o situaţie dezavantajată în comparaţie cu populaţia non-roma. În acest context, direcţionarea remitenţelor în investiţii imobiliare, poate fi calificată drept generare de cheltuieli de consum, cu scopul de a crea condiţii elementare de trai. În cazul populaţiei non-roma, utilizarea acestor remitenţe poate fi calificată ca investiţie cu potenţial de menţinere sau creştere a veniturilor.

Am încercat să redau cât mai schematic cu putinţă rezultatele unei analize efectuată în rândul populaţiei roma. Sunt date oarecum exacte, statistice, care însă oferă o imagine, consider, relevantă, a situaţiei din teritoriu.

În ediţia următoare voi reveni cu fragmente de citate ale reprezentanţilor acestei etnii, care vor reda poate şi mai elocvent, situaţia care caracterizează în prezent comunitatea roma.

Mari nume ale tiparului: Gutenberg, Macarie, Coresi, Șaguna

iulie 6th, 2008

Cu siguranţă mulţi sunt cei care au remarcat că anul acesta, 2008, este un an care încununează numeroase aniversări ale unor personalităţi, evenimente, fapte şi înfăptuiri, realizări în domeniul bibliofil etc.

ACUM nu poate să nu aducă şi ea un frumos omagiu Măriei Sale Cartea şi unora dintre ctitorii de seamă ai acesteia. Cei interesaţi se vor bucura cu acest prilej de punerea la dispoziţie a unui set de cunoştinţe, date, exemple, nume, contribuţii ce ţin de istoria cărţii.

Demnitari ai Galaxiei Gutenberg

Oare greşim dacă ne autointiulăm şi noi astfel?
Tipograful german Johann Gutenberg (1398-1466), din oraşul nemţesc Mainz este supranumit „cel mai celebru tipograf al tuturor timpurilor”.

Anul acesta se împlinesc 610 ani de la naşterea şi 540 de ani de la stingerea „părintelui tiparului”. Atunci, în urmă cu mai mult de jumătate de mileniu, lui Johann Gutenberg i-a revenit misiunea cu adevărat revoluţionară, de-a dreptul istorică, de a fi inventat un nou tip de presă tipografică.

Utilajul utiliza, în premieră pentru continentul european, litere mobile, prin crearea unui aliaj special pentru acest tip de matriţe şi realizarea unei serii de vopsele (cerneluri) pe bază de uleiuri. O minune? Putem afirma că da. Se petrecea în anul 1445, cînd meşterul de la Mainz tipăreşte o poezie germană, după care apar un fragment de gramatică germană, apoi un calendar astronomic şi o bulă papală. În 1453 (anul căderii leagănului Ortodoxiei, a Constantinopolului), deci cu 555 de ani în urmă, J. Gutenberg a săvîrşit tipărirea unor texte din Biblie, în limba latină. În 1456, după doi ani de efort, vede lumina tiparului Biblia, text integral, în limba latină.

Desigur, nu credem să fi fost o întîmplare că prima carte cu adevărat solidă tipărită de Gutenberg era textul Sfintei Scripturi, cunoscută în istorie ca Biblia cu 42 de rînduri, în 2 volume (în total, 1282 pagini). Imediat după aceea apare a 2-a ediţie: Biblia cu 36 de rînduri.Când a început tipărirea acestei noi ediţii? În 1458, cu exact 550 de ani în urmă (fiind terminată munca de tipărire peste doi ani, în 1460). Importanţa deosebită a lucrării lui Gutenberg a fost relevată cu diferite ocazii, de cei mai diferiţi scriitori şi învăţaţi ai trecutului sau culturologi contemporani din lume. Astfel, francezii L. Fevre şi H.-J. Martin aveau să menţioneze: „Inventarea tiparului [de către Johann Gutenberg] a avut o funcţie esenţială în difuzarea scrierilor clasice […]; a contribuit la fixarea limbilor şi a favorizat dezvoltarea literaturilor naţionale” [în Europa, şi nu numai, precizăm noi]. Numele lui Gutenberg a devenit sinonim cu tiparul, iar activitatea tipografică, editorială, difuzarea şi chiar citirea cărţilor au prins a se numi prin frumoasa îmbinare Galaxia Gutenberg.

Invenţia lui Gutenberg a fost deosebit de apreciată. În scurt timp tiparul cu litere mobile deschide triumfal porţile continentului european şi nu numai (au fost tipărite primele cărţi în Italia (1465), Franţa (1470), Ţările de Jos (actualele state Belgia şi Olanda –1473), Anglia (1477), Austria (1482), Suedia (1483), Portugalia (1489), Danemarca (1493)… La începutul secolului următor, XVI, în acelaşi an – 1508 – se tipăreşte prima carte în Scoţia şi în Ţările Române; ceva mai tîrziu – în Rusia (1533). În 1556 tiparul devine un bun public şi în America de Sud, mai exact – în Mexic, apoi în Asia (Damasc-Siria, 1610); în America de Nord prima carte se tipăreşte la Boston, în 1637, iar pe continentul african – în Egipt, la 1789).

Spaţiul românesc

Anul primei cărţi tipărite în spaţiul românesc este 1508: cu cinci secole în urmă!… Cei mai mulţi dintre noi ştiu că prima carte în Moldova veche a ieşit de sub teascurile tiparniţei de la Trei Ierarhi din Iaşi, în 1643: Cazania, sau Carte românească de învăţătură, a mitropolitului Varlaam; peste cîţiva ani, tot acolo văzînd lumina tiparului şi Pravila lui Vasile Lupu. Au fost printre primele cărţi tipărite la noi în limba poporului, în limba română – după cum se specifică şi în prefeţele respectivelor volume scrise şi pregătite pentru tipar la Iaşi – capitala Moldovei istorice. În 1508 însă, la Mănăstirea Dealu de lîngă Tîrgovişte (vechea, prima capitală a Ţării Româneşti) a fost tipărit un Liturghier slavon, cunoscut mai ales ca Liturghierul lui Macarie (sârb de origine, învaţă meşteşugul tipăritului în oraşul italian Veneţia. Călugărindu-se de tînăr – deja în spaţiul românesc – Macarie devine un cleric deosebit de cult, un adevărat cărturar al epocii sale. A fost episcop al Moldovei şi mitropolit al Ungro-Vlahiei; este cunoscut şi ca autor al unei dintre primele cronici române, în limba slavonă, care, printre altele, descrie şi domnia lui Ştefan cel Mare. Liturghierul lui Macarie a deschis o listă de importante tipărituri româneşti, în mare majoritate – cărţi sfinte.

Alte aniversări

Biserica Ortodoxă Română a sugerat a se considera 2008 An al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii, oferindu-se astfel, un prilej fericit de evocare a lucrărilor ce au stat la căpătîiul limbii literare române, dar şi al literaturii noastre.

În 1558 – cu 450 de ani în urmă – în oraşul Tîrgovişte este tipărit un Triod slavon, în care este amintit numele diaconului Coresi (1510-1581) – renumit tipograf şi editor care a pus în circulaţie unele cărţi fundamentale ale Ortodoxiei române. Acestea au constituit piatra de temelie a limbii noastre literare şi au contribuit la unificarea graiurilor vorbite în cele trei provincii istorice: Muntenia (Ţara Românească), Moldova şi Transilvania (Ardealul). Cazania lui Varlaam a fost tipărită cu 365 de ani în urmă, iar acum 360 de ani vede lumina tiparului Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), prima traducere românească a unei părţi din Sfînta Scriptură. Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei apare în 1673, aşadar, cu 335 de ani în urmă.

Textul integral al Cărţii Cărţilor se tipăreşte în 1688 – acum 320 de ani – odată cu apariţia, sub auspiciile luminatului domnitor muntean Şerban Cantacuzino, a Bibliei de la Bucureşti, care a contribuit la cristalizarea limbii literare române. La elaborarea acestei lucrări cu adevărat monumentale, decisive pentru evoluţia spiritualităţii noastre, au conlucrat reprezentanţi ai celor trei provincii istorice româneşti: fraţii munteni Radu şi Şerban Greceanu, moldovenii Nicolae Milescu Spătarul şi Dosoftei, pornind de la modelul oferit de către Coresi, care a activat în Transilvania, la Braşov.

Cu 150 de ani în urmă, la 1858, mitropolitul Andrei Şaguna tipăreşte Biblia de la Sibiu – în română, cu litere latine. Iar acum 70 de ani apare traducerea literară a Bibliei în limba română, lucrare efectuată de Gala Galaction, distins cărturar, teolog, scriitor, asistat de teologul Radu Vasile, sub redacţia acad. Al. Rosetti. Această versiune a Sfintei Scripturi se numeşte şi Biblia de la Chişinău, părintele G. Galaction trudind la tălmăcire în perioada cînd era profesor la Facultatea de Teologie din capitala Basarabiei.

Cu 225 de ani în urmă Gheorghe Şincai, reprezentant de vază al Şcolii Ardelene (Şcoală lingvistică, dar şi de culturalizare), a tipărit o gramatică latină, care ulterior a servit model pentru elaborarea gramaticilor limbii noastre. Ceva mai tîrziu, cu 210 de ani în urmă, la Sibiu apare un prim manual de istorie universală, iar la Buda – un prim manual de retorică, ambele în română. Anul 1883 este remarcabil pentru istoria literaturii noastre şi în genere pentru istoria noastră prin faptul că Mihai Eminescu tipăreşte primul (şi unicul) său volum de Poezii. S-a produs acest eveniment cu 125 de ani în urmă… Tot atunci, însă, Eminescu scrie cel puţin două capodopere ale sale: poemul Luceafărul, devenit foarte curînd antologic, şi poezia Doina, mult timp dosită de ochii, inima şi cugetul cititorilor cei numeroşi…
Poate ar fi nedrept dacă nu am aminti că se împlinesc 135 de ani de cînd s-a tipărit volumul Poezie şi 130 de ani – de la apariţia vol.1al studiului paleografico-lingvistic Cuvente den bătrîni; 120 – Din istoria limbii române şi un centenar va avea cartea Sic cogito. Ce e viaţa? Ce e moartea? Ce e omul?, semnate Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Într-un pas cu contemporaneitatea, menţionăm că UNESCO a declarat 2008 Anul Mondial al limbilor – eveniment deloc neglijabil pentru noi toţi. Tot la nivel internaţional, 2008 este proclamat Anul lecturii.
Aşadar, aniversări, sărbători, prilejuri de a comemora şi propaga personalităţi, respectiv, fapte, împliniri spirituale. Vă rugăm să ne ajutaţi să completăm această listă întru amintirea şi comemorarea celor care cu responsabilitate şi dăruire au purtat stindardul neamului nostru de-a lungul istoriei.

Cosmologie și religie

iulie 6th, 2008

Inaintea oricarei discutii despre religie si cosmologie am sa incerc sa dau o definitie a fiecareia dintre ele si sa descriu modus operandi.

Cosmologia este o ramura a stiintei care studiaza originea si natura universului, folosind legi de cercetare stiintifica bine stabilite.

Cercetarea in cosmologie incepe prin a analiza diferite evenimente si fenomene. Urmatorul pas este de a gasi ecuatiile si/sau functiile care pot descrie fenomenul cercetat.

O metoda de a gasi aceste ecuatii este de a folosi faptul ca balanta energetica este nula. In unele cazuri este necesar sa recurgem la stiinte matematice noi, ca de exemplu la geometria ne-Euclidiana sau calculul tensorial, etc…

Matematizarea fenomenului cercetat este esentiala pentru ca aceasta permite deteminarea maximelor sau minimelor fenomenului respectiv, doar printr-o derivare a functiei. De asemenea fenomenul se poate simula pe computer unde cercetatorul are control asupra variabilelor.

Modelul stiintific si teoriile care insotesc acest fenomen (eveniment) trebuie sa devina predictibil, verificabil pe baza empirica. De exemplu “String Theory” are solutii teoretice la verificarea “quantum theory a gravitatii”, dar nu poate fi verificata experimental.
Experimentarea este o conditie absolut necesara penru a valida o conceptie noua in cosmologie.

Cercetarile facute de astronomi constau in observatii si masurari ale luminii, ale cimpurilor elctromagnetice si a diferitelor radiatii emanate de corpurile ceresti, urmate de interpretarea datelor si in final de elaborarea unei teorii capabile sa explice fenomenele observate.

O ipoteza este acceptata pina cind noi informatii cer explicatii noi sau apare o teorie noua care este mai generala, de exemplu Teoria Gravitatiei Univerale a lui Isaac Newton, este un caz particular al Teoriei Relativitatii.

Legile lui Newton si Kepler isi mentin validitatea pentru cimpurile gravitationale minuscule si sunt sunt folosite zi de zi cu succes in navigarea sondelor interplanetare, ceea ce dovedeste validitatea lor. Miscarea acestor sonde ar fi guvernata de legile Teoriei Relativitatii a lui Einstein daca viteza lor s-ar apropia de viteza luminii.

Ce este deosebit de important este domeniul cosmologiei se bazeaza pe principii care intodeauna trebuie sprijinite de date empirice. Exemplu: Teoria lui Einstein, care presupune ca gravitatea deviaza lumina, a fost validata prin masurarea pozitiei planetei Mercur bazata pe devierea sursei de lumina solara reflectata de planeta.

Este de remarcat ca datele stintifice sint bazate pe observatii asupra naturii si nu sint dictate de un creator.

Definitia Religiei

Religia este o “credinta” intr-o putere supranaturala care are capacitatea de a controla existenta si destinul omenirii. O analiza mai apropiata arata ca religia este o colectie de ritualuri, ca de exemplu rugaciuni, care in acelasi timp reprezinta o forma de a comunica cu supranaturalul.

Trebuie observat ca aceasta comunicare are o singura directie. Religia s-a nascut datorita incapacitatii oamenilor de a intelege si explica fenomenele din natura, de exemplu, fulgerul in timpul unei furtuni a fost considerat ca fiind de origine divina pina cind stiinta a ajuns la un nivel de intelegere a fenomenului fizic.

Religia constituie de asemenea o institutie si un business cu cea mai lunga durata de existenta, (peste 3500 de ani). Fiecare religie are legile ei de guvernare. De exemplu crestinismul si iudaismul sunt guvernate de cele 10 porunci.

Fiecare religie are reguli scrise: Biblia, Evangheliile, Coranul, etc., care sa controleze modul de comportare al credinciosilor ei.

Necesitatea de a ne ingrji de “suflet” mentine religia prospera si in plina vigoare.
Teoria Big Bang

Principiile de baza pe care a fost dezvoltata cosmologia sunt ca verificarea unei teorii care se face pe date empirice.

In “spiritul” acestei afirmatii acest articol prezinta validarea a doua teorii esentiale in cosmologie, si anume Big Bang si Devierea Luminii in prezenta unui cimp magnetic.

Formarea universului se datoreaza unei explozii cunoscute in literatura de specialitate ca teoria “Big Bang”. Conform acestei teorii majoritatea corpurilor ceresti (toate galaxiile) sunt intr-o miscare de expansiune ca rezultat al unei explozii.

Pentru a demonstra aceasta teorema, care mai tirziu poate sa devina o teorie, ne folosim de faptul ca raza de lumina care vine de la corpurile ceresti este o unda care are toate propietatile fizice ale unei oscilatii. Raza de lumina este formata de un intreg spectru de oscilatii de diferite frecvente.

Doppler a descoperit ca frecventa sunetului pentru un observator stationar se schimba atunci cind sursa este intr-o miscare relativa la acesta. Masuratorile schimbarii frecventei permit calcularea vitezei de deplasare a sursei. Acest principiu se poate extinde si la “undele de lumina”.

Daca sursa oscilatiei este stationara (oscilatia de culoare verde), la receptia ei observatorul va masura o oscilatie cu aceeasi frecventa. Frecventa undei de lumina creste cind sursa de lumina se apropie de observator,
numita in literature Blueshift – deplasarea spre albastru, iar cind sursa se departeaza frecventa scade. Fenomenul poarta denumirea de Redshift – deplasarea spre rosu.

Ceea ce permite observarea acestor fenomene, Blueshift si Redshift, sunt niste linii de “absorbtie/emisie” existente in spectrul luminii. Este de remarcat faptul ca fiecare structura este specifica unui anumit element chimic. Prin urmare structura de linii este luminoasa in cazul in care se emite lumina de catre elementul chimic si intunecata in cazul absorbtiei de lumina.

Masuratorile facute de catre astronomi asupra razelor de lumina provenite de la diferite corpuri ceresti au dus la descoperirea ca toate galaxiile se departeaza de Terra si fata de ele insusi. Paternul de linii se deplaseaza catre culoarea rosie.

Acest lucru este echivalent cu ceea ce se observa cind are loc o explozie, iar materialul este deplasat in exterior indepartandu-se de centrul exploziei. In acest fel s-a ajuns la concluzia ca nasterea universului a avut loc in mod similar, in urma unei explozii denumita “Big Bang”.

Explozia cosmica “Big Bang” care a generat nasterea universului a pornit dintr-un material de marimea unei monede de un leu, extrem de dens si extrem de fierbinte.
Data de nastere a universului este estimata ca fiind acum 12-20 de miliarde de ani.

Implozia Universului

Paralel cu teoria Big Bang s-a nascut o noua teorie datorita in parte efortului de a afla cita materie exista in univers. In cazul in care exista vaste cantitati de materie, cimpurile gravitationale vor atrage toate materialele impreuna, iar universul se va opri din expansiune sa si toata materia se va ingramadi, formind ”The Big Crunch”.

Devierea luminii in prezenta cimpului magnetic

Mai jos este descrisa metodologia prin care s-a verificat teoria lui Einstein referitoare la influenta cimpului magnetic asupra luminii.

Exista o situatie unica in sistemul solar si anume atunci cand planeta Mercur se gaseste in spatele soarelui, in timp ce Terra se gaseste intr-o eclipsa de soare. O astfel de aliniere a planetelor a avut loc in anul 1919.

Din cauza influentei cimpului magnetic al soarelui, lumina, culoare portocalie emisa de planeta Mercur este teoretic deviata. Ca urmare Mecur apare intr-o pozitie diferita fata de cea reala.

Observatorul vede planeta Mercur in directia razei de lumina deviata de soare. Einstein a calculat un unghi de deflectie de 1,75 arc de secunda. Masuratorile astronomice facute coincid cu calculele teoretice facute de Einstein.

Acestea reprezinta doua exemple de verificare a teoriilor din cosmologie pe baza de date empirice.

Pot Religia si Stiinta coexista?

Stiinta are o viata mai dificila deoarece toate teoriile si teoremele trebuie demonstrate pentru a fi acceptate, in plus, validarea trebuie facuta cu date empirice. Lucrurile se complica cind nu gasim o solutie rationala sau un sistem de ecuatii ori o functie care poate valida teoria.

In acest caz validarea recurge la metode matematice ca inductia sau reducerea la absurd.

Metoda inductiva se bazeaza pe faptul ca teorema este demonstrata ca valabila de “N” ori pe baza datelor empirice, iar demonstrand logic sau prin diferiti algoritmi ca teoria este valabila si pentru cazul ”N+1” unde N este un numar intreg, teoria este considerata ca valabila oricind.

Metoda “absurdului” valideaza o teorie prin presupunerea ca teoria este falsa si rezultatele obtinute cu o astfel de presupunere contrazic legile demonstrate deja ale naturii. Aceasta contradictie fiind considerata absurda, teoria devine astfel valabila.

Religia, pe de alta parte, nu trebuie sa dovedeasca nimic. Creatorul explica totul si are o putere nelimitata: poate sa schimbe legile universale si orice parametri ca valorea unei constante fizice cum ar fi viteza luminii, acceleratia gravitationala a planetelor, etc…

Teoria Big Bang este acceptata de Biserica, de fapt biserica catolica are un grup de credinciosi care au sarcina de a interpreta descoperirle stintifice din cosmologie.

In felul acesta a aparut conceptul de ”Intelligent design”, conform caruia in univers exista o forma de viata superioara care ne-a creat, cu alte cuvinte exista un Creator care poate explica toate “neajunsurile” stiintifice.
Ironia este ca cosmologia a aparut prin eforturile facute de preoti, calugari sau studenti in teologie. Ei au studiat corpurile ceresti, au inventat calendare si au devenit capabili sa explice eclipsele de soare, astfel incat discipolii religiei erau considerati ca avand puteri divine.

Intelegind fenomenele naturii si legile care guverneaza miscarile ei, au devenit posibile predictiile. Este remarcabil ca Nicholas Copernicus, James Kepler, Isaac Newton si chiar si Gallileo erau religiosi.

De-a lungul istoriei religia si-a aparat teritoriul de dominatie in mod feroce, ducand pana la cruciade si inchizitie.

Conflictul dintre Biserica si Stiinta a inceput cind Kant si Rousseau au teoretizat separarea religiei de cercetarea stintifica. Trebuie recunoscut ca de-a lungul istoriei stiinta si religia au mers mina in mina pina la aparitia Darwinismului.

Biserica a inceput sa trateze stiinta cu suspiciune dupa publicarea Teoriei Evolutiei Speciilor de catre Charles Darwin. Oamenii de stiinta tind sa vada in Biserica un pericol care ameninta libertatea stiintifica.

La inceput, Cosmologia si religia erau legate prin interesul lor comun in afacerile ceresti, in timp ce in prezent, ca urmare a unor descopriri si progrese tehnologice conflictul si-a schimbat caracterul. Probleme ridicate de: celulele Stem, intreruperea sarcinii, manipularea DNA, intelligent design, etc…, pun religia si stiinta pe picior de razboi.

Evitarea unui astfel de conflict este posibila numai daca inlocuim Credinta cu Cunostintele Stiintifice.

Este adevarat ca stiinta nu poate explica toate fenomenele naturii, dar daca privim la istoria progresului stiintific din ultimii 50 de ani, omenirea va invinge toate greutatile.

Religia este un rau necesar. Frica de Creator, necesitatea spirituala a omului precum si mentinerea unei ordini sociale face ca religia sa prospere si va exista indiferent de descoperirile stintifice sau progresul tehnologic.

Pontos Axeinos-Euxeinos – Marea Neagră

iulie 6th, 2008

Vara, “toti” romanii (si nu numai ei), vin “la mare”. Pentru a se recrea dupa un an de munca sau a se trata de afectiuni reumatismale prin bai de soare, namol, etc. Toti admira Marea Neagra cea…albastra. Intrigati de numele ei, uita (sau nu stiu) ca ea a mai avut citeva denumiri: “Marea cea Mare” in Evul Mediu romanesc si Pontos Axeinos (Marea neprimitoare, inospitaliera) devenit Pontos Euxeinos (Marea ospitaliera) in antichitatea greco-romana.

Cum s-a modificat acest nume?

In Grecia veche, relatiile cu Pontul erau sporadice. Curentul puternic din Bosfor, navele subrede, furtunile naprasnice de aici, faceau ca timidele incercari de a penetra aceasta lume sa fie sortite esecului. Pozitia cetatii Troia, care concentra si controla comertul european din Pont (malul de nord si de vest) aducind produsele negutate in Anatolia, domina strategic orice incercare de a penetra aceasta zona. (Troia era situata foarte aproape de malul asiatic al strimtorii Dardanele.)

Putinele nave care patrundeau in acest areal, aveau surpriza neplacuta sa constate ca bastinasii sunt ostili si toti strainii (sau doar citiva reprezentanti ai lor) sunt sacrificati unui zeu local. Inca nu s-a identificat zeitatea, desi avem mai multe stiri izolate despre el. (Este adevarat, stirile sunt foarte sarace.)

Era firesc, in astfel de conditii, sa se vorbeasca de o “Mare Inospitaliera” (Pontos Axeinos).

Mitologia greaca

Singura expeditie intreprinsa in perioadele stravechi, a fost una razboinica. Corabia “Argo”, ce a fost trimisa dupa “lina de aur”. Legenda arata si caracterul expeditiilor/comertului de atunci: pirateria. Jaful populatiilor de pe tarmuri, dublat de luarea de sclavi. Nu e de mirare ca acestia sacrificau strainii prinsi. In acelasi timp, legenda reliefeaza greutatile exceptionale ale unei astfel de intreprinderi, ce nu putea fi dusa la capat decit de eroii (semizei) din intreaga lume elena. In frunte cu Iason, Herales, Tezeu, etc.

Avem de-a face cu mai multe variante. In una din ele, la intoarcere, corabia Argo urca pe Istros pina in Dalmatia., de unde intra in Adriatica. (corabia usoara, deschisa, putea fi dusa si pe uscat) si de aici acasa: Volos (nord-estul Greciei continentale). In acest episod apare si legenda infiintarii cetatii Tomis. Nu are rost sa descriu tot episodul cu oribila crima a personajului feminin Medeea.

In fapt, Tomis a fost intemeiat cam prin sec. IV i.d.Hr., desi sunt urme care atesta prezenta lui inca din sec. VI i.d.Hr. Arheologii constanteni, considera ca ar fi fost vorba de un emporion ionian, care s-a dezvoltat treptat. Primul oras grecesc de la noi (si primul oras de pe teritoriul Romaniei) a fost Histria. Nu este cert momentul infiintarii sale. Izvoarele literare dau cifra 657 i.d.Hr., dar stirile arheologice joaca un sfert de secol plus sau minus (mai degraba minus). Legendara expeditie ar fi avut loc cindva, intre 1500-900 i.e.n., in functie de opiniile fiecarui autor.

Tot acest tablou sumbru se modifica incepind din sec. VIII i.d.Hr., sau un pic mai devreme, desi denumirea (Pontos Axeinos) se pastreaza pina la Pindar si Strabo.

De ce se modifica numele?

Troia a fost distrusa si monopolul sau inlaturat.(Ca sa vedeti ce urmari are distrugerea monopolului comercial/militar/politic al unei superputeri in zona.) Navele grecesti au cunoscut imbunatatiri constructive. Grecii, care au incheiat asa numita epoca “Dark Age” (un fel de Ev Mediu antic; cuprins intre sec. XII-VIII i.e.n.) au fost impinsi de explozia demografica (si de necesitatea pastrarii structurilor economico-sociale a cetatilor in aceeasi forma si parametrii: o familie=o ferma) in splendidul fenomen numit “Marea colonizare greaca”.

In acest mod, tarmurile mediteraneene (incepind cu Asia Mica) au fost punctate cu numeroase colonii grecesti. Acestea, la rindul lor, intemeiau alte colonii. Pontul a devenit, si el, tinta acestor expeditii. In curind, griul din Pont avea sa fie extrem de important pentru greci si coloniile lor, tinind cont ca metropolele s-au reprofilat pe cultura maslinului si a vitei de vie, mult mai rentabile economic.

Corabiile grecesti navigau acum tot timpul primaverii-verii-toamnei apele acestie mari (ca si in Mediterana), devenita acum:” Pontos Euxeinos” (Marea Ospitaliera). Numele a fost pastrat si de romani care, initial, nu au cucerit cetatile grecesti de aici. Ei au cucerit barbarii din imprejurimi, stabilind cu coloniile grecesti legaturi comerciale si diplomatice speciale. Mult mai tirziu, pe masura intaririi imperiului, aceste legaturi incep sa-si schimbe caracterul, intr-un ritm diferit de la cetate la cetate.

A, sa nu credeti ca acuz sistemul “colonial” care mentinea tarmurile Pontului in paguboasa monocultura. “Coloniile” grecesti erau constituite din cetateni greci, care pastrau legile si organizarea metropolei. Ei erau fermieri, mestesugari, pescari, navigatori. Ei produceau griu in hinterlandurile agricole ale coloniilor. Acestea erau “cumparate” de la regii locali in urma unor negocieri specifice diferite de la cetate la cetate. Prin urmare, traficul griului intre colonii si metropole era o chestiune interna a grecilor. Coloniile mai cumparau si de la bastinasi griu, sclavi, ceara, miere, etc. Dar griul era doar o completare emergenta a pietii grecesti (metropola-colonie) in perioade de criza.

Imaginea cu strainii ce se dezvolta pe seama exploatarii bastinasilor, prin mentinerea lor in zone economice “crepusculare”, nu se verifica in acest caz.

Optsprezece zile în Japonia – (2) Kyoto orașul templelor și gheișelor

iulie 6th, 2008
Grădinile Zen - o prezență constantă în JaponiaGrădinile Zen – o prezență constantă în Japonia

Cu părere de rău, ne-am luat la revedere de la Osaka și de la animația străzilor ei și, călare pe un Hikari (unul dintre trenurile de mare viteză), ne-am îndreptat spre următorul punct al itinerariului: Kyoto.

Japonia are o rețea de căi ferate extrem de bine pusă la punct. Trenurile de mare viteză sunt foarte comode și circulă cu o precizie exemplară. Pentru confortul pasagerilor există, de pildă, un vagon multi-uz unde-ți poți schimba hainele. Stațiile sunt anunțate prin sistemul de sunet, dar pentru cei care doresc să aibă o călătorie mai liniștită, există un vagon fără difuzoare. Și în trenuri, ca mai peste tot în Japonia, nimeni nu vorbește tare, mai ales la telefon. Deși mai toți japonezii își butonează mobilele în căutarea ultimilor știri pe Internet – există o rețea wi-fi gratuită pe tot teritoriul Japoniei –, sau vizionând programul preferat de televiziune, n-o să auziți sunetele iritante cu care suntem atât de obisnuiți în Europa. În trenuri există, chiar, afișe care-i invită să vorbească la telefon în afara vagonului, în zone rezervate. Iar în dreptul locurilor pentru persoane în vârstă sau bolnave, sunt rugați să-și decontecteze complet aparatele.

Se pare, însă, că trenurile și mai ales metroul, sunt singurele locuri unde japonezii își pierd capul și uită de civilizație. La orele de vârf vagoanele par niște cutii cu sardele și există, dacă vă puteți închipui, funcționari a căror singură sarcină este să-i împingă pe pasageri în vagoane pentru a putea închide ușile. În îmbulzeală asediul sexual era atât de frecvent încât la orele mai aglomerate există vagoane rezervate numai femeilor. Ei, și vă mai amintiți de plecăciuni? Până și “nașu’” face câte o plecăciune la intrarea și la ieșirea dintr-un vagon. Că veni vorba, este imposibil să mergi pe blat în orice mijloc de transport în comun. Dar în locul sistemului represiv al amenzilor, “infractorii”, cu sau fără voie, pot să-și cumpere bilet direct de la controlor sau de la mașinile instalate la destinație.

Kyoto – capitala istorică a Japoniei

Capitala Japoniei timp de 1074 de ani, numele orașului este format din aceleași două silabe ca și actuala capitală, Tokyo. Anagrama nu este întâmplătoare: Kyoto înseamnă “capitală”, iar Tokyo înseamnă “capitala din est” (la est de Kyoto, firește).

Când am aflat că în Kyoto sunt peste două sute de temple și șaptesprezece monumente declarate patrimoniu Unesco, ne-am dat seama imediat că trei zile s-ar putea să nu fie îndeajuns. Am început, deci să facem o selecție a câtorva obiective deosebite, din care nu puteau lipsi, bineînțeles, cartierul gheișelor, Gion, sau templul Ryoan-ji cu celebra sa grădina Zen.

Pe urmele lui Chiyo

Mulți dintre dumneavoastră vor fi văzut și se vor fi emoționat cu povestea lui Chiyo, protagonista romanului “Memoriile unei gheișe”. Filmul cu același nume a avut un succes răsunător iar căteva dintre scenele exterioare au fost filmate în Kyoto, în celebrul cartier al gheișelor, Gion. Am recunoscut imediat străzile înguste, casele maron închis din lemn și ferăstruicile din hârtie de orez. În sfârșit arhitectură tipică.

Zona veche a orașului este bine păstrată în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei din ultimii 500 de ani. Înțesat de magazine de suveniruri, ceainării (ochaya) și mici restaurante, cartierul este principala atracție turistică a Kyotoului.

Pe înserat au început să apară și câteva gheișe mergând grabite către ceainării. Sau maiko, ucenice însoțite de gheișele-mentore. Le auzi de departe: au prinși de haine clopoței ca să nu se rătăcească.

Ghizii turistici ne repetă insistent că gheișele nu sunt prostituate. Prezintă piese de teatru, cântă, servesc ceaiul, fac conversație, și-atât. Îi ascultăm neîncrezători și rămâne fiecare cu a lui.

Dintre miile de altădată astăzi nu mai există decât vreo 200-250 de gheișe în Kyoto. Potrivit legii, fetele care-și încep activitatea de gheișă trebuie sa aibe peste 16 ani. Cursul, de cinci ani, este foarte scump: circa cinci sute de mii de dolari pe an, iar stilul de viață este extrem de exigent și costisitor. O gheișă va trebui să aibe câte un kimono pentru fiecare lună a anului, cu un model adecvat lunii respective.

Și dacă doriți să trăiți senzațiile până la sfârșit, există câteva magazine care închiriază chimonouri cu ora la prețul de aproximativ 100 de dolari.

Farmecul grădinilor tăcute

Dintre toate grădinile Zen existente, cea mai cunoscută poate fi vizitată în Kyoto, la templul Ryoanji (Templul Dragonului Liniștit). Este vorba de un dreptungi de treizeci de metri lungime și zece metri lățime, decorat cu cinsprezece pietre de forme neregulate, așezate pe un teren acoperit cu pietriș greblat cu grijă în fiecare zi. Liniile drepte desenate de greble sunt tulburate de cercuri perfecte schițate în jurul pietrelor.

Pietrele sunt dispuse astfel încât din orice unghi ai privi nu poți vedea decât paisprezece dintr-o privire. Legenda spune că numai când se atinge starea de iluminare spirituală a meditației Zen apare și ultima piatră.

Absența copacilor, a florilor și a lacului, caracteristice grădinilor japoneze și chinezești, respectă principiile stilului Karesansui (peisaj uscat) apropiat de artele abstracte.

Scopul grădinii era pur și simplu contemplativ iar abstractul devine concret în imaginația fiecăruia: iată cum se ridică, maiestuos, muntele Fuji, sau Marea Japoniei cum unduiește printre șiroaie de pietriș. De pe margine, așezați în trepte, ca la teatru, japonezii meditează concentrați, în timp ce turiștii se întrec în fotografii. Printre noi, gălăgioși, elevi de școală într-o vizită de studiu.

Nicio fotografie nu reușește să surprindă grădina Zen din templul Ryoanji, și cu atât mai puțin forța ei imagetică și spirituală, astfel încât dupa ce ai făcut, totuși, pozele de rigoare, te oprești, te lepezi de toate și admiri simplitatea celor paisprezece pietre cu speranța că vei reuși să o vezi și pe a cinsprezecea.

Zen de Bragadiru

Îmi amintesc și mă pufnește râsul: în încercarea de a mă informa despre grădinile Zen am descoperit și o pagină în română. Era vorba de un articol publicat într-un ziar de mare circulație, care recomanda serviciile unei firme specializate în grădini Zen.

Potrivit articolului, o grădină zen de 2000 – 2500 de dolari, trebuie neapărat să includă un colț pentru legume! Hai nu mai spune!?! Îmi și închipui preoții budiști țopăind după roșii și castraveți prin grădina Zen. Ca să fie setul complet, pune-i dom’le și un cățel. Și niște găini. Cu ouă Zen, desigur!

Fire de nisip la Vama Veche: Pittiș, Cărtărescu, Paler

iulie 6th, 2008

Ascult „Blowin’ In the Wind” cu Florian Pittis si ma pregatesc sa plec in Vama Veche. Caut lecturi de vacanta si ma napadesc amintirile…

“Mi-e teama de moarte. E o taina pe care nu sunt inca in stare s-o infrunt”, spunea Paler cu 8 luni inaintea mortii. Si iata cum a trecut deja mai mult de un an de cand am aflat ca…”the answer is blowin’ in the wind.”

Pe 18 martie, anul trecut, i-am scris unui prieten ca il vad pe Paler cum se stinge, cum corpul nu-l mai ajuta, cum cu greu mai rosteste frazele, cuvintele, desi ele inca erup din mintea-i uriasa, vii, clare, logice, incercand cu disperare sa treaca de bariera asta a fizicului neputincios. Mi se parea o oroare si o nedreptate ca se intampla asa.

Si dintr-o data s-a intamplat…Intr-o seara de mai am aflat cu totii cumplita veste.

Apoi, in vara, in august, in fata micii librarii Humanitas din Vama Veche, ca si azi, cautam lecturi de vacanta. Aveam de ales intre doua din best-seller-urile verii: Orbitorul lui Cartarescu si Convorbirile dintre Octavian Paler si Daniel Cristea Enache.

Nu, nu ma gandisem sa cumpar Cartarescu, desi marketingul desantat, chipul sau care te privea din orice colt de chiosc, te putea face macar curios. De data asta insa n-am muscat.

Cartarescu

Mai citisem Cartarescu si de fiecare data ma facuse sa ma simt ca un psihiatru caruia i se destainuie un pacient intr-o sedinta de terapie. Simteam deci ca ma aflu in fata lui, si toate angoasele, fricile, frustrarile, fobiile, fetisurile prind aripi si se inmultesc prin cuvinte.

Mereu am simtit ca omul asta a avut o copilarie pe cat de plina de imaginatie, pe-atat de goala de simplitatea bucuriei copilaresti de a trai fara frica, fara senzatii dureroase, fara umilinta, fara jena, fara remuscari, fara retineri.

Ma uitam in ochii sai care te sagetau de pe afisul din Vama. In realitate pare un om care s-a acomodat cu “boala”, cu “diagnosticul”. E linistit, e impacat, e modest… Pare ca s-a exorcizat.

Dar scrierile sale sunt totusi jurnalul intim al \”bolii cronice” pe care nu poate s-o nege, s-o respinga in totalitate. Opera lui e un fel de exhibare masochista care duce uneori pana la o autoflagelare a eului imaginativ.

Scrierile lui iti plac si te mira, le respingi si poate iti sunt cunoscute, spun ceva si nu spun nimic… Cuvintele sunt nascute dintr-un trup si un spirit prea plin, bolnav de plin, pe care le citesti pana cand inclini a spune: Stop! E prea mult! Asa ceva trebuie premiat sau tratat de urgenta!

Si totusi nu l-am ales pe Cartarescu. De ce? Poate pentru ca e inca prea prezent…

Paler

Mi-am intors privirea spre cartea care statea stinghera pe un raft in spate, parca resemnata, cu un design putin desuet si trist. Am ales si am cumparat Convorbirile cu Paler. De prima data cand am pus mana pe carte am simtit o ardere. Ca si cum atingi un manifest.

M-am asezat pe-o piatra si, in voia soarelui, m-am umplut de deplin, citindu-i gandurile, pe malul marii…

Cu tot pesimismul lui, cu toate angoasele de om la senectute, aflat pe ultima suta de metri in momentul scrierii cartii, stia sa patrunda cu har prin cele mai profunde nise ale sufletului. Mi s-a intamplat sa comentez cartea cu niste prieteni si m-am surprins vorbind despre Paler la timpul prezent.

Imaginea otetarilor de pe strada Cuza, a moliilor-dansatoare, martorii devotati ai framantarilor scriitorului, personaje principale in cartea de destainuiri, ca si hainele-i roase -“ultime certitudini”, mi-au ramas adanc intiparite in minte, alaturi de inhibitiile “racului” cu memorie prea incapatoare – asa cum el insusi se descria.

O memorie incapatoare ca \”Viata pe un peron\” pe care, alaturi de el, in anii 80’, se refugiasera multi. Acei oameni traisera ani intregi in cartile si prin cartile lui. Locuiau inlauntrul mintii sale, si acolo era ultimul loc in care se mai simteau bine.

Se inveleau cu speranta, traiau cu certitudinile si intrebarile scriitorului, si, mai ales, se trezeau citind printre randuri adevaruri ce nu puteau fi rostite. In anii aceia, in care orice carte a lui Paler aparuta intr-un tiraj de 500.000 de exemplare se dadea ca painea calda, scriitorul avea milioane de cititori.

Fiecare carte a sa era imprumutata, recuperata si imprumutata iarasi, astfel incat fiecare din volumele sale ajungea sa fie facute ferfenita, spre disperarea proprietarului.

Pittis

Paler era ultimul peron, ultimul refugiu, ultima speranta si, citit printre randuri, devenea ultimul nostru protest. In Paler locuiau multi, ceea ce-i dadea scriitorului, fara voia sa, aproape un aer de… institutie. Institutia rezistentei noastre.

Citindu-l din nou, in Vama, mi-as fi dorit ca acea ultima carte a lui, cu el si despre el sa nu se mai termine… Ca un facut, in timp ce-o inchideam, am auzit la carciuma de vis-a-vis “Vanare de vant” cantata de Pittis. O data, de doua ori, de trei ori…
Disparuse si Pittis.

Si in muzica lui locuisera, in vremuri de restriste, multi. Asa ca le-am simtit intr-un fel, lui si lui Paler, spiritele imbratisate intre filele pe care tocmai le inchisesem, presate ca niste fire de nisip, pe care, cu ochii inchisi, le-am suflat spre apa marii.

De ce își scriu ungurii mai întâi numele și apoi prenumele – excepție în Europa

iulie 6th, 2008
Numele liderului UDMR creează confuzieNumele liderului UDMR creează confuzie

Spre deosebire de majoritatea limbilor la care prenumele (cel primit deobicei de la părinţi – numele de botez) precedează numele de familie, (provenit de la strămoşi), deci care aplică aşa zisă ordinea apuseană – în literatura lingvistică de specialitate: WESTERN ORDER, la chinezi, japonezi, coreeni, vietnamezi şi unguri, situaţia se înversează şi se aplică ordinea răsăriteană (EASTERN ORDER): numele de familie devenit obligatoriu la maghiari din 1787, se scrie înaintea prenumelui.

Cauzele acestor excepţii, provin din perioada formării numelor de familie. În Europa medievală încă s-a folosit „ordinea răsăriteană”, dar respectul faţă de limba latină a fost atât de mare, încât în limbile indoeuropene a devenit generală cea apuseană.

După cum se ştie, numele de familie întotdeauna reprezintă un atribut de particularitate sau de proprietate. În consecinţă, la toate popoarele europene şi neeuropene – cu excepţit celor menţionate – numele de familie se află în urma numelui individului:

Astfel că latinul Stephanus Magnus, devine în italiană Stefano di Grande, în franceză Étienne le Grand, în germană Stefan Gross, iar în limba română Ştefan cel Mare.

În limbile răsăritene de mai sus, deci şi în limba maghiară atributul precedează cuvântul indicat, deci ordinea în cazul exemplului citat ar fi Nagy István şi nu István a Nagy.

Bela Marko sau Marko Bela?

Personal consider că ordinea răsăriteană a scrierii numelor este mai utilă pentru uşurarea identificării persoanelor, fiind conformă cu prevederile Consiliului Europei privind completarea şi folosirea datelor personale în actele de identitate.

Cu toate acestea, cred că ordinea apuseană sau internaţională va supravieţui pe cea răsăriteană. Şi încă nu m-am referit la scrierea în maghiară a numelor femeilor căsătorite. Formula tradtională este de Nagy Istvánnėi, (soţia lui Ştefan cel Mare), care odată cu emanciparea femeilor începe însă dispară. Dacă fata măritată cu Nagy István se cheamă Mária, şi în actele sale de identitate întocmite după căsătorie, tot mai des apare ca Nagy Mária.

Scrierea numelor după ordinea răsăriteană, de multe ori creează confuzii, străinul nu mai ştie care este prenumele persoanei în cauză.
Din acest motiv pomenesc unii în loc de Markó pe Bėla, când se referă la preşedintele UDMR. Fiind conştienţi de greutăţile create de această situaţie, maghiarii şi japonezii folosesc în strănătate numele lor conform ordinei apusene, internaţionale, scriind Bėla Markó sau Ferenc Gyurcsány. Chinezii, coreenii şi vietnamezii în schimb îşi păstrează formula răsăriteană şi în situaţii când se află în străinătate cu excepţia oamemilor de ştiinţă, care în publicaţiile lor de specialitate au trecut la folosirea ordinei internaţionale.

O soluţie pentru lămurirea situaţiei, ar fi dacă reprezentanţii popoarelor amintite, ar scrie numele lor de familie cu majuscule

Corespondenţă de Gyula KESZTHELYI din Budapesta

Okonomiyaki – pizza japoneză

iulie 6th, 2008
OkonomiyakiOkonomiyaki

Am descoperit în Japonia că bucătaria niponă nu se rezumă nici pe departe la sushi, sashimi și paste făinoase.

Vă propun astăzi o variantă adaptată a unei mâncări tipice din zona Hiroșimei: okonomiyaki, sau pizza japoneză.

Etimologie

Okonomi înseamnă “așa cum vă place” sau “așa cum doriți”, iar yaki înseamnă “prăjit” sau “gătit”. Numele complet, deci, are sensul de “gătiți așa cum vă place”, asta pentru că, deși baza mâncării este mereu aceeași, putem pune deasupra orice dorim.

Ingrediente (pentru o persoană):

Pentru bază: – 1 ceașcă de făina; 3 sferturi de ceașcă de apă, 1 ou, 1 sfert de varză (nu prea mare).

Deasupra puteți pune orice: șunculiță, cașcaval, ceapă verde, ciupercuțe, dați frâu liber imaginației.

Preparare:

Bateți oul cu apa fierbinte și adăugați făina până la omogeneizare.

Dați varza prin răzătoare sau tocați-o foarte subțire și adăugați-o la amestecul de mai sus.

Într-o tigaie încinsă puneți puțin ulei (japonezii folosesc chiar untură) și puneți la prăjit mai întâi șunculița, cașcavalul, ceapa verde, ciupercuțe, etc.

Lăsați la prăjit numai câteva minute, și așezați ingredientele în formă de cerc. Răsturnați deasupra baza de mai înainte și dați-i forma de cerc.

Lăsați să se prăjească circa 5-6 minute și apoi cu o spatulă și puțină dexteritate, întoarceți okonomiyaki pe partea cealaltă. Lăsați la prăjit încă 5-10 minute, apăsând cu spatula din când în când.

Se servește cu sos și maioneză (în Japonia folosesc un sos special pe care, însă, îl puteți înlocui ori cu un sos barbecue ori cu ketch-up).

Poftă bună, și dacă v-a plăcut, dați-mi de știre!

ACUM face pași înainte, dar greul abia începe

iulie 6th, 2008

Luna iunie a fost foarte bună pentru revista ACUM, cu 3888 de utilizatori unici și 13335 de pagini citite.

Este în termeni de utilizatori unici cel mai bun rezultat din ianuarie încoace și cel mai bun rezultat din 2008 în termen de pagini citite și trebuie să ținem cont că în ziua de 1 iunie (primul tur al alegerilor locale) serverul care găzduiește revista a fost stricat și nu a putut fi accesată pagina.

Dar aceste rezultate, cât ar fi ele de îmbucurătoare, trebuie puse în perspectivă. Ele reprezintă într-o lună pentru ACUM cât traficul într-o zi de sâmbătă sau duminică pentru www.bbc.ro, pagina de internet de care am fost responsabil până la sfârșitul lui 2007.

Sigur, revista ACUM e săptămânală și realizată pe baze exclusiv voluntare, dar acesta e doar începutul.

Ați remarcat probabil numărul sporit de articole, dar mai ales calitatea lor în creștere. Împreună cu Ștefan am ridicat ștacheta exigențelor și am făcut apel la specializare.

Astfel, analistul Stephane Ionesco face analize de politică internațională, cardiologul Gabriel Adelmann-Elias scrie despre boli de inimă, analistul financiar Matei Păun scrie despre economie, atrofizicianul Denny Gudea scrie despre astronomie, homosexualul declarat Anton Constantinescu face o istorie a homosexualității, arheologul Mircea Munteanu scrie despre arheologie și exemplele pot continua.

Vom continua această politică editorială, unică probabil în presa de limbă română, de eliminare a diletantismului, a vorbitului după ureche, a datului cu părerea ca să ne aflăm în treabă și a tuturor practicilor de acest fel care abundă în publicațiile din România.

Salut revenirea în paginile revistei la rubrica Social a socioloagei Adriana Nazarciuc și la rubrica Sport a comentatorului sportiv Aurel Popescu.

Dintre noile semnături, remarc pe editoarea revistei Romanian VIP, Adina Cicort din Dallas, una dintre persoanele cu mentalitate occidentală 100% și a muzicienei Lorena Topcsov.

Au publicat articole și foștii, de acum, colaboratori ai BBC Corneliu Popa, din Portugalia, Gyula Keszthelyi, din Ungaria și Denisa Udroiu, din Finlanda. Și sper să urmeze și alții.

Ce ne propunem?

Paginile revistei rămân în continuare deschise pentru cititori. Cu o condiție: să se ridice la standardele de calitate cerute și să nu promoveze extremismul.

ACUM nu este un forum sau un blog, cum sunt miile înființate de puțini oameni cu har și mult prea mulți fără, este o revistă de ținută.

Iar ecourile nu au întârziat să apară. Mai multe publicații au preluat articole de pe pagina noastră și doar în ultima săptămână am primit solicitări de a deveni parteneri de la trei reviste electronice din Statele Unite.

A contat și începerea promovării prin alerte trimise la peste 1000 de adrese de e-mail, ceea ce a ameliorat simțitor traficul pe pagina noastră.

Introducerea rubricii Republica Moldova a atras cititori din această țară, al căror număr era nesemnificativ până nu de mult.

Prioritatea noastră urgentă acum este reorganizarea aspectului revistei, care nu a făcut față saltului calitativ al conținutului.

Dar toate la timpul lor și sunt convins că împreună putem face din ACUM una dintre cele mai bune publicații de limbă română. Ce părere aveți?

P.S. Am avansat actualizarea revistei ACUM din ziua de marți pe luni, pentru ca cititorii să-și înceapă săptămâna de lucru cu o ediție nouă. Noul număr din 7 iulie a fost citit de 365 de utilizatori unici și 898 de pagini citite (cf Google Analytics) – numere record pe întreg anul 2008.

P.P.S. Salut reportajele Adrianei Nazarciuc de la Chișinău prilejuite de ridicarea de către România a vizelor de tranzit pentru cetățenii Republicii Moldova deținători de vize Schengen. Pe lângă carecaterul extrem de informativ, pentru mulți oameni extrem de interesați de a călători în Uniunea Europeană prin România, reportajele surprind aspecte în general neremarcate de restul presei. Acesta este principiul valorii adăugate pe care funcționează revista noastră: niciun articol nu trebuie să duplice informația sau unghiul de abordare din altă parte a presei de limbă română.

P.P.P.S. Mulțumesc persoanei care de la aceeași adresă (am să păstrez confidențialitatea în privința locului) îmi atribuie în fiecare zi, de trei zile consecutiv, nota 1. Așa cum am mai spus, asta mă măgulește, pentru că de fapt înseamnă punct ochit, punct lovit.

Tanc si antitanc – post-mortem la Euro 2008

iulie 6th, 2008

Exista echipe de fotbal care fac ce fac si castiga chiar atunci cand joaca slab. Exista echipe care revin periodic pe podiumul marilor competitii, reusind in acelasi timp sa participe la aproape toate turnele finale. Explicatia consta nu numai in bafta, nu numai in greselile adversarilor, nu numai in inspiratia de moment a cate unui jucator de geniu, ci in valoarea intrinseca a formatiei, care la randul ei se bazeaza pe valoarea fotbalului jucat in campionatul intern. Finala Euro 2008 a pus fata in fata doua astfel de echipe.

Drumul Germaniei spre finala nu a fost plin de glorie. In grupa B, nemtii si-au vazut linistiti de treaba si n-au exagerat cu golurile, dar au dat cate era nevoie, formatiilor cu sansa a paispea, Polonia si Austria, in niste partide spectaculoase ca Baraganul pe ploaie. Singura trupa mai infipta, Croatia, i-a tavalit bine pe teutoni si i-a aruncat pe locul 2 in grupa, adica in ghearele Portugaliei, una dintre cele trei candidate la titlul de cea mai frumoasa echipa a competitiei, alaturi de Turcia si Rusia.

Germania, insensibila la farmecele Portugaliei, si-a vazut muncitoreste de treaba si a marcat de trei ori ca sa joace o semifinala, adversara fiind Turcia, experta finalurilor de meci. Turcia, care a triumfat in trei meciuri consecutive in care scorul l-au deschis adversarii si a scos din competitie tocmai pe Croatia! Hotarati sa demonstreze ca fotbalul se joaca pe goluri si nu tine cont de regula de trei simpla, germanii au stat bine pe picioare si au trimis acasa Turcia dupa singurul meci din turneu in care urmasii lui Baiazid au deschis scorul!

Spania a avut o grupa teoretic mai dificila decat Germania, dar pe care a reusit s-o incheie pe primul loc. Rusia, Suedia si Grecia, desi adversare redutabile, au fost invinse pe rand. In sferturile de finala, Spania a avut nevoie de loviturile de la 11m ca sa treaca de Italia si sa ajunga din nou in fata Rusiei, in semifinale. Rusia, care nu mai parea victima sigura din primul meci cu ibericii, pierdut cu 4-1. Rusia, care trimisese acasa Olanda! Regula ca revansele se rateaza a functionat insa si in a doua semifinala. Spania a trecut de Rusia tot la 3 goluri diferenta, acum cu 3-0 si a intrat in finala parand a avea armamentul potrivit ca sa faca fata solidei echipe germane.

Panzer german?

Ne-am obisnuit, cand vine vorba de Germania, sa facem aceeasi prafuita comparatie cu tancul numit Panzer. Interesant paradox, caci insusirile la care facem aluzie nu au nimic in comun cu felinele. Totusi, finala incepe cu consistente atacuri ale germanilor, dar acestia se dovedesc periculosi pentru ambele porti , caci o interventie neglijenta in aparare ofera lui Lehmann prima ocazie sa se remarce. Dar, incet- incet, tehnica superioara pare sa fie solutia antitanc a spaniolilor. „Britanicul” Torres nu vine degeaba din campionatul centrarilor si ingheata inimile cu o lovitura de cap care trimite mingea in bara din dreapta lui Lehmann. Tot Torres deschide scorul, luptandu-se voiniceste cu apararea germana ca sa „ciupeasca” mingea si s-o salte elegant peste portar. Desi in avantaj, tot Spania e mai periculoasa in atac si reuseste sa pastreze scorul pana la final.

Dupa victoria europeana din 1964, cand a invins pe viitoarea adversara din semifinala 2008 (in masura in care putem pune un semn de echivalenta intre URSS de atunci si Rusia de acum) si o finala pierduta in 1984 in fata Frantei lui Platini, Spania „recidiveaza” in 2008 castigand a doua oara Campionatul European. Desi fotbalul se joaca pe goluri si nu pe impresia artistica, de multe ori suntem tentati sa vorbim despre victorii meritate sau nemeritate. Ei bine, Euro 2008 a reusit sa ne ofere o castigatoare perfecta, caci Spania s-a impus indiscutabil, invingand in 6 meciuri din 6 si demonstrand ca stie sa joace si pentru rezultat, dar si pentru frumusetea competitiei.

O scurtă istorie a homosexualității – 6. Pedepse aplicate homosexualilor de-a lungul vremii

iulie 6th, 2008

Am amintit ca in lumea antica existau foarte putine culturi homofobe in bazinul marii Mediterane. Lumea greco-romana era foarte toleranta (chiar si dupa criteriile noastre de astazi).

Cateva triburi germane, alte cateva triburi din zonele muntoase (zoroastristi) si unele populatii semitice erau intr-adevar intolerante, dar marea majoritate a lumii vechi era de fapt nu numai toleranta, dar chiar reusise sa foloseasca iubirea homoerotica in structurile lor sociale esentiale: in invatzamant si armata. De exemplu in Teba si alte state grecesti existau batalioane de elita formate exclusiv din tineri si efebi (baieti la varsta efebiei, de 18 ani) care erau legati intre ei de relatii erotice, de un juramant si de o traditie a onoarei.

Astfel, cele 150 de cupluri de iubiti din acest batalion nu acceptau sa fie vazuti intr-un moment de lasitate, asa ca luptau pana la ranirea grava sau moartea tuturor. Familistii, cu copii sau fara, nu erau acceptati in aceasta armata, pentru ca nu erau considerati de incredere. In definitiv cei care aveau familii ar fi putut fi tentati sa dea bir cu fugitii, asa ca numai adevaratii “iubitori de barbati” aveau mandria si prestigiul de a apara tara.

S-au gasit mormintele a 264 de tineri apartinand acestui batalion, scheletele lor fiind grupate in 7 randuri, exact asa cum a fost descrisa inmormantarea lor in Antichitate. Cand Filip al doilea a verificat ranile, vazand ca nici unul dintre ei nu are o rana in spate (ceea ce ar fi putut trada lasitate): a declarat ” Sa piara cei care ar crede ca acesti luptatori au facut sau au suferit ceva urat”. Pentru ca a muri din cauza unei rani primite in spate ar fi fost ceva considerat extrem de rusinos dupa normele Greciei Antice! (acest pasaj nu se refera la nimic sexual, cum incearca sa interpreteze unele culte, intre altele si pentru ca relatiile dintre baieti si barbati erau considerate atunci “nobile”.

Aceasta este de fapt si originea cuvintelor folosite in “Ordinul Jaretierei”, de un rege francez: “Honni soit qui mal y pense”.

In civilizatia romana tarzie a aparut totusi o prejudecata contra celor care erau exclusiv efeminati (pathicus, cinaedus) dar asta nu a dus la pedepse corporale (cu exceptia unei foarte scurte perioade istorice).
Cum vedem, in Grecia Antica nici nu ar fi putut exista o problema cu “gays in the military” intrucat batalioanele de elita erau exclusiv compuse din perechi de iubiti! Poate ca atunci s-ar fi putut pune problema inversa: “Straights in the millitary!”

1. PEDEPSELE CRESTINE TIMPURII

Evident, nu mult dupa declararea crestinismului de catre Constantin ca religie egala cu altele (in anul 312) s-a produs preluarea puterii politice totale de catre crestini; de asemenea s-a trecut la confiscarea integrala a bunurilor altor culte si chiar la eliminarea fizica a oponentilor. (Recomand insistent cea mai buna lucrare care descrie aceasta perioada, insotita de numeroase surse de informare : Lucien Jerphagnon, : “La vie quotidienne sous L’empire Chretien”.)

Mai tarziu orice alta sursa de informatii neconforma cu biblia a fost eliminata; scoala de la Atena inchisa, profesorii de acolo fortati fie sa treaca la crestinism fie sa fuga in Persia sau sa fie ucisi. Jocurile olimpice au fost interzise si lumea a cazut in “Evul mediu” cand deodata nu mai existau stiutori de carte, ca in trecut, si nimic ce nu era izvorat din Biblie nu mai avea valoare.

Pedepsele in aceasta perioada au fost foarte variate: Sfantul Justinian si mai ales nevasta sa au inventat niste pedepse extrem de crude, care dupa contemporani au fost aplicate si unora care nu erau “sodomiti” dar aveau vina sa aiba averi mari. Prostituata Teodora, sotia lui Justinian, organiza ea insasi partide sexuale la care participau cate cinci sute de barbati alaturi de ea, dar ea era atat de insetata de sex, incat ii acuza pe “sodomiti” ca ii racoleaza pe barbatii ei si nu va mai gasi alti barbati! La care Justinian statea stana de piatra, ca un sfant ce era. (recomand citirea cronicii lui Procopius din Cezareea; nici macar criticii lui nu au putut nega faptele imputate de el lui Justinian si Teodorei).

Trebuie adaugat ca una din cauzele acestui comportament al Teodorei ar putea fi legat de faptul ca ea a fost violata in copilarie si avea cu sigurantza multe sechele nevindecate.

In continuare, tot evul mediu a avut un caracter mai mult homofob, cu plusuri si minusuri. Totusi, in jurul anului 1000 a existat o anumita scadere a presiunilor homofobe si o anumita uitare a pedepselor, care nu a tinut insa mult.

Boswell a analizat aceata perioada gasind foarte multe exemple de opere homoerotice create de calugari, etc. A tunci a fost si perioada in care au trait asa-zisii papi rai, dintre care nu numai unul a murit din cauza unui atac de inima pe cand avea sex fie cu cate o femeie, fie cu cate un tanar (sau baiat). Dar lucrurile au revenit la normal odata cu accentuarea prozelitismului crestin in Europa si aparitia lui Toma de Aquino, cu noua lui intolerantza regenerata (la care de fapt a participat si Sf. Augustin, despre care aflam din Confesiunile sale atat faptul ca a avut o singura iubire adevarata in viata, iubind un barbat care a murit de tanar, cat si modul cum a imbratisat crestinismul mamei sale, devenind homofob).

2. DE LA HOMOFOBIA EVULUI MEDIU LA HOMOFOBIA DIN RENASTERE

Arderile pe rug din Franta si spanzurarile de eretici din Anglia au continuat cu impetuozitate. Aparitia si desfasurarea in plina fortza a Inchizitiei Spaniole si apoi a urmaselor lor de azi (ca institutii) in Vatican, au pus gaz pe foc. Dar acum asistam deodata la o trezire spirituala provocata de descoperirile urmelor civilizatiei greco-romane. Dintr-o singura privire a unei statui antice, oameni ca Michelangelo, Leonardo, iar mai tarziu, mult mai tarziu, Winckelman, Pater si altii, si-au dat seama de superioritatea culturii antice fatza de “prezent” si aceasta noua intelegere a lumii s-a indepartat mult de preceptele religioase.

Cand Filip al doilea a verificat ranile, vazand ca nici unul dintre ei nu are o rana in spate (ceea ce ar fi putut trada lasitate): a declarat ” Sa piara cei care ar crede ca acesti luptatori au facut sau au suferit ceva urat”. Pentru ca a muri din cauza unei rani primite in spate ar fi fost ceva considerat extrem de rusinos dupa normele trecutului (acest pasaj nu se refera la nimic sexual, cum incearca sa interpreteze unele culte, intre altele si pentru ca relatiile dintre baieti si barbati erau considerate atunci nobile. Aceasta este de fapt si originea cuvintelor folosite in “Ordinul Jaretierei” : “Honni soit qui mal y pense”. Evul mediu nu a avut creativitate prea mare: ei preluau si adaptau ce aflau din antichitate.

De fapt disputa prieteneasca dintre Euripides (heterosexual pana la batranetze) si Sofocle (homosexual toata viata) lua de multe ori forme amuzante, dar niciodata nu agresive. De exemplu Euripide nu scapa ocazia sa rada cand un iubit al lui Sofocle i-a furat mantia lui “facuta din cele mai scumpe materiale ale epocii!” (Cred ca fi fost foarte curios ce insemna acum 24 de secole: o mantie de lux!!) Dar si Sofocle radea de iubirile feminine ale lui Euripide! Mai tarziu nu se stie ce s-a intamplat cu Euripide ca s-a indragostit de poetul Agathon, pe atunci in varsta de 42 de ani!

Cum vedem, in Grecia Antica nici nu ar fi putut exista o problema cu “gays in the military” intrucat batalioanele de elita erau exclusiv compuse din perechi de iubiti! Poate ca atunci s-ar fi putut pune problema inversa: “Straights in the millitary!” Inca o precizare: notiunea de ateisti ii desemna pe atunci pe crestini si iudei, iar nu pe latini. Dreptcredinciosii erau cetatenii romani, care aduceau jertfe zeilor cetatii.

In civilizatia romana tarzie a aparut totusi o prejudecata contra celor care erau exclusiv efeminati (pathicus, cinaedus) dar asta nu a dus la pedepse corporale (cu exceptia unei foarte scurte perioade istorice). Cu toate acestea, pentru cei care au citit scrierile lui Diogene Laertios, este clar ca o serie de cupluri de iubiti homosexuali au trait in familiile lor homosexuale (echivalate cu familiile traditionale) pana la moarte, fara a indura pedepse.

2.1. PEDEPSELE CRESTINE TIMPURII

Evident, nu mult dupa declararea crestinismului de catre Constantin ca religie egala cu altele (in anul 312) s-a produs preluarea puterii politice totale de catre crestini; de asemenea s-a trecut la confiscarea integrala a bunurilor altor culte si chiar la eliminarea fizica a oponentilor. (Recomand insistent cea mai buna lucrare care descrie aceasta perioada, insotita de numeroase surse de informare : Lucien Jerphagnon, : “La vie quotidienne sous L’empire Chretien”. Mai tarziu orice alta sursa de informatii neconforma cu biblia a fost suprimata; scoala de la Atena inchisa, profesorii de acolo fortati fie sa treaca la crestinism fie sa fuga in Persia sau sa fie ucisi. Jocurile olimpice au fost interzise si lumea cazut in “Evul mediu” cand deodata nu mai existau stiutori de carte, ca in trecut, si nimic ce nu era izvorat din Biblie nu mai avea valoare.

Hypathia, ultima purtatoare a idelor platoniste, a fost si ea ucisa in Alexandria de catre niste episcopi crestini. Cu ea s-a incheiat ingroparea civilizatiei grecesti antice. “Noi grecii suntem acum morti si deja ingropati” se plangea poetul Palladas in Antologia Palatina. referindu-se la caderea in crestinism a imperiului. Pedepsele in aceasta perioada au fost foarte variate: Sfantul Justinian si mai ales nevasta sa au inventat niste pedepse extrem de crude, care dupa contemporani au fost aplicate si unora care nu erau “sodomiti” dar aveau vina de a avea averi mari. Prostituata Teodora, sotia lui Justinian, organiza ea insasi partide sexuale la care participau cate cinci sute de barbati alaturi de ea, dar ea era atat de insetata de sex, incat ii acuza pe “sodomiti” ca ii racoleaza pe barbatii ei si nu va mai gasi alti barbati! La care Justinian statea stana de piatra, ca un sfant ce era. (recomand citirea cronicii lui Procopius din Cezareea; nici macar criticii lui nu au putut nega faptele imputate de el lui Justinian si Teodorei). Trebuie adaugat ca una din cauzele acestui comportament al Teodorei ar putea fi legat de faptul ca ea a fost violata in copilarie si avea cu sigurantza multe sechele psihice nevindecate. In continuare tot evul mediu a avut un caracter mai mult homofob, cu plusuri si minusuri. Totusi in jurul anului 1000 a existat o anumita scadere a presiunilor homofobe si o anumita uitare a pedepselor, care nu a tinut insa mult. Ma intreb daca nu cumva aceasta succesiune de fapte istorice este legata si de venirea “micii glaciatiuni” in Europa, care ar fi putut fi interpretata atunci ca o “pedeapsa a Iehovei”.

Boswell a analizat literatura si poezia acestor secole, gasind foarte multe exemple de opere homoerotice create de calugari, etc. Atunci a fost si perioada in care au trait asa-zisii papi rai, dintre care nu numai unul a murit din cauza unui atac de inima pe cand avea sex fie cu cate o femeie, fie cu cate un tanar (sau baiat). Dar lucrurile au revenit la normal odata cu accentuarea prozelitismului crestin in Europa si aparitia lui Toma de Aquino, cu noua lui intolerantza regenerata (la care de fapt a participat si Sf. Augustin, despre care aflam din Confesiunile sale atat faptul ca a avut o singura iubire adevarata in viata, iubind un barbat care a murit de tanar, cat si modul cum a imbratisat crestinismul mamei sale, devenind homofob).

2.2. DE LA HOMOFOBIA EVULUI MEDIU LA HOMOFOBIA DIN RENASTERE

Arderile pe rug din Franta si spanzurarile de eretici din Anglia au continuat cu impetuozitate. Aparitia si desfasurarea in plina fortza a Inchizitiei Spaniole si apoi a urmaselor lor de azi (ca institutii) in Vatican, au pus gaz pe foc. Dar acum asistam deodata la o trezire spirituala provocata de descoperirile urmelor civilizatiei greco-romane. Dintr-o singura privire a unei statui antice, oameni ca Michelangelo, Leonardo, iar mai tarziu, mult mai tarziu, Winckelman si altii, si-au dat seama de superioritatea culturii antice fatza de “prezent” si aceasta noua intelegere a lumii s-a indepartat mult de preceptele religioase.Probabil ca in termenii pedepselor contra homosexualilor, aceasta este cea mai “trasnita” perioada a omenirii.

Dau numai cateva exemple: multe din geniile care au trait atunci au fost homosexuali dupa criteriile noastre de azi. Nici nu se putea altfel, intrucat acesti artisti de frunte s-au selectat nu dupa criteriul credintei in religie, ci dupa criteriul iubirii artei, si multi au ales sa fie “out”. Mai ales dupa ce au descoperit operele atat de perfecte ale artei greco-romane, au inteles imediat ca arta crestina de pana la ei este inferioara, si s-au straduit sa copieze si sa duca chiar mai departe arta anticilor, mai ales a varfurilor, ca Phidias. Picco de la Mirandola, despre care se spunea ca stie tot ce se poate sti despre lumea noastra, “plus ceva pe deasupra”, Michelangelo, Leonardo, Marsilio Ficcino, Caravaggio, pictorul care si-a ales numele de Sodoma, chiar Botticelli, aveau o deschidere mare la realitatile lumii si nu-si impuneau limite. A existat si un accident de parcurs: calugarul Savonarola, care i-a influentat pe multi pictori celebri sa-si arda picturile.

Astfel, in timp ce Parisul isi ardea zilnic “sodomitii sai”, mult “sodomiti italieni primeau pentru acelasi “pacat ” pedepse ridicole:

De exemplu Benvenito Cellini (care a avut o groaza de procese pe acesta tema, a primit la primul sau proces pedeapsa de a dona (nu se stie cui: unui judecator?) 12 saci de faina macinata si cernuta (cred ca un judecator o fi avut o brutarie). In urmatorul proces, cand a fost acuzat ca iubea un baiat, el a provocat judecatorii sai cu o aparare de bascalie: “Vai mie! Cum ma puteti acuza voi de a fi fost in stare sa imit zeii greco-romani? Numai Jupiter (Zeus) a avut o asemenea placere: sa-l poata rapi pe cel mai frumos baiat din lume ca sa-l iubeasca! Dar sarantocul din mine…eu, umilul dvs sculptor…eu nu am avut niciodata aceasta ocazie cereasca!”.

“Problema” lui Michelangelo s-a rezolvat rapid: nepotul lui a facut cu duiumul schimbari literare de sex la poeziile sale erotice, iar Leonardo a fost cuminte si a pictat tot ce i s-a cerut, asa ca procesul lui de relatii contra naturii cu baietii (cu Salai si altii) s-a musamalizat.
Morala: sa fi vestit si scapi de pedepsele “legale”!

3. PEDEPSELE TARZII PREMODERNE

Probabil ca unele din ele ar putea face parte cu brio dintr-un studiu al sadismului. In secolul al 18-lea este citat cazul unui baiat de 17 ani care a avut odata in viata sex cu un alt baiat. Ambii au fostr inchisi intr- inchisoare pe viata, fara a se specifica natura crimei de care sunt acuzati. Ei erau olandezi, si numai la moartea lor s-a descoperit nenorocita lor de “crima”. In general biserica considera (pe buna dreptate de fapt, nu-i asaaaa?) ca din punctul lor de vedere, insasi pronuntarea numelui unei “crime” poate duce la repetarea ei de catre altii.
Din acest motiv ei foloseau infama sintagma “crimen nefandum” pentru definirea acestei “crime”.

In timpul revolutiei franceze, un tehnician francez a inventat o noua masina de torturat, care urma sa fie aplicata si pentru sodomiti (desi revolutia a schimbat pana la urma aceasta nedreptate).

Masina de fapt permitea arderea de viu a condamnatului cu maximum de chinuri pentru nenorocitul respectiv. Spre usurarea tuturor, acesata masina a fost folosita o singura data in istorie, dupa care a fost aruncata. Deci primul si singurul test ce s-a facut a fost efectuat numai pentru uciderea in chinuri a…inventatorului sau! Justitie Poetica!

Daca s-ar fi procedat la fel cu Hitler si Stalin, nici nu mai apareau antonestii la rand!

4. Documentul de la Sibiu

Daca deschideti Cronica orasului Sibiu (pe foarte multi ani) la anul 1601, veti vedea o multime de date precise despre uciderile “legale” ordonate la Sibiu de primarie la sfatul bisericii. Lucrul care m-a surprins cel mai mult nu a fost nici cruzimea pedepselor (sibienii evitau arderea pe rug in favoarea inecarii fortzate in Olt) si nici faptul ca pana si animalele puteau fi acuzate de crime,…ci numarul neasteptat de mare al victimelor tipice: baieti de 12 ani care ar fi spus ceva, ar fi injurat, sau pur si simplu erau condamnati pentru sodomie si erezie! Nimeni nu poate spune azi ce vina aveau bietele victime! Documentul este nepretuit: este scris cu litere gotice foarte clasice si usor de descifrat; oricine stie ceva germana poate sa-l citeasca.

5. Pedepse moderne

Deodata, de la aparitia societatii victoriene asistam la o paranoia generalizata in privinta sexului: baietii erau total separati de fete in internate, dar homosexualitatea era aspru pedepsita, chiar prin reducerea portiilor de mancare Apoi, o serie de instrumente noi de tortura au aparut nu numai pentru fete (centuri de castitate) dar chiar si pentru baieti. Trebuie spus ca unele internate englezesti devenisera chinuitoare pentru baieti. Si deodata a aparut la lucru pentru homosexuali celebrul triunghi al mortii: Justitia spunea ca homosexualii sunt criminali, Biserica spunea ca sunt imorali iar Medicina spunea ca sunt bolnavi mintal. Deci deodata homosexualii s-au trezit cu trei ciocane pocnindu-i in cap, fara posibilitatea unei scapari. Si urmarile s-au vazut, chiar mai mult la duble minoritati.

Proust, in dubla sa calitate de evreu si homosexual, prezinta in cartea sa “A la recherche du temps perdu” homosexualii ca pe niste caraghiosi, cu multa ura de sine, dar si cu sclipiri de geniu. Cine citeste atent referintele lui la homosexualitatea personala, nu poate sa nu simta si durerea lui.

Apoi, in familia filosofului Wittgenstein, nu mai putin de trei baieti din cinci au fost homosexuali, si toti trei s-au sinucis din acest motiv, conform unor date biografice despre ei.

Dar poate ca exemplul cel mai bun il furnizeaza Stefan Zweig, care dupa ce a scris romanul sau “Simturi ratacite” s-a refugiat in America Latina de frica nazistilor iar acolo s-a sinucis din cauza disperarii pe toate fronturile!

Chiar si literatura de atunci a fost plina de asemenea sinucidideri: Andre Gide, in Corridon, arata aceasta fatzeta a lucrurilor.

Chiar si scriitorul Panait Istrati, un homosexual homofob de prima mana, a contribuit in felul lui la acest delir, vorbind de “monstri pe doua picioare care practica…” exact ce a “practicat” si el.

In randul pedepselor moderne as cita mai putin tratamentele iresponsabile ale unor medici, ci mai mult starea sihologica in care societatea i-a adus pe homosexuali: condamnati de biserica in terneni clari si crunti (nici pe lumea cealalta nu veti putea fi fericiti”) condamnati de justitie cu inchisoare de la 4 la 7 ani in Romania, si in plus speriati de medici ca sunt bolnavi grav. Din acest triunghi se parea ca nimeni nu poate iesi!

Dar o raza de lumina care a spart statu-quo-ul tot a aparut!

Sub forma cresterii rolului stiintei in lume si repunerea spre analiza a tuturor notiunilor ce parea fixate pe viata si moarte de religii milenare.

In prezentarea urmatoare vom vedea de ce atatea prejudecati au cazut cu mult zgomot cand au fost puse in lumina stiintei… si de ce unele discipline sunt stiintifice iar altele…NU!

BBC la Chișinău – misiune neterminată

iulie 6th, 2008
Președintele Voronin a fost intervievat în studioul BBC de la Chișinău pe 28 august 2006Președintele Voronin a fost intervievat în studioul BBC de la Chișinău pe 28 august 2006

Încetarea difuzării emisiunilor BBC în limba română lasă un gol în România și un gol uriaș în Republica Moldova.

Dacă peisajul mediatic din România este unul relativ normal, cel din țara vecină de la est este încă unul post-sovietic.

Într-adevăr, raportul organizației de monitorizare a drepturilor omului Freedom House a calificat mass media din Moldova drept “neliberă” în ultimii trei ani consecutiv, după ce în precedenții 15 o considerase “parțial liberă”.

Așa încât, exista o justificare editorială și geopolitică suficientă ca BBC să continue să difuzeze în limba de stat a acestei țări, cea mai săracă din Europa, care nu-și controlează întreg teritoriul și ale cărei șanse de aderare la Uniunea Europeană sunt, în cel mai bun caz, minime.

Comunicatul BBC prin care a fost făcută publică încetarea emisiei pe 1 august conține o frază: “Difuzarea de programe în limba română destinate Republicii Moldova va înceta, de asemenea, deoarece biroul de la Chişinău nu poate funcţiona fără infrastructura întregii redacţii în limba română” care poate fi interpretată ca o recunoaștere, fie și indirectă, a faptului că mai era nevoie de BBC în română la est de Prut.

Lupta cu prejudecățile

Republica Moldova a apărut în direct pe undele BBC înaintea României și asta datorită glasnostului din URSS, prin vocea regretatului Gheorghe Malarciuc, un scriitor controversat din Basarabia sovietică, primul corespondent la BBC în anii 1988 – 1989, ani ai mișcării de renaștere națională.

După moartea prematură a lui Malarciuc, locul său a fost luat din 1993 de Alexandru Canțîr, care azi după 15 ani are trista misiune de a închide biroul BBC de la Chișinău.

Sandu este mai mult decât un coleg, este un prieten drag, cu care am dus o luptă care, iată, până la urmă a fost curmată prematur, de a face o presă de tip occidental în această fostă republică sovietică.

În 1994 am întrebat în redacția română a BBC de ce nu difuzăm mai mult despre Republica Moldova.

“După alegerile din februarie pierdute de forțele pro-unioniste și când a devenit clar că unirea cu România nu mai are nicio șansă, ascultătorii din România nu mai sunt interesați de ceea ce se întâmplă acolo,” mi s-a răspuns.

Fiind confruntat cu astfel de lipsă de viziune și până la urmă, lipsă de respect pentru audiența din Republica Moldova, unde există totuși o realitate autonomă de aceea din România, despre care înțelegeam că practic nu contează, mi-am propus atunci să schimb această situație absurdă.

BBC – punct de reper

Încetul cu încetul am reușit să conving pe cei cu putere de decizie să acorde mai multă atenție Republicii Moldova și în 1998 am deschis primul birou BBC la Chișinău.

Dar a trebuit ca Răzvan Scorțea să devină director al redacției române în 2004 pentru ca Republicii Moldova să i se acorde atenția ce o merita, iar efectele s-au văzut curând.

În martie 2006 a fost deschis la Chișinău un birou ultra-modern, iar în luna august a aceluiași an au fost lansate simultan o emisiune specială de 15 minute pentru Republica Moldova și frecvența BBC pe FM 97,2 MHz.

Impactul a fost aproape imediat, audiența dublându-se în doar câteva luni.

Politicieni de toate culorile, de la Vladimir Voronin la Iurie Roșca, de la Serafim Urecheanu la Dumitru Braghiș, comentatori, economiști, oameni de cultură, istorici au venit la biroul din strada Columna să fie intervievați, lucru care doar cu câteva luni înainte ar fi fost imposibil.

Îmi aduc aminte că la alegerile locale din iunie 2007 candidatul Partidului Comuniștilor la primăria Chișinău, Veaceslav Iordan, a dat primul și singurul său interviu din timpul campaniei la BBC.

Nu știu dacă discursul său bolovănos și în general impresia catastrofală pe care a lăsat-o în acest interviu a determinat înfrângerea sa la scor de către Dorin Chirtoacă, cert este că a fost singurul loc unde a putut fi auzită vocea lui în mass media.

Succes și dispariție

În 2007 – 2008 BBC devenise la Chișinău un punct de reper, nu în ultimul rând prin pagina specială de internet bbc.md care atrăgea lună de lună tot mai mulți vizitatori.

Ce folos… Audiența în Republica Moldova, deși în creștere, era prea mică în cifre absolute, ca să justifice pentru conducerea BBC continuarea unei operațiuni exclusive, ca aceea a Europei libere, care continuă să difuzeze o oră pe zi la Chișinău.

Așa cum am mai spus, era posibilă organizarea extinderii și difuzării emisiunilor în limba română de la Chișinău, dar perioada de înflorire începută cu deschiderea noului birou în 2006 a fost prea scurtă pentru a permite acest lucru.

BBC era o oază de normalitate într-o țară în care anormalitatea e regula și în care nivelul jurnaliștilor îi face pe cei din România să apară ca modele de profesionalism.

Interesul meu pentru Republica Moldova, așa cum se vede și din înființarea unei rubrici speciale în revista ACUM nu s-a diminuat, iar odată cu dispariția emisiunilor BBC în română vom încerca prin acoperirea (deocamdată) modestă a revistei noastre să umplem măcar o părticică din golul imens ce se va crea în mass media moldovenească după 1 august.

Mama soacră cobise…

iulie 6th, 2008

Uf… Din nou are insomnie… de data asta, însă, pe bună dreptate: mâine e socru mic. Fata tatei cea mai mare e mireasă. Şi el, tata, măcar că e trecut binişor de 40 de ani, e emoţionat ca un adolescent.

Nunta va avea loc la capitală. Firesc ar fi fost poate să plece măcar din seara asta, însă, de când se află în conflict cu moş Ene şi acesta nu mai vrea sub nici o formă să treacă şi pe la uşa lui, nici măcar în propriul pat nu i se lipeşte pleoapă de pleoapă, darmite într-un loc străin…

Aşa încât, dis-de-dimineaţă se va urca în microbuz şi dacă totul va fi bine, va ajunge taman când mirii se pregătesc să spună „da” în faţa ofiţerului stării civile.

Soţia, fetele, toată lumea (mai puţin soacra, bolnăvioară, de care el are grijă de când soţia îi lucrează în capitală) sunt deja în febra pregătirilor, acolo, în oraş.
Aici, acasă, el şi-a călcat cămaşa, şi-a pregătit costumul punându-l pe un umeraş. Gânduri, emoţii, fetiţa tatei…

Spre ziuă îl prinde totuşi somnul. Puţin. Se trezeşte parcă speriat. Astăzi! Astăzi e nunta…

Totul e la îndemână. Înainte de a ieşi, dă însă o raită prin gospodărie, vede dacă soacra are tot ce trebuie, o îmbrăţişează şi fuge.
„Să ai grijă, pantalonii pot cădea de pe umeraş!”, mai aude din urma sa…
Însă nu mai are timp să se gândească la ce o fi vrut să spună soacra.

În microbuz se gândeşte, o vede mireasă pe fiica lui care e atât de… atât de frumoasă, atât de gingaşă, atât de…

Are noroc. Traficul e lejer. Microbuzul circulă bine. Ajunge chiar înainte de a fi plecat alaiul de acasă…
„Doamne, cât e de frumoasă! E strălucitoare!”

„ Hai, schimbă-te, trebuie să plecă!!!”, soţia îl apostrofează din mers.

Da, a şi uitat… Dar, vai! Pantalonii nu-s! Au alunecat, au căzut de pe umeraş. Să spună? Să nu spună? Dar ce-i rămâne de făcut? În mai puţin de o oră trebuie să fie la cununia civilă…

„CUM??? Unde?? Cum ai putut fi aşa căscat?? Iată, vei merge în blugi…”
Parcă lui îi păsa cum. Nu o vedea decât pe micuţa lui Prinţesă, copleşită şi ea de emoţie…

Îşi adună însă ultimele resurse şi se concentrează: unde s-a putut întâmpla?
Fără să mai spună nimănui a ieşit. Fluieră după un taxi şi se întoarce la autogară. „Ar trebui să mai fie acolo”, se gândeşte adunându-şi ultimele puteri…
Într-adevăr, microbuzul e acolo…
Urcă cu repeziciune. DA! DA! Sunt acolo, sub scaunul unde stătuse el. Cam şifonaţi, prăfuiţi, dar ce importanţă are..
Din nou în taxi. Îşi cere scuze, se îmbracă din mers şi… direct la oficiul stării civile.

„…de bună voie şi nesilită de nimeni…”?
„Da”, şopteşte mica lui Prinţesă.
A ajuns la timp. Soţia îi zâmbeşte îngăduitoare. Amândoi au lacrimi în ochi.

Şi doar mama soacră îi spusese….

‘Geo-patriotism’ – rolul Casei Regale în România

iulie 6th, 2008

Geopolitica românească are de aplicat pragmatismul și interesul aliat, comunitar, la specificul nostru ca națiune, ca istorie, ca geografie, ca tradiție și ca aspirație. Totul, sub semnul loialității. România este a șaptea țară din Uniunea Europeană, judecând după suprafață și populație. Pentru a deveni o putere economică pe măsură și pentru a îmbina prosperitatea cu statornicia, țara noastră are nevoie de loialitate. Nu sunt multe forțele din jurul nostru geografic, nici din restul sistemului internațional, fericite cu această perspectivă.

Atâta timp cât globalizarea se accentuează în Europa întreagă, nu numai în partea numită Uniunea Europeană, putem să ne adaptăm globalizării și să ne integrăm inteligent și suplu în UE, dar putem și să identificăm feluri convenabile de a contracara efectele secundare ale celor două fenomene: transferul de atribute de suveranitate, punerea statului la masa de discuții cu instituții de altă substanță decât el, diluarea caracteristicilor naționale în favoarea celor occidentale sau globale, adaptarea la scară continentală a strategiilor de securitate și apărare, de politică externă și cele economice, etc.

Din punct de vedere al identității, un aspect practic este sprijinul pe relieful, importanța și creativitatea Casei Regale, Academiei Române, Armatei și Bisericii. Aceste patru instituții respectate, neutre, au particularitatea că sunt de esență identitară și, prin reflexie, statală. Ele sunt, prin structură și menire, o oglindire a românilor; sunt instrumente de continuitate, de identitate, de tradiție și de mândrie națională. Ele sunt, de asemenea, generatoare de statornicie și producătoare de elite. Contribuția lor la devenirea românească în noul secol european, mai democratic și mai liber ca niciodată în istorie, are motive să fie încurajată. Aceste patru instituții pot să se armonizeze natural între ele și toate patru cu statul european occidental al secolului XXI. Iar instrumentul democrației poate să se extindă și să se aprofundeze, cu rezultate binefăcătoare, fără să riște efecte nedorite.

Astăzi, din cauza excesivei politizări a vieții românești și europene, prin efectele nefaste ale legăturii politicului cu națiunea prin intermediul televizorului, rolul modelelor a fost aproape exclusiv atribuit clasei politice. Aceasta poate avea, la nivel european, efecte devastatoare la tânăra generație; pe termen lung, efectele ingustarii si caricaturizarii notiunii de leadership pot afecta fibra identitară a națiunilor care alcătuiesc acest continent bogat în culturi și aspirații.

Autoritate morală

În România, prezența Casei Regale pe harta societății românești de astăzi are o influență benefică, în perspectivă continentală și globală. Casa Regală are avantajul de a nu fragmenta mersul politic; dimpotrivă, prezența ei dinamică amortizează efectele secundare ale schimbărilor politice de la fiecare patru ani.

Familia Regală de la noi nu înmagazinează putere politică. Regele Mihai are însă autoritate, fiind în mod biologic un păstrător al statalității și al identității naționale și fiind, în mod natural, un model al națiunii. Ca și predecesorul lui, Regele Carol I, el este dovada că răbdarea poate fi singurul antidot la destrămarea românească.

Chiar și atunci când a fost mecanic auto la Versoix sau fermier în Anglia, Regele Mihai a continuat să încarneze statalitatea românească. Acest lucru s-a întâmplat între 1948 și 1989, dar și după aceea. Nimic nu l-a împiedicat, din 1990 încoace, să stea alături de cei legitimați democratic pentru scaunul de șef al Statului, fiindcă legitimitatea lui era identitară. Fără să facă nimic special, el a continuat să „încarneze“ ceva ce devenea tot mai incert in fata viitorului: identitatea și statalitatea.

Totodată, Casa Regală, deposedată de putere politică și economică, a operat cu valori care nu au legătură directă cu democrația sau libertatea. Ele sunt: puterea exemplului personal, generozitatea, loialitatea, rolul modelului, spiritul de răspundere. Aceasta a dat, în ani, Casei Regale un relief care a făcut-o “diferită” de celelalte modele.

Casa Regală are o legătură naturală cu Armata, Biserica, Academia Română și, într-un anume fel, cu diplomația, cu instituții de dimensiune identitară; legătura aceasta nu ar trebui alterată niciodată de calea politică. Casa Regală se bucură democratic de existența partidelor de la putere, în alternanța lor, și nu se simte stingheră să încurajeze o inițiativă a puterii, dacă ea slujește interesului național.

Dilema republicană

Dilema principală a președintelui României de după 1989, ca șef al Statului, este cum să păstreze încrederea populației, performând politic și rămânând popular dar, în același timp, să reprezinte constant statalitatea și să aibă aura unui instrument emblematic al identității naționale. Faptul că președintele este supus criticilor și interpretărilor politice poate fi un avantaj pentru democrație, dar este o vulnerabilitate pentru securitatea identitară, fiindcă el reprezintă un simbol.

Regele Mihai, în chinuita sa viață, ca om și șef de Stat, în fiecare epocă istorică și circumstanță politică, chiar atunci când a fost absent din țară, a făcut parte din ritualul generator de mândrie pentru națiune, din „concertul interior“ care a dat repere României sau care a dat repere lumii despre România. Un exemplu concludent este interviul recent al Regelui din „The New York Times“. Politicienii lumii se zbat serios pentru a obține un interviu în acest ziar, una din cele mai puternice și mai influente publicații ale lumii. Lui, solicitarea i-a venit natural și nici măcar nu s-a arătat copleșit de ea. A răspuns simplu, ca și cum nu ar fi trăit 60 de ani de paranteză umilitoare și, adesea, deplorabilă.

Însemne ale statalității și identității noastre precum drapelul, stema, imnul, moneda și chiar întâlnirile oficiale au un caracter mai solemn, sunt mai mândre atunci când Regele este de față, iar acest lucru nu este dat de faptul că este în vârstă și impozant.

Dacă țara nu ar fi în curs de integrare și dacă nu am avea vecini mari și puternici sau mici și instabili, poate că ar conta mai puțin. Dar în situația dată, în condițiile unei clase politice aspru criticată de societate, prezența Casei Regale are importanță pentru România. Nu ar fi de dorit ca România să inaugureze o nouă paradigmă: “țară UE impredictibilă”. Clasa politică are nevoie să deprindă că democrația este un instrument în mâna ei, nu un sistem la cheremul ei.

Apoi, societatea românească nu este formată numai din politicieni. La binele națiunii pe termen lung veghează și alte părți ale societății care, în mod natural, sunt mai preocupate de viitor decât politicienii: societatea civilă, biserica, diplomația, oamenii de afaceri, armata, intelectualii, elitele, tinerii. Instrumentul democrației poate fi perfect asociat instituțiilor cu perenitate. Imaginea de stabilitate vine de la instituția tradițională, nu de la persoana trecătoare. Sunt, în Europa occidentală, clădiri care nu și-au schimbat destinația de 700 de ani. Singurele clădiri multiseculare la noi sunt doar bisericile; nu este indeajuns pentru Memorie.

Patriotism și loialitate

Românul este suspicios la nou și la promisiuni. El vrea instituții și valori care să-i dea confort identitar în drumul global către prosperitate și statornicie. Instrumentul democrației este una, valorile din mintea și sufletul lui sunt alta.

Patriotismul nu este o aspirație cu tentă romantică, depășită, naționalistă, istorică sau idealistă. Loialitatea este argument geopolitic românesc, un instrument de măsură a securității naționale și un mod de a supraviețui, ca națiune, în anumite momente de răscruce.

Apărarea matricei identitare a colectivității, de la muzică și filosofie până la mentalități, este tot atât de importantă ca și securitatea fizică. Un simplu exemplu: Fundațiile Regale au fost instrumente de securitate identitară, reprezentând direcții pentru valorile fundamentale ale națiunii. În plus, erau un instrument de Stat.

La fel, Academia Romana are nevoie să primească înapoi, neîntârziat, toate proprietățile furate de comunism. Academia Română nu poate fi decât bogată și independentă, pentru a-și asigura statornicia. A ține Academia Română în sărăcie post-decembristă este un act tot atât de grav ca timorarea ei politică dinainte de 1989. Această reparație este necesară nu pentru a face dreptate unei instituții, ci pentru a proteja identitatea națională.

Putem, în sfârșit, să asumăm finalizarea modernizării României, oprită în 1938, dacă ne lăsăm conduși de loialitate și dacă înțelegem importanța aducerii României la prosperitate și statornicie.

Quebec – mon amour – O mica Romanie (IV)

iulie 6th, 2008
Aventura gastronomică a lui Florin PredescuAventura gastronomică a lui Florin Predescu

Impactul unui decalaj dintre Europa vestica si dintre imigrantii aspiranti la libertate, la o viata noua a determinat un exod in masa catre SUA, Australia si Canada.

Spre sfarsitul anilor ’80 xenofobia devine vizibila in Occident mai ales prin iesirile neprietenoase ale politicienilor, nemaivorbind de reactiile localnicilor la adresa azilantilor. Declaratia neprietenoasa a politicianului german Oskar Lafontaine la adresa imigrantilor sustinand ca o redresare cu succes a economiei s-ar realiza prin refuzul cererilor de sedere sau de azil ale strainilor (auslander), peretii purtand mesaje ca Scheiss Auslander ori Auslander Raus mi-au schimbat decizia de a mai trai in Europa.

M-am adresat unui centru de imigrare quebecois din Bruxelles si in timp record ( sase luni) am primit viza de imigrare pentru Quebec si implicit Canada (statutul de immigrant recu).

La plecare din Germania erau 20◦C, la sosire in Quebec – 20◦C. Am inceput viata intr-o iarna neterminata si cu zapezi inalte, insa ceea ce m-a frapat a fost excesul de lumina, sa nu zic risipa de energie si caldura primirii. Am fost asteptat de catre reprezentanti ai guvernului quebec-oaz oferindu-mi o camera platita intr-un hotel, precum bani pentru haine, sprijin in gasirea unui apartament si un curs de limba, integrare in noua tara.

In Quebec existau mii de romani, biserici, organizatii, asociatii… insa foarte putin suport real din partea conationalilor.

Românii din Quebec

Prezenta romanilor in Montreal este datata de la 1881. Citand cateva statistici se mentioneaza ca in 1911 existau 15 000 imigranti de origine romana, iar in 1941 dupa un recesamant federal 25 000.

O afluenta a imigratiei romane cunoaste o crestere rapida dupa 1948, dar in mod spectacular si in anii ’90 cu o masiva continuitate pana in prezent.

Mii de tineri parasesc Romania si se stabilesc in Montreal.
Incerc sa refac momentele primelor zile in Quebec. A incepe viata cu nimic intr-o noua tara nu mai este o aventura, ci o intrecere cu tine insuti si cu cei din jurul tau. Daca alte comunitati isi ajuta noii veniti din prima zi ale sosirii lor, la romani exista un fenomen neobisnuit si pervers in a nu acorda nici macar un cuvant de incurajare, ci dimpotriva- ca intr- o cazarma recrutii sunt supusi la tot felul de umiliri, asa si novicii imigranti sunt striviti de aroganta celor cu ani grei de imigratie, de epatarea acestora in etalarea a ceea ce au realizat in Canada.

Am intalnit zeci de “intelectuali” (în accepțiunea marxistă a termenului) de origine romana comportandu-se neomeneste, aducand cu ei acea aura mostenita in societatea comunista ca a avea o diploma le confera un statut preferential.

Bisericile romane din Montreal s-au aflat in invrajbire si in dezuniune.

Realitate dură

Am intalnit in primele zile si la cursurile de integrare romani ca si mine, aflati la inceput de drum. Ne-am imprietenit si pe considerentul ca mancam aceeasi paine, ca eram in cautarea unui serviciu sa. Rar ni s-a intamplat ca vreunul dintre cei plecati din tara de ani, cu o situatie materiala stralucita sa ne invite la o masa ori sa ne indrume.

Intre noi, cei noi veniti (recrutii) si veteranii imigranti se stabilise o ruptura.

Nu vreau sa folosesc fatadele unor comitete si comitii ori sloganele rostite, publicate la diferite ocazii festive etc., ci sa insir cateva episoade din expereintele traite in Montreal.

Ca filolog am inteles ca viitorul meu pe continentul american nu avea sa fie promitator, asa ca m-am dedicat muncii de restaurant. Am beneficiat si de alte joburi suplimentare, temporare.

Din primele zile am gasit joburi modeste de bucatar ca in scurt timp sa ajung coordonator de banchete, manager. Am avut posibilitatea sa ofer de lucru catorva zeci de romani, chiar din primele zile ale inpamantenirii lor in Canada franceza. Majoritatea erau titrati, cu studii ingineresti sa. Nu-si mai aduc aminte de aceasta munca si nici nu vor sa o mentioneze in curriculum lor academic.
Inotdeauna mi-am imaginat ca in afara tarii romanii ar trebui sa fie uniti si sa consolideze o comunitate distincta, model.

Am sosit in prima zi de la Frankfurt la Montreal cu Ionel, prieten cunoscut in Germania pe care aveam sa-l consider un frate de suferinta. Nu contabilizez o relatie de prietenie si nici nu reprosez nimic.

Rămas în stradă

In orasul Quebec, restaurantul in care lucram s-a inchis printr-o executie judecatoreasca silita.

Venind la serviciu am gasit inchisa usa restaurantului cu o nota prin care eram informati ca patronul nu si-a platit taxele si nici alte datorii familiale de divort. Am ramas pe drumuri… Nu mai eram capabil sa platesc apartamentul si eventualitatea unui alt job cerea ceva timp. In doua saptamani sotia si baiatul urmau sa soseasca din tara.
Singura solutie a ramas sa ma mut la Montreal sa-mi caut de lucru.

Patronul imi datora salariul din urma, serviciul de ajutor somaj avea sa decida in cateva saptamani asupra dosarului meu asa ca mi-am zis ca am un prieten, pe cel cu care venisem din Germania.

L-am rugat sa mi gazduiasca sotia si copilul pentru cateva zile pana la rezolvarea, gasirea unui loc. Nu pot sa uit niciodata refuzul lui, desi avea spatiul corespunzator si chiar daca am fi dormit pe jos pe paturi nu ar fi fost la fel de rau. Sa fii in plina noapte cu un copil abia sosit din Romania, fara adapost ramane o pedeapsa de netrecut.

Canada a creat o traditie in a nu lasa oamenii fara acoperis, in a-i feri de cruzimea iernii. Itinerantii, cei fara adapost se bucura de o asistenta sociala mai rar intalnita in restul lumii. Noroc ca populatia acestei tari nu se constituie numai din romani.

Nu i-am zis nimic acelui « prieten », ci dimpotriva, dupa stabilirea mea in Florida, Ionel a venit la plaja cu familia, ba chiar si cu alti prieteni de-ai lui. Nu i-am refuzat. Nu i-am lasat sa mearga la hotel. S-au bucurat de o ospitalitate deplina asa cum am deprins-o de la parintii mei. Nu in vreo universitate aleasa.

In anii ’90 Montrealul s-a confruntat cu un val de imigranti romani clandestini sositi ascunsi in containerele ori calele unor vase comerciale.

Anchetele, serviciile de investigatii nu au reusit niciodata sa afle vreodata drumul romanilor denumiti « containeristi » si cumva stigmatizati, ca fiind un fel de paria, o lume criminala. Pentru a trece oceanul ascuns in containere cu sau fara acceptul personalului de navigatie de pe vas impunea o nota de curaj, de rezistenta fizica deosebita. Nu-mi imaginez vreun inginer sau profesor sa se inscrie in acest voiaj al riscului.

Meleaguri mai calde

In 1996 Canada franceza a cunoscut o cadere economica provocata de referendumul din 1995. De teama separarii Quebec-ului de restul Canadei multe companii si-au inchis portile, zeci de investitori au plecat in SUA ori in provinciile anglofone. A fost si anul deciziei mele de a pleca in Florida.

M-am trezit din nou in drum. Acelasi calvar al cautarii unui serviciu, altei locuinte.

Experienta anterioara cu Ionel, si nu singulara m-a determinat sa nu mai astept ajutor din partea vreunui roman.

Români realizați

Restaurantul reprezinta un loc deschis unde se infiripeaza noi prietenii, unde oamenii isi deschid sufletul mai usor decat la biserica. Am lucrat in cateva restaurante in Montreal intalnind fel si fel de oameni.
Astfel am cunoscut doi baieti, Sandu si Catalin, abia trecuti de varsta adolescentei, inalti, optimisti si curajosi tocmai sositi ca imigranti clandestini ascunsi in containerele unui vas.

Pe terasa unui pub numit pe atunci Crocodile ne-am cinstit, mi-au povestit aventurile lor cu simplitatea oamenilor crescuti la tara alaturi de parinti, bunici si vecini. Munceau in constructii, taiau copaci si in mod sigur nu auzisera de Shakespeare ori Kant. Mi-am dat seama ca nu mai contau cultura omului, titlul, banii, aparentele.

Sandu si Catalin mi-au devenit prieteni nu numai la o halba de bere. Stiindu-ma fara adapost mi-au oferit o camera din apartamentul lor (nu prea luxos) cu mobila adunata de pe strada.

Astazi amandoi au reusit in viata. Sunt proprietari de restaurante, calatoresc prin lume si la aproape 40 ani sunt realizati.

Ne-am reintalnit cu aceeasi bucurie, ne amintim de timpurile petrecute in acea strada suburbana, Plamondon, cu iz de Bronx murdar pe cand imparteam saracia si visurile. Le e inca greu sa nu mi se adreseze cu Nea Florin…
(Va urma)

‘Comuniștii au construit mult’ – un mit care refuză să moară

iulie 6th, 2008
Copșa Mică - una din Copșa Mică – una din “marile realizări” ale construcției socialiste

Mă văd nevoit, din nou, să scriu un editorial ca răspuns la niște afirmații postate de un cititor al revistei ACUM într-un ecou.

La articolul scris de Matei Păun într-un număr trecut, în care explica de ce s-a întors din exilul american unde plecase cu părinții săi la vârsta de numai câteva luni, a sosit un ecou din care citez câteva rânduri:

Ați regăsit o țară construită de un popor aflat sub dictatură comunistă. Construită după unele opinii cam anapoda, dar construită! Prezentând la momentul respectiv potențialul investițional urmare căruia ați fost trimis înapoi! Dar era construită! Cu sacrificiile celor care de bine de rău n-au avut altă cale.

Am dat o replică respectivului că dacă Matei Păun nu a mâncat salam cu soia, nu înseamnăcă gestul său de a se reîntoarce în țară, într-un moment în care traficul masiv era în sens invers, trebuie privit altfel decât cu admirație, la care cititorul mi-a lansat apoi o provocare:

Chiar vă invit să scrieți despre construcțiile forțate realizate cu acest hulit salam cu soia în burtă (dacă). Bazat pe o documentare exactă asupra ce s-a ales de ele până acum și cum au fost vandalizate, devenind baza miliardarilor de carton.

Iar un alt cititor, ale cărui rânduri s-au strecurat în trecut din greșeală în revista ACUM, cunsocut pentru vederile sale național-comuniste și vulgar anti-monarhiste, scria pe blogul său (acum așa e la modă, ai, n-ai ce scrie, îți faci blog):

Fabricile au fost intenționat falimentate pentru a fi vândute/predate pe mai nimic … La CAP-uri întâi s-au smuls ușile, ferestrele… apoi acoperișul. Cărămizile din zid. Fierul din betonul turnat…

Vi se pare că ați mai auzit în ultimii 18 ani astfel de vorbe? Poate chiar sunteți de acord cu ele? Da?

Atunci să vedem cât de multă dreptate au acești cititori indignați.

Comparația cu trecutul e înșelătoare

Pe vremea regimului comunist se bătea toba pe toate canalale despre cât de mult s-a construit în România, mai ales după 1965 când puterea a fost preluată de Nicolae Ceaușescu.

Și într-adevăr, statisticienii comuniști nu pridideau să compare producția de oțel, mașini unelte, cauciuc, petrol, gaze, etc, cu cea din “anul de vârf al României burghezo-moșierești, 1938”.

Strict vorbind din punct de vedere statistic, datele arătau creșteri importante, dar ceea ce lipsea era punerea în context. Și este exact ce voi face în următoarele paragrafe.

Îmi aduc aminte că în mai 1995, când se împlineau 50 de ani de la victoria împotriva Germaniei naziste, l-am intervievat la Londra, unde avea loc summitul liderilor europeni, pe președintele de atunci al României, Ion Iliescu.

L-am întrebat dacă pentru români 8 mai 1945 a fost un prilej de bucurie sau unul de tristețe, că au schimbat un regim dictatorial fascist cu unul comunist.

Și am primit obișnuitul răspuns în limbajul de lemn, în care erau enumerate și meritele (pe lângă neajunsuri) ale regimului comunist, între care alfabetizarea, industrializarea și obișnuitul “s-a construit”.

L-am întrerupt atunci pe președintele Iliescu cu întrebarea: “Dar Grecia, domnule președinte?”.

Este întrebarea pe care o pun de fiecare dată când cineva se lansează în discursuri apologetice despre “cât au construit comuniștii”.

Și Ion Iliescu a fost nevoit să răspundă, nu foarte entuziast și foarte pe ocolite, că de fapt bilanțul regimului comunist fusese per total negativ.

În fatidicul an 1938, Grecia avea un produs intern brut (exprimat la prețurile din 1990) de 800 de dolari pe cap de locuitor, față de 700 cât avea România (sursa: East-Central Economies in Transition, Raport pentru Comitetul economic mixt al Congresului SUA, M.E. Sharpe, Washington, D.C., 1995, p 17), iar Portugalia avea tot 800.

În 1990, primul an de după căderea regimului comunist, Grecia ajunsese la 6000$/pe locuitor, Portugalia la 4900$, în timp ce PIB-ul României era de 1600$/locuitor.

Cu alte cuvinte, două țări de nivelul României în 1938 au ajuns la o prosperitate mult mai mare în 1990.

Nu e niciun secret că acest lucru se datorează unui singur fapt: evitării de către cele două țări a regimului comunist impus cu forța în România de URSS și implementat cu zel de slugi ca Gheorghiu Dej sau Ceaușescu, pentru care politica de “independență” față de Moscova (de după 1964) însemna de fapt fuga înainte, depășirea la capitolul stalinism a liderilor sovietici.

Și în Grecia și Portugalia s-a construit și investit, dar nu aiurea ca în România, care în 1989 avea cel mai redus nivel de telefonie din Europa (mai redus decât Republica Moldova) și doar 113 km de autostradă și aceea ca vai de ea.

Grecia și Portugalia n-au construit combinate siderurgice, uzine petrochimice, fabrici de autoturisme, canale inutile, clădiri megalomanice precum Casa Poporului și alte capricii de dictator semi-analfabet.

Nici în Grecia și Portugalia oamenii nu stau în peșteri, ci în case și blocuri construite mai bine decât în România comunistă, circulă pe drumuri mai bine construite decât în România, speranța lor de viață la naștere era mai ridicată decât în România comunistă în 1990 și nu exista analfabetism, de care se lăudau comuniștii că-l lichidaseră în România.

În schimb, Grecia și Portugalia nu au industria inutilă, mormanul de fiare pe care se ambiționaseră Dej, dar mai ales Ceaușescu să-l creeze și care nu genera decât produse necompetetitive, nu așa cum mincinos afirma regimul că România era pe poziții fruntașe în nu știu câte industrii.

Minciuni comuniste

Și pentru că veni vorba de minciuni, vă aduceți aminte că în 1989 (anul “de vârf” al României comuniste, din fericire și ultimul) Ceaușescu se lăudase cu o producție de cereale de 60 de milioane de tone?

Vă mai aduceți aminte că la doar câteva zile după executarea lui Ceaușescu liderii CFSN au dezvăluit că cifra reală era de doar 16 milioane de tone?

Este doar unul dintre exemplele de minciună cu care a fost îndoctrinată și spălată pe creier populația.

Și ajungem și la “distrugerea și vandalizarea uzinelor, fabricilor și ceapeurilor pentru cumpărarea lor pe nimic de, între alții, miliardarii de carton sau capitalul străin care vrea să le închidă ca să transforme România într-o piață de desfacere”.

Aproape toată industria din România era deja în stare de faliment în 1989. Nu existau practic produse competitive, cu excepția unora din industria ușoară, care erau ingurgitate de nepretențioasa piață a URSS.

Așa încât fabricile și uzinele nu valorau nici doi bani. O întreprindere este evaluată nu după scriptele contabile de tip comunist, ci după capacitatea ei de a produce profit, atât și nimic mai mult.

Or, cele mai multe întreprinderi românești, subcapitalizate, cu tehnică învechită și productivitate redusă nu erau capabile să producă profit în 1989, comparați și cu situația din Germania de est de după 1990 (țară cu un nivel economic mult mai dezvoltat decât al României) unde industria a fost aproape în întregime lichidată sau restructurată, nemai vorbind de caracterul ei toxic-poluant.

În plus, în Europa întreagă, în primul rând în Occident, începuse de mult procesul de dezindustrializare.

În Uniunea Europeană azi, 75% din forța de muncă lucrează în sectorul terțiar, al serviciilor, și numai 25% în sectorul primar și secundar (al producției materiale, în jargon marxist), așa că nici România nu putea scăpa de această tendință.

Și ce e rău în asta? Că nu mai există mastodonți poluanți și energofagi precum combinatele siderurgice și crime ecologice precum Copșa Mică, Zlatna, Baia Mare sau Suceava?

Că oamenii lucrează în condiții decente, nu în lagăre de muncă forțată, cum erau practic majoritatea întreprinderilor sub comunism?

Ajungem dar și la ceapeurile “vandalizate” care, chipurile, dacă nu ar fi fost vandalizate, ar fi produs un belșug de mărfuri agricole.

Să nu uităm că politica de colectivizare a agriculturii a fost impusă direct de Stalin și pusă în practică brutal de călăii săi din România, în frunte cu general-locotenent Nicolae Ceaușescu.

Una dintre urmările acestei politici a fost jaful populației rurale, căreia i s-a furat pământul, animalele, recoltele, aproape totul, așa încât “vandalismul” de după 1990 n-a fost decât un act de recuperare parțială, fie și unul dezordonat, a ceea ce li se luase oamenilor cu forța după 1949.

Agricultura românească era extrem de ne-eficientă, tocmai din cauza ceapeurilor, iar acum se închide paranteza de peste 50 de ani pierduți și începe procesul de concentrare a exploatațiilor pe singura cale dovedită viabilă: cea a economiei de piață, adică vânzarea și cumpărarea pământului.

Un profesor de-al meu de la ASE (institutul inutil ale cărui cursuri inutile le-am urmat sub regimul comunist) spunea că românii sunt pe jumătate țărani și pe jumătate foști țărani.

Ei bine, suntem în anul 2008 și aproape jumătate din populația României trăiește la țară (chiar dacă nu toți sunt țărani, adică agricultori de subzistență), iar din cealaltă jumătate care trăiește la oraș, jumătate provine tot de la țară.

Asta a reușit regimul comunist, care chipurile promitea să reducă și apoi să elimine diferența dintre sat și oraș, să caște o prăpastie între cele două medii.

Mergeți în orice țară din vestul Europei sau în Grecia și vedeți dacă există vreo diferență de nivel de trai între mediul rural și urban, dacă vedeți drumuri desfundate și lipsa canalizării la sat.

Liderii comuniști din România, ca să siluiască realitatea în tiparele dogmei marxiste, au transformat în mod forțat pe țărani în muncitori.

Ajunși la oraș, aceștia și-au pierdut bunul simț țărănesc (dispărut mai apoi și la țară), dar n-au căpătat un grad de civilizație urbană în kolhozurile de locuit care erau imensele cartiere de blocuri, confort 2 și 3, care azi au devenit o pacoste pe capul celor care locuiesc în ele.

Așa încât, trag concluzia că aproape tot ce a construit regimul comunist a fost construit degeaba.

Alfabetizare, îmbunătățirea stării sănătății populației, modernizarea infrastructurii a avut loc și în țările care nu au cunoscut regimul comunist și nu au implicat sacrificiile umane uriașe și inutile impuse de regimurile comuniste.

Nu mai spun că invențiile care au dus la aceste îmbunătățiri, de la penicilină la cipul de silicon și internet aparțin în covârșitoare majoritate occidentului liber.

Deci, stimați apologeți ai fabricilor, uzinelor, combinatelor și ceapeurilor moștenite de la regimul communist și lamentatori ai “vandalizării” lor după 1990, faceți o pauză de gândire și vă rog, niciodată, dar niciodată să nu mai pomeniți de ele.

Și când nu veți mai pomeni, acesta va fi un semn că v-ați scuturat de una dintre marile poveri mentale cu care ați fost căptușiți de imbecilul regim comunist din România

poemele lunii

iulie 3rd, 2008

**lui LORCA**

ciupind coarde de şovăitoare ape,
luna
seceră
scântei din pietre:
nisipul alunecă printre degete.

tânguirea saxofonului în tunică ochilor
orizonturi deschide,
în timp ce
pe acoperiş
pisica
o ia drept oglindă.

**Semiluna**

copaci,
în crengile voastre
luna
fluturi de cântece cloceşte!

naştere,
unde îţi duci rădăcinile?
în ce pământuri
inimă mea va auzi baladele nopţii?

**Copaci**

luna
reface drumul înapoi spre casă,
prin albii secate de râuri.

oglinda reflectă înrădăcinata tăcere din florile galbene de ruscuţă.

arinul se-apleacă să-i sărute dulcea seninătate
pătată doar de respiraţia crinilor de pădure.

ienupărul poartă pe ramuri ace de lumină;
pe cetini stele se inchină.

de pe lângă garduri de răchită
adună
bujori cu buzele arse de secetă.

în undele lacului,
vântul
admiră o faţă sclivisită de ţigancă.

Doru

iulie 3rd, 2008

Optsprezece ani nu mi-au fost de-ajuns
Să înţeleg de ce se certau părinţii.
Eram şapte.
Al optulea urma să apară curând.
Tata ne vorbea despre Vaslui, despre podgoriile uriaşe, despre Eminescu, despre Ştefan cel Mare, despre Iaşi, despre Podul Înalt, despre Bistriţa la Bacău.
Mama ne vorbea despre răcoarea pădurilor de pe Meseş, despre căpriore alergând slobode prin Solduba, despre Avram Iancu, despre Simion Bărnuţiu, despre Şimleul Silvaniei, despre Zalău.
Când s-a născut Doru,
Tata a vrut să-i dea numele Ştefan.
Mama nu şi nu, să-i zică Avram.
Fiecare cu dorurile sale din copilărie,
Din poveştile părinţilor, bunicilor.
Într-un târziu s-au decis să-l numească Teodor.
Cu dorul său, fiecare.

Dan David, Los Angeles, Martie-17-2007.

INIMĂ DE CÂRTIŢĂ

iulie 3rd, 2008

toate cârtiţele îl citesc
pe Kahlil Gibran…
\”Secretele inimii\”…
şi ultima lor dorinţă
este mereu… cerul liber!
şi ultima lor rugăciune
este mereu… ochiul durerii!
o inimă de cârtiţă nu moare,
până nu vede drumul
spre Dumnezeu…

4 martie 2007, 23:12
Din volumul \”Nsoromma\”,
Editura Carminis, 2007

Atât îţi cer

iulie 3rd, 2008

Iubeşte-mă, atât îţi cer,
dar vreau ca dragostea să-ţi fie
un pat de flori, puţin mister
şi-o voce caldă, tandră, vie.

Iubeşte-mă şi lasă-mi iară,
puterea ta atât de dulce,
adu-ţi aminte că sunt eu
şi te-oi iubii pe mii de frunze.

Iubeşte-mă atât îţi cer,
dă-mi puritatea ta din sânge,
dar lasă doar puţin mister
şi totul nu se va mai duce.

Ionela van Rees-Zota

Centrul Cultural Românesc Londra – program pe iulie și august

iulie 2nd, 2008
Great tasting, clean cherries. Bucharest. © Tudor PrisacariuGreat tasting, clean cherries. Bucharest. © Tudor Prisacariu

Dear RCC Members & Friends,
Welcome to the July – August 2008 edition of the RCC Diary.

I trust you are well and that the good old British Summer will continue to remain as kind to us as up to now. And speaking about summer, one can really tell it has come just by keeping an eye on the newspapers and the general news. It’s nice, sunny and warm, and we are getting closer and closer to the Silly Season (which starts officially in August; called by the Dutch the Cucumber-tide, and by the Finns the Rotting Season), when the stories covered in the media become sillier by the day.

As from now, the sightings of UFOs reported widely in the (not only tabloid) press will probably multiply. And, if the world will not end when the Large Hadron Particle Collider under Berne is switched on, creating a black hole, we shall surely find the meaning of life from the crop circles left in a field in Wiltshire.

I think I can predict the newspapers will have a field day talking about surfing puppies or the occasional flock of parrots from Teddington, as well as a host of cute animal stories.

But coming back to Romanian culture, you can see from the Diary below that, although summer is here and the holiday mood is very strong, there are still events happening in London and other places around the UK. You can still catch the Palme d’Or winner ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’ in selected cinemas, as well as the tragicomic ‘California Dreamin’ (Endless) – see details below. The BBC Proms will bring a programme of Romanian traditional music on 20 July, the “masters of Balkan atmosphere” Paprika Balkanicus will play in a Croydon park and then will go up to Scotland, the violinist Baz Stanescu, a great master of Balkan, Gypsy, and jazz manouche music will perform in Ealing, and the up-and-coming Vlad Hirlav-Maistorovici will be performing in Sandwich with the Becker Ensemble.

By far, one of the most important Romanian-related cultural events is the Glyndebourne Opera debut of the great director Silviu Purcarete, this coming August. Maestro Purcarete directs ‘Love and Other Demons’, a brand new Glyndebourne commission from composer Peter Eotvos. The stage design is signed by Helmut Stürmer, one of Purcarete’s long-time collaborators, and one of the greatest stage designers around. Please see the details below.

As you can see, there are plenty of things to keep you occupied and culturally active and far away from the news. When talking about culture, it appears that summer is the Serious Season, with the big festivals in Edinburgh and smaller ones all over the UK. And talking about Edinburgh, the Film Festival there (18-29 June) has presented Radu Jude’s short film ‘Alexandra’, which we hope will come to a screen near you soon.

Keep sending us info about your events and we shall mention them in the updated version of the Diary. Until then, I wish you all the best and please keep on supporting Romanian culture in the UK.

Best wishes,
Ramona Mitrica

Edited by: Ramona Mitrica & Mihai Risnoveanu
Special thanks: Nicolae Ratiu, Mike Phillips

ROMANIAN DIARY: July – August 2008

2 July 2008 – BALLET: Laura Cristea within the Rambert School’s Evening of Dance
2, 4, 5 July 2008 – THEATRE: Eugene Ionesco’s ‘The Lesson’ and ‘The Bald Prima Donna’
3 July 2008 – CONCERT: The Plush Ensemble with Remus Azoitei (violin)
4 July 2008 – OPERA: Simona Mihai (soprano) in ‘The Coronation of Poppea’
5 July 2008 – CONCERT: Victoria Balan (violin) in Binfield
12 July 2008 – CONCERT: Paprika Balkanicus within Croydon Summer Festival
13, 15, 17, 19 July 2008 – PERFORMANCE: ‘La Boheme’ conducted by Christian Badea
15 July 2008 – CONFERENCE: ‘Evicting the Ghost’
18 July 2008 – CONCERT: Bela Bartok’s ‘Romanian Dances’
20 July 2008 – CONCERT: Folk Music from Romania at the BBC Proms
24 July 2008 – CONCERT: Baz Stanescu (violin) within Ealing Summer Jazz Festival
31 July 2008 – OPERA: Simona Mihai (soprano) in ‘The Coronation of Poppea’ at the BBC Proms
31 July 2008 – CONCERT: Naiades Ensemble with Paula Popa (harp)
31 July – 10 August 2008 – THEATRE: ‘Infanta: User’s Guide’ by Saviana Stanescu at Edinburgh Fringe
10 – 30 August 2008 – OPERA: ‘Love and Other Demons’ directed by Silviu Purcarete
11 August 2008 – CONCERT: Paprika Balkanicus with Bogdan Vacarescu (violin) at Broadstairs Folkfest
21 August 2008 – CONCERT: Vlad Hirlav-Maistorovici (violin) with the Becker Ensemble
30 August 2008 – CONCERT: Paprika Balkanicus with Bogdan Vacarescu (violin) in Edinburgh

Until 20 July 2008 – EXHIBITION: New Bucharest Market
Until 21 July 2008 – FILM: ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’ by Cristian Mungiu
Until 31 July 2008 – FILM: ‘California Dreamin’ (Endless)’ by Cristian Nemescu

Wednesday 2 July 2008 – BALLET: Laura Cristea within the Rambert School’s Evening of Dance
19.45, Lilian Baylis Studio, Sadler’s Wells, Rosebery Avenue, London EC1R 4TN; Box Office: 0844 412 4300
Tickets: £15 (£12 concessions)
The Rambert School was founded by Marie Rambert in 1920. It is recognised internationally at the highest level for its teaching of dance technique, choreography and research. Here, the school presents a special programme of ballet and contemporary dance.
Contemporary dance is represented first by Robert Cohan’s seminal ‘Forest’, a work choreographed by Cohan for his legendary London Contemporary Dance Theatre in 1977.
Also featured is ‘Haida Quest’, a work by the school’s director, Ross McKim, which features live music by Barry Ganberg, and ‘Eternal Light’ by Mark Baldwin.
As with all Rambert School programmes, there will be further contemporary and ballet works created by students. Ballet will also be represented by selections from ‘La Sylphide’ staged by Paul Melis and Hilary Clark.
While studying in London, Laura Cristea is supported by the Ratiu Foundation .
Back to top

2, 4, 5 July 2008 – THEATRE: Eugene Ionesco’s ‘The Lesson’ and ‘The Bald Prima Donna’
19.45, Crescent Theatre, Sheepcote Street, Birmingham B16 8AE; Box Office: 0121 643 5858
This Ionesco double-bill is part of the Crescent Theatre’s FourPlay programme.
• The Lesson
A professor awaits a fresh pupil’s arrival, brushing off the maid’s warnings of the dark things that may come of yet another lesson… But as the pupil’s limitations become evident, the professor’s frustration grows, and the day’s lesson takes its foreshadowed, perilous turn. This potent “comic drama” has the power to frighten and delight as only Absurdist plays can.
Details on www.ionescos-lesson.blogspot.com
• The Bald Prima Donna
The Smiths are a traditional family from London, who have invited another family, the Martins, over for a visit. Their married guests, Mr and Mrs Martin, are certain that they have met somewhere before. They are joined later by the Smiths’ maid, Mary, who reveals that she is Sherlock Holmes, and the local fire chief, who is also a friend and confuses everyone by bobby-knocking at the door. Who is responsible for this misunderstanding?
Details on www.ionesco-thebaldprimadonna.blogspot.com
Back to top

Thursday 3 July 2008 – CONCERT: The Plush Ensemble with Remus Azoitei (violin)
19.00-21.00, ICR/Romanian Cultural Institute London, 1 Belgrave Square, London SW1X 8PH
Admission is free but places are limited. Early booking is well recommended. Please reserve your seats at Tel. 020 7752 0134
This is the final concert of the Enescu Society.

The Plush Ensemble is a flexible collective of fifteen international musicians who formed at Plush in 2001. The Ensemble is committed to performing new programmes at the highest level, contrasting chamber music works with the most interesting music of the avant-garde. Previous programmes include Beethoven and Schubert quartets paired with modern works by Ligeti, Birtwistle and Kurtag. Expect to be challenged by the group’s infectious energy and original interpretations.
The Plush Ensemble on stage at the Romanian Cultural Institute for the Enescu Society concert are: Remus Azoitei, Simon Blendis, Corinne Chapelle, Ruth Rogers – violins; Sue Knight, Tobias Breider – violas; Adrian Brendel, Pierre Doumenge – celli; Tim Horton – piano.

Programme:
Franz Schubert – “Notturno” for Piano Trio in E flat major D 897, op. 148
Antonin Dvorak – Piano Quartet nr. 2 in E flat major, op. 87
George Enescu – String Octet in C Major, op. 7
The Enescu Society Concert Season runs from October to July, on the first Thursday of each month. The concert stage of the Institute aims to host outstanding musicians performing George Enescu’s music alongside an international repertoire.
The Enescu Society is a project of the Romanian Cultural Institute London under the Royal Patronage of HRH Princess Margarita of Romania.
Details on www.icr-london.co.uk
Back to top

4 July 2008 – OPERA: Simona Mihai (soprano) in ‘The Coronation of Poppea’
16.55, Glyndebourne Opera, Glyndebourne, Lewes, East Sussex BN8 5UU; Box Office: 01273 813813, www.glyndebourne.com
‘The Coronation of Poppea’ by Monteverdi (sung in Italian with English supertitles; one interval)
‘The Coronation of Poppea’ (L’incoronazione di Poppea) is Claudio Monteverdi’s (1567-1643) last opera. It was premiered at Teatro di Giovanni e Paolo in Venice in 1642 and was given its first professional production at Glyndebourne in 1962.
The plot, by librettist Busenello, is suggested in the prologue with the apparent triumph of Love over Virtue and Fortune. Love, reflected through Nerone’s blind infatuation for the amoral and relentlessly ambitious Poppea, is powerfully illustrated in one of the most beautiful love duets ever written at the conclusion of this masterpiece.
The internationally acclaimed director Robert Carsen will direct this new production for the 2008 Festival. Baroque specialist, Emmanuelle Haïm, will conduct the Orchestra of the Age of Enlightenment. Danielle de Niese, following her critical success as Cleopatra in Giulio Cesare, will return as Poppea, with Alice Coote in her Glyndebourne debut, as Nerone.
Performing as The Goddess of Virtue: Romanian soprano Simona Mihai.
While studying in London, Simona Mihai was supported by the Ratiu Foundation .
Details on www.glyndebourne.com
Back to top

Saturday 5 July 2008 – CONCERT: Victoria Balan (violin) in Binfield
19.30, Newbold College, Binfield, Bracknell RG42 4AN
Young Romanian violinist Victoria Balan performs a special recital, accompanied on piano by Naufal Mukumi.
The programme presents works by J. S. Bach, Jules Massenet, Claude Debussy, Sergei Rachmaninov, W. A. Mozart, Pablo Sarasate, Johan Svendsen, and Cesar Franck.
A collection will be taken during the evening.
Back to top

Saturday 12 July 2008 – CONCERT: Paprika Balkanicus within Croydon Summer Festival
13.00, Lloyd Park, Croydon CR1; Tel. 020 8760 5672
Free entry
Join the fun in the park at this event headlined by the Stereo MCs , with an excellent world music lining that includes the ‘Balkan Storm’ Paprika Balkanicus.
Details on www.croydonfestival.com
Back to top

13, 15, 17, 19 July 2008 – PERFORMANCE: ‘La Boheme’ conducted by Christian Badea
Royal Opera House, Covent Garden, London WC2E 9DD; Box Office: 020 7304 4000
Performance times: 13 July at 15.00, 15 and 17 July 19.30 PM, 19 July at 12.00.
A lost key, an extinguished candle and an accidental touch in the dark. So begins one of the great, tragic romances of all opera as the cold hands of the fragile seamstress Mimi warm the heart of the poet Rodolfo in lyrical seduction. Puccini’s gloriously tuneful work follows their story through a year from that first meeting through jealous separation to a poignant death-bed reconciliation. With Cristina Gallardo-Domas as Mimi, Roberto Aronica playing Rodolfo for The Royal Opera for the first time and Christian Badea conducting, and we have the potent combination of great music and intense passion in live performance.
Details on www.royaloperahouse.org.uk
Back to top

Tuesday 15 July 2008 – CONFERENCE: ‘Evicting the Ghost’
19.00-21.00, ICR/Romanian Cultural Institute London, 1 Belgrave Square, London SW1X 8PH
Admission is free but places are limited. Please reserve your seats at Tel. 020 7752 0134
This debate brings together three distinct perspectives on totalitarian space and its often problematic post-totalitarian uses. It proceeds from a look at strategies employed by contemporary artists in order to repossess the space colonized by ideology; then it engages the contorted metaphysics at the foundation of the House of the People in Bucharest, second largest edifice in the world, fusing the functions of mausoleum and citadel; and finally it discusses the makeshift architecture improvised on the streets by those dispossessed of their homes, as a result of changing ideas of ownership in contemporary Romania.
The debate will be chaired by Daniel Serafimovski, Senior Lecturer at the Department of Architecture and Spatial Design, Metropolitan University London.
Programme: ‘Occupying the Totalitarian Imagination’ by Malcolm Quinn, ‘Architecture and Politics at the Foundation of Foundation’ by Jonathan Lahey Dronsfield, and ‘Evicting the Ghost’ by Alex Axinte and Cristi Borcan (studiobasar).
The event is part of the New Bucharest Market project presented by the Romanian Cultural Institute, with the support of the Embassy of Romania, at the London Festival of Architecture 2008.
Details on www.icr-london.co.uk
Back to top

Friday 18 July 2008 – CONCERT: Bela Bartok’s ‘Romanian Dances’
19.30, Paxton House, Berwick upon Tweed, Scottish Borders TD15 1SZ; Box Office: 01289 386291
Tickets: £16 (£8 concessions)
This concert is performed by Cedric Tiberghien (piano), as part of the Music at Paxton Summer Festival of Chamber Music.
Also in the programme: Franz Liszt: “Annees de Pelerinage” Book 1; Johannes Brahms: Hungarian Dances. Cedric Tiberghien is one of the most exciting artists to emerge from France in recent years. Highlights among future engagements include debut concertos at the BBC Proms as well as with many famous orchestras around the world.
Details on www.musicatpaxton.co.uk
Back to top

Sunday 20 July 2008 – CONCERT: Folk Music from Romania at the BBC Proms: Prom 4
15.30, Royal Albert Hall, Kensington Gore, London SW7 2AP; Box Office: 020 7589 8212
Free entry.
Prom 4 presents a programme of folk music and dances, both in their traditional arrangements and as arranged by composers such as Vaughn Williams and Bartok. The folk music from Transylvania, the Eastern Carpathian Mountains and Moldova is played by the Folkestra, a unique youth ensemble hosted by the Sage Gateshead.
Details on www.bbc.co.uk/proms
Back to top

Thursday 24 July 2008 – CONCERT: Baz Stanescu (violin) within Ealing Summer Jazz Festival
The Crypt Stage, Walpole Park, Mattock Lane, Ealing W5 (near Ealing Broadway Tube station)
Romanian violin virtuoso Baz Stanescu comes with his quartet ‘Hai la Drum’ – they are four versatile musicians who met playing gypsy swing music in the late 1990s. Expect traditional Romanian gypsy forms, improvisations and unusual arrangements of gypsy jazz tunes from Baz Stanescu (violin), Jonny Hepbir (guitar), Pete Watson (accordion), and Dan Sheppard (bass).
Back to top

Thursday 31 July 2008 – OPERA: Simona Mihai (soprano) in ‘The Coronation of Poppea’ at the BBC Proms: Prom 18
19.00, Royal Albert Hall, Kensington Gore, London SW7 2AP; Box Office: 020 7589 8212
Tickets £7-£44 (price band B) or Prom for £5 (30 minutes before the doors open).
Broadcast Live on BBC Radio 3. Available as audio on demand for the following week.
‘The Coronation of Poppea’ by Monteverdi (semi-staged; sung in Italian; one interval) A specially devised semi-staging, based on Glyndebourne’s new production, comes to the Proms under the dynamic direction of Emmanuelle Haïm.
Details on www.bbc.co.uk/proms
Back to top

Thursday 31 July 2008 – CONCERT: Naiades Ensemble with Paula Popa (harp)
20.00, St Mary’s Church, Monmouth, Gwent NP25 (Wales)
The Naiades Ensemble was formed in 2006. Besides Paula Popa on harp, it comprises Helen Manente (flute) and Nadya Larsen (viola). Its members have all recently graduated Masters Degrees in Advance Performance from the Royal College of Music. A professional and dynamic group, Naiades Ensembles members share a keen interest and passion about repertoire written for this rarely heard combination.
While studying in London, Paula Popa was supported by The Ratiu Foundation .
This concert is part of the Monmouth Festival.
Details on www.monmouthfestival.co.uk
Back to top

31 July – 10 August 2008 – THEATRE: ‘Infanta: User’s Guide’ by Saviana Stanescu at Edinburgh Fringe
19. 05, Laughing Horse @ The Counting House, 38 West Nicolson Street, Edinburgh EH8 9DD
Free entry. Daily performances.
Performed by Erika Blaxland-de Lange. Directed by Vasile Nedelcu
“You think I’m mentally retarded or too clever: it’s the same thing!” In her constant oscillation between love and hate one woman redefines the delicate margin between madness and sanity…
Saviana Stanescu is a New York-based playwright and poet. She has published books of poetry and drama including: Diary of a Clone and GOOGLE ME! (poems), Waxing West (2007 New York Innovative Theatre Award for Outstanding Play) and Final Countdown (a play, Antoine Vitez Center Award, Paris). Her poetry has appeared in Talisman, Poetry London, Metamorphoses, Exquisite Corps, Pen Club magazine, The Temple, Watchword, Absinthe, The Saint Ann’s Review, etc. She toured UK with poetry readings (Bath Literature Festival, Cambridge, Dylan Thomas Centre – Swansea, Salisbury, London, etc). Saviana is currently a NYSCA writer-in-residence with Women’s Project and East Coast Artists. She teaches at NYU, Drama Department.
Details on www.edfringe.com
Back to top

10 – 30 August 2008 – OPERA: ‘Love and Other Demons’ directed by Silviu Purcarete
Glyndebourne Opera, Glyndebourne, Lewes, East Sussex BN8 5UU; Box Office: 01273 813813
Performances on 10, 13, 16, 19, 22, 24, 27, 30 August 2008 at 16.35 (Sundays) and 17.50 (all other dates).
Tickets: £10 – £165. Tickets available at £30 for people aged 30 or under (limited availability).
Standby seats at £15. Standby tickets are only made available 72 hours before each performance.
• ‘Love and Other Demons’
Performed by the London Philharmonic Orchestra and The Glyndebourne Chorus. Conductor: Vladimir Jurowski; Designer: Helmut Stürmer. Libretto: Kornel Hamvai.
Cast includes: Marisol Montalvo as Sierva Maria; Robert Brubaker as Don Ygnacio; Nathan Gunn as Father Delaura. Sung in English with supertitles.
‘Love and Other Demons’ is based on the novel of the same name by celebrated author Gabriel García Márquez – a tragic love story set in 18th-century Spanish Columbia, the catholic miracle drama is set against a backdrop of slavery and decaying colonialism.
Synopsis: A young girl, the daughter of the Marquis, is attacked by a rabid dog and finds herself imprisoned in the convent where the Bishop’s exorcist comes to drive out her demons. Yet soon it is he who is possessed, consumed by the most terrible demon of all – LOVE.
Silviu Purcarete has worked in Romanian and European theatre for more than twenty years, most notably for the National Theatre of Craiova and Theatre Bulandra in Bucharest. His productions have won many awards and great critical acclaim both in Romania and abroad. In 1996 Purcarete became Director of the Centre Dramatique National de Limoges for whom his productions have included ‘Oresteia’, ‘Three Sisters’ and ‘Don Juan’. Opera credits include ‘La Boheme’ (Essen), ‘Parsifal’ (Scottish Opera coproduction with WNO), Donizetti’s ‘Roberto Devereux’ (Wiener Staatsoper) and Rameau’s ‘Castor et Pollux’ (Opera Bonn).
Silviu Purcarete’s work has been seen extensively in the UK and includes ‘The Decameron’, ‘Phaedra’ and Aeschylus’ ‘Danaides’ (Glasgow), ‘Oresteia’ (Lyric Hammersmith), ‘Ubu Rex’ (Edinburgh International Festival) and ‘The Tempest’ (Nottingham Playhouse). In 2005 Purcarete directed ‘Scapino or The Trickster’ at Chichester Festival Theatre. In 2006, ‘The Twelfth Night’, a National Theatre of Craiova production, was presented during the Bath Shakespeare Festival, and in 2007, Purcarete directed Eugene Ionesco’s ‘Macbett’ for the Royal Shakespeare Company.
Composer Peter Eotvos is one of the best known interpreters of 20th century music and is amongst the most widely commissioned opera composers in Europe. His operas, which include ‘The Three Sisters’, ‘The Balcon’ and ‘Angels in America’, are amongst the most frequently performed in the contemporary repertoire. This Glyndebourne Commission will be the first major production of any of his operas in the UK.
Details on www.glyndebourne.com
Back to top

Monday 11 August 2008 – CONCERT: Paprika Balkanicus with Bogdan Vacarescu (violin) at Broadstairs Folk Week
19.30, The Sailing Club & Pavilion on the Sands, Broadstairs, Kent CT10 1JX
Tickets: £7
From 14.30 there will be a workshop at the Sailing Club: ‘A Journey through Gypsy and Traditional Balkan Music’.
Seaside, breeze, cold beer, explosive Romanian and Balkan tunes… Yes, you got it right! Balkan atmosphere descends on Kent.
Details on www.myspace.com/paprikabalkanicus
Back to top

Thursday 21 August 2008 – CONCERT: Vlad Hirlav-Maistorovici (violin) with the Becker Ensemble
20.00, St. Mary’s Church, Sandwich, Kent CT13; Tel. 01304 239356
Tickets: £15
The Becker will be bringing a full symphony orchestra to St Mary’s church to play on the evening of Thursday 21st August 2008.
The programme of music will include Mozart’s Overture to Don Giovanni, Mendelssohn’s Violin Concerto in E minor and the Symphony No 7 in A by Beethoven. The orchestra will be conducted by John Perkins and the solo violinist will be the internationally renowned Romanian violinist Vlad Hirlav-Maistorovici, a former student of the Yehudi Menuhin School, and a student of the Royal College of Music in London. While studying in London, Vlad is supported by the Ratiu Foundation .
Details on www.beckerensemble.com
Back to top

Saturday 30 August 2008 – CONCERT: Paprika Balkanicus with Bogdan Vacarescu (violin) in Edinburgh
20.00, Ocean Terminal in Leith, Edinburgh EH6 6JJ
There is a small fee to access the Mela site. No ticket necessary for the performance.
The Balkan storm goes to Scotland bringing a whirlwind of good time. Paprika Balkanicus performs in the Scottish Mela in Edinburgh as part of the Gypsy Arts Festival.
Details on www.gypsyartsfestival.co.uk
Back to top

// // // // // // // // // // // // // // // //

Until 20 July 2008 – EXHIBITION: New Bucharest Market
ICR/Romanian Cultural Institute London, 1 Belgrave Square, London SW1X 8PH. Tel. 020 7752 0134
Entrance by appointment only. Monday – Friday 10.00 – 18.00.
Curated by Mihnea Mircan. Romanian artists and architects come to London to take part in the London Festival of Architecture 2008, a celebration and exploration of the city’s buildings, streets and spaces across five major Hubs of activity. Each Hub will see major public events, exhibitions, talks, installations, tours, walks and cycle rides.
Called New Bucharest Market, the Romanian project will introduce LFA visitors to the project Transcentral Urban Bucharest (TUB), a collaboration between 14 architecture studios in Bucharest, which seeks to redefine the identity of the city by fostering social, cultural and environmental initiatives.
The exhibition organised by the Romanian Cultural Institute in 1 Belgrave Square includes a film by acclaimed director Cristi Puiu, author of the award-winning Death of Mr. Lazarescu. The exhibition also includes works by some of the best young Romanian artists, who respond to the TUB concerns:
Mona Vatamanu and Florin Tudor, Vlad Nanca, Daniel Gontz, Ciprian Muresan.
The event is organised by the Romanian Cultural Institute London, with the support of the Embassy of Romania.
Details on www.icr-london.co.uk
Back to top

Until 21 July 2008 – FILM: ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’ by Cristian Mungiu
Various cinemas nationwide
For a full list of dates and cinemas’ contacts, please go to www.artificial-eye.com/4months/where.php
• ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’
Feature film /Romania/2007/113 min/Romanian with English subtitles
Directed by Cristian Mungiu. Starring Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov
‘Screen realism rarely achieves such a vivid texture of a country and a time as this excruciatingly tense drama, the Palme d’Or winner at Cannes this year, about two young women living in an all-female dorm in 1980s Romania. The story takes place over one long night. Vague Gabita is pregnant and wants an illegal termination, but she has been dilatory about arrangements with the criminal abortionist. When her staunch friend and room mate Otilia tries to straighten things out she is made to pay her own price to make sure it happens. An extraordinary odyssey of desperation and terror ensues, against a grim environment of quasi-Soviet officiousness. […] Director Cristian Mungiu’s superb arthouse nail-biter is convincing in every way, especially in the piercing performance of Anamaria Marinca as Otilia.’ (Nick James)
‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’ is released in UK cinemas through Artificial Eye (www.artificial-eye.co.uk).
You can read more about the film (including Director’s notes and blog, in Romanian and English) at www.4months3weeksand2days.com
Back to top

Until 31 July 2008 – FILM: ‘California Dreamin’ (Endless)’ by Cristian Nemescu
Various cinemas nationwide
For a full list of dates and cinemas’ contacts, please go to www.artificial-eye.com/californiadreamin/where.php
• California Dreamin’ (Endless)
Feature film/Romania/2007/Fiction/colour/155’/Romanian and English dialogues, with English subtitles
Directed by Cristian Nemescu. With: Armand Assante, Razvan Vasilescu, Jamie Elman; Maria Dinulescu, Ion Sapdaru, Alex Margineanu, Andi Vasluianu
Produced by MediaPro Pictures. Distributed by Artificial Eye
Synopsis:
A stubborn station master confronts a NATO mission.
In 1999, a NATO train transporting military equipment is stopped in the middle of nowhere by the overzealous and overtly anti-American chief of a train station in Romania. The transport, supervised by American soldiers, is crossing Romania without official documents, based only on the verbal approval of the Romanian government. Set against the backdrop of the 1999 NATO bombing of Yugoslavia, the film explores the impact that the arrival of the American soldiers has on the tiny village community: historical experience, corruption, bureaucratic inefficiency and romantic interest concur in a mayhem battle of wills with tragic consequences for the village but not for the Americans. At the end of five intense days, the train resumes its journey leaving behind broken hearts, shattered dreams and a civil war. A cinematic tour de force, as well as a poignant and hilarious comment on parochialism, intercultural clashes, and Romania’s long-term fascination with America.
“California Dreamin’ is an epic satire, with both modern-day Romania and US foreign policy firmly in its sights”. (Nick Roddick, London Film Festival)
Awards: ‘Un Certain Regard’ Award, Cannes 2007; Satyajit Ray Prize, 51st Times London Film Festival 2007
Cristian Nemescu (1979 – 2006)
When he died at 27 in a car crash which also claimed the life of his sound designer (Andrei Toncu), Nemescu was the most promising voice of New Romanian Cinema, with a distinctive directorial voice and a proven taste for life on the margins. Having recently graduated from film school and with a number of international awards for his short films already gained, Nemescu was interested in sexuality and cinematic language. He aimed to mix fantasy with social realism, and dreamt of walking out of the habitual realist aesthetic of Romanian cinema. All his short films had a sexual intrigue: exploring sexuality was a way to break free from the harsh skin of the real, and to reach out to alternative human and cinematic realms. Instead of a social cinema Nemescu wanted love stories. His cinema was not minimalist, but excessive and flamboyant – a characteristic which also emerges from his feature film, incorporating a newly-discovered interest in social and political comment. The car crash happened late at night when Nemescu was returning home after working on the post-production of California Dreamin’ – his debut feature was also his last film.
Back to top

Polonia dă o lovitură tratatului Uniunii Europene

iulie 1st, 2008
Președintele Poloniei refuză să promulge ratificarea Tratatului de la LisabonaPreședintele Poloniei refuză să promulge ratificarea Tratatului de la Lisabona

Președintele Poloniei, Lech Kaczynski, a declarat că nu va semna tratatul Uniunii Europene, urmare a respingerii ratificării sale de referendumul din Irlanda.

El a declarat că este \”lipsită de sens\” semnarea Tratatului de la Lisabona, chiar dacă parlamentul Poloniei l-a ratificat. Toate cele 27 de state membre UE trebuie să-l ratifice înainte că tratatul să intre în vigoare.

Președintele Kaczynski se află în vizită în Franța, țară care a preluat pe șase luni președinția rotativă a UE.

Președintele Franței, Nicolas Sarkozy, a declarat că \”ceva nu e în regulă\” cu UE și a avertizat că cetățenii ar putea să-și piardă încrederea.

Tratatul de la Lisabona e menit să eficienteze luarea deciziilor de către UE după extindere, creând un post de președinte al Uniunii și ministru al afacerilor externe.

Președintele Kaczynski este un oponent de lungă durată al tratatului, a făcut afirmațiile într-un interviu cu cotidianul polonez Dziennik.

Fundația Rațiu oferă un internship pe durata verii în Marea Britanie

iunie 30th, 2008

This summer, the Ratiu Foundation offers a young UK-based student or researcher the unique opportunity to work as an in-house researcher on the development of a new Ratiu project.

The position is an internship for the summer of 2008 (July-August) which will give the intern the chance to work in a challenging environment alongside a small and dedicated team of professionals in the field of cultural promotion and education.

The entire activity will be carried out on a voluntary work basis.

The research conducted will be on the subject of Ion Ratiu, the Romanian champion of democracy and advocate of human rights. The position brings unprecedented access to the Ion Ratiu archives, in order to us help find unknown aspects of the work of this well known character.

Due to the nature of the work to be done, extensive knowledge of both English and Romanian is essential. The successful applicant will have a background in Romanian studies and/or History. Archival studies are a plus.

The position comes with a flexible programme (3-5 days per week), according to the situation and research needs.

The Ratiu Foundation was established in 1979 by Ion and Elisabeth Ratiu in order to promote and support projects which further education and research in the culture and history of Romania and its people. More details on www.ratiufamilyfoundation.com

To apply, send us a cover letter accompanied by an up-to-date CV on mail@ratiufamilyfoundation.com

Optsprezece zile în Japonia – (1) Hiroshima, istorie și iertare

iunie 30th, 2008
“Domul atomic” este cel mai potent simbol al exploziei de la Hiroshima de la 6 august 1945

După trei luni de pregătiri intense, sute de pagini Web, câteva cărți și unsprezece ore și jumătate de zbor de la Paris la Osaka, am aterizat, împreună cu un amic portughez, plini de curiozitate în Japonia. Iar prima etapă a periplului japonez începea exact așa cum ne imaginaserăm: aterizarea pe pista construită în mijlocul Pacificului ne confirma așteptările potrivit cărora în Japonia orice e posibil.

Trebuie să vă mărturisesc că în primele ore râdeam amândoi ca doi copii tembeli: în primul rând pentru că nu ne vedea sã credem că ne aflam în sfârșit în Japonia – atâta ne pregătiserăm, acumulaserăm atâtea informații, ajunseserăm chiar să visam că ne aflam deja acolo, încât, plimbându-ne pe străzile din Osaka, părea ireal. Și în al doilea rând pentru cã este o altă lume, aș spune chiar o altă planetă, cu riscul de a-i sfida pe studioșii Universului. Ne uitam împrejur și nimic din ce vedeam nu ne era cunoscut: trenurile erau altfel, manierele, mașinile cu volanul pe dreapta, circulatul cu metroul, în sfârșit, totul.

Un lucru avea însă să ne impresioneze și să ne cucereascã din prima și pânã în ultima zi: calitatea serviciilor. Există o grijă dusă până la limitele imposibilului față de clienți. La intrarea în hotelul din Osaka (conform normelor japoneze ora de check-in este 14.00) ne-au întâmpinat patru domni de o vârstă incertă, ca mai toți japonezii, care se întreceau în plecăciuni și vorbiri interminabile din care am înțeles cã ne dădeau un călduros “Bun-venit” (încă îmi mai sună în urechi: Irashaimase, irashaimase, irashaimase…). Gestul și simpatia urmau să se repete ca un ritual în fiecare magazin sau restaurant în care urma să intrăm în următoarele trei săptămâni. Plecăciunea este, de altfel, o instituție socio-culturală în Japonia. Cu corpul înclinat la 30, 45 sau 90 de grade, plecăciunile însoțesc, de regulă, un salut, o mulțumire sau scuze și oricât s-ar strădui străinii nu reușesc să execute o plecăciune perfectă în stilul japonez.

Tradiție și modernitate

Pentru amatorii de monumente, muzee și alte atracții istorice, Osaka nu prezintă prea mult interes, cu excepția castelului în stil tradițional, și el, în fapt, o reconstrucție contemporanã a unui castel secular distrus în al II-lea rãzboi mondial. Dar una dintre principalele atracții ale orașului, mai ales la lăsatul serii este strada Dotonbori cu nenumăratele ei restaurante cu reclame ingenioase: firme luminoase, gonflabile, mișcătoare, etc. Și din loc în loc tarabe servind specialitatea locului: takoyaki (gogoșele umplute cu bucăți de caracatiță) la minut!

În apropiere se află și vestita Amerika-mura, zona magazinelor de modă avangardiste, nonconformiste frecventate de tineretul rebel. Străzile forfotesc de adolescenți imitând, prin vestimentație, personaje din desenele animate japoneze și domnișoare îmbrăcate dupã moda subretelor franceze.

Amerika-mura lansează tendințele care vor invada Japonia în lunile următoare, tocmai de aceea, creatorii de modã își trimit spionii să se inspire din animația strãzii. Spectacolul merită o pauză mai îndelungatã în fața unei cutii cu șase takoyaki contra simpaticului preț de doi euro cutia. Zis și făcut, îmbrăcați prea cuminte și cu mâinile pline de grăsime ne-am pus pe fotografiat în stânga și-n dreapta.

Hiroshima – puterea iertării

Când ne-am hotărât să vizităm Hiroshima, am avut o strângere de inimă. Pe de o parte era inevitabil – cum să mergi în Japonia și să nu te duci la Hiroshima?; pe de altă parte, însă, ne așteptam să fie copleșitor și poate că nu eram pregătiți să ne petrecem o zi din concediu într-o atmosferă cenușie. Am decis să riscăm și, mai mult, am recurs la serviciile unui ghid voluntar: pensionarii sau oricine dorește să exerseze limba engleză, își oferă serviciile de ghizi, în mod gratuit, singura exigență fiind de a-i plăti cheltuielile de transport și o masă dacă serviciul prestat include, de pildă, ora prânzului. Așa l-am cunoscut pe Victor (numele occidental al d-lui. Katsutoshi Noda) – cât de potrivit acest nume pentru istoria pe care urma să o ascultăm și pe care doresc să v-o împartășesc.

La data de 6 august 1945, Victor avea șase luni. La ora 8.15 se afla acasă cu mama și sora lui, la distanță de numai un kilometru și jumătate de locul unde a explodat bomba atomică. Sora a murit pe loc, dar Victor și mama lui au fost îngropați sub dărâmăturile casei. A fost salvarea lor! După câteva ore, tatăl lui i-a găsit și i-a readus la viață. Nu acelasi noroc l-au avut rude apropiate, și proprii părinți au murit, câțiva ani mai târziu, de leucemie.

Ghidul nostru vorbește calm, cu o oarecare distanțare care mă zgândărește. Rabd ce rabd, și-l întreb: după tot ce au pătimit japonezii, nu au resentimente față de americani? Victor zâmbește cu înțelepciune, ca și cum ar fi dat răspunsul de mii de ori altora, sau poate sie însuși: “I-am iertat!”. Am revelația instantanee că asta o să-mi rămână de la Hiroshima.

Domul bombei atomice, monumentele în semn de omagiu față de victime, muzeul bombei atomice, reținut și cuminte, flacăra ce nu va fi stinsă cât timp vor exista arme nucleare, toate ne ajută să nu uităm, în timp ce tot răul s-a vindecat prin iertare.

Când l-am contactat pe dl. Victor, l-am rugat să programeze ziua astfel încât vizita la monumentele legate de bomba atomică să nu fie lăsată la sfârșit, ca să nu plecăm cu un gust amar. De aceea ne-am petrecut ultimile ore în Hiroshima într-o grădină japoneză, și ea complet distrusã în 1945, dar renăscută din propria-i cenușă.

Ne întoarcem la Osaka cu Shinkansen, trenul de mare viteză, copleșiți de istoriile Hiroshimei: care să fie, până la urmă lecția? Cât de rău putem să ne facem unii altora într-un moment de nebunie? Sau ce admirabil popor care reușește să se ridice, să ierte și să meargă mai departe?

Alegeri în Statele Unite: Obama pleacă în avantaj față de McCain

iunie 30th, 2008
McCain începe campania împotriva lui Obama în dezavantajMcCain începe campania împotriva lui Obama în dezavantaj

În timp ce Hillary Clinton a revenit în Senatul american după ce a pierdut una dintre cele mai lungi alegeri primare din istoria recentă a Partidului Democrat, Barack Obama şi John McCain au început campania pentru postul de preşedinte al Statelor Unite. În multe privinţe, următorul preşedinte american va fi diferit de predecesorii săi. La 72 de ani în noiembrie, 2008, McCain ar fi cel mai bătrân preşedinte inaugurat din istoria ţării, în timp ce Obama ar fi primul lider de culoare din Casa Albă. Înlocuitorul lui George Bush Jr. va fi, pentru prima dată de la preşedinţia lui John Kennedy în 1960, un senator în funcție.

Deşi este prea devreme pentru a se putea prezice evoluţia lucrurilor, sondajele naţionale efectuate în a doua jumătate a lunii iunie indică un avantaj în creștere, al lui Obama în faţa lui McCain. Potrivit www.realclearpolitcs.com, media avantajului în sondajele naționale este de 7%

Din cauza sistemului electoral, însă, candidaţii sunt aleși de un colegiu electoral compus din 538 de Mari Electori, ales la rândul său de alegătorii fiecăruia dintre cele 50 de state. Rasmussen.org îi dă pe baza sondajelor un avans confortabil lui Obama, 317 – 221. În 2004, George W Bush l-a învins pe John Kerry cu 286 la 252, după ce în 2000 îl învinsese pe Al Gore cu 271 la 266, deși Gore câștigase mai multe voturi pe ansamblul Statelor Unite.

State cheie

Pentru a ajunge la Casa Albă, candidaţii vor trebui să câştige în statele competitive şi să îşi păstreze avantajele în cele care sunt, de obicei, fiefuri electorale ale partidelor. De exemplu, Partidul Republican domină sudul, vestul şi centrul Americii, în timp ce Democraţii şi-au asigurat, practic, victoria pe coaste şi, cu puţin noroc, în zona Marilor Lacuri. În absenţa unor răsturnări radicale de situaţii, McCain va câştiga în state ca Texas sau West Virginia, de exemplu, şi Obama nu va avea probleme în New York, California sau Massachussetts.

Statele în care se va da bătălia pentru postul de preşedinte („battleground states”) numără aproximativ 12, plus minus două sau trei. Aici se va juca cel mai mult şi se vor investi cei mai mulţi bani. Dintre aceste state, cele mai importante sunt Florida, Ohio şi Michigan, care au, împreună, 64 din cele 270 de voturi în colegiul electoral necesare pentru victorie în noiembrie.

În 2004, Florida şi Ohio erau câştigate de George W. Bush, însă o victorie repetată a Republicanilor va fi mai complicată în 2008, din mai multe motive. În primul rând, performanţa preşedintelui american este aprobată de numai o treime dintre americani, lucru care poate îl poate afecta pe McCain. Senatorul de Arizona, care a avut dintotdeauna o relaţie conflictuală cu Bush, nu a încercat deocamdată să se distanţeze prea mult de preşedinte. La nivel declarativ, există o apropiere între cei doi fiindcă McCain şi Bush sunt de acord în privinţa strategiei americane în Irak. McCain are nevoie de preşedintele american şi din punct de vedere pragmatic. În ciuda lipsei de popularitate la nivel naţional, fostul guvernator texan este încă foarte apreciat de Republicani, mai ales când este vorba de aripa conservatoare religioasă. McCain trebuie să mobilizeze acest grup important pentru a avea o şansă la victorie. Bush îl poate ajuta.

Scepticismul conservatorilor

Această necesitate a devenit foarte evidentă în timpul alegerilor primare pentru candidatul Partidului Republican, când McCain a pierdut constant votul conservatorilor Republicani şi a câştigat nominalizarea cu ajutorul moderaţilor şi al independenţilor. McCain a fost, în plus, avantajat de divizarea votului conservator între doi sau trei candidaţi, lucru care i-a asigurat victoria într-un sistem electoral bazat pe pluralitate.

Lipsa de încredere a conservatorilor se explică în special prin unele acte legislative promovate de McCain în Senat, de foarte multe ori inițiate împreună cu Democraţi vestiţi de stânga cum ar fi Russ Feingold. McCain nu este de acord cu majoritatea conservatorilor care propun o formă sau alta de deportare pentru reducerea imigraţiei ilegale. De asemenea, senatorul a promovat o lege de reformare a contribuţiilor pentru campanii electorale, dezagreată foarte mult de grupări conservatoare a căror influenţă în timpul alegerilor a fost astfel redusă.

În acelaşi timp, McCain trebuie să echilibreze apropierea necesară de Bush cu o distanţă care i-ar permite atragerea unor alegători indecişi sau chiar democraţi. Barack Obama a încercat deja să oprească această strategie prin asocierea constantă a numelui lui McCain cu numele lui Bush, în special în contextul războiului din Irak, nepopular cu majoritatea electoratului american. Este clar, însă, că senatorul de Arizona va încerca să liniştească grijile unor americani prin promovarea unei identităţi proprii care ar indica câteva diferenţe majore de Bush. McCain diferă de majoritatea Republicanilor, Bush inclusiv, în privinţa încălzirii globale şi a temei torturii.

În primul caz, McCain este mai puţin sceptic decât preşedintele american când este vorba de urgenţa rezolvării problemei şi de necesitatea reducerii unor activităţi care ar conduce la o înrăutăţire a mediului. McCain a declarat, de asemenea, că procedura de „waterboarding”, folosită în unele cazuri din 2002 şi 2003 de CIA, este o procedură de tortură şi nu ar trebui să fie tolerată de autorităţile americane. În contrast, Casa Albă declară că nu foloseşte această procedură, dar refuză să renunţe la posibilitatea unei utilizări ulterioare.

Obama: avantaj financiar

Succesul planurilor lui McCain depind, însă, şi de abilităţile lui Barack Obama în postura de candidat Democrat la preşedinţie. Senatorul de Illinois a reuşit să o învingă pe Hillary Clinton, care înainte de începutul alegerilor primare era favorită absolută. Deşi relativ tânăr şi fără multă experienţă politică la nivel naţional, Obama a înfruntat maşinăria politică pe care a creat-o familia Clinton în Partidul Democrat şi a atras după el susţinerea şi entuziasmul multor tineri. O mare parte din americani vor vota pentru el fiindcă vor să contribuie la alegerea unui politician cu tată din Kenya şi mamă albă din Kansas, un eveniment istoric în politica americană.

Mai important, Obama are un avantaj clar în faţa lui McCain: are mai mulţi bani disponibili pentru campanie. De la începutul competiţiei, Obama a reuşit să atragă mai multe fonduri decât ceilalţi candidaţi, Democraţi sau Republicani. Parţial din acest motiv, Obama a refuzat recent să accepte finanţarea publică pentru campania sa, lucru care presupune impunerea unei anumite limite de resurse financiare şi utilizarea unei sume egale cu cea a lui McCain. Decizia a stârnit controverse, mai ales în Partidul Republican, din cauza faptului că Obama îi promisese lui McCain că, în cazul în care ambii câştigă nominalizările partidelor proprii, va accepta fonduri publice. McCain va folosi acest eveniment pentru a argumenta că Obama este un politician obişnuit care îşi schimbă atitudinile în funcţie de avantajele disponibile. În acest fel, imaginea de candidat anti-sistem a senatorului din Illinois poate fi, încetul cu încetul, demontată.

Până la urmă, nu se poate şti cine va fi viitorul preşedinte american. Lupta se va decide şi în timpul dezbaterilor, unde Obama are un avantaj din cauza abilităţilor oratorice clar superioare celor ale lui McCain. Într-un anumit fel, victoria depinde şi de persoanele care vor fi alese ca vice-preşedinţi. Există speculații că Hillary Clinton ar putea forma o echipă cu Obama, în timp ce McCain a explorat posibilitatea atragerii unei femei sau a unei persoane de culoare, pentru a para imaginea lipsei de diversitate în Partidul Republican într-un an în care democraţii promovează un bărbat negru şi, posibil, o femeie. Obama şi McCain, însă, vor avea cele mai multe de spus. Dacă ultimul reuşeşte să oprească valul de entuziasm pe care se află primul până la sfârşitul verii, câştigătorul nu va fi clar până nu se va anunţa în noaptea alegerilor. Decât dacă Florida are alte planuri…

Cristian Canţâr este doctorand în politologie la University of Kansas. Este originar din Chişinău.

Cardiopatia ischemică: întrebări frecvente

iunie 30th, 2008

1. Am fost diagnosticat cu “cardiopatii ischemice (CI) dureroasa”, dar nu am dureri, ci numai senzatia stransoare in piept si de sufocare. Nu e gresit diagnosticul?

Nu. Se evita inmultirea peste masura a denumirilor si descrierilor, pentru a retine in atentie numitorul comun (CI) in ciuda variatei palete de simptome. De aceea, diagnosticul, ca nume cel putin, nu reflecta intotdeauna simptomele (pe care pacientul poate sa nu le gaeasca reflectate in denumirea “oficiala” a bolii). In ce-l priveste, medicul priceput nu se multumeste nici el cu niste simple denumiri, ci incearca sa cunoasca particularitatile fiecarui caz in parte.

2. Am fost diagnosticat cu “CI dureroasa”, dar eu de fapt 99% din timp ma simt bine. Nu as putea lua medicamentele numai la nevoie?

Nu. CI, o boala cronica, persista “tot timpul” – fie ca o simtim, fie ca nu. In general, aparitia simptomelor indica o agravare de moment, dar linistirea acestora nu inseamna (din pacate!) vindecarea bolii. In general, in bolile acute, succesul tratamentului justifica incetarea, iar in bolile cronice, continuarea tratamentului. De pilda, in general nu se continua antibioticele dupa vindecarea unei pneumonii, dar tratamentul CI se continua si in perioadele de acalmie.

3. Sub tratament, simptomele CI mi s-au calmat. N-as putea acum intrerupe medicamentele ?

Vezi intrebarea precedenta.

4. Mai trebuie urmate recomandarile “preventive” (dieta, activitate fizica, etc) si dupa inceperea tratamentului medicamentos? (Cazul e acum “de tratat”, nu “de prevenit”…)

Preventia secundara (preventia agravarii sau recaderii unei CI cunoscute), continua, cu si mai multa strictete, aplicarea principiilor preventiei primare. A trata o boala cronica inseamna, in buna masura, a-i preveni recaderile.

5. Din cate stiu, sunt sanatos, dar multi din familia mea au suferit de boli de inima. Inseamna aceasta ca am un risc sporit de CI?

Depinde. In general, prezenta CI in familie reprezinta un factor de risc si pentru membrii sanatosi ai aceleiasi familii,dar este de retinut ca

• Numeroase boli de inima nu se transmit genetic; din pacate insa, CI, cea mai frecventa si mai importanta boala cardiaca, se poate transmite. Depinde, deci, de ce tip de “boala de inima” este vorba in istoricul familial.

• In acest context, prin “familie” se au in vedere numai parintii, fratii sau surorile, diagnosticati cu CI la o varsta considerata tanara, adica <45 de ani la rudele de sex barbatesc, si <50 de ani la cele de sex femeiesc. (Cazurile de imbolnavire dupa aceste varste sunt foarte frecvente la toti, si nu prevestesc aparitia bolii la urmasi.)

• Importanta acestui factor de risc mostenit (deci netratabil) este mai mare la cei care au si alti factori de risc, tratabili.

• Stilul de viata contemporan este mult diferit chiar de cel din generatia parintilor, atat in bine (educatia sanitara, mijloacele de diagnostic, prevenire si tratament), cat si in rau (sedentarism, fumat, exces ponderal); deci, dincolo de “zestrea genetica” de un fel sau de altul, in mare parte, riscul real de CI este “in mainile noastre”.

Școala de muzică de pe Lucaci nu mai e…

iunie 30th, 2008

In Bucuresti se intampla sa existe o zona cu armonie si parfum interbelic – zona Mantuleasa-Traian. Acolo, undeva pe strada Lucaci, isi deschidea portile pana de curand o scoala de muzica – scoala numarul 5. Azi nu mai e decat o casa mare, ingalbenita, intr-o continua degradare, cu un gard inalt de tabla care ascunde in fosta gradina vesnic plina de flori o groapa si, probabil, un viitor proiect imobiliar “de anvergura”. Scoala a fost mutata intr-un sediu provizoriu, intr-un alt cartier, si in urma ei au ramas amintiri, multe amintiri… Si liniste.

Zona e un amalgam de nou si vechi… Spiritul de odinioara se mai pastreaza prin prezenta batranilor cartierului, a bisericilor ce aduna in jurul lor comunitatea sau in obiceiul de a cumpara cele trebuincioase bucatariei de la o anumita bacanie si NU de la supermarketurile noi care au impanzit Bucurestiul. E o “crima” de exemplu ca anumite produse de carne sa nu le cumperi de la bacania Mantuleasa. In niciun caz de la supermarketurile de langa Hala Traian. Mai gasesti in alta parte decat la bacania veche de langa biserica Sf Mina acea minunata carne de mici, soriciul, toba, lebarul?

In rest, o viata mai mult boema pe strazile cu nume si rezonanta evlavioasa: Sfantul Stefan, Popa Soare…

Preoteasa lu’ Popa “B” (Remus colt cu Lucaci-vis-à-vis de scoala), celebru in cartier, mai iese inca la balcon dis-de-dimineata in camasa de noapte, de unde da comenzi la slugi, la tigani, la copii, cui apuca, apoi, dupa-amiaza, le face plata in natura-produse dupa ce popa vine acasa.

Misuna viata in demisolurile si mansardele micului cartier. Iar romani, evrei si tigani studiau pana mai ieri la vioara.

La demisol si la mansarde se facea vioara. Era regula! Doar la parter, sau cel mult la etajul unu, mai auzeai cate un pian. Deh, pian fac doar cei “cu stare”. La urma urmei la vioara poti sa studiezi si intr-o chicineta. Drag de muzica sa ai.

In fiecare toamna, pana anul trecut, de zeci si zeci de ani, copiii se adunau in curtea scolii sa fie testati daca au ureche muzicala. Mai mici, mai marisori, blonzi , roscati, bruneti, pistruiati sau bronzati dupa vara, isi asteptau in ordine randul spre sala cu pianul mare, de concert, unde o distinsa doamna profesoara ii testa pe fiecare in parte. Intrau pe rand.

Unii dintre ei cu aerul acela important, pasind ca pe scena vietii lor, cu pieptul bombat, plini de curaj si ambitie, indiferent daca aveau pantofi de lac sau sandalele rupte, altii pasind spre usa “examenului”- in definitiv un test banal de aptitudini – inghitindu-si ultima lacrima, ca si cum ar fi pasit spre esafod.

Afara parintii tremurau de emotie. “Da Doamne ca al meu sa nu fie respins!”. “Daca nu are ureche muzicala?” Mda… Cum sa stai in zona Lucaci si sa nu ai acest talent?

Apoi norocosii selectati erau impartiti: tu la vioara, tu la pian, tu la vioara, tu la pian…La pian doar cei care isi permiteau luxul de a-si procura si acasa instrumentul.

Vioara era intotdeauna acceptata greu de copii. Motivul? “Eu de ce sa nu stau pe scaun ca X care a fost luat la pian? La vioara de ce se sta in picioare? ” Raspunsul dat adeseori era unul trist si care nu putea lamuri cu nimic mintea celui de 6 ani: “Pentru ca n-are mama bani de pian”… Important insa era scaunul, nu pianul in sine! Ehee..daca ar sti lumea cati mari pianisti au facut performanta pornind doar de la aceasta mica ambitie de 6 ani, de a sta pe scaun. Ca X, vecinul, pai nu?

De aici drumul catre Conservator si catre marile scene ale lumii se deschidea lin, ca prin minune pentru cei mai talentati copii, usor anevoios pentru altii, dar intotdeauna pe sunete de Bach, de Mozart, de Brahms, de Ceaikovski… Iar strazile rasunau in game si arpegii pe armonia tonala a metropolei cu arome balcanice..

Prima scena cucerita era insa cea din fundul curtii, amenajata intr-o incinta in care pe vremuri functiona fostul grajd, mai apoi garajul boieresc.

Toti vecinii se adunau in sala atunci cand, la sfarsitul primul an parcurs, micii muzicieni, micile elite ale cartierului urcau prima data pe scena. Ei – la primul frac si papion. Ele – la primele rochii de scena, de seara, impedicandu-se si poticnindu-se pe treptele afirmarii. La propriu!

De un an insa scoala a fost mutata si lumea in cartier parca e mai trista. In zona s-a lasat linistea. Casa aia frumoasa pe care boierul o lasase cu limba de moarte statului, de fapt vecinilor pentru a se bucura de muzica ce razbatea in tot cartierul, si-a gasit peste noapte mostenitori. Mostenitori pragmatici care nu iubesc muzica.

Intr-o dimineata rece de iarna, primul copil ajuns in fata portii scolii a gasit un lacat mare si greu pus de executor si un afis scris cu pixul, sec: “Scoala se muta”. Si impreuna cu disparitia scolii, a aerului boem si romantic, dispare o traditie si o istorie a unei zone care a dat lumii o serie lunga de muzicieni.

Copiii supradotati si lumea adultilor

iunie 30th, 2008

Exista multa mitologie despre copiii supradotati. Deseori sunt priviti ca niste ciudatenii de circ, ca niste salvatori potentiali in situatii de criza, ca trimisii lui Dumnezeu pe pamant, ca niste excelente masini de lucru pe probleme imposibile, etc.

Toate aceste opinii ascund de fapt o incredibila lasitate sociala a adultilor care ar fi putut fi, dar care nu au ajuns ceea ce au visat, caci au ales surogatul placerii in locul aridei si dificile cai a virtutii.
Este extraordinar cum mitul lui Heracle este inca atat de actual. El a trebuit sa alega intre placere si virtute si alegand virtutea si si-a dezvoltat abilitatile la nivelul unui semi-zeu.

Este exact ceea ce se intampla cu un copil, adolescent, adult, batran care alege sa traiasca cu demnitate si devotament, cu adevar si frumusele sufleteasca, cu bunatate, altruism si generozitate, asumandu-si toate riscurile. In aceste conditii orice om daca alege calea virtutii ajunge sa-si dezvolte abilitatile si poate deveni supradotat.

Omul obijnuit alege insa calea placerii, a confortului, a minimului efort cu maxim de profit, a egocentrismului, a orgoliului si fricii, a pozitiei sociale pe inselaciunea altuia, a minciunii, furtului, oportunismului, linguselii, compromisului permanent si lasitatii, urii, geloziei, invidiei. Acest pachet de caracteristici psihologice nu are nevoie de abilitati inalte de evolutie cu se multumeste cu abilitatile de adaptare si supravietuire “capul plecat sabia nu-l taie”.

Aceasta ne duce la o constatare absolut zguduitoare, PROSTIA ESTE O OPTIUNE PERSONALA, NU UN DAT BIOLOGIC. Cei care-si rateaza existenta o fac deliberat in urma unei elegeri de tip etic sau ne-etic. In momentul in care un om hotaraste sa-si schimbe viata si sa respecte talantul biblic pus de Dumnezeu in el si sa-l inmulteasca, atunci incep sa i se trezeasca la viata abilitati de mult negate si uitate. Aceasta reconversie este extrem de rara insa la oameni, o trecere de la negativ la pozitiv trece obligatoriu prin zero, adica prin momente de criza a personalitatii cand omul nu mai are nici un fel de valori pe care sa se bizuie si atuci trebuie sa se deschida spre drumul virtutii.

“Pericolul” supradotaților

Se pune clar problema obstacolelor pe care le intampina un copil in calea sa in procesul alegerii de drum. Deseori lasitatea adultilor il directioneaza spre drumul placerilor usoare si atunci rateaza supradotarea. “Cum adica sa iasa copilul asta mai destept ca mine?” se intreaba o multime de parinti, profesori, sau cunoscuti. Inventivitatea dovedita pentru a distruge, corupe, bloca sau deturna abilitatile inalte ale copiilor este fara margini. Sunt sisteme validate si legalizate care se ocupa cu aplatizarea abilitatilor copiilor, incepand din familie, comunitate, scoala, societatea larga sau mediul de munca.

Oamenii incep sa caute persoanele supradotate numai in caz de pericol caruia nu-i pot face fata, de criza datorata unei probleme tehnice a carei raspuns nu-l pot gasi sau in conditiile de sinceritate totala dinaintea unei catastrofe de proportii, cand au nevoia leadershipului unor oameni lucizi si responsabili, sau uneori cand iubesc.

De fapt atunci se redeschide poarta optiunii reinnoite a alegerii drumului virtutii in locul drumului placerii pentru multi oameni. In aceste conditii multi incep sa realizeze ca de fapt duc o viata falsa si inutila, ca nu-si gasesc rostul si menirea si ca trebuie sa se schimbe cu orice pret, oricat de mare pentru ca viata lor sa nu se iroseasca in vant.

In timpuri blande cand nu exista nici o presiune prea mare asupra oamenilor, acestia prefera sa gandeasca superficial, liniar si evita efortul intelectual al unor probleme dificile.

Placere contra virtute

Supradotatii sau oamenii care se regasesc ca oameni responsabili in momente de criza incep sa gandeasca complex si dinamic, eficient si aplicat, rapid si potrivit contextului. Ei devin managerii crizelor, deseori unii dintre ei provoaca crize care sa-i faca utili si necesari societatii care altfel ai neaga si-i reprima.

Este un mecanism social vechi si riscant, o lupta absurda intre placere si virtute, intre compromis si realizare, intre esec si succes, intre nimeni si cineva, intre realist si idealist, intre sclavie si libertate.

Este insa un joc vechi cu care ne-am invatat si nu mai putem concepe alt joc. Jocul nostru contine tensiuni, asuprire, razbunare, razboaie, estetica, imagine sociala, confort, toate acestea ducand rapid la epuizarea si distrugerea mediului natural.

Din pacate lumea pe care am construit-o seamana cu un port in a carui gura au esuat un numar de nave a caror caterge ascunse sub apa inteapa alte nave ce vor sa intre in port si le face sa esueze si ciclul se repeta.

Cu toate acestea omul s-a nascut cu capacitatea de a fi supradotat si biologic vorbind poate recupera aceasta capacitate oricand, cu mult efort ce-i drept. Un biolog american a carui nume nu mi-l mai amintesc a facut o remarca extraordinara “la intrebarea pusa de multa lume daca omul estre fiul lui Dumnezeu sau urmasul maimutei, raspunsul este unul singur: unii oameni sunt fii lui Dumnezeu, altii se trag din maimuta”. Este in cele din urma o problema de optiune personala ce cale alegi.

Sa facem un efort de imaginatie si sa inchipuim cum ar putea arata o lume in care oamenii si-au atins potentialele naturale si au ajuns inteligenti, buni, geneosi, harnici, morali, implicati in problemele cetatii, creativi, umani, politicosi….adica niste oameni perfect normali.

Florian Colceag este Presedinte consortiu EDU-GATE, Presedinte IRSCA GIFTED EDUCATION, membru in Club of Rome, WCGTC, ECHA, Asia Pacific Federation, NIEX, membru fondator a primei retele internationale de policy makers in educatie, membru fondator al Consortiului European pentru Copiii cu Nevoi Speciale de Educatie

Inegalităţi de gen – psoriazisul și eczema

iunie 30th, 2008

„De ce sacii de rufe murdare din duşurile bărbaţilor sunt întotdeauna mai plini şi necesită a fi golite mai des decât sacii din duşurile femeilor?”

Această întrebare a fost adresată de o infirmieră, când se discuta egalitatea de gen la o întâlnire a Grupului de Cooperare al Departamentului de Dermatologie al Spitalului Danderyd, Suedia.

Specialiştii în domeniu nu au stat mult pe gânduri şi au purces la efectuarea unui studiu de caz pe această temă, tocmai pentru a oferi răspuns la această întrebare.

Rezultatul?

Au fost depistate inegalităţi neobservate până atunci, atât în ce priveşte tratamentele prescrise, cât şi tratamentele propriu-zise recomandate femeilor şi bărbaţilor diagnosticaţi cu psoriazis sau eczeme. Astfel, la spital bărbaţii beneficiau de mai mulţi lubrifianţi şi mai multe tratamente cu raze UV. În urma tratamentului, pacienţii foloseau duşurile din spital şi aruncau prosoapele folosite în sacii de rufe murdare.

S-a efectuat o analiză comparativă de cost pentru a examina în ce măsură bugetul de sănătate finanţat public este repartizat între femei şi bărbaţi. Ce s-a constatat?
Cu permisiunea dumneavoastră vom trece la o analiză mai detaliată.

Informaţia de bază

Psoriazisul şi eczema sunt boli dermatologice obişnuite, care apar în egală măsură la femei şi bărbaţi.

Obiectiv

Femeile şi bărbaţii diagnosticaţi cu această boală dermatologică ce necesită tratament cu raze UV, beneficiază de acelaşi nivel de îngrijire medicală?

Metode

S-a efectuat o analiză retrospectivă a înregistrărilor tuturor pacienţilor aflaţi în evidenţă pe parcursul unui an cu diagnosticul de psoriazis sau eczemă. Eczema „de mână” a fost diagnosticată mai des în rândul femeilor; s-a efectuat o analiză de gen a numărului, a tipului de asistenţă medicală şi s-au estimat costurile tratamentelor oferite fiecărui pacient. Totul denotă o atenţie mai mare acordată bărbaţilor, decât femeilor, în pofida faptului că diagnosticele respective (mai exact eczema de pe mâini) este mai frecventă printre femei.

În general, repartizarea pe sexe a pacienţilor cărora medicul le-a prescris tratament cu UV este echitabilă, totuşi numărul de tratamente efectuate este mai mare în cazul bărbaţilor: bărbaţii cu eczeme sau psoriazis au fost trataţi mai intens cu emolienţi decât femeile, acelaşi lucru fiind valabil şi cazul tratamentelor cu raze UV.

Femeilor li s-a prescris auto-îngrijire în mai multe cazuri decât bărbaţilor, astfel încât, dacă femeile ar fi constituit sistemul de referinţă privind normele de tratare a psoriazisului, atunci s-ar fi înregistrat o reducere a costurilor cu 22%. Această analiză comparativă a costurilor poate servi ca exemplu metodologic în domeniul de bugetare prin prisma de gen. Analiza de gen a bugetelor din sectoarele publice şi studierea efectelor acestor bugete asupra vieţii, oportunităţilor şi situaţiei financiare a femeilor şi bărbaţilor au primit o recunoaştere internaţională considerabilă.

Aşadar, o primă concluzie este aceea că, costurile totale de tratament pentru bărbaţi depăşesc costurile înregistrate pentru femei.

În plus, tratamentul la spital este deseori administrat în zile/ore de lucru ale săptămânii, pe când auto-îngrijirea la domiciliu se poate administra pacientului în timpul său liber. În consecinţă, o posibilă concluzie ar putea fi că bărbaţii sunt trataţi în detrimentul productivităţii muncii (!!), deoarece ei primesc mai multe tratamente la spital (în timpul orelor de muncă). Acest fapt sugerează că inegalităţile de gen descoperite pot avea şi un efect socio-economic direct. Femeile îşi administrează considerabil mai mult tratament în timpul lor liber.

Aprofundând aceste studii de consum al timpului, suedezii au ajuns la concluzia femeile petrec cu 146 ore pe an mai mult decât bărbaţii pentru „îngrijire personală”, adică patru săptămâni de regim normal de lucru sau 24 minute în fiecare zi, 365 zile pe an, mai mult decât bărbaţii.

Implicări teoretice

Paradigma de gen existentă în societatea modernă promovează importanţa faptului ca femeile, de la o vârstă fragedă să-şi păstreze pielea curată, moale, gingaşă şi aromată folosind săpunuri, lame de ras şi creme de piele. Acest mesaj le este transmis prin intermediul exemplelor – modele ale societăţii – promovate prin publicitate şi mass-media. În ce priveşte ideea de masculinitate (în rândul bărbaţilor), această necesitate de îngrijire a pielii, nici pe departe nu atinge aceleaşi cote ca în cazul femeilor.

Totuşi, schimbarea pluteşte în aer. Industria cosmetică a început să se concentreze tot mai mult asupra îngrijirii pielii bărbaţilor: a sporit conştientizarea bărbaţilor privind idealul fizic masculin. Este posibil ca aceste construcţii de gen să fie perpetuate mai mult sau mai puţin conştient atât de personalul din spitale, cât şi de pacienţi, ceea ce creează dezechilibrul de gen în tratament, care a fost analizat mai sus.

O recentă trecere în revistă a tratamentului cu UV pentru psoriazis efectuat în spitalele din Marea Britanie indică un număr egal de bărbaţi şi femei cărora li se administrează tratament în spital.

Concluzii

Inegalităţile de gen în tratamentul femeilor şi bărbaţilor, apărute în departamentele/centrele studiate şi care, în baza studiilor formează de asemenea un model general, pot fi privite şi dintr-o perspectivă mai largă. Teoreticienii de gen vorbesc despre descoperirea prin ordinea de gen a asimetriilor dintre femei şi bărbaţi în numeroase domenii. De exemplu, există asimetrii privind accesul la resurse şi privind diviziunea lucrului plătit şi al celui neplătit. Resursele publice sunt orientate într-o mai mare măsură spre finanţarea tratamentelor pentru bolile de piele ale bărbaţilor decât spre tratamentul aceloraşi boli la femei. Însă, femeile se autotratează la domiciliu fără susţinere din partea resurselor publice într-o mai mare măsură decât bărbaţii. Această autoîngrijire este invizibilă în termeni economici. Pe de altă parte, tratamentul bărbaţilor este mult mai vizibil, deoarece este administrat în instituţii publice (spitale), folosind angajaţi finanţaţi public şi este reflectat în bugetul de ocrotire a sănătăţii.

Literatura de referinţă dermato-venerologică, instruirile specializate medicale şi recomandările de tratament pentru psoriazis şi eczemă sunt în mare parte neutre din punct de vedere a dimensiunii de gen. Cu alte cuvinte, medicii nu au fost pregătiţi pentru a trata bolnavii de psoriazis şi eczemă, bărbaţi şi femei, în mod diferit. În opinia cercetătorilor, faptul că totuşi acest lucru se întâmplă, rămâne un subiect ignorat de societate, ceea ce este regretabil.

O rezolvare a imigrării africane în Europa?

iunie 30th, 2008

Preşedintele Franţei, are o nouă viziune asupra imigrării africane ilegale în Europa.

Ideea este de a se creea Uniunea Statelor Mediteraneene, Uniune ce va cuprinde Statele Riverane Non- Europene, incluzînd Turcia. Uniunea Europeană va da un ajutor financiar masiv pentru dezvoltarea Noii Uniuni Mediteraneene, aducînd-o la nivel tehnnico-economic cît mai apropiat de cel European.

Din punct de vedere religios, sigur că Noua Uniune va fi Islamică, rezovînd în mare măsură nevoile moderne ale lumii musulmane. În mare măsură imigrarea africană se va limita la Noua Uniune.

Este vorba de o viziune utopică?

O scurtă istorie a homosexualității 5. Evoluția criteriilor de evaluare științifică a homosexualității

iunie 30th, 2008

Exista inca un mare numar de oameni care nu stiu exact ce s-a intamplat in 1973 si care a fost criteriul de schimbare cu 180 de grade a atitudinii Asociatei Psihologilor Americani si a celei a Psihiatrilor Americani fatza de homosexualitate.. Dupa aceste schimbari, pozitiile altor asociatii ale pedagogilor, ale educatorilor si ale altor organizatii interne si internationale, ca OMS, s-au schimbat in cascada.

Ce a intervenit atunci si ce a determinat schimbarea?

Unii sustin ca schimbarea a avut exclusiv cauze politice, ca de exemplu presiunea organizatiilor gay asupra APA. Si acest punct de vedere trebuie analizat, mai ales ca gasim un graunte de adevar in asta. Schimbarea a fost complex determinata, si dorim sa aratam toate fatzetele acestei schimbari.

O prima observatie: criteriul politic nu este de neglijat nici aici si nici referitor la modul cum dintr-o data iubirea homosexuala a devenit obiect de blam in societatea greco-romana antica, dupa cucerirea puterii politice in imperiu de catre crestini. Timp de mai bine de un mileniu inainte de acest eveniment, diversele forme ale homosexualitatii masculine au fost adevarati piloni ai societatii antice grecesti. Educatia baietilor avea loc intr-un cadru legiferat de Solon, Lycurg si altii legislatori antici, iar pana si organizatrea armatelor antice era tributara sistemului pederastic. Se stie de exemplu ca unele unitati celebre ale armatelor grecesti (ca de exemplu Batalionul Teban) era alcatuit exclusiv din barbati tineri si baieti care erau in relatii erotice cu altii: existau numai perechi homosexuale in acest batalion. Familistii erau exclusi, ca nu prezentau garantia ca vor lupta cu curaj! Oarecum invers decat azi!

Sa ne intoarcem pentru o secunda la secolul al patrulea al erei noastre, dupa domnia lui Costantin. Urmatorul imparat, Teodosie, a organizat imperiul crestin mai degraba ca pe o satrapie orientala. Spre sfarsitul secolului, o revolta in Atena a fost inabusita de Imparatul Teodosie cu ajutorul unui militar de cariera de origine germanica, Otto, care a restabilit ordinea, dupa uciderea unui numar mare de atenieni, care erau voinovati de faptul ca s-au opus uciderii de catre crestini in numele bibliei a unui actor iubit de ei care traia in vazul lumii cu un iubitul sau. Urmatorul act politic prin care homosexualitatea a fost scoasa in afara legii a fost codul “sfantului”Justinian, care a stabilit ca sodomitii trebuie pedepsiti cu arderea cu fierul rosu a organelor genitale, apoi trebuiau sa fie arsi de vii si cenusa lor sa fie aruncata in latrine. (consultati Novela 102 din Codul de legi al lui Justinian).

Iesirea din aceasta randuiala veche ce s-a petrecut in mod gradat de circa doua secole, culminand cu anul 1973, si a avut desigur si caracter politic; cum era de asteptat era vorba de o redistribuire a puterii in societatea moderna. Dar nu acest caracter a fost esential, ci dependentza legilor sociale de un nou si neasteptat factor: stiinta moderna si principiile pe care se bazeaza! Punerea problemei schimbarii a fost desigur favorizata si de incidentele de la barul Stonewall, din 1969, cand practic peste 500 de politisti au luat bataie de la vreo 6000 de homosexuali si mai ales transexuali, care au cucerit o victorie -ilegala, dar de prestigiu, ce a contribuit si ea la schimbarea legilor.Politistii primeau in fiecare an “spaga” pentru a inchide ochii la existentza homosexualilor, dar in acel an au venit imediat dupa ce primisera deja bacsisul, a doua oara, pentru ca “sa faca ordine”.

1. Situatia psihologiei si psihiatriei pana in 1973

Psihologii si psihiatrii mai in varsta s-au complacut sa gandeasca pana atunci numai in termenii psihanalizei lui Freud. Inca nu intervenise Karl Popper care a descoperit criterii noi pentru departajarea stiintelor adevarate de pseudo-stiinte, asa ca psihanaliza era considerata litera de evanghelie de toti. Unul dintre cei mai importanti adepti ai psihanalizei lui Freud, cu anumite transformari, a fost un personaj foarte cunoscut in lumea stiintifica de atunci: Dr. Charles Socarides, seful unei clinici din New York State si autorul a zeci de lucrari apreciate pe atunci ca stiintifice.

Teoria prevalenta ca homosexualitatea este o boala a impus psihiatrilor pentru prima data in istorie sa in incerce sa explice si sa delimiteze in termeni precisi notiunile de sanatate mintala si cea de boala mintala.
Intamplarea a facut ca o psihiatra americana (Evelyn Hooker) care a trait atunci in San Francisco si a cunoscut foarte bine grupuri de homosexuali in care se simtea si ea in largul ei (se distrau impreuna), si-a dat seama ca nu vede nici un semn al asa-zei si mult trambitzatei “boli mintale”, definita dupa criterii precise. Unii dintre homosexuali, aflandu-i meseria, au ironizat-o putin si i-au cerut sa le arate pe ce se bazeaza prezumtia ei de “boala mintala”, propunandu-i sa le arate pe ce se baza ideea ca ei ar fi “bolnavi mintal”. Atunci si-a dat si ea seama de realitate. Urmarea a fost ca a venit cu propunerea ca Socarides si alti medici care sustineau teoria bolii mintale la homosexuali sa accepte un test: ea le va da un grup de 100 de studenti din San Francisco, alcatuit din 50 de homosexualisi 50 de heterosexuali, iar ei, folosind criteriile lor de depistare a bolilor mintale, sa determine care este homosexual (respectiv “bolnav” dupa parea lor) si care este heterosexual (deci “sanatos”).

2. Testul decisiv

Charles Socarides si Irving Bieber (alt medic din scoala veche) au acceptat testul. Dupa test s-a constatat ca rezultatul lor este nul: au pus in cele doua categorii acelasi numar de homosexuali si de heterosexuali. Deci Teoria veche a fost infirmata!

A urmat o disputa stiintifica foarte interesanta, in mai multe reviste de psihiatrie si psihologie. Recomand revista “Journal of Psychology” din 1975, nr 6, unde se pot vedea cele doua grupuri fatza in fatza disputandu-si argumentele. In esenta grupul care sustinea teoria bolii mintale folosea o logica circulara: pornea de la premiza ca homosexualitatea e o problema si ajungea la aceeasi concluzie, evident. In mod ironic (vom vedea de ce) Socarides mai sustinea ca in familiile homosexualilor TATII sunt principalii vinovati de homosexualitatea baietiloor. Lucru foate important de tinut minte pentru mai tarziu.

Trebuie notat ca lupta pentru drepturi egale nu a fost numai un eveniment recent in istoria americana: inca din anii ’50 a avut loc prima demonstratie pentru drepturi egale, organizata foarte minutios de un astronom american (Kameny) si cativa manifestanti care se plimbau intr-un cerc de 5 metri in fata cladirii Congresului. Ziarele au preluat imediat stirea! Interesant, desi nu au paticipat mai mult de 12 oameni la o populatie de peste 100 de milioane, totusi, chiar cu acest inceput modest se putea prezice ca schimbarea e aproape. Acest prim mars a fost a fost scanteia care a miscat din loc istoria. Astronomul Kameny daduse atunci consemnul ca fiecare sa apara extrem de conservator imbracat la demonstratie. Lesbienele putau rochii cu 10 cm mai lungi decat era moda, ca sa arate ca ele sunt si mai catolice decat papa si mai modeste decat Maria Magdalena. Barbatii cu costume negre, cravate inchise la culoare si camasi albe aratau de parca ar fi terminat tocmai atunci cursurile FBI. Lumea era descumpanita: nu stia ce sa creada. Cum, niste oameni asa de mainstream sa fie…ce? hormo…homo…sexuali? “Dar nici nu aratau prea diferiti de “noi” astia normalii!”

3. Presiunea politică

O serie de organizatii gay au inceput sa faca demonstratii din nou, in care cereau ele insele de data asta ridicarea oprobiului social fatza de homosexuali si reconsiderarea DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) unde homosexualitatea aparea ca boala mintala. Socarides a primit invitatia de a participa la una din aceste actiuni, sa discute cu homosexualii. Aici a avut o surpriza care l-a lasat in stare de soc! In primul rand al salii respective statea un baiat de 17 ani care s-a ridicat sa puna o intrebare: “Domnule Socarides, in studiile dvs ai afirmat ca homosexualitatea este rezultatul incompetentzei tatalui in cresterea unui baiat. Tu esti tatal meu, asa ca te rog sa-mi spui daca ai fost incompetent ca tata, sau ca psihiatru!??

Bineinteles ca Richard Socarides i-a luat piuitul tatalui sau. Nu numai ca era homosexual, dar de la varsta de 15 ani se considera chiar “activist gay”, luptand impotriva ideilor tatalui sau! Cu toate acestea, si chiar in ciuda rezultatelor testelor efectuate, Socarides nu s-a lasat convins. Insa stiindu-l pe fiul sau, a schimbat complet caracterizarea homosexualilor, facandu-le de data asta o portretizare cu mult mai umana, care insa nu a schimbat cu nimic lucrurile. Apoi el a oganizat impreuna cu alti cativa psihiatri structura NARTH care in principiu s-ar ocupa cu conversiile homosexualilor la heterosexualitate.

4. NARTH

The National Association for the Research and Therapy of HomosexualityT (NARTH), organizatie fondata de Socarides iar dupa moartea lui controlata si condusa de Joseph Niccolosi, psihiatrul dat afara din toate organizatiile psihiatrice legitime din USA ( prin legitime inteleg organizatiile care respecta normele stiintifice de cercetare si nu depind de factori exteriori politici sau religiosi, este acum considerata nu numai antistiintifica, dar si avand o politica paranoida. Ei nu permit nimanui sa le verifice in mod independent rezultatele (care se considera “secrete de serviciu”), ori tocmai posibilitatea de a verifica este unul din pilonii stiintei. Niccolosi raporteaza mereu un procentaj de 30% “concversii reusite”, in timp ce analiza independenta a rezultatelor “terapiei reparative” (cum este numita terapia avesrsiva de el) arata o cifra intre 0,5% si 0,05% de “succes”.

Dar chiar si daca ar fi dupa datele lui Niccolosi, 30% nu reprezinta ceva impresionanant; in definitiv nici un parinte respponsabil si sanatos la cap nu-si va da copilul sa i se faca o operatie, daca sansele reusitei ar fi de numai…30%. Nemaipunand la socoteala faptul ca …dupa tratamentul lui, multi tineri s-au sinucis, sau au urmat tratamente psihiatrice adevarate de reparare a raului facut de el. Pentru oricine este clar ca daca-i bagi in cap unui copil ca este “de categoria a doua”, sau condamnat la flacarile iadului sau ceva si mai rau, stima sa de sine nu va creste, ci va scadea, iar acest fenomen este insotit de cresterea vulnerabilitatii la droguri, promiscuitate si alcool. De persoane de peste 25 de ani Niccolosi nu se ocupa, din fericire. Ii prefera numai pe tinerii cu parinti crestini, bogati.

5. Epilog

Ce se poate spune in concluzie? Acuzatia de “decizie politica” in legatura cu modificarea legilor care pedepseau homosexualii pentru ceea ce sunt ei, iar nu pentru vreo crima este intr-adevar corecta. Natura politica a legilor este un fapt indiscutabil. Tot de natura politica a fost si decizia imparatului, pardon, a sfantului Justinian de a arde de vii sodomitii, ca si multe alte masuri.

In lagarele lui Hitler homosexualii au fost tratati cu un sadism inimaginabil. Filmul documentar “Paragraful 175″ arata cum unor tineri pe atunci de 16 ani li se distrugea anusul cu scanduri avand cuie infipte in ele, care li se fortza sa intre in stomac; de asemenea erau sfasiati de caini dresati sa sfasie si sa ucida de vii. De obicei asta se petrecea in fatza prietenilor sau iubitilor lor. Multi baieti minori au fost depistati in Austria si alte tari dupa deschiderea scrisorilor lor! Un mesaj de dragoste te putea duce direct la moarte in chinuri infame!

Insa in privinta acuzatiei ca masura APA din 1973 ar fi fost de natura politica, aceasta este total falsa. Asupra acestui lucru s-au purtat chiar si recent discutii. Daca acesta ar fi fost motivul si daca decizia de atunci ar fi fost incorecta, s-ar fi revenit asupra ei de multa vreme. Dar cele peste trei decenii care au trecut de atunci au venit cu numeroase alte probe in sprijinul deciziei APA. In plus, s-a gasit si motivul pentru care medicii de la inceputul secolului al 20-lea sustineau teoria bolii mintale: pentru ca isi exemplificau teoriile numai cu homosexuali culesi din spitale, care evident ca nu ar fi stat in spital daca nu ar fi fost bolnavi.

Dar la mijlocul secolului al douazecilea a intervenit totusi ceva cu totul nou, inexistent cu secole in urma: criteriul stiintific. In momentul in care medicii psihiatri au fost fortzati sa-si expuna criteriile de evaluare in mod precis, toate teoriile lor anapoda s-au evaporat, ramanand valide numai teoriile cu caracter stiintific, bazate pe fapte.
O intrebare ramane totusi: de ce un medic cu atata experienta ca Dr. Charles Socarides nu si-a schimbat opiniile chiar dupa ce a pierdut pariul pe plan rational, pe planul logicii??

Simplu, pentru ca principiul psihologic al lui Planck ramane valabil si aici: “O teorie noua si adevarata nu va invinge prin faptul ca va reusi sa-i convinga pe savantii batrani de adevarul sau, ci prin faptul ca acei savanti, din fericire vor muri unul cate unul, iar noua generatie va creste deja obisnuita cu noua teorie.

Cetățenie pentru basarabeni și bucovineni – o pledoarie

iunie 30th, 2008

COMITETUL PENTRU INITIATIVA LEGISLATIVA

Punctul nostru de vedere in chestiunea recunoasterii cetateniei romane basarabenilor, bucovinenilor si celorlalti exilati
prin procedura simplificata in fata tribunalelor

Condamnarea oficiala a regimului comunist* si intrarea Romaniei in Uniunea Europeana au deschis si calea inlaturarii unor consecinte nefaste ale ocupatiei sovietice, efectele care persista si astazi neputand fi inlaturate decat prin masuri reparatorii efective.

Intarziata impardonabil, recunoasterea (termen distinct de dobandire sau re-dobandire si de care ne delimitam) cetateniei romane pentru acele persoane care au dobandit-o prin nastere sau care au dobandit-o ca traitori in cuprinsul Regatului Romaniei pana la ocuparea de catre urss la sfarsitul celui de-ai doilea Razboi Mondial a tarii noastre (incepand cu Basarabia inclusiv sudul, cu nordul Bucovinei si Tinutul Herta), precum si pentru descendentii lor, trebuie sa se faca printr-o procedura simplificata.

Era de asteptat ca dupa 1989 printr-o lege speciala cu caracter reparatoriu, Statul Roman sa recunoasca in bloc, drepturile (rezultand din calitatea de cetatean roman) acestor persoane si descendentilor lor, iar mai apoi la autoritatea administrativa sa se faca simple verificari si inregistrari in evidenta populatiei cu eliberarea actelor de stare civila si de identitate.

Timp de peste un deceniu, orice demers reparatoriu fata de conationalii din Rasarit era trunchiat sau zadarnicit “ca sa nu se supere vecinii”.

Au existat doar unele putin semnificative exceptii generate mai degraba de presiunea de la Chisinau dinspre Frontul Popular sau dinspre unii reprezentanti de marca ai societatilor culturale Pro-Basarabia si Bucovina, Bucuresti-Chisinau ori Tinutul Herta, de Presa (in principal Romania Libera, ZIUA si Cotidianul) si de Liga Studentilor din Universitatea Bucuresti.

Puțină istorie

I. Astazi, simplificarea nu trebuie sa priveasca doar actul care face dovada cetateniei romane a descendentului. Trebuie spus ca, potrivit tuturor legilor romane privind cetatenia, inclusiv celei semnate de Nicolae Ceausescu in 1971, abrogate in 1991 de Legea actuala – cetatenia romana se dobandea prin nasterea din cetateni romani.(cazul descendentilor din cetateni ai Regatului Romaniei) – Certificatul de Nastere, Buletinul de Identitate, Pasaportul nu fac decat o simpla dovada a acestui drept dobandit prin nastere. In lipsa lor, dovada se face cu orice mijloc de proba permis de legea Romana – Codul Civil Roman si de Codul de Procedura Civila.
Cetatenia nici nu putea fi retrasa celui care a dobandit-o prin nastere. Doar simpla lui vointa (consimtamant neviciat) putea duce la renuntarea la cetatenie, exprimata printr-un demers individual.

Or, nu se poate renunta la cetatenia unui stat printr-o cerere facuta unei autoritati straine. In acelasi sens stipuleaza conventiile internationale si europene cu privire la cetatenie, reglementarile ultimilor ani fiind tot mai complexe in scopul evitarii situatiilor de apatridie.

Imprejurarea ca guvernul URSS i-a \”repatriat\” pe numerosi cetateni romani in urss (cu complicitatea celor care conduceau atunci autoritatea romana) si ca le-a acordat fara sa-i intrebe cetatenia sovietica (si ca legea sovietica nu concepea a doua cetatenie sau dubla cetatenie) nu putea produce si nu are nici un efect juridic fata de legea si autoritatea romana, Romania fiind un stat suveran si nu un stat vasal. (Romania chiar permitea o a doua cetatenie; veti face diferentierea de dubla cetatenie care presupune un acord intre doua state cu privire la recunoasterea cetateniei celui de-al doilea intemeiata pe reciprocitate).

In anul 1998, cele Zece Programe pentru Romanii de Pretutindeni ale atunci-infiintatului departament al Guvernului Romaniei de resortul caruia erau aceste relatii cu romanii din teritoriul ocupat de fosta urss, din alte zone locuite de romani (bastinasi – Timoc, Vestul Banatului -Voivodina, Ungaria, Maramuresul de peste Tisa precum si din Sudul Dunarii – Aromani, Meglenoromani si Istroromani) din cuprinsul altor state si din diaspora – prevedeau recunoasterea/dobandirea/redobandirea cetateniei romane intr-o procedura simplificata.

La nivelul anilor 1999-2000 nu s-a reusit insa (din cauza rezistentei la reforma din institutiile publice romanesti) decat o accelerare a lucrarilor unicei Comisii (centrale) dar s-a descentralizat receptia actelor (de la aplicanti/solicitanti) in sensul in care cererile si dosarele se depuneau pe langa misiunile diplomatice si consulare si la toate Inspectoratele de politie din Judetele de la frontiera de nord-est a Romaniei. Trebuie spus ca inainte de 1989, depunerea cererilor de cetatenie romana se facea la Inspectoratele Judetene de Militie si la misiunile diplomatice si consulare ale Romaniei.

Din nefericire, in anul 2001 s-a suspendat pentru 6 luni solutionarea cererilor, apoi procedura a fost suspendata sine die, iar receptia cererilor nu mai putea fi facuta decat ca in trecut, la misiunile diplomatice. Multi din cei care au ratat\”dezghetul\” 1999-2000 au ratat si pasaportul european acum.

Procedură simplificată

II. Astazi, o procedura cu adevarat simplificata de recunoastere a cetateniei romane inseamna:

1. In primul rand ca proba sa fie simpla ( deci fara aberanta probatio diabolica, cu rusinoasa trimitere a solicitantilor in \”gura lupului\” la autoritatea RM sau Ucraineana pentru confirmari ale denumirilor localitatilor, ale prezentei lor in organizarea administrativa a Judetului X, ori supunerea solicitantilor la calvarul rectificarilor de nume rusificate, ucrainizate, rectificare inutila din moment ce erau prezente in acte celelalte elemente de identificare, stabilire a starii civile.

2. In al doilea rand receptia cererilor sa revina la nivelul autoritatii judetene sau direct instantelor de judecata –Judecatoriile (de la frontiera de nord-est, spre exemplu dar nu numai, ci la nivelul tuturor judetelor – eventual mai putin Municipiul Bucuresti din cauza aglomerarii instantelor) si

3. in al treilea rand, dar cel mai important – pentru urgentarea rezolvarii situatiei – solutionarea cererilor sa fie data instantei civile (oricarei Judecatorii, apelul la Tribunal la Sectia civila – sectie competenta pentru orice act de stare civila, recursul la Curtea de Apel).

Procedură judiciară

III. Procedura direct inaintea instantei judecatoresti va fi mai rapida: se poate prevedea prin lege solutionarea intr-o procedura accelerata in camera de Consiliu, cu participarea Procurorului, sau pentru cazuri mai complicate de lipsa unor dovezi, in procedura de drept comun, cu acordarea de termene scurte intocmai ca pentru litigiile de munca sau de fond funciar, de max. 2 saptamani, (doar solicitantul cetateniei putand cere un termen mai lung in cazul in care nu are actele complete), in acest caz judecarea fiind in sedinta publica, deci transparenta, se va putea vedea dosarul oricand, ii vei sti stadiul.
In epoca descentralizarii/deconcentrarii, existenta unei singure Comisii pe tara arata un inutil control, de inspiratie sovietica care favorizeaza coruptia, favoritismele si blocarea solutionarii cu celeritate a cererilor, inlauntrul unui termen rezonabil (a se vedea blamul dat Comisiei centrale de magistrati integri ai Curtii de Apel Bucuresti, prin hotarari judecatoresti pronuntate in 2004 in cauze de blocare a solutionarii cererii timp de mai multi ani).
Ministrul Justitiei trebuie sfatuit ca ca nu face reforma (si nu realizeaza mare lucru) daca nu descentralizeaza activitatea de solutionare a cererilor: dupa indelunga asteptare la Comisie, procedurii administrative ii va urma si una judecatoreasca plangerea impotriva solutiei Comisiei la Tribunalul-sectia de contencios administrativ apoi recursul la Curtea de Apel – Sectia de contencios administrativ.

Daca in locul Comisiei Centrale analiza dosarelor se va face la nivelul fiecarui Judet, de catre Judecatorie, practic vor fi dintr-odata peste 150 de Judecatorii/Comisii in loc de una singura. Iar Ministerul Justitiei trebuie sa fie de acord pentru ca analiza dosarelor se va face tot in reteaua sa, si tot de catre Judecatori.

Argumentul ca s-ar incarca activitatea instantelor este putin serios si trebuie respins pentru ca Romania este datoare sa rezolve si aceasta problema care tine tot de condamnarea oficiala a regimului comunist care a dus la aservirea Romaniei catre urss. Nu cred ca magistratii se opun, asa cum s-ar grabi unii sa spuna; oricum reforma justitiei presupune si existenta unui numar corespunzator de magistrati astfel incat activitatea instantelor sa decurga in conditii de celeritate, principiul bunei guvernari obligand Ministerul Justitiei si Guvernul sa ia masuri adecvate si in termen rezonabil.

Deocamdata, este apreciata ca inoportuna/contraproductiva – si ne apare si abuziva – mentinerea procedurii administrative de solutionare a cererilor de recunoastere a cetateniei – intocmai ca pentru dobandire sau redobandirea cetateniei chiar daca s-ar face la mai multe judete din tara (la autoritati administrative) ca s-ar descentraliza poate doar abuzurile, coruptia si favoritismele… lipsa unui personal instruit din administratie isi poate pune o amprenta nefasta asupra reformei care se declara acum!

Modelul german

De 10-15 ani obsesia Chisinaului e ca prin acordarea cetateniei romane Bucurestiul vrea sa faca sectii de votare in Basarabia si sa “lichideze statalitatea R.Moldova”.

Alegatiuni pe care le faceau semioficial reprezentantii Chisinaului candva mai discret, acum cu insolenta, public si pe la alte Cancelarii.

Bucurestiul nu are insa obsesii, temeri dar nici initiative de sprijin pentru aceste persoane pe care dupa al doilea Razboi Mondial, Statul Roman i-a abandonat in teritoriul ocupat de fosta URSS. Singurul sprijin in plan educational, diminuat drastic in ultimii sapte ani, nu e de natura sa atenueze pierderile si suferintele.
Se poate urma exemplu Germaniei care la semnarea in 1957 a Tratatului de instituire a Comunitatii Economice Europene si a Tratatului de instituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice a facut doua declaratii de rezerva cu privire la definitia data de Guvernul RFG resortizantilor germani: “ In ceea ce priveste Republica Federala Germania, prin resortisanti se inteleg toti germanii, in sensul definit de Legea Fundamentala” si a doua, referitoare la aplicarea Tratatelor in cazul Berlinului: “guvernul Republicii Federale Germania isi rezerva dreptul sa declare, la depunerea instrumentelor de ratificare, ca Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana si Tratatul instituind Comunitatea Economica a Energiei Atomice se aplica si landului Berlinului”.

Asadar, in 1957, invinsa din al doilea razboi mondial, RFG nu avea complexe, nu avea un Guvern care semna “in genunchi” ii apara pe “Toti Germanii” si nu uita nici de “Basarabia” lor, de la Berlin, RDG, o Republica Moldova disparuta insa ca si creatoarea ei URSS.

Continuatorii acelei politici externe si interne, au faurit Germania de astazi.

_______________________________________________________________
*v. condamnarea oficiala a regimului comunist in plenul Parlamentului

Antonie Popescu este avocat

Globalizarea pe înțelesul tuturor – trei întrebări, Matei Păun răspunde

iunie 30th, 2008
Culegătorii de tomate mexicani au devenit un simbol al globalizăriiCulegătorii de tomate mexicani au devenit un simbol al globalizării

1. Ce se înțelege prin globalizare și când a apărut acest fenomen?

Globalizarea e definită de dicționarul Webster ca “dezvoltarea unei economii globale tot mai integrate caracterizată în special de comerț liber, fluxuri libere de capital și apelarea la piețe străine mai ieftine ale forței de muncă”. În linii mari sunt de accord cu această definiție. E un fenomen care a apărut și s-a dezvoltat în ultimul secol, deși a fost recunoscut doar după cel de-al doilea război mondial și s-a accelerat mai ales după prăbușirea comunismului în 1989.

2. Care sunt avantajele și dezavantajele globalizării?

Globalizarea este avantajoasă în primul rând pentru cei bogați sau mai precis capitalului lor, care este investit la modul cel mai efficient cu putință. În ce privește forța de muncă, globalizarea produce o dislocare masivă pentru toată lumea, de la muncitorul de fabrică din Germania, până la culegătorul Mexican de tomate. În termeni globali, aș spune că țările dezvoltate riscă să piardă foarte mult dacă nu-și schimbă atitudinea față de globalizare. Este de adăugat că cele mai recente pusee ale infației sunt legate de globalizare, ca și multe dezastre ecologice. Globalizarea nu poate și nu trebuie oprită, dar trebuie reglementată, controlată și analizată în mai mare detaliu. Consecințele ei sunt importante și nu e în interesul nimănui să fie tratate cu superficialitate.

3. Cum e afectată România de globalizare?

România face față unei presiuni competitive incredibile. A pierdut unele dintre cele mai agree minți și cei mai buni lucrători din cauza globalizării. A devenit ținta capricioaselor piețe financiare internaționale. România a cedat controlul aproape tuturor industriilor sale strategice și resurselor. Competitivitatea și pilonii ei, educația și infrastructura, de abia dacă sunt menționate de clasa politică din România. În timp ce alte națiuni devin tot mai alerte la globalizare, noi ne tragem un glonte în cap.

Castelul Bran

iunie 30th, 2008

……fără dragoste

iunie 30th, 2008

Singura mare putere de pe pământ este Dragostea.

Obligaţia, datoria fără dragoste îl face pe om irascibil.

Responsabilitatea fără dragoste îl face pe om ireverenţios.

Dreptatea fără dragoste îl face pe om să fie crud.

Adevărul fără dragoste îl face pe om să adopte o atitudine critică.

Educaţia fără dragoste îl face pe om duplicitar.

Amabilitatea fără dragoste îl face pe om linguşitor.

Inteligenţa fără dragoste îl face pe om viclean.

Exagerările în disciplină îl fac pe om cicălitor.

Competenţa fără dragoste îl face pe om încăpăţânat.

Puterea fără dragoste îl face pe om asupritor.

Cinstea fără dragoste îl face pe om mândru, îngâmfat.

Bogăţia fără dragoste îl face pe om lacom.

Credinţa fără dragoste îl face pe om fanatic.

De ziua Poetului, unei regine

iunie 30th, 2008

Acum, când intrarea în Uniunea europeană pare o ispravă masculină, să ne gândim o clipă la una din cele mai europene figuri printre liderii români, ce se întâmplă să fie o femeie. La cumpănă de destin european, să ne luăm răgazul de a elogia pe Carmen Sylva. Dacă, în anul 2008, finlandezii, ca să dau doar un exemplu, îşi aduc aminte de ea, atunci Europa şi România au şi ele răspunderea morală de a o face.

Când Elisabeta a venit la Bucureşti, în noiembrie 1869, ştia, probabil, câteva cuvinte în româneşte. După un deceniu, în anul 1878, începea tălmăcirea versurilor lui Eminescu în limbile de mare circulaţie ale lumii. Este autoarea a peste cincizeci de volume, dintre care multe au fost hărăzite punerii versurilor populare româneşti sau ale lui Alecsandri şi Eminescu în sunetele altor limbi. În anul 1874 îşi pierde singurul copil, pe principesa Maria care, înainte de a muri, la vârsta de patru ani, îi spune: “Mamă, aş vrea să călăresc odată pe o stea”. În 1876, la temelia construcţiei Peleşului, în prezenţa constructorilor, Carol I şi Elisabeta au zidit o poezie semnată de regină.

Regina-poetă i-a tradus lui Eminescu mai întâi “Melancolie”, primele versuri eminesciene traduse vreodată. Despre unica întâlnire cu poetul, regina spunea în jurnalul ei:

“Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri”.

Regina îl serveşte chiar ea cu o ceaşcă de ceai, pe care poetul o primeşte cu stângăcie, însă cu blândeţe:

“A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile.

Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.

În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: ‚Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci‘, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la regele poeziei româneşti…”

Carmen Sylva a fost distinsă în 1888 cu premiul Academiei Franceze şi a devenit, în 1890, membră de onoare a Academiei Române.

În martie 1898 îl cunoaşte pe tânărul George Enescu pe care îl numeşte “copilul meu de suflet”; până în 1914, Enescu merge la Sinaia în fiecare vară. Saloanele de la Peleş au ascultat de multe ori piese muzicale interpretate de duetul regina Elisabeta – pian şi George Enescu – vioară.

Poemul “Luceafărul”, pe al cărui autor Petre Ţuţea îl numea “sumă lirică de voevozi”, a fost scris în 1882; “Poema Română” de George Enescu a fost compusă în 1897. Durata celor două creaţii este aproape identică, poema fiind cu treizeci de secunde mai lungă decât poemul; pe lângă potrivirea temporală a poemului cu poema, există o uluitoare armonie, o neaşteptată potrivire.

Punctul european de întâlnire al celor două capodopere este regina Elisabeta a României. La peste un secol de când îl primea la Palatul Regal cu o ceaşcă de ceai, într-o seară friguroasă bucureşteană, pe Eminescu, de când îl primea la Palat, pentru prima oară, pe Enescu, de când “Luceafărul” a venit pe lume şi de când a fost compusă “Poema Română”, România se află în Uniunea Europeană. Şi constatăm că nici unul din cei despre care vorbim nu a dispărut din identitatea naţională.

Dacă ar fi să vorbim despre vocaţia europeană a României, nu ne-ar ajunge câteva zile. Am dat continentului un secol de cultură, corifei în domeniile primordiale ale ştiinţei, artei şi diplomaţiei, am dat secolului trecut o constituţie ce a fost model continental, am apărat latinitatea în partea aceasta de Europă şi am încercat să fim un factor de stabilitate.

Sensul prezent şi viitor al “Luceafărului” lui Eminescu şi al “Poemei Române” a lui George Enescu, este dimensiunea noastră europeană. Cine are vreo bănuială că N.A.T.O. sau Uniunea Europeană ar putea să ne ştirbească din autenticitate sau tradiţii, din identitatea noastră ortodoxă dar latină, de la margine de Bizanţ, să-şi îndrepte aducerea aminte către Carmen Sylva, care se uită din istorie, aşezată pe o stea.

De ce-ar trebui să (nu) ne întoarcem în România?

iunie 30th, 2008

În ultima vreme aud tot mai des, vorbindu-se despre ideea întoarcerii românilor acasă. Un excelent subiect de discuţii controversate la o bere şi un grătar în weekendurile emigranţilor români… şi vorbim, şi ne contrazicem, ne dăm argumente pro şi contra, ajugem chiar să ne şi certăm dacă nu suntem de acord, şi cam la asta se reduce totul…

Nu este o bază solidă în toată ideea aceasta, mă refer la ceva concret, un mesaj din partea autorităţilor ca să nu zic chiar nişte măsuri în acest sens… Ne punem toţi sentimentele şi amintirile pe masă, despre cum era în România şi ce am auzit noi acum că e, şi nu în ultimul rând ce mai vedem la televizor pe posturile româneşti internaţionale – cine are acces – sau ce mai citim pe ici pe colo în presa de pe internet.

Unii chiar iau decizia să se întoarcă acasă, încep să îşi planifice ce şi cum să facă, să vândă televizorul, maşina, casa… să îşi achite credit cardurile, sau nu… Nu trebuie să îi judecam nici pe cei care iau această hotărâre, nici pe cei care sunt sceptici, cred că ceea ce trebuie cu toţii să analizăm sunt faptele, lucrurile concrete: Dă România (mă refer la Guvernul României) vreun semn că ne vrea înapoi acasă? Să vorbim practic, nu doar declaraţii lipsite de susţinere faptică!

Fără şpagă şi fără pile?!

Salarii la nivel occidental, o calitate ridicată a vieţii, mediu stabil de trai şi muncă, securitatea cetăţeanului, accesul la informaţie, transparenţa sistemului, combaterea corupţiei, respectul faţă de individ, muncă, viaţă şi valorile morale, acestea sunt aspecte globale, generale, a ceea ce trebuie să fie schimbat în România pentru a deveni întradevăr atractivă celor care au cunoscut experienţa Vestului, şi în egală măsură tinerilor din ţară. Presa vuieşte şi la nivel naţional şi pe plan internaţional despre românii care doresc să se întorcă acasă sau cei care consideră aceasta opţiune şi aşteaptă să se întâmple minuni.

Bineînţeles că în spatele tuturor articolelor, pe lângă cei care îşi exprimă părerile personale, sunt jurnalişti care expun interesul anumitor grupuri politice, afacerişti, sau guverne. Astfel, răsfoind presa spaniolă aflăm, că dânşii ba îi invită pe români acasă, ba le dă speranţe pentru un acces mai uşor la locurile lor de muncă…

De italieni, nici nu mai pomenim, cine nu cunoaşte ecourile problemelor românilor din Italia? Nici englezii nu ne vor, dar se bucură de avantajele celor care s-au integrat şi muncesc cu succes în societatea lor, nemţii pentru ei, cu toată bunătatea şi politeţea, oricât de bine te-ai integra, nu vei fi niciodată considerat de-al locului.

De ce pleacă românii?

Opriţi-vă chiar acum, dacă gândiţi că ne plângem de milă, nu, nici vorbă, aproape toţi suntem plecaţi în lume pentru bani, oportunităţi şi un trai mai bun, şi sigur cine munceşte şi îşi vede de treaba lui le obţine, însă toate acestea au şi un preţ: sufletul, dacă îl ai, fireşte! Nu, nu îl pierzi, dar uneori îl împarţi, alteori îl închizi, îl lungeşti să acopere distanţa dintre familia de acasă şi familia din noua casă…

Şi uite aşa devii străin, străin cu adevărat, chiar şi pentru ai tăi de acasă, că pentru cei unde te afli, eşti oricum şi vei fi mereu. Cineva ar trebui să definească emigrarea ca procesul de înstrăinare a sufletului în contextul vieţii între două lumi care nu-ţi (mai) aparţin în totalitate.

Revin la politica din România, la toate vocile din diaspora, referitoare la întoarcerea românilor acasă, cum bine ne-am obişnuit, guvernul şi politicienii au o atitudine de taci şi fă-te că n-auzi, o să treacă şi asta, presa vorbeşte cu pereţii, ca întodeauna, ne jucăm de-a vaţi-ascunselea şi ne ascundem după deget…

Domnilor, scoateţi mâinile din buzunar şi puneţi-vă pe treabă, dumneavoastră aţi auzit de stimulente, facilităţi, scutiri de taxe şi impozite în favoarea cetăţeanului care ar aduce know-how, experienţă de viaţă şi de muncă într-un sistem occidental, forţă de muncă de o calificare superioară, seriozitate şi simţul datoriei, maturitate, şi nu în ultimul rând putere financiara şi chiar acces la fonduri de investiţii?

Adina CICORT este editoare a revistei Romanian VIP http://www.romanianvip.com/

Uniunea Europeană – Organizare – (1) Parlamentul European

iunie 30th, 2008

Așa cum v-am anunțat în articolul inaugural al noii rubrici Europa, vom iniția un dialog cu europarlamentari din România pe teme de mare interes.

Mai întâi însă, pentru a înțelege rolul instituțiilor Uniunii Europene, vom prezenta succint structura și atribuțiile lor.

În primul articol – Parlamentul European.

1. Preşedinte
2. Deputaţi
3. Grupuri Politice
4. Comisii Parlamentare
5. Delegaţii
6. Organe Politice

1. Preşedintele conduce lucrările Parlamentului, prezidează şedinţele plenare şi adoptă bugetul în forma sa definitivă.

Preşedintele reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, şi în toate relaţiile externe şi cu celelalte instituţii comunitare.

Mandatul Preşedintelui este de doi ani şi jumătate (o jumătate de legislatură) şi poate fi reînnoit. (Preşedintele este ales de Parlamentul European).

2. Parlamentul European este instituţia comunitară care reprezintă popoarele statelor membre ale Uniunii Europene.

Lucrările Parlamentului sunt conduse de Preşedinte, care are şi rolul de reprezentant al acestei instituţii.

Parlamentul European are 785 de deputaţi, aleşi în cele 27 state membre.

Deputaţii din Parlamentul European sunt aleşi o dată la cinci ani, în conformitate cu un sistem de reprezentare proporţională. Alegerile se desfăşoară prin vot universal direct, modalităţile de votare fiind diferite, în funcţie de fiecare stat membru, dar în toate statele se folosește sistemul de listă, fie la nivel național fie la nivel regional.

Deputaţii din Parlamentul European îşi exercită mandatul în mod independent. Ei nu pot fi constrânşi prin instrucţiuni şi nici nu pot primi un mandat imperativ.

Deputaţii din Parlamentul European nu participă la lucrările acestuia sub forma unor delegaţii naţionale, ci se constituie, în funcţie de afinităţile lor politice, în grupuri politice transnaţionale.

(O comisie parlamentară competentă se asigură ca autorităţile statelor membre sau ale Uniunii, să comunice fără întârziere, Parlamentului toate informaţiile care pot afecta exercitarea mandatului deputaţilor sau ordinea de clasificare a supleanţilor, indicându-se, în cazul noilor numiri, data de la care acestea produc efecte).

Parlamentul joacă un rol activ în elaborarea legislaţiei care are un impact asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor, ca de exemplu, legislaţia privind protecţia mediului, drepturile consumatorilor, egalitatea şanselor, transportul, libera circulaţie a lucrătorilor, capitalurilor, mărfurilor şi serviciilor. Parlamentul şi Consiliul de miniştri au, de asemenea, competenţe comune în ceea ce priveşte bugetul anual al Uniunii Europene, ele reprezentând de fapte cele două camere ale puterii legislative a UE.

Activitatea Parlamentului European este importantă pentru că, în multe domenii de acţiune, deciziile privind noua legislaţie europeană sunt adoptate în comun de către Parlament şi Consiliul de miniştri, care reprezintă statele membre.

Parlamentul European acordă o mare importanţă menţinerii unor legături strânse cu parlamentele naţionale ale statelor membre, prin intermediul unor întâlniri periodice.

Relaţiile parlamentelor naţionale cu Parlamentul European Conferinţa preşedinţilor este responsabilă de relaţiile cu parlamentele naţionale ale statelor membre.

Parlamentul European informează periodic parlamentele naţionale ale statelor membre cu privire la activităţile pe care acesta le desfăşoară.

Unele comisii îi invită periodic la întrunirile lor pe membrii parlamentelor naţionale pentru a discuta noi propuneri legislative ale Comisiei.

3. Grupuri politice

Deputaţii se constituie în grupuri politice; aceştia nu se grupează în funcţie de naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile lor politice. În prezent, există 7 grupuri politice în cadrul Parlamentului European.
• Fiecare grup politic îşi asigură organizarea internă, prin desemnarea unui preşedinte (sau a doi preşedinţi, în cazul anumitor grupuri), a unui birou şi a unui secretariat.
• Distribuţia locurilor deputaţilor în hemiciclu se face în funcţie de apartenenţa politică, de la stânga la dreapta, cu acordul preşedinţilor de grup.
• Numărul minim de deputaţi necesar pentru a constitui un grup politic este de 20. Cel puţin o cincime din state membre trebuie să fie reprezentate în cadrul grupului. Un deputat poate aparţine unui singur grup politic.
• Unii deputaţi nu fac parte din niciun grup politic, ei fiind, în acest caz, deputaţi neafiliaţi.
• Înaintea fiecărui vot din cadrul şedinţelor plenare, grupurile politice examinează rapoartele elaborate de comisiile parlamentare şi depun amendamente.
• Grupul politic adoptă o poziţie în urma consultărilor din cadrul său. Niciunui membru nu i se poate impune o anumită variantă de vot.

Lista celor 7 Grupuri:

3.1) Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat) şi al Democraţilor Europeni
3.2) Grupul Socialist din Parlamentul European
3.3) Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa
3.4) Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor
3.5) Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană
3.6) Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică
3.7) Grupul Independenţă şi Democraţie

4. Comisii Parlamentare

În vederea pregătirii şedinţelor plenare ale Parlamentului, deputaţii se constituie în comisii permanente specializate pe anumite domenii.

Există 20 de comisii parlamentare.

O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat.

Componenţa politică a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare.

Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles.

Dezbaterile acestora sunt publice.

În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Deputaţii examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare.

De asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisii temporare pentru gestionarea unor probleme specifice, precum şi comisii de anchetă în cadrul competenţelor sale de control.

Preşedinţii de comisie coordonează lucrările acestora în cadrul Conferinţei preşedinţilor de comisie.

5. Delegaţii

Delegaţiile Parlamentului European colaborează cu parlamentele ţărilor care nu fac parte din Uniunea Europeană. Delegaţiile joacă un rol important în sprijinirea extinderii influenţei Europei la nivel mondial.

Există 34 de delegaţii, fiecare fiind alcătuită din aproximativ 15 deputaţi europeni.
Se pot distinge 4 categorii de delegaţii:

• Delegaţii interparlamentare, a căror misiune constă în menţinerea relaţiilor cu parlamentele ţărilor din afara Uniunii Europene care nu şi-au depus candidatura pentru aderare.
• Comisii parlamentare mixte, care menţin contactul cu parlamentele ţărilor candidate la aderare şi cu statele care au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea.
• Delegaţia Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE reuneşte deputaţii în Parlamentul European şi parlamentarii din statele din Africa, Caraibe şi Pacific.
• Delegaţia Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Euro-Mediteraneană.

Preşedinţii de delegaţie coordonează lucrările delegaţiilor în cadrul Conferinţei preşedinţilor de delegaţie.

6. Organe politice

6.1. Conferinţa preşedinţilor

Conferinţa preşedinţilor este alcătuită din preşedinţii grupurilor politice şi Preşedintele Parlamentului European.

Aceasta organizează lucrările Parlamentului şi hotărăşte cu privire la toate chestiunile referitoare la programarea legislativă:

• calendarul şi ordinea de zi a şedinţelor plenare
• componenţa comisiilor, a delegaţiilor şi repartizarea competenţelor între acestea
• programarea legislativă.

De asemenea, Conferinţa joacă un rol important în relaţiile Parlamentului European cu celelalte instituţii comunitare, cu ţările terţe şi cu organizaţiile extracomunitare.

6.2. Biroul

Biroul este alcătuit din Preşedintele Parlamentului European, cei 14 vicepreşedinţi şi cei 6 chestori, cu statut de observatori, aleşi de Adunare pe o perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi.

Biroul coordonează funcţionarea internă a Parlamentului:

• estimarea bugetului Parlamentului European
• organizarea administrativă şi financiară
• Secretariatul şi serviciile subordonate acestuia.

În cadrul Biroului, cei 6 chestori au un rol consultativ. Aceştia se asigură că deputaţii dispun de infrastructura necesară exercitării mandatului lor.

7. Secretariatul

Aproximativ 5000 de funcţionari, selectaţi prin concurs din toate ţările Uniunii şi aflaţi sub autoritatea unui Secretar General, lucrează pentru Parlamentul European.
Grupurile politice dispun de propriii lor colaboratori, iar deputaţii de asistenţi parlamentari.

Parlamentul European se distinge de alte organizaţii internaţionale prin obligaţia de a asigura un multilingvism integral.

Parlamentul lucrează în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene – 23 de limbi după aderarea României şi a Bulgariei şi după ce irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii Europene din 2007. Toate documentele din cadrul şedinţelor plenare trebuie traduse în 21 dintre aceste limbi, o excepţie parţială aplicându-se în cazul limbilor irlandeză şi malteză, numai anumite documente fiind traduse în aceste două limbi.

Parlamentul European pune la dispoziţie, de asemenea, un serviciu de interpretare, astfel încât fiecare deputat să se poată exprima în limba sa maternă.

În următorul alt articol vor fi prezentate alte Organe Politice ale Uniunii Europene – Consiliul European și Comisia Europeană.

Craterul de la Chicxulub: Sfârșitul sau renașterea lumii?

iunie 30th, 2008

Chicxulub este un crater enorm, acoperit cu verdeata, situat linga orasul Chicxulub in peninsula Yucatan, din Mexic. Craterul a fost descoperit de geofizicianul Glen Penfield in anul 1978 in timp ce facea explorari pentru o companie petroliera. Observatiile aeriene ale penisulei au dus la descoperirea unor depresiuni cu o forma perfecta de segmente de arc de cerc , Glen descoperind mai multe asfel de segmente de cerc. Aceste arcuri erau parte dintre un un cerc cu o circumfrerinta perfecta cu diametrul de 180 de km.

Descoperirile facute de Glen au stirnit interesul cercetatorilor de la NASA, astfel ca in misiunea satelitul Landsat s-au adaugat masuratori ale cimpului magnetic si ale fortelor gravitationale in depresiunea respectiva. Concomitent s-au facut analize chimice ale sedimentelor din fundul craterului. Datele culese au convins oamenii de stiinta ca avem de a face cu o ciocnire dintre un corp ceresc si Terra.

Considerind marimea craterului, foarte probabil ca acest corp ceresc a fost un asteroid de aproximativ 10 km in diametru, sau poate o cometa.

In plus, s-a descoperit existenta unor cercuri concentrice in interiorul craterului care se presupune ca s-au format in urma transferului de energie cinetica in timpul impactului, facand solul in locul ciocniri sa se comporte ca un material lichid, fenomen cunoscut in literatura de specialitate ca: ”Lichefierea Pamantului”. Cercetari mai recente sugereaza ca craterul este de fapt de 300 Km in diametru si ca cercul cu diametrul de 180 km este un perete circular in interiorul craterului format in timpul lichfieri.

Estimarile energiei eliberate de impactul acestui obiect cu pamintul a fost evaluate ca fiind de 6 milioane de ori mai mare decit recenta eruptiei vulcanica in muntel St. Helens in SUA (1980), pentru a crea o asemenea explozie sint necesare 100 teratone (10 14 tone) de dinamita.

Consecintele Impactului

Impactul a creat o catastrofa inimaginabila cu transfer de caldura care a aprins toata lumea, a creat tsunami cu valuri de 100 de metri inaltime si un cutremur de pamint de gradul 10,5 pe scara Richter. Potrivit unor “speculatii” in urma impactului din Yucatan sa format lantul de insule din Golful Mexic.

Estimarile sunt ca peste 70% din viata pe pamint afost extincta. Acest eveniment a avut loc acum 65 de milioane de ani in urma. O astfel de explozie creaza un nor urias care contine materie expulzate in timpul coliziunii. Materia expulzata, a fost dispersata pe toata suprafata globului. Norul de praf si gazele sulfuroase emanate in atmosfera au blocat lumina soarelui si globul pamintesc a intrat intro perioada de inghet. Multe teorii sustin ca scaderea temperaturi sub zero grade Celsius pe intreaga suprfata a globului a fost motivul disparitiei dinosaurilor si nu temperaturile ridicate din timpul exploziei.

Cu timpul atmosfera s-a curatat si ploile au depus pe pamint un strat subtire de clei care continea elemente expulzate dupa coliziunea cu corpul ceresc.

Masuratorile continutului acestui strat a aratat o concentratie ridicata de iridiu. Datele au fost culese in differite regiuni a globului, si existenta peste tot globul a iridiului certifica ca explozia a fost de proportii enorme, cauzata probabil de un asteroid si a afectat intreg globul.

Teorie valida?

Independent de descoperile descrise mai sus familia, Alvarez, Walter si Luis (tata si fiu) in cercetarile lor arheologice (analizind diferite fosile) au descoperit ca in urma cu 65 de milioane de ani Terra a suferit un cataclism fenomenal. Au diparut dinozauri, planctonul din ocean aproape 75% si toate speciile care depindeau direct sau indirect de plancton. Lumea reptilelor a disparut si sa nascut lumea mamiferelor.

Virsta celor doua evenimente (ciocnirea si cataclismul) este aceeasi. Intrebarea este: in ce masura cataclismul a fost generat de ciocnirea dintre asteroid si Terra?

Astazi in general este acceptata teoria ca evenimentul Chicxulub a fost cauzat de un asteroid. Acest asteroid s-a format in urma unei explozii din centura de astroizi dintre planeta Marte si Jupiter. Explozia din centura a pus asteroidul pe o traiectorie de coleziune cu Terra
Teoria ciocnirii unui asteroid cu Pamantul poate explica aproape toate fenomenele care au avut loc dupa impact, cu exceptia: de ce dinozaurii au disparrut dar broastele au supravetuit.

Recent (octombrie 2006) a aparut o noua teorie care incearca sa explice disparitia in masa a diferitelor specii de vetuitoare, se numeste “Press/Pulse” care este o combinatie dintre un eveniment catastrofial (pulse) si o continua presiune (press) asupra vetuitoarelor care incearca sa se adapteze la noile conditii.

Cea mai recenta explicatie a dispartiei vietii la nivel global de pe pamint este descrisa in Science Daily in editia iunie 2008 conform careia schimbarile regulate in ocean ca: depunerile de sedimente, nivelul apei, temperaturi, curenti din oceane, etc… sunt cauza celor cinci mari catastrofe prin care a trecut Terra de-a lungul intregii existente a globului pamintesc. Mai mult, unii cercetatori sustin ca aceste fenomene sunt ciclice, asa ca cataclismul numarul sase este pe drum…

Nu va faceti griji insa, statisticile arata ca vor trece multe sute de mii de ani pina la un nou cataclism.

Pentru formarea vietii asa cum o stie omenirea este doar necesara prezenta molecullelor de carbon, apa in forma lichida si o sursa de energie. Impactul de la Chicxulub este unul dintre cele cinci mari cataclisme pe care Terra le-a suferit de-a lungul celor 4,5 miliarde de ani de existenta. Cele mai “in virsta” fosile sint de 3,5 miliarde de ani. Dupa fiecare cataclism viata se dezvolta din nou cu si mai multa vigoare, asa cum descrie teoria “Press/Puls”. Evenimentul Chicxulub a distrus reptilele, dar mamiferele au supravietuit si astazi populeaza intreg globul.

Sa nu uitam ca toate aceste “Teorii Stintifice”, nu sint altceva decit “ipoteze” care incearca sa dea o explicatie logica evenimentelor din Univers bazat pe obsevatii stiintifice, modele matematice, simulari pe computer, etc… Orciarei informatii noi ii trebuie o explicatie si daca nu este in concordanta cu cunostintele actuale apare o noua teorie.

Acest fenomen are loc in toate ramurile stintifice si nu este specifica evenimentului Chicxulub.

Un lucru este sigur; impactul unui asteroid a creat evenimentul Chicxulub si acest lucru este sustinut de datele geologice, paleontologice, de analizele chimice si fizice ale craterului, de existenta unui strat subtire de praf peste tot globul cu un continut ridicat de iridiu, geometria si structura craterului, etc… Aceste teorii nu sunt batute in cuie, ci mai degraba intr-o continua schimbare pentru ca sa dea sens descoperirlor noi.

Romii de ambele maluri de Prut: sărăcie, lipsă de educație, marginalizare (I)

iunie 30th, 2008

Țiganii, ţiganii, ţiganii…

Cât de des ne confruntăm cu tot felul de ştiri, întâmplări etc etc, legate de reprezentanţii acestei etnii…
Nu de puţine ori ne răzvrătim, nu de puţine ori regretăm că suntem concetăţeni cu ei, nu de puţine ori, dacă ne ascultăm conştiinţa, ne-am dori ca pur şi simplu să nu mai existe…

Dar oare îi cunoaştem noi pe romi?

Avem răbdarea şi înţelepciunea de a încerca măcar să îi înţelegem de ce se comportă astfel?

Ne gândim măcar puţin că o parte din vină pentru cum sunt ei ne aparţine?

Am avut ocazia ca recent să fac parte din echipa care a realizat un studiu în teren despre situaţia romilor.
În Republica Moldova şi România. Să vă spun că am fost şi indignată, şi mirată, şi îngrozită şi, si, şi…? Nu are nici un sens. Dacă veţi avea răbdare să parcurgeţi rândurile următoare veţi reuşi poate să vă creaţi propria opinie. Îndrăznesc să propun cititorilor ACUM un succint rezumat al unei sinteze de date, în două serii, adăugând rugămintea de a analiza împreună o situaţie cu care se confruntă societatea noastră la momentul actual.

Problemele cu care se confruntă romii sunt bine cunoscute: sărăcie, acces redus la educaţie, incapacitate de dezvoltare a abilităţilor economice.
Nimeni nu spune că nu s-a încercat să se facă anumite lucruri. Însă suntem de acord că elaborarea unor politici de asistenţă pentru romi necesită deţinerea unor date corecte. În general lipsesc date statistice relevante despre romi. Totodată, elaborarea politicilor în Europa Centrală şi de Est, unde locuieşte majoritatea romilor, se făcea prioritar în baza unor date de ordin calitativ şi nu cantitativ.

De ce este necesară o astfel de analiză?

Confruntîndu-se cu această problemă a lipsei unor date adecvate despre populaţia roma, mai multe ţări au susţinut realizarea unor rapoarte statistice în vederea elaborării primului studio cantitativ, care a cuprins un anumit număr de gospodării de romi şi non-romi din mai multe localităţi.

Sunt oferite astfel celor interesaţi date cantitative de bază şi statistici privind situaţia romilor, în diferite domenii: faţetele sărăciei (venituri şi cheltuieli), educaţie, angajare în cîmpul muncii şi şomaj, sănătate, condiţii de locuire, securitate şi migraţie.

În cadrul procesului tranziţiei la economia de piaţă, atât în România cât şi în Republica Moldova a fost creată baza legislativă pentru garantarea respectării drepturilor omului. Cu toate acestea, experienţa arată că existenţa unui cadru legislativ pentru protecţia drepturilor minorităţilor este o condiţie necesară, dar insuficientă pentru a asigura o integrare durabilă a minorităţilor. Pentru a asigura o anumită durabilitate, politicile de integrare a minorităţilor trebuie să înlăture trei deficienţe majore: insuficienţa oportunităţilor de angajare în cîmpul muncii, accesul limitat la studii şi participarea redusă la guvernare, în special la nivel local.

Sunt evidenţiate anumite aspecte deficitare ale unor politici în ceea ce priveşte dezvoltarea comunităţilor roma şi a grupurilor vulnerabile în general, venind în sprijinul factorilor de decizie de a întreprinde măsuri de soluţionare a următoarelor probleme:
– Lipsa unor date adecvate
-Lipsa unor soluţii integrate care vizează problemele comunităţilor marginalizate în complex
– Conştientizarea redusă a faptului că oferirea oportunităţilor de dezvoltare pentru grupurile vulnerabile înseamnă o investiţie pe termen lung, de care vor beneficia în egală măsură, atît populaţia majoritară, cît şi minorităţile.

Situaţia socio-demografică

Există mai multe teorii despre originea populaţiei roma (ţigani). Cele mai multe controverse se referă la mărimea populaţiei acestei minorităţi. Dezbaterile pe această temă sunt o consecinţă directă a incertitudinii privind identitatea romilor. Începînd cu a doua jumătate a secolului XX, numărul populaţiei roma atât în România cât şi în Moldova, potrivit recensămintelor, a înregistrat o creştere continuă.

În Republica Moldova de exemplu, cel mai recent recensămînt, efectuat în 2004, a arătat că aici locuiesc 12,271 de cetăţeni romi, reprezentînd 0,4% din populaţie (Studiul “Romii în republica Moldova”, elaborate cu sprijinul PNUD Moldova); aceasta este o rată cu mult mai mică decît în alte ţări din regiune, cum ar fi România, Bulgaria, Ungaria etc. Totodată, experienţele regionale ne arată că recensămintele tind să subestimeze numărul real al romilor.

Astfel, stereotipurile negative atribuite romilor de către populaţia majoritară, discriminarea etnică pe piaţa muncii, în educaţie, în serviciile de sănătate şi în alte sfere sociale, injustiţia şi acţiunile de discriminare, pe care au trebuit să le suporte romii în trecut, stau la baza negării etnicităţii rome.

Ca urmare, este destul de dificil de determinat numărul exact al populaţiei roma. Autoidentificarea etnică şi etero-identificarea, apartenenţele culturale, lingvistice şi religioase sunt elemente ale asimilării, segregării sau ale procesului de conservare etnică.

Limba romani este vorbită de romi preponderent acasă (posedată de peste 50% la sută de populaţia roma). Totodată, se observă fenomenul bilingvismului în rândul populaţiei roma din România (română şi respectiv romani) şi al trilingvismului în rîndul populaţiei roma (caracteristic în general celor care locuiesc în Moldova) – alte limbi vorbite fiind cea română (75%), limba rusă (77%) şi limba ucraineană (22%). Printre cetăţenii romi este predominantă religia ortodoxă (95%).

Căsătoriile timpurii caracteristice tradiţiei romilor prezintă o tendinţă îngrijorătoare. Vîrsta minimă pentru căsătorii este de 15 ani, atît pentru băieţi, cît şi pentru fete (ceea ce este cu un an mai devreme decît vîrsta legală permisă de lege (16 ani) pentru fete şi cu trei ani mai devreme decît prevede legea pentru băieţi (18 ani). În pofida particularităţii de emigrare cu întreaga gospodărie, în comunităţile roma se înregistrează o rată mai înaltă a căsătoriilor mixte, în comparaţie cu datele la nivel naţional.

Totodată, rata mariajelor mixte este semnificativ mai redusă în comparaţie cu alte minorităţi, reflectînd o alegere incoştientă a autoidentificării, precum şi un nivel mai înalt de excludere şi autoexcludere a acestui grup social. O explicaţie alternativă în acest sens ar fi angajamentul mai ferm de a-şi păstra etnicitatea.

Veniturile, cheltuielile şi sărăcia

Creşterea economică din ultimii cinci ani a ajutat multe familii să iasă din mrejele sărăciei, rata acestui flagel reducîndu-se oarecum. Procesul reducerii sărăciei, însă, nu a atins în mod uniform grupurile de populaţie, multe grupuri vulnerabile, printre care şi romii, rămînînd în afara ameliorării recente a situaţiei economice. Romii sunt supuşi unui risc de incidenţă a sărăciei de două ori mai mare decît cel înregistrat în rîndul non-romilor. Cinci romi din zece trăiesc în sărăcie extremă. Dacă e să ne referim la statutul sărăciei pentru familiile roma, acesta este determinat de mai mulţi factori: nivelul educaţiei, mărimea gospodăriei, mediul de reşedinţă şi rata scăzută de ocupare a forţei de muncă.

Veniturile disponibile ale gospodăriilor roma nu acoperă nici măcar jumătate din nivelul minim de existenţă. Ele parvin mai mult din transferurile din străinătate, precum şi din „venituri neoficiale” cum ar fi vînzarea lucrurilor personale, colectarea de obiecte uzate, secundare, precum şi din activităţi neoficiale ca jocurile de noroc, cerşitul, ghicitul şi din transferuri bugetare.

Atît romii, cît şi non-romii cheltuiesc mai mult de jumătate din buget pe produse alimentare; romii mizează mai puţin pe alimentele produse în gospodărie, şi mai mult pe produse alimentare procurate. Pe de altă parte, romii cheltuiesc mai puţin pe educaţie, aspect ce reduce şansa eliminării sărăciei în rîndurile tinerilor roma. În general, o treime din populaţia roma aparţine procentului de 20% din populaţia cea mai săracă a ţării. În timp ce familiile roma sunt în general mai sărace decît cele non-roma, nivelul inechităţii din interiorul populaţiei roma se oglindeşte în cel al populaţiei non-roma.

Statutul profesional influenţează, de asemenea, riscul incidenţei sărăciei. Majoritatea membrilor adulţi ai unei gospodării sărace roma sunt de regulă şomeri (patru din zece) sau îndeplinesc munci ocazionale (doi din zece). Ponderea celor cu un loc de muncă permanent sau temporar este de două ori mai mare în rîndul populaţiei non-roma prospere. Disponibilitatea unui loc de muncă permanent are cu certitudine un efect benefic, oamenii ieşind astfel în afara acestui cerc vicios al sărăciei. Mai sunt şi alţi factori care influenţează nivelul sărăciei: domeniul de activitate, calificarea, poziţia ierarhică, nivelul de salarizare.

Analizînd faţetele sărăciei în cazul gospodăriilor roma şi non-roma, se poate concluziona că în orăşelele mici sărăcia atinge proporţii mai mari. E o situaţie care apare din cauza economiei subdezvoltate, cînd bunurile sunt produse doar pentru consum propriu şi nu pentru comercializare, fapt caracteristic mediului rural. În cazul populaţiei non-roma, beneficiile modelului economic rural (de creştere proprie a produselor pentru consum alimentar) sunt depăşite de beneficiile traiului în mediul urban, care rezidă în disponibilitatea locurilor de muncă, posibilităţi de emigrare pentru obţinerea unui loc muncă în străinătate şi alţi factori.

În Republica Moldova, romii beneficiază mai puţin de subvenţii de stat decît romii din România, precum şi din alte ţări, din regiune. Acest fapt poate fi explicat prin insuficienţa resurselor destinate asistenţei sociale în Moldova, în comparaţie cu alte state. Cu toate acestea există tendinţa ca romii să primească mai multe subvenţii sub formă de asistenţă socială şi mai puţine resurse de asigurare socială decît non-romii.

Transferurile băneşti sunt direcţionate ineficient şi nu pot rezolva problema incluziunii romilor. În acest sens, ar fi recomandabil ca eforturile să fie orientate către alte tipuri de asistenţă cum ar fi investirea în educaţie, asigurarea articolelor de vestimentaţie sau încurajarea participării tinerilor în activităţi generatoare de venituri.

Continuare în numărul următor: Educaţia, Angajarea în cîmpul muncii şi şomajul, Sănătatea, Migraţia.

Cărămida prin geam de bun venit – micul business românesc din Londra

iunie 30th, 2008
Nu toată lumea s-a bucurat de deschiderea Patiseriei Române în nordul LondreiNu toată lumea s-a bucurat de deschiderea Patiseriei Române în nordul Londrei

“Am primit o cărămidă de bun-venit prin geam în prima săptămână”.

E greu de crezut dar fraza de mai sus e rostită în nordul Londrei, nu la Bagdad sau Kabul.

“În fine, am adoptat politica lui Hristos – el a dat, eu am zâmbit – să fii sănătos, ce mai faci, în fiecare zi și văd că m-am integrat cât de cât în comunitate,” spune Ovidiu Șarpe, patronul Patiseriei Române, deschisă recent pe strada principală din Burnt Oak, un cartier multietnic din nordul Londrei.

Domnul Șarpe este o personalitate extrem de cunoscută în comunitatea românească din Londra, furnizor nelipsit la recepțiile organizate de ambasadele României și Republicii Moldova.

Trăitor de peste 30 de ani în Marea Britanie, el era co-proprietarul unui restaurant românesc din centrul Londrei, dar a renunțat la el și a preferat să vină aici, în suburbiile de nord, unde, după estimările sale, în cartierele Edgware, Burnt Oak, Colindale, Kingsbury și Queensbury trăiesc 20000 de români.

Nu pare o exagerare dacă raportăm la o estimare recentă a ambasadorului României la Londra, Ion Jinga, care afirma că în Marea Britanie ar fi la ora actuală 50000 de români.

De altfel, am auzit vorbindu-se românește pe stradă la Burnt Oak.

O mică Românie în nordul Londrei

Domnul Șarpe a avut deci un motiv solid să lase vadul comercial din afluent din City-ul londonez pentru acest cartier mai degrabă al clasei muncitoare.

Dar nu toată lumea s-a bucurat de venirea lui aici, după cum povestea chiar el despre “cărămida de bun venit” prin geam.

Vecin cu patiseria sa este un restaurant turcesc, care pierde clienții români prin apariția Patiseriei Române.

De aceea, Consiliul Local Brent, unde se află Burnt Oak nu a aprobat deschiderea unui restaurant, numai a unui magazin alimentar și a unei cofetării.

“În felul acesta nu-mi acopăr cheltuielile lunare,” spune domnul Șarpe, “am depus contestație cu avocat și am strâns o listă cu 500 de semnături de la români și acum așteptăm să vedem dacă ne dă voie nouă românilor să stăm jos să bem o cafea și să mâncăm o ciorbă de perișoare.”

’Sofisticare culinară’

Ceva mai la est, tot în nordul Londrei, pe strada principală din Finchley Central o firmă îți atrage atenția dacă ești român: “Constantin Delicatessen”.

Cum intri, la prima masă pe stânga stau trei români. Au ajuns la desert, unde se înfruptă din delicioasele prăjituri servite de proprietara magazinului, Tatiana Dobîrceanu, venită de la Huși, care are acest business de aproape doi ani împreună cu soțul ei.

“Noi românii ne respectăm și ne ajutăm reciproc, de aceea am venit să mâncăm aici,” spune Cristian Olaru, care lucrează împreună cu concitadinul său din Botoșani, Daniel Flutur într-o firmă de construcții.

Doar 20 – 30% dintre clienții de aici (față de peste 90% la Patiseria Română) sunt români, spune doamna Dobîrceanu.

Nu e de mirare, Finchley Central este o suburbie prosperă, locuită de clasa de mijloc formată în special din englezi, evrei central și vest europeni, italieni, greci și japonezi, prea scump pentru românii nou veniți, în majoritate muncitori, meseriași, comercianți sau mici antreprenori.

Aici a fost aleasă deputat din 1959 până în 1987, de nouă ori consecutiv, Margaret Thatcher, fost premier britanic între 1979 și 1990.

Așa încât, clientela la Constantin este alcătuită aproape în exclusivitate din acești reprezentanți ai clasei de mijloc, precum John, un actor pensionar în vârstă de 90 de ani, care vine aici zilnic.

“Produsele de patiserie sunt excelente, mai bune decât la multe restaurante de vârf din centrul Londrei,” spune John. “Suntem foarte norocoși că avem așa un nivel de sofisticare culinară aici la noi în Finchley.”

Piața muncii pentru români

Dar succesul acesta nu a venit de la sine și a implicat o muncă asiduă.

“Am încercat prima dată cu mâncărurile românești, ceea ce n-a mers, așa că am reintrodus aceeași mâncare cu denumirile lor,” spune doamna Dobîrceanu.

“Mâncarea le-a plăcut, apoi le-am zis adevărul că mâncarea e românească, iar ei au rămas clienții noștri fideli.”

La masa din colț, Daniel Flutur își termină prăjitura.

Din vorbă în vorbă ajungem și la deschiderea (sau nu) a pieței muncii pentru români, decizie ce va fi din nou discutată de guvernul britanic în toamnă.

Domnul Flutur, care spune nu mai poate face față de câte comenzi are la firma sa, e “self employed”, adică muncește pe cont propriu, sistem deschis românilor și bulgarilor.

E foarte mulțumit: “Am realizat aici în doi ani, ce n-am realizat în 15 ani în România. Nu mă întreabă nimeni de taxe, nu trebuie să dai bacșiș…” spune el.

Dar nu orice român își poate permite acest statut riscant, de aceea decizia din toamnă e așteptată cu sufletul la gură de mulți în România. Ce ar trebui să facă guvernul britanic?

„Pentru Marea Britanie e un mare avantaj, dacă deschide piața muncii, dar pentru România nu, pentru că iar o să plece oameni să vină să muncească aici,” este de părere Cristian Olaru.

În Burnt Oak, la Patiseria Română, Ovidiu Șarpe spune că ne-deschiderea pieței muncii pentru români aduce numai ponoase statului britanic.

“Dacă omul se înregistrează legal, plătește taxe din plin. Așa profită speculantul din construcții care-i plătește românului 30 de lire pe zice și îl stoarce pe șantier.” spune domnul Șarpe.

“Statul britanic pierde din impozite pentru că românii trebuie să se declare self-employed și dacă mă pune self-employed declar și eu ce venituri vreau. Statul se bucură că nu le plătește ajutor de șomaj, dar sunt de 30 de ani aici și n-am văzut un român șomer. Fiecare se scoală de dimineață și-și vede de treabă.”

Unde e ‘acasă’?

Așadar, micul business românesc din Londra, în pofida tuturor dificultăților, începe să se consolideze.

Dar este vreunul dintre acești români dispus să se întoarcă în România la un moment dat?

“Am rude acolo, am totul, dar până nu se schimbă legile, până nu dispare toată mizeria, puține șanse,” spune sceptic Daniel Flutur.

Tatiana Dobîrceanu are și ea rude în România, dar nu are nicio intenție să se întoarcă: “Avem șanse și viitorul aici, tot ceea ce am realizat s-a realizat aici.”

Doar Ovidiu Șarpe are în intenție să revină în România. Dar nu încă.

“Sunt încă tânar, am 62 de ani, când oi ieși la pensie, sigur că vreau să mor acasă, ca fiecare,” spune domnul Șarpe și continuă să trebăluiască cot la cot cu angajații săi, în contrast față de patronii “nouveau riche” ai unor restaurante din România, care zbiară la angajați în drum spre monstrul 4×4 parcat cu ostentație pe trotuar…

Patiseria Română se află la
33 Burnt Oak Broadway, HA8 5JZ
Tel: +44(0)20 8205 0004

Constantin Delicatessen se află la
93, Ballards Lane
Finchley, N3 1XY
Tel: +44(0)20 8371 1644
E-mail: info@romanian-catering.co.uk

http://www.romanian-catering.co.uk/

Arheologul Heinrich Schliemann – geniu sau impostor?

iunie 30th, 2008

Toti oamenii, cu un bagaj acceptabil de cunostinte generale, au auzit de Heinrich Schliemann. Multi ii cunosc biografia si stiu ca este unul dintre cei care au pus bazele arheologiei ca stiinta. El a verificat in practica epopeile homerice, dovedind existenta legendarelor cetati Troia si Micene. Se poate afirma ca avem de-a face cu o viziune geniala.

Dar…..

In ceea ce priveste viziunea sa in realitatea legendei, e de discutat. Tinarul Schliemann avea un cult pentru Homer si Iliada. Admiratia lui era atit de mare, incit nici nu-si punea problema ca poate gresi. A incercat ( cu ajutorul propriei averi) pina a reusit sa identifice orasele in discutie.

Este asta dovada unei minti geniale, sau a fanatismului? A unei idei fixe? Si a posibilitatilor pe care averea (pusa in slujba unui scop nobil) ti le ofera?

De remarcat ca 100 de ani mai devreme, un alt adolescent scria acasa, in Corsica, de pe bancile scolii militare: “Cu spada linga mine si cu Homer in buzunar…” (Cred ca l-ati recunoscut pe tinarul Napoleon Bonaparte).

(Acum e greu de imaginat, dar in sec.XVIII-XIX, poetii erau cititi de tineri si reuseau sa forjeze caractere. Poetii antichitatii ocupau locul de onoare. Au urmat romanele de aventuri, foiletoanele, benzile desenate, cinematograful. Omenirea nu a mai avut un Napoleon sau Schliemann, dar a avut un F.D.R., Eisenhower, Trump sau Gates -Bill sau Robert, care doriti-. Iar INTERNET-ul forjeaza azi noi personalitati, noi caractere.)

In ceea ce priveste tehnica sapaturii, nu se poate discuta. Schliemann a gresit.

Sa facem citeva precizari in legatura cu Troia, pentru a intelege afirmatiile.

Cronologie

Orasul Troia a fost infiintat, cindva, prin 2800 i.d.Hr. A cunoscut mai multe distrugeri. Datorate cutremurelor sau incendiilor (cuceriri). Fiecarei perioada de activitate ii corespunde un strat de depuneri arheologice (I, II, III….VII…). Uneori, acelasi strat are mai multe etape de locuire (orizonturi). (De exemplu: startul VII, orizontul a si orizontul b, cu doua suborizonturi b1 si b2.)

Nivelul (stratul) Troia II isi incheie activitatea printr-un strat foarte gros de arsura (taciuni, cenusa). Acest nivel a fost identificat de Scliemann cu nivelul “homeric”. Mai ales ca s-a descopeerit si un frumos si bogat tezaur de aur, pe care i l-a atribuit lui Priam. Numai ca Troia II isi inceteaza activitatea pe la 2200-2100 i.d.Hr.

Troia homerica este nivelul VII b2. Care este si ea incendiata (putin dupa 1200 i.d.Hr., daca e sa credem datarile absolute ale istoricilor).

Nu se stie cu certitudine caracterul populatiei orasului.

Scoala olandeza de arheologie, impreuna cu arheologii turci, au identificat mai multe puncte (Istambul, varsarea fluviului Maritza) pre-Troia, in care exista si o ceramica ciudata, care nu are analogii in zona. (Sapaturile au fost desfasurate in anii ’80-’90 ai secolului trecut. Eu am vazut ilustratia in 1994, in deplasarea de documentare din Bulgaria -3 luni-.) Dupa fotografii si fara a fi specialist in neolitic-eneolitic, mie mi s-a parut ca este vorba de grupul Stoicani-Aldeni. (Un grup cultural ce ia nastere in zona de contact Cucuteni-Gumelnita, intre Buzau si Dunare.)

Gânditorul de la Hamangia

Trebuie verificat daca avem urme Stoicani-Aldeni in statiunile contemporaner din Bulgaria, desi nu este necesar . Grupul putea migra pe plute, pe calea apelor. (Cabotaj)

Nu trebuie sa va mire miscarea de populatie in epoca si zona.

Faimosul “Ginditor” (cu perchea lui, cu tot) apartine culturii neolitice Hamangia. (Botezata asa pentru ca primele descoperiri au fost facute pe teritoriul localitatii Hamangia, jud. Tulcea). Dar purtatorii acestei culturi, ca si cultura materiala, sunt originari din Anatolia. Ei au migrat pe tarmul vestic al Marii Negre, pina in Dobrogea. Nu au reusit sa treaca fluviul. In timp, au fost asimilati. Deci faimosul “Ginditor”, descoperit la Cernavoda, nu este caracteristic aborigenilor ci imigrantilor, in faza in care inca nu fusesera asimilati.

Tot acest fenomen se derula in neolitic, o perioada cu populatii sedentare. Nu este de mirare daca gasim un fenomen identic dar cu sens invers, la o mare diferenta de timp.

Eu am introdus observatia mea in literatura noastra de specialitate, dar colegii nu-s interesati de sapaturi in alte zone geografice si colaborari europene. Posibil si datorita lipsei de fonduri.

Troia în regiune

Ce e sigur cu Troia: nu e un oras hittit. Are relatii de prietenie (poate si rudenie) cu tracii est-balcanici si cu “amazoanele” nord-pontice. (Alianta circum pontica, interesata in comertul cu Anatolia.) In stratul Troia VII b2, s-au descoperit si fragmente ceramice apartinind culturilor Coslogeni (Dunarea de Jos, sec. XV(poate chiar XVI)-XII i.e.n.) si Babadag I (fatada estica a Balcanilor, pina in Dobrogea, Muntenia, sudul Moldovei, sec. XII-X i.e.n.).

Cel care avea sa puna nitica ordine in nebunia stratigrafica de la Troia a fost Dorpfeld. Arhitect obisnuit cu disciplina de santier (doar era neamt), l-a asistat pe Schliemann ca specialist la sapaturi. Dupa moartea acestuia, avea sa publice o lucrare in care-si corecteaza patronul. (Multi il considera partintele “stratigrafiei” in arheologie.)

Tabloul general va fi corectat de Carl Blegen (un american). In anii ’30, a sapat un tell aflat alaturi de Troia, refacind intreaga stratigrafie. Concluziile lui sunt utilizate si azi.

In concluzie:

Este bine ca oamenii bogati sa creada in ceva si sa urmareasca atingerea unor obiective nobile.
Asta da sens averii, amplifica potentele omenirii in cercetare (mai ales cercetarea academica, ce nu aduce profit imediat si direct). Amplifica misiunile oamneilor bogati, constienti de rolul lor fata de omenire.
Dar aceste cercetari trebuie facute de specialisti. Sponsorii ar trebui sa se limiteze la rolul de Maecenas.
Schliemann, are scuza ca pe vremea lui nu au existat arheologi consacrati. El a fost printre primii. Si ca orice pionier, fara puncte de reper, fara experienta, mai poate face si greseli.

Bye-bye, BBC, ne vei lipsi…

iunie 30th, 2008
BBC în limba română era în eter din 1939BBC în limba română era în eter din 1939

Imediat după ce am trimis prin e-mail alerta cu știrea închiderii redacției române a BBC (la circa 1000 de adrese), am fost fost martorul unui eveniment nemaivăzut de când am început să colaborez la revista ACUM – de fiecare când dădeam refresh numărul de vizite înregistrat pe pagină era mai mare cu 5 – 10, la interval de câteva minute.

Este fără îndoială știrea, de fapt un simplu comunicat de presă, cea mai de interes pentru cititori pe care am publicat-o.

Si nu e de mirare. BBC emite în limba română din 15 septembrie 1939 și a devenit de mult un post de radio de referință în peisajul audiovizual din România.

Închiderea redacției române nu este, pentru cunoscători cel puțin, o surpriză. În anul 2005 se închiseseră opt redacții în limbi europene, iar redacția română supraviețuise datorită în special nivelului mass-mediei din România și a incertitudinii privind aderarea la Uniunea Europeană.

După 1 ianuarie 2007 România a devenit singurul stat membru a UE unde BBC-ul mai emitea în limba țării respective.

Cum BBC World Service are acum, pe bună dreptate, alte priorități, în special în lumea musulmană, Orientul mijlociu și îndepărtat și Africa, redacția română devenea un fel de lux, în opinia conducerii.

Și dacă stăm să ne gândim, România e o țară superdemocratică în comparație cu China, Iranul, Afganistanul, Nigeria, Somalia, Vietnam, Birmania sau lumea arabă, unde se găsesc cele mai mari audiențe ale BBC World Service.

Exista argumentul Republicii Moldova, unde chiar după aceste standarde se justifica continuarea difuzării de programe în limba română, dar dimensiunea mică a pieței și dependența de infrastructura de la Londra făcea dificilă menținerea unei redacții independente acolo, dar opinia mea e că așa ceva era posibil cu pregătiri din timp.

Dezamăgirea e cu atât mai mare cu cât biroul ultra-modern al BBC la Chișinău a fost deschis în martie 2006, iar din luna august a aceluiași an emisiunile BBC în română, engleză, rusă și ucrainiană pot fi recepționate perfect pe frecvența 97,2 MHz pe o rază de circa 100 km în jurul Chișinăului, inclusiv în centrul Tiraspolului, la doi pași de Sovietul Suprem, sediul autorităților separatiste.

Tot în august 2006 fusese lansată și emisiunea specială de 15 minute pentru Republica Moldova, care, iată își încetează existența după nici doi ani de activitate.

Dispare și pagina de internet a BBC care avea în medie 80 – 85 de mii de utilizatori unici în fiecare lună și peste 1 milion de pagini citite, făcută după standardele BBC News unde dacă vroiai puteai să te informezi pe scurt despre tot ce se întâmpla în lume, în România și în Republica Moldova.

Împotriva totalitarismelor

Prin dispariția emisiunilor BBC în limba română dispare un simbol. Pentru cei foarte în vârstă, e amintirea anilor războiului când Radio Londra era un firicel de adevăr în mijlocul dezinformării propagate de Hitler și Antonescu.

Apoi, într-o perioadă mult mai lungă, pe timpul Războiului Rece, BBC a “spart” din nou blocada informațională a unui regim totalitar, de această dată cel comunist.

Prin neutralitate și sobrietate, emisiunile în limba română ale BBC nu putea concura cu tonul combativ al Europei Libere, deși să nu uităm de pildă de scrisoarea celor șase disidenți nomenklaturiști, difuzată pe 10 martie 1989, precum și interviurile cu Stelian Tănase și Alin Teodorescu din zilele premergătoare căderii regimului Ceaușescu.

Emisiunile în limba română ale BBC au atins cea mai mare popularitate după 1990, anume în 1999, când audiența lor a depășit 16% din populația adultă a României.

Spre deosebire de Europa Liberă, BBC s-a reorientat rapid către FM, ajungând să aibă peste 120 de parteneriate cu posturi locale și 4 relee FM de 24 de ore în România și o acoperire pe FM de practic 90% pe teritoriul Republicii Moldova.

Un reper pentru presa din România

BBC în română a fost un model pentru opinia publică: un jurnalism sobru, imparțial, care nu seamănă în niciun fel cu tonul strident și cu vacuitatea presei din România, în care pamfletul spumos dar lipsit de substanță pare să fie genul cel mai de succes.
Am avut onoarea să fac parte și eu din redacția română a BBC, din mai 1991 până în martie 2008.

Nu regret o clipă timpul petrecut acolo și pot spune că dacă am avut un oarecare succes în cariera de jurnalist, acest lucru se datorează aproape în integralitate BBC-ului, unde am învățat ce înseamnă jurnalismul adevărat și că România nu este neapărat buricul pământului, așa cum rezultă adeseori din presa românească.

Acolo am învățat valoarea conciziei, a cantității maxime de informație în minimum de spațiu, a interviurilor de trei minute cu trei întrebări și trei răspunsuri, a punerii informației în context și a păstrării cu scrupulozitate a corectitudinii limbii române, bastardizată după 1990 de influențele limbii engleze în România și de influențele limbii ruse în Republica Moldova, a refuzului categoric a folosirii noii limbi de lemn și a citirii afectate pe post, așa cum, vai, auzi zilnic la radio și TV în România.

Mai presus de orice am prețuit lipsa oricărei ingerințe politice în activitatea editorială și folosesc acest prilej ca să le aduc aminte acelora (puțini de rea credință și mai mulți naivi care au fost manipulați) care s-au implicat în campania murdară de denigrare din 2003 – 2004 cu prilejul restructurării redacției române a BBC, că datorează scuze pentru calomniile și josniciile la care s-au pretat atunci, când au invocat presiunile din partea PSD și ale lui Adrian Năstase personal.

Îmi pare rău pentru foștii mei colegi de la București, Londra și Chișinău, jurnaliști de o competență și mai ales de o integritate greu de găsit în presa de limbă română, care-și pierd postul, dar sunt convins că își vor continua cariera cu succes, ducând mai departe acest stil inconfundabil al BBC.

Opinia publică românească pierde o sursă valoroasă de informare și un reper moral care ființa de aproape 69 de ani.

Salut cu respect coborârea drapelului BBC de pe catargul presei de limbă română și spun: Bye-bye, BBC, ne vei lipsi!

zidirea

iunie 29th, 2008

mi-e sufletul deseori încăpere de sare
adăpostind sub foşnet oceanul
acolo sub grinzile cerului credinţa e tot ceea ce rămâne
eu am ridicat norii desculţi până la tine
doamne tu ai zidit ferestrele

Cele patruzeci de dimineţi

iunie 29th, 2008

cele patruzeci de dimineţi
şi luminile albe
născându-se unele din altele
într-o friguroasă nelinişte

nu vei şti niciodată ce literă
a numelui tău
are putere asupra vieţii tale
asupra apei sau asupra focului

dacă vrei să-ţi ştii numele
vei da mereu de altul
până vei uita cine eşti

şi nu vei mai fi nici tu
nici numele

doar un vis

al unei realităţi interioare

răsfrângere şi ea

a celor patruzeci de dimineţi

Elena din Troia

iunie 29th, 2008

Mă târăsc, mă ridic, alerg, din nou cad.
Apele vin tulburi gâlgâind de pe deal.
E un vis urât?
Unul dintre coşmarurile
Care izvorăsc din când în când
Într-o minte bolnavă?
Ajung la trunchiul ud.
Urc în vârful copacului mai înalt decât Şcoala.
Ai rămas în clasă, Elena din Troia.
Nu a mai apucat să iasă nici Doamna.
Vrăbiile speriate stau pe crengile subţiri, de sus.
Dedesubt apele cresc învârtindu-se.
Mai departe de ape, mai aproape de cer, nu se poate!
Zbor pe deasupra apelor într-o plasă din crengi
Purtată în ghiare subţiri ori în pliscuri
De sutele de vrăbii vecine.
Plâng, ţipă.
Un fulger galben;
Arhanghel înfăşurat în jurul pomului meu.
Dinţii şi inima îl simt, să se spargă.
În lumina lui otrăvită ţi-am văzut pentru ultima dată
Mâna întinsă, crispată, Elena din Troia.
Ai dispărut într-o clipă.
Unde sunt îngerii aceia frumoşi, să te scape?
Unde e Dumnezeul cel bun al bunicii?
Deasupra Şcolii îngropate în apele gri
L-am văzut doar pe îngerul ploii; urât ca dracul!
Râdea hohotind.
Tare mai semăna cu Secretarul pe care-l blestema bunica:
„Urâtul dracului! Călca-lar nevoia!”
Venea sâmbăta seara.
Se oprea în poartă şi ameninţa:
„Băi, dacă nu semnaţi până mâine seară,
Dracu’ o să vă ia!”
Era tatăl tău.
Nu ai mai venit niciodată la şcoală,
Frumoasă Elena din Troia!

Dan David, Los Angeles, Feb.-24-2007.

Zori Incetosate – Capitolul IV

iunie 29th, 2008

Vijelia
I
Uneori tata mă trimetea să-i cumpăr ţigări. Pe colţul străzii cu Giuleşti era tutungeria domnului Bucur. O încăpere mică, îngustă, în care nu puteau intra în faţa tejghelei mai mult de doi clienţi, era ticsită cu ziare şi reviste înşiruite în suporturi de sârmă pe toată înălţimea peretelui din spatele uşii. Ţigările erau stivuite în rafturile din spatele tejghelei, pe calităţi, înfăşurate în coliţe de hărtie, câte 10, 8 sau 6 după preţ, într-un pacheţel care valora un leu. Domnul Bucur, un om în vârstă cu părul argintiu, rar, o mustăcioară şi ochelari, era apreciat de clienţii care zăboveau în mica lui prăvălioară, rezemaţi de tejgheaua înaltă, cu care dezbătea problemele zilei. Probabil asta a fost şi cauza pentru care ani mai târziu a fost ridicat de comunişti şi dus undeva în Siberia, de unde ave a să revină după mulţi ani, slăbit, fără dinţi şi îmbătrânit cumplit. Dar acum, cunăscător bun al fiecărui client, de câte ori mă vedea intrând in prăvălie, ştia că am venit după Naţionale, pe care mi le servea strânse mănunchi de opt sau zece ţigări de un leu pentru că tata nu lua nici odată un pachet întreg. Când el nu era în prăvălie, fata lui, o domnişoară cu părul negru legat într-o coadă groasă la spate, mlădioasă şi deosebit de frumoasă, îi ţinea locul. Odată în timp ce ea mă servea, am scos din suportul de sârmă din perete un număr din revista Universul Copiilor care avea pe paginile din mijloc prinse într-o capsă desene cu Aventurile lui Haplea şi nevasta lui Frosa. Povestea continua din număr în număr şi eu eram mereu tentat să aflu ce au mai născocit. Paginile revistei nu erau tăiate şi eu nu puteam răsfoi în interior să văd continuarea povestirii, ori alte poveşti noi. Atunci fata domnului Bucur m-a învăţat cum să desfac cu un cuţit agrafa de pe mijlocul revistei şi apoi m-a lăsat să iau revista acasă s-o citesc în linişte. „Dar ai grije să n-o murdăreşti, că atunci n-o mai cumpără nimeni şi trebuie s-o plăteşti,”- mi-a spus ea la plecare. De atunci, în fiecare miercuri când apărea revista, treceam pe la debitul de tutun din colţ să iau numărul proaspăt acasă la noi. Uneori, venea şi Simona lângă mine să citesc cu glas tare. Poveştile lui Moş Nae apăreau în revistă de fiecare dată noi şi interesante, continuând în numărul următor şi până atunci rămâneam cu sufletul la gură aşteptând o săptămâna întreagă. De pe acum zilele se făcu-ră mai scurte şi nu mai era lumină pe stradă. Geamurile la case trebuia să fie blocate pe dinăuntru din cauza camuflajului, ca să nu se vadă lumina din afară. Mama punea o pătură groasă peste geamul de la bucătărie. Oamenii mergeau pe stradă folosind lanterne cu baterie să le lumineze drumul. Unii aveau lanterne cu dinam care trebuia să fie pompat în permanenţă cu degetele de la mână. Tata, venind odată acasă, s-a lovit piept în piept cu un ofiţer german care tocmai dădea să iasă afara din sifonărie pe gangul întunecos de la intrarea în curte. Ofiţerul s-a scuzat politicos, dar pe tata l-au trecut toate năduşelile. Când a intrat în bucătărie, mama s-a speriat văzânu-l alb ca varul. Pe Crângaşi, la numărul 11, clădirea lipită de croitoria unchiului Aurel era restaurantul domnului Iliescu. Domnul Iliescu era cunoscut în cartier de când lumea. Stătea la o masă lângă perete, totdeauna îmbrăcat în costum şi cravată, ţinându-şi bastonul între picioare. Avea degetele de ambele mâini deformate groaznic de artrită şi rare ori intra în vorbă cu clienţii. Într-o zi l-am întrebat dece are degetele de la mâini strâmbe, la care el mi-a zis că nu a fost cuminte când a fost mic. Mulţi ani după, trăind cu frică, m-am întrebat ce rău a făcut când a fost mic, că i s-au strâmbat degetele în halul acesta? Lângă perete, în colţ, pe o masă străjuia un aparat mare de radio a cărui muzică era mai totdeauna acoperită de gălăgia clienţilor. Domnul Iliescu de la masa lui urmărea pe cei ce intrau sau plecau din local, era atent la băieţii de la tejghea care serveau sau spălau paharele şi-l privea pe Petrică, omul lui de încredere, un nepot crescut de el care acum era răspunzător de cele petrecute în local. După masa de seară, tata mergea uneori acolo ca să asculte ştirile de la radio sau de la oamenii cu care ciocnea rareori un dorobanţ de ţuică, o bere sau un pahar de vin, pentru că la noi în casă nu se găsea băutură. Într-o seară doamna Fridman, vecina, ne aduce ştirea că cumnata ei, a murit. Locuia pe bulevardul Titulescu care începea de la treptele podului Basarab pe sub care trenurile intrau sau ieşeau din peronul Gării de Nord. Venea acasă în bezna nopţii şi-a camuflajului, şi traversând strada de la staţia de tramvai, a căzut pe scările ce coborau la closetul public subteran. A fost descoperită în dimineaţa următoare jos lângă uşa încuiată de la intrare, pentru că pe timpul nopţii closetul nu funcţiona. Era cam la cincizeci de ani, soţia unui ceasornicar care avea prăvălia lângă casă şi nu aveau copii. El arăta mult mai bătrân, gras cu talia rotunjită, o mustaţă ce-i acoperea buza superioară şi în faţa nenorocirii părea frânt de durere şi neajutorat. Peste ei trecuse o viaţă de probleme şi greutăţi care i-au legat sufleteşte pentru totdeauna. La câteva săptămâni de la înmormântare, tata l-a întâlnit pe domnul Jean, ceasornicarul, la un mezelăria Paţac pe calea Griviţei. Ceasornicarul a început să i-se plângă: ”Domnu’ Kimel, poţi să-ţi imaginezi? După moartea neveste-mi, toate rubedenile ei au tăbărât în casă şi au luat totul, tot ce aveam. Mi-au golit casa, domnule! Totul, înţelegi? Totul…” Omul părea disperat şi neputincios. Două zile mai târziu, seara, tanti Fani şi domnul Fridman care nu obişnuia să vină la noi, au bătut la uşe. Sau aşezat în jururl mesei de la bucătărie, el şi-a aprins o ţigare şi a început să-i explice lui tata că de fapt înainte de-a se prăpădii, sora lui, parcă presimţind ce are să se întâmple, a zis că în caz de ceva rău, cum sunt zilele astea aşa de tulburi, cum să împartă lucrurile lor. “A fost ultima dorinţă a moartei, domnule!” Apoi ne-a mai spus că el era un coate goale, un leneş, un nesimţit care toată viaţa nu a făcut nimic şi nu a dus un ac în toată casa aceea. Nici nu merită nimic. După plecare lor, mama l-a întrebat pe tata: “ Ce zici?” Tata a răspuns: “Du copii la culcare, stinge lumina, şi lasă uşa deschisă , să intre aer curat!”

II
După cum începuse, ziua asta nu s-ar fi deosebit cu nimic de celelalte zile. Veneam acasă de la şcoală cu servieta plină de lecţii pentru a doua zi, fără să bănuiesc că a doua zi nu va mai exista şcoală. Tramvaiul nu a venit nici mai încet, nici mai repede decât în alte zile şi soarele-şi arunca lumina domol în această zi de aprilie în care mama m-a făcut să merg încă cu paltonul de iarnă la şcoală. Sirenele au vuit prelung în ziua acea la fel ca şi în celelate zile şi nimeni nu le mai băga în seamă. Am coborât din tramvaiul 6 la Podul Grant şi treceam pe pasarela de lemn pentru pietoni, uitându-mă ca de obiciu la trenurile care lunecau pe dedesubt din ambele direcţii. După ce am trecut de pasarelă, am zărit venind dinspre stadionul Giulesti formaţii, formaţii de avioane strălucind în soare pe azuriul curat al cerului. Între stadion şi Podul Grant, la şosea era o clădire mare, gri, ce aducea cu silueta unui vapor care găzduia comandamentul şi spitalul unui detaşament al armatei germane. Pe acoperişul ei siluete de militari mânuiau ca la un exercitiu tunurile antiaerene dispuse în baterie acolo sus. Până să traversez strada, avioanele trecură peste capetele noastre cu uruit greu de motoare, ca gâfâitul omului la efort. Acasă mama m-a ajutat să mă dezbrac şi pregătea masa pentru noi. Deodată, pe când deabia am început să mâncăm, o bubuitură cumplită a făcut pământul să se mişte cu casă cu tot. Simona s-a speriat şi a început să plângă, iar mama s-a înălbit la faţă. Un moment mai târziu o altă bubuitură parcă mai puternică decât ce-a dintâi şi mai aproape ne-a zgâlţâit, făcând pământul să se mişte ca la cutremur. Mama ne-a ridicat de la masă şi ne-a strâns în jurul ei, neştind încotro să meargă. Până la urmă ne-a tras de mâini afară şi ne-a îngrămădit în closetul strâmt din curte, care era clădit din cărămidă şi ciment. Acolo i s-a părut a fi mai în siguranţă şi ne-am încuiat pe dinăuntru. Bombă după bombă continua să cadă în jurul nostru cu bubuit înfiorător şi zgâlţâit din ţâţâni. Mama ne ţinea lângă ea, murmurând fără sfârşit o rugăciune în limba ei, iar noi, înfricoşaţi, plângeam lipiţi de trupul ei ca de stâlpul unicei salvări la care speram în acele clipe de groază. Clipele acelea însă păreau că nu se mai sfârşesc. Fiecare nouă bubuitură o făcea pe mama să strige “Oh, Doamne! Doamne!”, până când nu a mai putut răbda nici şuierul căzând al bombelor, nici exploziile din jur şi nici nesiguranţa din acest closet şi ne-a scos afară. Am fugit toţi trei, mână în mână, până la vecinii de la numărul 7 care au săpat un adăpost în curte. Mama a săltat uşa culcată peste intrarea în adăpost şi am coborât scările in grabă, mama întâi ca s-o prindă pe Simona în braţe şi apoi eu. Aici mai erau şi alţi oameni, mulţi pe care nu-i văzusem nici odată, trecători din stradă. Stăteau cu toţi în întunericul din adăpost, pe băncile de la perete, făcându-şi semnul crucii şi bătându-se cu pumnii pe piept, rostind rugăciuni. La fiecare nouă cădere de bombă ce făcea pământul să se clatine şi cernea ţărână peste capetele noastre, unii se aşezau in genunchi pe pământul gol ce părea că se răzbună şi făceau mătănii, sărutându-l. Am stat un timp îndelungat în şantul acela acoperit cu bârne de lemn peste care pământul se acoperise cu iarbă proaspătă. Când s-a făcut linişte, nimeni încă nu a avut curajul să iasă afară. După un timp cineva a deschis uşa de-afară, spunând că putem ieşi; avioanele au plecat. Tot atunci a apărut şi tata cu cămaşa udă de transpiraţie pe el şi cu suflare grea ca găfâitul unei locomotive. Trecuse mai întâi pe acasă şi când a văzut că nu ne găseşte, a venit aici. La întrebările oamenilor a spus că toată calea Griviţei a fost bombardată la metru pătrat. Nici pe Podul Grant nu se mai poate trece, sunt găuri mari peste tot. Când am ieşit în stradă, se vedeau fumuri negre ridicându-se către cer din toate direcţile. Strada era plină de oameni agitaţi, cu părul răvăşit şi feţe îndurerate, alergând, întrebând, plângând, şi jelind. Câte doi sau trei cărau trupuri de răniţi la Stadion cu speranţa că acolo se va găsi ajutor. Am regăsit casa într-o stare de ne recunoscut: geamuri sparte, cioburi împrăştiate peste tot şi tablourile din perete căzute la pământ. Mare noroc că tablourile bunicilor erau fixate pe deasupra paturilor şi nu s-au spart. Farfuriile cu mâncarea noastră de la prânz erau şi ele transformate în cioburi, iar mâncarea împrăştiată peste preşul din bucătărie. În mijlocul curţii am găsit înfipt în pământ, în spatele cişmelei, o şină groasă de cale ferată azvârlită de suflul bombelor tocmai până la noi. Tata a povestit ce a văzut, venind acasă în plin bombardament. Se anunţase că în ziua asta se va face un exercitu de alarmă cu sunete prelungite care era diferit de sunetele alarmei reale cu întreruperi intermitente. Dar când alarma a vestit apropierea avionelor de bombardament, nimeni nu a făcut distincţia între sunetul prelung de exercitiu şi cel real. Curând bombele au început să curgă, geamurile sau spart, mărfurile din vitrine sau risipit pe străzi si cărămizi sau alte obiecte zburau din toate direcţile pe deasupra capetelor. Nu aveai unde să te ascunzi, dintr-o dată nimic nu mai prezenta siguranţă şi oamenii fugeau îngroziţi, în neştire pe străzi. Tata a alergat acasă cu un singur gând în minte: să fie alături de noi. Bombele nu conteneau în jururul lui pe calea Griviţei, în spatele căreia se afla linia ferată, calea de aprovizionare a frontului şi de retragere a nemţilor din ţară. Dar ele nu au reuşit să-l oprească pe tata din drum. Nu s-a oprit nici când un bloc din strada s-a prăbuşit la căţiva metri în urma lui, nu s-a oprit nici când un rănit cu burta spintecată de schije i-a cerut apă şi nici când pe pertea cealaltă a drumului un ins aduna dintr-o vitrină spartă obiectele răsturnate în stradă din ea. La bomba urmatoare tata nu a mai vazut în spatele lui nici omul, nici clădirea cu vitrina spartă. În noaptea acea am stat pe întuneric în casa cu geamurile sparte şi ne-am culcat îmbrăcaţi şi cu paltoanele pe noi. Mama ne strângea în braţe şi spunea că ce bine este că suntem cu toţi împreună. La miezul nopţii, când a sunat din nou alarma, noi eram deja în picioare. Tata nici nu se culcase; a stat la Iliescu, cu urechea la radio. Când a auzit că avioane ruseşti vin spre noi, a venit acasă să ne pregătească. Mama a început să tremure, şi auzeam cum îi clănţăne dinţii din gură. Tata ne-a spus să stăm liniştiţi, să vedem mai întâi despre ce e vorba. Mama ne-a zis că trebuie să ne rugăm cu ea. Cu palmele lipite în dreptul buzelor, ea, Simona şi cu mine, ne rugam cu lacrimi în ochi. Tata stătea sub tocul uşii de la bucătărie, privind jocul reflectoarelor de pe cer. Când avioanele sau apropiat mai mult de noi, bubuiturile tunurilor anti-aeriene, zgomotul avioanelor şi al mitralierelor pe sus era înfricoşător. S-a auzit bubuitul câtor-va bombe căzute mai la distanţă de noi, apoi s-a făcut linişte. După un timp sirena a anunţat sfârşitul pericolului. In felul acesta am petrecut zi după zi tot timpul pănâ aproape de sfârşitul lunii August. Dar această zi, unică şi surprinzătoare, nu va putea fi ştearsă din memoria noastră colectivă, ca fiind una dintre cele mai sângeroase zile din istoria oraşului Bucureşti, ziua de 4 Aprilie 1944.

III
În ziua aceea de 4 Aprilie gazonul stadionului Giuleşti s-a transformat în spital. Răniţii erau aliniaţi pe iarba moale a terenului de fotball şi mulţi oameni de inimă, doctori şi voluntari, căutau, în ciuda mijloacelor inexistente, să vină în ajutorul celor suferinzi. În sălile de sub tribune erau aduşi cei foarte grav răniţi şi li se da ajutorul cuvenit. Numărul celor ce au pierit în această zi era aşa de mare încât în curtea unei biserici de pe Giuleşi, către strada Tabla Buţii, s-a făcut o groapă comună, adâncă şi foarte largă, în care au fost depuse trupurile sfârtecate de bombe. Mulţi neindentificaţi au fost deasemeni îngropaţi în această groapă. Cimitirul acesta a căpătat numele de „4 Aprilie”. Bucureştiul s-a cufundat într-un nou tip de existenţă, paralizat, cu populaţie redusă şi activitate inexistentă. Majoritatea populaţie s-a refugiat prin sate şi localităţiile din provincie. Vecinii din curtea noastră au dispărut şi ei care încotro. Domnul Nicu, croitorul, a încuiat prăvălia, a lăsat oamenii să meargă şi a plecat şi el. Familia Fridman, s-a dus la familia ei care locuiau undeva prin centru, iar domnul Pernos cred că s-a aranjat într-un fel şi-a plecat în provincie la nişte cunoscuţi. Tata a aflat că se fac liste la primărie pentru copiii care nu au unde să meargă. S-a pregătit în grabă o colonie undeva mai în siguranţă, în centrul ţării. Am mers şi noi acolo. La primăria de pe Banu Manta, care are o scară grandioasă la intrare şi un turn lateral străjuit de statuia unui lănicer în armură şi cu-n steag fălfăind în vânt, sute de oamnei, însoţiţi de copii cam de aceaşi etate cu noi, aşteptau la coadă. După o lungă aşteptare am ajuns în faţa unui birou în interiorul primăriei. O doamnă drăguţă, în rochie înflorată, având în faţă multe liste, a început să complecteze formularele pentru mine şi Simona. Când tata i-a spus că suntem evrei, s-a oprit din scris, s-a scuzat cu vădită părere de rău, şi ne-a spus că evreii nu sunt admişi. A doua zi s-a auzit că un tren încărcat cu copii a fost interceptat de avioane şi mitraliat în afara oraşului. Venind spre casă, pe calea Griviţei, priveam uluiţi spectacolul acesta înfricoşător în care nimic nu mai era la fel ca mai înainte. La staţia Stoica Ludescu, sus pe terasa unui bloc cu numeroase etaje în care partea din spate a fost năruită de-o bombă, se profila silueta unui automobil negru în poziţie normală, de parcă ar fi gata să demareze într-o cursă de-acolo, de sus. Şoseaua era ciuruită de gropi, unele adânci în care apa oglindea pete de cer, tramvaie neînsufleţite staţionate ici şi colo, câteva maşini ce-au rămas parcate la margine şi, cu excepţia câtorva trecători, nimic nu mai mişca pe această arteră veşnic plină de viaţă. Puţine prăvăli mai ţineau deschis câteva ore pe zi, de unde se putea cumpăra pâine şi câte ceva de-ale mâncării. Şi piaţa a amorţit, pentru că doar puţini ţărani din jururul Capitalei se încumeteau să aducă produse pentru vânzare. Lăptăreasa noastră a încetata şi ea să ne mai aducă măsura zilnică de lapte notată cu creta pe tocul de la uşă. Şi tata a renunţat să mai plece la lucru în fiecare dimineaţă. Acum era împortant să găseşti un adăpost mai sigur, pentru că şanţurile acestea săpate prin curţiile oamenilor nu păreau să facă faţă unei bombe. Pe-o străduţă de pe lângă Regie o bombă a căzut exact pe-un adăpost săpat în pământ şi toţi cei ce s-au adăpostit acolo au fost sfârtecaţi şi împrăştiaţi împreună cu pământul şi lemnele cu care a fost acoperit. Mulţi se ascundeau prin beciurile de sub casă şi nici ei nu au mai ieşit de acolo. În tot Bucureştiul numai două adăposturi erau mai sigure: Palatul Telefoanelor şi construcţia încă neterminată a Palatului Câilor Ferate de la Gara de Nord. Se spunea că în această clădire planşeurile dintre etaje sunt armate cu şine de cale ferată şi deci nici o bombă nu poate răzbi până la adăpost. Dar în aceste locuri se sta la coadă zi şi noapte, mulţi nici nu mai treceau pe-acasă, fiindu-le frică să nu-i apuce un nou bombardament pe drum. Odată tata ne-a dus şi pe noi acolo. Până la şuieratul înspăimânător al sirenelor stăteam liniştiţi la rând pe stradă, pentru că învăţasem cu timpul că avionele nu ajung până la noi înainte de ora 11. Când a sunat alarma, am fost lăsaţi să coborâm pe scări largi într-un subsol adânc şi răcoros, mai multe etaje sub nivelul străzii. Mulţi şi-au adus plăpumi şi perne de-acasă, dar noi eram îmbrăcaţi ca de vară, numai în cămaşe şi panatloni sau cu o rochiţă subţire. De frig, ne-am zgribulit unii în alţii ca să ne încălzim. De-acolo nu se auzea ce se întâmplă afară şi după ce s-a dat încetarea, ne-am întors acasă obosiţi şi foarte înfometaţi. În anul acela Paştele a fost un Paşte trist, fără culoarea şi veselia din ceilalţi ani. Până atunci, în fiecare an de Paşte, tata cumpăra pentru noi hăinuţe şi pantofi noi cu care ne mândream şi dam buzna afară să vadă şi ceilalţi copii ce haine frumoase avem. De data asta nu au fost nici haine noi, nici pantofi cu care să ne mândrim şi nici ouă roşii pe care Stela, fata sifonarului sau alţi vecini, veneau la mama să le dea în dar. A fost o zi cu soare sărbătoresc pe care nimeni nu a avut inimă s-o celebreze şi în care nici bombardamentul nu a încetat.
IV
7 Mai 1944 cred că era duminică, dar nu sunt sigur. De când tata era cu noi acasă în fiecare zi, toate zilele păreau a fi duminică. Restaurantul domnului Iliescu s-a transformat într-un fel de stat major al cartierului, deşi domnul Iliescu era plecat din oraş şi în locul lui, Petrică, acest bărbat înalt şi vânjos, era prezent pretutindeni. De când cu bombardamentele, restaurantul era deschis şi noaptea, pentru oamenii aşteptau noutăţile de la transmisia radioului, în special direcţia avioanelor care ne vizitau permanent cel puţin de două ori pe zi. Dimineaţa îl vedeai pe Petrică din nou proaspăt, ca după o noapte bună de somn, tragând obloanele la prăvălie, gata pentru o nouă zi lungă. Aici, la Iliescu, cineva a venit cu ideea să se cerceteze canalul de zăpadă care corespundea cu apele Dâmboviţei, din afară oraşului. În fiecare iarnă muncitorii de la UCB descărcau în aceste canale de pe Crângaşi maşini întregi de zăpadă culeasă de pe străzile Bucureştiului. Canalul trecea de-a lungul străzii până afară din oraş către comuna Roşu la mare adâncime sub pământ, pentru că se pare că venea pe sub căile ferate de undeva din calea Griviţei. Oamenii s-au pus imediat pe treabă; cu un târnăcop au dat la o parte capacul de fontă al canalului care se afla chiar in faţa sifonăriei, cineva a coborât in interior pe barele de metal zidite pe-o latură a gurii adâncite în fundul căruia nu se vedea decât un hău întunecat. De-acolo, din fundul întunecat, omul striga la cei de afară că înăuntru a dat de un tunel lung, oval, pe fundul căruia trecea un fir de apă. In tunel era întuneric, nu se vedea nimic, dar era înalt de peste doi metri. După el, au coborât şi alţi oameni în canal. Curând vecinii sau pus pe treabă. Au construit din scânduri un podeţ peste şuvoiul de apă ce trecea pe fundul tunelului şi au meşterit bănci de stat pe amândouă laturile de-a lungul pereţilor. În dreptul celorlalte guri de intrare, oamenii au continuat să amenajeze podeţuri şi bănci pentru populaţie, aşa că întregul cartier avea acum un adăpost sigur la mare adâncime. Oamenii trebuiau să coboare insă cu multă atenţie, ţinându-se de barele de metal ce ieşeau din zidul vertical şi mulţi ameţeau privind numai jos la hăul acela întunecat care mirosea a stătut şi igrasie. Copii foarte mici erau aşezaţi într-un coş legat cu o funie groasă şi lăsaţi incetişor până cineva de jos reuşea să-i prindă şi să-i aşeze pe băcile din tunel alături de părinţi. Când a sunat alarma în dimineaţa aceea, mama a început ca de obiceiu să tremure cu clănţănit de dinţi care nu se putea domoli şi cu rugăciuni în surdină. Tata ne-a dus până la gura canalului şi a lăsat-o pe mama să coboare prima. După mai multe trepte, când mama se adâncise cu un metru în interior, tata a jutat-o pe Simona să coboare, spunându-i să se ţină bine de barele de oţel şi să coboare cu atenţie. Apoi a fost rândul meu. Când am ajuns pe la jumătate, era aşa de întuneric că nu se mai vedea nimic. Înăuntru era frig, pereţii erau umezi şi lâncezoşi şi barele de care mă ţineam erau alunecoase. De-odată o aud pe mama ţipând. Simona a scăpat strânsoarea pe una din bare şi a căzut pe capul lui mama. Noroc că distanţa dintre ele a fost mică şi că a putut s-o prindă. Când am ajuns jos la podeţ, un domn cu o lumănare lungă de botez în mănă ne-a arătat pe unde să mergem în susul tunelului unde era loc liber pe banca de lemn lângă ceilalţi oameni. Mai erau şi alţii care au adus de-acasă lumănări şi puteam să ne cercetăm la lumina lor obscură, chipurile. După noi au fost puţini cei care s-au adăugat pe această parte a tunelului, câtre Podul Grant. Dincolo tunelul se pierdea în întunericul de nepătruns ce aducea din depărtare ecoul unui zumzet înfricosător. Mirosea teribil a mucegai şi pe pereţii betonaţi se scurgea până jos o zeamă groasă, închegată în picături cu lunecare lentă ce târa dâre în relief. Când avioanele au ajuns deasupra noastră cernând cu ploaia de bombe, bărbaţii, între care şi tata, care au rămas la gura canalului afară, au intrat unul câte unul înăuntru. Ultimul din capul scărilor mai arunca câte o privire în jur să vadă ce se întâmplă. Noutăţile de afară erau transmise până jos la noi din gură în gură ca printr-un neobişnuit telefon fără fir. Lângă noi mama, plină de nelinişte, se frământa continuu de grija lui tata şi de necaz că nu a insistat îndeajuns ca să-l determine să vină cu noi aici, să fim împreună. La un moment cineva transmite ştirea că a luat foc casa din spatele lui Iliescu. Mama s-a dus până la omul cu lumănarea de botez să-l întrebe unde e tata. Acesta a scuturat din umeri: “Păi unde să fie cucoană? Cine poate să vadă de aici?”- şi-a rugat-o să se întoarcă la locul ei. După mai multe insistenţe şi rugăminţi, cineva de pe scară îi comunică mamei că l-a văzut pe tata sus, că e intreg şi să nu-şi facă grije. Bombardamentul încă nu se treminase, ştiri veneau în continuare că şi alte case au luat foc sau au fost dărămate, că aproape toată strada era în flăcări şi că tata nu se mai vedea nicăieri. Deodată, dinspre piaţa Grant, un suflu puternic ajunge până la noi, stingând lumânările şi împingându-ne unii în alţii în direcţie opusă. Mama, pe bancă între mine şi Simona, ne strângea în braţe plângând în tăcere. Plângeam şi noi. Fără să ne dăm seama, plângeam de o vreme, simţind-o pe mama atât de zbuciumată, pe tata care lipsea de lângă noi şi cu frica care încolţise în fiecare că ceva atât de groaznic s-a petrecut în aceste momente. Şi nu eram singurii care plângeam. În întunericul de după suflul din tunel mulţimea era în panică, se auzeau vociferări împletite cu rugăciuni şi ţipete de copii speriaţi. După suflu câţiva oameni s-au ridicat de la podea, lumânările au fost reaprinse şi lucrurile s-au mai calmat în jur puţin. Era o luptă chinuitoare cu aşteptarea care nu se mai sfârşea, iar acum mama şi cu mine presimţeam că pe tata nu o să-l mai vedem niciodată, pierit în flăcările infernului de sus. Când târziu, aproape de asfinţit, am fost lăsaţi să ieşim afară, în mijlocul şoselei, chiar lângă gura canalului am văzut tăbliile paturilor noastre, noptierele, toaleta cu oglinda din mijloc spartă şi alte lucruri din casă. Aşezat pe o somieră, tata ne aştepta aici, cu mâinile şi faţa înegrite, cu răni şi umflături pe dosul mâinilor, sub ochi şi pe frunte, cu părul lui ondulat ars pe alocuri, dar cu ochi vii, aproape zâmbitori. Când mama a dat cu ochii de el, l-a luat în braţe, plângând fără ştire. Tata însă căuta s-o liniştească, arătându-i cu mâna: “Uite vezi, numai atât am putut să scot din foc.” Mama a protestat: “Cine are nevoie de astea? Noi credeam că tu eşti mort”
V
Mama nu a avut nici o îndoială că tata e plin de arsuri pe tot corpul. Avea nevoie de îngrijire şi noi nu aveam nici de unde să bem apă. Casa noastră, curtea, întrega proprietate era o ruină. În jurul nostru Crângaşul ardea şi pe o parte şi pe cealaltă. Dacă voiai să ceri cuiva ajutor, nu găseai pe nimeni care să te asculte, fiecare avea răni de lecuit, pierderea cuiva drag sau alte urgenţe. Fară să ne spună nici un cuvânt, mama ne-a lăsat cu tata şi a plecat la comandamentul german de lângă Podul Grant. A mers la primul ofiţer întâlnit şi i-a spus că ea este nemţoaică, că soţul ei este rănit, că are copiii în mijlocul străzii şi că are nevoie de ajutor. Revine însoţită de patru, cinci soldaţi germani care au adus o targă pentru tata, iar ceilalţi au început să care paturile şi restul obiectelor din stradă în curtea comandamentului, lângă poartă, pe iarba din jurul clădirii. Tata a fost dus imediat in spital, spălat şi îngrijit. Noi am rămas lângă lucrurile noastre pe gazonul verde, în timp ce mama a început să pregătească lucrurile pentru noapte. Înainte de a se întuneca, comandantul german a venit să vorbească cu mama şi i-a zis că putem merge jos la cantină să luăm masa. După ce am mâncat, ofiţerul neamţ a venit din nou la noi, a ridicat-o pe Simona pe genunchiul lui şi ne-a dat ciocolată. Înainte de-a pleca, a asigurat-o pe mama că poate veni la cantină pentru tot ce are nevoie, iar în privinţa lui tata să nu-şi facă probleme pentru că rănile sunt superficiale şi că va fi îngrijit cum se cuvine. In noaptea aceea şi în nopţile care au urmat, am dormit sub cerul de vară luminat de stele. Soldaţii care făceau de gardă lângă poartă cu puşca pe umăr se abăteau şi pe la noi, spunându-i lui mama despre nevestele şi copii lor lăsaţi acasă în Germania, că situaţia pe front nu e prea bună şi că se temeau că în curând, dacă lucrurile continuă la fel, ceea ce se întâmplă aic, se va întâmpla şi acolo. După două zile tata a ieşit din spital. Avea bandaj proaspăt pe mâini, fruntea şi nasul erau cojite de piele şi înroşite. Adoua zi dimineaţa ne-dus să vedem casa noastră din Crângaşi 9. Trecând peste dărămituri, căţăraţi peste cărămizi arse, moloz si tablă chircită de foc, am ajuns în mijlocul curţii, lângă cijmea. De jur împrejur totul era ars şi dărămat, cu excepţia a două camere din fund în care locuia familia Fridman şi a salcămului din mijloc care mai păstra verdeaţa frunzelor doar pe vârf şi puţine crângi pe laturi. În ziua acea de 7 May a ploat cu bombe încendiare. Au venit una lângă alta pachet, străpungând cu forţă acoperişul caselor, aprinzând cu furie tot ce putea să ardă. Întâi a ars casa noastră şi croitoria lui Nicu. Tata a scos lucrurile din casă şi le-a depozitat in mijlocul curţii sub salcâm. A scos din foc paturile, hainele, maşina de gătit, a vrut să scoată şi şifonierul, dar acesta avea trei corpuri de dezasamblat şi nu era timp pentru că acoperişul era în făcări, şi la fiecare intrare nu ştia dacă mai iese afară. A renunţat să mai intre în casă când a văzut tablourile părinţilor lui căzând din perete şi prefăcându-se în tândări. În timpul acesta casa lui Pernos luase foc şi acum era în flăcări. Salcâmul din curte, bătrănul nostru salcâm care se întindea peste acoperişuri, a luat şi el foc. Tot ce a salvat din casă, părea să fie sortit focului sub salcâm, şi atunci a gândit că trebuie să scoată lucrurile în stradă, acolo unde le-am găsit noi. După ce le-a dus, revenind înapoi în curte, si-a dat sema că focul avea să treacă de la Pernos la Fridmani şi a hotărât să izoleze casa lui tanti Fani care avea bucătăria şi cămara sub bucătăria lui Pernos. Restul casei nu avea etaj. Tata pune mâna pe topor şi sparge duşumeaua, scoate uşa din ţâţâni, şi când vede ca focul a ajuns la pod, intră în pod şi sparge acoperişul. În rest, casa lui tanti Fani a rămas intactă. Dormitorul şi camera din miloc, cu uşe largă şi scară pentru intrarea musafirilor, erau aşa cum le-a lăsat la plecare. Camera dinspre bucătărie, sufrageria, era în parte demolată. Tavanul, spart pe jumătate, lăsa tabla de pe acoperiş să cadă ca faldurile unei uriaşe coverturi peste spărtura fostei uşi de la bucătărie. Duşumeaua era inexistentă sub ea. Tata, după ce i-a arătat lui mama ce a salvat, i-a spus că vrea să dormim aici la noapte. Adoua zi a găsit câţiva vecini care să-l ajute şi a adus toate lucrurile noastre în casă. La prânz încă mai primeam mâncare de la germani, dar după o săptămână, Comnadamentul a fost mutat în afara oraşului în cazemata săpată în dealul din comuna Roşu, ocolit de apele Dâmboviţei.
VI
Trăiam în dărâmituri. În camera pe jumătate arsă, cu duşumeaua spartă şi tabla de pe acoperiş căzută în valuri până jos, tata a adăpostit mobila noastră rezemată de-un perete. Intram în casă prin uşa musafirilor în care mobila lui tanti Fani a fost împinsă la perete ca să putem instala maşina de gătit cu burlanul tras afară pe spărtura din geam. Oalele le-am găsit arse prin dărâmături şi acum le foloseam aşa cum erau, arse şi cu smalţul sărit. Ca să le dezinfecteze, mama a fiert cenuşă în ele. Ne culcam în patul lui tanti Fani. Era vară, cald şi puteam merge cu picioarele goale prin curte, pentru că tata a curaţat molozul şi obiectele care ar fi putut să ne rănească. Acum Simona şi cu mine aveam spaţiu şi materiale din plin ca să ne putem construi la gard propria noastră „casă”. În dărâmături găseam tot felul de materiale de constructie, făşii de tablă căzute de pe acoperişuri, bârne pe jumătate arse, ceasuri deşteptătoare trecute prin foc, cu arcurile desfăşurate şi minunăţii din sticlă topită ce s-a contorsionat în forme fantastice şi culori lichide. Intram în căsuţa noastră de lângă gard ce ne adăpostea chiar şi pe timp de ploaie şi ne jucam absorbiţi până ce mama ieşea să ne cheme la masă, ori întunericul ne mâna acasă. Era ca şi cum tot cartierul devenise al nostru, pentru că nimeni nu ne oprea să facem expediţii şi prin alte curţi părăsite de pustiul focului unde puteam găsi prin dărâmături tot felul de obiecte preţioase cărora, cu ingeniozitate, le găseam folosinţa în joaca noastră. Odată am dat de rotiţele de fontă de la o maşină de gătit. Le-am adus la casa nostră cu mare grije să nu se spargă, apoi am căutat o sârmă mai tărişoară pe care am îndoit-o la capete cu meşteşug ca să am la un capăt mâner şi la celălat un ghid în formă de U. Şi, aşa cum am văzut la copii mai mari de pe stradă, am învăţat şi eu să împing roata de fontă cu sârma din spate. Altă dată am găsit o sanie de fier fără şezut pe care am adus-o acasă pentru la iarnă. În alt loc am găsit un căruţ cu patru roţi, un fel de miniatură al unei căruţe adevărate, numai că era făcută pentru copii. În curtea aceea a ars orice, casa şi magazia, chiar şi copacul din curte, dar ca printr-o minune căruciorul acesta a scăpat neatins. Am urcat-o pe Simona în el şi am tras-o până acasă. Bombardamentele continuau nestingherite să ne ducă în canalul din stradă de două ori pe zi. Deveniseră parte din rutina zilnică, aproape că am învăţat pe din afară şi ora la care trebuia să sune sirenele. Ca la o comandă, cum auzeam sirenele vuind, intram automat la adăpostul din inima pământului, devenind experţi în coborârea pe scara de metal şi aşteptând în întuneric să sune încetarea. Între alarme vecinii se adunau în strada, la garduri, în grupuri, dicutând de toate. Viaţa s-a mutat mai mult pe stradă, ca fiind cea mai bună sursă de noutăţi şi uitare. Oamenii care anii de zile nu au schimbat două vorbe între ei, acum au legat prietenii şi s-au redescoperit, nu ca simpli vecini de cartier, ci ca fiinţe umane. Tata se aşeza pe banca de la gard, sub dudul de la numărul 7, cu vecinul de alături, domnul Jenică, care era plin de glume şi istorioare hazlii, care-i făcea pe amândoi să râdă cu poftă, iar eu nu mă săturam ascultându-le. Şi nu mint când spun că la rândul meu am vândut şi eu multe din ele. Nevasta lui nea Jenică, tanti Maria, era cu mult mai tânără decât soţul ei, era foarte slabă şi tusea tot timpul fincă suferea de plămâni. Din cauza asta nea Jenică nu venea cu noi la canal, ci se ascundeau în adăpostul de pământ din curtea lor, aşteptând împreună sfârşitul. Tanti Maria purta mereu cu ea la piept o iconiţă cu Maica Domnului pe care adesea o scotea la iveală şi-o săruta, făcânduşi de mai multe ori semnul crucii. Deşi era foarte evlavioasă, avea o doză de fatalism la care se pare că l-a convertit şi pe nenea Jean. Domnul şi doamna Fridman au venit întro zi să vadă ce mai e pe-acasă. Ştiau că întregul cartie a fost groaznic bombardat, dar nu aveau idee ce s-a întâmplat cu casa lor. Mama le-a arătat tot ce a fost salvat, că neavând unde să ne ducem, locuim în casa lor, dar imediat ce va fi posibil să găsim un alt adăpost, le vom ceda înapoi casa aşa cum se află. Doamna Fridman, înduioşată, a îmbrăţişat-o pe mama şi i-a spus să stea fără grije. “Ce e al meu, e şi al tău. Stai aici cât e nevoie, nu e nici o supărare. Dar spune-mi, nu ai găsit cumva o cutie de metal sub pat?” Mama a dat din umeri mirată: “Nu ştiu, nu am văzut. De fapt nu m-am uitat deloc să văd ce e sub pat”. Atunci tanti Fani a îngenunchiat la o margine a patului lângă perete: “Uite-o dragă, e acolo. Dă-mi ceva s-o trag afară, că nu ajung la ea” A scos de sub pat o caseta de metal verde cu încuietoare. A strâns-o la piept şi a ieşit cu ea afară unde aştepta domnul Fridman pregătit cu o sacoşă de pânză gata deschisă, numai s-o pună înăuntru. A mai scos din dulapul de la sufragerie căteva obiecte, apoi din dulapul de haine din dormitor, şi când au plecat, aveau braţele încărcate ca un pom de Crăciun. Când i-a povestit lui tata toată întâmplarea, mama îşi punea întrebarea, mai mult pentru sine: “Cum oare au putut să meargă până la casa lor, cu braţele încărcate, că nu cred că au găsit vre-un taxi care să-i transporte?”
VII
Se ştia că pe front lucrurile merg din ce în ce mai prost. Se mai ştia că ruşii au întrat în ţară şi circulau zvonuri că ăştia sunt puşi pe furtişaguri, violuri şi alte nelegiuri. Zi după zi refugiaţii din Moldova aduceau cu ei ştiri ingrozitoare din ţinuturile capturate de ruşi. Propaganda oficială nu dezminţea zvonurile şi oamenii erau îngroziţi de frică. Fiecare se întreba prin ce ne-o mai fi dat să mai trecem? Curierul de Seară, care acum apărea numai într-o singura foaie, a publicat fotografia unei arme misterioase inventată de nemţi, o bomba zburăroare care putea fi trimisă de la sol pe o distanţă de sute de kilometri, fără pilot şi cu o încărcătură destul de mare, ca să facă ravagii pe unde o ajunge. În ziar era denumită “Bomba Zburătoare V-2” Tot în ziar se mai spunea că nemţii mai au şi alte arme secrete cu care puteau obţine victoria. Oamenii analizau în şoapte ştirile şi nu ştiau ce să creadă. Speranţa fiecăruia era aceea că în curând, foarte curând, americanii vor ajunge şi la noi, înaintea ruşilor şi că nemţii vor fugii de ei mâncând pământul. Fiecare discuţie se termina cu fraza: “Numai de-ar veni americanii mai repede!” Cu aceste gânduri fiecare părea împăcat şi părea suficient ca să readucă un optimism general, promiţător, după atâtea veşti proaste. 23 August 1944. Dintr-odată a început o circulaţie furibundă de-a lungul Crângaşului. Tata a adus vestea că Armata Română a întors armele contra nemţilor. Strada se umpluse de oameni, maşini încârcate cu bărbaţi purtând arme şi steaguri roşii treceau în goană pe stradă. La colţ cu şoseaua Giuleşti un cetăţean dirija circulaţia dinspre pod sau celealte direcţii. Se auzeau şi împuşcături, dar nu ştia de unde. Părea un început de zi neobişnuită, tare neobişnuită. Deodată o escadrilă de avioane Ştiuca cu crucea germană pe ele se lasă în picaj peste oamenii strânşi pe la colţuri şi-i seceră cu mitralierele. Ţipete, fugă, spaimă din nou. Tata ne adună ca pe pui şi ne vâră iară în canalul de care pentru un moment ne-am crezut scăpaţi. La fel şi ceilalţi cunoscuţi din zilele şi nopţile vegheate aici de teama morţii. După scurt timp tata revine in tunel cu haine groase pentru fiecare din noi şi câte ceva de mâncare. De-afară ajungea până la noi ecoul bombelor razante, a tunurilor antiaeriene şi a mitralierelor. Aceste ecouri aveau să ne ţină captivi in tunelul acesta întunecat, plin de duhoare şi pestilentă lâncezeală, timp de trei zile şi trei nopţi. Trei zile şi trei nopţi au fost lupte de stradă. Nemţii, mai bine echipaţi şi organizaţi, cunoscători ai topografiei locale, au făcut ravagii, bombardând centrul Capitalei cu bombe razante care-şi împrăştiau ucigătoarele schije pe rază de zeci de metri, nimicind sute de vieţi şi distrugând obiective de vitală importanţă în economie şi comunicaţie. Trei zile şi trei nopţi de crâncenă răfuială, dar după aceste trei zile, nemţii au fost alungaţi. După trei zile şi trei nopţi, când s-a făcut linişte în jur, am putut reveni pe înserat la casa noastră, dornici de aer curat, de-o baie înviorătoare şi de un pat unde să ne culcăm în aşternutul moale şi proaspăt de care am fost lipsiţi atâta timp. Acum nu mai trebuia să dormim ca să visăm că e pace; era în noi, o respiram şi o vedeam cu ochii larg deschişi.

Regizorul Silviu Purcărete pe scenă în Marea Britanie

iunie 27th, 2008
Iubirea și alți demoni este adaptată după romanul lui Gabriel García MárquezIubirea și alți demoni este adaptată după romanul lui Gabriel García Márquez

‘Love and Other Demons’

Composed by Peter Eotvos. Directed by Silviu Purcarete

Performances on 10, 13, 16, 19, 22, 24, 27, 30 August 2008 at 16.35 (Sundays) and 17.50 (all other dates).

Glyndebourne Opera, Glyndebourne, Lewes, East Sussex BN8 5UU; Box Office: 01273 813813, www.glyndebourne.com

Tickets: £10 – £165. Tickets available at £30 for people aged 30 or under (limited availability).

Standby seats at £15. Standby tickets are only made available 72 hours before each performance.

• ‘Love and Other Demons’

Performed by the London Philharmonic Orchestra and The Glyndebourne Chorus. Conductor: Vladimir Jurowski; Designer: Helmut Stürmer. Libretto: Kornel Hamvai.
Cast includes: Marisol Montalvo as Sierva Maria; Robert Brubaker as Don Ygnacio; Nathan Gunn as Father Delaura. Sung in English with supertitles.

‘Love and Other Demons’ is based on the novel of the same name by celebrated author Gabriel García Márquez – a tragic love story set in 18th-century Spanish Columbia, the catholic miracle drama is set against a backdrop of slavery and decaying colonialism.
Synopsis: A young girl, the daughter of the Marquis, is attacked by a rabid dog and finds herself imprisoned in the convent where the Bishop’s exorcist comes to drive out her demons. Yet soon it is he who is possessed, consumed by the most terrible demon of all – LOVE.

Silviu Purcarete has worked in Romanian and European theatre for more than twenty years, most notably for the National Theatre of Craiova and Theatre Bulandra in Bucharest. His productions have won many awards and great critical acclaim both in Romania and abroad. In 1996 Purcarete became Director of the Centre Dramatique National de Limoges for whom his productions have included ‘Oresteia’, ‘Three Sisters’ and ‘Don Juan’. Opera credits include ‘La Boheme’ (Essen), ‘Parsifal’ (Scottish Opera coproduction with WNO), Donizetti’s ‘Roberto Devereux’ (Wiener Staatsoper) and Rameau’s ‘Castor et Pollux’ (Opera Bonn).

Silviu Purcarete’s work has been seen extensively in the UK and includes ‘The Decameron’, ‘Phaedra’ and Aeschylus’ ‘Danaides’ (Glasgow), ‘Oresteia’ (Lyric Hammersmith), ‘Ubu Rex’ (Edinburgh International Festival) and ‘The Tempest’ (Nottingham Playhouse). In 2005 Purcarete directed ‘Scapino or The Trickster’ at Chichester Festival Theatre. In 2006, ‘The Twelfth Night’, a National Theatre of Craiova production, was presented during the Bath Shakespeare Festival, and in 2007, Purcarete directed Eugene Ionesco’s ‘Macbett’ for the Royal Shakespeare Company.

Composer Peter Eotvos is one of the best known interpreters of 20th century music and is amongst the most widely commissioned opera composers in Europe. His operas, which include ‘The Three Sisters’, ‘The Balcon’ and ‘Angels in America’, are amongst the most frequently performed in the contemporary repertoire. This Glyndebourne Commission will be the first major production of any of his operas in the UK.

Details on www.glyndebourne.com

parfum

iunie 25th, 2008

muguri se deschid…
flacoane de cristal
eliberează
păduchii:
seva rădăcinilor se grăbesc să o soarbă.

invizibili,
complici ai marelui mister din sicriile regilor
devorează stigătul, apoi speranţa zilei.
stimulează dorinţa de atingere,
entuziasmul uşilor fără corsaj.

la douăzeci de centimetri de sol,
corolele-
tapetate cu pied-de-poule,
au o altă strălucire.

parfum
Miss Dior…

BBC închide redacţia în limba română

iunie 25th, 2008

Serviciul de presă al BBC World Service a emis următorul comunicat:

BBC World Service a decis să închidă redacţia sa în limba română. Se aşteaptă ca Radio BBC România, care în present transmite aproape 4 ore pe zi şi realizează o pagină de internet proprie, să-şi înceteze emisia la 1 august 2008, după 68 de ani de activitate neîntreruptă.

Redacţia în limba română este ultima din BBC WS într-o limbă alta decât limba engleză, care mai transmite în prezent într-o ţară membră a Uniunii Europene.

Decizia survine în urma unei reevaluări a structurii BBC WS din perspectiva bugetului instituţiei, stabilit în acord cu guvernul britanic în octombrie 2007, pentru anii 2008-2011. Este singura închidere prevăzută în acest interval bugetar.

Decizia a fost aprobată de consiliul de administraţie al BBC şi de ministerul de Externe britanic şi a fost luată în urma unei analize a situaţiei audienţei, a schimbărilor de pe piaţa media şi a scăderii impactului BBC în România.

Schimbările vor fi făcute în contextul presiunilor financiare cu care se confruntă BBC WS. Bugetul aprobat prevede resurse suplimentare pentru proiecte noi precum o televiziune în limba arabă şi una în limba persană, dar impune economisirea strictă a circa 3 la sută din fondurile cu care se acoperă cheltuielile curente. În ultimul deceniu, BBC WS a economisit în medie 2.7 la sută din bugetul anual, adică, în total, 46 milioane de lire sterline.

Competiţia pe piaţa radio şi mass-media în general s-a intensificat mai ales după intrarea României în Uniunea Europeană. În plus, o serie de fuziuni şi achiziţii pe piaţa radio au determinat mai multe reţele să renunţe la preluarea emisiunilor BBC. Parteneriatele de acest fel sunt foarte importante într-o ţară unde audienţa pe unde scurte este nesemnificativă. Aceste schimbări au dus la scăderea audienţei BBC (în present, sub 3 la sută din piaţa radio), fenomen care nu a putut fi combătut prin lansarea câtorva frecvenţe FM proprii.

Difuzarea de programe în limba română destinate Republicii Moldova va înceta, de asemenea, deoarece biroul de la Chişinău nu poate funcţiona fără infrastructura întregii redacţii în limba română.

Cele 4 frecvenţe FM ale BBC din România şi cea din Republica Moldova, care în prezent difuzează şi programe în limba română, vor continua să transmită exclusiv programe în limba engleză în România şi în engleză, rusă şi ucraineană în Republica Moldova, în măsura în care autorităţile media o vor permite. Publicul din ambele ţări va continua să beneficieze de programe BBC Global News în limba engleză, cum ar fi radio BBC WS, televiziunea BBC World News şi de pagina de internet bbc.com/news.

Închiderea redacţiei BBC WS în limba română afectează 46 de angajaţi (30 la Bucureşti, 4 la Chişinău şi 12 la Londra) şi va duce la o economie de 1,3 milioane de lire sterline.

Iată și mesajul directorului redacției române a BBC, Răzvan Scorțea:

La începutul anilor ’90, mă aflam într-o excursie de promovare a programelor noastre în ţară. Călătoream împreună cu mai mulţi colegi într-un autobuz londonez roşu, cu etaj.

Oriunde ne opream se formau cozi şi lumea abia aştepta să ne vorbească. Unii erau pur şi simplu curioşi, alţii parcă trăiau o mult aşteptată regăsire de familie. Într-o zi, am ajuns cu întârziere într-un oraş şi m-am dus să le cer scuze celor care aşteptau.

„Nu-i nimic, a spus un domn mai în vârstă. Aştept de 40 de ani să vă văd. Ce mai contează câteva minute în plus ?”

De-a lungul timpului, BBC în limba română a însemnat enorm pentru cei care ne ascultau. Redacţia luase fiinţă în perioada premergătoare celui de al doilea război mondial cu scopul iniţial de a informa o naţiune prinsă în jocul necruţător al istoriei. Pedepsele pentru cei care “ascultau Londra” aveau să devină drastice zeci de ani de atunci încolo.

În perioada comunistă, BBC s-a aflat printre puţinele voci independente care difuzau ştiri pentru românii sufocaţi de propaganda comunistă. Unii dintre marii exilaţi ai comunismului au vorbit de la microfonul BBC. Prin simpla sa existenţă, BBC în limba română le reamintea ascultătorilor că ceea ce trăiau trebuia să aibă un sfârşit şi le reda speranţa demult pierdută.

Când Ceauşescu a fost îndepărtat de la putere, redacţia în limba română a reacţionat imediat trimiţând reporteri la Bucureşti. Entuziasmul popular din decembrie 1989 s-a stins curând şi începutul anilor ’90 avea să fie marcat de confuzie, tensiuni şi dezamăgiri. Reporterii noştri s-au aflat pe teren la venirea minerilor care aveau misiunea să intimideze opoziţia.

Am scris şi am vorbit cu toţii, de la microfonul BBC, despre prăbuşirea fostei industrii comuniste, despre controversele şi greutăţile privatizărilor, despre corupţie şi felul în care foşti nomenclaturişti au devenit oameni importanţi în realităţile complicate, politice şi economice, ale tranziţiei, cu sprijinul prietenilor lor foşti angajaţi ai Securităţii. Poate că despre aceste subiecte am mai fi avut multe de spus…

Când data aderării României la Uniunea Europeană s-a apropiat, am încercat să evităm căile bătute şi clişeele despre instituţiile europene, explicându-le ascultătorilor avantajele şi dificultăţile aderării, cât şi impactul acestei decizii politice asupra vieţii de fiecare zi.

BBC în limba română nu a fost doar o sursă de ştiri, ci şi o pepinieră de talente şi o şcoală a profesionalismului journalistic. Mulţi dintre cei care au lucrat vreodată la BBC în limba română au păstrat totdeauna, indiferent de angajamentele lor ulterioare, multe “reflexe” de seriozitate şi corectitudine învăţate la BBC.

Privind acum în urmă, la tot ce a realizat redacţia în limba română în cei 68 de ani de existenţă, ştiu că ascultătorii noştri vor fi dezamăgiţi că încetăm să mai fim alături de ei. Valorile profesionale şi cetăţeneşti pe care le-am apărat vor rămâne însă mult timp după închiderea secţiei române.

Secretul Pandorei

iunie 25th, 2008

am sa iti spun secretul pandorei
lasa cutia deschisa
sa intre gandurile in ea
sa ma gasesti trantit pe elipse centripete
cautand sub scripeti ascensorul cardiac
imping heyrup indrazneala la marginea galaxiei
tu bantuind un orash fara nume
te vedeam prin carciumi despuiata de frici
pictai cu un pai in gura ca un om fara o ureche
erai continuta de arta de a da din tine
precarul simbiotic,
abstractul de siena
veneau poeti sa ii inveti scolastica
femeile iti adorau cerceii
ma spalam cu creolina ca sa te vad mai bine
si tu zambeai tuturor cu o tigara in gura
din care picura scrumul zilelor mele..

Zori Incetosate – Capitolul III

iunie 25th, 2008

Vine furtuna
I
Îmi vine greu să-mi aştern amintirile în ordine cronologică. E ca şi cum aş avea în faţă un teanc de fotografii din trecut pe care nu s-a scris data. Oricât aş încerca să le pun în ordinea în care au fost făcute, nu pot avea certitudinea că alegerea făcută de mine e ceea corectă. Oricum, imaginile din fotografie stau mărturie certă că eu am fost acolo şi că aceste locuri, fiinţe şi situatii, au fost reale. Ceea ce s-a fixat pe celuloid, chiar dacă ordinea a fost puţin inversată, rămâne un document neîndoielnic al acestor întâmplări. Am locuit în aceste două camere de pe Crângaşi 9, până în toamna anului 1944, când după ce ne-a ars casa la bombardament, am mai zăbovit o vreme până ce am găsit un loc unde să ne mutăm. De-alungul acestor cinci ani timpul a aşternut mulţime de evenimente care au marcat nu numai vieţiile noastre, dar însăşi istoria unei întregi naţiuni. Cu ochi de copil, între zilele de joacă şi altele de profundă trăire, am înregistrat pe fundalul memoriei aspecte ce nu se vor şterge niciodată şi care cu siguranţă aveau să modeleze ceea ce urma să devin în anii mei de maturitate. În curtea noastră caii cei albi ne-au părăsit la numai căteva săptămâni după rechiziţionarea sifonăriei de către armată. Locul lor a fost luat de o pereche de cai galben-maronii, cu coama albă şi o crupă lată cum nu am mai văzut niciodată. Soldaţii care-i aveau în grijă nu mai vorbeau româneşte şi erau îmbrăcaţi în uniforme verzui. Iarna era geroasă şi uneori băteau la uşa noastră, cerând permisiunea să se încâlzaescă puţin. Aduceau cu ei de-afară mirosul gerului îmbinat cu un iz de grajd şi îmbrăcăminte cazonă. Mama le făcea o cană de ceai ori o cafea neagră din năut, fără zahăr. Respectuoşi, stăteau lângă foc câteva minute, după care mulţumeau în germană şi plecau. Domnul Nicu, croitorul, a fost luat şi el pe front, lăsând croitoria pe mâinile femeii care stătea cu el. Cum casa avea trecere dintr-o cameră într-alta, stil vagon, tata a blocat uşile glasvand dintre camera noastră de dormit şi dormitorul lor, punând şifonierul barieră şi separator. Când eram în dormitor, trebuia să vorbim în şoapte ca să nu se audă dincolo. Dar din dormitorul celălat mereu se auzeau vorbe, înjurături şi chiar scâncete. Când a venit primăvara, stăteam cu uşile deschise şi alergam prin curte. Caii ne-au părăsit încă din timpul iernii. Sifonăria a fost redeschisă de un om în vârstă, gras şi cu mustaţă argintie, care avea o fată nemăritată, blondă şi cu forme rotunjite. Se numea Stela. Când Stela a aflat că mama vorbeşte bine germana, se ţinea de ea cu un caiet de cuvinte în mână, cerându-i să-i spună cum se traduce în gremană cutare frază. Venea în fiecare zi la noi, cu caiet, creion şi gumă în mână şi nota fiecare cuvânt spus de mama. După care apărea cu alte întrebări. Mama, continuând-şi treburile pe lângă maşina de gătit sau rufele de călcat, îi răspundea zâmbind şi uneori mustrând-o că o doamnă nu pune asemenea întrebări. I-mi plăcea să intru în sifonăria răcoroasă cu ciment pe jos care nu mai semăna cu dormitorul nostru în care am dormit mai mult de-o iarnă. O vedeam pe Stela stând la masă în încăperea din fund, cu hârtiile de la mama în mână, repetând pe din afară cuvintele în limba germană. Când se însera, ieşea din sifonărie, schimbată într-o jachetă de postav gri, fustă cu randevu, pălărie cu borduri largi şi poşetă sub braţ. Călca nesigur în pantofii cu toc prea înalt, la modă. Uneori trecea pe la mama s-o întrebe dacă dunga de la ciorapi e dreaptă, dacă arată bine, şi încă un cuvânt sau două în nemţeşte, după care ieşea în stradă. Salcâmul din mijlocul curţii se încărca primăvara de flori albe atărnând pe firişoare subţiri verzui din ramurile ce păreau că se apleacă spre noi ca o rugăminte să le uşurăm de sarcină. Rupeam câte un firicel din acestea şi strângând în palmă florile de salcâm cu forme de corăbioare, le îndesam în gură, îmbătat de aroma lor şi de sucul dulceag ce se resimţea lung după aceea. Pe când mă jucam în jurul casei, într-o dimineaţă însorită în care mama m-a lăsat să ies în picioarele goale, omul care avea în grijă croitoria în lipsa domnului Nicu, mi-a făcut semn să intru la el. Părea că nimic nu s-a schimbat în croitorie de la plecarea unchiului Aurel. Aceeaşi tejghea, manechin, scaune şi maşini de cusut, în acelaşi loc ca în trecut, până şi aceleaşi feţe cunoscute, cu excepţia cucoanei care stătea pe un scaun şi trăgea firele dintr-o haină. Când m-a văzut, coana a lăsat lucrul din mână, s-a apropiat de mine punând o mână pe umărul meu şi m-a întrebat: ”Ce faci, Dorele? Uite, vrem să vedem ceva la tine… Aşa-i că nu te superi?” “Ce?”- am întrebat. “Vrem să-ţi vedem puţulica. Vrei să ne-o arăţi?” “Nuuu!”- am strigat. Omul m-a înfăşcat atunci de subţioară şi m-a întins pe tejghea: “Ia stai mă aşa!..”- şi a început să-mi desfacă nasturii de la pantaloni. Eu m-am zbătut plângând, dar el mă ţinea jos, cu cotul sub bărbie, mi-a deschis pantalonii şi mi-a tras chiloţii până sub genunchi. S-au strâns toţi în jurul meu ca la masa de operaţie, iar el victorios i-a zis cucoanei: “Vezi că am avut dreptate? Ţi-am spus eu că e tăiată?” Când m-au dat jos, încă plângând, am vrut să-l lovesc cu piciorul, dar desculţ, m-a durut mai mult pe mine. Nu am spus nimic acasă despre cele întâmplate, poate că până la intrarea în casă am uitat întreaga poveste, ori, în străfulgerarea unui gând mai înţelept, am avut viziunea pericolului care m-a determinat să tac. Când într-o seară, curând după această întâmplare, domnul Nicu a venit acasă în permisie, s-a auzit scandal mare din camera de alături, vase sparte, ţipete şi înjurături, după care nu am mai văzut nici pe croitorul care i-a ţinut locul, nici pe cucoana din prăvălie.
II
Într-o zi, tata a găsit în fundul magaziei de lemne din spatele bucătăriei noastre o frumoasă trotinetă confecţionată din lemn, cu roţile vopsite în roşu. Era trotineta lui Benu, vărul meu care a plecat în Transnistria. Nimic nu poate descrie fericirea ce a dat peste mine la văzul acestei trotinete. Aş fi putut să merg pe ea tot timpul. Mă opream mai întâi cu ea la fânăna din curte şi dând drumul la robinet, ziceam c-o umplu cu benzină şi ieşeam apoi în stradă, pe trotuar, unde era pavaj şi zburam în plină viteză de la un colţ, la altul. Dar Simona se ţinea de mine plângând că dece n-o las şi pe ea să meargă cu trotineta, şi atunci se ducea la mama să mă spună. Mama trebuia să mă cheme din stradă, şi – ca să facă ordine-, scotea cuiul ce lega ghidonul de partea inferioară şi ne punea să ne jucăm fiecare cu partea lui. Mie-mi lăsa partea de la coadă care nu avea ghidon şi atunci, bosumflat, renunţam să mă mai joc cu ea. Bucuria însă a fost de scurtă durată. Intr-o zi nişte băieţi la colţul străzii m-au rugat să le dau şi lor trotineta pentru o tură. În schimb mi-au dat mai multe capace de la sticlele de bere, turtite aşa cum trebuie ca să nu-şi piardă din valoare la jocul cu capace. Văzusem mai de mult alţi copii prinşi în jocul cu capacele. Era o artă să şti cum să le aşezi în stocuri, unul peste altul şi cum să le loveşti pe margine cu o moneda grea de plumb, ca să se întoarcă cu faţa în sus. Altfel nu le puteai căştiga. Acum aveam şi eu capacele mele pe care le răsuceam dintr-o mână intr-alta, aşteptând copii să-mi aducă trotineta înapoi. Dar n-au mai venit. Deseori mergeam cu mama şi cu Simona la Piaţa Grant pentru târguieli. Mama ducea un coş de papură, iar eu cu Simona de mână, mergeam în faţa ei. În piaţă mama trecea prin faţa tarabelor aliniate pe centru sau pe trotuare, se tocmea cu precupeţii, alegând ce e mai proaspăt şi uneori se certa cu ei ca s-o lase să aleagă. Ei protestau cu: “Ştiţi, marfa e aşa cum se vede, şi cu bune şi cu rele.” Obişnuită cu economia, dar şi foarte pretenţioasă când era vorba de mâncare, dacă vedea că n-o scoate la capât cu negustorul, convenea să pună şi ea şi el în pungă fructele sau legumele alese. Alte ori, când preţurile la tarabagii erau prea pipărate, mergea în spatele pieţii unde uneori ţăranii obişnuiau să-şi ţină căruţele şi cumpăra de la ei. Lapte, unt, brânză şi ouă, lua de la lăptăreasa care venea cu o gabrioletă trasă de un cal până în faţa curţii. Aducea un bidon de metal alb şi stralucitor, cu capac, din care măsura laptele, în pragul uşii, cu o cană de aluminiu. Apoi scotea din buzunarul şorţului cu care era încinsă o bucată de cretă cu care însemna pe tocul de la uşă câte-o linoară. Acesta era registrul ei de casă. La sfârşit de săptămână, primind banii, ştergea cu palma toate linile de pe uşe. Mama vorbea cu ea bulgăreşte şi cred că din cauza asta îi mai da puţin lapte şi peste măsură, dar nu totdeauna.Câte un precupeţ cu cobiliţa pe umeri cărând coşuri încărcate vârf cu roşii, vinete ori prune, oprea în mijlocul curţii să-şi aratate marfa. Mama cumpăra de la el fie o târnă plină de roşii pentru bulion, fie prune pentru marmeladă. Atunci î-mi cerea s-o ajut să scoată masa de bucătărie în curte, lângă perete. După ce spăla roşile, le despica cu unghile în jumătăţi şi le lăsa să se scurgă de zeamă pe deasupra mesei. Eu î-mi făceam drum pe lângă masă şi furam câte una din roşile stivuite in piramidă pe ea, muşcând din ele ca din mere. Erau dulci şi cărnoase. Simona îi atrăgea atenţia lui mama că iar am mai furat, dar ea se făcea că nu aude. Apoi, mama se ducea să scoată din magazia de lemne ceaunul mare de alamă şi pirostria cu trei picioare. Ceaunul era proaspăt spoit cu cositor de către ţiganii care umblau pe străzi strigând cât îi ţineau gura “Spoi tingir!” Tot de la ei, în schimbul unor haine vechi, mama se alegea cu oale noi smălţuite şi cratiţe pentru mâncare. Odată, cu mult înainte, a dat o haină de-a lui tata pe care ea nu suferea să-l mai vadă purtând-o. Într-o zi tata a căutat-o peste tot şi nu a mai dat de ea. Mama i-a zis c-a dat-o pe-o oală. Tata a fost furios pentru că în buzunarul mic de la piep, avea biletele de loterie cumpărate cu o săptămână înainte şi acum voia să controleze numerele. Ştiu că a umblat prin cartier să întrebe oamenii dacă au văzut nişte ţigani cu haine vechi, dar n-a mai dat de ei. Toată plăcerea pe care o avusem la început cu roşile, îmi ieşea pe nas după. Mama mă punea s-o ajut la treabă. Mai întâi, roşile fierbeau în ceaun, apoi trebuia să fie scoase şi date bine prin ciur până când nu mai rămânea acolo decât coji şi sâmburi. Asta era o treabă grea şi migăloasă pentru că găurile din ciur erau foarte mici şi trebuia frecat îndelung cu făcăleţul sau lingura de lemn până ieşea toată zeama din ele. Mai ales că mama era cu ochii pe mine şi nu mă lăsa să fac treaba pe jumătate. Zeama era pusă din nou în ceaun la fiert şi apoi trebuia amestecat conţinutul continuu cu o paletă lungă de lemn ca să nu se lipească de fund. Sarcina aceasta mi-a fost încredinţată tot mie. Ore întregi trebuia să amestec bulionul din ceaun până când, spunea mama, linguroiul trebuie să stea singur în picioare. Din stradă ajungeau până la mine vocile celorlaţi copii la joacă şi mă furnica dorinţa să las totul baltă şi merg la ei. Mama însă mă ţinea scurt din ochi şi nu era cu putinţă să ies. Iar aici, în bătaia soarelui de vară, era aşa de cald şi fumul ieşit de sub ceaun mă urmărea oriunde mă roteam în jurul focului şi mă orbea, dar asta era situaţia. Ştiam că a venit toamna când tata suia pe acoperişul bucătăriei doi, trei dovleci mari peste care trebuia să cadă bruma. Într-o zi a venit acasă cu o tăbliţă neagră cu chenar de lemn de care atârna un burete legat cu sfoară. Adoua zi mama m-a sculat foarte devreme, m-a îmbrăcat frumos, cu ciorapi trei sferturi si pantofi negri lustruiţi.. A pus tăbliţa, un caiet cu linii şi o carte în servieta veche de piele a lui tata şi, conducându-mă până la uşe cu un sărut, m-a lăsat să plec. Tata mergea cu mine, ţinându-mă de mână. Am trecut Podul Grant în calea Griviţei la staţia de tramvai. Eram bucuros şi mândru şi cred că şi tata era la fel. În sfârşit am ajuns să fiu şi eu elev. Măcar de-aş primi şi eu un număr matricol pe hăinuţa mea, aşa cum avea Benu. Oricum, eram în drum spre prima mea zi de şcoală.
III
Am coborât din tramvaiul 6 la Polizu, o staţie după Gara de Nord. Era o dimineaţă splendită de toamnă cu cer senin şi soare strălucitor ce se reflecta in vitrinele largi ale magazinelor de pe calea Griviţei. Oamenii treceau grăbiţi pe trotuare, în timp ce băieţii de prăvălie stropeau pavajul sau stergeau praful din afara vitrinelor largi de sticlă cu un pămătuf de pene multicolore. Curând am ajuns în dreptul unei ulicioare cu case numai pe partea din stânga care se numea Intrarea Poradim. Pe colţ era o clădire cu un etaj, o prăvălie cu vitrine mari şi în spatele ei intrarea cochetă a unui hotel mic, de mâna a-doua. Continuam să merg de mână cu tata, străbătând aceasta străduţă cu un singur trotuar şi case mai răsărite, unele din ele cu etaj şi balcon la stradă, văruite în alb şi gospodărite cu grije. Uliţa se termina într-un teren viran de unde se putea vedea în toată măreţia ei clădirea Gării de Nord străjuită de piloni largi de beton, în faţa cărora o linie de taxiuri şi trăsuri cu cai aşteptau călătorii de la tren. Vizavi de gară, pe bulevardul Dinicu Golescu, se vedea clădirea în construcţie a Palatului Căilor Ferate. Între ea şi noi, în mijlocul locului viran în care buruienile crescuse aproape cât mine, se afla un bazin larg betonat, umplut cu apă. Era rezervorul de apă pentru incendi făcut de armată. Ne-am oprit la ultima clădire din înfundătură. O clădire împunătoare, cu ferestre înalte la care nu se putea ajunge şi care avea un gard din fier forjat ce împrejmuia cele doua intrări în clădire şi o curticică cimentată. Aici era Templul Poradim, o sinagogă evreiască. Am urcat treptele de ciment care duceau in linie dreaptă la etaj. Aici am întâlnit o clasă cu un număr de copii, fete si băieţi stând la mese dreptunghiulare, mai mari decât cele de la grădiniţa din Tabla Buţii. În faţă, lângă tabla neagră din colţul camerei, o profesoară tânără, îmbrăcată cu o rochie neagră. Profesoara purta ochelari, părul era castaniu, încadrând o faţă albă, părea puţin timidă, dar când vorbea, zâmbetul ei umplea încăperea de căldură. Mi-a făcut semn să mă aşez la o masă din mijlocul clasei lângă un băieţel cu părul blond care se numea Marius. Şcoala se numea Cultura şi era renumită în societatea evreiască, fiind foarte veche şi cu tradiţie bine păstrată. Localul şcolii din strada Sevastopol a fost luat de către armată şi astfel, clasele primare au fost nevoite să se desfăşoare aici, în sinagogă. În zona din jurul Gării de Nord Sinagoga Poradim era cea mai mare, având două etaje. Bărbaţii se întruneau jos la parter, în timp ce femeile trebuiau să urce la balconul în formă de potcoavă. De regulă, femeile veneau la sinagogă numai sâmbăta, în zilele de Şabat sau în sărbatorile mai mari, împreună cu copii şi restul familiei. Bărbaţii însă se adunau pentru rugăciune de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, după care se opreau într-o cămaruţă din spate unde ciocneau un “Le Haim” (Pentru Sănătate) cu un păhărel de secărică portocalie care făcea sângele să zburde. Intrarea la balcon se făcea prin clasa noastră separată prin geamuri mari încadrate într-un perete despărţitor. În spatele clasei, către scara pe unde am urcat, peretele era acoperit de vitrine mari prin care vedeam suluri de rugăciuni îmbrăcate in jachete de catifea cu brodărie de aur. Mai erau expuse cărţi sfinte, de rugăciuni, cu scriere diferită şi felurite alte obiecte, unele cu străluciri de aur ori din argint. Elevii din clasele mai mari erau împărţiţi în grupuri, unii în aripa din stânga a balconului, alţii în dreapta şi restul jos la parter. La pauză cei de la balcon ieşeau în curte tot prin clasa noastră, pentru că nu mai era o altă ieşire. Cu ani în urmă, într-una din zilele mari de sărbătoare, Yom Kipur, când fiecare om vine la sinagogă să se roage atât pentru familie sa cât şi pentru binecuvântare celor ce ne-au părăsit pentru o lume mai dreaptă, s-a întâmplat un accident groaznic, soldat cu zeci de morţi. În tradiţia evreiască nu este admisă în Templu expunerea de tablouri sau alte lucrări de artă. “Să nu-ţi faci chip cioplit!”- scrie în Biblie. În loc de vitralii cu sfinţi şi scene biblice, aici geamurile sunt ornate cu figuri geometrice având in centru Steaua lui David cu şase colţuri. Rama superioara aflată pe deasupra uşii care ducea la etaj, avea în centru Steaua lui David formată din triunghiuri de sticlă colorată, galben, roşu, albastru, verde şi alb. Era aproape de sfârşitul zilei şi soarele începuse să apună peste acoperişurile din vecinătate cu raze aurii ce băteau în geamul cu sticla colorată de la intrare. După aproape douăzeci şi patru de ore de post şi căldură în această sală ticsită de oameni transpirând în cele mai bune costume şi rochii avute, scâldaţi în lumina candelabrelor şi a reflectoarelor întrebuinţate numai la marile sărbători, şi în aerul stagnant din toată această atmosferă, o doamnă de la balcon încerca să-şi facă vânt cu batista. S-a ridicat să-şi ude puţin batista cu apa rece de la chiuvetă şi în drum către robinetul de apă vede o proiecţie roşiatică pe peretele scării şi strigă înspăimântată: FOC! Îngrozite, toate femeiele au început să alerge în panică pe singura ieşire care ducea jos în stradă, scara cea îngustă de ciment, care nu putea asigura spaţiu mai larg de două sau trei persoane simultan. Femeiele din spatele sălii, îngrozite că no vor avea suficient timp să se salveze, împingeau pe cele de pe scară să coboare mai repede. Acestea le îmbulzeau pe cele din faţa lor şi în cele din urmă, îmbrâncite, primele, călcând pe tocuri prea înalte pentru acest zor, s-au rostogolit în gol şi cele de după ele, împiedicate cădeau ca secerate cu o coasă nevăzută. În disperare, treceau unele peste altele, călcând la întâmplare peste trupurile celor căzute pe scară şi puhoiul de femei ţipând în neştire, continua să se reverse pe scări, creând şi mai multe victime. A doua zi ziarele au tipărit pe prima pagină articole şi fotografii despre incidentul de la Templul Poradim. Au fost morţi mulţi şi răniţi, dar nici urmă de foc.
IV
După terminarea şcolii, tata m-a învăţat cum să merg singur cu tramvaiul, cum să trec strada şi cum să ajung teafăr acasă. Mi-a cumpărat un abonament la tramvai, cu fotografie şi-o cartelă pe care taxatoarea o perfora la fiecare suire. Pe vremea aceea te puteai urca în tramvai şi pe uşa din faţă, iar taxatorul, cu geanta de bilete atârnată de gât, trecea printre călători să vândă bilete celor noi urcaţi în vagon. Cu abonamentul de tramvai aveam voie să merg şi la clasa întâia. De câte ori trecea un om mai în vârstă pe lângă mine, mă ridicam respectos în picioare, oferindu-i scaunul meu, fapt pentru care de multe ori eram lăudat şi chiar mângâiat pe frunte, lucru care mă îmbăta de mândrie. Aproape toţi copii din clasa mea aveau ghiozdănele dreptunghiulare din carton presat, atârnate de umeri pe spatele lor. Numai eu căram servieta veche a lui tata pe care trebuia s-o ţin în mână tot drumul până acasă. Intr-o zi am găsit un cordon de la un halat vechi de la mama şi l-am legat de mânerul sevietei, la amândouă capetele. De-acum înainte, punând servieta pe masă, puteam să-mi trec braţele prin cercul cordonului aşa cum îmbraci o haină şi gata, aveam şi eu ghiozdanul pe spate ca ceilalţi copii. Acasă, mama mă punea să-mi fac lecţiile imediat după ce-mi da de mâncare. Scoteam tăbliţa din servietă şi mă apucam să zgâriu cu condeiul, în grabă, rânduri, rânduri de rotogoale mari şi mici, până se umplea tăbliţa pe o parte. Pe partea opusă trebuia să fac bastonaşe cu coada în sus şi bastonaşe cu coada in jos, toate la distanţă egală şi înclinate către dreapta. Până terminam, se făcea întuneric afară şi nu puteam să mai merg la joacă. Mama aprindea lămpile de petrol in bucătărie, una atârnând în perete lângă uşa ce ducea la dormitor, iar cealaltă pe masa acoperită cu o faţă de stambă. Când venea tata acasă, mama îl servea cu mâncare şi-i povestea toate evenimentele de peste zi. Uneori, în aceste evenimente eram împlicat şi eu, şi parcă văd ochii lui tata încruntându-se pe direcţia mea în timp ce eu mă faceam mic ca un purice, rugându-mă în gând lui Dumnezeu, ca mama să nu spună nimic mai mult decât atât. După ce termina de mâncat, tata cerea să-i arăt lecţiile pentru a doua zi. Scoteam tăbliţa din geantă, şi cu sufletul la gură stăteam in picioare lângă scaunul lui, ştiind că nu va fi mulţumit cu ceea ce am făcut. Mă punea să şterg tăbliţa pe o parte şi trebuia s-o rescriu cu grije de la început, atent să nu depăşesc vre-o linioară, fără grabă să încondeiez cerculeţele egale ca marime şi spaţiu. Când se făcea prea târziu, mă trimetea la culcare şi el rămânea să continue pictatul cerculeţelor pe tăbliţa de grafit. Intr-o zi tata a venit acasă cu un pachet ciudat. A desfăcut, din jurnalele cu care era împachetat, un bidon de metal de culoare albastă ca a avioanelor. L-a atârnat sus, în perete, aproape de tavan, la mică distanţă de locul unde era maşina de gătit. Apoi a scos o ţeavă lungă de cupru pe care a înşurubat-o pe fundul bidonului. Ţeava se prelungea pe lângă perete, până la nivelul gurii de la maşina de gătit şi acolo a fost îndoită de tata astfel ca să înconjoare maşina până la gura de foc. De ţeavă a conectat un arzător gros, cu multe găuri. Gazul era reţinut de un robinet ce întrerupea ţeava cam pe la jumătatea înâlţimii peretelui. Tata ne-a spus, în vreme ce turna gas cu o pâlnie in bidonul atârnat sus, că această instalaţie i-a fost făcută de un fost coleg din armată care lucra la aviaţie. Mama însă privea toată această scenă cu ochi neîncrezători, nemulţumită că de-acum mâncarea ei are să pută a gaz şi că, ferească Domnul!, casa poate să ia foc din nimic. “Avrame, mai bine du prostia asta la gunoi!” Dar casa nu a luat foc, tata controla în fiecare dimineaţă dacă bidonul are suficient gaz şi când ne sculam dimineaţa, in bucătărie ardea focul, era cald, era bine şi nici nu mirosea a gaz. Se deschisese o găzărie nouă chiar în colţ pe Eduard Grant şi mama mă trimetea cu un bidon de zece litri şi cu bani potriviţi să cumpăr gas. Mergeam până la colţ în Giuleşti, acolo unde se afla tutungeria domnului Bucur, dădeam ocolul şi ajungeam la găzărie. Era o baracă mare de lemn, cu ciment pe jos şi o serie de pompe aliniate în şir una după alta, cu tuburi de sticlă prin care se vedea străveziul gazului pompat manual de către vânzător. De multe ori se făcea coadă şi chiar se pusese limită la numai cinci litri de persoană. Vara lăsam bidonul în rând şi-mi găseam de joacă pe caldarâmul străzii. Dacă se întâmpla să mai fie vre-un copil în rând, nici nu băgam de seamă cât de repede i-mi venea rândul. Iarna însă era frig şi nu puteai nici să te joci, şi de multe ori nici să vorbeşti. Atunci mă ascundeam de vânt în spatele persoanei din faţa mea şi bătătoream zăpada cu picioarele ca să nu-mi îngheţe. De acum aşteptatul la coadă a devenit un fel de modă: Era rând şi la brutăria domnului Zisu, pâinea a început să fie şi ea dată pe cartelă, ca şi carnea, ca şi uleiul, zahărul şi alte lucruri. Am început să purtăm încălţăminte cu talpă de lemn şi am avut şi eu o pereche de ghete care avea talpa despicată în două locuri ca să pot îndoi degetele când mergeam. Marius, colegul meu de bancă, avea o guvernantă care venea să-l ia de la şcoală uneori într-o maşină cu şofer, dar mama lui venea totdeauna în maşină. M-a cunoscut încă de la începutul şcolii şi uneori mă trata cu ciocolată, dar pe Marius nu-l lăsa s-o mănânce decăt după ce ajungea acasă. Ne-am împrietenit şi ne jucam mereu împreună chiar şi în timpul lecţilor. Uneori mă lua şi pe mine acasă la el. Locuia într-un bloc elegant pe Griviţa, dincolo de strada Buzeşti. Intrarea în bloc se făcea printr-un gang larg ce despărţea un şir de magazine luxoase în spatele cărora era o curte interioaă cu căţiva arbori străjuiţi de pavaj şi intrarea cu multe trepte la bloc. Un portar în uniformă ne deschidea uşa de la ascensor şi ajungeam într-o cameră mare, cu ferestre largi. Odată, în hol, ne-a întâmpinat un pom de Crăciun împodobit cu beteală aurie şi lumănări. Ne jucam pe rând cu jucăriile rânduite ordonat pe rafturile din camera lui, şi când a venit tata pe înserat să mă ia acasă, mama lui Marius i-a înmănat lui tata o adresă, cu rugămintea să meargă neapărat acolo. Duminică dimineaţă, îmbrăcat frumos şi pieptănat cu cărare pe o parte, aşa cum îi plăcea lui mama să mă vadă, am plecat la adresa dată. Am mers cu tramvaiul pe lângă Dealul Mitropoliei până la strada 11 Junie la o casă albă cu etaj. Aici ne-a primit o doamnă care avea deja pregătit pentru noi o cutie mare de carton, înfăşurată in hârtie colorată si legată cu o fundă. Când am ajuns acasă, mama a desfăcut pachetul şi a scos la iveală lucruri pentru mine cum nu văzusem nici în vitrine: un costum de stofă bleumarin, o cămaşe de mătase de culoarea untului, ciorapi tre-sferturi, albi şi o pereche de pantofi de lac. Toate arătau ca noi, poate că erau chiar noi, şi când mama m-a pus să mă îmbrac cu ele, a zis că arăt ca un prinţ.
V
Mama mai avea o verişoară în Bucuresti, Luţi, soră cu unchiul Marius şi Veve care reprezentau Casa Singer. Tanti Luţi era măritată cu un om mai în vârstă decăt ea, unchiul Mark şi avea o fată cu un an mai mare decât mine, Clara, căruia îi spuneau Cuţa. Cuţa şi cu mine mergeam la aceaşi şcoală, dar nu mă prea băga în seamă; la început nici nu ştiam că suntem rude. Dar la sfârşitul anului, în primăvară, în timpul serbării de închidere a anului şcolar, când toţi eram adunaţi în templul luminat ca la marile sărbători, mama a văzut-o pe tanti Luţi, Clara şi pe unchiul Mark, pe o bancă din apropiere. Când au început să se dea premiile, am fost surprins să mă aud chemat la podium unde directorul şcolii, domnul Drimer, lângă care se afla profesoara noastră, mă aştepta cu un pachet de cărţi în mână şi o diplomă făcută sul, legată cu o fundă. Am primit premiul al-doilea. Când am revenit la locul nostru, mama m-a privit înduioşată cu lacrimi în ochi. După serbare tanti Luţi ne-a învitat la ei acasă pe strada Petru Maior care era la numai căteva staţii de tramvai distanţă de Podul Grant. Clara mi-a zis că a primit şi ea tot premiul doi, dar când am ieşit afară din casă pe prispa lungă acoperită din faţa casei, fiind curioşi să vedem ce cărţi ne-au fost date, diploma ei avea doiul din număr îngroşat cu cerneală şi nu se vedea ce era scris dedesubt. În curtea nostră de-acasă salcâmul şi-a pierdut coroana albă de flori ce-l împodobise ca pe o mireasă. La vremea respectivă îmi plăcea să mănânc florile albe crescute pe fiecare crenguţă de care atârnau firişoare subţiri, verzui, pe care şiruri, şiruri de corăbioare albe erau suspendate de codiţele firave cât un fir de păr. În curtea vecinilor de pe stradă de la numărul şapte, era un dud bătrân chiar la stradă, lângă gardul de şipci înguste de lemn de pe care s-a şters vopseaua maronie. Când se coceau, dudele se înegreau ca cerneala şi troruarul de sub ele se păta cu sângele stors din ciochinul pitic. Atunci mă căţăram pe gard şi de acolo mai sus pe câte-o cracă şi culegeam dude intr-o cănuţă mică de aluminiu. Dar mai înainte aveam grije să mă satur cu deliciul acestor daruri pe care natura ni le-a pus la dispoziţie, a căror zeamă te făceau lipicios şi-ţi schimbau înfăţişarea din copil ordonat, într-un ţigan de şatră. Când mă întorceam acasă, cămaşa şi faţa mea erau mânjite de cerneala dudelor, şi mama, după ce împărţea cu Simona fructele din cutia de aluminiu, trebuia să ma bage în lighean şi să mă spele cu peria, fără a băga în seamă protestele mele. În zilele de sărbătoare venea mulţime de oameni pe stadionul din Giuleşti unde juca Rapidul. La fazele mai importante de pe stadion se auzea din casă vuietul omenirii de-acolo, uneori în frenezie, alteori cu indignare, huiuduind. Pe Crângaşi ca şi pe Giuleşti, autobuzele aşteptau aliniate la trotuar terminarea meciului. Coada de maşini 38 ajungea până în dreptul casei noastre şi chiar mai jos. Şoferii şi taxatoarele de la autobuz, se adunau grupuri, grupuri pe caldarâm, fumând, glumind şi chiar prinşi în diferite jocuri. Un tânăr în uniforma de şofer, apuncând mâna unei taxatoare, i-a strâns-o aşa de tare că fata a început să plângă de durere. S-a retras din grup şi a urcat în autobuzul ei cu lacrimi în ochi. Cred că în acel moment m-am îndrăgostit pentru prima dată. Zile intregi după aceea aşteptam la staţia de maşină, urmărind de pe trouar s-o văd din nou, dar nu s-a întâmplat. Totuşi frumuseţea acelei fete cu părul blond ascuns sub boneta albastră a STB-ului a ajuns să dăinue peste ani ca un miacol. Când tata venea acasă la pauza de prânz, întrevederea cu el se tranforma în ororare pentru mine. Ca totdeauna, mama începea să-i spună cele întâmplate în lipsa lui şi ajunsese să nu fie zi în care numele meu să nu fi fost pomenit în cele descrise. Tata mânca în tăcere fără să spună nimic, dar din când în când, când gravitatea lucrurilor o cerea, mă străfulgera pe neaşteptate cu o palmă peste ceafă, că nu mai vedeam nimic în faţa ochilor. Intr-o zi când ştiam dinainte ce are să se întâmple, am luat hotărârea să nu intru în casă decât după ce tata se va întoarce înapoi la lucru. Aşa că, văzându-l pe tata intrând pe uşă, m-am furişat pe vârfuri în closetul din curte şi m-am încuiat acolo. De acolo puteam să ascult tot ce se discuta în bucătăria cu uşa larg deschisă. După ce-a terminat cu celelate subiecte, mama a început să se plângă că eu nu vreau s-o ascult şi i-a înşiruit toate năzbâtiile făcute de mine. Tata mânca fără să spună nici un cuvânt. După o vreme, înainte de plecare, vine la closet, încearcă uşa încuiată de mine pe dinăuntru şi se întoarce în bucătărie. Mai trec câteva minute şi iar vine la closet. De data asta bate în uşă şi iar se întoarce. Eu, cu inima mică de frică, tac chitic, lăsat pe vine pe treapta de ciment, simţind cum mă năpădesc sudorile. După alte câteva momente vine din nou, de data pregătit să tragă cu forţă de uşă: “Care eşti acolo, mă? Cât timp îţi trebuie?” Văzând că nimeni nu răspunde, trage vânjos de uşă, cârligul de sârmă cedează şi dă cu ochii de mine. M-a scos afară din closet de urechi şi când s-a întors seara acasă am primit răsplata cu dobândă, pentru că tata nu avea obiceiul să uite nimic din cele auzite de la mama şi nici dator nu-i plăcea să rămână. Numai că tot mama, sărmana, cu lacrimi în ochi, a încercat să mă salveze din mâinile lui, în timp ce Simona urmărea spectacolul îngrozită. De atunci, oricât de grav mi-ar fi fost păcatul, nu m-am mai ascuns în closet.
VI
Într-o Duminică după prânz, îmbrăcaţi frumos toţi patru, am mers la teatru. Era o sală frumoasă pe strada Uranus, numită Munca şi Lumina. Pentru prima oară în viaţă am văzut o piesă de teatru. Se numea “Împăratul de o zi”. Mi-a plăcut atât de mult că şi astăzi revăd toate personajele, costumele şi decorurile din această piesă. Povestea începea cu un cizmar foarte sărac care se istovea din zori în noapte fără să poată agonisi nimic. Intr-o zi, supărat, a zis că dacă ar fi să fie împărat, fie şi pentru o zi, ar face mai multă dreptate în lume. O slugă de la palat a auzit cele spuse şi i-a raportat împăratului. Acesta, curios, şi-a adunat curtea şi a mers la coliba cizmarului care adormise pe scăunelul lui de lucru. Atunci împăratul face semn oamenilor lui să ducă in tăcere pe cizmar la palat, fără să fie sculat din somn. A doua zi dimineaţă cizmarul se trezeşte la palat înconjurat de curteni gata să-i îndeplinească toate ordinele şi care i-se adresau cu “Măria Ta”. La început omul credea că visează, dar cum mereu era pus în situaţia să dea ordine şi chiar să judece cazurile unor oameni jecmăniţi de tâlhari, a început să creadă şi el că într-adevăr este împărat. Dar când s-a trezit din somn în următoarea dimineaţă pe scăunelul lui de cizmărie, îmbrăcat în straiele lui oropsite, a ajuns la concluzia că totul a fost numai un vis. De data asta însă oamenii împăratului au veghiat de la distanţă trezirea lui şi atunci împăratul a venit să-l felicite pentru felul în care s-a purtat la curte şi i-a oferit un post în alaiul său. In drum spre casă, fermecat de cele văzute, am tot vorbit despre piesă, neputând să uit frumuseţea acestui miracol numit teatru, în care poveşti atât de frumoase pot fi urmărite pe viu. Tata mi-a spus că dacă voi fi cuminte, cu adevărat cuminte, vom merge la teatru şi altă dată. Pentru o vreme am încercat să fiu cuminte, ba chiar m-am şi oferit uneori s-o ajut pe mama la treabă, dar la teatru nu am mers, decât hăt, târziu, după trecerea râzboiului. Dar am mai mers la căteva filme cu întrega familie, dintre care unul cu Ţândărică fără Frică şi Baba Cloanţa Cotoroanţa, Film care s-a încrustat bine în memorie, pentru că era plin de haz şi trucuri. Când a început din nou şcoala, în clasa a doua, profesoara noastră de anul trecut nu a mai venit cu noi de data asta. În schimb acum aveam un profesor rigid şi sever ca şi băncile din sinagogă care erau mult prea înalte pentru noi şi ţepene, cu un pupitru îngust în care servieta lui tata nu avea unde să intre. Când trebuia să te ridici în picioare, ca să-ţi faci loc trebuia să ridici şezutul de lemn prins în balamale. Clasa noastră acum se afla la parter într-un colţ din fundul sinagogii, profesorul nu mai avea catedră de data asta iar tabla mare pe care se preda lecţia a fost aşezată pe cărarea de trecere dintre şirurile de bănci. Lumina era slabă şi era frig, uneori stăteam în clasă cu paltoanele pe noi. Alte clase erau răsfirate in diferite colţuri din templu, ca şi sus pe aripile laterale de la balcon. Fiecare profesor se străduia să menţină nivelul vocilor cât mai jos şi rare ori se întâmpla ca vre-un profesor sau copil să se facă auzit în afara clasei respective. În drum spre casă, mă întovărăşeam de multe ori cu un alt copil care locuia peste drum de Piaţa Grand, numit Samurică Segal. Părinţii lui vindeau mărunţişuri pe o tarabă din piaţă, însă mama evita să facă cumpărături de la ei pentru că cereau prea mult. Samurică era un copil bun, dornic să lege prietenia cu mine şi de multe ori mergeam la el acasă să ne jucăm, deşi nici odată nu am avut aceiaşi simpatie şi admiraţie ca pentru Marius, colegul meu din clasa I-a. Nici mama nu se arata foarte bucuroasă să ne vadă împreună. La căteva case distanţă de templu, către cale Griviţei, într-o casă cu subsol văruită în alb, s-a înfinţat o policlinică evreiască cu cantină pentru nevoiaşi. Cantina funcţiona la subsolul clădirii şi era mobilată cu mese lungi de brad şi bănci de fiecare parte. Tanti Fani, vecina noastră, avea o nepoată, Renee, care era membră în consiliul de conducere la policlinică. Era o doamna înaltă, blonda cu părul platinat, foarte elegantă care fuma numai ţigări Regale Roşii cu carton pe care dese ori eram trimis să le cumpăr de la colţul străzii şi uneori primeam bacşiş restul de la bani. Cred că tanti Fani i-a vorbit de mama, pentru că doamna Renee a întrebat-o dacă n-ar vrea să lucreze la policlinică. Aici mama trebuia să aibe grije de toate ustensilele medicale şi de curăţenie. De acum mergeam împreună în fiecare dimineţă cu acelaşi tramvai pentru că tipografia domnului Belizarie era numai la două staţii mai departe de staţia Polizu unde coboram noi. Tata însă se scula înaintea fiecăruia şi aprindea focul la sobă şi dacă nu eram gata la timp, pleca înaintea noastră. La prânz mama, Simona şi cu mine mâncam jos la cantină, după care mă trimetea să-i aduc şi lui tata mâncare, într-un sufertaş în care erau două oliţe mici acoperite cu capac. Uneori o luam şi pe Simona cu mine, mergând cele două-trei staţii de tramvai pe jos până la tipografie. În timp ce tata trăgea afară din dulap un sertar cu litere de plumb pe care aşeza oliţele ca pe o masă, eu mă învârteam în jurul maşinilor plane de tipărit din care culisa înainte şi înapoi pe o cremalieră dinţată o platformă largă în care se afla forma de tipărit încheiată de tata. Paginile de hârtie fălţuite de maşinist erau împinse una câte una de pe masa maşinei şi apucate de un valţ cu clape, ce le răsuce in interior pentru contactul de-o secundă cu forma de plumb care aşternea pe coala imaculată sărutarea de cerneală a tiparului. Puteam să privesc la nesfârşit aceste miraculoase maşini ce păreau tot atât de vii şi complexe ca oricare vieţuitoare, şi în travaliul lor distingeam parcă vuietul de bucurie al maşinii întonând aceaşi muzică sacadată ca de marş. Mai erau şi alte maşini, unele manuale, altele acţionate de un motor electric de la care o bandă largă de piele înegrită răsucea o roată mare cu spiţe de fontă. Aliniate pe un rând în fundul sălii era eru linotipurile care culegeau şi turnau în bloc câte un rând întreg. Aici tata a făcut pentru mine şi Simona câte-o ştampilă cu numele fiecăruia cu care eu am fost foarte mândru şi am arătat-o la toţi copii. Şeful policlinicii era o altă cunoştiinţă mai veche de-a lui mama de la maternitatea Caritas, doctorul Herovici, care m-a dus şi pe mine şi pe Simona pe lume. Părinţii mei au fost foarte bucuroşi să-l aibe din nou pe doctorul Herovici medicul nostru de familie pentru că acum, de câte ori ne îmbolnăveam, el ne consulta şi ne da medicamente. Dar cel mai important pentru părinţi a fost faptul că încă de la naştere Simona avea, se pare, ceva în neregulă cu inima. De câte ori o consulta pe Simona, doctorul zăbovea mai lung cu stetoscopul pe pieptul ei, rătăcind în diferite locuri să desprindă nuanţa zgomotului dinăuntru. După o astfel de consultaţie, în ziua următoare a adus cu el mai mulţi doctori, unul mult mai bătrăn şi fiecare au început să asculte pe rând răsuflarea lui Simona. Mama, in halatul ei alb, retrasă în colţul cabinetului, privea îngrijorată scena, dar eu nu puteam înţelege ce găseau ei greşit la sora mea, care în afara faptului că era plină de pistrui maronii pe faţă, devenise o fetiţă drăguţă cu păr roşcat ca aurul pur şi ondulat ca valurile mării. Mama o pieptăna cu codiţe înmănunchiate pe spate cu fundiţe albe sau roşii şi o îmbrăca ca pe o păpuşă cu rochiţe de stambă scrobite. Oriunde apărea, cunoştinţă sau străin, Simona se afirma prin simplitatea cu care se detaşa de alţii copii şi farmecul răspunsurilor ei, sau numai al surăsului. Eu nu vedeam că Simona ar fi fost bolnavă, pentru că mă jucam cu ea în fiecare zi, alergam şi chiar ne şi băteam, şi nu părea să sufere de nici o boală. Atunci dece aceşti doctori vorbesc în şoapte la colţul camerei? Mama, care până atunci şi-a frământat mâinile în aşteptare, acum ca Simona a revenit din mâinile doctorilor, o îmbrăca din nou cu rochiţa ei de stambă cu buline albe pe fond roşu. După consultaţie, doctorul Herovici s-a apropiat de mama şi i-a zis să fie liniştită, că nu e nimic grav. La cantină, în timpul verii, am mai cunoscut şi alţi copii. Cu doi dintre ei, frate şi soră ne-am împrietenit. Ea era mai mare, poate cam de aceaşi vârstă cu mine sau ceva mai mare. Se numea Ana, iar fratele ei era cu puţin mai mare decât Simona. Locuiau pe strada Frumoasă într-o casă veche, lângă calea Victoriei. La ei în casă nu am fost nici odată, dar de multe ori am mers cu ei şi cu Simona până la casa lor, oprindu-ne într-o curte pietruită în care un castan bătrân, lângă gardul de fier forjat, străjuia cuartalul împrejmuit de case. Către sfârşitul verii castanele se desprindeau din carapacea verde cu ghimpi în care au crescut şi picau pe pavajujul de pietre cubice al curţii. Ori unde priveai, curtea era plină de castane. La policlinică doctorul şi surorile aruncau lamele de metal cu care tăiau gâtul fiolelor de sticlă înaintea unei injecţii, iar eu le culegeam şi mă jucam cu ele pentru că aveau dinţi mărunţi ca de ferăstrău. Prin buzunarele mele puteai să găseşti oricând căteva lamele din acestea, alături de multe alte obiecte de preţ, ca sfoară, capace dela sticlele de bere şi chiar un port-ţigaret gingaş din ebonită albă şi roşie ce l-am găsit uitat într-o scrumieră în camera de aşteptare. La văzul castanelor din curte, am ridicat una şi am început să scobesc o gaură cu lamela de la fiole. Apoi am potrivit port-ţigaretul în gaură proaspăt scobită. Când am văzut că gaura era leit pe măsura ţigaretului, mi-a venit ideia să transform castanele în pipe. Cu spirit întreprinzător, am organizat imediat copii la treabă. La umbră, lângă trunchiul gros al copacului, am adunat un coş de castane alese în mod special de mine, şi dând fiecăruia câte o lamelă, ne-am pus pe lucru. În ziua respectivă nu am făcut prea multe, pentru că s-a făcut târziu, dar în zilele următoare coşul se umplu-se cu producţia noastră de pipe. Prevedeam un mare succes de vânzare şi o mulţime de bani căştigaţi din această întreprindere. Peste drum, în calea Victorie, era un debit de tutun. Cu coşul plin de castane am mers la debit. Simona şi fratele Anei n-au vrut să intre, aşa că ne-au aşteptat afară lângă uşa prăvăliei. Înăuntru, mai erau căţiva clienţi care vorbeau cu negustorul din spatele tejghelei. Mi-am prezentat marfa şi, ca să fiu mai convingător, am scos port-ţigaretul din buzunar şi l-am asamblat la o castană. Oamenii au inspectat pipa, au admirat meşteşugul cu care au fost scobite în interior, ne-au felicitat pentru ideie şi spiritul nostru intreprinzător, dar nu au cumpărat nimic. Ziceau ca la foc castanele se vor usca şi vor pocnii. Dezumflaţi ne-am întors cu coşul plin de castane scobite acasă. Nimeni n-a rostit nici un cuvânt. Uneori când era foarte ocupată, mama ne da bani pentru un film la unul din cinematografele din jur. Erau cinci cinematografe în zonă, dar cel mai frumos era cinematograful Marna de pe colţ cu strada Buzeşti. Vizavi, pe calea Griviţei, mai era cinematograful Marconi care avea matinee pentru copii cu Pat şi Patachon, cinematograful Diana, care era cel mai aproape de noi şi, în sfârşit, erau încă două pe Buzeşti, unde mergeam mai rar. Intram la un matineu care avea filme cu Fernandel, Macario sau Stan şi Bran. Filmele erau aşa de amuzante, că rămâneam sa le mai vedem odată, chiar şi de două ori. Odată, ieşind afară din sală, se făcu-se întuneric şi am dat de mama aşteptându-ne în stradă la întrarea în cinematograf. Altă dată, după masa de prânz de la cantină, în drum spre casa lui Ana şi a fratelui ei, ne-a ieşit în cale pe Griviţa, lângă cinematograful Marna, un băiat cu un teanc de bilete în mână. Acesta ne-a întrebat dacă vrem să mergem la film. Eu am zis da, el a rupt patru bilete din cotorul încapsat şi, despărţindu-ne, am intrat la cinematograf. Biletele eau valabile sau poate controlorul nu a dat atenţie şi ne-a lăsat să intrăm. Am mers la balcon în sala aproape goală şi de cum am dat cu ochii de ecran am fost stupefiat; pentru prima dată vedeam un film în culori. Nu puteam să-mi imaginez ceva mai frumos. Filmul se numea „Oraşul de Aur,” o producţie de propagandă germană turnat la Praga. In fiecare duminică după-masă la Regie, într-una din clădirile de la stradă, lângă poarta de intrare in fabrica de tutun, se prezentau filme pentru populaţie, de regulă filme nemţeşti de propagandă despre râzboi. Venea multă lume şi aştepta în stradă, lângă uşă, aşezaţi în rând lângă gard până când se da drumul înăuntru. La ora două fix uşa se deschidea şi oamenii năvăleau în sala cu geamurile acoperite, gonind să ocupe locuri mai bune. După căldura în soarele torid de afară, aici la început era răcoare şi plăcut. Dar sala nu era prea mare, cu bănci lungi in loc de scaune pe care ne înghesuiam unii în alţii ca să intre toată lumea din stradă. Cu geamurile închise şi cu fumul celora ce nu se puteau abţine de la fumat, în scurt timp după începerea filmului se făcea o caldură de se lipeau cămăşile pe noi. Totuşi filmul din fiecare duminică de la Regie a devenit o atracţie nelipsită.

VII
Pe Calea Griviţei, după Podul Grant, prima clădire pe dreapta către Gara de Nord, era cinematograful Triumf după care, în clădirea următoare, se afla o librărie. De aici, tata îmi cumpăra cărţile şi caietele de care aveam nevoie la şcoală. Mai era o librărie şi pe Crângaşi, lângă brutăria lui Zisu, dar aceasta era mică şi nu mă duceam acolo decât după poze şi abţibilduri cu care-mi ornam caietele Librăria de la Podul Grand însă era mare, avea vitrină si pe o parte, şi pe cealaltă a uşii de la intrare şi era înconjurată de rafturi şi tejghele pe trei laturi. Rafturile erau pline de cărţi, caiete şi jucării, multe din ele ambalate in cutii cu desene care-ţi luau ochii. Domnul Goldştein era propietarul acestei prăvălii împreună cu soţia lui. El era înalt, voinic, avea un păr negru ondulat la fel ca mustaţa lui bine ingrijită. Era îmbrăcat cu grije în costum cu cravată şi lăsa în urma lui o reminiscenţă aromată de parfum. Doamna Goldştein era înaltă, subţirică cu părul negru ondulat în valuri pe spate, avea ochi verzi şi un zâmbet cald şi atrăgător. Tata a vorbit cu ei ca să mă ia ca ajutor la prăvălie pe timpul verii. In prima dimineaţă, era într-o luni, zi de început de săptămână, tata mă duce până acolo, dar am găsit obloanele trase peste vitrine. El nu putea să aştepte, aşa ca după căteva clipe, m-a asigurat că vor deschide curând, să aştept şi să nu-l fac de râs. Apoi el a alergat să prindă tramvaiul oprit la staţie. După o vreme în care eu am început să număr tramvaiele cu remorci deschise şi cele cu vagoane închise, domnul Goldştein apare din curte şi începe să ridice obloanele din tablă ondulată care-i acopereau vitrinele si uşa de la intrare. M-am apropiat de el timid şi i-am spus “Bună dimineaţa”. S-a uitat la mine măsurându-mă, şi apoi m-a întrebat: “Tu eşti băiatul domnului Kimel?” Am încuvinţat dând uşor din cap. A descuiat uşa şi am intrat în prăvălie. Era întunecat şi răcoare. El a trecut in spatele tejghelei, lângă casa de bani, iar eu am rămas în mijlocul prăvăliei, neştiind ce să fac. Domnul Goldştein a luat din raft un pămătuf cu pene colorate şi mi l-a întins: “Vrei să ştergi praful de pe rafturi şi tejghele?” Am luat pămătuful şi am început să-l plimb peste rafturile de la dulapul din capăt. Erau in rafturi multe cărţi cu coperţi groase, acoperite cu desene colorate şi bănuiam că şi în interior cartea trebuia să aibe desene interesante care păreau că-ţi spun singure povestea. In rafturile de alături se aflau multe jucării, dar cel mai mult am fost atras de un automobil roşu, cu acoperişul descoperit, cu uşi care se pot deschide şi cu volan care putea roti roţile din faţă. Scufundat în acestă lume nouă, între cărţi şi jucării cum nu mai văzusem nici odată, eram aşa de bucuros de noua mea îndeletnicire, că aş fi vrut ca acest vis să nu se destrame. Ştiam că în acest mic paradis n-o să mă plictisec niciodată. Luam – una câte una – jucăria din raft, o aşezam pe suprafaţa de sticlă a tejghelei din faţa mea şi curăţam praful din raft mai întâi. Apoi stergeam jucăriile, inspectând cu ochiu de specialist fiecare buton, clapă sau cheiţă, după care duceam jucăria înapoi pe raft. Mai târziu, când soarele a început să intre pe geam în prăvălie, domnul Goldştein a ieşit cu manivela în mână să rotească mecanizmul care lăsa pânza umbrarului să se deschidă peste trotuar. Din când în când câte un cumpărător venea să întrebe de o anumită carte sau de un cadou pentru cineva, ori să comande caiete, hartie de scris sau alte obiecte. Politicos, domnul Goldştein da toate amănuntele, servea cu plăcere pe client şi uneori îl conducea până la uşă. Înaintede prânz a venit şi doamna Goldştein în prăvălie. Când a aflat cine sunt, s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe frunte şi şi-a tras un scaun aproape de mine, după care am început să vorbim. Ea întreba, eu răspundeam, la care ea râdea cu poftă şi-mi punea alte întrebări. Cu felul ei cald şi atât de prietenos mi-a plăcut din primul moment. Ei nu aveau copii, deşi nu erau foarte tineri. Locuiau în casa din spatele prăvăliei şi în timpul prânzului încuiau uşa de la intrarea în prăvalie şi mergeam să mâncăm în sufrageria cu masă ovală în care tacâmurile erau deja aranjate dinainte. Curând aveam să devin un fel de membru al familiei. Încă din prima zi am mers cu ei acasă în sufrageria cu masa ovală unde discutau cu mine, în special dânsa, sau î-mi povesteau lucruri despre dânşi, familia şi prietenii lor. Uneori mă lăsau să răsfoiesc cărţile de poveşti din rafturi şi chiar să mă joc pe suprafaţa de sticlă a tejghelei cu jucăriile expuse pentru vânzare. La sfârşitul săptămânii, duminică, aveau musafiri la masă şi m-au învitat şi pe mine. Mama m-a îmbrăcat frumos cu costumul meu bleumarin şi pantofii de lac, m-a pieptănat cu cărare într-o parte aşa cum îi plăcea ei să mă vadă şi m-a lăsat să plec. Casa familiei Goldştein era plină de musafiri, uşa de la intrare larg deschisă, masa ovală acum era lărgită, cuprinzând aproape toată lărgimea camerei şi am fost aşezaţi fiecare în jurul ei. Am fost prezentat la toată lumea, locul meu la masă a fost pus lângă doamna Goldştein, iar vizavi de mine stătea o fetiţă cam de aceaşi vârstă, fata unor prieteni. Era înaltă, frumuşică, părul lăsat pe spate prins cu o fundă ca să nu-i cadă în ochi şi nu părea să-mi acorde nici o atenţie. Se mânca, se vorbea şi fiecare părea că se amuză de glumele aruncate din când în când în jurul mesei. La un moment dat, după ce s-a servit felul al-doilea, nu ştiu cum m-am mişcat că am scăpat un pâââââârrrţţ lung şi zgomotos care a întrerupt orice discuţii ale celor aflaţi la masă. Domnul Goldştein a început să râdă şi să mă facă de ruşine, iar toţi ceilalţi împreună cu fetiţa din faţa mea, râdeau cu lacrimi în ochi. M-am ridicat de la masă şi am fugit în dormitorul lor. Niciodată nu am simţit durerea unei ruşini ca atunci. După mine a venit doamna Goldştein să mă îmbuneze şi drăgăstoasă, m-a sărutat şi m-a adus înapoi în sufragerie unde a adus desertul. Nimeni nu a mai pomenit niciodată de nefericitul meu accident, dar a rămas un fapt gravat adânc în memoria mea. Într-o după-amiază doamna Goldştein m-a întrebat dacă nu vreau să fiu copilul lor. Amândoi, şi ea şi el, erau prietenoşi cu mine, mă răsfăţau cu bomboane şi dulciuri, mă lăsau să mă joc în prăvălie cu jucăriile din rafturi, m-au lăsat să servesc clienţii şi chiar să primesc bani şi să dau restul de la casă, iar eu nu mai eram sfios ca la început şi-mi făcea plăcere să-mi petrec timpul cu ei. Într-o seară, m-au condus acasă, la părinţii mei. Domnul Goldştei după o mică introducere i-a zis lui tata că ei ar vrea să mă înfieze. Tata a refuzat, dar domnul Goldştein, pregătit dinainte cu argumente, a început să-l lămurească pe tata că vor avea grije de mine ca de propiul lor copil, că-mi vor da o educaţie aleasă la cele mai bune şcoli, că nici nu poate să spună cât de mult mă iubesc şi cât de mult, avându-mă, pot face pentru ei. Mama asculta tăcută desfăşurarea conversaţiei, fixându-l pe tata cu ochi muţi. Domnul Goldştein continua să-şi ducă munca de lămurire, zicând că în vremurile astea grele are să-i fie mult mai uşor lui tata cu un singur copil şi că în sfărşit, suntem aşa de aproape, că pot să mă vadă oricând, nici măcar nu au să-mi simtă lipsa. Tata a rămas neînduplecat în hotărârea lui şi în final, văzând că fiecare argument adus nu poate zdruncina cu nimic refuzul lui tata de-a mă da, domnul şi doamna Goldştein, cu regret, şi-au luat rămas bun de la noi şi au plecat.

Curând

propunere articol: Lucian Zeev Herşcovici

iunie 25th, 2008

Poezia sub impactul virtualului, sau virtualul sub impactul poeziei

prof.LUCIAN ZEEV HERŞCOVICI, Ierusalim

Recent am răsfoit un volum de poezii nou, cel de-al 23-lea volum al ei. Volumul este intitulat”Impactul virtualului” şi, în afară de poezii, include cîteva prezentări asupra autoarei, precum şi Bio-Bibliografia acesteia. Trebuie să menţionăm că titlul volumului nu este întîmplător.
Bianca Marcovici este prima poetă israeliană de limbă română care foloseşte Internetul, respectiv tehnologia virtuală modernă pentru a-şi publica şi difuza poeziile. În mod paralel, ea continuă să publice şi volume de versuri pe hîrtie, după sistemul tradiţional.Faptul că poeta este şi ingineră, avînd cunoştinţe, îşi pune amprenta asupra sistemului ei de lucru şi difuzare a operei ei literare. Ea înţelege că virtualul impune un impact asupra poeziei, are o influenţă asupra acesteia Ne-am gîndit să-i parafrazăm ideea, gîndindu-ne că este vorba despre o influenţă dublă, reciprocă, virtualul asupra poeziei, dar şi poezia asupra virtualului. Cel puţin, bine ar fi să fie aşa, reuniunea între poezie, dar şi tehnologie în epoca noastră, realizîndu-se o poezie tehnologică şi o tehnologie cu aspecte poetice-
Bianca Marcovici scrie poezii pe teme iudaice, alături de lirica ei personală. Odată i-am scris un mesaj prin Internet, citindu-l pe Mihai Eminescu.” Bi (l)anca, află că din leagăn/ Domnul este al tău mire/”. Mi-am amintit de o poveste simpatică şi plină de extaz a poetei cu privire la romanul ei cu” Kotel Ha- Maaravi” (Zidul de Apus, sau Zidul Plângerii) din Ierusalim. Probabil că identitatea ei se reuneşte cu acest zid, cu iubirea pentru el. La care adaugă dragostea fizică şi psihologică, autoarea manifestîndu-se ca o femeie îndrăzneaţă, care depăşeşte normele sociale. Bianca Marcovici ” Levana” locuieşte la Haifa, oraşul la care se referă în poeziile ei adeseori. Este Haifa cea frumoasă de pe malul mării şi de pe Muntele Carmel, dar şi Haifa problematică, cu oamenii cu probleme, poluarea, victima celui de-al doilea război din Liban.
Trăieşte, munceşte (lucrează ca ingineră la Societatea de Electricitate), îşi are familia, iubeşte sau suferă decepţii în dragoste, îşi creşte nepoţii deşi se compară ca o femeie tînără.
Haifa care capăta o notă specială, un aspect deosebit în poezia ei ” Am urcat pe Muntele Carmel, pe coclauri pe lângă Universitate/ bineînţeles că e o antenă acolo, e punctul cel mai înalt din Haifa/ jos, undeva în prăpastie/ pădurile sunt arse… arse. De după ultimul incendiu/ nu ştiu dacă a fost pus focul dar,/ tare greu se mai reface pădurea! (Muntele Carmel) La care poeta adaugă visul ei de a renaşte “din cenuşă”, precum şi filosofia ei ” dacă n-ar fi omu’ să ardă să sufoce, să se dea în spectacol, să/ urască, să distrugă, cred că/ pădurea ar reveni la viaţă mult mai repede”
Bianca Marcovici vede şi simte pericolul ecologic pentru Haifa ei dragă ” chimicalele ne întoxică, facem cură de otrăvuri zi şi noapte- deschizi fereastra spre Golful Mediteranian/ se furişează gazul toxic-” ( Haine avertizoare). Cîtă dreptate are poeta să spună acest lucru cu mînie, dar şi cu expresii literare! Ne putem gândi că afirmaţia ei este valabilă oriunde şi oricum în epoca noastră… Deci, Bianca Marcovici este nu numai poetă ingineră, ci şi poetă ecologistă. Mînia ei nu are margini atunci cînd afirmă că, “la noi se moare iute, prea iute”. Totuşi, apare şi gîndirea ei asupra inevitabilei scurgeri a timpului, reflectată asupra propriei ei vieţi, după ce se autocompară cu o orhidee.” Caut mereu ce nu pot să văd/ simt orhideea plăpîndă-albul ei…-azi s-a mai uscat o petală”. Bianca Marcovici trăieşte pe un ” pod Haifa-Iaşi”, desigur virtual. Frica ei este de ” Yiddishe mamme”. Dar dragostea ei pentru peisajele şi oraşele israelienie se reflectă cel mai profund, mai puternic faţă de Ierusalim. Ea are chiar o viziune a Ierusalimului şi a Zidului Plângerii.” Ierusalimul meu, noaptea viselor, divinitate atît/ de aproape, dispre aroganţa spirituală,/ apare grădina noastră în lumină feerică,- revelaţia/ Zidul Plângerii” ( Noaptea la Ierusalim). Vorbind despre Cetatea lui David, poeta merge pînă la identificare acordîndu-i o măreţie de simbol, reunind-o cu dragostea ei umană, spiritulă dar fizică sexuală. Vorbind despre ea însăşi, Bianca afirmă: Vibrez ca o harpă din Cetate lui David/ hrănindu-mă cu adieri de vînt şi cuvinte..// dansul săbiilor parcurge mereu acelaşi cer de foc- un Maghen David lumineză în noapte ca o făclie”(Mă ia cu frig)
Poeziile din volumul “Impactul virtualului” au şi alte teme. Comparaţia între dragostea fizică şi iubirea spirituală.(” cineva îmi cunoaşte sufletu- altcineva trupul…”), apropierea de familia fratelui, aflat în Franţa; dragostea de oraşele Paris, Roma, Barcelona, de istoria lor, de monumentele lor. Poeziile Biancăi Marcovici sunt scrise în formă modernistă, de vers alb… Cu excepţia cazului unor substantive cu totul speciale, primul cuvînt al fiecărui vers este scrisă cu literă mică. Se poate afirma că Bianca Marcovici este o poetă modernistă. Ea citează numele lui Gherasim Luca şi cel a lui Sesto Pals, probabil pentru a arăta cine sunt maiştrii ei, poeţi surealişti de care a fost influenţată.Ea citează şi alţi scriitori români şi israelieni, a căror lectură îi este preferată. ” Adam Simantov/ Cărtărescu sau Amos Oz/ Ana Blandiana, cu repetiţia cuvîntului poem/ la fiecare pas, sau I. Schechter…/ Brateş, Fischof, Mirodan cu al său dcţionar”.
Limbajul Biancăi Marcovici este bogat, reunind cuvinte vechi şi noi. Este un limbaj în care sînt prezente tehnologia reunită cu istoria, şoapte de dragoste romantice reunite cu vulgaritatea şi mînia, expresii arhaice alături de neologisme. Limbajul ei îmbogăţeşte româna contemporană (vreau să sper că poeziile ei sînt cicite şi în România). Este metoda începută de Argezi, de a crea noi frumuseţi din bube, mucegaiuri şi noroi. Poezia Biancăi Marcovici poate fi evental comparată cu cea a altei poete din generaţia noastră, evreică din Tîrgu-Mureş, Marha Iszak. Aceste două poete ale generaţiei noastre au ceva comun între ele prin stil, limbaj, mod de expresie, curaj, protest social şi filozofia a vieţii. Nu ştim dacă ele se
cunosc personal dar parcă aparţin aceluiaşi gen literar.

Pentru a încheia acest articol modest, preferăm să ne referim din nou la ” impactul virtualului”, aşa cum îl vede Bianca Marcovici într-o poezie cu acelaşi titlu:
“Ne-am legat la ochi, / ne-am astupat urechile/ rămînem legaţi/ aşa cum lumea ne leagă/ lumea virtuală.”

Rubrica:MĂRTURII IUDAICE”
Pag.28-29
EXPRESS MAGAZIN”-TEL AVIV
Nr.7, 8 iunie 2008

Excrescenţe

iunie 25th, 2008

Încerc să trec peste liniile zgâriate între noi;
Şotron parşiv.
Garduri din sârmă ghimpată,
Lacăte încuiate, chei pierdute
Ori aruncate peste umăr.
Graniţele tale impenetrabile.
Nici măcar cu zâmbete, cu priviri arse,
Nu le pot trece.
Încerc să le rup, să le şterg.
În zadar.
Televizorul ne aruncă tentaţii.
Ne urmăreşte viclean cu ochi strălucind în culori.
Nicio tresărire, niciun zâmbet, nicio lacrimă
Pe faţa ta;
Sloi rupt din gheţar.
De undeva din plafon,
Incapabilă să înţeleagă ce se petrece,
Lampa muribundă râde de noi.

Dan David, Los Angeles, Martie-07-2007.

Justiția americană dă o lovitură ‘sistemului Guantanamo’

iunie 24th, 2008

O curte federală de la Washington a decis că un deținut musulman din China de la baza americană de la Guantanamo din Cuba trebuie eliberat sau să i se permită o audiere în justiție.

Huzaifa Parhat, etnic uigur din regiunea autonomă Xiniang din nord-vestul Chinei, este ținut în izolare de peste șase ani, fiind capturat în Afganistan după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001.

Curtea de apel a decis că Huzaifa nu poate fi considerat \”inamic combatant\”.

Decizia instanței de apel urmează unei alte decizii din 12 iunie a Curții Supreme a Statelor Unite care a hotărât că cei circa 270 de deținuți de la Guantanamo au dreptul constituțional de habeas corpus și ca atare pot contesta detenția lor în instanțele federale.

Această decizie este considerată de juriști și analiști o gravă lovitură dată politicii administrației Bush de a deține fără judecată persoane calificate drept \”inamici combatanți\” la baza de la Guantanamo.

Huzaifa și alți etnici uiguri sunt acuzați de autoritățile chineze că aparțin unei organizații separatiste, Mișcarea islamică din Turkestanul de est, care are legături cu rețeaua islamistă internațională Al Qaeda.

Uigurii capturați în Afganistan neagă orice activitate teroristă și spun că s-au refugiat din cauza persecuțiilor la care erau supuși de autoritățile de la Beijing.

Ei nu pot fi expulzați în China deoarece riscă pedeapsa cu moartea.

Un mare spirit al secolului XX – Milton Friedman

iunie 24th, 2008

Unul dintre avantajele de a nu mai lucra la BBC este că pot să renunț la atitudinea de rezervă impusă de imparțialitate, unul dintre principiile fundamentale pe baza cărora funcționează renumitul post de televiziune și radio britanic.

Asta nu înseamnă căderea într-un partizanat politic, așa cum fac majoritatea jurnaliștilor din România (de altfel viața politică din România este așa de lipsită de interes și de plicticoasă, că nici nu merită să te implici partizan ca jurnalist, dacă ești onest), ci suținerea argumentată a unor principii.

Mulți m-au întrebat în acești ani ce orientare politică am. Cel mai simplu răspuns îl pot da comunicând rezultatul testului de la Political Compass http://www.politicalcompass.org/ care este: economic dreapta/stânga 6,25, social libertarian/autoritar – 2,41.

Cu alte cuvinte mă înscriu în cadranul libertarian, unde se înscriu opiniile acelora care resping intervenția statului în economie sau în viața individului.

S-a nimerit ca dintre personalitățile ale căror opinii au fost astfel cuantificate să mă situez cel mai aproape de marele economist american Milton Friedman (1912 – 2006), care se află la polul opus lui Stalin, de pildă.

Am găsit astfel explicația cantitativă a admirației mele de lungă durată față de acest titan al gândirii economice (și nu numai) a ultimului secol.

Friedman contra Keynes

L-am auzit pe Milton Friedman la începutul anilor ’80, într-un interviu la Vocea Americii și am fost cucerit de ideile sale, care nu m-au părăsit de atunci niciodată.

Nu era numai pledoaria sa în favoarea libertății, economice în primul rând, dar și modul său calm de a argumenta, o forță a ideilor care avea să schimbe literalmente lumea la sfârșit de mileniu.

Reputata revistă britanică The Economist scria că cei mai mari economiști ai secolului XX au fost John Maynard Keynes, în prima jumătate, și Milton Friedman, pentru a doua jumătate.

Dacă în prima jumătate, și chiar mai mult, de secol XX în care ideile lui Keynes – în esență de sprijin a implicării statului în economie – au fost dominante ideile de stânga, în ultima parte acestui secol – în care ideile lui Friedman s-au impus – balansierul în privința politicilor economice s-a deplasat radical către dreapta.

În mod ironic, Friedman și-a început cariera de economist ca keynesian. Și era poate inevitabil să fie așa, dat fiind că în lumea anilor ’30, zguduită de o criză economică de proporții intervenția statului în economie era privită ca o regulă.

Părintele monetarismului

Fiul unor imigranți evrei (ceea ce aruncă în derizoriu ideea vânturată de antisemiții sfertodocți că “evreii, care sunt întotdeauna de stânga, au adus comunismul”) unguri săraci din Rutenia transcarpatică, Milton Friedman s-a născut la New York în 1912 și și-a depășit extracția modestă, trudind din greu, câștigându-și existența în munci precum cele de chelner sau vânzător pentru a-și încheia studiile economice la Rutgers, Chicago și apoi doctoratul la Columbia.

Friedman, care era un excelent statistician, și-a data seama începând cu 1946 că intervenția statului în economie nu poate avea pe termen lung și mediu decât un efect paleativ și că până la urmă tot piața liberă este aceea care reglementează disfuncționalitățile ce apar în mod inerent.

La Universitatea din Chicago, unde a predat din 1946 până în 1977, când s-a pensionat, Friedman a creat o puternică școală de economie, care a fost numită “monetaristă”.

Marele economist american a insistat întotdeauna că inflația este cea mai mare racilă e economiei și că aceasta poate fi controlată prin cantitatea de monedă aflată pe piață, de unde și numele teoriei.

Inițial, teoriile lui Friedman nu au fost populare. În anii ’50 – ’60 Keynesianismul devenise un fel de religie economică, iar publicarea capodoperei sale în 1962, “Capitalism and Freedom” – Capitalism și Libertate – a fost întâmpinată cu scepticism, ba chiar cu ostilitate.

Este interesant, și vă recomand să citiți prefețele edițiilor din 1962, 1982 și 2002, ca să vedeți cum s-au schimbat atitudinile față de ideile lui Friedman.

Stagflația (recesiune economică însoțită de inflație) din anii ’70 a început să încline balanța ideilor către Friedman.

La sfârșitul anilor ’70, Milton Friedman a filmat o serie TV, însoțită de o carte, “Free to choose” – Liber să alegi – în care explica de ce capitalismul pieței libere este singurul în stare să asigure prosperitate economică.

Atât cartea cât și serialul TV s-au bucurat de un succes enorm, semn al schimbării vremurilor.

Căderea comunismului

Mai mulți politicieni – Margaret Thatcher în Marea Britanie, Ronald Reagan în Statele Unite (căruia Friedman i-a fost consilier neoficial, așa cum fusese consilierul altor candidați Republicani la președinție, Richard Nixon și Barry Goldwater), Brian Mulroney în Canada și Augusto Pinochet în Chile au pus în aplicare ideile lui Friedman, al căror succes a constituit lovitura de grație nu numai pentru Keynesianism, dar în ultimă instanță și pentru sistemul comunist.

Friedman a fost acuzat de susținere pentru dictatura lui Pinochet din Chile, dar marele economist, deși s-a întâlnit personal cu dictatorul în 1975 și nu a criticat niciodată încălcarea brutală de către acesta a drepturilor omului, a susținut că reformele economice pe care le-a recomandat și care au adus libertate economică, au determinat în final căderea dictaturii și libertate politică.

Și aceeași evoluție a pronosticat-o Friedman în ultimul său interviu http://www.digitalnpq.org/archive/2006_winter/friedman.html și pentru China.

De altfel, datorită acestor reforme economice, Chile este astăzi cea mai prosperă țară latino-americană, cu una dintre cele mai libere economii din lume, condusă politic de adversarii lui Pinochet, care însă nu s-au atins de reformele sale economice de piață.

Adversarii de stânga nu l-au iertat însă niciodată pentru atitudinea sa față de regimul Pinochet.

Dar Friedman devenise deja un colos intelectual. În 1976 i-a fost decernat premiul Nobel pentru economie, iar în anii ’80 și ’90 politicile sale economice monetariste au devenit practic regula.

În ultimii ani ai vieții, Friedman a fost un adept, așa cum era de așteptat, al fenomenului globalizării, accelerat în opinia sa de explozia internetului, deși el considera că lumea era mai globalizată în sec. XIX decât astăzi.

A fost un critic moderat al intervenției americane în Irak, dar a subliniat că “islamofascismul” și terorismul care-l însoțește sunt cele mai mari pericole la adresa omenirii.

Ideile lui Friedman și ale prietenului său Friedrich Von Hayek au contribuit decisiv la implozia comunismului, deși el spunea în ultimul interviu că prăbișirea zidului Berlinului a făcut mai mult pentru cauza libertății în lume decât toate cărțile celor doi la un loc.

Personalitate covârșitoare

Milton Friedman a fost un geniu intelectual, un economist de o vastă competență, un om de o rectitudine morală impecabilă, dar mai presus de toate, el fost un pasionat iubitor al libertății.

Ideile sale nu sunt ușor de acceptat, mai ales pentru mulți români care văd în stat un fel de providență.

Nu este ușor de acceptat de pildă ideea sa de legalizare a tuturor drogurilor, Friedman considerând că politicile represive și prohibiția în acest domeniu au eșuat.

El a văzut în piață nu un panaceu global, ci mecanismul cel mai puțin prost care să regleze relațiile economice dintre oameni, chiar și dintre aceia care în mod normal se urăsc reciproc.

Într-un fel, dacă în domeniul politicului Churchill spunea despre democrație că este cel mai prost sistem cu excepția tuturor celorlalte, putem spune că prin tot ce a făcut în lunga sa viață Milton Friedman a spus același lucru despre piața liberă în domeniul economic.

Farmecul discret al Regelui Mihai

iunie 24th, 2008
Un personaj istoric în viață, dar mai ales un om șarmant: Regele MihaiUn personaj istoric în viață, dar mai ales un om șarmant: Regele Mihai

Nu aveam de gând să scriu acest articol, dar din nou, un ecou al unui cititor la interviul cu Regele Mihai despre rolul Reginei Mamă în salvarea evreilor pe timpul celui de-al doilea război mondial, m-a determinat să dau o replică.

Mesajul, care n-avea nicio legătură cu interviul, era o tiradă anti-monarhistă scrisă într-un stil vulgar, cu numeroase inexactități sau de-a dreptul minciuni, luată parcă din propaganda sfârșitului anilor ’40.

Trebuie să-mi declar de la început poziția în chestiunea monarhiei, pentru ca toată lumea să știe pe ce picior joc.

Așa cum în viață nu alegi între bine și rău, ci mai întotdeauna între două rele, așa și alegerea dintre monarhia constituțională și republică – ambele forme democratice (nu republici de genul Coreea de Nord, Cuba, Birmania, Iran sau Sudan) – este una dintre două rele.

Personal consider că monarhia constituțională (eu însumi trăind într-o țară cu acest sistem) e ceva mai puțin proastă decât republica, în primul rând dat fiind că are un șef de stat complet non-partizan și imparțial, care domnește, dar nu guvernează.

Acestea fiind zise, în cazul în speță al României discuția despre reinstaurarea monarhiei este superfluă, dată fiind situația concretă și mentalitatea populației, spălată pe creier de 60 de ani de minciuni comuniste și neo-comuniste, deși nu monarhia, ci republica a fost instaurată în mod fraudulos în România, deci este ilegitimă.

Patru interviuri

Dar nu despre monarhie doream să vorbesc sau despre ipotetica ei reinstaurare, ci despre Regele Mihai, pe care l-am intervievat la Palatul Elisabeta, pe data de 3 iunie.

Este al patrulea interviu al meu cu fostul suveran al României.

Primul, în noiembrie 1990, a avut loc la Versoix, la reședința sa de lângă Geneva.

Interviul nu mi-a fost acceptat pentru România liberă de Petre Mihai Băcanu, așa că l-am publicat în revista Tinerama.

Am cunoscut atunci un om de o bunătate extremă, ai cărui ochi albaștri blânzi te priveau fără niciun fel de superioritate regală, dar îți inspirau un respect pe care niciun politician din România nu a fost, nu este și nu va fi în stare să-l impună.

Al doilea interviu i l-am luat la Londra în 1995, când participa la aniversarea a 50 de ani de la victoria împotriva Germaniei naziste.

Atunci a avut loc un semi-incident diplomatic: guvernul britanic, condus pe atunci de John Major, nu a vrut inițial ca Regele Mihai să stea la una dintre mesele rezervate șefilor de stat la banchetul oficial.

A fost nevoie de intervenția discretă și personală a Reginei Elisabeta, pentru ca singurul șef de stat supraviețuitor al victoriei de la 8 mai 1945, cu o contribuție personală directă și importantă în scurtarea războiului, să poată fi prezent în aceeași sală cu șefi de state, printre care și președintele de atunci al României, Ion Iliescu.

Și pentru că tot am pomenit de Iliescu, îmi aduc aminte, pentru că l-am intervievat și pe el atunci, de limbajul lui de lemn, în comparație cu exprimarea naturală a Regelui, din care ignoranții spălați pe creier nu rețin decât defectul său de vorbire, de care își bat joc, dând dovadă de o josnicie pe măsura ignoranței lor.

Al treilea interviu a fost la Londra în 1997, când Regele, însoțit de Regina Ana, de Principesa Margareta și soțul ei, Principele Radu, a participat la Nunta de Aur a Reginei Elisabeta.

Stătea la același Hotel Claridge, unde locuise în urmă cu 50 de ani, când participase la nunta Prințesei Elisabeta, viitoarea Regină a Marii Britanii, cu Prințul Filip.

Era noiembrie 1947, iar Regele rămăsese singur împotriva regimului comunist din România și a tancurilor sovietice care-l impuseseră.

Marea Britanie s-a spălat atunci pe mâini de responsabilitatea de a-i da un ajutor, dar Regele a refuzat să dea curs sugestiilor de a nu se mai întoarce în țară, spre furia regimului marionetă Groza-Gheorghiu Dej, care a fost nevoit să însceneze abdicarea de la 30 decembrie 1947 și apoi să-l expulzeze din țara în care se născuse, fără a-i permite să ia nimic din averea sa așa cum avea să afirme mincinos propaganda anti-națională comunistă (altfel de ce ar fi trebuit să muncească, inclusiv ca fermier de păsări ca să-și câștige existența?).

Personaj istoric

L-am regăsit pe Regele Mihai aproape neschimbat în iunie 2008, deși ușor mai fragil, dar la fel de alert și la fel de bine informat.

Am stat de vorbă cu Majestatea Sa circa 45 de minute după interviu, și deși nu am să dezvălui ce am discutat, vă pot asigura că este perfect la curent ceea ce se întâmplă în țară și în străinătate.

Este un om care impune respectul în mod natural, care este plin de farmec și modestie, și care vorbește în fraze simple și clare, lipsite de pompozitatea discursului oficial din România sau de vulgaritatea în particular a politicienilor români.

La Regele Mihai patriotismul este firesc, așa cum ar trebui să fie la orice român, nu dovedit prin dicursuri sforăitoare și patriotarde, așa cum, vai, prea mulți români o fac.

Îți vine greu să crezi că acest om de aproape 87 de ani, zvelt și elegant, urca acum 81 de ani pe tronul României lăsat vacant de un aventurier iresponsabil care ulterior a revenit în țară ca să distrugă firava democrație interbelică.

Îți vine greu să crezi că ai în față un personaj istoric care ca adolescent a fost silit de abdicarea aceluiași tată iresponsabil să urce pentru a doua oară pe tron, făcând față unui dictator megaloman, pe care îl va aresta la 23 august 1944 într-un act de curaj la standardele timpului (nu însă și după standardele comentatorilor de fotoliu de astăzi), salvând România de la un dezastru total.

Eram în același loc în care, la 30 decembrie 1947, Petru Groza, cu pistol la brâu (“ca să nu pățească ce pățise Antonescu” – potrivit propriei afirmații) și Gheorghe Gheorghiu Dej, mizerabilele slugi ale lui Stalin care, sub amenințarea bolșevizatei Divizii Tudor Vladimirescu, care înconjurase Palatul Elisabeta, și a amenințării executării a 3000 de tineri luați ostateci, îl forțaseră pe Rege să semneze actul de abdicare.

Așa a luat naștere “republica” în România, introdusă cu forța de agenți ai lui Stalin.

Cine este mai “român”, presupușii români Groza, Gheorghiu Dej și Ceaușescu care au introdus comunismul la ordinele unei puteri străine și au adus mizerie României timp de 45 de ani, sau acest Rege dintr-o dinastie presupus străină, care rămăsese singurul apărător al democrației, în care n-a încetat să creadă o clipă?

Nu sunt convins că aceste rânduri vor convinge prea mulți sceptici, căci așa cum am spus de atâtea ori, devastarea produsă de 45 de ani de regim comunist și aproape 20 de “democrație originală” este prea gravă în mintea atâtor români ca să mai poată fi reparată.

Nu este, așa cum spuneam, nici o pledoarie pentru reinstaurarea monarhiei, care este, după opinia mea, o dezbatere închisă în România.

Este doar o pledoarie pentru adevăr, împotriva urii, a minciunii, a prostiei, a vorbitului după ureche, care au devenit o adevărată plagă în România, unde, culmea, mai toți se plâng de lipsa de moralitate și că lucrurile merg prost.

Tocmai asta e una dintre cauzele care stau la baza acestei stări de lucruri în România.

O scurtă istorie a homosexualității: 4. Tratamente, de Anton Constantinescu

iunie 23rd, 2008

1. IESIREA DIN ZONELE SOTADICE-PRIMUL TRATAMENT “STIINTIFIC” AL HOMOSEXUALITATII

Voi incepe acest articol foarte serios prin a aduce zambetul pe buzele unora. Imaginati-va ca un medic observa o corelatie intre doua realitati. Nu este normal ca el sa propuna o teorie? Asa s-a si intamplat in secolul al 19-lea: Sir Richard Francis Burton (avand numeroase calificari) a observant ceva interesant pe cand a calatorit prin Franta si Algeria: ca in timp ce in Franta nu intalnea homosexuali, in Algeria pana si colonistii francezi se dovedeau a fi pederasti sau homosexuali. Apoi chiar armata franceza: in Franta nimeni nu vedea aceasta inclinatie la soldati, dar cand ajungea in Alegeria…se schimba situatia! Alta poveste! Si cu aceasta observatie el a formulat prima explicatie moderna a homosexualitatii. “Clima este cauza!” a spus el. Si a desenat niste harti interesante: potrivit lui, Europa Centrala si de nord (evident, inclusiv Romania) nu au clima propice pentru homosexualitate, in timp ce Tarile Maghrebiene, Turcia, Afganistanul Iranul, Arabia, China si ambele Americi…erau propice. El a denumit zonele de pe glob “propice homosexualitatii”: zone sotadice. Suna bine. Va invit sa cautati cuvantul “sotadic zones” in Wickipedia. Harta zonelor sotadice, desenata de el, poate fi vazuta alaturi de articolul meu.

Banuiesc (dar nu sunt sigur:) ca acest domn s-a inspirat totusi din povestea lui Bocaccio despre o femeie, sotul ei si amantul ei: cand se urca barbatul in copac vedea cum nevasta-sa are sex cu amantul ei Striga la ea si ea raspundea: “ai vedenii. Sunt singura”. Iar cand se urca in copac femeia iar barbatul ei ramanea sub copac, ea striga la barbatul ei: ce faci acolo derbedeule cu femeia aia?. La care el raspundea ”ai vedenii, scumpo, sunt singur”.

Deci putem trage concluzia ca dupa Richard Burton, tratamentul homosexualitatii ar consta in parasirea zonelor sotadice si emigrarea oamenilor mai la nord, de exemplu in Romania! Poate din cauza asta sunt toti romanii homofobi (inclusiv homosexualii; inclusiv eu am fost homofob, dar prin auto-educatie m-am dezbarat de aceasta eroare)!

Prima data cand am vazut un homosexual foarte dragut care s-a dezbracat in fata mea, (avea vreo 35 de ani, si eu aveam jumatate din varsta lui) ca sa-mi arate ce are, m-am rastit la el cu voce tare: “Dar tu de ce esti homosexual?” Evident ca m-am rastit de fapt la…mine, nu la el, cand am pus intrebarea.

De asemenea vreau sa mentionez ca comportamentul prostituatilor romani tineri la Budapesta a exemplificat criteriul geografic: baietii care se prostituau la Budapesta faceau pe indignatii daca cineva le-ar fi facut vreo aluzie…in Romania!

2. FREUD

Despre teoriile lui Freud voi vorbi alta data ca si de psihanaliza lui care a fost demontata intr-un mod extrem de elegant de Karl Popper, pentru ca merita un spatiu special, fiind legata de descifrarea sensului notiunii de “stiintza”. Dar Freud spunea totusi ca homosexualitatea e normala si nu a spus ca e viciu sau deviatie cum spun unii inculti si azi! El nu a propus de fapt “tratamente”, dupa cum stiu eu.
Cum am spus, trebuie sa revin cu un articol amplu, intrucat consider ca este un subiect nu numai important, dar chiar decisiv in intelegerea acestui material.

2.1. TRATAMENTUL CELEBRU AL SECOLULUI AL XX-LEA

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, in Anglia amenintzata cu distrugerea de catre nazisti a trait un om care practic a intors soarta razboiului in favoarea aliatilor cu ajutorul puterii lui creative. Se numea A.M.Turing. Astazi este cunoscut ca fiind tatal computerelor, inventatorul notiunii de algoritm, inventatorul inteligentei artificiale… etc, dar sa ne oprim aici cu descrierea unor merite care ar umple pagini intregi. Intre altele el a fost un matematician de clasa si, cel mai important pentru intreaga omenire, el a fost OMUL CARE A REUSIT DECODIFICAREA CODULUI GERMAN DE COMUNICARE/ENIGMA , pe care toti savantii lui Hitler il credeau imbatabil! Prin acest lucru, in tot cursul razboiului americanii, englezii si prin asociere rusii stiau fiecare miscare a lui Hitler. Nu se stie cum s-ar fi terminat al doilea razboi mondial fara serviciile lui!
A trecut razboiul, el a ajuns profesor universitar, a continuat inventiile lui si …cand a fost jefuit urat de tot, a facut reclamatie la politie. Nu pare normal? Nu! Pentru ca el era homosexual iar borfasul care l-a jefuit (un tanar de 19 ani, impreuna cu un prieten al lui) a descris la politie relatiile lui sexuale cu Turing. Atat i-a trebuit politiei regale! L-au insfacat pe distinsul “salvator al Angliei” (si al omenirii, zic eu) si la duba cu el! Cum primise deja multe decoratii, i le-au smuls si l-au trecut pe lista de…inamici publici periculosi! Atunci se spunea ca “homosexualii si comunistii” sunt dusmanul nr 1 al lumii libere. In est se spunea ca “homosexualii sunt dejectiile burgheziei in putrefactie” cum frumos s-a exprimat distinsul publicist roman Ioan Grigorescu.
Deci homosexualii erau “intre scaune” pretutindeni in lume: in cea comunista si in cea…libera.

Justitia engleza a decis, ca recunoastere (totusi!) a meritelor sale, sa i se propuna sa aleaga intre inchisoare si un ”tratament pentru descresterea libidoului”. Mare favoare! Bietul om a ales chestia cu libidoul. Ce putea sa faca? Parca asistam aici la judecarea talharilor in evul mediu, de care maretzul Albion nu era insa prea departe.
Tratamentul consta in injectii zilnice cu progesterona, iar cand Turing s-a vazut posesorul unor sani apreciabil de mari de femeie, el nefiind transexual, a cotrobait printr-un laborator chimic de la universitate, a furat niste cianura de potasiu, a injectat-o intr-un mar pe care l-a mancat apoi cu stoicism. Asa spun toate marturiile ramase. Numai mama lui sustine ca nu s-a sinucis, ci numai din greseala a confundat cianura de potasiu cu zaharul, a dizolvat in apa cianura (pardon, zaharul), a injectat “zaharul” in mar si asa a murit din greseala! Biata de ea, nici nu stia ca in laboratoarele mai vechi era traditia ca nenorocita de cianura sa se pastreze numai in solutii 1-N (1-normale, in jargonul chimistilor), si nu sub forma cristalina, pentru ca solutiile de cianura erau destinate mai ales chimiei analitice. Laboratoare mai noi sunt practice: n-au cianura de obicei, decat in cazuri speciale.

Nota personala: cand mi-a venit si mie randul sa fiu santajat si apoi jefuit (coincidenta: tot de un baiat de 19 ani, heterosexual si mandru de acest lucru!) si am fost chemat la militia capitalei, fiind pus in fatza cu jefuitorul si santajistul meu, m-am gandit profund cum sa raspund la intrebarile colonelului de militie Covaci. Analizand experienta lui Turing am decis sa mint: am refuzat sa accept ca toate acele lucruri sunt ale mele! Nici macar de casetofonul Blaupunct)pe care l-am avut nu m-am despartit cu lacrimi. Jefuitorul meu spunea adevarul: “le-am furat de la el, cand i-am spart apartamentul”, iar eu, pagubasul, traumatizat sufleteste pe viata din cauza santajului si ramas si fara bani, minteam, spunand ca nu-mi apartin! Colonelul s-a prins imediat, evident, dar m-a lasat moale. Uneori exista si surprize in aplicarea legii. M-a avertizat insa sa nu ma “mai” inhaitez cu oameni periculosi, facand parte din “Banda lui Arcadie” pentru ca zilele trecute ei au mutilat “doi turisti francezi” si Romania trebuie sa le plateasca despagubiri enorme.
Mi-a spus ca turistii francezi respectivi “au apelat la banda asta ca sa le gaseasca prostituate”. Asa cum nu m-a crezut el, nu l-am crezut nici eu: cand restaurantele si hotelurile din Romania erau pline de prostituatele securitatii, sa mearga francezii aia la niste baieti aratosi sa le ceara sa-i duca la femei…hmmm… atza alba se vedea clar!

3. TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN SPARGEREA CAPULUI SI SCOATEREA CREIERULUI

ATENTIE! Unele din tratamentele descrise aici sunt infioratoare! Prin 1950 medicii au inventat trepanatia craniana ca tratament al homosexualitatii. In medicina exista o regula: cum se creeaza un nou instrument medical, trebuie introdus in practica medicala. Asa ca bunii doctori au inceput sa gaureasca capetele homosexualilor si sa scoata de acolo ceva creier, cum da domnul si cum se nimerea. Poate ca ei credeau ca oricum homosexualii au prea mult creier si daca vor scoate o lingura-doua nu se simte. Nu exista pe atunci o cunoastere nici macar aproximativa a structurii creierului, asa ca ei gaureau vorba lui Caragiale “pe ici pe colo si anume prin punctele esentiale”, pe unde se nimerea.

Un cititor heterosexual al rubricii mele m-a informat prin email ca a primit de la Ambasada Germaniei prin anii 70 revista “Prisma” in care se anunta cu mare valva: “o noua metoda de trepanare a creierului descoperita de savantii germani pentru tratarea homosexualilor” (poate chiar de Hitler?) Medicii au renuntat la pasiunea gauririi tzestei homosexualilor numai dupa ce primii pacienti au ajuns legume si familiile lor au inceput sa ceara despagubiri monetare. Suedia plateste si azi despagubiri fostilor homosexuali deveniti zarzavat, care se incapatzineaza totusi sa mai traiasca! N-a dat domnu’ ca ei sa moara, ca sa scape domnii profesori doctori de raspunderea materiala! Ca de cea morala nu vorbesc!

4. TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN ELECTROCUTARE

Imediat a urmat valul urmator de tratamente, care desi a fost declarat ineficient, idiot si ilegal de catre organizatiile stiintifice de prestigiu din lumea medicala, mai este aplicat si azi in unele locuri unde exista clientela spalata la creier de unele religii, mai ales in SUA: socurile electrice. Nu vreau sa insist asupra acestui tratament ca simt deja cum trece prin capul meu curentul electric si mi se face frica. Ideea centrala consta in faptul ca psihiatria veche trata schizofrenia prin socuri de curent electric. Unii schizofrenici se linisteau pe viata (cazul nefericit) in timp ce alti pacienti erau scosi cu dricul de la tratament (cazul fericit). A existat o perioda lunga cand socurile electrice erau folosite pe scara larga. Acum-ceva mai putin. Ca sa vedeti ce dezinformat eram eu ca adolescent si tanar, chiar eu i-am sugerat unui psihiatru acest tratament pentru mine. Noroc ca el mi-a spus ca nu e pentru mine, asa ca m-am gandit imediat ca ar putea fi rezervat numai pentru “politici”.

5. TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN INJECTII CU APA DISTILATA, VOMITIVE, SI PORNOGRAFIE

Se stie de la colectivizarea socialista a agriculturii ca aceasta a fost realizata mai intai in Dobrogea, unde “lamurirea” taranilor sa intre in colectiv a avut loc cu ajutorul injectiilor cu apa distilata (sau de Dunare?), dar si cu ajutorul cantecului popular “Du-te fa la colectiv/Ca sa nu murim de frig”. Apa distilata provoaca dureri insuportabile, pentru ca intra in organismul uman cu o concentratie foarte diferita de sare fatza de serul fiziologic, provocand dureri atroce. Am gasit o singura referire, o singura data la aplicarea unor asemenea injectii in tratamentul homosexualilor, dar sute de referiri la folosirea urmatoarei metode mixte: pacientul este plasat intr-un salon in care i se proiecteaza pornografie homosexuala, dar in acelasi timp i se administreaza vomitive, ceva socuri electrice, injectii de tot felul ca sa-i provoace durere, dezgust, voma etc. In ziua urmatoare i se proiecteaza femei goale, mimand placeri grozave, sau una cate una sau in grup (nu i se prezinta si pornografie heterosexuala, ca acolo e si cu… barbati; nu e voie:)). In acelasi timp i se fac si injectii cu testosteron, i se provoaca senzatii placute etc. Aceasta metoda poarta numele bombastic de “TERAPIE AVERSIVA” (aversive therapy). E ceva serios! In tratamentele lui Niccolosi aceasta este cea mai folosita “metoda”, in afara de indoparea cu precepte religioase. Am citit intr-un articol de ziar in California ca se utilizeaza pana si masini de masturbat. Masina de masturbat este ceva real; nu am inventat-o eu aici si acum, ea a fost inventata de un tata american pentru baiatul sau paraplegic si patentata.

6. TRATAMENTUL PRIN RELIGIE

Acesta este cel mai frecvent tratament si va fi analizat in detaliu la timpul sau, dupa ce vom analiza metodele Narth! In esenta parerea Asociatiei Psihologilor Americani este ca pretentiile religiosilor de schimbare a orientarii sexuale cu ajutorul religiei sunt cu totul false, intrucat chiar dupa Niccolosi, majoritatea celor care le incep sunt de fapt bisexuali. Lipseste pana azi orice documentare stiintifica, iar trecerile de la ex-gay la ex-ex-gay care demasca escrocheria sunt frecvente. Pana si sefii organizatori ai organizatiei principale ex-gay, numita Exodus International, au denuntzat de mult afacerea si acum sunt fruntasi la alte organizatii, ex-ex-gay, care de fapt au ajuns sa fie grupuri de denuntare a imposturii acestei afaceri.

7. TRATAMENTELE BAIETILOR AI CAROR PARINTI AU LUCRAT IN CC AL PCR SI AL FIILOR NOMENCLATURII CEAUSESCIENE IN GENERAL

Unul din lucrurile remarcabile in privintza vietii de homosexual de care nu multa lume este constienta este remarcabila flexibilitate a relatiilor lor si miscarea ametitoare pe orizontala si verticala in societate. Eu nu as fi avut niciodata acces la tinerii avand parinti in Comitetul Central sau la fii de generali de armata daca as fi fost heterosexual. Mi s-a intamplat odata sa cunosc un tanar in Cismigiu. Eram si eu mult mai tanar si citeam ceva tehnic . S-a asezat langa mine (m-a “mirosit”) si a inceput sa ma intrebe diverse lucruri despre cartea respectiva. La inceput am crezut ca este chiar interesat, dar dupa cateva minute am inteles si …m-am bucurat! Prin el am vazut mult din lumea ascunsa, in exterior aparent fericita si lipsita de griji, dar in realitate ingrozitor de frustrata a nomenclaturii. Am vazut fii de generali, nenorociti de tatii lor, trimisi de ei in batalioane disciplinare (ca sa-i “vindece”), am vazut metoda de “vindecare” folosita cel mai des de parintii lor: casatoria! Ca sa nu se vada! Sa sacrifice alte femei tinere pentru baietii lor. Cand se auzea formula “de bunavoie si nesilit de nimeni…etc” se auzea si corul antic “zi ma ca nu!” la oficiul starii civile. Si pe acest tanar l-au insurat parintii cu forta, asa ca dupa o vreme cand l-am vizitat intr-o seara, nevasta lui mi-a spus : voi doi puteti sa va culcati in patul asta ca eu ma culc dincolo. Asta a fost “vindecarea” lui!

Ce mi-a placut totusi la el a fost faptul ca dimineata T. se rastea la tatal sau, care mergea la CC, spunandu-i “du-te si azi acolo sa te f…a Ceausescu, ca eu plec sa ma f..cu barbati bine, cu cine vreau eu!’ Si tatal lui nu mai spunea nimic! Cred ca-si teroriza tatal! El mi-a povestit ca la 13 ani, cand a dormit odata in acelasi pat cu tatal sau, “l-a incercat”. Tatal lui s-a trezit, iar el s-a prefacut ca se intinde! Cand aud afirmatia ca intotdeauna adultii initiaza sexul cu minori, imi vine in minte cazul lui. L-au insurat si i-am pierdut urma cand i s-a nascut o fetitza. Nu stiu daca el era tatal sau nu, ca nu a vrut sa-mi spuna. La el in casa am intalnit persoane sus-puse (dar nu de rangul 1, ca de exemplu barbati din personalul ambasadelor romanesti in strainatate.

8. TRATAMENTELE MELE
8.1. TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN ANTRENAMENT AUTOGEN

Asa cum am spus, nimeni nu este incantat sa afle ca este un minoritar dispretuit si scuipat in viata. Fiecare afla la timpul potrivit orientarea sa sexuala, ca pe o surpriza, sau ca la “loz in plic”. Poate pica orice! Bine ca s-a nimerit sa nu fiu transexual, sau pedofil! Ar fi fost vai si amar de capul meu! Dar nici ca homosexual nu esti scutit deloc de duritatile vietii, de batai, injuraturi, injuraturile cretinilor si ale crestinilor. Asa ca, fiind adolescent, am incercat de toate. La inceput am incercat cu rugaciunile (fiind nascut in familie crestina), apoi cu metoda de autosugestie a lui Coue; era la moda pe atunci in tara, ca nu existau decat carti frantuzesti vechi. Eram total izolati de lumea ganditoare. Nu a mers. “Cand repetam “mie nu imi plac baietii ci imi plac fetele”, simteam o placere enorma la cuvantul “baietii” si un dezgust total la cuvantul “fetele”.

Asa ca am mers la primul meu psihiatru, care era vestit ca si-a facut studiile in America. El mi-a spus: “o, nu poti face nici un tratament in Romania, pentru ca numai cativa psihiatri fac asa ceva in lume, in America. Te-ar costa cateva milioane de dolari pe care n-o sa-i ai niciodata!” Si mi l-a citat pe escrocul de Niccolosi, de care nu aveam habar atunci, dar caruia ii tin minte numele datorita cartilor pe care acel doctor mi le-a aratat. Da, la San Francisco am aflat ca Niccolosi pretinde parintilor baietilor crestini care apeleaza la el…sume imense! Cate 5 milioane si tot nu-i ajung! Ca numai crestinii apeleaza la asa “servicii”. Dar acest medic psihiatru roman a avut totusi bunavointa sa inceapa cu mine un fel de antrenament autogen, sa ma simt mai in control in viata.

8.2 TRATAMENTUL HOMOSEXUALITATII PRIN RENUNTAREA LA CITIT DE CARTI NEAPROBATE DE MEDIC.

Apoi a urmat studentia. Am fost la psihiatrul pentru studenti, care, dupa ce i-am spus “ce ma doare” , m-a intrebat ce citesc acum. I-am spus: “Cantareata cheala” de Eugene Ionesco.
Mi-a raspuns: “ia mai da-l dracului de jidan! Ce ne baga el pe gat cantareatza aia? Daca e cheala normal e sa-si cumpere peruca si sa ne lase pe noi in pace!

“Dar ce altceva mai citesti? “Dostoievski, Amintiri din casa mortilor” raspund eu. Cuum? Ia mai da-l dracului si pe rusul ala! Ca s-a tzicnit la puscarie in Siberia!” Altceva nu-mi amintesc sa fi spus acest sofisticat medic (pe atunci inca nu stiam ca Dostoievski a fost si el homosexual, desi am banuit ceva din descrierea afectiunii lui pentru tanarul Alei din carte).

Deci am inteles de la acest doctor cult, ca pentru a ma converti la heterosexualitate ar trebui sa fac un tratament de evitare a cartilor scrise de “jidani” si de rusi.
Imi venea sa-i spun ca si biblia a fost scrisa tot de “jidani”, de ambele feluri: semiti si anti-semiti; ca Saul din Tars, dupa numele lui de dinainte de botez. Mi-ar fi placut sa-l citez pe caracterul “Archie Bunker” din “All in the family”, care spunea cu intelepciune: “in definitiv Isus Cristos e numai pe jumatate evreu…”. As fi facut-o daca as fi vazut atunci serialul respectiv. Va jur ca nu m-am tinut de acest tratament; poate chiar din cauza asta sunt si azi homosexual!

8.3. TRATAMENTUL CU SURORI MEDICALE

Urmatorul pas pe care l-am facut, in mod diligent, in vederea achizitionarii fructului mult dorit, aceasta miraculoasa, efemera, poleita si…-am terminat cuvintele- heterosexualitate a fost…policlinica cu plata de pe strada Eforiei nr 4, in Bucuresti. Un psihiatru foarte amabil imi spune: “da, te pot trata, dar neaparat trebuie sa te internez trei zile la mine in salon ca ai nevoie de o luna de concediu medical”. Zis si facut. Ma prezint la salonul lui si imi fac formele de internare. Cum termin cu ele, asistentul lui, un medic tanar, se prezinta. Nu-i spun numele. Nu am uitat multe din numele acestor psihiatri romani dar ar fi un scandal daca le-as publica. Scopul meu nu este sa ma razbun, ci sa ajut traversarea acestei prioade dificile din istoria Romaniei de homofobie furibunda. Acesta este scopul meu. De fapt, veti vedea ca intr-un fel le sunt chiar recunoscator psihiatrilor romani. Este adevarat, psihiatria romaneasca, la fel ca si democratia romaneasca este”nationala” si “unica in felul ei”, cum spunea tovarasu’. Dar revin:

Afland ca sunt politehnist, ca sa ma impresioneze cu cunostintele sale, acel doctor mi se lauda ca poate sa-mi recite teoremele si lemele Algebrei lui Boole..in spaniola! Trebuie sa spun ca m-a impresionat ingrozitor! M-am speriat de moarte! Mi-am amintit ce mi-a spus mama mea: cand a fost farmacista interna la acel spital, cineva a pus o pancarta pe ziduri, greu de ajuns, pe care scria: “Atentie! In acest spital pana si pacientii sunt nebuni”. Cu alte cuvinte se stia prin definitie ca medicii sunt nebuni de legat! Il intrerup, intrebandu-l daca are ceva literature stiintifica despre homosexualitate. Imi spune: sigur, noi avem de toate! Imi pune pe masa o carte de psihologie, cu coperti rosii din editura stiintifica sovietica MIR. Era in franceza. Caut eu subiectul homosexualite, si gasesc exact doua propozitii, pe o pagina in care se amintea codul penal al URSS.
Mda, spun eu. …stiinta sovietica…avanseaza.

Dupa care vine bomba: acest “medic” aduce o bucata de hartie si un pix si imi cere sa scriu “cu cine am avut relatii pana acum”. Deci dom’doftor era omul militiei si al securitatii! Ma fac alb ca varul si spun ca sunt virgin! Cu nimeni! Noroc ca apare si psihiatrul principal, care ma da un minut afara sa discute cu asistentul lui. Peste doua minute am auzit totusi niste racnete: “ boule” ! L-a facut albie de porci totusi. Macar o satisfactie tot am avut!
Am stat acolo trei zile intre schizofreni care trasneau peretii noaptea cu scandurile de la pat, si altii care, cum plecau medicii din schimbul intai si veneau surorile medicale, in schimbul doi, incetau sa geama si incepeau sa joace table. Dupa care medical principal mi-a dat drumul, cu urmatorul tratament: ”Vezi ca sora medicala X te va suna, ca sa se culce cu tine, dar sper sa fi si tu dragutz cu ea.” Adica sa misc din ureche. Am ramas bezmetic! Nu-mi placeau deloc femeile, dar sora respective era jegoasa rau! Am asteptat acasa sa ma sune. Dupa vreo doua saptamani m-a sunat, dar nu ca sa avem sex, ci pentru a-mi spune:”eu am hotarat sa nu vin, pentru ca acum am un iubit si ii sunt credincioasa lui”. Evrica! Mi-am spus in gand. Am scapat!
Cel mai greu a fost ca eu si medicul respectiv sa inventam un diagnostic. “Ce zici de tendinte homosexuale”? E bine? Nu Ca te afla colegii. In sfarsit a venit el cu idea salvatoare: “sindrom discordant”. Mi se pare ca a scris mai sclifosit: Syndrom Dyscordant.
Da, am acceptat! In definitiv era o mare discordantza intre ceea ce voia de la mine societatea socialista multilateral dezvoltata si ce puteam eu sa-i ofer.

Totusi eu consider ca acest tratament a dat rezultatele cele mai bune! Pentru ca a trebuit sa le spun colegilor unde lucram o poveste despre motivul pentru care am stat internat 3 zile si in concediu medical o luna. Am inventat ceva. Vai ce m-au compatimit colegele! Numai unul dintre colegi, “golanul nostru” a venit si mi-a spus intre patru ochi:” nu ma prostesti pe mine cu chestii din astea! Mie sa-mi spui ce spaga i-ai dat doctorului respectiv ca vreau si eu o luna la munte cu gagica! Cum il cheama?” La care eu aproape ca am izbucnit in aplauze interne, de ventriloc! Pentru ca ma gandeam ca daca nici colegii mei (se presupune ca persoanele cu care esti in contact toata ziua afla primele daca ai probleme mintale, nu?) nu-si dau seama ca “am o boala mintala” inseamna ca homosexualitatea nu e boala mintala! Apoi: “Esti un nasol ca nu-mi spui” mi-a completat golanul. Dar eu eram fericit ca aflasem ca sunt deja vindecat”. Mai precis ca n-am fost bolnav mintal niciodata!

TRATAMENTUL TRATAMENTELOR: PRIN ABSENTA!

Traiam o viata de calitate asa de proasta, incat tot as fi vrut sa incerc ceva, sa schimb ceva in mine. Eu mai cred acum ca incepuse sa-mi placa jocul acesta cu psihiatria romaneasca, pentru ca am inceput sa ma si distrez. In plus, imi furniza si un surogat pentru viata reala pe care nu o traiam atunci, si un fel de alibi pentru mine insumi. Cum sa ma auto-accept? “Nu pot, ca cum sunt ocupat”. Cum mi-a spus un alt homosexual batut la cap toata ziua de mama lui ca sa se insoare. Raspunsul lui: nu pot “De ce?” Pentru ca acum sunt ocupat: iau masa. Sau: pentru ca trebuie sa merg acum la WC.
Asa ca am apelat la unul din cei mai vestiti doctori de la psihoterapie, care m-a pus sa-i dau in scris problema. Dupa ce a citit mi-a spus: vino saptamana viitoare la 5 dupa amiaza. Am venit si mi-a spus: nu pot acum, dar vino saptamana viitoare, vineri la 7. Si tot asa, vreo luna la rand. Cand a vazut ca totusi revin, m-a luat pe un culoar si mi-a spus incet sa nu auda lumea, desi nu era nimeni acolo: “Pricepi cam greu; traieste-ti viata cum poti si nu e nevoie sa stie militia ce faci tu in timpul liber!” Mai tarziu cineva mi-a spus ca el era…”urmarit de organe” pentru acelasi motiv…

Dar acest ultim tratament a pus cap cu brio studiului meu al psihiatrilor romani si al halului in care era psihiatria romaneasca, nationala de tip nou, multilateral dezvoltata la orase si sate.

Dar recunosc ca trebuie sa le fiu recunoscatori psihiatrilor romani: metodele lor de tratament au fost totusi mai blande decat trepanatia craniana, decat electrocutarea. decat pornografia cu injectii, vomitive si socuri electrice, si chiar decat …tratamentul cu cianura de potasiu din lumea libera la care visam zi si noapte.

Nota: Acest articol nu reprezinta un studiu exhaustiv al subiectului si nu contine toate informatiile despre autorii importanti care au contribuit la studiul competent al homosexualitatii, cum ar fi Krafft-Ebbing, Havelock Ellis, Kretchmer, Magnus Hirschfeld si altii, si nici a lui Nicolae Margineanu, care are prioritati in determinarea corecta a unor aspecte ale sexualitatii in general (si care a platit cu 16 ani de inchisoare aceste merite). Ar fi fost imposibil sa includ totul intr-un spatiu atat de mic, dar promit ca voi reveni pe parcurs.

Garnitura o vedem, dar unde e friptura?

iunie 23rd, 2008

Motto: A fi mic intr-o lume mare e o problema de noroc sau ghinion, a fi marunt e insa o problema de optiune personala.

Un detaliu interesant in lista sferturilor de finala ale Campionatului European 2008, este partida Turcia-Croatia, o afacere interna a Balcanilor. O premiera interesanta, caci desi s-a mai intamplat ca in primele 8 echipe ale Europei sa fie 2 din acest framantat colt de continent, acum e prima oara cand statistica are ocazia sa consemneze un sfert de finala ancorat in Balcani.

Faptul mentionat mai sus face parca si mai amara pilula tristei noastre eliminari in faza grupelor. Ce frumos ar fi fost sa apara si Romania intre cele 8 formatii ramase in lupta, mai ales ca exemplul Grecia 2004 demonstreaza ca minunile sunt posibile atunci cand crezi in sansa ta si o joci cu tenacitate, cu inteligenta, cu curaj. Exemplul Turciei si Croatiei ar trebui sa ne dea de gandit. Turcia a crezut in sansa ei si s-a batut pana in ultima clipa ca sa invinga Elvetia dupa ce primise un gol in prima repriza, si apoi Cehia, desi in minutul 75 inca era condusa cu 2-0! Turcia nu s-a sfiit sa atace si sa traga la poarta! Croatii au abordat toate meciurile cu mentalitate de invingatori, cu siguranta si maturitate! Cata diferenta fata de speriata, umila, complexata echipa a Romaniei!

Privind la dezamagitoarele poticniri din ultimele campanii de calificare, ar trebui sa fim multumiti ca am intrat in clubul select al participantelor la turneul final. E in regula, chiar suntem multumiti, e un obiectiv important pe care l-am indeplinit si fata de care nimeni nu poate contesta meritele antrenorului si jucatorilor.

Mergand mai departe, trebuie sa recunoastem ca dupa tragerea la sorti ne-am blestemat nenorocul si am ajuns la consens national pe pronosticul de 3 infrangeri din 3 meciuri. Uite ca n-a fost chiar asa si am adunat pentru bilant 2 egaluri cu finalistele ultimului Campionat Mondial !

Totul pare OK. Si totusi, de ce nu e OK? De ce avem draci pe echipa si pe antrenor? De ce suntem nemultumiti? Pai, simplu! Pentru ca toate statisticile si pronosticurile din lume nu fac doi bani in comparatie cu realitatea din teren! Iar in teren, am avut calificarea in mana si i-am dat cu piciorul!

Franta, marea Franta, a fost o umbra in joc, nu un meci, nu 2, ci 3 meciuri la rand! Timp de 90 de minute, „baietii nostri” au consolidat o glorioasa remiza care mai amana cu 3 zile pacatosul moment al iesirii din carapacea eternului, pagubosului, atat de comodului nostru complex de inferioritate. In urmatoarele 90+90 de minute ale Frantei, Olanda si Italia, venite la turneu nu ca sa nu piarda, ci ca sa castige tot ce pot, nu ca sa se comporte onorabil, ci ca sa castige tot ce pot, nu ca sa faca act de prezenta la o coplesitor de stralucitoare competitie, ci ca sa castige tot ce pot, au incarcat sacul francezilor cu 6 goluri si ne-au facut sa intelegem ca in primul meci din grupa nu am castigat 1 punct, ci am pierdut 2!

Decenii dupa decenii, sub odioasa dictatura sau sub faldurile glorioasei democratii, nu ne-am abatut de la lait-motivul care ne-a otravit sperantele si ne-a ingropat ambitiile: „ne-a furat arbitru’ !!!”. N-a fost esec fotbalistic pe care sa nu-l punem, macar un pic la suta, pe seama arbitrajului partinitor in favoarea adversarilor. Cum fara foc, nu iese fum, e perfect adevarat ca de multe ori am primit lovituri sub centura care ne-au pus la pamant, iar cel mai evident exemplu din ultimul deceniu il constituie arbitrajele din meciurile Norvegia – Romania 1-1 si Danemarca – Romania 2-2, din preliminariile Euro 2004.

Atunci, in 2 meciuri decisive, am fost sanctionati cu cate un 11m inventat de arbitri si in loc sa jucam macar un meci de baraj, am terminat grupa pe locul 3.

Ei bine, uite ca a venit si ziua aia la care nici nu visam, cand in ditamai competitia europeana, sub ochii intregii lumi, Romania a fost avantajata grosolan fata de chiar campioana momdiala! Un gol perfect valabil, anulat, la scorul 0-0, Italiei! Un 11m acordat Romaniei, la un duel in careu cum sunt nenumarate pe meci, la fiecare minge trimisa „la bataie”! Si acordat nu oricand, ci cand ii e drag voinicului, in ultimele 10 minute la scorul 1-1, ca sa nu mai fie prea mult loc de intors rezultatul! Iar noi, ce am facut noi cu ce a facut arbitrajul din noi? Ne-am batut joc de noroc! Altii, cand sunt favorizati de arbitraj, zboara spre succes! Noi, ne speriem de victorie mai mult decat adversarii de infrangere! Spre dezamagirea generala a Romaniei microbiste, nestemata Mutu a ratat exact atunci cand a contat mai mult si am pus la bilant inca un egal glorios, pierzand ocazia de a lasa definitiv in urma Italia! Italia, adica echipa care in urmatorul meci a transformat constiincioasa un 11m cu Franta si dupa inca un gol in repriza a 2-a, s-a dus spre sferturile de finala si inca nu se stie daca nu cumva chiar spre titlu!

Dar in meciul cu Italia macar am jucat fotbal! Din toate cele 3 partide ale noastre, cea cu Italia a fost, totusi, cea in care am deschis ochii si am tras cu adevarat la victorie! Tragand linie la final, e totusi singurul meci adevarat, singurul cu care nu ne e rusine sa ne intoarcem acasa!

Ce sa mai spunem de ultimul nostru meci din grupa, cel cu Olanda? Ca ei si-au menajat jucatorii cei mai importanti si au jucat cu noi cu echipa a 2-a? Ca in preliminarii le-am luat 4 puncte, ca nu ne-au dat nici un gol in 180 de minute, iar acum ne-au tras 2-0 cu 8 rezerve pe teren? Ca am jucat „la egal” desi singurul rezultat care ne asigura calificarea era victoria?

Am venit acasa cu 2 puncte din grupa pe care inca ne consolam sa o numim „a mortii”, insa asa-zisa performanta ne lasa un gust amar. Prea multa modestie, prea multa teama de adversar, prea multe emotii in careu! Unde e pofta de victorie? Unde e furia rece de a trage la poarta oricand si de oriunde prinzi ocazia? Unde e rautatea de a vana fiecare greseala a adversarului?

Chiar inainte de plecare, am jucat un amical cu Muntenegru. Singurul jucator care s-a remarcat a fost Dica, autorul a 2 goluri superbe. La ce a folosit acel meci de pregatire, daca tocmai omul de gol care s-a remarcat nu a fost titularizat in nici unul dintre cele 3 meciuri din turneul final?

Am rupt gura targului cu kilometrii parcursi de jucatorii nostri in timpul partidelor. Sincere felicitari jucatorilor cu veleitati de fondisti, poate ne ajuta cu participarea la Olimpiada de la Beijing!

Se pare ca suntem deja campionii Europei la jocul tactic fara minge. Centrii inaintasi au devenit experti in blocarea adversarilor prin excelentul plasament, mijlocasii si-au naucit inamicii prin pressing sustinut, iar aparatorii au bulversat atacantii adversi cu deplasari ingenioase fara balon. Spre ghinionul Romaniei, fotbalul se joaca totusi cu minge, nu fara, iar de calificat s-au calificat echipele care n-au uitat sa mai dea si cate un gol, din cand in cand!

Antrenorul a lasat acasa atacantii si a facut un lot superdefensiv, uitand parca de regula celor 3 puncte acordate la victorie. In consecinta, atac n-am avut pentru ca am pus accentul pe aparare, iar de aparat a aparat mai mult singur Lobont! Pai daca principalele atuuri al apararii ermetice au fost reflexele excelente ale portarului, atunci la ce a mai folosit renuntarea la atacanti in favoarea aparatorilor?

Nenorocul a facut ca omul pe care ne bazam exagerat de mult in atac, Adrian Mutu, sa nu fie intr-o perioada buna. Il putem acuza ca nu e permanent in forma de zile mari? Evident, nu! Mai ales ca el a marcat singurul nostru gol. Ii putem cere mai mult? Nu! Dar restul echipei? Ei n-au alta misiune pe teren decat sa mineralizeze jocul? Ce ne facem daca Mutu nu joaca de nota 11? Este o intrebare la care adeptii tacticii fara balon nu stiu sa raspunda.

Avem, se pare, niste excelenti scutieri. Nu pentru ca fotbalul romanesc ar fi sarac in valori, ci pentru ca asa a fost gandita echipa, ca o arbaleta perfectionata pentru a deservi o singura sageata. Iar daca sageata nu functioneaza bine intr-o zi anume, arbaleta lucreaza tactic perfect, dar in gol. Lotul nostru e plin de piese strategice pregatite sa indeplineasca, fiecare, o multitudine de sarcini mici si utile, ceea ce ar fi minunat daca s-ar rataci prin echipa si cativa cavaleri veritabili, capabili sa ia cu asalt poarta inamica si sa mai foloseasca si mingea, daca se poate!

Echipa de fotbal a Romaniei a ajuns o farfurie pe care expertii bucatari au decorat-o cu o garnitura perfecta, dar din care lipseste friptura.

Arheologie pe înțelesul tuturor: Tipologie, stratigrafie, ipoteze…

iunie 23rd, 2008

Fidel promisiunii facute in numarul trecut, am inceput sa scriu despre metodele de lucru ale arheologilor si ceea ce confera statut de stiinta acestei ramuri controversate a istoriei.

Am reusit sa acopar 3 pagini (A4). Ar mai fi fost necesare 3-4. Textul era atit de arid, ca m-am plictisit si eu, care sunt invatat cu lectura rapoartelor de sapatura, foarte seci. M-am gindit ca este mai bine sa discutam despre un caz concret, recent si…celebru: bratarile de aur dacice, recent descoperite si partial recuperate de statul roman.

Din punct de vedere tipologic, bratarile au fost considerate dacice.

De ce?

Pentru ca semanau destul de bine cu alte bratari, sigur dacice. Numai ca bratarile “sigur dacice” erau confectionate din…argint. Cred ca va dati seama ca sirma de argint este mai rezistenta decit cea de aur la torsiune si indoiri repetate. (Iar a purta astfel de bratari, cu multe spire, presupune sa le modifici forma la fiecare impodobire -utilizare-, dupa forma bratului, antebratului, etc.Sa fi fost produse pentru a nu fi purtate ? Greu de crezut.)

Avind metale diferite, normal ar fi fost sa avem modele si tehnologii diferite (turnare).

Din pacate, nu avem nici o data certa privind conditiile descoperirii: nici un martor care sa fi asistat la moment. Doar zvonuri si marturii indirecte: “am auzit ca…”, “mi s-a spus ca…”. Zvonurile sunt usor de inventat si imprastiat. Mai ales de anumiti profesionisti, care mai dispun si de reteaua necesara (infrastructura).

Podoabe prețioase

Anterior acestei descoperiri mai erau descoperite doar doua bratari dacice de aur, facute tot din sirma de aur, dar cu o singura spira. Cu capete (deci si sistem de prindere) diferite. Foarte modeste. Atit de sterse, incit am declarat ca nu mai exista in lumea dacica, astfel de artefacte. (Bratari de aur.) Tehnic, greseam. In realitate, nu cred.

Istoricul de arta german (in fapt, o femeie; daca doriti, puteti citi interviul pe care l-a acordat presei noastre in ziarul “Formula As”; un numar din iunie 2006; regret, nu stiu exact numarul, dar aparitia este saptaminala, asa ca nu aveti mult de cautat; oricum, va fi o ocupatie placuta) care a facut expertiza, a precizat ca are rezerve datorita diferentei de metal dintre cele doua tipuri (“vechile” bratari, de argint, publicate in cataloage si noile bratari de aur, care trebuiau incadrate cultural si cronologic) si lipsei analizei metalografice a pieselor supuse expertizei. (Analiza care lipseste si din dosarul de achizitie?!!! Greseala impardonabila din partea celor care au intocmit dosarul, ca si din partea celor ce au dat aprobarea pentru achizitie. De altfel, de cind este necesar votul parlamentarilor, pentru o astfel de achizitie?)

Mai sunt de adaugat citeva lucruri.

Piesele ar fi fost descoperite de un orasean, care habar nu are de arheologie…(Cind arheologii bat sistematic zona de decenii intregi, iar cautatorii de comori de secole.)

Se vorbeste ca bratarile au ajuns in Occident prin intermediul unei retele sirbesti…(Milosevici si ai lui, erau mereu in criza de bani si nu prea le pasa cum ii procura.)
In anii ’90, in Siberia, bande rivale isi disputau cimpurile aurifere pentru exploatari legale si…nelegale (adica surse de aur nedeclarat, pentru unele zone, pentru altele…)

Pentru corecta informare a cititorilor, trebuie sa amintim ca la inceputul sec. XX, la Odesa, traiau doi frati greci. Bijutieri. Ei au observat ca turistii bogati din Moscova si Sankt Petersburg erau innebuniti dupa artefacte antice. Si atunci au inceput sa fabrice bijuterii dupa modelele din cartile de arheologie. (Grecesti, romane) Le vindeau la preturi de 10 ori mai mari decit bijuteriile curente, pretinzind ca le-au descoperit in ruine. Bineinteles, au fost prinsi si condamnati.

Concluziile le trageti domniile voastre.

Sa mai adaugam ca:

-statul dac, centralizat, a concentrat tot tezaurul intr-un singur punct, descoperit de romani (confiscat si topit integral);
-cei care cauta comori pe la noi, au harti foarte precise si G.P.S.; la ce-ti folosesc toate astea, cind mergi la intimplare si nu comunici nimanui descoperirea si punctul descoperirii? O astfel de dotare poate fi vitala daca mergi dupa un tezaur ingropat anterior de altcineva (reperarea exacta a punctului).

Metode arheologice

In acest caz, s-a folosi metoda tipologica . Datorita conditiilor de descoperire, nu se poate discuta de stratigrafie. Fara stratigrafie certa, orice artefact are o valoare documentara redusa. Uneori se ajunge la “0”. Iar in alte cazuri, se poate chiar afirma ca nu este ceea ce se presupune.

Daca tot au fost cheltuite mari sume de bani si mult timp, atit de stat cit si de fiecare particular implicat, pentru a forma un arheolog, de ce nu sunt folositi? Crede cineva ca politicienii (sau sefii de servicii secrete,pardon, sefu) care au cumparat astfel de piese (dupa afirmatii din presa), se pricep mai bine la arhelogie decit arheologii? Sau ca rolul arheologilor se limiteaza doar la a da avize de “eliberarea terenurilor de sarcina istorica” pentru tot felul de constructii sau mine? Si politicienii de azi au aceeasi viziune despre profesionisti ca si liderii comunisti?

(Profesionistii trebuie doar sa execute ordinele, fara sa murmure, profesionistii nu au voie sa scrie un raport negativ, decit daca au ordin, etc?)

Cu alte cuvinte, profesionistul nu poate sa scrie un raport autentic, care sa cuprinda toate consecintele in cazul diferitelor solutii, si care sa conduca politicianul in activitatea sa, si nu invers.

Considerind ca piesele in discutie sunt autentice si au fost descoperite intimplator, statul roman nu trebuia in nici un caz sa trateze cu cumparatorul. Un bun furat nu se rascumpara prin negociere. S-a creat un precedent foarte periculos.

P.S. In articol s-a prezentat o ipoteza de lucru (de remarcat ca nu s-a facut nici o afirmatie ci s-au prezentat doar unele informatii din domenii si locuri diferite, grupate intentionat pentru efect didactic).
In tara, sunt ipoteze diferite: unii considera ca avem niste falsuri contemporane, altii cred ca avem piese autentice dar descoperite in alte zone si introduse fraudulos la noi (din diferite motive) si, in sfirsit, teoria oficiala, care le considera autentice si descoperite la noi.

Domniile voastre alegeti.

Schelete care au rămas încă în viaţă

iunie 23rd, 2008

Corespondență specială de la Budapesta de GYULA KESZTHELYI

După reînhumarea lui Imre Nagy, (fostul premier al Ungariei din timpul revoluției anticomuniste din 1956, executat după reprimarea ei de către tancurile sovietice) la 16 iunie 1989, delegaţia românilor alungaţi din ţară de Ceauşescu, (categorisiţi ulterior de dictatorul de la Cotrocenii ca legionari), şi câţiva democraţi din Ungaria, au adoptat textul Declaraţiei de la Budapesta.

Toţi cei prezenţi la acest act semnificativ, au fost convinşi că odată cu prăbuşirea iminentă a comunismului, va dispărea şi ura interetnică. Dar nu s-a întâmplat aşa.

În ciuda aşteptărilor, în Europa – şi nu numai în Europa – au reapărut o serie de teorii şi concepţii retrograde, învechite, despre care lumea bună credea că au dispărut definitiv, după ce omenirea a aflat ce urmări tragice a avut ura interetnică în perioada ultimului (?) război mondial.

Sunt convins că Monsieur Chauvin ar fi încântat dacă ar vedea că ideile sale completate cu antisemitismul şi cu alte variante ale urii împotriva altor naţiuni şi etnii, sunt la fel de viabile ca în perioada când s-au născut.

Naționalism exacerbat

Această situaţie îngrijorătoare este valabilă – cu nuanţe diferite – atât pentru Apusul invidiat, cât şi pentru Răsăritul bătrânului continent, deci şi pentru România sau Ungaria. Concepţiile extremiste, nostalgia tot mai frecventă pentru unele mişcări şi personalităţi adânc compromise, sunt la fel de populare ca acum 70 de ani.

Dacă în România mai au credibilitate cei care strigă „Nu ne vindem ţara (vezi lozinca Nicio brazdă! din deceniul al patrulea al secolului trecut), în Ungaria vânzătorii din bâlciuri încasează sume frumoase din comercializarea hărţii Ungariei Mari şi tot mai mulţi cântă cu evlavie aşa zisul „Imn Secuiesc” (pentru cititorii mai tineri: un cântec nostalgic, compus într-o cârciumă din Budapesta în anii 1920), devenit popular datorită faptului că în perioada dictaturii a fost interzis.

Dar putem vorbi şi de apariţia Gărzii Ungare, cu membrii săi îmbrăcaţi în uniforme SS-iste oarecum maghiarizate, sau de amestecul liderilor partidelor conservatoare din Ungaria, în viaţa comunităţii maghiare din România (vezi alegerile locala din 2008).

Mi-aduc aminte de comemorarea evadării trupelor naziste şi horthyste din cetatea Budei, la 13 februarie 2000, când grupul nostalgicilor a fost mai redus ca cel al ziariştilor şi de depunerea jurământului în august 2007, de către membrii Gărzii Ungare în faţa reşedinţei preşedintelui ungare, la care în afara reprezenţilor clerului, au asistat câteva mii de persoane.

Iată că după şapte ani, ideile odioase ale căror prpagandişti la început nu au fost luaţi în serios, devin populare şi tolerate chiar de unii reprezentanţi ai elitei politice.
Ştim cu toţii că practic nu mai sunt evrei nici în România, nici în Ungaria.

Romii – în vizor

Fie că au fost exterminaţi de Hitler, vânduţi de Ceauşescu sau emigraţi de bună voie în Israel. Locul lor a fost preluat în ochii extremiştilor, de romi.

Dacă la Budapesta atacurile antiţigăneşti încă sunt rare, în localităţile din provincie au devenit destul de frecvente.

Publiciştii (şi nu numai ei) de orientare conservatoare, în scrierile lor apărute în presa scrisă sau electronică nu pot folosi datorită legilor existente, expresii făţiş antisemite, dar folosind un limbaj mai înfăşurat, ne ameninţă cu „Axa New York-Ierusalim” sau cu „pletoşi impuţiţi” etc. Iar dacă sunt chemaţi în faţa instanţei, pedeapsa cea mai gravă va fi o închisoare corecţională suspendată.

În faţa ameninţărilor făţişe sau ascunse, lumea începe să devină mai activă. Împotriva manifestărilor înfumurate ale extremiştilor, tot mai des apar contrademonstraţii, la care începe să participe o mulţime tot mai mare.

Scop electoral

Unii lideri politici folosesc xenofobia şi naţionalismul existent în rândul maselor, drept ca un instrument util pentru creşterea numărului de voturi.

La ora actuală, partidele conservatoare din Ungaria se bucură de sprijinul majorităţii electoratului, şi dacă alegerile parlamentare ar fi organizate în aceste zile, reprezentanţii lor ar obţine chiar o majoritate de douătreimi, necesară pentru modificarea constituţiei adoptate în 1989.

Dar de la alegerile programate pentru 2010 ne mai despart aproape doi ani, care sunt puţini pentru schimbarea mentalităţii oamenilor, însă suficienţi pentru constatarea rezultatelor pozitive ale reformelor întroduse de actualul guvern socialist.

În consecinţă, mai există şanse ca reprezentanţii unor idei ameţitoare să fie invinse şi Ungaria să scape treptat de rămăşiţele trecutului.

Budapesta, iunie 2008

Munca la domiciliu – breviar

iunie 23rd, 2008

“Completând aceste formulare, conform instrucţiunilor pe care le vei primi, o să fii capabil(ă) să îţi creşti venitul cu până la …. lei sau chiar mai mult. Câştigul tău va fi dimensionat în funcţie de […]. Vei lucra în confortul casei tale, la orele la care doreşti, în ritmul în care doreşti. Nu trebuie să faci investiţii, cumpărături personale, sau vânzări personale. Tot ce ai nevoie este abilitatea de a urma câteva instrucţiuni simple şi dorinţa de a câştiga mai mult, de a oferi familiei siguranţă şi o viaţă mai bună. Poţi merge cât de repede şi de departe doreşti. Mărimea câştigului o dimensionezi singur(ă) prin timpul şi afecţiunea pe care o acorzi acestei activităţi […]
Nu contează vârsta, experienţa sau studiile. Nu trebuie să ai o anumită orientare religioasă, o anumită profesie sau situaţie materială […]”.

Nu de puţine ori la rubrica de mica publicitate a ziarelor apar astfel de anunţuri prin care mai multe „căsuţe poştale” oferă locuri de muncă la domiciliu. Reglementarea acestor modalităţi de desfăşurare a relaţiilor de muncă reprezintă o premieră pentru legislaţia română. Iar în literatura de specialitate anterioară adoptării noului Cod Fiscal s-a arătat că, deşi nu există reglementare expresă, în temeiul prevederilor constituţionale privind libertatea muncii, munca la domiciliu era posibilă. De altfel, în practică erau încheiate astfel de contracte, fără ca acestea să aibă o pondere însemnată.

Munca la domiciliu este o metodă nouă neconvenţională, însă uşor adaptabilă la nevoile angajatorului, cât şi la cele ale salariatului. Legiuitorul a încercat să dinamizeze şi să flexibilizeze relaţiile de muncă prin noi construcţii juridice, dintre care trebuie amintite aici munca la domiciliu şi programele individualizate de muncă. Tocmai de aceea caracteristicile muncii la domiciliu sunt formulate de legiuitor în termeni extrem de generali, lăsând practic părţilor deplina libertate în determinarea conţinutului unui astfel de contract de muncă, cu respectarea dispoziţiilor legii şi dacă este cazul, ale contractelor colective de muncă.

Pentru munca la domiciliu se încheie în mod obligatoriu contracte în forme scrisă, care vor cuprinde menţiunea expresă că salariatul lucrează la domiciliu. Programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze activitatea salariatului şi modalitatea concretă de realizare a controlului.

În plus, angajatorul are obligaţia de a asigura transportul la şi de la domiciliul salariatului, după caz, a materiilor prime şi a materialelor pe care le utilizează în activitate precum şi al produselor finite pe care le realizează.

Legea nu permite nici o diferenţiere între situaţia salariatului care îşi desfăşoară munca la domiciliu şi cel care lucrează la sediul angajatorului, prevăzând că cel dintâi „se bucură de toate drepturile recunoscute prin lege şi prin contractele colective de muncă aplicabile salariaţilor al căror loc de muncă este la sediul angajatorului”.

Definiţie

Salariaţii cu munca la domiciliu sunt acei salariaţi care îndeplinesc, la domiciliul lor, atribuţiile specifice funcţiei pe care o deţin. În vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu ce le revin, salariaţii cu munca la domiciliu îşi stabilesc singuri programul de lucru. Angajatorul este în drept să verifice activitatea salariatului cu munca la domiciliu, în condiţiile stabilite prin contractul individual de muncă.

Tendinţe în Occident

În Ungaria se prestează la domiciliu numai acele activităţi ce pot fi normate şi desfăşurate în mod independent, deoarece salariatul la domiciliu este plătit în raport cu rezultatul muncii, materializat într-un produs, şi nu în raport cu timpul lucrat. Se interzice angajatorului să stabilească lucrătorului la domiciliu norme de muncă mai dezavantajoase decât cele stabilite pentru salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în intreprindere.

Similar, în Italia, pentru că angajatorul nu organizează munca şi nici nu stabileşte un program de lucru, salariul se stabileşte în raport cu rezultatele obţinute, conform tarifelor prevăzute de contractele colective. Programul normal/întreg de muncă are în această ţară şi o altă semnificaţie – aceea că dacă angajatorul încredinţează lucrătorului la domiciliu o muncă cu caracter de continuitate ce corespunde unui astfel de program, el este obligat să nu desfăşoare activităţi concurente în dauna celui care l-a angajat.

Desigur că în acord cu pct. 15 din Recomandarea nr. 184/1996 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, la stabilirea normei de muncă şi a salariului trebuie să se aibă în vedere salariatul comparabil al aceluiaşi angajator – cel încadrat cu normă întreagă la sediul/domiciliul angajatorului, care prestează aceeaşi activitate sau una similară, avându-se în vedere şi alte considerente, cum ar fi vechimea în munca şi calificarea/aptitudinile profesionale.

După o asemenea determinare a muncii se va proceda la echivalarea în timp pentru salariatul de la domiciliu, inclusiv în ceea ce priveşte munca suplimentară, prin adaptarea regulilor comune.

În acest sens, se subliniază că în Spania, salariul muncitorului la domiciliu, oricare ar fi forma sa stabilită, va fi cel puţin egal cu al unui muncitor de categorie profesională echivalentă sectorului economic din care face parte. Trebuie să avem în vedere şi obligaţia stabilită în sarcina angajatorului de a ţine evidenţa orelor de muncă, care trebuie să poată fi supusă şi controlului inspecţiei muncii conform art. 116[16] din Codul muncii autohton.

Legat de munca suplimentară, art. L 721–16 din Codul muncii din Franța dispune că se majoreaza tariful de execuţie, atunci când un atribuitor de lucrări impune anumite termene de livrare a produselor finite, încât munca se desfăşoară duminică sau în timpul sărbătorilor legale. Dreptul celor vizaţi de aceste majorări este apreciat în raport cu termenele de execuţie stabilite pentru situaţii obişnuite şi ţinând cont de faptul că muncitorul la domiciliu poate recurge la ajutorul membrilor lui de familie.

Tendinţe din Est

La fel, în legislaţia Uzbekistanului se stipulează că lucrătorul la domiciliu îşi stabileşte singur programul de muncă, în sensul că acesta, ca şi normă de muncă reiese din volumul sarcinii de producţie şi altor condiţii, specificate în contractul de muncă. De aceea, angajatorul trebuie să ţină cont la stabilirea normei de producţie pentru lucrătorul la domiciliu de normativele de timp pentru execuţia anumitor tipuri de lucrări, în aşa fel încât durata totală a timpului de muncă pentru execuţia întregului complex de lucrări să nu depăşească durată normală sau redusă a timpului de muncă stabilit potrivit legii, atât pentru lucrătorii obişnuiţi cât şi pentru persoanele care nu au împlinit 18 ani sau care sunt încadrate în grade de handicap. În măsura în care lucrătorul la domiciliu este ajutat de membrii familiei, aceştia participă la realizarea normei de muncă şi la respectarea programului de lucru. Însă, numai lucrătorul menţionat în contract poarta răspunderea în faţa angajatorului pentru calitatea lucrărilor, executate împreună cu membrii lui de familie.

Legislaţia fostelor republici sovietice reglementează în acest sens, chiar un DREPT PRIMORDIAL pentru încheierea contractelor cu muncă la domiciliu unor categorii considerate defavorizate în viaţa economică şi socială.

Din această categorie fac parte, în Rusia, Ucraina, Belarus, Kargîstan: femeile care au copii cu vârsta de până la 15 ani, respectiv 16 ani ori 18 ani; invalizii [persoanele cu handicap]; pensionarii (indiferent de tipul pensiei acordate); persoanele care au atins vârsta de pensionare dar care nu iau pensie; persoanele cu capacitate redusă de muncă, cărora le este recomandată munca în condiţii de domiciliu; persoanele care îngrijesc invalizii sau membrii de familie cu boli cronice îndelungate care datorită stării de sănătate necesită îngrijire la domiciliu; persoanele care, de regulă, prestează munci sezoniere de producţie (în perioada dintre sezoane); persoanele care învaţă la zi în instituţiile de învăţământ; persoanele care datorită unor cauze obiective nu pot munci în localitatea unde îşi are sediul angajatorul (de exemplu, cele alergice la diferite substanţe şi aerosoluri industriale); persoanele care poseda iscusinţei confecţionării diferitelor obiecte de artă şi artizanat, a suvenirurilor şi ambalajului original pentru ele, indiferent de tipul activităţii lor şi prestarea muncii la alte întreprinderi.

În Uzbekistan DREPTUL PRIMORDIAL al muncii la domiciliu este recunoscut: persoanelor care au nevoie de protecţie socială, care întâlnesc greutăţi în căutarea unui loc de muncă şi care nu au posibilitatea de a concura în condiţii egale pe piaţa muncii, inclusiv mamelor singure şi cu mulţi copii, sau mamelor care au copii de până la 14 ani şi copii cu handicap; tinerilor absolvenţi ai unei instituţii de învăţământ; celor eliberaţi din armata naţională, ministerul de interne, serviciile secrete, poliţia de frontieră şi alte unităţi asemănătoare; invalizilor şi persoanelor cu vârsta apropiată de pensionare; persoanelor eliberate din penitenciare sau celor supuse unui tratament medical, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti.

Cu caracter de excepţie, deosebit de interesant în ceea ce ne priveşte ca formă de îmbinare între protecţia socială şi eficienţă economică, faţa de legislaţia altor ţări din lume, menţionăm dreptul muncii la domiciliu în perioada concediului de îngrijire a copilului de până la 3 ani, care se oferă în Rusia, potrivit art. 256 şi art. 257 din Codul muncii, mamei, tatălui, bunicilor, tutorelui sau altei rude care îngrijeşte efectiv copilul, cu păstrarea dreptului la îndemnizaţia prevăzută de lege.

Acest cumul – al îndemnizaţiei de acelaşi tip şi a salariului obţinut în baza contractului de muncă la domiciliu – mai este permis în Tadjikistan potrivit art. 165 din Codul muncii, dar până la împlinirea de către copil a vârstei de 1 an şi 6 luni, urmând ca până la vârsta de 3 ani a copilului, munca la domiciliu să fie o facilitate acordată mamei aflată în concediu fără plată, la cere.

Note:

– www.ecatt.com
– http://www.consultant.ru/popular/tkrf
– http://www.dtkt.com. ua/show/3cid1303.html
– http://pravo.kulichki.com
– http://www.job.kg/articles/208
– http://www.pravo.uz/archive/get_ data.php3?topic=17155&sub=0
– http://www.eurasianet.org/turkmenistan.project/index.php?page=wnb/editor/wnb20060306&lang=rus&print=true.

Situaţia din România

Legislaţie

Reglementările în vigoare din România privind munca la domiciliu sunt:
– Codul muncii [1] (art. 105 – art. 107)
ART. 105
(1) Sunt consideraţi salariaţi cu munca la domiciliu acei salariaţi care îndeplinesc, la domiciliul lor, atribuţiile specifice funcţiei pe care o deţin.
(2) În vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu ce le revin, salariaţii cu munca la domiciliu îşi stabilesc singuri programul de lucru.
(3) Angajatorul este în drept să verifice activitatea salariatului cu munca la domiciliu, în condiţiile stabilite prin contractul individual de muncă.

ART. 106

Contractul individual de muncă la domiciliu se încheie numai în formă scrisă şi conţine, în afara elementelor prevăzute la art. 17 alin. (2), următoarele:
a) precizarea expresă că salariatul lucrează la domiciliu;
b) programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze activitatea salariatului său şi modalitatea concretă de realizare a controlului;
c) obligaţia angajatorului de a asigura transportul la şi de la domiciliul salariatului, după caz, al materiilor prime şi materialelor pe care le utilizează în activitate, precum şi al produselor finite pe care le realizează.

ART. 107

(1) Salariatul cu munca la domiciliu se bucură de toate drepturile recunoscute prin lege şi prin contractele colective de muncă aplicabile salariaţilor al căror loc de muncă este la sediul angajatorului.
(2) Prin contractele colective de muncă se pot stabili şi alte condiţii specifice privind munca la domiciliu.
– Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condiţiile de deţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentulul maternal profesionist [2]
– Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap [3] (art. 5 pct.7, art. 45, 50 şi art. 79 alin. (1) lit. b), art. 78 alin. (1) şi art. 77 alin. (2)).

Caracteristici

Dacă prestarea muncii la domiciliu potrivit Codului muncii are la bază acordul părţilor [4], în celelalte cazuri această modalitate rezultă din prevederi legale speciale exprese [5], în temeiul cărora se pot încheia contracte individuale de muncă cu: asistentul maternal profesionist, asistentul personal profesionist, persoană cu handicap, pensionarul pentru invaliditate de gradul III. Primele două contracte se încheie tot pentru protecţia unor categorii de persoane vulnerabile social şi economic – copii pentru care s-a luat măsura plasamentului sau plasamentului în regim de urgenţă [6], respectiv adulţii cu handicap grav şi accentuat care nu dispun de spaţiu de locuit, nu realizează venituri ori realizează venituri de pâna la nivelul salariului mediu pe economie [7].

În spiritul legilor speciale din România, enumerate mai sus, care aparţin dreptului securităţii sociale, majoritatea ţărilor dezvoltate din Europa şi Statele Unite ale Americii recunosc lucrătorilor care prezintă dizabilităţi sau au în îngrijire copii cu handicap ori se confruntă cu alte probleme de familie dreptul de a cere un program flexibil de muncă ori de a munci la domiciliu, fie tradiţional, fie utilizând tehnologia informaţiei [8].

Nu ar fi rău dacă câteva din exemplele de mai sus (prezentate în cadrul situaţiei internaţionale), mai ales din ultimul, ar fi asimilate şi de legislaţia din România. Bugetul statului nu ar fi afectat, ci din contra… şi ar fi scoşi onorabil din zona muncii fără forme legale cei care cumulează “la negru” indemnizaţia pentru îngrijire a copilului cu alte veniturii, desigur pentru ca prima este neîndestulatoare în condiţiile preţurilor actuale.

Desigur şi ideea ca bunicii să poată beneficia de concediul pentru îngrijirea copiilor ar fi bună, dacă ne gândim ca tinerii sunt mai interesaţi uneori de o carieră… sau chiar nevoiţi – pentru bunăstarea lor şi a copiilor.

NOTE:

[1] Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 05.02.2003), modificată şi completată ulterior.
[2] Publicata în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 443 din 23.06.2003.
[3] Republicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 1 din 03.01.2008.
[4] A se vedea I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 264.
[5] A se vedea în acest sens: I. T. Ştefănescu, op. cit, p. 265, A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 628.
[6] A se vedea art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condiţiile de deţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentulul maternal profesionist.
[7] A se vedea art. 5 pct.7 coroborat cu art. 45 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Evoluţie

Tot mai mulţi europeni lucrează “online”, neavând astfel nevoie să se deplaseze la birou în fiecare dimineaţă. Teleworking-ul, denumire generică dată acestui mod de lucru, a devenit tot mai popular în Statele Unite, iar accentul recent pus de Uniunea Europeană pe tehnologiile informaţionale garantează dezvoltarea sa rapidă şi pe vechiul continent. În ceea ce priveşte Romania, raportul anual al organizaţiei European Teleworking Online (www.eto.org.uk) nu oferă informaţii detaliate, însă estimează la 3% din forţa de muncă potenţialul lucrătorilor ca lucrând în acest mod.

Recomandări

În organizarea programului propriu de muncă, specialiştii (psihologii, astrologii etc.) recomandă efectuarea unui studiu personal, pentru a constata bioritmul. Pe lângă bioritmurile cunoscute: zi/noapte, odihnă/oboseală, somn/veghe etc. există şi alte bioritmuri care ne reglează capacităţile fizice şi mentale, precum şi sănătatea întregului organism. Unele persoane au o productivitate mare în prima jumătate a zilei iar altele în a doua. Nu întotdeauna, mai bine spus, niciodată, intervalele optime de lucru nu pot fi incluse în banalul program „de la 9.00 pana la 18.00”.

Desigur că pentru telelucrătorii on-line, conectaţi permanent la reţeaua angajatorului, această flexibilitate a programului de lucru este redusă, mai ales dacă deservirea unor clienţi implică respectarea programului lor. Totuşi, în funcţie de cerinţele subiective şi obiective ale muncii, chiar şi pentru aceştia se pot stabili programe flexibile de muncă – importanţa fiind realizarea normei de muncă şi mulţumirea clienţilor.

Dacă muncind la birou salariatul poate fi liniştit că îşi va lua salariul aproape în orice situaţie, chiar dacă prezentarea bilanţului s-a amânat pe altă zi, chiar dacă contractul a fost reziliat etc., acasă va şti însă că timpul înseamnă bani şi orice convorbire particulară prea lungă la telefon sau orice vizită a unui prieten va servi ca motiv de învinuire proprie. De asemenea, faptul că salariatul nu mai este îndrumat şi controlat, de regulă, în timpul îndeplinirii muncii ci la finalizarea ei, va face mai dificilă observarea greşelilor.

Salariaţii la domiciliu trebuie să-şi impună un program riguros şi eficient de lucru, astfel încât să nu diminueze timpul liber la care au dreptul la fel ca lucrătorii din sistemul obisnuit. Distincţia clară între munca şi viaţa privată este şi unul dintre principiile care se respectă cel mai greu, făcând selecţia între telelucrătorii buni şi ceilalţi.

Având în vedere aceste aspecte legate de organizarea liberă a muncii şi a programului, specialiştii recomandă persoane echilibrate psihologic şi sociologic, cu o bună autodisciplină şi motivaţie, precum şi care ştiu să compenseze comunicarea obişnuită de la serviciu prin alte metode – proprii sau oferite de angajator, colegi. Acest aspect se impune, deoarece izolarea completă de colectiv pe termen lung poate deveni o problemă pentru anumite persoane, care pierd din educaţia şi îndrumarea ce o primesc colegii din colectivul obişnuit prin învăţarea informală.

Programul de lucru al lucrătorului la domiciliu este strâns legat de norma de muncă care, în ceea ce ne priveşte, datorită specificului situaţiei, va putea fi exprimată sub formă de norme de producţie, norme de personal, sfera de atribuţii sau sub alte forme corespunzătoare specificului fiecărei activităţi şi mai puţin în norme de timp, aceasta fiind posibilă numai în cazul telelucrătorilor on-line. Ca o consecinţă a celor de mai sus, salarizarea va fi stabilită de regulă în acord şi prin excepţie în regie, datorită faptului că munca se bazează în esenţă pe rezultat.

‘Inamicul poate fi Rusia’ – Estonia se zburleste la marele vecin din est

iunie 23rd, 2008
Președintele Thomas Ilves adoptă un ton dur la adresa RusieiPreședintele Thomas Ilves adoptă un ton dur la adresa Rusiei

Cind presedintele Estoniei Toomas Ilves a raspuns cu “Nu ma intereseaza Rusia, de ce m-ar interesa?” raspunsul lui m-a surprins profound. Simtisem in vocea lui ca sentimentele lui fata de “chestiunea rusa” sunt cam amestecate si il intrebasem cum priveste el Rusia.

Cred ca ar fi trebuit sa spuna ca Rusia il intereseaza chiar daca nu e adevarat. Nu numai pentru ca il admira pe Nabokov, caruia i-a citit romanele, si nici pentru ca bunica lui este rusoaica – el e nascut in Suedia si crescut in Statele Unite, unde i-a emigrat familia – si nici pentru ca cea mai mare minoritate din Estonia, circa 20%, este formata din rusi.

Dar pentru ca este un lider de opinie, chiar daca nu are nici o putere in stat – « Sunt precum regele Carlos, a repetat in conferinta de presa, adica numai de reprezentanta” . Dar ceea ce spune si ceea ce simte el conteza pentru oamenii de rind, care sunt obisnuiti sa caute la capii tarii directia in care sa priveasca.

Or, Estonia are nevoie de reconciliere, o reconciliere ajunsa intr-un stadiu fragil. Sigur ca Toomas Ilves ar vrea sa isi vada tara intoarsa cu fata spre vest, dar impresia pe care mi-au lasat-o cele patru zile in Estonia este ca onestitatea nu este de ajuns, ci e nevoie si de intelegere pentru a vindeca ranile istoriei, fara de care scopul lui poate fi intirziat.

“Nu am avut o vizita la nivel inalt in Estonia din Rusia in 17 ani de cind suntem independenti. In termeni diplomatici, acesta este un semn. Desigur ca vrem sa avem relatii bune cu toata lumea si in special cu vecinii, dar speram ca si Kremlinul sa isi arate bunele intentii”, a spus Ministrul Afacerilor Externe, Urmas Paet.

Pozitia lui este sustinuta si de Primul Ministru Andrus Ansip. « Inamicul poate fi Rusia », a spus de-a dreptul Ministrul Apararii.

“Nu este nici un secret ca exista o crestere a increderii intre membrii NATO si o reticenta fata de cei care nu sunt membri NATO,” a adaugat el.

« Multi oameni au suferit ingrozitor in timpul ocupatiei sovietice si probabil exista inca o teama difuza ca ceva rau poate veni peste noi din Rusia », explica Imbi Paju, scriitoare si jurnalista, autoarea unei carti despre viata mamei si matusii ei in gulagurile sovietice.

Cartea a fost transpusa pe pelicula si a cistigat mai multe premii internationale. Imbi este des invitata la seminarii in care estonieni si rusi iau cuvintul pentru a isi exprima suferintele. Imbi se gindeste la prietenii ei ca oameni cu experiente diferite, si nu la originea lor, de rusi, estonieni ori evrei.

Estonia considera ca Rusia se amesteca in treburile ei interne – Rusia a condamnat mutarea statuii soldatului necunoscut anul trecut, si a solicitat oprirea procesului intentat lui Arnold Meri. Veteran de razboi decorat de sovietici, Arnold Meri este varul fostului presedinte estonian Lennart Meri (care a decedat).

El este acuzat ca a constribuit la deportarea a citorva sute de estoniei in Siberia, unde multi au murit. Arnold isi accepta implicarea, dar spune ca nu a facut decit sa urmeze ordinele si ca nu a facut decit sa verifice listele.

Colegul meu Igor, rus, intelege ca eroii si soldatii sovietici sa fie onorati pentru jertfele lor si este mindru ca Rusia isi apara cetatenii oriunde ar fi.

“Rusia este o natiune mare si are nevoie de idealuri mari”, mi-a spus cunoscutul scriitor Vladimir Rekshan , intemeietorul grupului de rock Sankt Petersburg (in 1967, cind numele era interzis, orasul St Petersburg fiind rebotezat Leningrad)

Fiecare parte are adevarul ei. “Sa nu judeci pe nimeni pina nu mergi o mila in cizmele lui” spune un proverb amerindian. Fiecare situatie depinde de punctul din care o privesti si fiecare om vede adevarul lui.

« Cooperam cu succes in toate ramurile, mai putin in cea politica », au mai spus demnitarii estonieni. Dar eu cred ca cei care au stabilit colaborarile de succes, in loc sa stea si sa se acuze unii pe altii, au incercat sa descopere ce au in comun si sa sa se inteleaga.

In acelasi fel, consider ca multe din conflictele lumii ar fi reduse daca ar incerca sa gaseasca o solutie de compromis in loc sa isi dovedeasca puterea aspura altora.

Acuzatiile reciproce sunt un mod convenabil de a arunca responsabilitatea asupra altuia si de a evita sa iti vezi propriile defecte. Dar a pastra pica pe altii ne impiedica pe noi sa fim linistiti si ne uzeaza energia. Avem zilnic ocazia de a ne ridica asupra prejudecatiilor si de a ne largi orizontul, daca dorim.

« Ca societate, avem posibilitatea de a ne asuma responsabilitatea – sunt responsabili de felul in care ne vedem pe noi insine si felul in care vrem sa traim. Singura cale de a gasi pacea este de a gasi o solutie de compromis » a spus si coregraful israelian Rami Be’er la prezentarea piesei sale la Festivalul din Kuopio, in estul Finlandei.

Trebuie numai sa iesim din celula noastra in realitatea celorlalti si sa alegem sa intelegem si realitatea celorlalti.

Helsinki, iunie 2008

Denisa Udroiu editează revista http://www.agendafin.com

TUNGUSKA – explozia siberiană împlinește 100 de ani

iunie 23rd, 2008
Pădurea a fost devastată pe o zonă întinsă în Siberia centralăPădurea a fost devastată pe o zonă întinsă în Siberia centrală

În anul 1908, pe data de 30 iunie, a avut loc o explozie enormă în Siberia centrală, cunoscutî in cercurile științifice ca Evenimentul Tunguska (numit după râul Tunguska).

Primii care au observat explozia au fost localnicii din Irkutsk și Krasnoyarsk. Ei au descris-o ca pe un eveniment straniu: un obiect de formă cilindrică a străbătut cerul din direcția sud-vest către nord-est, strălucitor ca soarele și provocând un zgomot ca trăznetele în timpul unei furtuni.

Evenimentul s-a încheiat cu un cutremur de pamânt. Datele culese de cercetători au fost contradictorii; unii au fost de părere că evenimentul a fost provocat de un asteroid (un corp ceresc alcătuit din piatră, sau nichel și fier), alții de o cometă (un corp ceresc alcătuit din ghiață, piatră și materie organică).

Asteroizii provin dintr-o regiune situată între planetele Marte și Jupiter, cunoscută în astronomie sub numele de Centura de Asteroizi. Acești asteroizi sunt rămășițele unei planete care a existat între Marte și Jupiter.

Cometele își au originea în afara sistemului solar. Perturbațiile gravitaționale ale planetelor “smulg” aceste corpuri cerești situate în afara sistemului solar și le plasează într-o orbită eliptică în jurul soarelui, cu apogeul situat în afara sistemului planetar solar.

O cometă poate deveni asteroid când conținutul de ghiață se evaporează și ramâne numai nucleul ei. Prin definiție, asteroidul sau cometa devin meteor când intră în atmosferă.

Asteroid sau Cometă

De 100 de ani, oamenii de știință au analizat fenomenul Tunguska și în general este acceptată teoria că explozia a fost cauzată de un asteroid sau o cometă, care a explodat la o altitudine cuprinsă între cinci și 10 km în atmosferă.

Experiență dobândită în anii ‘60 prin detonarea în atmosferă a bombelor atomice a permis evaluarea puterii exploziei Tunguska, calculele arătând-o ca fiind echivalentă cu puterea a 1000 de bombe atomice de felul celei folosite la Hiroșima în 1945.

Praful care s-a ridicat în atmosferă din cauza exploziei a afectat vizibilitatea peste tot globul pamântesc până la o altitudine de 70 km. Modificarea vizibilității a fost măsurată de observatorul astronomic din Los Angeles, California.

Un alt efect al evenimentului au fost schimbările survenite în câmpul magnetic al pamântului, similare celor observate in urma exploziei bombelor atomice în atmosferă.

În ceea ce privește natura (asteroid sau cometă) evenimentului Tunguska trebuie menționate cercetările savantului rus Leonid Kulik.

El a descoperit pe traseul exploziei niște sfere minuscule cu conținut ridicat de nichel și iridiu, metale care se găsesc de obicei din abundență în asteroizi.

Aceste descoperi vin în sprijinul teoriei că evenimentul Tunguska s-a datorat coliziunii unui asteroid cu pamântul. De asemenea, teoria este susținută și de faptul că explozia a avut loc simultan cu “ploaia” de metoriți din centura “Beta Taurid“ a atins nivelul maxim în perioda evenimentului.

Dacă impactul s-a produs cu un asteroid, undeva pe traseul meteoritului ar trebui să existe un crater; cu toate eforturile savanților ruși un astfel de crater nu a fost descoperit.

Lipsa craterului susține opinia că explozia a fost provocată de o cometă. La aceasta se adaugă observarea unor anomalii optice în atmosferă; este vorba despre niște fenomene luminoase create de praful cosmic și de vapori din ghiață, lucru cracteristic cometelor.

Măsurătorile făcute în ghiața din Groelanda pentru anul 1908 nu au găsit niciun fel de minereu caracteristic asteroizilor. În felul acesta a început polemica asteroid contra cometă.

Niciuna dintre ipoteze nu dă un răspuns satisfăcător, astfel că este nevoie de continuarea cercetărilor pentru a găsi o explicație acceptabila naturii fenomenului Tunguska.

Mai există și alte teorii, că a fost o explozie nucleară sau o ciocnire cu un OZN sau o bucata de antimaterie. Niciuna dintrre aceste teorii nu are sprijinul comunității științifice.

Pericol de impact

Este important sa dezlegăm secretele evenimentului Tunguska, fiindcă există posibilitatea ca pe viitor să se producă o coliziune între planeta noastră și corpurile spațiale de tipul asteroizilor sau cometelor.

Evidența acestui pericol este foarte convingătoare dacă ne uităm la suprafața Lunii. Ea este plină de cratere produse de continua bombardare cu asteroizi; planeta noastră ar fi la fel dacă nu ar avea atmosfera care ne protejează.

Probabilitatea unei ciocniri catastrofale a Pamântului cu un asteroid sau cometă este minuscula, o dată la câteva milioane de ani.

Pe de alta parte, sunt peste 1000 de asteroizi și comete cu diametru mai mare de un km care au traiectorii pronosticate prea aproape de pamânt (circa opt milioane de km) și intersectează orbita Pamântului.

Un asteroid de 50 de metri diametru care se ciocnește cu pamântul poate crea cataclisme enorme; impactul într-un ocean dă naștere unor fenomene tsunami care distru tot ce întâlnesc în cale.

Dacă coliziunea este pe uscat ea are un efect similar cu evenimentul Tunguska. O astfel de situație se poate repeta la un interval mediu de aproximativ 1000 de ani.

La fiecare câteva sute de mii de ani Terra se ciocnește cu un asteroid având diametrul mai mare de 1.5 km, eveniment care poate distruge viața pe Pământ.

S-a determinat că un asfel de impact a cauzat dispariția dinozaurilor deoarece schimbările climaterice au fost prea drastice.

Problema pe care o are Terra este că, cel puțin o dată pe an, un asteroid de 5-10 metri în diametru explodează în atmosferă.

La 6 iunie 2002 un obiect cu diametrul de aproximativ 10 m a explodat în stratosferă cu o forță echivalentă cu explozia a 26 kilotone de dinamită, iar în martie 1989 asteroidul 4581, de circa 300 m diametru, a trecut la doar 700,000 km de Terra, prin poziția unde se afla Pamântul cu șase ore înainte.

Interesul științific față de evenimentul Tunguska este generat de necesitatea de a înțelege legile care guvernează traiectoriile acestor corpuri cerești, compoziția lor chimică și a găsi soluții pentru evitarea ciocnirii corpurilor cerești cu Pamântul.

Cercetările ștințifice legate de evenimentul Tunguska ajută la înțelegerea consecințelor ciocnirii dintre Terra și obiectele cerești și a necesității de a pregăti omenirea pentru o astfel de catastrofă.

Programul ‘Space Guard’

Foarte multe dintre activitățile de cercetare stiințifică în acest domeniu au loc sub auspiciul NASA, care are un program intitulat “Protecție spațială”.

Principala misiune a acestui program este să țină evidența tuturor asteroizilor și cometelor care se mișcă pe traiectorii care intersecteaza orbita pamântului.

Programul acesta a descoperit și catalogat peste 900 de asteroizi și comete care reprezintă un potențial pericol pentru Terra.

Înainte de acest program cercetările se limitau la studierea evenimentului după ce a avut loc coliziunea.

Dezvoltarea rapidă a cercetărilor spațiale și progresul în domeniul rachetelor pentru lansarea sateliților și sondelor spațiale dă posibilitatea de a studia asteroizi sau comete “de aproape”.

NASA a lansat sonde spațiale care se plasează pe o orbită în jurul corpurilor spațiale sau se plasează pe ele și culeg mostre de sol care pot fi transportate “acasă” pentru analize mai detaliate.

Sonda spațială NEAR, lansată în 1996, a trecut pe lângă asteroidul MATHILDE și a stat un an de zile pe o orbită în jurul asteroidului EROS.

In 1998, sonda DEEPSPACE 1 , a vizitat cometa BORRELLY, iar sonda STARDUST, în 1999, a colectat praf din coada cometei WILD-2 și l-a adus pe Pamânt pentru studiul compoziei lui chimice.

Între anii 2002 si 2006, au fost lansate patru sonde inter-planetare cu diferite misiuni geologice și astronomice.

Întrebarea care ramâne este ce să facem când un asteroid sau o cometă cu diametrul mai mare de 1000m este pe o traiectorie de coliziune inevitabilă cu Terra.

Soluțiile propuse sunt de natură futuristică, fiind posibile doar măsuri de minimalizare a distrugerilor pe Pământ, care nu rezolvă problema impactului.

Soluția este schimbarea traiectoriei cometei sau asteroidului, ori sa “bombardarea intrusului”, astfel încât fragmentele lui să ardă în atmosferă.

O explozie nucleară în apropierea asteroidului creează o fragmentare necontrolabilă și nu există nicio garanție că schimbarea traiectoriei este cea dorită pentru evitarea ciocnirii.

Atașarea unor rachete de propulsare a asteroidului sau cometei pe o noua traiectorie este mai mult sci-fiction decât un proiect științific.

Toate cercetările indică faptul că probabilitatea ca in curând să vină “sfârșitul lumii”, din cauza coliziunii cu un obiect ceresc, este extrem de mică și se află la sute de mii de ani depărtare.

Cea mai proastă, cu excepția tuturor celorlalte

iunie 23rd, 2008
Churchill are numeroși detractori în RomâniaChurchill are numeroși detractori în România

Am trăit în România comunistă și cea post-comunistă, iar acum trăiesc în Occident și nu voi înceta vreodată să îi dau dreptate lui Winston Churchill care spunea la 11 noiembrie 1947, într-un discurs rostit în Camera Comunelor:

“Many forms of Government have been tried and will be tried in this world of sin and woe. No one pretends that democracy is perfect or all-wise. Indeed, it has been said that democracy is the worst form of government except all those other forms that have been tried from time to time.”

Adică, mai pe scurt, “într-o lume imperfectă, democrația este cel mai prost sistem de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte care au fost încercate din când în când”.

Te-ai fi așteptat ca după ororile secolului XX, crimele comise în numele nazismului și comunismului și după alte crime comise în numele islamului la sfârșitul secolului XX și debutul milieniului III ca democrația să fie în sfârșit acceptată ca cel mai mic dintre multe rele.

N-am de gând să fac o întoarcere în timp, Churchill îmi e de ajuns, am să mă limitez la ce s-a scris în această revistă.

“Monarhia, republica constituțională, dictatura, sunt forme de guvernare pe care istoria le judecă după REZULTATE și nimic alceva.” scria recent cineva într-un ecou.

Mârâielile negaționiste și modul elogios în care e pomenit Antonescu, ca un “erou național”, ridicarea în slăvi a lui Corneliu Zelea Codreanu, nostalgia cu care se vorbește uneori de “vremurile bune” ale regimului communist, cu lăudarea fie și indirectă a național-comunismului practicat de Ceaușescu, criticile uneori fățișe la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite, demonizarea „globalizării”, sunt doar câteva indicii că democrația nu este unanim agreată.

Tentația utopiei

Iar aceste nemulțumiri nu sunt întotdeauna urmate de sugestii de ameliorare, de reformă, ci chiar de soluții radicale, care merg până la respingerea de plano a democrației.

Oare de ce tânjesc oamenii după utopii care până la urmă se dovedesc eșecuri de proporții însoțite de gropi comune?

Nu le spune nimic dictonul “drumul spre iad e pavat cu intenții bune”?

Comunismul dorea să șteargă diferențele dintre oameni și să făurească societatea fără clase.

Dar oamenii au fost, sunt și vor fi diferiți, chiar și dacă e vorba de frați gemeni, iar guvernarea în armonie a unei societăți, cum pretindeau clasicii marxism-leninismului sau dictatorii fasciști s-a dovedit un fantasm.

Democrația a dovedit că aproximează cel mai bine imperfecțiunea naturii umane și cei care visează la cai verzi pe pereți ar trebui să facă o pauză de reflecție și să răspundă următoarei întrebări: dacă ar trăi într-un sistem nedemocratic, așa cum tânjesc după cele afirmate de ei, ar mai putea să-și exprime liber gândurile, așa cum o fac, de pildă, pe pagina de internet a revistei ACUM?

Gagauz-Yeri – criza abia incepe?

iunie 23rd, 2008
Autonomia găgăuză trece printr-o criză politică profundăAutonomia găgăuză trece printr-o criză politică profundă

Astazi, nimeni nu ar putea spune cu fermitate daca criza din Adunarea Populara (AP) a Autonomiei Gagauze a trecut deja sau abia incepe. Un lucru e cert: starea de lucruri e departe de a fi considerata macar pornita pe un fagas de normalizare, iar victoria relativa a fortelor anti-comuniste in AP este o victorie a lui Pirhus, care in orice moment se poate lesne transforma intr-o infringere.

Inversunarea cu care au abordat situatia post-electorala in Gagauzia cele doua tabere de baza (comunistii si sustinatorii lor din rindul independentilor si adeptii bascanului in exercitiu, Mihai Formuzal, grupati in jurul Miscarii “Edinaia Gagauzia”) este de inteles.

Miza a fost aceeasi ca si in Consiliul Municipal Chisinau – comunistii aveau nevoie de o majoritate in AP pentru a bloca activitatea bascanului, pentru a crea tensiuni permanente si, in definitiv, pentru a-l compromite; adeptii bascanului, din contra, – pentru a-i asigura sprijinul AP in exercitarea cu maxima eficienta a actului guvernarii si pentru a-si consolida pozitiile in regiune, scotind-o cu timpul integral de sub dominatia traditionala a comunistilor.

Un timp, rolul de balanta intre cele doua grupari l-au jucat adeptii primarului de Comrat, Nicolae Dudoglo. Dar dupa ce intentia acestuia de a juca pe interesele celor doua tabere si de a obtine maximum de dividende pentru sine a esuat, membrii acestei grupari au trecut pe planul doi, preferind sa-i lase in prim-planul evenimentelor pe exponentii celor doua tabere de baza.

Probabil tocmai disparitia acestei balante fragile a si pus inceputul tuturor relelor in AP. Dintr-un anumit punct de vedere, alegerea lui Nicolae Dudoglo in fruntea AP era unica solutie rezonabila in situatia creata dupa alegeri. Ea nu ar fi satisfacut pe deplin pe nimeni, dar ar fi permis un control reciproc al fortelor prezente in Legislativul de la Comrat, mentinerea unei stari de echilibru, inclinarea periodica a balantei intr-o parte sau alta. Aceasta ar fi oferit suficiente pirghii tuturor taberelor pentru a-si promova interesele, desi, trebuie sa recunoastem, ca eficienta Legislativului de la Comrat ar fi lasat de dorit.

Polarizare politica

Asimilarea fortei de echilibru din AP de catre extreme a condus la polarizarea Legislativului de la Comrat. Astazi, majoritatea din AP este chiar mai fragila decit cea care s-a constituit in Consiliul Municipal Chisinau dupa alegerile locale din 2007. Si daca cea din capitala nu a rezistat, atunci nu exista nici o certitudine ca va rezista cea din Comrat.

Bascanul Mihail Formuzal incearca sa fie optimist si declara ca, daca puterea de la Chisinau nu se va implica si nu va exercita presiuni asupra persoanelor si situatiei din Gagauzia, lucrurile vor reveni la normal si toti deputatii din AP vor lucra constiincios. Dintr-un anumit punct de vedere bascanul are dreptate – intr-adevar, daca nu ar fi presiuni de la centru, gagauzii ar putea pune la un moment dat in capul mesei interesele regiunii (care este totusi una specifica in Moldova). Dar, numai un naiv poate crede ca partidul de guvernamint va ceda atit de usor. Comunistii nu au cedat in Chisinau, unde niciodata nu au fost agreati prea mult de electorat – de ce atunci ar ceda un teritoriu care traditional era considerat unul “rosu”?

Desi vor sa para optimisti, Mihail Formuzal si adeptii sai inteleg ca solutia pe care au gasit-o pentru depasirea crizei din AP doar i-a intaritat si mai mult pe comunisti si, la sigur, acestia vor reactiona. Or, interesul lor pentru aceasta regiune este unul destul de sporit. O dovada in acest sens este si faptul ca demnitari de prim rang de la Chisinau s-au grabit sa-l felicite pe Demian Caraseni (deputat in AP din partea PCRM) cu alegerea in functia de presedinte al AP, desi stiau prea bine ca lucrurile nici pe departe nu erau clare.

De fapt, daca demnitarii de prim rang si presa care-i sustine nu se implicau in situatia din AP a Gagauziei, probabil lucrurile ar fi decurs altfel. Se poate de presupus ca tocmai insistenta comunistilor de a prezenta criza din AP ca si depasita, i-a determinat pe oponentii comunistilor sa ia unele decizii rapide si, pe alocuri, chiar pripite.

Gest de disperare

Prima decizie de acest fel a fost atragerea “votului de aur” din tabara comunistilor (Ilia Hioara, care, in sprijinul votului in favoarea presedintelui AP, Serghei Cernev, a obtinut functia de presedinte de comisie).

A doua – insasi votarea noului presedinte cu o majoritatea simpla la limita (18 din 35 de deputati).

A treia – alegerea vicepresedintilor si a presedintilor de comisie in AP. Toate aceste decizii au avut un singur scop – de a se merge cit mai departe, dezbatind astfel cartile din miinile comunistilor pentru a limita eventualele spatii de manevra ale acestora.

Intr-un fel, aceste decizii si actiuni pot fi calificate drept un gest de disperare, impus de imprejurari. Anume din aceste motive, cei care parca au preluat controlul asupra AP si pretind ca criza a trecut nu par tocmai fericiti, iar pe alocuri dau chiar senzatia ca ar fi speriati de ceva.

Autodizolvare?

Relevanta in acest sens este si declaratia bascanului Mihail Formuzal, care nu a exclus posibilitatea ca cei 18 deputati din noua majoritate sa ia decizia de autodizolvare a AP, daca ceilalti 17 vor boicota lucrarile acesteia. De ce, daca noua coalitie pretinde ca a obtinut victoria, se promoveaza ideea ca ar putea refuza atit de usor la controlul in AP, obtinut cu mare greutate? Unica explicatie este ca aceasta majoritate si bascanul se asteapta la presiuni fara precedent din partea centrului si a comunistilor din teritoriu, la declansarea unei noi crize ce ar putea avea urmari mult mai grave decit cea care se crede ca abia s-a sfirsit.

In conditiile in care legislatia interna din Gagauz-Yeri este una destul de confuza si care nu prea lasa spatii de manevra pentru depasirea unor astfel de situatii (spre exemplu, se prevede clar doar ca AP poate fi dizolvata numai in cazul imposibilitatii adoptarii bugetului regiunii sau acordarii votului de incredere Executivului), decizia de autodizolvare ar putea fi o solutie rezonabila.

Chiar daca vor aparea noi probleme legate de finantarea campaniei electorale si chiar daca stabilitatea din regiunea va avea din nou de suferit. Criza gagauza poate fi solutionata doar prin masuri radicale, prin terapii de soc – jumatatile de masura nu-si au locul in situatia creata! Cu atit mai mult ca, la moment, nu se poate de spus cu certitudine pe cine vor avantaja si pe cine vor dezavantaja niste eventuale alegeri anticipate.

Cit priveste o posibila repetare a situatiei, adica cind in Legislativul de la Comrat ar veni aceleasi forte in aceeasi proportie – o atare situatie este practic exclusa. Electoratul din regiunea gagauza este mult mai bine organizat decit in restul tarii si suficient de matur pentru a face unele concluzii in baza comportamentului din ultimele luni al celor cu care i-au investit recent cu incredere. Si o dovada in acest sens sint alegerile din ultimii ani care au avut loc pe teritoriul autonomiei gagauze.

Igor Volnițchi este redactor șef al agenției Infotag de la Chișinău. Articolul, reprodus cu permisiunea autorului, a apărut inițial pe azi.md

Va evita China recesiunea economică? – trei întrebări, Matei Păun răspunde

iunie 23rd, 2008
Yuanul devine tot mai puternic în raport cu dolarulYuanul devine tot mai puternic în raport cu dolarul

Moneda Chinei, yuan-ul, a ajuns la cel mai înalt nivel din ultimii trei
ani în raport cu dolarul american, sub 6,9 yuani la dolar.

1) De ce s-a apreciat moneda chineză în ultima vreme?

Cum yuanul nu este o monedă liber convertibilă, aprecierea se datorează în principal presiunilor americane. Un yuan mai puternic scumpește importurile din China pe piața americană și le face potențial mai puțin competitive. Pe măsura sporirii deficitului comercial, Statele Unite și-au folosit influența politică pentru a-i forța pe chinezi să-și aprecieze moneda națională. În paralel, mărirea inflației în China i-a determinat pe chinezi să fie mai flexibili și să accepte mai ușor presiunile americane. Un yuan puternic temperează inflația în China.

2) Este pe cale de a deveni economia chineză o economie de piață de
tip occidental?

Mai e cale lungă până ce economia chineză să se asemene cu cea occidentală. Practicile e pe piața muncii sau cele de protecția mediului, de pildă, lasă mult de dorit. Intervenția statului prin subvenții joacă un rol crucial în multe sectoare strategice ale economiei. De asemenea, China nu și-a deschis complet piețele și nu protejează proprietatea intelectuală așa cum se așteaptă de la ea. Doar pentru că China este un exportator major nu înseamnă că joacă după aceleași reguli ca cele ale conomiei occidentale.

3) Cât poate continua creșterea economică a Chinei în acest ritm
accelerat, de peste 10% pe an?

Întrebarea nu are un răspuns simplu. Dacă China reușește să compenseze scăderea exporturilor (rezultată din slăbiciunea economiei americane) cu o sporire a cererii interne, atunci țara va putea continua să crească într-un asemenea ritm. Pe de altă parte, dacă nu reușește să “decupleze”, atunci creșterea va avea de suferit, deși mă îndoiesc că va intra în recesiune. Aceasta e o preocupare importantă pentru economia mondială, fiindcă dacă China reușește să depășească cererea scăzută pe plan extern pentru bunurile sale, ea ar putea face un salt important în termini de putere economică și relevanță globală, iar lumea ar pitea beneficia de un nou motor economic!

Medicatia naturista – intre mit si realitate

iunie 23rd, 2008

1. Doctorul de familie mi-a recomandat un tratament pentru Cardiopatia Ischemica (CI). Eu insa nu doresc sa incep sa iau medicamente “pentru toata viata”…

Urmati tratamentul. Medicamentele sunt intr-adevar substante chimice straine introduse in organism, dar aceasta pentru a neutraliza substante toxice produse de organismul insusi – de pilda, colesterolul. (Ne-am astepta ca natura sa fi prevazut exact cantitatea de colesterol necesara, fara insa a dauna vaselor de sange; si totusi, nu asa stau lucrurile…). Deci, pacientul care nu ia medicamentul recomandat de medic impotriva colesterolului nu se sustrage, asa cum crede, actiunii unei substante chimice (medicamentul in cauza), ci, tocmai, se autoplaseaza sub influenta unei substante mult mai periculoase (colesterolul excesiv), dar pe care pacientul o ignora, pentru simplul fapt ca este secretata de propriul organism. Deci, sa retinem: adaugand la bord in mod corect anumite substante chimice (medicamente) nu sporim, ci diminuam cantitatea de toxine din organism.

2. As prefera un tratament naturist. Se poate?

Comparati doua medicamente teoretice, A, si B.
Medicamentul A (un preparat farmaceutic sintetic): a) a fost dovedit eficace in studii meticulos realizate, pe numerosi pacienti; b)are cantitatea per tableta dozata cu precizie, la miimea de miligram; c) cuprinde una sau doua substante chimice active; d)daca are interactii cu alte medicamente, acestea au fost atent studiate si sunt mentionate in fisa medicamentului.
Medicamentul B (un preparat natural: a) nu a fost vreodata dovedit eficace prin compararea cu placebo (adica, prin eliminarea din socoteala a aportului psihologic major al oricarei tablete, fie ea si o bucata de creta);b)cantitatea per tableta variaza puternic, in functie de caracteristiciile biologice ale recoltei de plante medicinale din anul de fabricatie (si ciresile sunt, de pilda, mai putin dulci intr-un an ploios, dar…tot ciresi se numesc!), de procesul de purificare si extragere, etc; c) cuprinde zeci sau sute de substante chimice, sau, in cazul combinatiilor, pana la cateva mii (de pilda, intr-o cana de ceai obisnuit exista mai mult de 200 de substante chimice diferite!); d)posibilele interactii medicamentoase ale tuturor acestor componente chimice intre ele sau cu alte medicamente nu au fost vreodata studiate stiintific.

Daca ar fi sa aveti nevoie de un tratament, pe care l-ati prefera? …cred ca raspunsul este limpede.

3. Dar organismul nu tolereaza mai bine substantele naturale?

Iata o idee populara (si popularizata), dar sa nu uitam ca
a) calitatea de a fi un produs natural este perfect compatibila cu o actiune daunatoare (de pilda, matraguna sau toxina botulinica)
b) de-a lungul anilor s-au atribuit virtuti curative unor produse naturale, dovedite apoi ineficiente (nu, usturoiul nu scade colesterolul!).
c) dealtfel, numeroase medicamente au structura chimica inspirata din aceea a produselor naturale.

4. In cel mai rau caz, medicatia naturista n-o sa aiba nici un efect, dar nici rau nu-mi va face…

Iarasi, fals. A lua un medicament ineficient inseamna a ramane netratat, avand in plus si un sentiment de siguranta nejustificat.

5. Dar efectele unor leacuri sunt consfintite de o traditie straveche…
Numeroase interventii medicale apeleaza la aceste vechi obiceiuri, dar in completarea, nu in locul tratamentului medicamentos – de pilda, “dieta mediteraneana” contra bolilor de inima. Dealtfel, numeroase medicamente au la baza produse naturale, fie foarte precis purificate si dozate, fie reproduse artificial. De pilda, siropul de degetel, folosit de secole impotriva insuficientei cardiace, a fost abandonat in favoarea tabletelor precis dozate, ce evita variatiile de calitate, concentratie, puritate, etc inerente unui produs traditional. Alt exemplu: in Evul Mediu, contra anemiei se administrau mere in care fusesera infipte cuie ruginite – un abord perfect justificat stiintific, fierul din rugina ajutand la regenerarea sangelui, iar vitamina C din mar stimuland absorbtia fierului…Si totusi: nu ati prefera o tableta de fier?…

Despre exil și întoarcere

iunie 23rd, 2008

De ce m-am întors? O întrebare ce nu vă dispărea niciodată. Repetată cu incredulitate de o mie de ori, ea revine mereu cu tenacitate. Chiar atunci când e nerostită, o poți citi în gândurile interlocutorului. Ca și cum întoarcerea acasă ar fi un act de neconceput, o nebunie, inexplicabil și bizar. Ca și cum “acasă” ar fi o bucată de pământ sterp, infestată de molimi și lovită de sărăcie fără speranță.

Nu știu ce înseamnă să-ți părăsești țara… La urma urmei, aveam doar nouă luni când familia mea s-a îmbarcat într-un avion spre Germania la îceputul anilor ’70. Și am tot fost pe drum, mai întâi la Bruxelles și după opt ani la Los Angeles – fabrica de vise a civilizației occidentale. Cu totul, atunci când am revenit în 1997, nu petrecusem mai mult de un an din viață în România.

Cum poate conceptul de “acasă” sau “a aparține unui anumit loc” să însemne ceva pentru mine în raport cu România? Cum poate cineva ca mine, educat în mai multe țări, obișnuit cu confortul occidental și dependent de dinamismul capitalelor cosmopolite ale lumii, să-mi găsesc casa într-un “sat mare” provincial ca Bucureștiul, mai ales la mijlocul anilor ’90, când rănile capitalei erau de parte de se fi închis și cicatrizat.

Găini cotcodăcind

Amintirile mele despre România dinainte de 1989 sunt bucolice, atât cât pot fi amintirile unui copil. Din puținele călătorii în România pe timp de vară, îmi amintesc o țară verde și bogată. Șosele frumoase, străjuite de pomi, care se pierdeau în zare. Dacia albastră a bunicului meu. Biscuiții lui inegalabili, pe care îi împărțea cu mine de parcă ar fi făcut împărtășanie. Sticle cu lapte rece îngropate în nisip, acolo unde se sparg valurile, ca să țină rece, de celalălt bunic. Apa rece ca ghiața de la piscina hotelului de la Eforie unde a trebuit să învăț să înot. Fotbalul pe ulițele de la Costinești, printre găini cotcodăcind și porci guițând. Maici blânde invitându-ne și ospețindu-ne atunci când căutam adăpost în timpul unei nopți furtunoase. Supa cu găluști gătită de bunica mea și servită în farfurii sofisticate de ceramică. Din nou, bunicul meu, arătându-mi cu mândrie radioul unde asculta cu sfințenie un program pe care eram prea mic să-l înțeleg.

Ciudat, în cel mai bun caz, dar acestea sunt amintirile care ar putea să convingă un adult să-și abandoneze prezentul confortabil în căutarea unei case pe care n-a cunoscut-o niciodată

În anii adolescenței percepția cu privire la România mi-a fost modelată de activismul politic al părinților mei în Occident. România se înfundase adânc în mizerie și drumurile fericite din timpul verii dispăruseră de mult. Atunci am făcut cunoștință cu abilitatea românilor de a vorbi la nesfârșit despre politică. Între diferitele facțiuni ale exilului aveau loc adesea certuri și neînțelegeri. Dar ziarele disidenței erau citite cu nesaț. Se scriau scrisori către membri ai Camerei Reprezentanților și Senatori. Se trimeteau pachete cu mâncare și alte articole de primă necesitate rudelor îndepărtate. Uneori participam la demonstrații, de obicei în fața celei mai apropiate clădiri a statului federal. Fluturam steaguri și pancarte. Curând soseau și echipe de filmare TV complet confuze – n-aveai ocazia zilnică să vezi est-europeni agitându-se pe peluza din fața clădirii federale din Los Angeles – și cum eu vorbeam engleză fără accent, mă trezeam împins în fața camerelor de luat vederi. Uneori ni se alăturau polonezi, unguri și chiar chinezi. Preoți ortodocși sobri, în anterii negre, intonau cântece religioase (și aveau cele mai bune voci). Una peste alta, o priveliște ciudată pe fondul palmierilor californieni.

Ucenicia financiară

Anul 1989 a sosit ca un hoț în miez de noapte. Zidul Berlinului căzuse, cea mai mare parte a Europei de răsărit schimbase macazul, Gorbaciov și Bush era acum prieteni, dar într-un fel nimeni nu se aștepta la o schimbare în România – cel puțin nu în etern pesimista și cinica comunitate de exilați români. Îmi aduc aminte că întreaga familie nu se dezlipea din fața televizorului. Telefonul suna în continuu. Proliferau zvonurile cu privire la o intervenție sovietică. La un moment dat, umbla vorba de recrutarea unor batalioane de voluntari care să lupte de partea cea bună. Mă întrebam dacă tata ar merge. Sau dacă eu ar trebui să merg, la urma urmei aveam aproape 18 ani! Din fericire totul s-a sfârșit la fel de repede cum a început…

Următoarea escală după terminarea studiilor a fost New York. Dacă lumea are o capitală, apoi aceea e New York. Deși știam că nu voi prinde rădăcini acolo, a fost, la momentul acela, experiența vieții mele. Lucram, din punctul de vedere al profesiei, pentru primul fond american de investiții care intrase pe piața de capital a Rusiei. Îmi plăcea – aici am învățat cu adevărat ce este economia și politica. În noile piețe, cum era atunci cea a Rusiei, transformările politice, diferitele stagii ale capitalismului, fiecare căpăta forme complet diferite, de parcă ar fi fost mărite cu lupa. Anii de contact cu Rusia și piețele sale m-au pregătit de minune pentru România.

Din punct de vedere financiar duceam o existență confortabilă la New York și știam că viitorul îmi era asigurat dacă urmam această cale. Și nu greșeam – fondul de investiții pentru care lucram a început cu valori de 20 de milioane de dolari în administrare, iar acum a ajuns la mai multe miliarde. Nu, m-am întors pentru că mi-au cerut șefii mei. Alegerile din 1996 au adus la putere primul guvern reformist în peste 50 de ani. Piața de capital din România a început să atragă interes. Firma la care lucram considera că era rezonabil să mă trimită pe mine acolo, eu fiind român, pentru a mă ocupa de investiții. Nu am zăbovit prea mult asupra deciziei. Mi-am făcut bagajul, mi-am luat bilet de avion spre România și nici că m-am mai întors!

Între două lumi

Exil. Întoarcere acasă. Apartenență. Alienare. Noi și străinii. În multe privințe, fiind obligat de împrejurări să-ți părăsești casa e ai rău, din punct de vedere psihologic și emoțional, decât să treci prin moartea unui prieten apropiat sau a unei rude. Cu moartea tratezi prin intermediul unei proceduri bine stabilite și a unei perioade limitate de doliu. Înmormântările există ca să ne ajute să surmontăm moartea celor apropiați.

Cei care sunt obligați să-și părăsească țara nu au însă la dispoziție înmormântări. Ei își pot petrece tot restul vieții visând la ziua reîntoarcerii. Permanența fizică a unei case undeva permite speranței să supraviețuiască, chiar dacă acea casă devine de nerecunoscut.

Exilul familiei mele și, în ultimă instanță cauza reîntoarcerii mele, nu s-au născur la începutul anilor ’70, ci mai degrabă cu mult înainte, atunci când sovieticii impuseseră comunismul și noua clasă conducătoare. Secole de evoluție socială și culturală s-au transformat rapid în dezintegrare națională. Emoțional și psihologic, membrii familiei mele se retrăseseră în ei înșiși, cu amintirile și poveștile lor, ca să păstreze și să salveze ce mai putea fi salvat.

Dar contactul cu culturile străine îți amplifică propriile valori. Mecanismele de auto-apărare ale familiei mele creaseră o imagine idealizată a României interbelice. Cramponarea de trecut devenise un mod de viață necesar. Sigur că ne împiedica să prindem rădăcini adânci, dar simeam că nu prea erau motive să facem asta… Ne apăram cu strășnicie dreptul la “non-apartenență”. Viitorul nostru era undeva într-un trecut care, din multe puncte de vedere, nici nu existase vreodată.

Așa încât, chiar înainte de a părăsi România și poate fără să ne dăm seama, familia mea devenise absorbită de o perpetuă căutare a casei – într-o asemenea măsură și pentru o asemenea durată de timp, că atunci că la momentul reîntoarcerii, casa s-ar fi transformat atât de mult încât să devină de nerecunoscut. Casa va rămâne mereu în amintire, o plăsmuire a trecutului nostru.

În mod ironic, tocmai experiența traiului în străinătate m-a ajutat să-mi cristalizez și consildez identitatea românească. Iar revenirea acasă a fost rezultatul inevitabil al apartenenței la o familie care a trăit 25 de ani în exil, cea mai mare parte petrecută în mijlocul celei mai puternice culturi asimilaționiste a lumii. Obiectiv vorbind, reîntoarcerea e o nouă migrație. Un băștinaș devine un străin care apoi se întoarce în fosta patrie, care între timp s-a schimbat în ceva ce îi este acum străin. Tragedia e dublă. Nu numai că trebuie să suporți vicisitudinile exilului, dar atunci când te întorci ești confruntat cu ceea ce este adeseori o realitate ostilă. Întoarcerea acasă poate însemna sfârșitul iluziilor… la extremă și sfârșitul însăși al speranței.

Dar în final, ceea ce am ales a fost apartenența.

Revenirea acasă

Adevărata întrebare căreia ar trebui să-i răspund este: ce m-a făcut să rămân. Mulți spun că România este o țară minunată, păcat cu oamenii ei. Dar tocmai acești oameni mi-au creat sentimental de “acasă”. Dacă vroiam doar munți și coaste frumoase, găseam altele și mai frumoase aiurea. Dar România e pentru mine acasă datorită oamenilor. Fie că mă fac să plâng sau să râd, ei sunt în primul și în primul rând umani la modul dezarmant – cu toate bunele și relele ce decurg de aici. Îmi place modul în care iubim, modul în care visăm, îmi place chiar modul în care mințim și sporovăim sau modul de a ne târgui, tot timpul cu intenția de a ieși în avantaj, sau nu. N-am întâlnit în lume oameni mai veritabili, mai autentici, poate chiar mai transaparenți. Găsesc că români, sfinți sau păcătoși, sunt dezarmant de clari și de epresivi în emoții, în intenții. În multe feluri. E ca și iubirea pentru propriii copii. Fiecare părinte își vede copiii într-un singur mod posibil – plin de admirație și dragoste. Așa și cu patria – o îndrăgești cu bune și cu rele.

Știu mai bine decât mulți, după atâția ani în străinătate, cât de înapoiați suntem. Văd slăbiciunile noastre cum puțini băștinași o pot vedea. Nu mă îndoiesc că România are una din cele mai proaste clase politice de după ’89 din Europa de est. România e în tentaculele unei cleptocrații de care îi va fi greu să scape.

Eu cred că mulți români s-ar întoarce dacă ar fi mai onești cu ei înșiși. Mulți sunt nefericiți din multiple motive, dar nu vor să privească realitatea în față de teamă că prietenii și rudele îi vor percepe ca slabi sau, și mai rău, ca pe niște ratați.

Cu două milioane de români care lucrează în străinătate, guvernului ar trebui să-i sune alarma. În loc de asta, conducătorii României numără cu satisfacție banii trimiși de aceștia acasă cu care-și echilibrează conturile și trag înainte cee ce a mai rămas din economie. De fapt, pe măsura ce populația scade, fie din cauza speranței de viață mai reduse sa prin emigrare, țara e confruntată cu o criză acută.

Matei Păun a lucrat între 1994-1997 pentru fondul Firebird Management cu sediul la New York, care a lansat unul dintre primele si cele mai prospere fonduri de investiţii pentru ţările CSI (fosta URSS). La întoarcerea în România în anul 1997, dl. Păun a înfiinţat şi condus divizia de operaţiuni pe pieţe de capital a companiei Regent Pacific, construind una dintre cele mai active firme de brokeraj de piata la momentul respectiv, introducând pe piaţa românească acest tip de operaţii financiare. Ȋn anul 1999, el a fost co-fondat HTI Group, care s-a specializat cu precădere în activităţi de brokeraj şi care, în 2007, a fost preluată de către banca de investiţii Morgan Stanley. Ȋn 2003 s-a alăturat grupului de consultanţă Deloitte & Touche ca Director al departamentului de Consultanţă în Servicii Financiare, în cadrul căruia a condus numeroase proiecte de consultanţă financiară. Dl. Păun este licenţiat în Relaţii Internaţionale al Trinity College, Connecticut, SUA. El este actualmente Managing Partner la BAC Investment Bank – România, o banca de investiţii regională acoperind sud-estul Europei.

Quebec –mon amour – Libertatea nu are culoare si nici tara (III)

iunie 23rd, 2008
Quebecul este o provincie multiculturalaQuebecul este o provincie multiculturala

Uniunea Europei incearca o multiculturalizare, avand ca ideal mai mult decat o confederatie helvetica in care frontierele si diferentele de orice natura sa fie abolite. Tentativele Cominternului dirijat de catre soviete au esuat, limba esperanto nu a atins un prozelitism de succes decat intr-un cadru restrans si elitist.

Sunt sceptic si nu intrevad in Europa o sedimentare curanda a conglomeratului multinational. Conflictele interetnice continua, fenomenele segregationiste se amplifica in Italia, Spania, in tarile est-europene (Polonia, Ungaria, Romania).

Un caz si un moment important in istoria moderna a Europei si a luptei impotriva rasismului il constituie Abatele Gregoire – preot catolic, revolutionar francez, abolitionist si pe deplin recunoscut prin: instituirea unei limbi standard in Franta, acordarea de libertati si drepturi minoritatii evreiesti si a celor de culoare, recunoasterea independentei haitienilor, abolirea sclaviei.

Multiculturalism sui-generis

Multiculturalismul isi gaseste o forma incipienta inca din perioada coexistentei celor doua lumi in teritoriile canadiene : cea anglofona si cea francofona. Lupta Quebec-ului pentru recunoasterea sa ca natiune distincta a insemnat primul pas in dezvoltarea unei societati multiculturaliste. Acordarea drepturilor francezilor canadieni si ruperea de Coroana britanica aduce in societatea moderna o unica experienta politico-socio-culturala de acceptare a tuturor locuitorilor din interiorul Canadei.

In 1971 Canada se situeaza ca prima tara in lume in adoptarea unei politici oficiale multiculturale indiferent de orientarea religioasa, de originea etnica sau de limba vorbita, recunoscand totodata drepturile populatiei autohtone- vechii si primii locuitori inainte de venirea colonistilor.

Franceza si engleza devin limbile oficiale ale tarii.
In prezent Canada reuneste pe langa triunghiul franco-anglo-autohton zeci de alte grupuri de neocanadieni originari din toata lumea. Diversitatea confera unicitate tarii. Respectarea drepturilor individuale prin legi ( Carta canadiana a drepturilor si libertatilor ; Legea canadiana a dreptului persoanei ; Legea echitatii salariale sa) amplifica increderea indivizilor intr-o lume noua neingradita. Viitorul Canadei este asigurat tocmai de diversitatea multiculturala si de faptul ca fiecare etnie aduce un plus inovator bazat pe respectul reciproc. O persoana din sase face parte dintr-o alta rasa decat cea caucaziana.

Societate distincta

Legile canadiene creeaza programe de constituire a grupurilor minoritare, etnice si stimuleaza dialogurile deschise interetnice anihiliand posibilele tensiuni, conflicte.

Legile acorda drepturi depline si o societate deschisa, dar in acelasi timp are in vedere respectarea patrimoniului canadian si integrarea imigrantilor in spiritul contributiei lor la pastrarea si imbunatatirea tarii de adoptie.

In 1960 Declaratia drepturilor impune serviciilor federale o politica de egalitate si eliminarea oricaror acte de discriminare(sex, religie, origine etnica etc.), iar in 1962 Legea imigratiei canadiene deschide portile valurile de imigranti din alte zone geografice decat continentului european : »orice persoana se poate califica in programul nostru de imigratie, indiferent de tara de origine, de rasa sa, de culoarea sa ».

In acelasi deceniu SUA cunoaste inca turburente rasiale si asasinarea lui Martin Luther King. Procesul de omogenizare al melting pot-ului pare sa nu functioneze si divide confederatia americana in tensiuni interne, greu de stavilit. O regrupare pe mici comunitati de tip China Town, Little Haiti, Little Havana dezvolta in mod paralel identitati discordante de nonintegrare in societatea americana. Am intalnit zeci de persoane de origini diferite ce nu vorbesc engleza, desi traiesc de ani de zile in SUA.

Toleranta si generozitatea programului multicultural canadian duc la excese menite sa puna in pericol democratia si chiar securitatea altor tari prin infiltrarea de nenumarate elemente ostile (agenti, teroristi, criminali).

Contestari

Reusita Quebec-ului in obtinerea drepturilor si privilegiilor dupa mai bine de patru secole contravine cu o ferma opozitie la multiculturalismul federal canadian. Indeosebi Partidul Quebecois previne excesul de acceptare a cutumelor si ale manifestarilor religioase extra-teritoriale ca fiind un pericol pentru o societate democratica.

Ziaristul de expresie franceza Alain Dubuc scrie ca multiculturalismul este « un delir »sau « o aberatie », atunci cand este vorba de implicatiile religiei in actiunile statale sau juridice ale tarii. In 2004 guvernul ontarian propune crearea unui tribunal civil religios de tip musulman menit sa opereze in cadrul comunitatii islamiste din provincia canadiana mai sus amintita.

Proiectul a suscitat un curent de opinie defavorabil politcii prea tolerante, mai ales cand avocatul musulman Syed Mumtaz Ali initiaza crearea unui Institut islamist de studii juridice musulmane, bazat pe codul La Charia (ansamblu de legi, interpretate dupa versetele Coran-ului).

Portul turbanelor de catre soldatii de origine sikh (India) este legalizat in cadrul armatei regale canadiene.
Imigrantii nou sositi in Canada beneficiaza de programe de integrare si invatarea limbii franceze sau engleze este esentiala. In ultimii ani se acorda o importanta valorizarii si respectarii populatiilor autohtone. « Ajutorul si valorile spirituale ale autohtonilor, cei ce i-au intampinat pe primii sositi pe acest continent, au fost adesea uitate.

Contributia indigenilor

Aportul tuturor populatiilor autohtone la dezvoltarea Canadei ca si contributiile lor pe care continua sa le aduca soceitatii contemporane nu au fost indeajuns recunoscute. In numele tuturor canadienilor, guvernul canadian vrea sa aduca azi un omagiu acestor contributii. » Jane Stewart, Ministrul Afacerilor Indiene si a Nordului Canadian, Le plan d’action du Canada pour les questions autochtones, 1998.

In luna iunie a acestui an Primul ministru Stephen Harper isi cere scuze in numele guvernului canadian populatiei autohtone pentru suferintele indurate de catre mii de copii indieni rupti de familiile lor si obligati sa creasca in orfelinate. Premierul considera ca intentia de asimilare fortata nu-si gaseste loc in societatea contemporana si mentioneaza ca pana acum nimeni nu a incercat sa recunoasca si sa se scuze.

Intalnirea si primirea cu onor a fostilor elevi crescuti in acele orfelinate ramane un moment istoric si emotionant in istoria Canadei, dar si un eveniment de aleasa noblete putand fi urmat si de alte natiuni (http://www.youtube.com/pmocpm) .

(Va urma)

O scurtă istorie a homosexualității: 4. Tratamente

iunie 23rd, 2008

1. IESIREA DIN ZONELE SOTADICE-PRIMUL TRATAMENT “STIINTIFIC” AL HOMOSEXUALITATII

Voi incepe acest articol foarte serios prin a aduce zambetul pe buzele unora. Imaginati-va ca un medic observa o corelatie intre doua realitati. Nu este normal ca el sa propuna o teorie? Asa s-a si intamplat in secolul al 19-lea: Sir Richard Francis Burton (avand numeroase calificari) a observant ceva interesant pe cand a calatorit prin Franta si Algeria: ca in timp ce in Franta nu intalnea homosexuali, in Algeria pana si colonistii francezi se dovedeau a fi pederasti sau homosexuali. Apoi chiar armata franceza: in Franta nimeni nu vedea aceasta inclinatie la soldati, dar cand ajungea in Alegeria…se schimba situatia! Alta poveste! Si cu aceasta observatie el a formulat prima explicatie moderna a homosexualitatii. “Clima este cauza!” a spus el. Si a desenat niste harti interesante: potrivit lui, Europa Centrala si de nord (evident, inclusiv Romania) nu au clima propice pentru homosexualitate, in timp ce Tarile Maghrebiene, Turcia, Afganistanul Iranul, Arabia, China si ambele Americi…erau propice. El a denumit zonele de pe glob “propice homosexualitatii”: zone sotadice. Suna bine. Va invit sa cautati cuvantul “sotadic zones” in Wickipedia. Harta zonelor sotadice, desenata de el, poate fi vazuta alaturi de articolul meu.
Banuiesc (dar nu sunt sigur:) ca acest domn s-a inspirat totusi din povestea lui Bocaccio despre o femeie, sotul ei si amantul ei: cand se urca barbatul in copac vedea cum nevasta-sa are sex cu amantul ei Striga la ea si ea raspundea: “ai vedenii. Sunt singura”. Iar cand se urca in copac femeia iar barbatul ei ramanea sub copac, ea striga la barbatul ei: ce faci acolo derbedeule cu femeia aia?. La care el raspundea ”ai vedenii, scumpo, sunt singur”. Deci putem trage concluzia ca dupa Richard Burton, tratamentul homosexualitatii ar consta in parasirea zonelor sotadice si emigrarea oamenilor mai la nord, de exemplu in Romania! Poate din cauza asta sunt toti romanii homofobi (inclusiv homosexualii; inclusiv eu am fost homofob, dar prin auto-educatie m-am dezbarat de aceasta eroare)!
Prima data cand am vazut un homosexual foarte dragutz care s-a dezbracat in fatza mea, (avea vreo 35 de ani, si eu aveam jumatate din varsta lui) ca sa-mi arate ce are, m-am rastit la el cu voce tare: “Dar tu de ce esti homosexual?” Evident ca m-am rastit de fapt la…mine, nu la el, cand am pus intrebarea.
De asemenea vreau sa mentionez ca comportamentul prostituatilor romani tineri la Budapesta a exemplificat criteriul geografic: baietii care se prostituau la Budapesta faceau pe indignatii daca cineva le-ar fi facut vreo aluzie…in Romania!

2. FREUD

Despre teoriile lui Freud voi vorbi alta data ca si de psihanaliza lui care a fost demontata intr-un mod extrem de elegant de Karl Popper, pentru ca merita un spatiu special, fiind legata de descifrarea sensului notiunii de “stiintza”. Dar Freud spunea totusi ca homosexualitatea e normala si nu a spus ca e viciu sau deviatie cum spun unii inculti si azi! El nu a propus de fapt “tratamente”, dupa cum stiu eu.
Cum am spus, trebuie sa revin cu un articol amplu, intrucat consider ca este un subiect nu numai important, dar chiar decisiv in intelegerea acestui material.

2. TRATAMENTUL CELEBRU AL SECOLULUI AL 20-LEA

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, in Anglia amenintzata cu distrugerea de catre nazisti a trait un om care practic a intors soarta razboiului in favoarea aliatilor cu ajutorul puterii lui creative. Se numea A.M.Turing. Astazi este cunoscut ca fiind tatal computerelor, inventatorul notiunii de algoritm, inventatorul inteligentei artificiale… etc, dar sa ne oprim aici cu descrierea unor merite care ar umple pagini intregi. Intre altele el a fost un matematician de clasa si, cel mai important pentru intreaga omenire, el a fost OMUL CARE A REUSIT DECODIFICAREA CODULUI GERMAN DE COMUNICARE/ENIGMA , pe care toti savantii lui Hitler il credeau imbatabil! Prin acest lucru, in tot cursul razboiului americanii, englezii si prin asociere rusii stiau fiecare miscare a lui Hitler. Nu se stie cum s-ar fi terminat al doilea razboi mondial fara serviciile lui!

A trecut razboiul, el a ajuns profesor universitar, a continuat inventiile lui si …cand a fost jefuit urat de tot, a facut reclamatie la politie. Nu pare normal? Nu! Pentru ca el era homosexual iar borfasul care l-a jefuit (un tanar de 19 ani, impreuna cu un prieten al lui) a descris la politie relatiile lui sexuale cu Turing. Atat i-a trebuit politiei regale! L-au insfacat pe distinsul “salvator al Angliei” (si al omenirii, zic eu) si la duba cu el! Cum primise deja multe decoratii, i le-au smuls si l-au trecut pe lista de…inamici publici periculosi! Atunci se spunea ca “homosexualii si comunistii” sunt dusmanul nr 1 al lumii libere. In est se spunea ca “homosexualii sunt dejectiile burgheziei in putrefactie” cum frumos s-a exprimat distinsul publicist roman Ioan Grigorescu.
Deci homosexualii erau “intre scaune” pretutindeni in lume: in cea comunista si in cea…libera.
Justitia engleza a decis, ca recunoastere (totusi!) a meritelor sale, sa i se propuna sa aleaga intre inchisoare si un ”tratament pentru descresterea libidoului”. Mare favoare! Bietul om a ales chestia cu libidoul. Ce putea sa faca? Parca asistam aici la judecarea talharilor in evul mediu, de care maretzul Albion nu era insa prea departe.
Tratamentul consta in injectii zilnice cu progesterona, iar cand Turing s-a vazut posesorul unor sani apreciabil de mari de femeie, el nefiind transexual, a cotrobait printr-un laborator chimic de la universitate, a furat niste cianura de potasiu, a injectat-o intr-un mar pe care l-a mancat apoi cu stoicism. Asa spun toate marturiile ramase. Numai mama lui sustine ca nu s-a sinucis, ci numai din greseala a confundat cianura de potasiu cu zaharul, a dizolvat in apa cianura (pardon, zaharul), a