Loading

Fuziune culinară româno-portugheză

septembrie 28th, 2008
Fuziunea artei culinare românești cu cea portughezăFuziunea artei culinare românești cu cea portugheză

Dacă vă aflaţi în trecere prin Lisabona şi vi se face dor de mâncarea de acasă, aveţi acum posibilitatea să vă ostoiţi pofta la singurul restaurant românesc din capitala portugheză.

Afiş cu delicatese (fără linguri de lemn)

Deschis de curând într-unul dintre cartierele selecte ale Lisabonei, “Cartaz d’Iguarias”, “Afişul cu delicatese”, pe româneşte, este un proiect mai vechi al Iuliei şi al lui Mihai Codrianu. Înca de la început proprietarii restaurantului au trebuit să facă optiuni importante, de aceea, “Cartaz d’Iguarias” nu este un restaurant tipic românesc cu ştergare şi farfurii pe pereţi, cu stacane de lut şi linguri de lemn.

Atmosfera are mai degrabă un aer medieval şi regal, iar decorul se dezavăluie în culori, sau mai degrabă non-culori, după cum subliniază Iulia Ramona: alb şi negru, întrerupte pe ici pe colo cu tonuri metalizate de argintiu şi auriu. Tavanul negru, din raţiuni arhitectonice, are un aer dramatic, dar nu tragic, contribuind şi el la aspectul şic al localului. La fel şi oglinzile enorme, care pe lângă rolul funcţional de prelungire a spaţiilor mai au şi rostul de a compensa absenţa ferestrelor.

Fuziune româno-portugheză

Restaurantul se adresează mai ales publicului portughez cosmopolit şi foarte exigent în materie culinară. Tocmai de aceea, meniul nu putea fi exclusiv românesc. Iar bucătarul-şef, João Dias, a optat pentru o bucătărie de fuziune între cea românească, Nouvelle Cuisine şi reţete tradiţionale din jumătatea sudică a Portugaliei.

Şi pentru că nu gătise niciodată mâncare românească, până să deschidă “Cartaz d’Iguarias”, Chef Dias este ajutat de o româncă neaoşă care, prin intermediul unui traducător, îl ajută să descopere bucătăria de pe la noi.

“Sarmale” vs. “Salsichas em couve lombarda”

João Dias are şi o teorie interesantă despre asemănările culinare dintre Portugalia şi România: la “Cartaz d’Iguarias”, el încearcă să facă fuziunea dintre bucătăria portugheză şi cea românească, pornind de la asemănările dintre cele două culturi la nivel culinar. Tradiţionalele sarmale, de exemplu, sunt asemănătoare cu o mâncare portugheză foarte cunoscută, “Salsichas em couve lombarda”, preparată din cârnaţi proaspeţi înfăşuraţi în foi de varză şi gătiţi în sos de roşii. Poate aşa se şi explică succesul lor.

Oricum, adevărul este că portughezii sunt din ce în ce mai receptivi la experinţe culinare noi. Cu atât mai mult atunci când este vorba de bucătării care se aseamănă. Deşi în România se folosesc mai multe condimente decât în Portugalia, modul de pregătire este aproape identic, consideră tânărul Chef João Dias.

Portughezelor le plac papanaşii

Teoria sa pare să fie confirmată de Teresa, una dintre clientele fidele ale restaurantului “Cartaz d’Iguarias”, care adoră sarmalele în foi de viţă şi mai ales papanaşii cu smântână, un ingredient care nu este utilizat în Portugalia.

Creaţiile bucătarului portughez sunt “stropite” cu vin românesc, desigur. Şi dacă doamnele preferă vinurile albe, fructate, portughezii apreciază mai ales vinurile din soiul Pinot Noir, după cum mi-a destăinuit gazda, Iulia Ramona.

Mai vine unul!

La calitatea şi noutatea bucătăriei româneşti se mai adaugă o altă surpriză plăcută: preţurile sunt chibzuite, meniul de prânz putând ajunge la circa opt, zece euro, în timp ce o cină poate costa până în jur de cinsprezece, douăzeci de euro.

În scurt timp de la inaugurare restaurantul “Cartaz d’Iguarias” a devenit un popas atât pentru portughezii în cautarea noului cât şi pentru românii cu dorul bucătăriei de acasă. Iar tinerii săi proprietari, Iulia Ramona şi Mihai Codrianu se gândesc deja la un al doilea restaurant care să promoveze delicatesele româneşti în Portugalia.

Fişa tehnică:
Cartaz d’ Iguarias
Rua Infantaria 16, Nº 37 A. Campo de Ourique, Lisabona
Tel.: 213 888 318
Fax: 213 888 316
www.cartazdiguarias.com
Bucătărie de fuziune româno-portugheză
Preţ mediu: 10-20 euro/ persoană

Congresul Românilor Americani (CORA) are loc în statul Virginia

septembrie 28th, 2008

In perioada 2-4 octombrie 2008, la centrul de conferinte al hoteluluiui Best Western din orasul Falls Church, statul Virginia, va avea loc adunarea anuala a Congresului Romanilor Americani (CORA).

Infiintata in anul 1991, CORA este o organizatie care isi propune promovarea intereselor Romaniei in cadrul institutiilor guvernamentale Americane, precum si susitinerea colaborarii dintre guvernele Statelor Unite si Romaniei.

Programul intilnirilor cuprinde prezentari sustinute de catre dl. Chris Smith, membru al congresului Statelor Unite, co-presedinte al Comitetului International al Drepturilor Omului de la Helsinki, dr. Charles King, profesor la catedra de Studii Romanesti din cadrul Universitatii Georgetown, dl. Nicolae Chirtoaca, Ambasador al Republicii Moldova la Washington, dl. Adrian Vierita, ambasador al Romaniei la Washington si dl. Mark Meyer, Esq., recunoscut jurist de la Universitatea Harvard, consultant al presedintilor Romaniei.

Pentru mai multe informatii puteti accesa pagina de internet: http://www.romanianamericans.org

„Aranjamentul” Băsescu – Vadim – un nonsens politic

septembrie 28th, 2008

Uneori, analistii si comentatorii politici incearca sa descopere motivatii si intelesuri inteligente, logice si inedite ale anumitor miscari politice. O intreprindere meritorie si, de multe ori, incitanta. Alteori, vai, doar o veritabila si lamentabila pierdere de vreme. Si, asta nu pentru ca scenariile, supozitiile si argumentele presupuse nu ar beneficia de privilegiul inteligentei analistilor ci, pentru ca – ne vine sa credem sau nu, anumite miscari politice sunt pur si simplu – iertati-mi lipsa de delicatete – imbecile. Iar imbecilismul si nonsensul sunt atat de adanci, incat scapa oricarui rationament analitic, bazat pe logica miscarilor de sah suceptibila a sta la baza manevrelor strategice pe scena compromisurilor dezirabile.

Imi este teama ca acelasi lucru s-a intamplat si in cazul mult comentatului “aranjament” (?) dintre PDL si PRM. Ma refer la celebrul, deja, troc care, ne convine sau nu, i-a salvat scaunul lui CV Tudor, la Senat. Daca nu ar fi tragica o asemenea presupusa manevra, ea ar putea fi chiar comica. Iar tragismul situatiei este cu atat mai marcant cu cat analistii au incercat din rasputeri sa ii gaseasca o anumita logica. O singura circumstanta atenuanta as acorda analistilor: naivitatea orgoliului de a descoperi logica prostiei.

In ceea ce ma priveste, in acest caz, nu cred ca exista nici un fel de intelegere ascunsa, perversa, cu proiectie electorala imediata sau pe termen lung, pe relatia PDL-PRM. Cel putin in ceea ce ii priveste pe Democrat-Liberali. Cred ca exista doar niste interese punctuale, strict legate de posibile cardasii parlamentare care, din nefericire pentru alegatori si pentru partidele in cauza, se stabilesc intre anumiti senatori si deputati, (ma intreb daca acestia nu cumva fac parte din grupul celor santajabili…!?), ignorandu-se, astfel, cu desavarsire, interesele propriilor formatiuni politice. In cazul nostru este vorba, evident, de interesele PDL!

Oricat de incredibil ni s-ar parea, asemenea cardasii par sa scape controlului! Atat controlului organizatoric exercitat de partide asupra propriilor parlamentari cat si oricarei coordonari a parlamentarilor, bazata pe strategii gandite de catre liderii politici.
Afirm acest lucru, deoarece nici un argument logic sau strategic nu sta in picioare in ceea ce priveste pozitia PDL in aceasta cardasie imunda cu PRM. Caci, daca PRM a reusit sa il salveze astfel pe Vadim, PDL nu a castigat absolute nimic. Din contra, a pierdut lamentabil la capitolul credibilitate.

Pentru nu stiu ce presedintie pe termen de maximum doua luni – cat mai avem pana la alegeri – a nu stiu caror comisii din Camera sau Senat, PDL a reusit performanta sa isi maculeze prestigiul castigat de-a lungul timpului prin discursul moralizator, anti-comunist si pro-european. Este vreo logica aici? Da. Logica prostiei! Imi este greu sa cred – nu am nici un argument – ca cineva de la varful PDL ar fi putut sacrifica prestigiul unui partid pentru presedintia catorva comisii. Nefrecventabilul CV Tudor a devenit, in mod incredibil, frecventabil de catre democrat – liberali printr-o manevra care l-a pus pe Emil Boc in postura de a inghiti pe nemestecate o broasca raioasa servita ad-hoc de cativa pedelisti patrunsi de vechi sentimente democrate… Intrebarea care ramane este, insa, ce mai cauta domniile lor prin PDL!? Unii analisti ar spune ca, fie si numai faptul ca nu au fost sanctionati exemplar cei care au pus la cale o atare cotcarie, ar putea demonstra ca nu au facut nimic de capul lor. Eu cred ca, mai degraba, conducerea PDL a decis, post factum, ca nu are nevoie de un scandal cu 60 de zile inainte de alegeri. Dupa alegeri…mai vedem…

Nici in ceea ce priveste scenariul referitor la presupusa vocatie prezidentiala a acestui episod nu cred ca analistii s-au apropiat in vreun fel de realitate. Spun asta, gandindu-ma fie si numai la reactia unuia dintre importantii consilieri prezidentiali care a ramas efectiv siderat la aflarea vestii referitoare la afacerea de taina dintre PDL si PRM la Senat, veste care in chiar seara in care televiziunile si analistii se intreceau sa despice firul in patru, era necunoscuta in anturajul presedintelui Basescu.

Cum spuneam, daca nu ar fi tragic ar fi chiar comic. Dar despre iesirea din tragi-comedia politicii romanesti, am sa incerc sa scriu cu proxima ocazie.

Daniel Uncu este secretar executiv al PDL sector 2 Bucuresti, am lucrat in echipa de redactare a Programului de Guvernare si este propus in mod oficial pentru functia de secretar de stat la viitorul Minister al Afacerilor Europene.

N.red. Publicarea acestui articol nu implică în niciun fel sprijinul revistei ACUM pentru Traian Băsescu sau Partidul Democrat-Liberal și nu afectează în niciun fel imparțialitatea revistei în alegeri. Pe parcursul campaniei electorale vom găzdui în acest spațiu articole scrise de reprezentanți ai principalelor partide politice.

Vintila Ivanceanu -Moartea Trubadurului

septembrie 28th, 2008

Vintilă Ivănceanu nu mai ese. Intr-o zi de toamnă s-a mutat,brusc, dintre noi, ceva mai sus. Şi lumea e mult mai îngustă. De ce s-a oprit la el, de ce ? Terminase o carte şi vroia să vină în România să facă un film, un film dureros pentru el, un film care să îl vindece de durere. Pentru că, alintat şi răsfăţat, galant şi vesel, Buşi ascundea durerile lui, pe care acum nu o să le mai afle nimeni.

Mulţi,chiar dintre contemporanii săi, nu îl cunosc, deşi o simplă căutare pe internet – instrument care nu îi plăcea deloc şi pe care nu îl folosea – ne dă 1672 de menţionări ale numelui său numai în germană. Vintilă Ivănceanu trăia la Viena, unde a fost regizor ,dramaturg, romancier. Şi poet. Ce poet minunat, cu ce cuvinte strălucitoare ne răsfăţa prin anii o mie nouă sute şaizeci şi ceva!

Iubit-o, mă gîndesc la tine
Ca un borfaş la ceasul unui lord!
Dar se ciocnesc în carnea mea drezine
Şi caii au atac de cord.

Şi părul galben ca un galben,
Părul albastru, părul roşu –
O! părul tău şi morţii tăi şi Amen
Cînd ţi-ai tăiat iubita mea cocoşu\\’

Râdea galant când auzea că este lăudat. Râdea răsfăţat, duios, amuzat. ,,Sunt un recipient în care Dumnezeu îşi varsă harul. Norocul meu că sunt un recipient bun, dar nu e şi meritul meu\\’\\’, mi-a spus ultima dată când ne-am văzut.

Era o teorie pe care începuse să o dezvolte pe larg, în altă carte. Câte proiecte, câtă viaţă avea, câtă dragoste pentru copiii şi nepoţii săi! Şi cel mai mult, pentru mama sa, de la care avea verbul tăios-dulce.

Oare exită o ordine în care suntem luaţi ? Numai el ar putea să îmi răspundă.

Şi eu iubito, eu sărmanul
Zvîrlit cu degetul la rişcă,
Mortul cînd ia în gură banul
Să tracă apele în brişcă

Dacă daţi peste aceste rânduri încercaţi să aflaţi cine este Vintilă Ivănceanu, un scriitor onorat în Austria, Germania, Japonia,Franţa, Suedia, Danemarca şi prin alte părţi de lume, unde cuvintele nu stârnesc teama, etichetele ,,post-modernism, ,,destructurare\\\”, ,,oniric\\\” nu sunt decât vorbe sub care se ascunde dorinţa noastră de a pune etichete artei, de a o înghesui în cutiuţe. Căutaţi singurul său roman publicat în România, ,,Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de Bouteille\\\”.

De peste umăr, Vintilă îmi spune să mă opresc. Dar nu mă pot opri să nu îmi fie dor de el şi să nu aştept cu nerabdare să ne vedem într-o zi, aici sau în altă parte.

Somn uşor, Vintilă Ivănceanu. Iar noi, cei încă aici, să nu ne întrebăm pentru cine bat clopotele. Pentru noi bat. Pe 7 octombrie, ]n Bucuresti si Viena clopotele vor bătea iarasi.

„Să iubeşti pe aproapele tău” – Grija faţă de semeni – un câmp nou de activitate pentru Biserica Ortodoxă din România

septembrie 28th, 2008

Cel ce vizitează oraşele din Germania are prilejul să vadă ambulanţe avînd ca semn distinctiv „crucea de Malta” precum şi cuvintele „Die Johanniter” sau „Malteser” – aceleaşi însemne purtîndu-le pe uniformă şi personalul respectiv. Sunt echivalentele „Salvărilor” din oraşele româneşti, sau ale serviciilor de ambulanţă – prim ajutor din orice alt oraş din lumea civilizată. Dacă vizitatorul va ajunge la poarta unui spital, azil de bătrîni (deşi acum nu se mai spune „bătrâni”, ci „seniori”) sau cămin de copii orfani, va găsi la intrarea în clădirea respectivă aceleaşi însemne. In gările marilor oraşe aceeaşi Cruce de Malta (de data aceasta în verde) arată locul unde se află „Bahnhofsmission” („Misionarii din gară”). Aici călătorul aflat în nevoie poate găsi o băutură sau o mâncare caldă, şi un cuvînt bun care să-i uşureze sufletul. Nu rareori găseşti şi indicaţia „pentru fete sau femei care călătoresc singure” – un semn de înţelegere şi de sprijin pentru semene ale noastre, nevoite să schimbe sau să aştepte trenul într-un ambient care deseori nu le inspiră prea multă siguranţă. Aceiaşi misionari sunt gata să însoţească copiii minori, nevoiţi să călătorească singuri cu trenul.

Sunt aspecte ce pot părea oarecum neobişnuite vizitatorului ce soseşte pentru prima oară dintr-o ţară predominant ortodoxă, cum este România.

In Europa Occidentală există de mult timp tradiţia ca Biserica – este vorba aici de cele două mari Biserici creştine: cea catolică şi cea protestantă (cu diferitele ramuri ale acesteia din urmă – luterană, reformată, ş.a.m.d.) – pe lîngă activitatea ei pe plan liturgic şi misionar să se ocupe şi in mod concret de nevoile şi suferinţele oamenilor, punînd astfel în practica de toate zilele porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,39).

Apusul Europei se află sub o influenţă din ce în ce mai mare a raţionalismului, cu o societate care descoperea şi aplica principii de organizare şi structurare în principalele domenii ale vieţii: statal, politic, militar,social, ş.a. Bisericile – cu toate frămîntările din istoria lor, mai ales după Reformă şi războaiele religioase – nu puteau să rămînă deoparte, în afara acestor evoluţii. Astfel, tradiţiile ordinelor cavalereşti care, pe lîngă funcţia lor de atunci de apărare – la nevoie cu spada – a credinţei, o aveau şi pe aceea de a ajuta pe cei în suferinţă, au devenit o componentă permanentă – instituţionalizată – a activităţii Bisericii.
Cel mai cunoscut dintre aceste ordine este cel al Cavalerilor Ioaniţi (Cavalerii de Malta), întemeiat la Ierusalim, în timpul Cruciadelor. După aproape şapte secole funcţia de apărare cu mâna armată a credinţei a lăsat locul funcţiei de ajutorare a aproapelui, ajungînd în zilele de astăzi să se ocupe în exclusivitate de activităţi caritative sub toate aspectele.
De remarcat că deosebirea pe plan confesional este lucrul cel mai puţin important: în timp ce „Die Johanniter” („Ioaniţii”) aparţin – administrativ – de Biserica evanghelică (luterană), „Die Malteser” („Maltezii”) aparţin de Biserica Catolică. Crucea de Malta este arborată însă de ambele organizaţii (cu mica deosebire că la primii este înscrisă într-un cerc, iar la ceilalţi într-un scut); sarcinile pe care şi le pun fiind absolut identice, derivînd din aceleaşi precepte creştine.

Din această tradiţie s-au format cele două mari organizaţii caritabile cu multiple sectoare de activitate, patronate de cele două Biserici – în trecut adverse, în prezent înfrăţite prin această lucrare de ajutorare a aproapelui, de alinare a suferinţei şi îndrumare pe plan sufletesc a oamenilor în nevoie, fără deosebire de etnie, credinţă sau vîrstă. Acestea sunt „Caritas” – ţinînd de Biserica Catolică – şi „Diakonie” – ţinînd de Biserica Evanghelică, ambele cu multiple servicii oferite.

Nici unul din domeniile vieţii de fiecare zi nu este lăsat deoparte. Multe spitale sunt patronate de cîte una din Biserici; în oraşele mai mici, cum ar fi cele din bazinul Ruhr, poţi fi sigur, în caz că există două spitale, că unul din ele este cel catolic, iar celălalt este cel evanghelic. Şi nu este vorba aici numai de asistenţa medicală propriu-zisă; în fiecare din spitale sau clinici există servicii sociale asigurînd de exemplu distribuirea umor mese calde bolnavilor externaţi, dar în continuare ţintuiţi la pat, sau consultanţă psiho-socială pentru cei trataţi ca urmare a alcoolismului sau drogurilor, sau pentru recuperare şi reintegrare în viaţa zilnică.

Există şi asistenţă specifică pentru anumite grupuri sociale: migranţi, invalizi, oameni trăind sub pragul sărăciei, victime ale violenţei sub diferite forme, tineri dezorientaţi, etc.
Nu lipsesc serviciile pentru o categorie din ce în ce mai numeroasă: bătrânii (pentru care aici în Occident se caută tot timpul alte denumiri: „seniori”, „vîrsta a treia”, ca o tabuizare a fenomenului de îmbătrînire, greu de acceptat pentru o societate din ce în ce mai fixată pe idealul unei „tinereţi fără bătrâneţe”), afectaţi nu numai de deteriorarea sănătăţii fizice şi psihice, ci şi de singurătate prin pierderea partenerului (legăturile de familie în sensul „clasic” fiind pe cale de dispariţie) sau a prietenilor apropiaţi.
„Asistenţa la domiciliu” este o altă formă răspîndită de ajutorare a multor categorii de oameni, începînd cu adolescenţi in dificultate, tineri sub influenţa alcoolismului sau drogurilor şi mergînd pînă la handicapaţi de toate vîrstele. Şi nu în cele din urmă sunt din ce în ce mai prezente ofertele de asistenţă medico-psihologică pentru pacienţi aflaţi în stadiul final al unor boli nevindecabile – ceea ce se cheamă în Germania „Hospizarbeit”.

Nu trebuie uitat că toată această largă paletă de servicii oferite nu este completă dacă nu amintim şi asistenţa pe plan spiritual. Preoţi sau teologi din ambele confesiuni oferă ajutor şi sprijin duhovnicesc tuturor categoriilor de oameni aflaţi în suferinţă sau în dificultate. In fiecare spital sau clinică sunt indicate la loc vizibil orele cînd aceştia pot fi solicitaţi şi locurile, respectiv numerele de telefon unde pot fi găsiţi. Capele în care îşi desfăşoară activitatea preoţi de ambele confesiuni se găsesc în spitale, gări, aeroporturi, ş.a. (Am fost adînc impresionat intrînd acum cîţiva ani într-o astfel de capelă, nou înfiinţată în clădirea Aeroportului Otopeni).
Nu putem incheia această enumerare fără să amintim un serviciu foarte apreciat şi des folosit – deasemeni suportat de cele două biserici – şi anume „Telefonul confidenţial” („Telefonseelsorge”), la care se poate suna din orice loc din Germania, fără taxă, păstrîndu-se evident anonimitatea şi beneficiind de sfaturile unor persoane competente (voluntare, dar calificate prin cursuri speciale pentru această activitate).

Finanţarea tuturor acestor activităţi se face în primul rînd din aşa numitele „impozite bisericeşti” („Kirchensteuer”), pe care orice cetăţean care se declară ca aparţinînd uneia din cele două biserici (iar în ultimul timp şi pentru cei de religie mozaică din Germania), dar într-o bună măsură şi de la buget şi bineînţeles şi din diferitele donaţii.

Biserica Ortodoxă nu a avut pînă acum această tradiţie şi nici experienţă Este adevărat că în istoria Ţărilor Române se cunosc exemple de \”aşezăminte spitaliceşti sau “bolniţe”; acestea însă erau întemeiate pe plan local, la iniţiativa cîte unui domnitor, sau mare boier şi nu au evoluat către o instituţionalizare, la nivelul întregii ţări.
Cu atît mai imposibil era acest lucru in ultimii 45 de ani în România sau Bulgaria – sau 75 de ani in ţările fostei URSS – cînd regimul comunist interzicea orice activitate a Bisericii (ca instituţie) in afara zidurilor sale. Nici măcar în Iugoslavia – în republicile federale cu majoritate ortodoxă cum erau Serbia, Macedonia sau Muntenegru – nu se întîmpla acest lucru, deşi oficial se acceptase la începutul anilor 60 teza conform căreia credinţa religioasă ca opţiune individuală nu este în contradiţie cu ideologia communistă .

Abia în timpul “perestroicii”, Mihail Gorbaciov a lansat în 1987 ideea – privită ca o noutate absolută (în vremea cînd în România presa sovietică era deja interzisă, iar subiectul “perestroika” era tabu la şedinţele de informare politică!) – a angrenării Bisericii Ortodoxe Ruse la activităţi umanitare, de asistenţă medicala, psihologică, socială, etc.

Este de remarcat totodată că în ultimul timp se constată un interes crescut faţă de istoria, caracteristicile şi experienţa Bisericii ortodoxe din ţările Europei Răsăritene, în particular din România. Păstrarea tradiţiilor spirituale, conştiinţa valorilor creştine, împreună cu faptul istoric constatat că pe aceste meleaguri nu au avut loc războaie religioase, locuitorii fiind dimpotrivă nevoiţi permanent să-şi “apere credinţa şi neamul” împotriva năvălitorilor, ca şi experienţa inter- şi multiculturală autentică (şi nu artificială, cum este cea din Europa de Vest în prezent) se impun în mod deosebit atenţiei şi respectului omului occidental.

Pe de altă parte sunt de aşteptat – şi de sprijinit prin toate mijloacele – iniţiativele pe planul social, al asistenţei sub toate aspectele de mai sus, venind din partea Bisericii Ortodoxe, ce nu va putea astfel să rămînă în urma celorlalte Biserici surori în opera creştinească de ajutorare în toate felurile a aproapelui.

“Şi oricine va da de băut numai un pahar cu apă unuia din aceşti micuţi (…) adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata”. (Matei, 10: 42).

Și eu am zburat cu Olympic…

septembrie 28th, 2008

Marea, Marea…

Din cele mai vechi timpuri marea a fost simbolul bucuriei gasirii drumului spre casa al grecilor, consacrata in literatura antica prin cuvintul Thalatta.

Marea, Marea … a fost strigatul de bucurie al celor rataciti prin locuri straine si au vazut sansa salvarii.

In ultimii 50 cind lumea a inceput sa calatoareasca masiv cu avionul intelesul bucuriei gasirii drumului spre casa a capatat o noua denumire Olympic compania aviatica dintr-o tara mica din Balcani.

Companie cu excelent dosar de zbor si servicii si care a dezvoltat o cultura propie inspirata de intemeietorul ei Aristotelis Onasis, Olympic a devenit un mit al Greciei moderne.

Zborul cu Olymic a devenit un eveniment deosebit cu mult șarm.

Sambata seara am parasit spatiul sindromului cronic Dambovitean acutizat prin noi forme de potlogarie si am avut bucuria gasirii drumului spre casa atunci cind am obtinut bilet si am avut bucuruia zborului cu Olympic.Am observat ritualul cu care membrii echipajului si-au efectuat datoria la perfectiune.

Precum Xenofon din antichitate Olymic a urmat mai multe faze:
-Anabasis -perioada de crestere si escaladare a culmilor situarea in topul companiilor aviatice
-Peribasis -perioada ulterioara cedarii companiei statului elen si incercarile personalului de a se mentine in frunte,
-Katabasis-perioada descendenta de la inceputul anilor 80, in care guvernul socialist imprima o politica de supradimensionare a personalului si folosirea unui loc de munca drept rasplata petnru membrii fanaticii din partid.

Tot in acea perioada se vorbeste de inceperea in timpul unui zbor a idilei prim-ministrului de atunci Andreas Papandreu cu o insotitoare de bord car emai tirziu ii va devni sotie si conducatoarea din umbra a guvernului. Anii de glorie ai companiei au trecut si un ultimii ani a intimpinat probleme finanaciare care nu au mai putut fi sustinute de nici un guvern.
Impreuna cu compania de transporturi ferate Olympic genereaza pierderi de peste 2 milioane de euro zilnic.Fiecare guvern a incercat sa reformeze compania dar nici un plan nu a dat rezultate.

In fapt nici un guvern socialist nu a vrut sa se desparta de clientela politica si nici un guvern liberal nu a putut sa is puna in cap o problema nerezolvabila.

Comisia Europeana a sanctionat Grecia pentru nenumaratele subventii ilegale acordate fara folos companiei falimentare.

Acum Olympic va fi privatizata iar mitul grecului zburator va intra arhiva.
Guvenul actual are un plan de despagubire al celor care vor sa demisioneze si pentru altii aloca un numar de posturi in administratia de stat pentru a micsora impactul social si eminenta pierdere de popularitate.

Olympic se va imparti in trei companii independente cu personal redus care vor fi vindute.

Daca in primele decenii de glorie compania aduce beneficii in urma unor servicii excelente inclusiv de lux, la buissness class tachimurile rau din aur, paharele de cristal iar vesela de portelan fin iar sampnia se servea in abundenta, dupa trecerea la stat declinul a fost constant si falimentul sigur.
Olympic a fost victima amestecului politicului acolo unde trebuia sa lipseasca.

Statul si puterea politica s-au dovedit nu numai rai administratori dar si sabotori calificati ai unei afaceri de succes cit si ai bugetului de stat.

Azi deficitul extern al statului a trecut de 150 miliarde de euro, iar familiile grecesti datoreaza bancilor peste 90 de miliarde de euro.

Chiar daca politicienii promit citeva firimituri si indeplineasc promisiuni electorale, de cele mai multe ori acestea sint in defavoarea generala a contribuabililor care vor primi mai tirziu o nota de plata imensa.

Atena, septembrie 2008

Debarcare (turistică) în Normandia

septembrie 28th, 2008
Orășelul Dieppe, ca multe altele din Franța, are o catedrală impresionantăOrășelul Dieppe, ca multe altele din Franța, are o catedrală impresionantă

Normandia, situată pe coasta de nord-vest a Franței, este extrem de accesibilă pentru turiștii britanici.

Traversarea cu ferryboat-ul de la Dover la Calais ia circa o oră și 20 de minute, iar apoi pe autostradă de la Calais Normandia e la doar două ore.

Deși aveam rezervare la hotel la Le Havre – portul unde se varsă în mare Sena printr-un mare estuar – am hotărât să mergem pe autostradă doar până la Abbeville, luând-o apoi pe drumul de coastă.

Primul popas – Dieppe – un vechi oraș port pescăresc, cu case vechi de 500 de ani, renovate în perfectă stare.

Am luat prânzul acolo, lângă portul cu ambarcațiuni de păcere pe o superbă vreme de septembrie.

Faleza este tipică pentru un oraș de coastă normand și cine a vizitat Le Touquet, de pildă, este frapat de similitudini.

Am avut timp să vizităm și castelul, ale cărui fundații au fost puse în 1188 și care adăpostește azi o frumoasă expoziție de artă unde poți vedea printre ale exponate tablouri de Renoir și Pizzarro.

Există și un muzeu consacrat tentativei eșuate de debarcare aliate de la 19 august 1942, când peste 1000 de militari canadieni și-au pierdut viața și alți 2000 au fost luați prizonieri în tentativa ce s-a dovedit prematură cu aproape doi ani de a stabili un cap de pod pe continentul ocupat de Germania nazistă.

De altfel, pretutindeni în Normandia vezi steaguri ale Statelor Unite, Canadei și Marii Britanii, precum și memoriale în cinstea Aliaților care au plătit un scump tribut de sânge în timpul debarcării ce a avut loc pe plajele normande la 6 iunie 1944.

Honfleur – paradisul artiștilor

După o o scută oprire mai la sud la Etretat (unde aveam să revenim peste două zile) am ajuns către seară la Le Havre.

Oraș port, Le Havre este de fapt compus din două părți: orașul de sus, situat pe deal și compus din case frumoase, cu vedere la mare și orașul de jos, care ca orice mare oraș port are și zone mai rău famate.

A doua zi am pornit spre Honfleur, un orășel turistic la sud de Le Havre, unde se ajunge în circa 25 de minute trecând peste monumentalul Pont de Normandie, peste estuarul Senei, pod dat în folosință în 1995 care poate fi traversat cu mașina contra taxei de 5 euro.

Honfleur, ca și Dieppe, este un vechi port pescăresc, dar care în secolul XIX a devenit o atracție pentru artiști care au venit aici să picteze.

Printre numele vestite care au pictat aici: Claude Monet, Camille Corot sau Euegene Boudin.

Astăzi atelierele unde au pictat acești coloși ai artei din secolele XIX și XX au devenit atracții turistice, vizitate nu numai de francezi, dar și de britanici, americani, japonezi sau spanioli.

Am luat micul dejun la o cafenea pe cheiul portului, înconjurat de clădiri de cinci-șase etaje vechi din sec. XV, în perfectă stare.

Una dintre atracțiile de la Honfleur este capela Notre Dame de Grace, situată pe un deal ce străjuiește estuarul Senei și dedicată marinarilor și pescarilor care au trăit aici și nu întotdeauna s-au întors acasă, pierzându-și viața în valurile Oceanului Atlantic.

De aici este o vedere superbă a estuarului Senei, cu Le Havre pe celălalt mal, marea spre vest și cu maiestuosul Pont de Normandie înspre est.

După amiaza am făcut o escapadă la Caen, marele oraș universitar aflat la o oră de condus de Honfleur.

Am avut timp să vizităm doar două dintre marile catedrale de aici, într-una dintre ele având surpriza să întâlnim un clarinetist din Germania care repeta solitar în impresionantul lăcaș de de cult.

Lecții pentru România

În ultima zi am pornit din nou spre Etretat, spre nord pe drumul de coastă, soarele strălucind la fel ca în primele două zile.

Etretat e faimos pentru falezele sale mai ales arcadele sale naturale săpate de mare în stâncă și care au atras de-a lungul timpului artiști faimoși precum Boudin, Courbet sau Monet.

Am luat micul dejun în hanul La Salamandre într-un imobil foarte vechi și pitoresc și am admirat apoi dansurile populare normande jucate de un ansamblu de amatori, mai toți oameni trecuți de 60 de ani.

În urcușul spre punctul culminant al falezei am întâlnit chiar turiști din România, fără ca acest lucru să mă surprindă câtuși de puțin.

La întoarcere pe autostradă am întâlnit foarte puține mașini, ca de altfel pe majoritatea autostrăzilor din Franța, țară care are avantajul ce a avea același număr de autovehicule dar o suprafață de două ori și jumătate mai mare decât cea a Marii Britanii.

Spre deosebire de Marea Britanie, unele porțiuni ale autostrăzilor nu sunt gratuite și acest lucru se simte, nu în ultimul rând în calitatea impecabilă a șoselei.

Nu numai șosele, dar în general cam totul e foarte bine întreținut, iar Normandia este o atracție turistică majoră, care aduce venituri importante Franței.

Recent, un individ cu blog (n-are ce spune în el, dar asta e moda, să-ți faci blog) se arăta indignat de sondajul lansat de revista ACUM privind rolul ortodoxiei în dezvoltarea României, calificând drept un atac la adresa Bisericii Ortodoxe.

Iar individul – un habotnic ortodox cu care ne-am obișnuit de acum – își încheia apoteotic articolul: “Când la noi se ridicau biserici, monumente de artă, parisienii nici măcar nu descoperiseră canalizarea!”

Parafrazându-l pe acest sfertodoct, aș putea spune că pe vremea când în Normandia se ridicau catedrale (orice orășel de aici are în general catedrale mai mari decât găsești oriunde în România) statele române nici măcar nu-și făcuseră apariția.

Românii ar face bine să se inspire de la francezi în ce privește conservarea și valorificarea patrimoniului istoric și a frumuseților naturale pentru că la acest capitol România stă lamentabil, iar invocarea ortodoxiei este doar o altă jalnică fațetă a acoperirii unui eșec răsunător.

Biserica Sfântul Nicolae(2)

septembrie 28th, 2008

Robuste porţi sunt gata să se-aplece.
Eu şi coşciugul mamei. Lungi tăceri.
Ochi înseraţi. Aşa curând să pieri ?
Rostesc în gând. Nu-s lacrimi să mă-nece.

Cui să mă plâng ? Noi n-am avut averi.
Abur firav din lumânare trece.
Doar eu. Sărutul ultim trist şi rece.
Un gol în piept. Ai încetat să speri

Când boala-n trup s-a răscolit flămândă.
Încă puţin. Să te mai văd. Popas.
Singuri şi muţi. Afară-s corbi la pândă.

Din cât a fost, a mai rămas un ceas.
În strane îngeri mi-au trimis osândă
Să-ţi port icoana-n trup de bun rămas.

11 august 2007

Criza financiară internaţională şi căderea fundamentalismelor

septembrie 28th, 2008

În SUA activismul politicii economice a fost resuscitat de efectele crizei financiare acute. Se iau astfel măsuri de ajutare a unor persoane care nu pot să achite ratele la case. Şi tocmai o administraţie republicană recurge la astfel de măsuri! Ai zice că un asemenea demers este un nonsens într-o economie de piaţă – mai ales pentru libertarieni, ca fundamentalişti ai pieţei. Dar acest eveniment poate fi interpretat într-un context mai larg, al judecării cauzelor şi implicaţiilor crizei pieţei ipotecare, al crizei financiare internaţionale pe un plan mai larg. Această criză aduce cu sine nu numai pierderi mari şi schimbarea unor lideri (CEO) de organizaţii economice. Ea arată cît de şubrede sînt tezele care, pînă nu de mult, erau invocate ca definitorii pentru economia de piaţă. Cîteva exemple sînt relevante în acest sens.

Redistribuirea riscurilor

Să luăm problema realizării echilibrului în economie. A accentua la extrem funcţionarea stabilizatorilor (corectorilor) automaţi echivalează cu recuzarea intervenţiei publice în momente critice. Cei care cred în funcţionarea perfectă a pieţelor, implicit, nu agreează utilizarea instrumentelor de politică economică (monedă, buget public etc.) pentru evitarea unor dezechilibre majore. Ce se întîmplă acum în SUA, unde se încearcă evitarea recesiunii printr-un stimul fiscal şi relaxarea puternică a politicii monetare (în ciuda inflaţiei în creştere), demonstrează că, în viaţa reală, cei care decid au o înţelegere mai rotundă a metabolismului unei economii, chiar dacă măsurile adoptate sînt opuse unor presupoziţii/teze afişate. Drept este că aceasta nu înseamnă că ei nu pot comite erori majore.

Ce doreşte să facă Fed-ul (Banca Centrală a SUA) în prezent se încadrează şi în gama de măsuri care vizează să apere stabilitatea sistemului financiar (bancar). Aşa s-a întîmplat şi în 1998, cînd Fed-ul a intervenit pentru salvarea fondului de investiţii LTCM, existînd pericolul de contaminare la nivelul sistemului bancar. Drept este că injecţii de lichiditate în economie pot amplifica ceea ce economiştii numesc „hazard moral“ (comportamentul celui care ştie că, în ultimă instanţă, va fi salvat de către autoritatea publică). Dar considerabil mai mare poate fi riscul unui colaps al sistemului, aşa cum s-a verificat de-a lungul istoriei economice moderne, în lume. De aceea, bancherii centrali şi guvernele nu prea dau ascultare tezelor simplificatoare (fundamentaliste) în situaţii critice.

În relaţie cu dinamica pieţelor este şi ipoteza funcţionării eficiente a pieţelor financiare – în sensul că orice informaţie este procesată şi că echilibrul realizat nu ar avea de ce să fie pus la îndoială. Tot viaţa reală subliniază cît de unilaterală/extremistă este această ipoteză. Este drept că pieţele financiare reacţionează la orice informaţie relevantă, dar acest fapt nu înseamnă că ele nu pot fi mioape, că nu sînt purtătoare ale comportamentului de „turmă“ (herd instinct), ceea ce poate conduce la excese extraordinare în mişcarea preţurilor (ratelor de schimb). De aici şi apariţia suprareacţiilor foarte mari. Pieţele valutare se caracterizează prin volatilitate, mişcări eratice.

Aici putem discuta despre pertinenţa unor modele (metode cantitative). Alan Greenspan, fostul şef al Fed-ului, a publicat recent în Financial Times articolul „Nu vom avea vreodată un model de risc perfect“ („We will never have a perfect risk model“, 17 martie, a.c.). Una dintre tezele sale este că nici un model (de risc sau econometric) nu poate surprinde, într-o manieră adecvată, complexitatea – ca trăsătură definitorie a sistemelor reale. Şi că această insuficienţă este vizibilă mai ales în perioade de ieşire dintr-un şi intrare într-alt regim de evoluţie a variabilelor ce descriu sistemul. Astfel, există perioade relativ lungi cînd principalele variabile măsurabile pot evolua în mod diferit; aceste perioade sînt echivalente pentru expansiune economică, iar modelele caută să identifice corelaţii negative, care să permită investitorilor optimizarea plasamentelor financiare. Există însă perioade de cădere, de panică, cînd corelaţiile negative nu mai sînt prevalente, cînd sincronia caracterizează mişcarea variabilelor; aceste perioade scot în evidenţă insuficienţele modelelor. În această analiză nu poţi să nu fii de acord cu Greenspan. Cînd fondul de risc LTCM a eşuat în 1998, deciziile eronate au fost luate pe baza unui model depăşit de complexitatea realităţii, cînd toate variabilele-cheie au mers în acelaşi sens; acelaşi lucru s-a petrecut şi în timpul actualei crize financiare, cu efecte de multiplicare.

Articolul lui Greenspan conţine însă o afirmaţie asupra căreia doresc să stărui, avînd în vedere acuitatea crizei financiare. Spune el: „Sper ca unul dintre sacrificaţii acestei crize să nu fie autoreglementarea financiară, ca principal mecanism de echilibrare în lumea finanţelor“. Această afirmaţie este revelatorie pentru disputa între paradigme în înţelegerea funcţionării pieţelor financiare şi implicaţii în domeniul supravegherii şi reglementării. Greenspan rămîne, în pofida crizei foarte severe de acum, adept al auto-reglementărilor, teză ce poate fi pusă în relaţie cu „ipoteza funcţionării eficiente a pieţelor“. În schimb, cei ce văd imperfecţiuni nu minore în funcţionarea pieţelor financiare reclamă măsuri de reglementare corespunzătoare.

Ce mi se pare o omisiune flagrantă în articolul lui Greenspan este judecarea inovaţiilor financiare din ultimele două decenii, care au urmărit să diversifice şi să răspîndească riscuri. În aceste operaţiuni, bănci mari au avut un rol esenţial prin „împachetări financiare“, prin origination and distribution. Opinia mea este că avem aici o cauză structurală a crizei financiare actuale. Fiindcă ceea ce pare să fi fost raţional la nivel individual, al unei întreprinderi (entităţi financiare) s-a dovedit a accentua riscul de sistem. Sînt explicaţii pentru acest divorţ între raţionalitatrea micro şi cea macro. Una este că la nivelul întregului sistem cantitatea de riscuri nu poate să dispară, ea poate fi cel mult redistribuită, şi aceasta, numai parţial şi temporar (s-a văzut că aşa este cînd bănci mari au fost nevoite să readucă în bilanţul lor active revelate neperformante pe care le plasaseră în vehicole speciale/SPVs, sau pe care le vînduseră unor investitori faţă de care aveau obligaţii de ordin fiduciar). O altă explicaţie este că o serie de inovaţii financiare (precum CDOs-collaterilized debt obligations) au opacizat pieţele; „care sînt riscurile şi cine le poartă“ devenind o întrebare esenţială (who bears and how big is the risk?). Pe pieţele de credit riscul asumat (counterparty risk) este cel care le mişcă; cînd acest risc nu mai este clar, cînd transparenţa dispare, pieţele îngheaţă.

Inovaţia financiară are părţi bune, dar are şi părţi rele. Cu ani în urmă, Alexander Lamfalussy, o eminenţă cenuşie a finanţelor mondiale, a subliniat trade-off-ul/compromisul între inovarea financiară şi stabilitatea sistemului (vezi de pildă Financial Crises in Emerging Markets, Yale University Press, 2000). El se arată mefient faţă de o globalizare a pieţelor financiare în condiţiile unor mecanisme de auto-reglementare (p. 88). Şi Paul Krugman, un vîrf al generaţiei sale în lumea economiştilor, vorbea de creşterea riscurilor ca urmare a inovaţiilor financiare: „…pieţele financiare, prin crearea unor instituţii ce prestează funcţii bancare, nebeneficiind însă de instrumente de asigurare precum băncile, reinventează ameninţarea clasicei panici financiare“ (vezi The Return of Depression Economics, Norton, 1999, p.162). Eu nu am îndoiala că Lamfalussy şi Krugman au cîştig de cauză în raport cu viziunea pe care continuă să o îmbrăţişeze Greenspan.

Este economia „amorală“?

Viaţa arată cu emfază ce rău este să nu avem o reglementare a sectorului financiar paralel (shadow banking sector), să nu încercăm să soluţionăm conflicte de interese flagrante, să nu stăvilim leveraging-ul, să nu avem stimulente în concordanţă cu rezultatele obţinute, să nu evităm prociclicitatea în politica macroecnomică, ca şi imense dezechilibre în economia mondială etc. Şi cel mai rău este să nu combatem opacizarea pieţelor, efectele de contagiune care accentuează riscuri de sistem, dincolo de frontiere naţionale. Colegii din Ecofin ar trebui să reexamineze propunerile fostului ministru italian al Economiei, Tommaso Padoa Schioppa, care cerea o creştere instituţionalizată a capacităţii de supreveghere bancară la nivelul UE (acum autorităţile de supraveghere sînt naţionale); să ne imaginăm ce s-ar întîmpla dacă am avea o cădere a unui grup bancar ce operează în mai multe ţări din UE….

Opinia mea este că se cuvine să distingem între pieţe libere şi pieţe fără reglementări. Cînd pieţele sînt completamente „lăsate de capul lor“, daunele colaterale pot fi imense şi se poate ajunge la reacţii virulente, care să pună în discuţie chiar spiritul economiei de piaţă libere. Evoluţia capitalismului modern merge în paralel cu dezvoltarea unui ţesut de reglementări, care l-au civilizat. Drept este că au alternat faze, în funcţie de mersul ideilor şi evenimente deosebite. Am avut Glass-Steagall Act după Marea Depresiune; am avut dereglementări în deceniile trecute, pe fondul ofensivei neoliberale. A apărut Sarbanes-Oxley după episoadele Enron şi dotcom. Criza de acum reclamă o reevaluare a întregului edificiu de reglementări, astfel încît să putem controla riscurile sistemice rezultate din inovaţii financiare mai puţin benigne. Acest demers trebuie întreprins cu o minte deschisă şi pragmatică; trebuie ca unii să iasă din prizonieratul fundamentalismului de piaţă.

Criza financiară de acum readuce în discuţie liberalizarea făcută fără grija de a avea reglementări eficace pe piaţă. Repet, mulţi nu fac distincţie între pieţe libere şi pieţe reglementate; ultimele sînt şi ele pieţe libere, dar în condiţiile în care norme şi reguli încearcă să promoveze transparenţa, fair-play-ul, evitarea conflictelor de interese şi a abuzului de poziţie dominantă pe piaţă. Unii argumentează în favoarea eliminării reglementărilor, ceea ce se poate întoarce împotriva bunei funcţionări a pieţelor; episoadele Enron şi Worldcom, „explozia“ dotcom-urilor la finele deceniului trecut, căderea LTCM şi criza de acum subliniază efecte ale deficitului de reglementare.

Preluarea de facto a băncii Northern Rock de către trezoreria britanică înseamnă o naţionalizare, fie ea temporară. Şi în Franţa Guvernul Fillon a evocat o posibilitate similară în eventualitatea complicării situaţiei la Société Générale. În Germania, statul a acordat mai multe ajutoare unor bănci aflate la mare ananghie, ca urmare a pierderilor rezultate din expunerea la piaţa ipotecară din SUA. Nu comentez aici cît de adecvat este acest sprijin, întrucît eficacitatea sa depinde de circumstanţe şi de conţinutul său tehnic. Lecţia este însă incontestabilă. Cei care nu pregetă să dea sfaturi altora, cînd este vorba despre „practici bune“ (good practices), recurg la mijloace pe care nu ezită să le incrimineze la alţii. Este uşor de imaginat cum gîndesc acum nu puţini în lumea bancară din Asia, cînd văd cu ce probleme se confruntă economia SUA, şi grupuri bancare mari din UE, la ce modalităţi se recurge pentru ieşirea din impas – adică la mijloace pe care occidentalii le criticau cu tărie în timpul crizei din Asia de-acum un deceniu, ca şi cu ocazia altor episoade analoge. Şi mai trebuie spus ceva: nu economia reală trebuie să servească celei nominale (financiare), ci invers. Cînd economia nominală ajunge să urmărească o „raţiune de a fi“ a sa (inclusiv prin nivelul profiturilor generate de operaţiuni pur speculative), consecinţele pot fi mai mult decît detrimentale pentru economie în ansamblu. Oare este firesc ca şefi de bănci să fie demişi cu „paraşute de aur“ de zeci de milioane de dolari (euro), în timp ce pierderi masive să fie suportate de acţionari, de cetăţeni? Este normal ca scheme de compensare în industria financiară să stimuleze asumarea de riscuri aproape indiferent de circumstanţe?

În sfîrşit, scandalurile de corupţie, de evaziune fiscală (vezi disputa între Germania şi Liechtenstein), privind cîştiguri disproporţionate ale unor conducători de firmă reliefează rolul eticii în afaceri. Teza că economia este „amorală“ serveşte numai celor care se fac că nu înţeleg că societatea umană are o dimensiune socială pronunţată, că valorile morale nu pot fi abstrase din relaţiile dintre indivizi şi organizaţii economice.

Economia capitalistă are nevoie de un compas moral şi acesta trebuie să ghideze conduita celor care gestionează finanţele private. Iar cei ce nu vor să respecte reguli de fair-play şi decenţă în afaceri şi nu acceptă responsabilitatea socială a acţiunilor lor trebuie să fie penalizaţi pe măsură, într-o formă sau alta. Cu cîţiva ani în urmă, Claude Bebear a scris o carte mult comentată în Franţa, Ils vont tuer le capitalisme (Ei vor ucide capitalismul), ce se dorea a fi un strigăt de conştiinţă al celui care a condus patronatul francez. Să fim convinşi că nu întîmplător a scris-o. Malpraxisul trebuie, atît cît se poate, diminuat în lumea afacerilor. Şi pentru a proteja această lume de practici rele, este nevoie, printre altele, de reglementări eficace.

Sînt multe teme de meditaţie pentru cei care urmăresc cu atenţie derularea crizei financiare internaţionale actuale şi măsurile de politică economică adoptate de diverse guverne.

Daniel Dăianu este eurodeputat PNL. Acest articol a apărut inițial în revista Dilema Veche.

Împleticit între realitate şi vis,

septembrie 28th, 2008

Împleticit între realitate şi vis,
trag după mine noile buletine de ştiri.
Tot mai mulţi dintre cunoscuţii mei
neagă
că au colaborat în tinereţe cu Hristos.

Tot mai mulţi îşi smulg limbile
şi le duc la detectorul de minciuni.
Înseninez cerurile din lăuntrul meu
numai prin porunci militare.
Inima-mi tînără nu mai răspunde la apelul de seară.

Într-o scaldă de mistreţ vreau să înnoptez,
să mă joc cu argintul din visele sfinţilor,
cu laringele uscat al profetului,
cu matriţele etnice
cu care ţiganii vor tipări un Dumnezeu de lux.

E cald şi bine aici
în groapa Glina a poeziei moderne,
în scăldătoarea mistreţilor, unde tinerele poete
îşi leapădă pruncii plămădiţi după sintaxele maternale,
unde tot mai mulţi aruncă resturile cinei de taină.

Astăzi dragă poete
nu ţi se mai rupe apa
chiar de la primul poem.
Şi nici eu nu mai sunt destul de antrenat
pentru a ridica viziunea din praf.

Stau în groapa Glina a poeziei moderne
aşteptînd să-mi crească ierburi pe limbă,
să se coacă floarea de mac
în marile vase de opiu.
Aştept să vină menajera să-mi gătească golgota,
să-mi pună cu grijă crucea pe umărul drept,
să o aud cum vesteşte cu gura plină
sosirea cuvintelor aspre şi-a asasinilor,

şi zîmbetul porţilor de abator.

Cum stau în groapa Glina a poeziei moderne,
mă îndestulez din seminţele visului
şi beau din sîngele cald al acestui poem.
Aştern pe patul puştii cuvintele tinere,
scuip între ochi sintaxa,
ascult torcînd în suflet motoarele maşinilor de război.
Ard în cinstea lor lumînări făcute din seul
poetului necunoscut.

Cu ţipete de păuniţă,
omenirea îmi scoate febra din trup.
De pe mîinile împreunate
cad zgomotoase rugile,
în vreme ce
o puşcă de vînătoare
e pregătită să tragă.

Îmi ridic duhul de la pămînt,
îl curăţ de praf
şi mi-l aşez la rever,
dar un întreg regiment de nebuni îmi şopteşte:

„După ce vei primi harul
să nu te culci pe-o ureche,
să oblojeşti în palmele-mpreunate cu de-a sila
cîntecul de cocoş!”

Portocalul

septembrie 28th, 2008

Furtuna nu a mai lăsat nicio floare la locul ei.
Balconul, ordonat ca o dantură bine întreţinută
într-o gură frumoasă mereu zâmbitoare, discret rujată,
era acum devastat.
Mocheta verde închis mustea de apă.
Tălpile subţiri ale papucilor tăi de casă
lipăiau, parcă ai fi călcat pe muşchi într-o pădure inundată.
Te aplecai încruntată.
Culegeai petalele răvăşite; parcă voiai să le dai din nou viaţă.
Din viaţa ta.
Te priveam, trist şi eu; îţi împărtăşeam durerea.
Palmele îţi erau învineţite de umezeală, de frig.
Ţi-ai îndreptat spatele.
Braţele reci îţi atârnau pe lângă corp.
Deznădejde.
– După nimic nu-mi pare atât de rău, cât după portocalul pitic pe care mi l-ai dăruit acum doi ani, de Valentine’s Day.
Înflorise pentru prima oară şi doream să-ţi aşez pe masă micile fructe galbene, de ziua ta.
– Da? Ce păcat!
Nu mai ţineam minte.
– Era mica mea surpriză pentru tine.
– Da, da, mare păcat!

Dan David, Los Angeles, Feb.-20-2007.

Știință și Religie – Dialog imposibil?

septembrie 28th, 2008
CERN - acolo unde știința confruntă religiaCERN – acolo unde știința confruntă religia

Nu vă aşteptaţi să găsiţi răspunsuri definitive în acest articol. Veţi găsi mai degrabă întrebări.

Odată această clarificare făcută, mă simt cu inima mai uşoară având în vedere subiectul de reflecţie pe care aş vrea să vi-l propun. Este vorba de posibilitatea unui dialog autentic, util, productiv, de substanţă, între persoanele religioase şi cele nereligioase. Despre acest dialog îmi pun şi vă pun întrebări, evident în speranţa că, în anumite condiţii un astfel de dialog este totuşi posibil. Dar să nu anticipăm.

Corect ar fi să vă spun câteva cuvinte despre mine, ca să nu existe dubii despre Ştefan Maier care îşi permite să abordeze asemenea subiect.

Sunt agnostic. Adică nu ştiu dacă există sau nu există Dumnezeu. Nu discutăm de religie, pentru că din acest punct de vedere este foarte simplu: nu sunt o persoană religioasă. Dar şi aici sunt necesare câteva precizări. Când spun că nu ştiu dacă există sau nu există Dumnezeu, mă refer la o entitate atotcuprinzătoare şi atotştiutoare, aşa cum este definită de religii şi mai ales o entitate cu care omul să poată interacţiona sub o formă sau alta, de exemplu atrăgând bunăvoinţă asupra lui prin rugăciuni, ritualuri, sacrificii, acatiste. Mai mult, nu ştiu nici dacă există un altfel de Dumnezeu, omniprezent, omnipotent, deterministic, sau cu caracteristici probabilistice cognoscibile, în căutarea căruia ştiinţa se concentrează în zilele noastre vânând la CERN bosonul Higgs. Aşa se face că nu frecventez instituţii religioase iar dacă aud că acceleratorul hadronic va cauza Sfârşitul Lumii, nu pot decât să zâmbesc, amintindu-mi de anii când am lucrat sub îndrumarea profesorului Friedlander la simularea cascadelor de particule care trec în fiecare secunda prin noi „ca prin brânză”, accelerate de câmpurile Fermi, îmbătrânindu-ne ireversibil şi creând noi mutanţi, la dispoziţia selectivă a Naturii.

Dar n-am intrat niciodată într-o biserică, moscheie, sinagogă? Cum să nu! Am intrat în multe aşezăminte de cult religios. Ba chiar în biserică am participat şi la propriul botez creştin ortodox, şi la cel al copiilor mei. Cu botezul meu a fost mai complicat, deoarece s-a produs în mod conspirativ, complotistele fiind bunica din partea mamei şi o prietena de-a ei. Imi aduc aminte şi acum de apa rece din cazanul de botez al Bisericii Albe din Bucureşti. Aveam aproape noua ani şi, împotriva voinţei tatălui meu evreu, bunica mea româncă m-a restituit „credinţei strămoşeşti” – cum probabil gândea ea la nivelul ei de educaţie – altfel o femeie de o bunătate infinită, care avea să moară doar trei ani mai târziu într-un absurd accident auto a cărei victimă, dacă nu m-ar fi obligat să schimbăm locurile cu câteva minute înainte, poate aş fi fost eu. Există un Dumnezeu! – vor exclama unii dintre dv…

Bineînţeles, este mult mai comod de trăit într-un Univers ordonat, chiar dacă nu putem vedea, pipăi, mirosi, gusta, auzi Cine sau Ce este la originea ordinii. Este mult mai confortabil de trăit cu sentimentul că eşti ales, creat sau destinat a fi, decât cu gândul că eşti produsul unor probabilităţi infinitezimale. Pentru comparaţie, având în vedere faptul că în genere doar unul dintre sute de milioane de spermatozoizi fecundează ovulul (fapt recunoscut în prezent de majoritatea religiilor), este mult mai probabil ca un tată să câştige Marele Premiu de 300,000,000 de dolari la loto decât să aibă un anumit copil. Imaginează-ţi acum că tu eşti acel copil. E plăcut? E neplăcut? Are vreo importanţă?

Viaţa într-un univers ordonat nu serveşte doar celor religioşi. Unul dintre principalii beneficiari al ordinii devine Statul, care preia componenta educaţională submisivă a enoriaşului şi o exploatează sub formă de automatism de supunere în faţa instituţiilor proprii. E bine? E rău? E discutabil? În orice caz, aceasta este explicaţia de ce practic în toate ţările pentru a fi principal om de stat trebuie să fii şi religios, fiind un exemplu pentru popor (as fi vrut sa scriu „bobor” dar vreau ca în acest articol să păstrez imparţialitatea, indiferent de tendinţele sau convingerile mele). Această paradigmă a condus cel puţin în România la un mimetism absolut dizgraţios, dar asta este altă poveste.

O să mă întrebaţi de ce am optat pentru botezarea copiilor dacă nu sunt credincios. Am să vă răspund că nu sunt nici necredincios, iar ritualul botezului şi mai ales sărbătoarea care-i urmează sunt foarte plăcute. Cu o astfel de ocazie pot avea o discuţie urbană şi cu prietenii mei credincioşi iar dacă pentru asta nu e nevoie decât de un botez, putem spune chiar că merită.

Linii fine unesc pe de o parte Religia, Credinţa în Divin şi Transcedental şi Determinismul iar pe de altă parte Ştiinţa, Credinţa în Legile Cognoscibile şi Repetabile ale Naturii şi manifestările Probabilistice ale acestora. Iar din această încrengătură singura zonă de conflict este cea a credinţelor diferite, în clipa cand ele încetează a fi doar opţiuni personale şi încep să acţioneze pentru a capta, prin forţă, propagandă sau mai subtil, prin educaţie, cât mai multe conştiinţe. Dacă mă veţi întreba dacă sunt de acord cu predarea religiei în şcolile publice copiilor în vârstă de până la 18 ani, vă voi răspunde un DA mare, în aceeaşi măsură în care se predă şi ştiinţa în acestea. În egală măsură mi se pare absurdă şi NU sunt de acord cu practicarea nici uneia dintre ele, în acelaşi context (şi mai concret, pe exemple: NU rugăciuni, NU cercetare fundamentală.)

De aceea dialogul dintre Ştiinţă şi Religie (şi elementele ataşate lor) trebuie moderat de o terţă forţă, aceea care se naşte prin unirea, tot cu o linie fină, a Ştiinţelor Sociale, centrate pe Drepturile Omului – şi mă refer, pentru a nu exista nici o confuzie, la documentul scris numit Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe care vă invit să-l recitiţi, măcar de curiozitate, de exemplu până pe 10 Decembrie când se împlinesc 60 de ani de la semnarea lui.

Putem avea un dialog în măsura în care dorim acest lucru, separând instituţional Ştiinţa şi Religia de Stat, concentrându-ne pe subiecte care ne apropie, evitând să împărtăşim credinţe personale celor care nu manifestă un interes pentru acestea, respectând şi tolerând. Nu în ultimul rând, înţelegând că Ştiinţa are un merit egal cu al Religiei în a-şi revendica titlul de Disciplină Spirituală. Dar în legătură cu această din urmă afirmaţie sper să se revină cu o altă propunere de meditaţie.

Românii din Marea Britanie cer să fie tratați ca toți cetățenii Uniunii Europene

septembrie 27th, 2008
Cristina Irimie și Ino Brezeanu strâng semnături la Patiseria Română din Burnt Oak, nordul LondreiCristina Irimie și Ino Brezeanu strâng semnături la Patiseria Română din Burnt Oak, nordul Londrei

În Marea Britanie e în plină desfășurare campania de strângere de semnături pe o petiție adresată guvernului britanic pentru înlăturarea tuturor restricțiilor de pe piața muncii pentru cetățenii români.

Campania a fost lansată de ziarul \”Român în UK\” http://www.romani.co.uk și este coordonată de inimoasa directoare a publicației, Cristina Irimie.

Spre deosebire de anul trecut, campania se bucură anul acesta de sprijinul mai multor organizații românești din Marea Britanie, spune Cristina Irimie.

\”Până acum au semnat pe internet circa 1200 de persoane, iar alte 800 au semnat pe hârtie,\” a declarat Cristina revistei ACUM.

\”Dar nu vă pot spune exact pentru că am trimis formulare pe șantiere, în restaurante, în cafenele, peste tot unde lucrează români, pe întreg cuprinsul țării.\”

Petiția a fost semnată nu numai de români din Marea Britanie, ci și de români din alte țări UE, dar și de cetățeni din alte state UE rezidenți în Marea Britanie, precum polonezi, și de cetățeni britanici.

Deschiderea totală a pieței muncii este sprijinită explicit de deputatul Laburist Keith Vaz și cel Conservator Greg Hands, precum și de Confederația Sindicatelor Britanice și Uniunea Națională a Fermierilor.

Petiția urmează să fie depusă pe 15 octombrie la 10, Downing Street, reședința premierului Gordon Brown.

Guvernul urmează să ia decizia privind deschiderea totală sau nu a pieței muncii pentru români și bulgari la sfârșitul lunii octombrie sau începutul lunii noiembrie.

Deși numărul de români și bulgari care au venit să lucreze în Marea Britanie a scăzut în 2008 față de 2007, așteptările sunt că restricțiile nu vor fi abrogate, la fel ca în 2006 și 2007.

O țară membră a UE poate restrânge libertatea de mișcare a forței de muncă din alt stat membru până la maximum șapte ani.

Petiția ONLINE poate fi semnată la http://www.gopetition.com/online/21602.html

Au foste descoperite cele mai vechi roci în vârstă de 4,3 miliarde de ani

septembrie 27th, 2008
În Canada se găsesc cele mai vechi roci din lumeÎn Canada se găsesc cele mai vechi roci din lume

O echipă de oameni de știință a descoperit roci vechi de 4,28 miliarde de ani, cele mai vechi de pe Pământ, pe malurile golfului Hudson, în Canada.

Rocile verzi Nuvvuagittuq sunt cu circa 250 de milioane de ani mai vechi decât cele mai vechi roci descoperite până acum.

Descoperirea ar putea evidenția forme de viață extrem de vechi, primele pe Pământ, deși co-autorul articolului din revista Science, Don Francis, atrage atenția că acest lucru nu a fost încă stabilit.

Înainte de această descoperire cele mai vechi roci erau considerate a avea vârsta de 4,03 miliarde de ani și fuseseră descoperite – Acasta Gneiss – și fuseseră descoperite în Teritoriul de Nord Vest al Canadei.

În vestul Australiei au fost găsite granule minerale a căror vechime a fost estimată la 4,36 miliarde de ani.

Majoritatea oamenilor de știință estimează că Pământul s-a format acum circa 4,55 miliarde de ani.

Datarea rocilor descoperite în golful Hudson a fost făcută la Institutul Carnegie la Washington folosind izotopi radioactivi ai unor elemente rare precum neodimiu și samariu, a căror perioadă de înjumătățire în timp e cunoscută.

Potrivit oamenilor de știință descoperirea ar putea însemnă că pe Pământ existau oceane încă de acum 4,3 miliarde de ani.

Descoperirea a fost anunțată cu doar câteva zile înainte de Roș Hașana, anul nou evreesc 5869 de la facerea lumii, potrivit calculelor bazate pe textul Bibliei.

Sorin Oprescu se pregateste sa incalce Pactul pentru Bucuresti

septembrie 24th, 2008

In campania electorala din mai 2008, Sorin Oprescu si marea majoritate a actualilor consilieri generali si-au asumat prin semnatura Pactul pentru Bucuresti. Documentul a fost initiat de 34 de organizatii civice si profesionale si cuprinde un set de masuri minimale pentru dezvoltarea Bucurestiului in mandatul 2008-2012.

La punctul 13, Pactul pentru Bucuresti prevede:
“Comisia Tehnica de Urbanism si Amenajarea Teritoriului a PMB isi va diversifica competentele si va functiona dupa un nou regulament. […] în afară de arhitecţi şi urbanişti, ea trebuie să includă cel puţin un specialist în patrimoniu istoric, un antropolog, un ecolog, un sociolog, un inginer, un jurist cu cunoştinţe de urbanism, un specialist în economie urbană, un reprezentant al societaţii civile, etc.”

In contradictie cu aceste prevederi, Primarul General Sorin Oprescu a inaintat un Proiect de Hotarire pentru sedinta Consiliului General al Municipiului Bucuresti din 29 septembrie 2008, cu o propunere de componenta a Comisiei Tehnice.

Intrucit:

1. Noua comisie ar urma sa fie numita inainte de elaborarea unui nou regulament de functionare
2. Noua comisie ar urma sa fie compusa doar din arhitecti si urbanisti

asociatiile initiatoare ale Pactului pentru Bucuresti

1. Solicita membrilor Consiliului General sa isi respecte angajamentul din mai 2008 si sa respinga la vot Proiectul de Hotarire in sedinta din 29 septembrie 2008
2. Solicita Primarului General sa initieze consultari cu asociatiile profesionale, sub coordonarea Arhitectului-Sef, pentru elaborarea unui nou Regulament al Comisiei Tehnice de Urbanism si Amenajarea Teritoriului.

Asociatiile initiatoare ale Pactului pentru Bucuresti au solicitat sa intervina in sedinta din 29 septembrie, in cursul dezbaterilor pentru Proiectul de Hotarire, printr-o cerere adresata Presedintelui Consiliului General.

Mentionam ca functionarea Comisiei Tehnice de Urbanism si Amenajarea Teritoriului nu este un detaliu al Pactului pentru Bucuresti. Actualul dezastru urbanistic al Capitalei (inclusiv situatia traficului) a fost cauzat in buna masura de functionarea defectuoasa a Comisiei in mandatele anterioare.

Contact:
Nicusor Dan, Asociatia Salvati Bucurestiul, 0732.290.539
Anexa:
Au semnat nominal Pactul pentru Bucuresti:
Primarul General Sorin Oprescu
Consilierii Generali PDL: Atanasoaiei Mihai-Cristian, Bacaitan Irimie Gabriel, Budulan Pompiliu, Chiris Mariana, Cosma Roxana Maria, Cruceanu Elena, Gherasim Vasile, Ivascu Tiberiu, Mircea Valentin, Murg Calin, Murgeanu Razvan, Neagu Mihai, Parvu Cosmin Daniel, Popa Grigore Ioan, Prioteasa Doru, Raicu Mircea Cristian, Radoi Silviu George, Tica Ghoratiu, Untaru Virgil, Vladan Florin Laurentiu, Voicu Mihai, Zatreanu Dan Radu.
Consilierii Generali PSD: Anton Mihaela, Berbecaru Alin Dumitru, Boaja Minica, Burcau Doina, Campurean Mariana, Draghici Aurelia Gratiela, Florescu Dragos, Georgescu Bogdan Cristian, Giugula Doru, Mihailescu Ion Bogdan, Nedelcu Costel, Paduraru Alexandru, Popa Maria, Rizoiu Mircea, Stan Ion, Tapardel Ana-Claudia.
Consilierul General PNL Alexe Florin Alexandru
Consilierul General PNG Fuciu Daniel.
(Total: 41 din 55 de consilieri generali).

Asociatiile initiatoare ale Pactului pentru Bucuresti vor face publica in mass-media lista
nominala a celor care si-au asumat in mai 2008 Pactul, iar dupa alegeri si-au incalcat prin votul in Cosiliul General contractul semnat cu cetatenii Bucurestiului

Asociatiile initiatoare ale Pactului pentru Bucuresti:
Alianţa Civică
Agenţia pentru Monitorizarea Presei – Active Watch
Asociaţia ALMA-RO
Asociaţia Bate Şaua să Priceapă Iapa
Asociaţia Bucureşti
Asociaţia Collage City. Arta. Arhitectură
Asociaţia Culturală Goodartofnoon
Asociaţia EcoAssist
Asociatia Greenitiative
Asociaţia Investitorilor din Centrul Istoric (AICI)
Asociaţia Komunitas
Asociaţia pentru Arheologie Industrială
Asociaţia pentru Conservarea Ariilor Protejate Biocultural “Salvaţi Vama Veche”
Asociatia pentru Dezvoltare Urbana
Asociaţia pentru Tranziţia Urbană (ATU)
Asociaţia “Pro Urbe” Arad
Asociaţia Rhabillage (Case care Plâng)
Asociaţia RPER – Rencontres du Patrimoine Europe – Roumanie
Asociaţia Salvaţi Bucureştiul
Asociaţia Sighisoara Durabilă
Asociatia Studenţilor si Doctoranzilor Români din Franţa – ADERF
Asociaţia Terra Ecologica
Forumul Civic Românesc
Fundatia Academia Civică
Fundaţia Eco-Civica
Fundaţia Pro Patrimonio
Grupul pentru Dezvoltare Urbana
Grupul pentru Dialog Social (GDS)
Grupul Arhiterra
Grupul Miliţia Spirituală
Ordinul Arhitecţilor din Romania – OAR
Societatea Academică din România – SAR
Uniunea Arhitecţilor din Romania – UAR
Viitor Plus – Asociaţia pentru Dezvoltare Durabilă

Romanii vor beneficia, pe banii statului, de servicii medicale in tarile UE, din 2010 …..Pharma Business

septembrie 24th, 2008

Romanii vor putea beneficia de orice serviciu medical in tarile Uniunii Europene, din 2010, in limita in care costurile tratamentelor din strainatate sunt egale cu cele decontate in Romania, potrivit unei directive europene ce va fi dezbatuta de Parlamentul European, pana la sfarsitul anului 2008.
\”Orice asigurat va avea dreptul sa se trateze in orice spital si la orice doctor din Uniunea Europeana, fara a obtine o autorizatie sau aprobare de la Ministerul Sanatatii sau de la Casa Nationala de Asigurari de Sanatate. Asa cum este conceputa directiva acum, pacientul isi alege tara unde vrea sa se trateze, se duce acolo si, dupa ce se intoarce in tara, se va prezenta la casa de asigurari cu toate actele si facturile si i se va deconta tratamentul\”, a declarat, vineri, parlamentarul european Cristian Busoi, in cadrul conferintei European Health Academy.
Potrivit directivei privind ingrijirea medicala in afara granitelor, casele de asigurari din Romania vor deconta doar acele tratamente care se efectueaza si in unitatile medicale romanesti si care au aceleasi costuri ca tratamentele efectuate in strainatate. In cazul in care un pacient va beneficia de un tratament mai scump, atunci el va trebui sa suporte diferenta de pret.
Cristian Busoi a adaugat ca, in cazul in care una dintre tarile europene constata ca procentul celor care se trateaza in afara granitelor este foarte mare, se vor stabili anumite reguli pentru a limita migrarea excesiva a pacientilor dintr-o tara in alta.? \”Daca vom constata, de exemplu, ca foarte multi romani se vor duce sa se trateze in alte tari, vom introduce, probabil, obtinerea autorizatiei de tratament, de la autoritatile competente\”, a mai spus parlamentarul european.
Directiva europeana va intra in discutie in Parlamentul European la sfarsitul acestui an si va intra in vigoare cel mai tarziu in 2010.

La Hotel Sofitel, Bucureşti în zilele de 26- 27 septembrie 2008 se va desfăşura Conferinţa de Neuropsihiatrie pentru medicii de familie. \”Secolul XXI şi influenţele sale asupra psihicului uman- afecţiunile neuropsihiatrice în cabinetul medicului de familie: de la despresie şi anxietate la demenţă.

Produsele alimentare si bauturile nocive pentru copii nu vor mai fi promovate in presa
22 Septembrie 2008
Produsele alimentare si bauturile nocive pentru sanatatea copiilor nu vor mai fi promovate in timpul emisiunilor radio si TV pentru cei mici si nici in presa scrisa, potrivit unui cod etic pentru marketingul produselor alimentare destinate copiilor, elaborat de Protectia Consumatorilor.

Codul, realizat de Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor (ANPC), defineste un criteriu nutritional minimal pe care ar trebui sa-l respecte alimentele destinate celor mici, pentru a nu le afecta sanatatea si a nu-i predispune la obezitate. Astfel, alimentele ce vor putea fi promovate copiilor trebuie sa aiba continut scazut de zahar, grasimi si sare, anunta NewsIn.

\”Obezitatea si bolile cauzate de aceasta sunt efecte ale alimentatiei nesanatoase, care au inregistrat o rata de crestere tot mai mare in intreaga lume, fapt ce a alertat autoritatile europene. Adoptarea acestor reguli presupune incetarea promovarii, prin orice mijloace de marketing, a produselor care nu respecta criteriile impuse de codul etic, precum si respectarea dreptului copiilor de a nu fi influentati sau de a nu-si influenta parintii sa cumpere anumite produse\”, a explicat, pentru NewsIn, presedintele ANPC, Dan Vlaicu.

Proiectul Codului etic pentru marketingul produselor alimentare destinate copiilor este supus dezbaterii publice, urmand sa fie analizat de producatorii din domeniu, de autoritatile statului si de cei implicati in promovarea acestor produse, urmand sa se stabileasca o varianta finala, care va deveni litera de lege.

Tot pentru combaterea obezitatii si pentru o alimentatie sanatoasa a celor mici, Ministerul Sanatatii a elaborat o lista cu alimente nerecomandate copiilor, cum ar fi cum ar fi chips-urile, sucurile acidulate si produsele de tip fast-food. Ordinul privind aceasta a intrat in vigoare joi, 18 septembrie, data incepand cu care produsele in cauza nu mai pot fi comercializate in incinta unitatilor scolare si prescolare din Romania.

Incepand din aceasta saptamana, Inspectia Sanitara de Stat a Ministerului Sanatatii va efectua o actiune de control, pentru a verifica daca in incinta unitatilor scolare se comercializeaza alimente nerecomandate copiilor, a anuntat, la sfarsitul saptamanii trecute, ministrul Sanatatii, Eugen Nicolaescu.

………………….

Arhitecţi şi artişti la « ARTIS » 2008 -salonul internaţional de artă plastică

septembrie 24th, 2008

In perioada 18 septembrie – 30 septembrie 2008 Galeria „ARTIS” din Bucureşti găzduieşte salonul internaţional de artă plastică al unui grup alcătuit din arhitecţi-artişti membri ai Asociaţiei „Ligne et couleur” din Franţa alături de reprezentanţi ai Uniunii Artiştilor Plastici din România: „ARTIS” 2008.

Uniunea Artiştilor Plastici din România (prescurtat UAP) există sub această denumire din anul 1951 şi este moştenitoarea Sindicatelor Artelor Frumoase din 192l. UAP este asociaţie profesională, neguvernamentală şi nonprofit, cu personalitate juridică de utilitate publică şi de interes naţional.

Ligne et couleur – Franţa este o asociaţie culturală neguvernamentală iniţiată în 1935, ce reuneşte arhitecţi şi studenţi la arhitectură, atât din Franţa cât şi din întreaga lume, al cărui numitor comun este dorinţa de a se exprima şi în domeniul artelor: pictură, grafică, sculptură etc.
Asociaţia « Ligne et couleur » continuă o frumoasă tradiţie a asociaţiei intitulate : «LADLN » – « Les Amants De La Nature ».

Celebră la vremea sa, această asociaţie creată în 1881, a funcţionat doar cu o scurtă întrerupere în perioada primului război mondial.

Curatorul expozitiei, Marina Nicolaev, membră UAP şi „Ligne et couleur”, vă propune prin organizarea expoziţiei colective internaţionale de artă plastică, o nouă viziune de colaborare şi deschidere culturală pentru artişti şi arhitecţi.

Curatorul expozitiei, Marina Nicolaev, membră UAP şi „Ligne et couleur”, vă propune prin organizarea expoziţiei colective internaţionale de artă plastică, o nouă viziune de colaborare şi deschidere culturală pentru artişti şi arhitecţi.

Expun:
Karim AYEB, Isabelle BENE, Monika BRZOZOWSKA alias BROSKA, Djamila BELLOUL, Martine DELALEUF, Fabrizio ESPOSITO, Marie-Anne FREMIN, Pierre FRISCH, Jacques GANDELIN, Luc-Régis GILBERT, Taylor ISHMAEL, François JOXE, Ursula LESZKIEWICZ alias ULESKI, Marie-Therèse MANCHOTTE, Kadjar NASSERI, Pierre PARAT, Catherine WINOGRADOFF, Sonia WINOGRADOFF (Ligne et couleur), Tudor BANUS
Călin Ciprian ANDREI, Gheorghe LEAHU, Romeo LIBERIS, Daniela Ileana MIHĂILESCU, Marina NICOLAEV, Florin PANTILIMON, Adrian STOENICĂ (Romania)

Invitat de onoare este cunoscutul artist plastic BOGDAN STIHI.

Loredana Groza la Washington

septembrie 24th, 2008

Dupa participarea la a 18-a editie a Festivalului Romanesc “Chicago’s Taste of Romania”, organizat in perioada 13-14 septembrie 2008, de catre restaurantul romanesc “Continental Café” din Chicago, Loredana Groza a urcat si pe scena Washingtoniana, in seara zilei de 20 septembrie. Publicul a cintat si dansat odata cu interpreta, sala umplindu-se de energia vocii artistei si a melodiilor desprinse din instrumentele muzicale ale grupului “Taraful”.

Dupa 15 ani de la ultimul sau concert in Statele Unite, Loredana revine cu o prestatie puternica, cu abordarea moderna a cintecelor vechi romanesti si lautaresti, incintind publicul de la mic la mare. Philadelphia, Cleveland si orase din statele Florida si California, vor face parte din traseul turneului sau American.

Linga Loredana Groza, au participat la concerte si binecunoscutul interpret Benone Sinulescu, precum si Dana Rogoz, Junii Sibiului, Aura si Monica din Banat.

Rusia, războiul din Georgia și Transnistria

septembrie 23rd, 2008

Institutul de Politici Publice
Viziunea sintetizată asupra problemei Transnistrene
11 septembrie 2008

Pe fundalul evenimentelor din Georgia, urmate de un set de acţiuni politice şi diplomatice premeditate din partea Federaţiei Ruse, au apărut un şir de întrebări în ceea ce priveşte evoluţia problemei Transnistrene, inclusiv a relaţiilor dintre Rusia şi Republica Moldova.

Până la evenimentele din august 2008, politica Rusiei în raport cu conflictele „îngheţate” din Georgia şi Moldova s-a încadrat în conceptul de „anexiune tacită”. Evoluţia situaţiei pe parcursul a mai multor ani de zile a demonstrat că lipsa progresului în soluţionarea conflictelor, în mare parte, a fost determinată de formatele ”unice” ale trupelor de menţinere a păcii, impuse de Rusia imediat după stoparea conflictelor armate, şi de formatul procesului de negocieri, în cadrul căruia Rusia deţine statutul de „mediator”. Aceste formate au legiferat trupele paramilitare ale regimurilor din zonele de conflict, înzestrate cu armament oferit de Rusia, iar trupele ruse, staţionate ilegal în aceste zone, precum şi pacificatorii ruşi, împreună cu cei din partea regimurilor din zonele de conflict, au devenit scut de protecţie ale regimurilor anticonstituţionale.

Politica de ”anexiune tacită” a fost realizată de Rusia prin utilizarea următoarelor instrumente:

1. Oferirea masivă a paşapoartelor ruseşti populaţiei din zonele de conflict. În situaţia când Transnistria , Osetia de Sud şi Abkhazia nu sunt recunoscute de comunitatea internaţională, ”paşapoartele” eliberate de administraţiile de la Tiraspol, Ţhinvali şi Suhumi nu permit deplasarea populaţiei în afara zonelor de conflict. Ceea ce înseamnă că paşaportul rusesc, oferit gratis şi fără probleme birocratice, devine o soluţie pentru locuitorii zonelor de conflict. În plus, aceste paşapoarte devin instrument de protecţie pentru liderii regimurilor separatiste.

2. Oferirea asistenţei financiare, promovarea unor aşteptări vizând extinderea programelor de asistenţă socială din Rusia pentru populaţia din zonele de conflict.

3. Înscenarea periodică a ”referendumurilor” cu privire la independenţă şi afiliere la Rusia.

4. Privatizarea ilegală de către capitalul rusesc public şi cel privat al obiectelor economice strategice din zonele de conflict.

5. Impunerea unui spaţiu mediatic pro-rusesc prin care este promovată politica de „spălare a creierilor” a populaţiei din zona de conflict. În Transnistria, în special, este insistent creat chipul duşmanului – Republica Moldova, pe când Rusia este prezentată drept singurul apărător şi salvator.

6. Desfăşurarea alegerilor în organele puterii de stat ale Rusiei în zonele de conflict exact ca şi pe teritoriul Federaţiei Ruse, sfidând normele de drept internaţional şi poziţia oficialităţilor de la Chişinău şi Tbilisi.

7. Impunerea/menţinerea în administraţiile din zonele de conflict a persoanelor (cetăţeni ruşi) care execută docil indicaţiile Kremlinului. Serviciile secrete locale sunt nişte filiale ale serviciilor secrete din Rusia.

Pe parcursul ultimilor ani Federaţia Rusă doreşte să se poziţioneze în calitate de stat în ascensiune (care „se ridică din genunchi”) şi se pronunţă deschis, şi tot mai categoric, împotriva ”lumii monopolare”. Politica în cauză, de fapt, este orientată, în primul rând, împotriva SUA. UE este percepută de elitele pro-guvernamentale din Rusia drept un conglomerat eterogen de state, pe care Rusia îl poate diviza din interior, utilizând resursele energetice şi corupându-i pe unii dintre politicienii europeni.

Evenimentele din Georgia şi comportamentul Rusiei

Faptul că Rusia a întreprins într-un mod premeditat, consecvent şi într-un interval scurt de timp un set întreg de acţiuni militare, politice şi diplomatice, însoţite de o campanie informaţională agresivă, vorbeşte în favoarea ipotezei, că Rusia din timp a pregătit un scenariu de răsturnare a lumii „monopolare”. Georgia, care sub mai multe aspecte simbolizează politica SUA în Caucaz, a fost aleasă în calitate de ţintă pentru a demonstra comunităţii internaţionale, şi CSI în primul rând, că „Rusia a revenit”. La momentul oportun (Jocurile Olimpice, perioada estivală), utilizând regimului lui Eduard Kokoitî, Rusia l-a provocat pe Mihail Saakashvili la acţiuni militare în scopul apărării cetăţenilor georgieni din zona de conflict (pe care nicidecum nu erau în stare să-i apere pacificatorii ruşi) şi a purces la agresiune militară, pregătită din timp, împotriva Georgiei.

Pentru justificarea agresiunii militare şi a acţiunilor ulterioare, au fost pregătite, la fel, din timp, acuzaţiile de ”genocid”, ”epurări etnice”, cifre şocante (care aşa şi nu au fost confirmate, de altfel) de victime din rândurile populaţiei civile, referiri absolut nefondate la Actul Final de la Helsinki şi Statutul ONU, egalarea zilei de 8 august 2008 (pentru Rusia) cu cea de 11 septembrie 2001 (pentru SUA) etc.

Impactul celor întâmplate în Georgia asupra Moldovei

Evenimentele din Georgia şi comportamentul Rusiei au generat apariţia unor întrebări în ceea ce priveşte posibilele consecinţe pentru problema Transnistreană şi viitorul Republicii Moldova. Se cere de menţionat că există un şir de factori de care trebuie să se ţină cont atunci când se caută răspunsul la aceste întrebări. Comportamentul Republicii Moldova în raport cu Moscova, precum şi esenţa conflictului de pe teritoriul ei diferă de cazul Georgiei prin următorii parametri:

– Preşedintele Vladimir Voronin a venit la putere în 2001 în calitate de lider al unei formaţiuni politice (PCRM), care din start a declarat relaţiile bune cu Rusia drept o prioritate strategică pentru Republica Moldova. După răcirea relaţiilor cu Rusia, în urma scandalului cu nesemnarea Memorandumului Kozak la 25 noiembrie 2003, Preşedintele Voronin a depus un efort maxim pentru restabilirea dialogului cu Kremlinul.

– După restabilirea dialogului (pe parcursul anului 2006) toată politica Chişinăului a fost subordonată scopului de a atinge o „înţelegere în pachet” cu Kremlinul, şi de a rezolva pe această cale problema Transnistreană.

– Timp de peste doi ani, spre deosebire de Georgia, Chişinăul a redus participarea în GUAM, contactele cu NATO sunt trecute pe un plan pur formal, relaţiile cu România sunt demonstrativ răcite. Republica Moldova, spre deosebire de Georgia, nu vrea să devină membru NATO, fiind, conform Constituţiei, o ţară neutră (neutralitatea Republicii Moldova nu este respectată numai de Rusia, care, într-un mod ilegal, îşi menţine trupele pe teritoriul ei).

– Conflictul Transnistrean nu este nici interetnic şi nici intern. Etnicii şi cetăţenii ruşi sunt în minoritate în Transnistria, iar la Chişinău locuiesc mai mulţi etnici ruşi decât în toată Transnistria.

– Zona Transnistreană este mult mai vulnerabilă pentru Moscova în comparaţie cu Osetia de Sud şi Abkhazia. În primul rând, Transnistria nu are frontieră comună cu Rusia şi regimul din Transnistria este foarte dependent de comportamentul Ucrainei. Ucraina, la rândul său, s-a poziţionat clar împotriva acţiunilor Rusiei în Georgia şi îşi declară, împreună cu Georgia, opţiunea pro-NATO. În cazul în care Ucraina va obţine Foaia de Parcurs pentru a deveni membru NATO, aceasta ar putea însemna, implicit, şi un angajament din partea Ucrainei de a promova o politică mult mai fermă în raport cu regimul de la Tiraspol. Tot aşa cum, în urma semnării Planului de Acţiuni Ucraina-UE a apărut Misiunea EU de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană.

– Republica Moldova, spre deosebire de Georgia, este ţară vecină cu UE şi NATO. Declanşarea unui conflict armat pe un teritoriu între Ucraina, pe de o parte, şi NATO şi UE, pe de altă parte, ar putea arăta cu totul altfel decât în Caucaz.

Suprapunerea doar a acestor factori ne face să credem că, într-un interval de timp apropiat, repetarea evenimentelor de tipul celor din Georgia este puţin probabilă în cazul Republicii Moldova.

Poziţia reală a Rusiei în raport cu problema Transnistriei

Federaţia Rusă nu a fost vre-o dată interesată să accepte „înţelegerea în pachet”, propusă de Chişinău. Mimând dialogul cointeresat cu guvernarea de la Chişinău, Kremlinul a subordonat o bună parte din politica externă a Republicii Moldova, îndeosebi în raport cu NATO şi GUAM. Rusia şi-a păstrat posibilitatea de continuare a politicii de „expansiune tacită” în Transnistria şi i-a transformat pe ceilalţi participanţi la formatul 5+2, Ucraina, OSCE, UE şi SUA, în spectatori pasivi.

Rusia rămâne indiferentă la argumentele Chişinăului, care încearcă să-i demonstreze, că acele competenţe, care au fost oferite Transnistriei în cadrul „înţelegerii în pachet„ depăşesc substanţial competenţele subiecţilor din componenţa Federaţiei Ruse. De fapt Chişinăul propune federalizarea, dar evită să recunoască acest lucru explicit. Aceasta înseamnă că Rusia doreşte un statut al Transnistriei care o să-i permită să controleze statul „reîntregit”, şi, deci, să nu-i permită orice independenţă pe viitor.

Pe parcursul „dialogului” cu oficialii de la Chişinăul, administraţia de la Kremlin, prin declaraţiile oficialilor ruşi şi al MAE al Rusiei, în repetate rânduri a confirmat că Rusia insistă, ca în locul Republicii Moldova să fie creat un stat nou „comun” (federaţie sau confederaţie) de către aceşti doi subiecţi egali, Republica Moldova şi Transnistria. Rusia nu renunţă la staţionarea pe teritoriul Republicii Moldova a potenţialului militar până la „soluţionarea definitivă” a conflictului Transnistrean şi nu acceptă schimbarea formatului operaţiunii de menţinere a păcii.

Kremlinul insistă asupra egalităţii „părţilor” în cadrul procesului de negocieri şi asupra faptului că Transnistria trebuie să dispună de „un statut special, garantat cu certitudine”, ceea ce înseamnă că Transnistria va avea posibilitatea să aplice veto-ul asupra deciziilor strategice, de importanţă naţională, cum ar fi integrarea europeană, ale statului „reîntregit”. Toate acestea fiind elemente neschimbate ale Memorandumului Kozak din 2003.

Faptul că Moscova declară că soluţia viabilă a conflictului poate fi atinsă numai la masa de negocieri de către Chişinău şi Tiraspol, în baza principiului de egalitate a „părţilor”, într-un format rupt de sub controlul internaţional, înseamnă că Rusia respinge „înţelegerea în pachet”, propusă de Chişinău şi nu acceptă soluţionarea conflictului în cadrul Constituţiei şi legislaţiei Republicii Moldova.

Riscuri pentru Moldova

În prezent, (luna septembrie 2008) Moscova şi Chişinăul, fiecare pornind de la propriile interese, continuă să vehiculeze ideea totalmente nerealistă despre posibilitatea atingerii unei soluţii viabile a conflictului Transnistrean în cadrul dialogului bilateral. Chişinăul, presat de apropierea alegerilor parlamentare din 2009, insistă chiar asupra posibilităţii atingerii unei soluţii rapide a conflictului şi a desfăşurării alegerilor din 2009 pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Moscova, pe de altă parte, după cele întâmplate în Georgia, doreşte să creeze imaginea unui „mediator constructiv” în faţa opiniei internaţionale. În acelaşi timp, Rusia vrea să reducă procesul de negocieri la formatul trilateral (Moscova-Tiraspol-Chişinău), lăsând-o pe Republica Moldova în singurătate şi izolându-i pe această cale pe ceilalţi participanţi ai formatului 5+2.

Insistenţa Chişinăului de a găsi o soluţie a conflictului Transnistrean printr-un dialog direct cu Kremlinul a creat o situaţie periculoasă pentru Moldova, îndeosebi în perspectiva întrevederilor anunţate în formatul Medvedev-Smirnov, la finele lunii septembrie-începutul lunii octombrie şi, ulterior – Medvedev-Smirnov-Voronin. În asemenea situaţie Rusia are mână liberă de a realiza diferite scenarii.

Suspendarea continuă a procesului de negocieri şi menţinerea conflictului în starea „îngheţată” nu prezintă un pericol imediat pentru Republica Moldova. Or, implicarea personală în procesul de negocieri al Preşedintelui unei ţări cum este Rusia, în special după comportamentul acesteia în Georgia şi care s-a declarat singurul pol al puterii în CSI, demonstrează că Rusia are un scop bine definit, totalmente diferit de aşteptările conducerii Republicii Moldova.

Rusia poate să propună semnarea unui document, inacceptabil pentru Republica Moldova, pentru ca după aceasta, împreună cu Tiraspolul, să acuze Moldova de „încălcarea înţelegerilor, atinse anterior”, de „lipsa de cooperanţă”, de „incapacitatea de a-şi respecta angajamentele contractuale” etc.

Rusia insistă asupra egalităţii „părţilor” în procesul de negocieri şi, îndeosebi, asupra faptului că soluţia urmează să fie găsită la masa de negocieri dintre Chişinău şi Tiraspol. În aceste circumstanţe, Rusia va dori să-şi afişeze imaginea de „mediator”, care va depune eforturi pentru reluarea procesului de negocieri în formatul 2+1. Poziţia ei reală, însă, va fi vociferată de Igor Smirnov. Tot aşa cum (se presupune că la indicaţia Moscovei), la 12 august 2008, Tiraspolul a pus în faţa Chişinăului ultimatumul în care cerea acuzarea univocă a „agresiunii Georgiei”, pentru ca după aceasta să declare moratoriu asupra contactelor cu oficialii de la Chişinău.

În asemenea caz, va apărea riscul că Rusia, împreună cu regimul de la Tiraspol, va utiliza pseudo argumente pentru a purcede la realizarea unui scenariu „dur” în raport cu Republica Moldova. Rusia va putea să realizeze un şir de acţiuni pentru a destabiliza situaţia internă în Republica Moldova, îndeosebi în perspectiva alegerilor din 2009. Cum ar fi – stoparea, în toiul iernii, a livrării gazului din cauza neachitării de către „Moldova-Gaz” a datoriilor Transnistriei faţă de „Gazprom”; amplificarea spiritelor separatiste în alte regiuni ale Republicii Moldova; susţinerea financiară şi mediatică a partidelor pro-ruse etc.. Inclusiv, după o campanie mediatică dură, Rusia ar putea recunoaşte independenţa Transnistriei (în pofida factorului ucrainean, sau chiar pentru a crea presiuni adiţionale la hotar cu Ucraina).

Asemenea scenarii par a fi puţin probabile, cel puţin la moment. Totuşi, este evident că Republica Moldova cade sub incidenţa celor cinci puncte ale politicii externe ale Rusiei, anunţate de Preşedintele Dmitrii Medvedev, fiind inclusă de Kremlin în zona de interes al Federaţiei Ruse. Or, ceea ce s-a întâmplat în Georgia a demonstrat că probabilitatea scenariilor mai „dure” în această zona a sporit substanţial, pe când capacitatea Republicii Moldova de a se apăra este extrem de redusă.

Constatări

Considerăm că la moment nu există premise pentru atingerea unei soluţii rapide şi viabile a conflictului din raioanele de Est ale Republicii Moldova.

Încercările de a găsi o soluţie în dialog direct cu Kremlinul, sau în formatul trilateral 2+1 (Moscova-Tiraspol-Chişinău), prin excluderea Ucrainei, OSCE, UE şi SUA, pot avea consecinţe grave pentru Republica Moldova.

Administraţia de la Tiraspol, inclusiv după întrevederea Medvedev-Smirnov, continuă să promoveze o politică dură şi agresivă în raport cu Republica Moldova şi nu renunţă la ideea recunoaşterii Transnistriei de către Federaţia Rusă în calitate de stat independent. Pretextul formal pentru aceasta ar putea deveni refuzul Republicii Moldova de a accepta eventualele propuneri ale Kremlinului în cadrul formatului trilateral (2+1) al procesului de negocieri.

Republica Moldova continuă să fie neprotejată de influenţe nedorite din exterior. Spaţiul informaţional din Republica Moldova nu este unul echilibrat şi pluralist, populaţia Republicii Moldova nu are acces la opinii de alternativă asupra diferitor evenimente şi procese care au un impact direct asupra securităţii naţionale a Republicii Moldova.

Situaţia politică internă din Ucraina sporeşte gradul de incertitudine în ceea ce priveşte repercusiunile de diferită natură asupra problemei transnistrene. Totodată, Ucraina insistent promovează politica de consolidare a factorului etnic ucrainean în Transnistria.

Conducerea Republicii Moldova trebuie să fie foarte precaută şi prudentă pentru a evita agravarea situaţiei prin antrenarea în scenarii nedorite. Deşi formatul de negocieri 5+2 nu oferă perspective optimiste în ceea ce priveşte soluţionarea conflictului Transnistrean, la etapa actuală acest format constituie un mecanism de protejare a Republicii Moldova de impunerea unor scenarii nedorite pentru statul moldovenesc.

Dr. Arcadie Barbaroşie, Director executiv, Institutul de politici Publice
Oazu Nantoi, director de program, Institutul de Politici Publice
Dr. Igor Boţan, Director executiv, Asociaţia pentru Democraţie Participativă
Dr. Anatol Gremalschi, director de program, Institutul de Politici Publice
Vlad Lupan, expert independent

Uniunea Europeană cere din nou ieftinirea convorbirilor pe telefoane mobile

septembrie 23rd, 2008

Comisia Europeană a propus reducerea suplimentară a tarifelor la convorbirile de pe telefoane mobile efectuate în străinătate.

Parlamentul European urmează să dezbată un proiect de lege în primăvara lui 2009 care ar urmă să devină lege europeană în iulie anul viitor.

Costul unui mesaj ar urma să scadă de la circa 28 de eurocenți la aproape 12, iar convorbirile vor scădea cu circa un sfert, dela 45 de eurocenți la 34 de eurocenți.

Prima reducere de tarife a fost impusă operatorilor de telefonie mobilă de către UE în septembrie 2007.

Reducerea s-a aplicat doar la convorbiri, nu și la trimiterea de texte și accesarea internetului de pe telefonul mobil.

Companiile au primit un plafon maxim de 48 de eurocenți pe minut la efectuarea de convorbiri și 22 de eurocenți la primirea unui telefon pe serviciul de roaming.

Propunerea comisarului pentru telecomunicații, Viviane Reding, e menită să prevină note de plată „șoc” începând cu 2010 când utilizatorii de telefoane mobile vor putea descărca filme atunci când se află în deplasare în altă țară.

Doamna Reding a afirmat că cele 2.5 miliarde de mesaje, în valoare totală de 800 milioane euro, trimise pe serviciu de roamning în fiecare an costă de 10 ori mai mult decât mesajele trimise pe teritoriul aceleiași țări din UE.

O sută de zile cu Monica Lovinescu

septembrie 23rd, 2008

COMUNICAT – INVITAȚIE

O carte care restituie un om – nu un nume, nu o statuie, nu un „monstru sacru” – memorii care salvează părţi dintr-o viaţă, în egală măsură dialoguri extraordinare şi amintiri ce se cereau împărtăşite. „O sută de zile cu Monica Lovinescu”, cartea scriitoarei Doina Jela, portretizează admirabil conştiinţa puternică din rue François Pinton, care a contribuit fundamental la demolarea unui regim de teroare, respectată ca atare de poporul eliberat prin vocea şi lupta sa. Lansarea acestei cărţi document va avea loc luni, 29 septembrie, de la ora 18, în librăria Cărtureşti din Iulius Mall Cluj.

„Nu era deloc greu s-o iubeşti pe Monica Lovinescu. Era înţeleaptă, fără să se pretindă astfel, generoasă fără să aibă despre sine certitudinea că este, atentă la celălalt, deşi părea invazivă şi dominatoare, delicată deşi intransigentă, umană deşi părea dură, plină de umor, deşi nu râdea foarte des (…)

Alţii ar spune că era greu s-o iubeşti, fiindcă era egoistă. Era. Dar nu mai mult decât cei mai mulţi dintre noi, care nu compensează egoismul lor printr-o miime din jertfa şi generozitatea dovedite de ea şi de Virgil Ierunca, de-a lungul unei întregi vieţi, puse între paranteze”, notează Doina Jela în argumentul cărţii sale. În cele 240 de pagini de care nu-ţi vine să te îndepărtezi se amestecă mărturii sfâşietoare, lacrimi abia reţinute, dialoguri consistente, doze mari de prietenie, dragoste şi devotament, cronica unui sfârşit şi liniştea pustiitoare de după. Cartea înfruntă uitarea, o apropie pe Monica Lovinescu de cei care au cunoscut-o mai puţin şi confirmă neechivoc că „unde dragoste nu e, nimic nu e!”.

„Omul lui Dumnezeu” (cum uneori i se adresa Monica Lovinescu autoarei) a făcut un act providenţial pentru memoria postumă a fiicei marelui cărturar român. În urmă rămâne mărturia că „nu se glumea cu cultura în casa lui Lovinescu”, însemnări prețioase de jurnal şi mândria de-ai fi fost conaţionali şi contemporani.

Alături de Doina Jela se va afla la Cluj pentru lansarea volumului „O sută de zile cu Monica Lovinescu” şi Silvia Colfescu, directorul editurii Vremea.

Prefigurari

pag. 144 – 145

Doina Jela: Intorcandu-ne la calitatea Frantei ca tara de exil, ca o a doua patrie, nu neaparat pentru oamenii astia care vin din Africa din cauza saraciei, ci pentru intelectualii din Est. Care a fost cea mai mare calitate a Frantei ca tara de exil?

Monica Lovinescu: Ti-am spus ca dupa revolutia maghiara au venit ungurii. Si Franta e singura tara care n-a pus o limita la aceasta imigratie, care a fost masiva. Dar in acelasi timp si singura tara care nu a luat nici o masura ca sa-i primeasca. Adica nici o masura de tipul celor care se iau acuma pentru niste oameni care n-au facut nimic pentru Franta. Acum imigrantul care vine cere casa, masa, sunt dejunurile populare organizate pentru cei care n-au ce manca, ceea ce e un principiu foarte frumos. Dar nu cred ca un continent poate sustine pe altul. Adica sa-l ia pe gratis. Nu cred ca e posibil. Cred ca ramanem cu frazele frumoase. Si cu riscul lor. Riscul de a-i face pe ceilalti sa creada ca se poate trai in viata numai pentru placeri.

Doina Jela: Crezi chiar ca se poate ajunge nu la ce se preconizeaza, anume o ridicare a Africii, ci la o cadere a Europei?

Monica Lovinescu: Europa e in plina cadere, si toate principiile care au facut Europa sunt incalcate. Nu in fraze, ci in fapte.

Luni, 29 septembrie, ora 18, libraria Carturesti Cluj, Iulius Mall

Universităţi şi scoli de top prezente în Bucureşti la târgul „QS World Grad School Tour”

septembrie 23rd, 2008

Universităţi şi scoli de top de pe mapamond vin în Bucureşti, ca membre ale „QS World Grad School Tour” organizat de QS Quacquarelli Symonds, pentru a-si expune oferta de masterate şi programe de doctorat in cadrul evenimentului „QS World Grad School Tour”.

Evenimentul va avea loc pe data de 18 Octombrie 2008 în Bucureşti (Hotel Intercontinental) şi se adresează tuturor absolvenţilor şi tinerilor profesionişti focusaţi pe dezvoltarea in plan profesional si a carierei.

Pe parcursul evenimentului vor fi prezentate oferte complexe de masterate internaţionale şi programe de doctorat (PhD). Este o oportunitate pentru candidaţii interesaţi de a se întâlni faţă-în-faţă cu unele dintre cele mai bune universităţi din lume.

Totodată, candidaţii pot sa aplice exclusiv pentru câştigarea bursei “QS Scholarship for Education Achievement”.

Pentru informaţii recente cu privire la eveniment şi înscriere online, vizitaţi linkul de mai jos:

http://www.postuniversitar.ro/m.php?a=366

Datoria trebuie platita, iar America trebuie sa renasca ….

septembrie 22nd, 2008

Evenimentele ultimelor zile sunt de-a dreptul alarmante prin modul in care le prezinta canalele de presa.

Ne aflam in fata unui mare cutremur financiar. Totul a inceput cu Lehman Brothers, cel mai mare concern financiar din Statele Unite, important prin drenarea de fonduri din si catre visteria Americana si ancorat cu parame serioase la economiile mai multor tari.
Visteria Americana a ramas intr-un deficit urias in urma razboiului din Irak, asa cum avertizau acum cativa ani somitatile financiare din America pe toate canalele de stiri, pronuntandu-se impotriva continuarii campaniei inceputa de George W Bush in Irak.
“Generatii la rand vor avea de platit aceasta datorie” spuneau expertii, iar senatorii, in majoritate, au ridicat mainile in sus aprobator ca razboiul sa continue.
Campania si-a continuat cursul sau si iata ca s-a ajuns si la fundul sacului.
Mai precis…..care fund si ….care sac?
Este vorba atat de sacul cu bani pe care-l gestioneaza Departamentul de Finante astfel ca sa se poata acoperi atat credibilitatea financiara a Americii cat si de sacul peticit si pe alocuri rupt al Ministerului Apararii.
Veti intreba desigur “Ce treaba are Ministerul Apararii cu Lehman Brothers?” si mai ales ce implicatii are falimentarea acestui concern financiar.
Concernul bancar Lehman Brothers gestiona investitii de trilioane de dolari. Renumele sau a crescut cu trecerea timpului iar investitori din ce in ce mai potentati au inceput sa riste valori din ce in ce mai mari. A venit randul guvernelor diverselor tari sa faca acelasi lucru asumandu-si un risc imens prin achizitionarea de actiuni neasigurate pentru care credibilitatea Lehman Brothers era un garant sufficient. Vremea a trecut, razboiul din Irak a inceput, iar America a facut apel la puterile Europene pentru a forma o coalitie unitara impotriva a ceea ce deranja pe toata lumea adica terorismul, dictatura aplicata la rezervele de petrol ale lumii, instabilitatea din zona arabica.
George Bush si-a asumat in numele Americii dreptul de a contra-ataca, in calitate de victima, un regim aflat in zona fierbinte a zacamintelor de titei. Europa Occidentala a stat linistita sau, de frica unor atacuri teroriste, a facut nazuri la datoriile pe care le avea fata de cauza NATO. Contributiile lor au fost palide, la nivelul obligatiilor stipulate in carta aliantei.

In acelasi timp, opinia publica, ziaristii europeni, nu mai conteneau in a-l acuza pe George Bush de diletantism si greseli tactice de anvergura. Toti asteptau ca America sa-si distruga imaginea in scurta vreme dupa invazie asa cum o facuse Rusia cu nu prea mult timp in urma in Afganistan.
Si nu a fost asa… George Bush si-a continuat nestingherit politica externa si interventia din Irak. Dar toate acestea au cantarit mult in visteria Americana. Luxul de a-l sacrifica pe George Bush si politica sa, precum si de a-l arata cu degetul costa usturator de mult.
Ca sa faca fata situatiei, America a trebuit sa-si gaseasca un partener cu forta de munca ieftina precum China, unde dolarii americani erau asteptati precum apa in desert. Si au venit…
Desi China a promis ca dupa acest urias ajutor economic va face si ea la randu-i investitii in America pentru recuperarea datoriei externe americane, si-a schimbat intentiile si a inceput sa joace un alt joc; acela al unei mari puteri militare care ocupa pozitii mondiale si cucereste piete pe toate continentele, incercand sa joace de la egal la egal. Pana nu demult MaoTse Tung nu avea din ce sa asigure un bol de orez populatiei, iar acum, cand au ajuns atat de multi bani in mainile partidului, in loc sa se uite la bunastarea propriei populatii, acesta a inceput sa imprime Chinei tendinte expansioniste. Marele prieten de la Caucaz, detinatorul unei alte mari averi energetice, a constatat ca e frumos sa fii primit la ranch-ul lui George Bush cu mari onoruri, avand impresia ca America va muri fara aceasta alternativa petroliera. …si s-a inselat caci in conflictul cu Georgia, George Bush a fost primul care a luat pozitie contra Rusiei.
Intre timp insa, Lehman Brothers a platit dividende grase posesorilor de actiuni. America a devenit o foarte buna vaca de muls dolari.

Cand Gerge Bush a dat primele semnale in Europa ca deficitul financiar ar putea sa devina o problema pentru America, nimeni nu i-a dat nici un ajutor lasandu-l sa sufere singur oprobiul public pentru continuarea campaniei din Irak.
Si iata ca a venit si momentul caderii.
Banca Federala Americana a crescut taxele de licitatie iar Lehman Brothers a intrat in incapacitate de plata si a declarat faliment. In acest caz toti cei ce au detinut bonduri neasigurate au pierdut banii. Este vorba de miliarde de dolari, investitii printre altele si ale mai multor guverne din Europa, pe care Banca Federala Americana a decis sa nu o absoarba din buzunarul contribuabilului. Atinsa de aceeasi boala, Merill Lynch a avut o singura portita de iesire, fiind preluata de catre Banca Americii.
Ca raspuns la aceste evenimente neplacute, mai multe miliarde de actiuni au reinceput sa populeze piata bursiera americana creand o puternica presiune inflationista care sa puna la colt Banca Federala. Bursa de la New York a avut pe 18 Septembrie o ora de cosmar la inchiderea licitatiilor. Miliarde de actiuni au fost tranzactionate in numai o ora.
Si inca nu s-a terminat acest uragan. Brockerii de pe Wall Street si din marile institutii bursiere ale lumii au viata grea in aceste zile.

…si toate acestea pentru ca America este si trebuie sa ramana cea mai mare putere a lumii si nimeni nu-i va putea lua locul sau de deschizator de drumuri, de politist al conflictelor fierbinti, de creator de noi tehnologii, care-i confera dreptul de a fi sustinut de toti, cu toata forta si convingerea. America face sacrificii nu de dragul sacrificiilor ci ca ele sa fie rasplatite pe deplin si a fie considerate la adevarata lor valoare.

Eternitate

septembrie 22nd, 2008

În ultima săptămînă de stat la Londra, am văzut-o. Am aruncat o privire întîmplătoare pe geamul proaspăt spălat de ploaia londoneză. Un zîmbet al ei a adus o rază de soare printre nourii plumburii. Am coborît din bus, urmărind-o; m-am aşezat lîngă ea în micul restaurant de lîngă Edward Theater.
Mi-am comandat o cafea şi un sorbeu, dar o sorbeam pe Ea, din toată fiinţa-mi de proaspăt licenţiat.
Era ceva greu de descris, păr şaten, ochii de un verde intens, ten creol, mişcări unduitoare. Mi-a aruncat o privire scurtă, eu scuzîndu-mă într-un lac de sudoare. Mi-a atins mîna, şi o voce suavă, dar fermă, ca valurile oceanului copilăriei mele, m-a îmbrăţişat \”nu eşti primul care se zgîieşte la mine\”. O atingere caldă, de o tandreţe electrizantă. Am bîiguit cu o voce sugrumată dacă pot să o conduc spre casă. Cu nonşalanţă am primit un DA, ce mi-a luminat sufletul. Drumul a trecut prin librăria şi magazinul de CD-uri din Oxford street, ca apoi să poposim într-un Jazz Bar de pe celălalt mal al Tamisei, nu departe de Globes. Noaptea înstelată am petrecut-o pe băncile teatrului, ea urmărind jocul de pe scenă, eu savurîndu-i profilul, îmbătîndu-mă cu parfumul ei. În fine, am ajuns în faţa portalului unei grădini, în fundal citindu-se o casă veche. M-a invitat la ceaiul de ora 5.
M-am întors în mansarda mea din capătul celălalt al oraşului. Eram fericit, dar înspăimîntat de această întîlnire. M-am simţit de parcă aş fi revenit din alte lumi, lumi împletite cu vechile poveşti şamaniste ascultate la focul de vreascuri în Australia copilăriei
Îmbrăcat sport elegant, cu un buchet de NU-MĂ-UITA, m-am prezentat la ora 5. O doamnă între două vîrste m-a condus în salonul ornat iudaic. Tînăra, Miriam, a apărut şi ea îmbrăcată elegant, pe jacheta turchiz o broşă celtă, în deget un inel oriental filigramat. Am petrecut o după-amiază de frînturi de povestiri, familia mea fiind în Mellbourne, unde bătrînul s-a retras din tumultumul Sydney-ului cînd m-am născut. Conducîndu-mă prin grădină m-a invitat să o vizitez la Jerusalem, săptămîna următoare.
Oricum peste cîteva zile trebuia să mă întorc la ai mei, ce conta pe ce rută, aşa că am ales ruta Orientului poposind la Jerusalem. Suntem împreună de o jumătate de veac, fiecare zi întărindu-ne iubirea, prietenia, parteneriatul. Fiecare clipă ne bucurăm unul de prezenţa celuilalt, în eternitatea iubirii, înţelgerii şi prieteniei.

Vasile

septembrie 22nd, 2008

Pe la mijlocul anilor ’70, s-a ivit într-o bună zi, nimeni nu ştia de unde, pe aleea înconjurată de pomi fructiferi pe care o străbăteam dimineaţa în drum către intrarea institutului unde lucram. Era un câine superb, de talia unui ciobănesc german dar negru lăţos, un fel de ciobănesc neaoş, fără pedigree, inteligent şi prietenos. În câteva zile avea să devină mascota tuturor colegilor, chiar şi a celor îndeobşte indiferenţi la animale. Avea o anumită demnitate canină: era prietenos, dar nu se gudura, nu cerşea mâncare, nu sărea cu labele pe tine când auzea foşnind o pungă din care ghicea numaidecât că urma sa iasă la iveală ceva pentru sufletul lui. Nu hăpăia mâncarea căpătată. Am încercat să impun un nume pe măsura ţinutei sale maiestuoase: Negru–Vodă. N-a prins, era prea pretenţios pentru un câine totuşi de pripas. Cineva i-a zis Vasile, şi aşa i-a rămas numele.
Timp de câţiva ani a fost răsfăţatul tuturor. Toată lumea îi aducea dimineaţa demâncare, deci, cum e şi firesc, Vasile nu ducea lipsă de nimic, nici de mâncare, nici de mângâieri. Îmi amintesc de o caserolă de plastic cu un rest de ciorbă de perişoare pe care i-am adus-o într-o dimineaţă. Caserola era destul de înaltă şi, spre hazul grupului de colegi care veneau la serviciu, pe alee, împreună cu mine, a apucat-o în poziţie perfect dreaptă şi a dus-o într-un loc ceva mai ferit unde să poată savura restul de ciorbă în linişte.
Colegii îşi aduceau din când în când odraslele să petreacă o zi întreagă în acel loc situat în afara oraşului, cu aer curat, verdeaţă, fructe, linişte. Câinele părea a şti să facă deosebirea între oamenii maturi şi copii. Pe aceştia din urmă îi lăsa să-l mângâie oricât de mult timp aveau chef, fără a da vreodată vreun semn de nerăbdare, amânându-şi, parcă, până şi treburile lui câineşti până ce copiii se vor fi plictisit de mângâiat. Faţă de copii, răbdarea şi înţelegerea câinelui nostru erau nelimitate.
Din când în când, Vasile dispărea din curtea institutului. Uneori lipsea câte o zi întreagă, ba chiar mai multe, ca orice câine independent care se respectă. O dată, spre sfârşit, a lipsit o lună întreagă. Am fost sigur că de data asta îl pierdusem pentru totdeauna pe bunul Vasile. Când, iată-l că apare într-o zi, vesel şi prietenos ca întotdeauna, doar niţel cam ciufulit şi cu fire de paie prin blana-i neagră şi încâlcită.
Apoi a lipsit o iarnă întreagă. S-a întors în primăvara lui 1979, dar ceva era în neregulă cu el. Prin curtea institutului, printre pomi, rămăseseră ultimele petice de zăpadă ale iernii ce trecuse. L-am văzut pe Vasile stând întins cu burta pe una din acele insuliţe de zăpadă cu crustă cenuşie. S-a presupus că mâncase din greşeală, pe undeva prin vecini, otravă pentru şobolani. De bună seamă burta îl ardea şi zăpada îi oferea un dram de alinare.
Când am plecat de la institut, Vasile zăcea pe una din insuliţele de zăpadă mai îndepărtate, la câţiva paşi de gard, cu spatele spre alee. De pe alee, l-am fluierat. Muribund, Vasile mi-a răspuns de acolo de departe fluturându-şi coada fără vlagă. De fapt era un răspuns dat oricui îi arăta un pic de atenţie.
A doua zi de dimineaţă, pe acelaşi petic de zăpadă, blana lui era toată acoperită de promoroacă. Îngrijitorul institutului l-a îngropat în marginea aceea de livadă care încă nu începuse să înmugurească.

Impresii de Călătorie: Hobart, Melbourne, Sydney şi Cairn

septembrie 22nd, 2008

20 Martie, Hobart. Cel mai sudic oraş al Australiei, în insula Tasmaniei. Un oraş mai mic, numărând 129,000 de oameni. Are o istorie de două sute de ani, fiind creat de englezi ca replacement pentru deportarea deţinuţilor, atunci când dupa războiul civil, America, a refuzat să mai primească criminali.

22 Martie, Melbourne. Cred că dacă ar fi să mă mai nasc odată, mi-ar plăcea să mă nasc în acest oraş. După Washington DC, acesta este unicul oraş ştiut de mine, a cărui întindere să fie planificată dinainte; străzi, bulevarde, parcuri şi cartiere. Dealungul râului Yarra, zona industrială este localizată la Est. În centru pe malul nordic, se află zona comercială. Pe malul din sud, sunt teatrele, muzeele şi centru artistic al oraşului, În partea de vest, stadionul, parcurile sportive şi zone de recreaţie. Toate aceaste zone commercial-culturale sunt legate într-un circuit de tren care în 30 de minute îsi închide ciclul şi care poate fi folosit pe gratis. Un oraş modern, curat, plin de viaţă, cu parcuri largi, frumos întreţinute, plin de monumente istorice ce se impun cu remarcabila lor aderenţă la clasicismul elenistic şi clădiri ce colorează orizontul prin împunătorul lor stil atât de variat. Un tur de-a lungul râului Yarra cu unul din zecile de vaporaşe îţi dezvăluie întrega frumuseţe a oraşului împânzit pe amândouă malurile de construcţii înalte, moderne şi împunătoare.

24 Martie, Sydney. Debarcând în Sydney, pot spune că am fost luaţi pe sus şi duşi la aeroport pentru că într-o oră, trebuia sa zburăm la Cairn. Dar cum toată expediţia noastră în Australia va mai dura o săptămână, rămâne să includ şi părerile mele despre Sydney în acestă parte.
In comparaţie cu Noua Zelandă, care are o suprafaţă totală de aproape 104,000 sq.miles şi o populaţie de numai 4 milioane de locuitori, Australia cu o suprafaţă de aprope 3,000,000 sq. miles (cu puţin mai redusă de cât America care măsoară 3,675,000 sq.miles), are numai o populaţie de 20 de milioane de locuitori. In această ţara continent, proprietăţile unei familii se întind pe lungimi de zeci de miles şi lăţimi care de multe ori se înscriu cu trei numere. Ceea mai bogată familie din Australia, familia Kidman (Nicole Kidman e rudă mai îndepărtată), are o proprietate de sute de mii de hectare. Clima este variată, fără iarnă, iar centrul ţării e plat şi arid, un deşert roşu, scăldat în soare, cu temperatură caniculară, uscată, ape şi izvoare secate şi vegetaţie, singura care rezistă, nişte ienuperi pitici, crescând râzleţi ici şi colo, sau o iarbă care nu seamănă a iarbă, cu frunze lungueţe, risipite la intervale neregulate în nisip. Aceasta este hrana de bază a milioanelor de bovine ce cresc în acest desert şi nu mai puţin a cetelor de aborigeni. Aceştia, înca nomazi, risipiţi în triburi răzleţe, după ce au consumat tot ce se putea consuma într-o regiune, dau foc pământului şi se mută în altă parte. In credinţa lor focul ajută renaşterea, deci când vor reveni pe aceste locuri, vegetaţia şi animalele de vânat, vor fi din abundenţă.

24 Martie, Cairn. După debarcarea la Sydney, din aproape trei mii de pasageri, numai 99 au continuat excursia prin Australia. Bagajele etichetate special au fost lăsate în grija personalului care trebuia să le depoziteze undeva până la reîntoarcerea noastră in Sydney. Noi, cu o singură valiză de persoană şi numai un o geantă de mână, am fost împărţiţi în trei autobuse, fiecare având câte un director-ghid. Directoarea noastră a fost Ella, o fată bătând spre 30 de ani, blondă, draguţă, originară din Noua Zelanda. Am fost duşi la aeroport şi îmbarcaţi într-un avion cu direcţia Cairn. Pe drum, Ella ne-a înştiinţat că ziua de astăzi este la dispoziţia noastră, dar că hotelul nu va fi liber de ocupat înainte de ora trei pm. Ca variantă, Ella ne-a oferit un tur opţional la Rainforest Tropical Park şi Barron Fall Gorge. Costa $75 de persoană şi am hotărât să mergem. Am plecat din aeroport cu două autobuze în sudul oraşului, unde în 30 de minute am ajuns într-o zonă muntoasă, cam la 25 de Km. distanţă. Urcând pe serpentine, am ajuns la Caravonica, de unde am urcat în una din gondolele Skyrail, aliniate în aşteptare de clienţi. Curând a început zborul nostru uşor peste frunţiile eucalipţilor şi frenurilor uriaşe din desişul pădurii. Urcând, atmosfera a devenit mai umedă şi lianele şi-au dezvăluit supleţea în forme contorsionate pe crengile copacilor de suport. Drumul total al gondolei e numai de 7.5 Km., dar pe parcurs sunt două staţii la diferite altitudini, unde cobori şi mergi pe poduri de lemn în diferite direcţi. In contact deschis şi în de-aproape cu această natură exuberantă, descoperi fantastica frumuseţe, unică prin bogăţia de forme şi culori, pe care o dă varietatea de plante, flori, si copacii de-o supleţe dreaptă şi înâlţime de peste 10-15 m. Prima oprire a fost la Red Peak Station, de unde am urcat în a doua gondolă care ne-a dus până la Barron Falls Station. Dar înainte de-a ajunge la Barron Falls, peste umerii pădurii,am descoperit la un moment, valea apei zăgăzuită de stânci şi pe partea opusă, terasamentul de cale ferată care şerpuieşte de-a lungul vâii. Pe măsură ce înaintam, cremenea stâncilor creştea şi la un moment dat au apărut apele învolburate risipite în multiple cosiţe printre stânci ce părea că abia le face faţă. Şi pe când mă pregăteam să iau de sus o imagine a acestei splendide privelişti, copacii mi-au invadat viziunea şi gondola s-a oprit. Am coborât din nou pe poduri împânzite în direcţi opuse în jurul staţiunii şi făcând ocolul lor am ajuns la o platformă de privire peste Barron River Gorge and Falls. O hidrocentrală a fost construită aici prin 1930 şi sus pe umerii munţilor, în spate, se afla larg, lacul de acumulare. Apoi, căzând pe paletele rotoarelor, apa ţâşneşte din stâncă pe tâişurile de cremene ce-i apar în cale şi-i spintecă trupul obosit în miriade de braţe ce nu se vor uni până ceva mai jos, unde albia râului găseşte popas într-o vale mai largă. Acolo şi învolburarea şi strigătul apei se vor domoli. Ultima oprire a gondolei a fost la Kuranda Terminal. Aici se află un sat de artişti locali, multe magazine de artizanat, un market cu tot felul de obiecte de artă populară şi pictură aborigenă. Aceasta se distinge prin două trăsături aparte: a) toate picturile lor sunt abstracte şi b) este redată prin puncte de diferite culori. In mare, şirurile de puncte aliniate pot forma linii drepte sau diferite forme geometrice, pătrat, triunghi, cerc, etc., dar nu indică nicio forma de om, plantă sau animal. Inceputurile civizaţiei în artă, dimpotrivă căutau să desprindă forme umane sau de animale în picturile lor. Asta m-a surprins; restul lumii a trebuit să aştepte peste 5,000 de ani până să ajungă la arta abstractă, iar aborigenii (şi copii) o folosesc ca primă treaptă de iniţiere în artă. Tot în Kuranda se află şi Australian Butterfly Sanctuary, care merită să fie văzut. Varietatea fluturilor care zboară în jurul tău par să-ţi facă în necaz pentru că în zborul lor nu-ţi dau răgaz să-i pozezi. Dar am prins unul pe umărul lui Vali şi nu mi-a scăpat. La fel, mai există un parc de animale care trăiesc în junglă între care Wallbies, Wombats si Koalas.
Autobuzele ne-au aşteptat la ieşire şi am fost bucuros că am găsit aerul condiţionat funcţionând şi cu motorul gata de plecare. Am facut calea întoarsă la Cairn, pe drumurile şerpuitoare ale munţiilor, îmbogăţiţi sufleteşte de cele văzute şi cu o poftă de mâncare şi de odihnă greu de descris. Intrând în oraş, am fost surprinşi să descoperim o staţiune deosebit de pitorească, pe malul oceanului, cu hoteluri elegante, vitrine îmbietoare, multe restaurante şi chiar un majestic casino. Hotelul nostru, Cairns Internaţional, se afla chiar în faţa casinoului. Camera noastră la etajul 18, cu balcon spre casino, a fost tot ce ne puteam dori mai mult: largă, modernă, cu bar ce te îmbia la risipă şi o baie în marmoră şi oglinzi, cu halate de baie şi papuci pentru fiecare. După o scurtă consultaţie între noi, am hotărât să amănăm masa pentru mai târziu, ştiind că pe la şase seara urma să mergem la o recepţie organizată de directorii de tur şi e mai bine sa ne odihnim. Am coborât în sala de recepţie odihniţi şi proaspeţi. Am fost întâmpinaţi de Ella şi ceilalţi excusionişti în jurul a câtorva măsuţe pe care aşteptau refreshments şi băutura. O doamnă în vârsta, foarte distinsă, din Texas, singură, Rose, pe care am cunoscot-o pe vapor, s-a ataşat de noi şi fiind înzestrată cu humor şi observaţii inteligente, a devenit un companion agreabil şi apreciat. Recepţia a avut ca scop să ne cunoştem mai bine, cei din grupa noastră, la care Ella a pregatit pentru noi, programul pe ziua următoare. După recepţie, Vali şi cu mine am hotărât să mergem la un restaurant pentru cină, iar Rose a preferat să rămână singură la hotel.
25 Martie, Great Barrier Reef. După un breakfast bun la hotel, pe la ora nouă dimineaţa ne-am îmbarcat în autobuse şi după un drum de căteva minute am ajuns la port. Aici, un catamaran imens cu trei etaje, ne-a aşteptat. A fost o zi frumoasă, oglindindu-şi azurul pe valurile oceanului şi frica de prea mult soare m-a făcut să renunţ la locul de pe puntea superioară deschisă şi să mă retrag la umbră pe puntea de jos. Din spatele catamaranului vedeam cum se îndepărtează de noi clădirile împunatoare ale oraşului ce aveau să dispară la orizont şi cu intrarea noastră în larg, viteza s-a înteţit făcând vasul la lunece pe apă, cu clătinări ameninţătoare ce au făcut pe mulţi să se simtă râu. Munţii prin care am colindat cu o zi înainte au dispărut şi ei, dar spre vest, reliefuri noi le-au luat locul. Spre mal, o corabie cu pânze părea să se întreacă cu noi, dar după scurt răstimp a rămas în urmă să-si traga suflarea pe-o plajă mijind la piciorul unui munte. După vre-o 90 de minute, ne-am apropiat de un ponton în mijlocul apelor, ca o insulă plutitoare, acoperită în întregime cu canvas. Aici catamaranul a ancorat. Pe punte, firbere multă: grupe de familii cu copii şi cei mai tineri şi-au lăsat hainele pe bânci şi au îmbrăcat echipamentul de snorkeling. Vali şi cu Rose au vrut să facă un drum subaqvatic în costum de scafandru, dar când au aflat că distracţia nu a fost înclusă în preţ ($150 pe persoana), a lăsat-o numai pe Rose să faca cursa. Rose, de altfel a angajat şi o cursă cu helicopterul de 30 de minute pentru suma de $250. In timp ce echipajul pregătea masa în cabina centrală, Vali şi cu mine am ieşit să inspectăm pontonul. Lung cam de vre-o 50 m., din lemn, umbrit de pânza de canvas, cu mese şi bânci întinse de-a lungul, îngrădi-se cu baloane de aer o zona în care se putea înota sau explora snorkeling. In părţile opuse, un submarin şi o barcă cu fundul de sticlă, erau ancorate şi la discreţia noastră. Ne-am îndreptat spre submarin, dar până să ajungem la el, locurile sau ocupat. In aşteptarea cursei următoare, ne-am îndreptat spre Tank, care era o cabină sub nivelul pontonului, cu câteva bânci în anfiteatru şi geam, prin care se putea privii în adâncimea verzuie a apelor. Peştii veneau în vizită spre noi, iar câţiva corali păreau să se simtă în largul lor, pe un raft de lemn în afara geamului. După vre-o zece minute, am ieşit pe ponton în aşteptarea submersibului. Vali şi cu mine, am luat locurile cele mai de la vârf şi prin ferestrele rotunde din faţa scaunelor nostre, făceam cunoştiinţa peştilor ce treceau nepăsatori în jur. După o cursă scurtă, fundul oceanului s-a ridicat în pantă când pe-o parte, când pe alta a ambarcaţiunii, dezvelind populaţia ei multicoloră de trunchiuri şi perniţe, cu strălucirea sidefie a celor mai fine porţelanuri, ca într-o mistică pădure în miniatură, adormită sub bagheta unui vraci. Trecând uşor pe lângă aceste creaţii, ne-am mutat de la o colonie la alta, cu răsuflare tâiată de-o emoţie lăuntrică, că am fost blagosloviţi să putem admira o lume ca aceasta. Când ne-am reîntors la ponton, tocmai se făcea debarcarea de pe vasul cu fundul de sticlă, aşa că ne-am grăbit să intram în el cu cei ce erau în aşteptarea lui. Dacă din submarin puteam privi coralii din apropiere fără a stingherii eterna lor linişte înconjurată de ape, această luntre cu fundul plat, putea trece cu uşurinţă peste capetele lor şi ne lăsa să privim în adâncime, să urmărim peştii şi lumea subaqvatica, făcându-şi culcuş printre corali, sau stând la vănătoare pentru hrană. Păduri de corali, unii rigizi ca porţelanul şi alţii mai flexibili, părând că respiră pe undele apelor, apoi văi şi abisuri întunecoase, după care alte zone noi, parcă şi mai înteresante, ce veneau să uimească cu dăruirea lor surprinzatoare de forme şi culori fără epuizare. Când am revenit la ponton, am mers să ne luam masa de prânz, în interiorul cu aer condiţionat al catamaranului. Rose, tocmai se întorsese ş ea din aventura ei în costum de scafandru, din care a ieşit cu hainele ude şi cam nefericită pentru că nu i-a fost permis să umble decât într-o zonă mărginită la numai un podeţ de scândură între coralii din vecinătatea pontonului.
Seara, Rose a venit să ne ia la plimbare. Era în jur de ora şase. De la balconul nostru de la etajul 18, orasul şi Trinity Wharf (denumire dată de capitanul Cook în Trinity Sunday 1770, fiind primul european care a ajuns aici), puteau fi admirate în voie. In faţa noastră peste drum era curtea înterioara de la Hilton Hotel, cu pool imens şi corturi din panza albă, iar pe gazonul grădinii un party părea să fie in curs. Intre noi şi Hilton, clădirea mare cu dom a casinoului, ce strălucea în razele multicolore de neon, ca o orhestraţie de lumină şi culoare cu laser. şi cum Rose şi cu mine ne bucuram de aroma unui pahar de votcă on rocks, iar Vali ronţâia dintr-un bar de ciocolată Tobleron, deodată păsări imense, negre, au umplut vâzduhul, zburând uşor peste înâlţimea noastră către ocean. Veneau în cârduri, cârduri, cu aripi plane, imense, glidând fără să bată aerul, împinse parcă de ceaţa serii care se cobora peste noi. Ghidul ne-a înstiinţat că zona este foarte prielnica liliecilor, care-şi petrec ziua atărnând prin copaci, dar nici odată nu mi-aş fi putut închipui că aceşti lilieci de aici, sunt de o asemenea mărime şi atât de numeroşi. Am lăsat liliecii să-şi continue defilarea prin faţa balconului nostru şi am plecat în oraş să găsim un restaurant bun pentru cină. Mâine dimineaţă la 7.30 plecăm la aeroport.
(Va urma)

Pălăria albă

septembrie 22nd, 2008

Un înger alb,
Fluture pe creştetul tău.
În umbră faţa ta e şi mai frumoasă.
Ai aterizat odată cu el?
Are cerul îngeri cu pielea de culoarea apusului?
Cu ochi de furtună
Sub sprâncene lungi ca nişte săbii maure?
De la fereastră,
Nu ştiu cum să te chem
Fără să destram liniştea împrejurului.
Vreau să-ţi văd ochii
Ascunşi sub faldurile îngerului
Aşezat pe creştetul tău.

Dan David, Los Angeles, Martie-14-2007.

B.O.R. în sistemul medical românesc: Nu ne mai lipseşte nimic!

septembrie 21st, 2008

Unul din bancurile cu Bulă care au circulat în vechiul regim suna cam aşa.

La o oră de dirigenţie profa îi invită pe copii să povestească despre lipsurile de pe-acasă… Trec peste primii doi elevi care s-au ridicat să răspundă, să zicem Florica şi Gigel, în timp ce Bulă, nerăbdător ca de obicei, tot împungea aerul cu două degete ridicate. „Ei hai, Bulă, se îndură în cele din urmă diriga, spune şi tu. Vouă ce vă lipseşte din casă?” Bulă se ridică fericit şi spune: „Nouă, tovarăşa, nu ne lipseşte nimic din casă!” Răspuns care, pe bună dreptate, într-o vreme marcată de atâtea lipsuri, stârneşte nedumerirea dirigăi: „Cum aşa, Bulă?” „Păi să vedeţi, zice Bulă, aseară vine soră-mea acasă şi zice: Am rămas borţoasă. La care tata îşi lasă fruntea în palmă şi zice: Numai asta ne mai lipsea!”

Acest banc mi-a venit în minte când am aflat de Protocolul pentru asistenţă medicală şi spirituală între Patriarhie şi Ministerul Sănătăţii, anunţat acum vreo două luni, cu îndreptăţit optimism, de cei doi întâi-stătători ai celor două entităţi statale (nu-i aşa?), patriarhul Daniel şi ministrul sănătăţii Eugen Nicolăescu.

Iată un fragment din declaraţia patriarhului Daniel: „Acest protocol e urmarea firească a practicii şi tradiţiei bimilenare a Bisericii. Implicarea Bisericii în asistenţa socială şi spirituală este o necesitate practică. Sperăm că astăzi colaborarea Bisericii cu statul înseamnă forţe unite pentru o eficienţă mai mare. Arată responsabilitatea noastră comună. Este o bază comună pentru programe social-medicale şi spiritual-pastorale.”

De unde se poate vedea, în subsidiar, că Biserica română este mai mult decât protocronă (pe linia — cum altfel? — încurajată de defunctul regim naţional-comunist şi, iată, persistentă) de vreme ce îşi atribuie o existenţă de două milenii, începând cu biserica… să-i spunem daco-romană?

Cum-necum, putem deci spera că vor fi implementate „programe social-medicale şi spiritual-pastorale” comune.

Carduri de pelerinaj

În ce vor consta programele? Nu putem face decât presupuneri… Preoţii vor colinda, probabil, de Bobotează şi cu ocazia altor sărbători, spitalele, vor stropi cu apă sfinţită în dreapta şi-n stânga şi, cum observa un prieten de-al meu, vor întinde, spre a fi sărutată, crucea, pe care bolnavii vor depune rând pe rând sărutul lor creştinesc şi, împreună el, germenii patogeni specifici bolii fiecăruia.

S-ar putea de asemenea — îmi imaginez — ca preoţii să se ofere să intermedieze relaţiile dintre pacient şi doctor în sensul de a-l convinge pe acesta din urmă, în numele moralei creştin-ortodoxe, nu să renunţe la şpagă dar măcar să-şi coboare pretenţiile… Asta, de nu cumva vor ajunge la concluzia că, puterile lor tămăduitoare dovedindu-se comparabile, ar fi mai echitabil să-şi împartă „câştigul” între ei. Că tot au preoţii, în majoritatea lor zdrobitoare, o îndelungată practică în a oferi „servicii duhovniceşti” contra cost (şi fără să taie chitanţă)…

Dar principalul „program” va consta, n-am nicio îndoială, în pelerinaje la moaştele vindecătoare ale sfintei Parascheva, precum şi la ale altor sfinţi cu virtuţi curative atestate. Ceea ce, cu perpetua criză de medicamente din România, s-ar putea dovedi extraordinar de convenabil. Care ar putea fi, în acest caz, contribuţia Ministerului Sănătăţii? Păi M.S. ar putea emite carduri C.N.A.S. de pelerinaj, care să acopere, pentru pacienţii (credincioşi), cheltuielile de transport, cazare şi o masă caldă pe durata aşteptării la coadă. Eventual, M.S. ar putea să asigure de asemenea primul ajutor pacienţilor leşinaţi înainte ca aceştia să beneficieze de lucrarea tămăduitoare a moaştelor.

Creaționism contra evoluționism – 5. De la Genetica la memetica; paradigmele comune ale evolutiei

septembrie 21st, 2008

1. Evolutie inversa?

Daca un biolog ar primi o sarcina iesita din comun, de exemplu: sa reconstituie un dinosaur, ce ar avea de facut? Desigur prima ideie care-i va trece prin cap va fi sa reconstituie ADN-ul acelui animal, de mult fosilizat. Dar stim cu totii ca ultimii dinozauri s-au stins din viata acum 75 de milioane de ani, deci sunt deja fosilizati! Asa este oare. Pana acum doi ani toata comunitatea stiintifica era convinsa de acest lucru. Dar o cercetatoare modesta a avut o ideie: sa dizolve in acid clorhidric unele ramasite fosile de dinozaur. A ramas uluita dupa ce a facut aceasta operatie! Pentru ca trasee intregi de vase sangvine s-au desprins de zona carbonatata si in lumina microscopului au aparut tesuturi organice despre care se crea ca au putrezit de zeci de milioane de ani! Raspunsul corect este ca intr-adevar se pot gasi chiar si fragmente de ADN in oasele fosilizate, lucru cu totul neasteptat. Data publicarii stirii: 2006. Film documentar stiintific: 2008.

Oricum specialistii nu au stiut pana recent acest lucru, iar acum rescriu anumite capitole din istoria dinosaurilor bazandu-se pe noile descoperiri. Dar este greu de imaginat ca s-ar putea descoperi destule fragmente de ADN care sa permita reconstituirea unui dinozaur. Si atunci ce este de facut? Chiar si atunci, fragmentele de ADN ar fi cu mult prea mici pentru scopul respectiv.

O ideie trasnita a unui biolog al evolutiei a deschis un front nou de lucru in anul 2005. El s-a gandit ca daca intr-adevar pasarile de azi au ca stramosi dinozaurii de acum mai multe zeci si sute de milioane de ani, (lucru confirmat total de descoperirile recente din China, cara completeaza foarte elegant verigile pana acum lipsa de la dinozauri la arheopterix) de ce nu ar putea descifra retroactiv schimbarile care s-au petrecut pe planul modificarii genetice?

Si a a inceput sa studieze…OAUALE DE GAINA FECUNDATE!

Exista un avantaj enorm cand cercetarea se face pe …oua de gaina. In primul rand ele sunt translucide si se poate vedea foarte bine interiorul lor. Apoi, genomul gainii este bine cunoscut si exista deja cunostinte detailate despre modul cum pot fi activate si dezactivate anumite gene.

De exemplu se cunoaste chiar din genomul speciei umane ca si noi avem o gena absolut identica cu (de exemplu) pestii, care in cazul pestilor produce solzii, iar in cazul nostru, parul. Activitatea concreta a unei gene epinde de modul cum o gena este activata; fiecare organism are un grup de gene coordonatoare care stabilesc care gene sa fie activate si care sa fie dezactivate.

Care a fost rezultatul? Incredibil!

In primul rand chiar puiul de gaina asa cum este el dezvolta in faza embrionica o coada de…dinozaur care se resoarbe inainte de a iesi din gaoace. Rezultatul acesta este si mai spectaculos cand oul este tratat cu anumite gene activante. Ceea ce am vazut filmat m-a lasat uluit: un embrion de gaina care nu numai ca avea o coada formata din multe vertebre, dar al carui cioc formase dinti de forma dintilor de dinozaur!

Cercetarile continua; se pare ca se va ajunge la „reinvierea” dinozaurilor mai degraba pe aceasta cale decat pe calea gasirii si tratarii fosilelor de dinozaur cu acizi ca sa inlaturam ce este petrificat din fosile.

Se pare ca drumul spre trecutul nostru este in noi insine. Asta se stia de mult: fetusul uman, in cursul dezvoltarii sale amniotice dezvolta si organele de forma branhiilor, ca pestii, dar si o codita respectabila.
Ceea ce s-a realizat insa recent a fost total neprevazut.

2. Genetica si memetica

Richard Dawkins este o personalitate ultra-cunoscuta azi; din fericire este unul din oamenii de stiinta care nu admite balbaielile fara cap si coada ale religionistilor „stiintifici”, ci le cere sa se pronunte clar cand raspund unei intrebari. Ca biologist molecular, el si-a creat o glorie stiintifica indiscutabila. Intrucat el demasca fara crutare impostura cand e vorba de falsificarile ideilor lui Darwin, si-a creat precla de „Rottweilerul lui Darwin”.
In cartea sa care il defineste cel mai bine, „Gena Egoista” („The selfish gene) el prezinta intr-un mod plastic si accesibil pentru toti problema evolutiei genelor (si modul in care noi suntem de fapt vehiculele perpetuarii materialului genetic. Nu voi intra in amanunte, dar voi observa ca tocmai cu aceasta ocazie (scriind cartea) el si-a dat seama ca si materialul cultural (religios, artistic, etc) se propaga la fel ca si materialul genetic.

Acest lucru este foarte evident mai ales cand e vorba de religii. Nu pot sa uit cum in anii ’80 o batrana pe moarte voia sa ma convinga sa ader la secta ei, „ca vine sfarsitul lumii in anul 2000”). Ea era evident un „replicator de meme” si scopul ei in viata era sa „anunte vestea buna” la cat mai multi oameni, ca sa-si faca jocul cerut de memetica ideii respective, chiar daca ea era pe moarte si nu avea nici o importanta pentru ea „anul 2000”.

Ce a constatat el? Ca, in biologie nu conteaza numai genomul unui animal, ci si modul cum diverse gene sunt activate sau dezactivate. De exemplu, dupa un atac frontal al unei epidemii de ciuma bubonica in Europa, dintre cei scapati s-au multiplicat unii oameni ai caror gene au realizat imunitatea fatza de boala.
Chiar acum exista o disputa stiintifica destul de vie privind faptul ca o parte a populatiei Europei este total inactiva la virusul SIDA si nu contracteaza boala AIDS!! Scandinavii sunt pe primul loc. Se cauta istoria acestei imunitati neasteptate; deoacamdata cercetarile sunt abia in prima faza. Se crede ca aceasta rezistenta la boala AIDS a fost creata de epidemiile de…dizenterie din Europa. Cum se stie, in Europa Evului Mediu curatenia era condamnata religios. Sfantul Gerome chiar a spus: „Cine a primit odata in viata botezul apei dat de Isus Cristos nu mai are nevoie de alta apa in viata”. Regele Soare al Frantei de exemplu a fost spalat o singura data in viata lui, cu mari proteste, in 1665. Alti biografi decat G. Mongredien spun ca de trei ori. La meme Marghioala. Tot in evul mediu papii au interzis folosirea bailor publice ramase de la romani, pentru ca acolo „se intampla tot timpul imoralitati”. Gata cu spalatul! Asta este memetica in actiune!

3. Evolutia religiilor si a altor sisteme de idei

Nu insist asupra luptei de idei in memetica, unde spre deosebire de genetica, definitia notiunilor este diferita in functie de criteriile folosite. Dar pot observa ca exact acelasi lucru care s-a intamplat in genetica se intampla si aici. Atat la crearea unei religii noi cat si in timpul exercitarii ei, apar diversi virusi mentali, care la inceput sunt foarte daunatori, dar cu timpul sunt dezactivati de insasi religia respectiva, cand nu mai are incotro.

Intr-o competitie de idei, cum putem sti care este virusul daunator si care este sistemul atacat?

Este destul de simplu de raspuns: sistemul atacat este cel care pana la sfarsit se va vindeca de virusul care l-a parazitat. De exemplu in lumea antica, la un moment dat exista un sistem juridic imperfect, dar perfectibil, care a fost complet inlaturat de virusul Iudeo-Crestin. Sistemul Roman de justitie se baza pe ideea responsabilitatii personale, pe ideea Justitiei si echitatii in pedepsirea crimelor si evident pe ideea de dreptate, corectitudine in aplicarea justitiei (zeita era legata la ochi, sa nu fie impresionata de persoana judecata). Obiectele cu care lucra sistemul de justitie erau delictul si crima.Dupa ce crestinismul a cucerit puterea politica la Constantinopol in anul 312, si mai ales dupa interzicerea altor culte si confiscarea averilor lor (s-a mai intamplat undeva candva acelasi lucru?), un nou Sistem de „justitie” bazat pe „pacat” i-a luat locul: Constantin cel Mare de exemplu a amanat botezul sau (care „iarta toate pacatele”) pana dupa ce si-a fiert propria nevasta si si-a ucis propriul fiu, pe langa alte multe crime. Ceea ce nu-l impiedica sa fie considerat sfant de catre ortodocsi.

Acum noi stim ca acest sistem barbar si inuman de justitie crestina bazata pe pacat care poate fi iertat sau nu de catre cineva fara nici o autoritate rezultata din cunostinte, in loc de responsabilitate personala, care pedepseste omul nu pentru ce face, ci pentru pacatele lui Adam si Eva, etc etc, a fost totusi eliminat din sistemul nostru de „valori” si am revenit la sistemul gandirii romane, nepervertite de stupiditarea si caracterul criminal al unei religii. Deci am revenit la normal, dupa doua mii de ani de boala a judecatii, de „gandire” virusata.

4. Ce se intampla azi cu crestinismul?

In primul rand este greu de vorbit despre crestinism ca fiind o singura religie, de vreme ce contine toate „scripturile” adunate de doua religii, iudaism si crestinism. Voi repeta aici o gluma excelenta facuta in SUA intr-un sitcom de o actrita evreica foarte iubita de public: „bagati de seama va rog, ca desi avem acelasi dumnezeu, al meu nu este…misericordios ca al vostru!”. In felul ei radea de pretentia religiei crestine de a avea acelasi dumnezeu ca si cea iudaica, mai arhaica si mai bogata in tabuuri.

Chiar, ce se intampla? Va dispare religia in fata evidentei falsitatii sale? Nu!

Ceea ce se intampla acum cu sistemele de idei care formeaza memele religioase s-a intamplat si cu sistemele de informatii provenite de la materialele genetice neadecvate la plante si animale.

Oricine poate da citate din Pentateuch care cer uciderea diverselor categorii de oameni. Pentateuchul este extrem de interesant, reprezentand faza pre-morala a religiei. Se scrie: „o femeie care a a vut sex cu un barbat in timpul menstruatiei sa fie ucisa” nu pentru ca asta ar face bine femeii, ci pentru exista acest tabu, care trebuia neapara respectat in conceptia lor, pentru ca tribul sa scape de probleme.

Pe parcurs, aceasta dispozitie criminala si-a pierdut din urgenta. La fel cu uciderea homosexualilor, la fel cu uciderea copiilor care nu asculta de parinti, cu vanzarea fiicelor in sclavie, etc.
Crestinismul face acelasi lucru azi: dupa ce presa crestina (atat catolica, cat si protestanta si ortodoxa) condamna in termeni oribili in perioada antebelica evreii pentru ca sunt evrei (si „l-au ucis pe Cristos”), dupa Holocaust au inceput sa-si ceara scuze pentru asta. Multe culte crestine au inceput sa-si ceara scuze si pentru persecutarea si uciderea homosexualilor (desi acest papa supranumit in California Natzinger este inca departe de „a vedea lumina” in aceasta directie).

Treptat – treptat axceste rele vor dispare, vor fi „deactivate” memele respective. Dar religia va continua cu siguranta, fara discutie.

5. Poate avea religia un rol pozitiv in societate?

Indiscutabil ea poate avea si un rol pozitiv. Deocamdata Cardinalii catolici mint de sting in Africa sustinand ca prezervativele infecteaza africanii cu AIDS si papa nu vede, nu aude. Virusul aids moare in 5 minute sau mai putin din momentul cand este expus la aer, dar asta nu deranjeaza mincinosii. Prelatii bisericii catolice sunt cei care au deschis portile bisericilor in Rwanda pentru ca populatia Tutzi sa fie ucisa. Biserica catolica americana este in stare de faliment, si nu chiar degeaba. Tinerii fug de preotie in SUA strigand ca ei nu violeaza copii. Chiar in Europa numai 4 % din populatie s-a declarat acum…10 ani de acord cu preceptele sexuale ale papei! Biserica Ortodoxa tocmai a redescoperit politica si dueleaza pe teme nationaliste intre Moscova, Bucuresti, Chisinau si Atena.

Dar oare ce facea Biserica Romana acum un secol? Facea si lucruri bune! Tudor Arghezi si Damian Stanoiu au stat la manastire cand au ajuns cu nervii la pamant. Desi a ras cat a putut de biserica, Damian Stanoiu a facut-o cu multa delicatete. Unele biserici chiar ajutau enoriasii sa supravietuiasca.

Si azi bisericile ar putea lasa pretentiile de neprihanire, sa-si accepte responsabilitatea in degradarea vietii sociale si sa renunte la functia de a preda stiinta creationista” in scoli.

Marianne Mikko îi irită pe românofonii pavlovieni

septembrie 21st, 2008
Marianne Mikko provoacă reacții primitive printre românofonii negânditoriMarianne Mikko provoacă reacții primitive printre românofonii negânditori

Publicul moldovenesc, dar şi cel din străinătate (compus din vorbitori de limbă română/moldovenească), au criticat recent cu cea mai mare duritate şi agresivitate, în absenţa unei baze argumentative logice şi coerente, pe Preşedintele Comisiei Parlamentului European pentru Republica Moldova, Marianne Mikko. Motivul atacurilor a fost opiniile oficialului european de origine estoniană referitoare la România şi la agenda integrării europene pentru RM.

Înainte de toate merită de menţionat că, în calitate de eurodeputat, şi în special de Preşedinte al Comisiei preocupate de cooperarea moldo-comunitară şi de aspectele legate de apropierea RM de UE, Marianne Mikko posedă cunoştinţele şi competenţa necesare pentru a aborda obiectiv şi echidistant subiectele majore ce vizează RM din perspectiva integrării europene. Pe lângă aceasta, Mikko este cunoscută în mediul european, dar şi cel moldovenesc, de orice profil, pentru faptul că susţine activ ideea aprofundării dialogului politic dintre Bruxelles şi Chişinău.

Cu toatea acestea, eurodeputatul estonian, pe parcursul activităţii sale, nu a evitat să facă aprecieri oficiale tranşante vizavi de starea îngrijorătoare a democraţiei şi drepturilor omului, remarcând de fiecare dată pericolele pe care acestea le pot genera integrării europene a RM. Poziţia acestui oficial european a fost vizibilă şi în cazul problemei cetăţeniei româneşti acordată de România populaţiei din RM (2007) , atunci când Marianne Mikko a insistat asupra necesităţii relansării relaţiilor moldo-române şi a regândirii politicii române în domeniul cetăţeniei în strictă corespundere cu normele şi practicile europene.

Actualmente, Preşedintele Comisiei Parlamentului European pentru Republica Moldova şi-a exprimat punctul de vedere faţă de afirmaţiile preşedintelui român, Traian Băsescu, care a declarat că va milita în cadrul Cosiliului European, din 15 octombrie curent, pentru examinarea posibilităţii includerii RM în „pachetul Balcanilor de Vest”. Ideea respectivă însă nu a fost susţinută de Marianne Mikko, care a subliniat faptul că RM face parte din alt proiect de integrare europeană, dat fiind faptul că nu a atins progresele statelor balcanice. Totuşi, eurodeputata a încurajat aspiraţiile europene ale Chişinăului, exprimându-se în favoarea unui Acord de Asociere similar celui preconizat între Kiev şi Bruxelles (pentru luna martie 2009).

Din cauza faptului că proiectul european ucrainean ar putea dura în timp (conform unor estimări Ucraina ar putea deveni membru al UE nu mai devereme de 2020), orice pararelelă dintre aceasta şi RM este tratată de spaţiul public moldovenesc/românesc drept „agresiune” asupra intereselor naţionale, de grup şi individuale moldoveneşti. Cu toate acestea, Marianne Mikko a făcut această comparaţie, bazându-se pe mai multe raţionamente logice.

În primul rând, graţie originii sale, eurodeputatul estonian este conştient de faptul că RM nu întruneşte criteriile de la Copenhaga (funcţionarea instituţiilor democratice, economia de piaţă funcţională şi capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru) la nivelul necesar pentru a fi conectată la proiectul european trasat pentru Balcani (atragerea forţată la “pachetul” balcanic ar conduce la o integrare europeană falsă şi inadecvată a RM).

Al doilea motiv rezidă în faptul că RM este improprie modelului integraţionist elaborat pentru Balcani (care coincide dealtfel cu cel utilizat în cazul statelor Europei Centrale şi Ţărilor Baltice, cu excepţia Serbiei şi a Kosovo) care prevede înainte de toate profilarea euro-atlantică a statului (în acest context, RM se declară neutră, iar marea parte a populaţiei acesteia la fel ca şi cea ucraineană este reticentă faţă de NATO). Din aceste considerente UE (de altfel, la iniţiativa celor mai activi „avocaţi” ai RM în Europa, printre care şi Ţările Baltice) a conceput pentru RM, Ucraina şi alte state est-europene proiectul Parteneriatului Estic (care la moment este unicul instrument capabil să asigure eventualitatea integrarării europene a regiunii).

Al treilea argument ţine de reţinerea europenilor faţă de procesele de extindere a UE, precum şi de reforma instituţională amânată drept rezultat al respingerii Tratatului de la Lisabona de către Irlanda, dar şi de alte efecte colaterale generate de deficienţele valului precedent al lărgirii europene (mai 2004 şi ianuarie 2007). Această realitate nu permite oficialilor europeni, printre care se numără şi Marianne Mikko, să sprijine ideea transpunerii RM în formula balcanică de europenizare.

În afară de „pachetul balcanic”, Traian Băsescu perseverează în ultimul timp în ideea de a extinde formatul actual de negocieri privind reglementarea transnistreană, prin alipirea României. Deocamdată, acest lucru nu găseşte sprijin în cancelariile europene, dar şi la Bruxelles. Marriane Mikko împărtăşeşte acelaşi pesimism, fiind convinsă de necesitatea funcţionării intacte a formatului “5+2”, mai ales după conflictul militar din Georgia, recunoaşterea unilaterală a independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud de către Rusia şi eventuala readucere la masa de tratative a „clonelor” planului „Kozak”.

Chiar dacă acest mecanism nu a adus rezultate timp de doi ani (odată cu retragerea Tiraspolului la tratative, anul 2006), după criza din Caucaz, UE este decisă să-şi canalizeze toate energiile în direcţia soluţionării conflictului transnistrean, atât din raţionamente de securitate, cât şi din cele geo/politicice (conjunctura electorală din RM, alături de confluenţa intereselor Rusiei în vederea restabilirii dominaţiei geopolitice ruse asupra spaţiului post-sovietic, dar şi paralelele existente între conflictele georgiene şi cel transnistrean, forţează UE să exploateze mecanismele prezente în vederea reglementării transnistrene).

De asemenea, revizuirea acestui format cu ulterioara conectare a României ar crea noi tensiuni în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol, pe de o parte, şi Bruxelles şi Moscova, pe de altă parte. Totodată, autorităţile moldovene, care în ultimul timp s-au apropiat foarte mult de Kremlin, ar putea folosi iniţiativa României pentru a-şi justifica eventuala distanţare de proiectul european şi încordare a relaţiilor cu vecinul lor vestic (atât în perioada alegerilor, cât şi după finalizarea lor). Or, în calitatea sa de exponent al politicii europene, Marianne Mikko a exprimat, ca şi în cazul problemei „pachetului balcanic”, în primul rând, opinia care abundă la Bruxelles şi în marea majoritate a capitalelor europene (de altfel, nicio ţară europeană încă nu a dat un răspuns afirmativ demersului României).

Atitudinea Mariannei Mikko (care reflectă şi poziţia UE) nu este însă acceptată şi raţionată de întreaga opinie publică românolingvă nu atât pe motivul ilogicii şi/sau a justeţii viziunilor ei, ci mai degrabă din cauza lacunelor/defectelor evidente ale Strategiei de comunicare privind integrarea europeană a RM în Uninea Europeană (lansată în februarie 2008, elaborată în perioada anilor 2006-2007) şi a retoricii distorsionate şi eronate ale conducerii politice moldoveneşti privind procesul real de apropiere a ţării de spaţiul european. Cât priveşte România, participarea acesteia la promovarea intereselor RM este firescă şi apreciabilă. În acest sens, prin intermediul instituţiilor europene, Bucureştiul dispune de oportunităţi crescânde de a se implica indirect în facilitarea europenizării RM, dar şi pentru a contribui la soluţionarea conflictului transnistrean. Orice acţiune în afara acestei ecuaţii ar putea genera noi perturbaţii în dialogul României cu RM, afectarea securităţii regionale a UE şi înăsprirea comportamentului Rusiei în regiune, precum şi în raport cu UE pe marginea conflictului transnistrean (de asemenea, ar putea degrada şi mai mult relaţiile româno-ruse etc.).

Georgia pe ordinea de zi a NATO şi a UE

septembrie 21st, 2008

Pe de o parte NATO, iar pe de altă parte UE, încep să transpună în practică prevederile documentelor adoptate şi aprobate în legătură cu sprijinirea post-conflict a Georgiei (din 19 august şi 1 septembrie curent respectiv).

Gestionarea situaţiei apărute în rezultatul intervenţiei militare a Rusiei reprezintă obiective prioritare pentru activitatea regională ale acestor două organizaţii. Interesul economic, geo/politic, precum şi cel ce vizează securitatea europeană regională, dictează o atitudine cât se poate de pragmatică şi perseverentă din partea NATO şi UE privitor la direcţiile politicii externe ale Moscovei în raport cu statele post-sovietice. Sub influenţa pregnantă a retoricii aspre şi anti-occidentale ruse, pe spaţiul euro-atlantic se consolidează poziţia statelor dornice de a contribui la dinamizarea extinderii NATO în direcţia Europei de Est.

NATO doreşte să se extindă în continuare…

Consiliul NATO la nivel de ambasadori, găzduit de Tbilisi în perioada 15-16 septrembrie, este un punct de bifurcaţie semnificativ pentru proiectul euro-atlantic nu numai pentru statul georgian confruntat cu urmările dezastruoase ale conflictului militar, dar şi pentru întreaga regiune. Rezultatul principal al acestui Consiliu este constituirea Comisiei NATO-Georgia, ceea ce reprezintă nu doar o asumare a Declaraţiei statelor NATO din 19 august curent faţă de oficialii georgieni, ci şi un important instrument pentru aprofundarea dialogului politic cu Tbilisi, susţinerea transformărilor instituţionale şi reabilitarea eficientă a Georgiei după deflagraţia militară din luna august curent. Pe lângă atribuţiile ordinare ale Comisiei date (după modelul celui ce funcţionează în raport cu Ucraina) aceasta va urmări obiectivul de a apropia cât mai mult Georgia de perspectiva MAP şi eventual aderarea propriu-zisă la NATO. Atenţia oficialilor euro-atlantici a fost focusată şi asupra consecinţelor produse de campania militară rusă împotriva Georgiei. În acest context, reprezentanţii NATO au menţionat că intenţionează să acorde ajutor autorităţilor georgiene în vederea restabilirii capacităţii militare (reorganizarea armatei, renovarea staţiilor radar, etc.), dar şi pentru reabilitarea infrastructurii sociale (reparaţia aeroporturilor etc.) ale Georgiei.

Pe tot parcursul vizitei sale de la Tbilisi, Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer a remarcat faptul că lărgirea NATO va continua, în pofida ostilităţii manifestate de Moscova, invocând imperativul stabilităţii indivizibilităţii Europei (16.09.08, www.unomig.org). Astfel, Scheffer a reiterat faptul că uşile în NATO rămân deschise atât pentru Georgia, cât şi pentru alte state cu orientarea euro-atlantică (Ucraina, Azerbaijan etc.). Subtextul acestei afirmaţii conţine semnale clare pentru Rusia şi pentru spaţiul post-sovietic în general. Or, NATO este dispus să-şi extindă frontierele sale în dependenţă de voinţa politica a statelor naţionale indiferent de geografia “zonelor de importanţă privilegiată” ale Rusiei. Concomitent, Scheffer accentuează faptul că integritatea teritorială a ţărilor Europei devine o prioritate pentru NATO (deocamdată la nivel declarativ). Acest mesaj este dedicat în primul rând statelor post-sovietice care sub diferite forme sunt ameninţate de separatismul încurajat in/direct de Kremlin (Ucraina, Azerbaijan, RM).

Consiliul NATO organizat la Tbilisi va avea efecte colaterale pentru regiunea caucaziană, chiar dacă a fost orientat în special pe situaţia din Georgia. Dat fiind faptul că, conflictul militar din zonă a demonstrat existenţa unei interdependenţe sistemice ale statelor din regiune (în special din punct de vedere energetic), amplificarea proceselor euro-atlantice în Georgia va avea efecte inevitabile asupra Caucazului în întregime. Anume din acest raţionament NATO nu este interesată să slăbească sprijinul pentru regimul lui Saakaşvili, indiferent de faptul că ultimul s-a compromis în perioada alegerilor prezidenţiale de la începutul anului curent, iar Parlamentul European a făcut o referinţă tranşantă privitor la faptul că Georgia ar fi provocat conflictul militar cu Rusia. Georgia sub conducerea lui Saakaşvili este văzută de NATO nu numai în calitate de stat de succes în ceea ce ţine de implementarea cerinţelor necesare pentru o integrare euro-atlantică adecvată, ci şi drept factor de euroatlantizare regional (se are în vedere nu numai cuplarea Caucazului de proiectul euro-atlantic, dar şi cea a regiunii GUAM, care din cauza conflictului militar din Georgia, a diminuării efectelor „revoluţiilor colorate” riscă să intră sub influenţa Rusiei). După ce coaliţia „oranjistă” din Ucraina a falimentat, NATO va tinde să fortifice democraţia din Georgia, cu atât mai mult că situaţia în acest domeniu este esenţială pentru viitoarea înglobare a acestei ţări în spaţiul euro-atlantic (la 16 septembrie Saakaşvili a declarat în faţa Parlamentului georgian că sunt planificate noi valuri de reforme democratice în Georgia, www.reuters.ru). Impulsul generat de această vizită oferă noi oportunităţi pentru proiectul euro-atlantic georgian (datorită sprijinului financiar ce va fi oferit în ce priveşte depăşirea efectelor conflictului militar, dar şi a sprijinului politic în continuă creştere ale ţărilor NATO pentru perspectiva euro-atlantică a Georgiei; în comunicatul de presă lansat de NATO pe data de 15 septembrie, toate statele membre au susţinut în unanimitate iniţiativele privind „euroatlantizarea” Georgiei).

Cu toate acestea, NATO va fi nevoit să elaboreze o nouă formulă de integrare în spaţiul euroatlantic pentru Georgia, luând în consideraţie faptul că aceasta recent a fost deposedată, în contradicţie cu dreptul şi acordurile internaţionale, de cele două regiuni rebele. Indiferent de ritmul de recunoaştere a Abhaziei şi a Osetiei de Sud pe plan internaţional, NATO şi aliaţii săi vor nega acest act, continuând să paveze drumul euroatlantic pentru Georgia şi penetrând şi mai mult Caucazul.

UE are nevoie de Caucaz?

De la începutul crizei din Caucaz Bruxellul a avut o implicare activă în procesul de negocieri privitor la încetarea focului şi la situaţia post-conflict din Georgia. Datorită zelului particular al mai multor ţări din cadrul UE (Polonia, Ţările Baltice, Ţările Nordice etc.), dar şi a semnificaţiei geopolitice (proximitatea de zona Caspică şi cea Pontică) şi energetice (potenţial mare de transportare a hidrocarburilor) a Georgiei, oficialii europeni au făcut tot posibilul pentru a concepe o modalitate eficientă de a stabiliza şi a securiza Georgia. La ultima întâlnire a Miniştrilor de Externe ai statelor UE (din 15 septembrie) s-a decis perioada provizorie de desfăşurare a Misiunii de Monitorizare a UE (care va constitui 12 luni), bugetul (32 mil.euro) şi componenţa acesteia (cel mai mare număr de observatori vor fi din partea Franţei-76, Germaniei-40, Poloniei-30, Italiei-30 etc.). Totodată, miniştrii de externe au convenit asupra candidaturii Reprezentantului UE pentru gestionarea crizei din Georgia (printre posibilele candidaturi figurează diplomatul francez Pierre Morel).

Cu toate acestea, oficialii europeni s-au arătat incapabili să ia o decizie comună privitor la teritoriul pentru care va fi responsabilă viitoarea Misiune, care conform părţii ruse nu va putea să funcţioneze în Abhazia şi Osetia de Sud fără de acordul autorităţilor lor „statale” (acestea deja s-au arătat indispuse să accepte prezenţa observatorilor europeni). Dilema în faţa căreia este pus Bruxellul vizează rolul real pe care îl va avea Misiunea Europeană de Monitorizare. Astfel, dacă europenii nu vor avea acces în cele două regiuni separatiste georgiene nu va fi posibilă realizarea deplină a Planului: “Medvedev –Sarkozy”. În timp ce dacă Misiunea va activa doar pe teritoriul de facto a Georgiei, atunci indirect aceasta va contribui la apărarea şi respectiv consolidarea frontierelor nerecunoscute ale Abhaziei şi Osetiei de Sud, unde cu timpul vor fi staţionaţi circa 7.800 de militari ruşi şi vor fi construite baze militare ruseşti.

Evitând să sancţioneze Rusia, UE a încercat să nu deterioreze dialogul cu UE. În acest context, Bruxellul va putea să negocieze cu Moscova respectarea angajamentelor din Planul “Medvedev-Sarkozy” doar în baza unor concesii (care ţin de relaţiile ruso-comunitare şi de relaţiile Rusiei cu statele naţionale ale UE). De asemenea, Rusia va depune eforturi pentru a folosi conjunctura creată în vederea afirmării UE drept pol independent al relaţiilor internaţionale (autonom faţă de SUA), inclusiv prin divizarea responsabilităţilor pentru stabilitatea în Caucaz. Totodată, în lipsa de pârghii reale de a influenţa realitatea politică din Georgia, autorităţile ruse ar putea fi interesate să apropie UE de Caucaz în schimbul infiltrării NATO în această regiune. De aceea, oficialii ruşi ar putea încerca să folosească platforma discuţiilor de la Viena privind instituirea unui mecanism internaţional pentru Georgia, din luna octombrie, pentru a maximiza prezenţa europenilor în Caucaz (cu scopul de a subordona acţiunile regimului lui Saakaşvili etc.).

În cele din urmă interesele rusesc şi european vor concura pentru Georgia. Avantajul în această competiţie o va avea UE datorită implicaţiei tot mai fervente a NATO. Însă Rusia nu poate fi exclusă din calcule atât din punct de vedere economic şi energetic, cât şi geo/politic (factorul rusesc este decisiv în mai multe dosare internaţionale: Iran, Orientul Apropiat; ingerinţa rusească este dominantă în viaţa politică a statelor spaţiului ex-sovietic: Belarus, Armenia, Asia Centrală, Ucraina, RM; Rusia controlează sau influenţează procesul de negocieri a celorlalte două conflicte îngheţate din CSI: conflictul transnistrian şi cel a Nagorno-Karabahului; etc.). De aceea, UE va trebui să-şi revizuiască politica sa externă în general (inclusiv în termeni de diplomaţie preventivă şi politici de prevenire a conflictelor) şi relaţiile cu Rusia, în particular, pentru a corespunde ameninţărilor şi riscurilor generate de Rusia şi consecinţele colaterale ale comportamentului acesteia în sistemul de relaţii internaţionale.

Sursa:www.cenusadi.wordpress.com

Intre laborator si viata reala: despre medicamente si pacienti

septembrie 21st, 2008

Deseori, medicamente introduse in practica medicala, pe baza unor studii meticuloase, se dovedesc totusi mult mai putin eficace in realitate. Inselatorie? Incompetenta?

Nici una, nici cealalta.

Sistemele de control extrem de aspre fac frauda stiintifica practic imposibila. Orice medicament strabate o cale de multi ani in studii de laborator si pe animale, pana sa fie aprobata incercarea lui clinica, si, in cele din urma, comercializarea lui. (Un medicament «de ultima ora» de astazi este rodul progreselor «de ultima ora» de acum…4-5 ani, sau chiar mai mult!). In plus, fiind vorba de investitii de zeci de milioane de dolari (sute, pentru medicamentele majore, cu adevarat inovative), echipele stiintifice carora li se incredinteaza aceste proiecte sunt compuse din profesionisti de elita.

Iata motivele reale ale discrepantei:

1- Medicamentele sunt testate in conditiile unei ingrijiri medicale ideale: luate la ore precise, in conditiile prescrise de producator, sub urmarire medicala atenta, clinica si de laborator; inutil de adaugat ca aceste NU sunt conditile folosirii de zi cu zi…

2- In cadrul testarii, se asigura continuitatea tratamentului; ori, una dintre principalele perceptii gresite ale multora este ca disparitia simptomelor face medicamentul inutil – si deci, ca este permis ca el sa nu mai fie luat. Precum spunea odata o femeie foarte inteligenta : « Pacientul NU reactioneaza la penicilina pe care NU o ia!»

3- In fine, in viata reala, sunt luate deseori, in paralel cu medicamentul in cauza, alte medicamente, cu care el poate interactiona. Nu intotdeauna exista stiinta si rabdarea (la pacient, dar din pacate nici la medic) de a verifica eventualele interactii ale unui nou medicament cu cele deja late de pacient. In plus, multe medicamente sunt (pe nedrept) percepute ca fiind « neglijabile », deci, chiar in ipoteza unei maxime atentii, acestea «se pot strecura» neobservate. Ori, deseori, tocmai aceste medicamente «banale», disponibile fara reteta de la doctor, pot fi «interactori» puternici. De pilda, un simplu Nurofen poate contracara efectele diureticelor si precipita insuficienta cardiaca, la un pacient pana atunci compensat.

Deci, daca suntem capabili sa urmarim cu atentie – si sa respectam – indicatiile de pregatire ale unei portii de macaroane cu sos, la cuptorul cu microunde, poate reusim totusi sa o facem si in privinta vietii, sanatatii, si a medicamentelor noastre…

TZIPI LIVNI – UN POTENȚIAL PRIM MINISTRU ISRAELIAN NEÎNTINAT

septembrie 21st, 2008
Tzipi Livni este succesoarea lui Ehud OlmertTzipi Livni este succesoarea lui Ehud Olmert

Sub presiunile propriului său partid centrist, Kadima, Ehud Olmert are obligaţia să demisioneze, chiar fără o prea mare tragere de inimă, lăsând locul şarmantei şi inteligentei Tzipi Livni, a doua femeie Prim ministru din istoria Israelului după Golda Meir.

Mulţi dubitativi admit cu greu capacităţile feminine la şefia statului, concedând totuşi că Golda Meir, celebra „damă de fier”, care a dirijat Israelul între 1969 şi 1974, a constituit o excepţie într-un context istoric particular.

Precum Golda Meir, doamna Livni este şef al diplomaţiei israeliene, urmând ca actuala funcţie de Prim Ministru să se concretizeze după alcătuirea noului guvern, obiectiv nu tocmai simplu în ceea ce o priveşte.

Ca în toate partidele, întemeiate pe principii democratice, în Kadima este garantată libera opţiune a fiecărui membru, cea ce a permis miercurea trecută, un scrutin extrem de restrâns: 43,1% pentru Tzipi Livni şi 42% pentru rivalul său Shaul Mofaz, ministrul Transporturilor. Contrar acestuia din urmă, chipeşa d-nă Livni n-a fost niciodată anchetată de justiţie.

Astfel, constituirea unei noi coaliţii guvernamentale se anunţă destul de laborioasă, ţinând cont de reticenţele actualei coaliţii faţă de Tzipi Livni, ca şi de adversităţile din interiorul propriului partid.
Pentru asamblarea unei majorităţi, nu-i rămân decât 42 de zile de labur, eşecul conducând, indubitabil, la alegeri anticipate peste 90 de zile.

Un trecut militant glorios

Avocata Tzipi Livni este la vârsta (50 de ani) când bătăioasei militante de dreapta, membră a Mosadului timp de 4 ani, între 1980 şi 1984, i se asociază înţelepciunea omului de stat cu înaltele răspunderi ale unui ministru de Externe.
Foarte puţine informaţii circulă în privinţa angajamentul ei în cadrele armatei secrete israeliene.
Se spună că activitatea îi era bazată la Paris, unde participa ca factor determinant la lichidarea terorismului arab din Europa. „Nu se ştie exact, notează Peggy Cidor, de la „Jerusalem Post” ce misiune avea, dar eu nu mi-o imaginez ieşind dintr-o gură de canalizare cu un cuţit între dinţi, aruncându-se asupra unui Pelestinian ! Bănuiesc că avea, mai de grabă, un loc de responsabilitate.”
Dubiul a fost, în tot cazul, întreţinut în mod savant.

Contribuţia ei, alături de Ariel Sharon, la prestigiul Israelului în lume, a fost remarcabilă, permiţându-i o carieră politică fulgurantă.

De la ambii părinţii, militanţi în Irgun, branşa armată a sionismului radical, a moştenit patriotismul pentru un Israel înconjurat şi ameninţat în permanenţă de cei care-i contestă existenţa istorică, prezicându-i dispariţia în apele mării…

Fără pată în viaţa politică

Ambiţioasă, dar onestă, Tzipi Livni nu admite ratările lui Ehud Olmert în războiul din Liban din vara lui 2006, şi nici celelalte probleme cu care este confruntat şeful guvernului în momentul de faţă, cerându-i cu fermitate părăsirea funcţiei.
„Ea se prezintă ca înlocuitoarea naturală a primului ministru, subliniază Michel Warschawski, intelectual de stânga izraelian. Este adevărat că alături de pigmeii care o înconjoară, are aerul de gigant. Nu cred că a fost surprinsă vreodată spunând prostii. Ea înţelege realităţile internaţionale şi vede dincolo de Israel şi de administraţia Bush, contrar multora.”

După mass media israeline, T. Livni poate conta pe popularitatea şi pe reputaţia ei de luptătoare cu care şi-a asigurat această ascensiune politică scânteietoare.

Printre obiectivele propuse, figurează găsirea de soluţii cu privire la „ameninţările exterioare” asupra securităţii Israelului, necesitatea de a exploata şansele ce fac să avanseze procesul de pace cu Palestinienii şi, bineînţeles, o paradă faţă de incertitudinile economice provenite din criza mondială actuală.

Le negociator palestinian Saeb Erakat, a exprimat speranţa că victoria Tzipiei Livni va antrena negociaţii serioase în momentul când Israelienii şi Palestinienii vor să parvenă la un acord de pace până la sfârşitul anului.

Portugalia: Contele de Transilvania la curtea Marchizului de Pombal

septembrie 21st, 2008
Nobilimea şi plebea, împreună la târgul din São Jão da PesqueiraNobilimea şi plebea, împreună la târgul din São Jão da Pesqueira

Astăzi vă invit la o incursiune în spaţiu şi în timp la unul dintre nenumăratele Festivaluri medievale care animează lumea în lung şi-n lat.

Hai la târgul medieval, neamule!
Ne oprim în São João da Pesqueira, localitate din Nordul Portugaliei, unde se desfăşoară în fiecare an Târgul Vindouro. Pretextul este promovarea vinurilor din regiunea râului Douro, prima regiune viticolă demarcată din lume. Producătorii din regiune îşi expun vinurile de masă sau de Porto în pavilionul din centrul localităţii, în timp ce străzile dimprejur se tranformă într-un târg medieval în aer liber. Vânzători de produse naturale, ghicitori în cărţi şi stele, saltimbanci şi actori ambulanţi refac atmosfera de demult. Cimpoieri şi toboşari se plimbă agale urmaţi de o droie de copii hiperactivi.

Atmosfera este de sărbătoare şi populaţia aderă cu entuziasm agăţând la ferestre steguleţe şi ştergare. Aşa se distrează plebea, în timp ce nobilimea se pregăteşte pentru cina de gală. Diseară suntem cu toţii invitaţi la petrecerea dată de Marchizul de Pombal, cel care, în anul 1755 a reconstruit Lisabona distrusă de cutremur iar în 1756 a avut iniţiativa creării regiunii delimitate de producere a vinului de-a lungul râului Douro.

Un primar cu idei
António José Lima Costa, primarul din São João da Pesqueira ne descrie evenimentul astfel: “Am conceput acest model, unic la nivelul Portugaliei, fiind legat printr-un cordon ombilical de naşterea regiunii demarcate a râului Douro. Regiunea a fost fondată acum 250 de ani de Marchizul de Pombal, iar noi am profitat de această temă pentru a promova vinurile noastre.

Succesul acestei cine pe o organizăm în fiecare an, se datorează recreării epocii pombaline. Ne aflăm într-un scenariu minunat, un palat superb din secolul al 18-lea, palatul Cidrô de aici din São João da Pesqueira. Şi de îndată ce intrăm, parcă am face o călătorie în timp şi ne întoarcem la epoca Marchizului de Pombal. Toate decorurile, muzica, discuţiile, jocurile de societate, toate momentele ludice se încadrează în acea epocă.

Acesta este şi obiectivul: să ne întoarcem în istorie şi în timp pentru a fugi, puţin, de situaţia în care ne aflăm şi sper că această întoarcere în timp le va face bine tuturor vizitatorilor care se află aici”.

La palatul Marchizului de Pombal
Accept invitaţia primarului şi drumul iluminat de făclii ne conduce printre rânduri-rânduri de viţă-de-vie până la palatul unde ne întâmpină chiar Marchizul de Pombal şi consoarta sa. Îi salut, iar Marchizul răspunde cu eleganţă că este încântat de prezenţa mea!

Intrăm în grădina palatului, printre alţi Marchizi şi Marchize şi nobili contemporani care mai de care mai produşi, deh, au şi portughezii fiţele lor. Arlechinul face pe maestrul de ceremonii. Îmi vine şi mie rândul şi sunt prezentat societăţii alese: “Dom Corneliu, Conde da Transilvânia”.

Toboşarii marchează cadenţat un număr de jonglerie cu steaguri lansate cu mînile şi cu picioarele sub privirile uluite ale nobilimii de moment.

O iniţiativă memorabilă
În sfârşit suntem invitaţi în curtea interioară a palatului unde ne aşteaptă mese îmbelşugate cu produse contemporane şi stacane de vin. Dar înainte de festin, Marchizul de Pombal are ceva important de anunţat, de fapt pretextul care ne-a adus la São João da Pesqueira: “Constatând că este necesară recuperarea reputaţiei şi calităţii vinurilor noastre, precum şi fiscalizarea preţurilor şi protecţia culturilor de viţă-de-vie de pe valea râului Douro, spre binele comerţului nostru şi spre binele patrimoniului naţional, decretăm prin lege crearea Companiei Generale a Culturii Viţei-de-Vie de pe valea râului Douro.

Această companie va avea exclusivitatea de a stabili principalele soiuri de vin produse aici. Compania va supraveghea respectarea legii, având puterea de a pedepsi fraudele. Compania va mai avea exclusivitatea de a stabili preţurile pentru fiecare soi de vin, de a le exporta şi de a fabrica şi vinde rachiu în nordul regatului”, anunţă cu surle şi trâmbiţe prietenul meu Marchizul.

Iniţiativa stârneşte ropote de aplauze şi începe balul: arlechini, saltimbanci, menuete şi arii de operă entuziasmează comesenii în timp ce vinurile înmoaie seara rece de Septembrie.

Într-un târziu ne luăm la revedere de la minunatul secol al XVIII-lea. Mă întorc în 2008 cu nostalgia de a fi fost, pentru o seară, Contele Transilvaniei la curtea Marchizului de Pombal. Măi, aduceţi, măi odată caleaşca aia!

Programe portabile gratuite – Ce sunt, la ce folosesc si unde le gasim

septembrie 21st, 2008

Un program portabil este un soft care poate fi utilizat fara sa fie instalat pe calculatorul unde este folosit, deoarece toate fisierele necesare functionarii programului sunt stocate in aceeasi locatie (\”folder\”), iar programul nu depinde (in majoritatea cazurilor) de alte programe pentru a functiona corect. Fisierele care alcatuiesc programul portabil pot fi copiate in orice locatie sau pe orice suport de stocare, fiind de obicei stocate pe memorii sau stick-uri flash care se conecteaza la orice calculator. Orice program poate fi adaptat ca sa fie portabil daca se doreste acest lucru, dar in unele cazuri aceasta adaptare este destul de dificila, motiv pentru care anumite programe nu sunt inca \”portabile\”.

Prin \”instalarea\” unui program portabil se intelege dezarhivarea fisierelor programului respectiv intr-o locatie aleasa de utilizator, cu mentiunea ca pentru locatia respectiva e bine sa existe drepturi de scriere si modificare pentru fisiere (ceea ce nu se intampla pe partitiile Windows Vista in mod implicit nici in conturile de Administrator).

Suitele de programe portabile

In ultimul timp au aparut multe pagini web despre aceste programe dar ele recomanda de obicei adrese de la care se pot descarca programele separat. Din acest motiv am cautat ceva care sa permita \”instalarea\” unui numar foarte mare de programe portabile.

Suitele de programe portabile sunt foarte utile pentru:

* calculatoarele unde se reinstaleaza sistemul de operare Windows – pentru ca aceste programe nu trebuie reinstalate;

* un calculator nou, doar cu Windows preinstalat – pentru ca adaugarea de programe e mai simpla;

* cei care au restrictii pentru instalarea de programe la calculatorul unde lucreaza – de ex. la Internet Café sau la serviciu.

Recomand Lupo PenSuite – http://www.lupopensuite.com/ (prezentare in limba engleza, programe cu interfata implicita in limba engleza). Include ultimele versiuni ale programelor portabile, are incluse peste 200 si ocupa un spatiu de aproximativ 300 MB. In meniul suitei exista o legatura – http://www.lupopensuite.com/a-internet.htm – catre o lista cu multe alte programe portabile care pot fi adaugate din 10 categorii, iar programele incluse sunt prezentate in cadrul a noua categorii: http://www.lupopensuite.com/suite.htm

Alte suite de programe portabile:

PortableApps Suite – http://portableapps.com/

winPenPack – http://winpenpack.com/main/download.php

WinInizio PenSuite – http://pensuite.wininizio.it/eng

Suitele de programe portabile sunt realizate cu ajutorul unor meniuri speciale, cum sunt cele din categoria \”Lansare rapida a softurilor\”:

Geek Menu – \”A fork of the portableApps.com menu system\” (open-source; este meniul pe care il folosesc in prezent) – http://geek-menu.sourceforge.net/

ASuite – \”A simple application launcher for you\” (open-source: GPL) – http://www.salvadorsoftware.com/software/asuite

RocketDock – un meniu asemanator cu cel de la calculatoarele cu MacOS (open-source: Creative Commons Public License) – http://www.rocketdock.com/

Alte colectii de programe portabile

Pentru alte programe portabile care pot fi adaugate la cele care fac parte din aceste suite de programe portabile se pot vizita adresele:

Portable Freeware – http://portablefreeware.com/all.php

Pen Drive Apps – http://www.pendriveapps.com/

Portable Software @ SoftPedia – http://www.softpedia.com/get/PORTABLE-SOFTWARE

TinyApps – http://www.tinyapps.org/

Concluzii

Toate aceste programe sunt gratuite si pot fi folosite de pe un suport de stocare portabil pentru a lucra mai eficient la mai multe calculatoare. Un avantaj important este dat de posibilitatea de a stoca toate setarile personalizate si datele alaturi de programele respective.

Precizare

Acest articol a fost publicat acum 7 luni in Ziarul Stiintelor, la rubrica \”Articole deschise\”. Textul este scris fara diacritice deoarece acestea nu se afiseaza corect in unele conturi de mail sau programe. Pentru articolul scris cu diacritice se poate vizita publicatia electronica Ziarul Stiintelor la adresa http://www.ziarulstiintelor.eu/

Potopul de foc

septembrie 21st, 2008

Lui Pavel Plămădeală numai ce îi născuse soţia. Era în primăvara anului 1941, sub sovietici. Întrucît biserica fusese închisă (noua administraţie se pregătea să amenajeze în ea un club), Pavel veni cu colaci şi busuioc la preot:
– Fiţi buni, botezaţi-mi pruncul acasă.
– Ai fată sau băiat?, se interesă preotul.
– Fetiţă.
– Să-i dea Domnul sănătate. Şi ce nume ţii să-i pui?
– Ilenuţa. Căci mai am o fiică – Maria.
Dar în seara cînd urma să aibă loc botezul clandestin, la poarta lei Pavel frînă o maşină neagră – închisoare pe roţi. Toată familia a fost arestată şi dusă la gara Bulboaca. În Tiraspol Pavel a fost despărţit de soţie şi copii. Acuzat că-i spion potenţial, doar fusese subofiţer în armata română, Pavel Plămădeală, născut în 1908, la vîrsta de 33 de ani, după lungi chinuri la interogatoriu, îşi dădu sufletul într-un lagăr dincolo de Ural. Soţia Victoria (n. 1913), fiicele Maria (n. 1939) şi Elena (n. 1941) s-au pomenit asupra iernii dezbrăcate şi flămînde tocmai într-un GULAG din regiunea Omsk. Abia peste cinci decenii, în 1990, toată familia a fost reabilitată.

Ce vină purta oare Lenuţa la cîteva luni după venirea ei pe lume? Grea şi neexplicabilă întrebare. În ajunul războiului, în noaptea spre 14 iunie, comisarii roşii au întreprins în Basarabia măsuri de prevenire, în Siberia au fost izgoniţi preoţi, învăţători, ostaşi “repatriaţi” din armata română, intelectuali, funcţionari care “prezentau pericol pentru noul regim”. Iar la frontieră încordarea creştea cu fiecare zi.

Hitler, aflînd că Stalin concentrase în Basarabia colosale forţe şi urzeşte planul să acapareze zăcămintele petroliere româneşti pentru a paraliza tehnica germană, hotărî să atace primul, prin surprindere, punînd în acţiune planul de război “Barbarosa”. În zorii zilei de 22 iunie 1941 toată frontiera sovietică, de la Marea Baltică pînă la Marea Neagră, clocotea în explozii.

În aceeaşi zi mareşalul Ion Antonescu dădu ordinul către armată:
“Ostaşi,
V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă, să şterg pata de dezonoare din cartea neamului şi umbra de umilinţă de pe epoleţii voştri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta pentru drepturile strămoşeşti şi pentru biserică, lupta pentru vetrele strămoşeşti şi pentru altarele româneşti dintotdeauna.
Ostaşi,
Vă ordon: treceţi Prutul. Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Reîmpletiţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre.
Ostaşi,
Plecaţi azi pe drumul biruinţei lui Ştefan cel Mare, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor.
Înainte!
Fiţi mîndri că veacurile ne-au lăsat aici straja dreptăţii şi zid de apărare creştină.
Fiţi vrednici de trecutul românesc!”

În trupele române se aflau mulţi militari basarabeni, unii urcaţi mai apoi în grade de general sau colonel – Victor Siminel din satul Fundul Galbenei, r-nul Hînceşti, Valentin Arsene (din Orhei), Mircea Agapie (din Chişinău), Alecu Vişnescu, Ioan Răşcanu şi Gheorghe Arion (din Cahul), Mihail Perju (din Lipcani), Ion Romanciuc (din Cotiujenii Mari), Leon Sofroneanu şi Ilie Borcea (din Giurgiuleşti), Anatolie Zamba (din jud. Bălţi), Gheorghe Lăcătuş şi Nicolae Mavrichi (din Soroca), Mihail Siraeanu (din Goteşti), Anatol Munteanu (din Volintiri) ş.a.

Bărbăţia lor e oglindită cu lux de amănunte în culegerea “Fii ai Basarabiei în oastea română”, editată în 2005 la Bucureşti, cu o prefaţă de poetul Toma Istrati, băştinaş din Nişcani, r-nul Călăraşi.

Hitler şi Stalin, ambii de croială ambiţioasă imperială, suspectîndu-se unul pe altul, au concentrat de-a lungul frontierei URSS, ce se întindea de la Marea Baltică pînă la gurile Dunării, o colosală armată de tancuri, tunuri şi avioane, milioane de ostaşi. Acum rămînea ca cineva să arunce un chibrit aprins în uriaşul butoi cu pulbere. Duminică, 22 iunie 1941, la orele patru, în zori, Prutul deveni arena unor lupte înverşunate.

Districtul moldovenesc de grăniceri, comandat de general-maiorul N. Nikolscki, apăra frontiera pe o distanţă de 480 km. La Giurgiuleşti, Cahul, Stoianovca, Leova, Leuşeni, Cotul Morii, Costuleni, Ungheni, Sculeni, Costeşti, Viişoara, Lipcani se încinseră lupte pentru fiecare palmă de pămînt.

Pe acest sector de front tăbărîseră 20 de divizii şi 9 brigăzi, care intrau în componenţa Armatei 11 germane, a Armatelor 3 şi 4 române, Corpului 8 maghiar. Le ţinu piept Armata 9, comandată de general-colonelul I. Cerevicenko (formată pe baza regiunii militare Odesa) şi Armata 18, comandată de general-locotenentul A. Smirnov (formată pe baza regiunii militare Harkov). Cea dintîi apără centrul şi sudul Moldovei, a doua – nordul republicii. Corpul 2 mecanizat, comandat de generalul I.

Novoselski, servea drept scut între aceste armate. Divizia 16 de tancuri, comandată de Mihail Mîndru, originar din satul nistrean Vîşcăuţi, a fost încadrată în bătălie pe platoul Sculeni. Încordarea creştea cu fiecare oră, cu fiecare zi.

Numai la 22 iunie, cea mai lungă zi de război, trupele române au pierdut în bătălia de la Stoianovca-Ţiganca mii de ostaşi. Podurile de la Cotul Morii, Leuşeni, Ţuţora, Ungheni şi Sculeni treceau de 2-3 ori pe zi dintr-o mînă în alta.

La 28 iunie atacanţii au izbutit să ocupe şase capete de pod în sistemul Armatei a 9-a. La 2 iulie 1941 în jurnalul de operaţii al Regimentului 13 Dorobanţi fusese fixat:
“Compania de cercetare intră în Petreşti, iar compania 6 în Todireşti.

Entuziasmul populaţiei era de nedescris. Se trag clopotele bisericii, iar dangătul lor anunţa din nou pe credincioşi că credinţa strămoşească a reînviat şi că Dumnezeu nu poate ajuta pe cei care au dărîmat biserica şi au înjosit Crucea. Pe urmele voievodului nebiruit, izbînda zilei ne-a ajutat să-i facem parastas printr-o luptă demnă de vitejia lui, iar în clopotele basarabene, simţeau ecoul celor de la Putna, trase de sihastrii ctitorii sale.” (Ziarul “Ţara” din 29 noiembrie 1994).

(continuare în numărul viitor)

Culturile epocii bronzului pe teritoriul Romaniei (3)

septembrie 21st, 2008

Culturile epocii bronzului sunt foarte numeroase si ocupa spatii mai mici, decit in epocile precedente. Uneori, dispar de la o faza la alta a epocii. Aceasta farimitare este ciudata, tinind cont de spatiile vaste ocupate de culturile neolitice ca si de uniformitatea culturala din epoca fierului (lumea tracica), pe o mare arie teritoriala.

Cele doua fenomene: disparitia rapida a unor culturi, combinata cu farimitarea excesiva (si obositoare pentru cel ce urmareste epoca) a spatiilor lor culturale ne dovedesc impactul migratiilor asupra populatiilor locale ca si posibilitatea plecarii \”aborigenilor\” in zonele sudice.

In Bronzul Timpuriu, avem de-a face cu culturile Nir, Cotofeni, Vucedol, aspectul cultural al tumulilor de piatra Milostea, Glina III- Schneckenberg, Jigodin, Bratei si Zimnicea. (Tumulii de piatra dispar repede. Interesant ca tumuli de piatra n-am mai vazut decit in Mongolia, pentru populatia… hunica. Sec. II-I i.e.n.)
Tot acum apar culturi ce vor ajunge la maturitate in Bronzul Mijlociu. (Periam, Otomani, Verbicioara, Sighisoara-Wietenberg (in viitor doar Wietenberg), Monteoru.)

In epoca bronzului mijlociu, exista culturile Periam, Otomani, Verbicioara, Wietenberg, Monteoru, Vatina, Costisa, Tei. Tot acum incep culturi ce se vor extinde si-n Bronzul Tirziu: Suciu de Sus (pe viitor doar Suciu), Cruceni, Girla Mare- Cirna, Coslogeni.

Bronzul Tirziu cuprinde majoritatea culturilor din epoca anterioara, aparind culturile Zimnicea- Plovdiv si asistind la o explozie a culturii Sabatinovka – Noua – Coslogeni. Tot acum, avem intre Braila si Tulcea, pe o arie restrinsa, in doar citeva puncte, aspectul cultural Sihleanu. Ceramica sa pare mai degraba Noua II. Personal, cred ca avem de-a face cu grupuri Noua din Transilvania, impinse de grupurile ce vor provoca hallstattizarea. Ca orice ipoteza, ramine de verificat in practica si nu exclude alte ipoteze, pina la dovada finala.

Cultura Suciu. Ocupa Maramuresul, Crisana (partial), Transilvania de Nord la noi si NE Ungariei si SE Slovaciei. Nu se stie exact din ce culturi s-a format. (Sunt mai multe ipoteze.) De remarcat ceramica decorata cu motive florale (sau ce par florale), care are analogii in Creta (stilul Kamares).

Cultura Nirului sau Nir (in maghiara Nyirseg). Putin mai la sud decit cultura Suciu (cu decalajul cronologic prezentat la inceput). Spre sfirsitul culturii, apare ceramica decorata cu \”maturica\”. (Pasta cruda a vasului, se \”peria\” cu un instrument cu pir uscat sau nuiele fragede si foarte subtiri, un fel de maturica, obtinind un decor caracteristic.) Aceasta va reprezenta fondul din care se vor dezvolta culturile Otomani, Periam, Verbicioara, Wietenberg.

Cultura Otomani se formeaza pe fondul cultural Baden si al ceramicii decorate cu maturica. Initial a ocupat spatiul dintre Apuseni, Mures, Tisa. Ulterior, a ocupat teritoriile de la vest de Tisa. (In Ungaria se numeste Fuzesabony.) La est, nu penetreaza in spatiul Wietenberg. Se presupune ca era o societate razboinica. (Prin deductie, Wietenberg era si mai razboinica.)

Cultura Periam. Se gaseste in Crisana (sud), Ungaria (est), Serbia. S-a format pe fondul local (ceramica decorata cu maturica), cu puternice influente sudice (Macedonia, Grecia). A evoluat, dind nastere culturilor Pecica, Vatina si Verbicioara.

Cultura Pecica continua cultura Periam. Unii vorbesc de \”cultura Muresului\”, altii de cultura Periam- Pecica. S-a vorbit de importuri din cultura Hagelgraber, originara din Europa Centrala si care va ajunge pina in Ungaria, Serbia, Crisana (doar vest).

Cultura Vatina ocupa bazinele inferioare ale Tisei si Savei. Desi este inglobata in complexul cultural al cimpurilor de urne funerare, se pare ca are o origine mai timpurie, pe fondul Periam – Mokrin – Pancevo.

Cultura Verbicioara are tot o origine banateana (se presupune), de unde a roit spre est (Oltenia, Muntenia de vest si nord-vest), vest (Voievodina) si sud (Serbia, NV-ul Bulgariei). Interesant ca asezarile sale se transforma in timp. Din asezari pe promontorii (aparate natural de pantele repezi din trei parti), unele cu sant de aparare, in asezari tip cenusare (zolniki) specifice complexului Sabatinovka. (Desi nu a venit in contact direct cu acest complex cultural, Monteoru si Tei fiind zona \”tampon\” intre Verbicioara si Coslogeni.) Cultura Verbicioara este saraca in piese de bronz (ca si Coslogeni). Se ramarca (tocmai din aceasta cauza) un ac de bronz, de tip cipriot. Sfirsitul culturii este provocat de invazia culturii cimpurilor cu urne funerare. Un sfirsit lent, care este provocat de inghitirea spatiului sau de noii veniti.

\”Marele complex al grupurilor de urne\” (funerare) cu decor incrustat (pasta alba pe vasul negru) este un fenomen care inglobeaza mai multe culturi. (Un nume cam lung, nu?) El ocupa sistematic totul in calea sa, presind pe directia Macedonia – Grecia. Simultan, din nordul Marii Negre, Sabatinovka – Noua – Coslogeni preseaza, si ea, spre vest si sud-vest. Pina la urma, \”Occidentul\” a cistigat. Daca aheii sunt veniti in Mediterana spre mijlocul mileniului II i.e.n., spre anul 1200 i.e.n. isi fac aparitia dorienii si \”Popoarele Marii\” ce vor bulversa tot spatiul egean.

(Cred ca trebuie retinut foarte clar, ca ultimul moment -1200 i.e.n.- nu este datorat Asiei sau nordului pontic, ci Europei Centrale. Miscarile vor continua mult dupa anul amintit -cam 400 de ani- si semnifica o reactie a Europei la numeroasele veniri din est. Centrele de putere \”mondiala\” s-au mutat din Orient in Europa. Migratia acestor centre continua, cu unele reveniri ale vechilor areale culturale. Dar de acum, puterea se muta hotarit in noul spatiu, colonizat si culturalizat de orientali. Acesta e momentul revansei milenare. Caderea Troiei este un simbol mai larg decit cel surprins de Homer.)

In cadrul acestui complex cultural, putem identifica culturile Cruceni-Belegis (Voievodina si vestul Banatului) si Girla Mare-Juto Brdo (Banat -sud-, Oltenia -sud-, Serbia si Bulgaria -NV-).

Desi, exista pericolul de a fractiona artifical un mare complex cultural, pentru citeva elemnte nesemnificative de decor. Utilizat, uneori, doar la ceramica.

(Va urma)

Munca în Regatul Unit – sfaturi pentru românii interesați

septembrie 21st, 2008

Guvernul britanic a publicat o broșură destinată cetățenilor din România ce doresc să muncească în Marea Britanie, intitulată “Munca în Regatul Unit – Drepturi și responsabilități”.

Editată de Departamentul pentru Afaceri, cu sprijinul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă de la București, broșura bilingvă conține informații extrem de utile pentru doritorii de a lucra în Marea Britanie.

Înregistrarea pentru muncă, statutul de angajare, salarii, impozite, ore de lucru, concedii, cum se poate găsi un loc de muncă, costul vieții și multe altele sunt explicate în termeni simpli, în română și engleză.

Lansarea broșurii are loc cu o lună înaintea luării de către guvernul britanic a deciziei privind deschiderea deplină (sau nu) a pieței muncii pentru cetățenii din România și Bulgaria.

Accesul acestor cetățeni este limitat pe piața muncii din Marea Britanie, fiind necesar un permis de muncă sau statut de self-employed (lucrător pe cont propriu).

După aderarea la 1 ianuarie 2007 doar 40500 de cetățeni români au solicitat drept de muncă în Marea Britanie și 32000 aui primit acest drept, potrivit datelor prezentate de Ambasada României.

De altfel, în trimestrul II al anului 2008 numărul românilor și bulgarilor doritori să lucreze în Marea Britanie a scăzut la doar 8205, în comparație cu 10420 în perioada corespinzătoare a anului trecut.

Rata de angajare printre românii din Marea Briatnie este de 94%, cu 10 procente mai ridicată decât cetățenii celor opt state foste comuniste care au aderat la UE în 2004 și care au primit încă de atunci drept de muncă fără restricții pe teritoriul britanic.

Lucrătorii din România sunt în majoritate tineri, 70% din ei au între 18 și 35 de ani.

Ambasada României atrage totuși atenția că prelungirea restricțiilor și pentru 2009 riscă să îi împingă pe unii dintre acești migranți spre zona gri a economiei.

Ambasadorul la Londra, dr. Ion Jinga, nu a speculat cu privire la decizia guvernului britanic de luna viitoare, dar climatul este mult mai puțin ostil decât în 2006 și 2007.

Nu a mai existat o campanie de presă alarmistă, iar scăderea sensibilă a numărului migranților din noile țări aderente a redus presiunea politică asupra guvernului britanic de a menține restricțiile.

Totuși, potrivit unor surse ale ambasadei este improbabilă deschiderea totală a pieței muncii în octombrie 2008, deși relaxarea unora dintre restricții pare acum mai probabilă.

Detalii suplimementare pe pagina Ambasadei României www.londra.mae.ro

Tzipi Livni – noua ‘doamnă de fier’ a Israelului

septembrie 21st, 2008
Tzipi Livni are șanse să devină a doua femeie prim-ministru al Israelului după Golda Meir (1969 - 1974)Tzipi Livni are șanse să devină a doua femeie prim-ministru al Israelului după Golda Meir (1969 – 1974)

Tzipi Livni a fost aleasă nou lider al principalului partid de guvernământ din Israel, Kadima, și ar urma să-i succeadă în funcția de prim ministru lui Ehud Olmert ce va demisiona ca urmare a acuzațiilor de corupție.

E născută în Tel-Aviv (1958), căsătorită şi mamă a 2 copii.

A servit în cadrul Forţelor Armate cu grad de Locotenent, 2 ani lucrînd în Mossad (serviciul secret extern), de unde a demisionat în 1983.

Este licenţiată în Studii Juridice a Universităţii Bar Ilan (Tel-Aviv).

Membră a Knessetului (Parlament) din partea Partidului Likud din 1999.

Este numită de către Ariel Sharon în 2001 Ministru în probleme de cooperare zonală.

Pînă în 2006 deţine printre altele funcţia de Ministru al Absorţiei (Klita), Ministru Construcţiilor, apoi al Justiţiei.

Din Mai 2006 este Ministrul de Externe şi Vice Prim-Ministru.

Noua situaţie politică

Actualul Prim-Ministru poate rămîne în funcţie pînă la formarea Noului Guvern.

În cazul în care Domnul Olmert demisionează actualul Guvern demisionează, Preşedintele Statului urmînd să numească Prim Ministru interimar, în cazul de faţă pe doamna Tzipi Livni.

Noul Prim Ministru are la dispoziţie 42 de zile pentru formarea noului Guvern, cu prelungirile respective datorită Sărbătorilor (Anul Nou Ebraic şi Succot).
În cazul în care se formează un nou guvern, acesta continuă mandatul fostului guvern pînă în 2010, anul normal de alegeri în Israel.

În cazul în care nu se formează un nou Guvern, se declară Alegeri Generale peste 90 de zile după perioada dată de Preşedintele Statutului.

În toată această perioadă actualul Guvern cu uşoare remedieri îşi continuă mandatul ca Guvern Interimar

Partidul Kadima

În traducere liberă Partidul Viitorului (Kadima însemnînd în ivrit Înainte) Kadima a fost format în noiembrie 2005 de către fostul Prim–Ministru al Israelului, Ariel Sharon, pe atunci încă Leader al Partidului Likud.

În urma politicii de centru pe care a dus-o, în neconcordanţă cu Partidul, Sharon a concluzionat corect, că formînd un nou Partid Politic, Partid de Centru va cîştiga alegerile din Martie 2006.

Partidul Kadima s-a format din nucleul Centrist al Partidului Likud – 23 de membri, la care au aderat 12 membri ai Partidului Muncii ( printre care Shimon Perez – actualul Preşedinte al Statului Israel, Dalia Itzik – actuala Preşedintă a Knessetului.

Ariel Sharon în urma accidentului cerebral nu a apucat să-şi realizeze mandatul, conducerea fiind preluată de Ehud Olmert, actualul Prim Ministru al Israelului. În urma anchetelor judiciare în care este implicat domnul Ehud Olmert s-au hotărît alegerile pentru noul Leader al Partidului Kadima.

Platforma politică a Kadimei

Statul Israel, stat democratic cu majoritate de populaţie evreiască, pe teritoriul recunoscut de Hotărîrea ONU din 1948, dar cu capitala în Ierusalimul nescindat, statul incluzînd teritorii din Cisiordania.

Recunoaşterea Statului Palestinian care va primi teritorii compensatoare teritoriilor din West Cisiordania, cu capitală în Estul Ierusalimului în Abu-Dis.

Nerecunoaşterea dreptului de reîntoarcere a palestinienilor ce au părăsit Palestina în 1949 pe teritoriul Israelului, dar recunoscînd dreptul de reîntoarcere pe teritoriul Statului Palestinean.

Politică internă de Centru, cu tendinţe Liberale. Politică social-economică cu tendinţe spre Uniunea Europeană, fără a neglija relaţiile cu USA.

Politică internaţională Democrat-Centristă cu nuanţe social-democrate (Willi Brandt).

Scriitor fara simbrie

septembrie 21st, 2008

Rasfoind ecourile cititorilor saptamanalului on line www.Acum.tv ca nu sunt unicul locuitor al unui cvartal de ganduri si aspiratii, ceea ce inseamna ca munca noastra nu e zadarnica.

Asa cum mentorul si initiatorul site-ului Stefan Niculescu Maier precizeaza ca majoritatea celor ce scriu nu asteapta un sfant din publicarea lucrarilor, bucuria noastra imensa este sa ne regasim in ceea ce scriem prin rabdarea si receptarea cititiorului.

Nu incercam sa absolutizam si nici sa impunem punctul nostru de vedere, dar nici nu vrem san e integram intr-un flux-numitor comun al gazetarilor asa zisi profesionisti ce scriu la comanda si la indemnul senzatiei de moment.

Amestecand gazetele ca pe niste carti de joc si le deschidem la intamplare se remarca o standarizare a scrisului, articolele se repeta sub aceeasi tema si nu se distinge decat cu cateva exceptii scrisul profesionalizat, personalizat de talent.

Editorialele din lumea democratica isi urmeaza o anume linie-manifest unde jurnalistul scrie sub imboldul vocatiei si al profesiunii cu intentia dezvaluirii adevarului.Citind revista germana Der Spiegel recunosti imediat stilul si tonul specific al acesteia.

Nu incercam sa intram in competitie decat cu noi insine transmitand un mesaj cititorilor, bazat pe experientele noastre ca dialog sincer pe teme diferite, cu precizarea ca nu suntem dependenti de nici o solda. Rasplata muncii noastre ramane reactia cititorului.

In urma cu ani am renuntat la scris spunandu-mi ca nu are sens sa scrii. Nu serveste la nimic si nimanui, ca e pierdere de timp. Reintalnirea cu Stefan Niculescu Maier, care prin incurajarile si suportul real oferit in paginile saptamanalului on line pe care il sustine ca pe prorpiu-i copil, m-a determinat sa reiau scrisul. Mi-a mentionat ca trebuie sa tinem pasul cu presa on line al carei viitor ii apartinem si ca generatiile urmatoare vor fi mai mult atrase de catre ecranul si lumea internetului.
Sunt convins ca era scrisului incifrat si voit academic nu incadreaza un articol bine scris, reusit. Jurnalul trebuie sa fie accesibil cititorului si sa-i ofere informatii actualizate, reale si de ce nu incitante, provocatoare. (Ca referinta:http://romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=367)

Citez doua ecouri trimise de catre cititori care pentru mine devin certitudinea ca nu munca naostra nu e zadarnica.

Primul ecou:

Prima data cind am gasit “ Revista” ACUM eram contrariat de continutul divers al magazinului. Am cautat pe internet sa vad cui apartine si ce urmareste aceasta revista, cine plateste cheltuielile, unde si de ce s-a nascut, cine il citeste. M-a impresionat faptul ca autorii nu sunt platiti si subiectele tratate sunt la alegerea cititorilor. Lucrul cel mai surprinzator a fost sa gasesc ca impartasesc aceleasi principii filozofice si politice cu acele promovate de revista ACUM.

Noi toti avem in comun ca suntem de origine romana si dorim o Romanie prospera si democratic. Din observatiile mele se pare ca cea mai mare parte din autori au residenta in afara Romaniei. Multi dintre noi au incercat sa participe la “democratizarea “ si dezvoltare a Romaniei dar au fost marginalizti si descurajati de realitatea politica din tara. Poate aceasta revista constituie inceputul unui front comun pentru schimbarea sociala, politica si culturala a Romaniei.

Un alt ecou vine din partea unui tanar aflat la munca in Italia :

Mai intai va multzumesc ca ati scris numai realitati….Eu sunt fiul cel mic al familiei Topoleanu..dak va amintiti de unde luati lapte…si unde ati stat cu chirie in casa lu’ tanti Ioana a lu Stefan Bogdan…va amintiti?parintii mei mi-au povestit totul despre dv. si as fi incantat sa intru in contact cu dv.Momentan suntem plecati in Italia si venim acasa doar in vacanta de vara…

Nu mi se pare deloc gresit sa reiterez ideea ca reprezentarea lumii difera in ochii fiecaruia in raport cu profesiunea de baza. Medicul vedea lumea ca pe un spital, politistul o vede ca pe o permanenta ancheta, gradinarul ca pe o gradina samd. Ca muncitor in restaurante impun mereu sloganul ca in primul rand trebuie sa ma pun in locul clientului, nu al celui ce impune un meniu.

Uneori, cred, printr-o rasturnare de situatii ca si jurnalistul ar trebui sa se puna putin in pielea cititorului.

Cum fac PR companiile care sunt listate la Bursa?

septembrie 21st, 2008

Cum fac PR companiile care sunt listate la Bursa?

Nu este o intrebare interesanta? De mult timp, din simpla curiozitate, mi-am pus aceasta intrebare. In general, domeniul burselor este unul destul de misterios…
Ei bine, rasfoind noul numar al al revistei Campaign, am gasit un material care isi propune printre altele sa raspunda chiar la aceasta intrebare:“Cum fac PR clientii listati la bursa ?”
Este vorba de o analiza realizata de Carmen Paun, un material indraznet care isi propune sa explice rigurozitatile si dificultatile pe care le intampina un jurnalist in comunicarea cu o companie listata la bursa si invers.

Despre efectele « silent period »
Cei mai multi profesionisti in relatii publice afirma ca apar dificultati de comunicare intre clientul lor listat la bursa si jurnalist, in momentul in care cei din urma solicita informatii financiare in intervalul de timp denumit « silent period ». Aceasta premergatoare anuntarii oficiale a rezultatelor financiare, aproximativ 30-40 de zile, cand orice comunicare poate influenta cursul actiunilor si poate aduce neplaceri. In timpul « silent period » au loc auditarea si consolidarea datelor conform reglementarilor bursei, iar orice informatie scoasa din context ar putea influenta relatia cu actionarii si in situatii de criza se ajunge la procese, acuzatii de manipulare a pietei sau de inducere in eroarea actionarilor.

Curiozitatea jurnalistilor
In alte economii de piata mai mature, majoritatea companiilor sunt listate la bursa, iar intrebarile venite din partea presei de genul « ce cifre estimati ? », « ce cifre realizati ? » nu mai sunt atat de neobisnuite. In presa din Romania, multe companii care nu sunt listate la bursa se afla in situatia de a raspunde acelorasi intrebari : « Am clienti care se simt agresati de astfel de intrebari si care imi spun ca nu sunt obligati sa raporteze presei din Romania ce profit estimeaza pentru anul in curs », explica Eliza Rogalski, Managing Partner, Rogalski Grigoriu PR in materialul aparut in revista Campaign.

Puterea presei din Romania
Devine destul de greu de crezut ca un articol aparut in presa romaneasca poate avea efecte mai mult decat la nivel national, cu atat mai putin sa afecteze evolutia la bursele straine ale actiunilor companiilor. Se pare ca o piata emergenta cum este Romania este puternic monitorizata de presa internationala, iar orice scandal izbucnit intr-o filiala locala a unei multinationale, poate afecta actiunile acelei multinationale la bursa la care este listata. Dintre tipurile de informatii care pot genera miscari neasteptate la bursa se regasesc: declaratiile unor manageri locali, performantele financiare locale comentate in trecere in vreun interviu sau investitiile anuntate putin inainte de vreme.

Sunt legitimate cererile materialelor «la aprobat» ?
“Suntem listati la bursa, avem nevoie sa vedem articolul inainte de a fi publicat. Daca apare vreo eroare sau vreo informaţie transmisa greşit, exista o întreaga industrie care o poate transforma într-un factor care sa ne influenţeze preţul acţiunilor.” Exista putini jurnalisti pe piata care sa nu se fi confruntat cu cererea de a vedea articolul inainte de publicare, asa cum exista putine agentii de PR care sa nu fi primit aceasta solicitare din partea clientului. Chiar daca una din parti poate crede ca este legitimata o astfel de cerere, agentiile de PR incearca sa descurajeze inca de la inceput aceste practici.

Concluzii
Specialistii in PR care au contribuit cu informatii in materialul din Campaign sunt de acord ca daca exista o comunicare onesta cu presa inca de la inceput si li se spune clar ce informatii pot si ce informatii nu se pot comunica, nu au cum sa apara probleme. De altfel, unele firme cotate la bursa comunica periodic, foarte structurat si furnizeaza exact acele informatii pe care regulile bursei le cer, fara sa faca estimari sau alte comentarii.

Pentru detalii,
Irina Mateescu
Marketing Coordinator
Business Media Group
0728 556 314
www.bmg.ro

Prima imagine a unei exoplanete?

septembrie 21st, 2008
Obiectul încercuit poate fi prima exoplanetă detectată în mod direct de către un telescop. Se află la 45 miliarde de km depărtare de steaua din centrul imaginii. Credit: Gemini ObservatoryObiectul încercuit poate fi prima exoplanetă detectată în mod direct de către un telescop. Se află la 45 miliarde de km depărtare de steaua din centrul imaginii. Credit: Gemini Observatory

O ştire conform căreia astronomii au putut observa o exoplanetă a făcut ieri înconjurul lumii.

L-am contactat pe colegul nostru Adrian Şonca, Coordonatorul Observatorului Astronomic din Bucureşti pe care l-am rugat să ne dea detalii în acest sens.

Astfel am aflat că exoplanetele (planete ce se rotesc în jurul altor stele) sunt foarte greu (dacă nu imposibil) de observat direct prin telescoapele astronomilor. Asta pentru că sunt foarte apropiate de steaua mamă și firava lumină reflectată de acestea se pierde în lumina emisă de stea.

Cei care încearcă să observe direct exoplanetele, se folosesc tot felul de tehnici, cele mai mari telescoape de pe Terra. De asemenea au nevoie de foarte mult noroc ca steaua pe care o observă să aibă o planetă situată la o depărtare relativ mare.
Iată că o echipă de astronomi a încercat să detecteze exoplanete foarte tinere, ce au o temperatură mai mare decât cele bătrâne, deci o strălucire mai mare.

Au observat un număr de 82 de stele folosind telescopul Gemini Nord, de 8,1 metri în diametru. Și se pare că au avut noroc pentru că au descoperit un obiect ce pare o planetă tânără, situată foarte aproape de steaua 1RXS J160929.1-210524. Steaua se află la 500 de ani lumină depătare de Soare și se găsește în constelația Scorpius.
Observațiile s-au făcut în domeniul infraroșu pe 27 aprilie și 21 iunie. Planeta este gazoasă și are dimensiunile planetei Jupiter. Fiind mai tânără, temperatura acesteia este de 1500° C (Jupiter are -150° C).

În prezent exoplaneta este la 300 de Unități Astronomice de stea (aproximativ 45 miliarde km). Ca o comparație, cea mai îndepărtată planetă de Soare, Neptun, este la 30 de Unități Astronomice.

Observațiile fiind foarte recente, încă nu s-a putut determina dacă planeta se rotește în jurul stelei. Fiind relativ departe de stea, viteza planetei este destul de mică necesitând un timp mai lung pentru a fi detectată.
Rămâne de văzut dacă avem o planetă ce orbiteaza în jurul stelei 1RXS J160929.1-210524 sau o planetă ce se mișcă prin galaxie independent de stea.

Nouă planetă extrasolară

De altfel, încă din ianuarie 2006, Adrian ne vorbea despre posibilitatea existenţei unei noi planete extrasolare. Ne ruga atunci să ne imaginăm că cineva se aşează lângă o lampă de 1000W şi aprinde o lumânare în acelaşi timp cu lampa.

Privitorul pleca cu un autobuz la 10 km departare de acea lampa. Apoi priveste cu ochiul liber in directia unde se afla lampa. Misiunea privitorului este sa distinga flacara lumanarii langa lampa. Este imposibil pentru ca lumina lumanarii, langa lumina puternica a lampii, nu poate fi detectata.

Aceasta este misiunea astronomilor ce cauta planete ce se rotesc in jurul altor stele.
Dupa cum se stie o planeta reflecta lumina stelei in jurul careia sa roteste. Daca steaua este situata departe de observator, atunci lumina slaba a planetei se pierde in lumina stelei si nu poate fi observata direct.

Din acest motiv au aparut noi metode de observare a planetelor extrasolare (exoplanete).
Una dintre metode se bazeaza pe un fenomen prezis de Einstein: cand o stea trece prin fata alteia, din cauza gravitatiei primei stele, steaua din fundal isi mareste stralucirea pentru o anumita perioada de timp (cat tine alinierea). Fenomenul se numeste lentila gravitationala.

Cu ajutorul acestei metode a fost descoperita prima planeta extrasolara ce are o masa doar cu putin mai mare decat cea a Terrei.

Noutatea consta in masa mica a planetei, pentru ca pana acum majoritatea planetelor descoperite sunt mai mari decat Jupiter (Jupiter este de 317 ori mai masiva decat Pamantul), numai cateva fiind asemanatoare cu Neptun (de 17 ori mai masiva decat Pamantul).

Planeta, ce se roteste in jurul stelei OGLE-2005-BLG-390Lb, este intre 3 si 11 ori mai masiva decat Pamantul (descoperitorii ei accepta o masa de 5,5 ori mai mare decat Pamantul).

Astronomii (grupul OGLE) ce au descoperit planeta, au observat trecerea unei stele (pitice maro) prin fata stelei OGLE-2005-BLG-390. Steaua si-a marit stralucirea dupa cum era de asteptat (timp de o luna si jumatate), dar pe langa prima marire de stralucire s-a observat o a doua. A doua marire de stralucire a fost provocata de planeta ce se afla langa steaua OGLE-2005-BLG-390. Cei interesati pot vedea aici graficul stralucirii stelei si a planetei.

Astfel s-a descoperit acesta planeta, care s-a dovedit a fi una din cele mai mici planete descoperite pana acum.

Steaua se afla la 22.000 de ani lumina departare, planeta aflandu-se la 2,6 Unitati Astronomice de stea (cam 400 milioane de km). Planeta face o rotatie completa in jurul stelei intr-un an. Temperatura la suprafata acesteia este de -220°C, mult prea scazuta pentru aparitia vietii.
Nu se pot spune mai multe despre aceasta planeta, pentru ca doar atat se cunoaste despre ea. Metoda prin care a fost descoperita nu permite aflarea mai multor detalii.
Pana acum au fost descoperite 175 de exoplanete.

Descoperirea unei planete atat de mici este o mare bucuruie pentru astronomi, acestia fiind cu un pas mai aproape de descoperirea unui nou Pamant.

Acum, după mai bine de doi ani, astronomii consideră că se pot bucura de prima imagine a unei exoplanete (foto).

Criză profundă pe Wall Street, care sunt implicațiile – trei întrebări, Matei PĂUN răspunde

septembrie 21st, 2008

Vestitele bănci de investiții Lehman Brothers și Merryl Lynch au încetat să mai existe. Prima s-a declarat în stare de insolvabilitate, iar cea de-a doua va fi preluată de Bank of America. Ca urmare, piețele financiare au cunoscut puternice turbulențe.

1) Care e cauza crizei de la Lehman Bros și Merryl Lynch?

Cauza prăbușirii lui Lehman și Merryl Lunch este criza lichidităților („Credit Crunch”) care a început în prima jumătate a acestui an. Cauza profundă sunt perioadele prelungite de credit ieftin (adică rate reduse ale dobânzilor) cuplate cu mediul de reglementare lax și ineficient – o combinație teribilă. Procesul de corecție a exceselor generate este ce a dus la convulsiile la care asistăm.

2) Cât de afectat este sistemul financiar american și care vor fi implicațiile globale?

Sistemul financiar american este profund afectat de criză. A debutat cu criza fondurilor de investiții, acum a afectat băncile de investiții și sectorul asigurărilor și e probabil să afecteze și băncile comerciale în lunile următoare. Am fi norocoși dacă am depășit jumătatea crizei. În final, chiar nota de risc a guvernului Statelor Unite înuși ar putea fi afectată, având ca efect costuri mai ridicate de finanțare ale administrației, dar și pentru economie în ansamblu. Pe plan global este posibilă o recesiune sau o încetinire drastică în cele mai multe țări. Creditul va rămâne restrâns și va fi mai scump.

3) Va fi România afectată de criza de pe Wall Street?

Cu siguranță. România este deja afectată de scumpirea finanțării și de reducerea accesibilității acestei finanțări. Devine din ce în ce mai greu să găsești bani de împrumut. Acest lucru va afecta în primul rând sectorul imobiliar, dar își croiește drum și prin industria construcțiilor, a materialelor de construcții, etc. Economia în ansamblul ei va simți efectele, mai devreme sau mai târziu.

ALIANTA ANTIDISCRIMINARE A TUTUROR TATICILOR T.A.T.A.

septembrie 21st, 2008

COMUNICAT DE PRESA

Discriminarea tatilor in Romania

Alianta Antidiscriminare a Tuturor Taticilor – T.A.T.A. solicita magistratilor, managerilor instantelor romanesti si Consiliului Superior al Magistraturii sa puna punct discriminarii grave a tatilor si sa nu mai saboteze relatia tata-copil.

In contextul cresterii exponentiale a ratei divorturilor in Romania si a migratiei fortei de munca spre alte state europene, Justitia Romana da castig de cauza mamei sau familiei extinse materne in peste 95 % din litigiile aflate pe rolul instantelor, ignorand tatal si rolul acestuia in cresterea si educarea copilului.

Mai grav este faptul ca, desi custodia unica este acordata de regula mamei, programul de vizitare rezervat tatalui este unul simbolic, constand de cele mai multe ori in doua finaluri de saptamana in fiecare luna, indiferent de varsta copilului.
Tatici suficient de buni pana la pronuntarea divortului de mama copilului sunt redusi de magistrati doar la statutul de platitori de pensie alimentara, fiind brusc considerati nedemni sa se mai implice in cresterea si educarea propriilor copii si fiind deposedati brutal de toate drepturile parentale.

Instantele judecatoresti nu tin cont de regula de interesul superior al copilului, contribuind din pacate la abuzarea psihica si chiar fizica a minorilor. Desi multe mame se razbuna pe fostii soti, blocand accesul acestora la fii sau fiicele lor si otravind relatia tata-copil, ignorand sentintele de stabilire a programului de vizitare si traumatizandu- si grav proprii copii, magistratii si reprezentantii autoritatilor publice abilitate sa intervina asista pasiv la acest fenomen deosebit de nociv pentru societatea romaneasca.

Asociatia T.A.T.A. le recomanda tuturor taticilor discriminati de Justitia romana sa se adreseze Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), pentru a lansa astfel un semnal de alarma la nivelul Comunitatii Europene si a obliga statul roman sa adopte masurile legale necesare.

Totodata, Alianta Antidiscriminare a Tuturor Taticilor – T.A.T.A. solicita primului-ministru Calin Popescu-Tariceanu sa o destituie din functie pe doamna Mariela Neagu, Presedintele Autoritatii Nationale pentru Protectia Drepturilor Copilului. Doamna Secretar de Stat este incapabila sa gaseasca solutii pentru criza grava cu care se confrunta sistemul protectiei drepturilor copilului, preferand doar sa se lamenteze public si sa paseze raspunderea altor autoritati publice.

Incepand cu debutul anului scolar, Asociatia T.A.T.A. va sesiza saptamanal Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD) cu privire la toate cazurile de discriminare grava a tatalui din societatea romaneasca. Anchetele sociale care considera tatal incapabil sa fie parinte, refuzurile unitatilor medicale de a interna copilul insotit de propriul tata, campaniile publicitare care discrimineaza tatal, toate aceste realitati teribile vor fi puse de T.A.T.A. in dezbaterea CNCD.

CAMPANIA NATIONALA DE PROMOVARE A RELATIEI TATA-COPIL, lansata de Asociatia T.A.T.A., continua si urmareste sa determine la nivelul societatii o constientizare mai clara si mai corecta a rolului tatalui in cadrul familiei si in viata copilului sau. T.A.T.A. doreste ca la finalul Campaniei sa obtina modificarea legislatiei romanesti.
Reglementarea in premiera a custodiei comune, stabilirea unei proceduri clare si uniforme la nivel national de efectuare a rapoartelor de ancheta sociala, decaderea din drepturile parentale ale celor care ignora sau incalca sentintele judecatoresti privind incredintarea minorului sau stabilirea programului de vizitare, solutionarea cu celeritate a dosarelor penale privind relele tratamente acordate minorului, abandonul de familie si nerespectarea hotararii judecatoresti, combaterea violentei in familie prin sanctionarea drastica a acestor abuzuri, pedepsirea mai dura a celor care se fac vinovati de abuzarea fizica sau psihica a minorilor, reglementarea clara a relatiei institutionale dintre Autoritatea Tutelara si Directia pentru Protectia Copilului, instaurarea obligativitatii de a se evalua psihologic parintii si copiii in cadrul proceselor de divort si de incredintare a minorilor sau de stabilire a programului de vizitare, toate acestea reprezinta propuneri formulate de Asociatia T.A.T.A. privind modificarea cadrului legal existent.

Asociatia T.A.T.A. a reusit sa solutioneze o drama familiala care dura de ani de zile si care afecta grav relatia tata-copil. Domnul Felix Moga a apelat la T.A.T.A. pentru a fi consiliat in vederea restabilirii relatiei cu propriul copil si pentru a i se permite sa se implice in cresterea si educarea baiatului sau. Dosarul MOGA a fost rezolvat cu un succes deplin dupa aproximativ doua luni de demersuri intreprinse de T.A.T.A. Tatal a obtinut nu numai un program extins de vizitare, dar a si beneficiat de acest program, petrecand deja cateva saptamani cu propriul copil si avand in prezent o relatie buna cu mama baiatului sau si cu familia extinsa materna. Progresele baiatului sunt deja impresionante, iar tatal si mama colaboreaza permanent tinand cont doar de interesul copilului lor, formand in continuare doar un cuplu parental pentru acesta.
Asociatia T.A.T.A. a primit recent in randurile sale pe taticul Marcel Puscas, acordandu-i consultanta de specialitate si implicandu-l deja in Campania de promovare a relatiei tata-copil. Domnul Puscas va face toate demersurile legale necesare pentru a obtine recunoasterea drepturilor sale paterne si a se implica in cresterea si educarea baiatului rezultat din mariajul cu fosta sotie Luminita Anghel. Asociatia T.A.T.A. saluta eforturile unui tata care-si iubeste copilul infiat la fel ca pe cel biologic al sau si care doreste sa-i fie alaturi baiatului sau, neimplicandu- l in relatia conflictuala intretinuta de fosta sa sotie. Tatal Marcel Puscas va apela la toate mijloacele legale necesare pentru a reveni in viata copilului sau si pentru a-si convinge fosta sotie sa actioneze doar tinand cont de interesul superior al minorului si de importanta relatiei tata-fiu.

• Cine este T.A.T.A.?
T.A.T.A. este o organizatie neguvernamentala, apolitica, non-profit, infiintata de tatici care doresc sa fie egali cu mamele copiilor lor in societate, in fata autoritatilor de orice tip si conform legii, care se dedica educarii si cresterii copiilor lor, care inteleg cat de important este rolul tatalui in viata propriului copil.

Membrii T.A.T.A. sunt asadar tatici casatoriti, vaduvi sau divortati, crestini, apartinand altor religii sau atei, care, indiferent de starea materiala, de calificarea profesionala, de nivelul de studii, de numarul de copii, au o trasatura comuna: isi iubesc copilul/copiii si vor sa fie prezenti calitativ si cantitativ in viata acestora.
Obiectivele Aliantei Antidiscriminare a Tuturor Taticilor – T.A.T.A. sunt:
1. promovarea si respectarea drepturilor tatilor si copiilor acestora,
2. consolidarea relatiilor dintre tati si copiii lor,
3. sensibilizarea membrilor societatii cu privire la importanta egalitatii parentale in fata legii,
4. combaterea discriminarii sociale, juridice sau economice a tatilor,
5. asistarea prompta a familiilor aflate in criza,
6. protejarea demnitatii si promovarea drepturilor si intereselor membrilor T.A.T.A.

WWW.TATA.ORG.RO este un site construit cu si pentru toti taticii dornici sa se implice permanent in cresterea si educarea propriilor copii, constienti de rolul exceptional pe care il are tatal in viata copilului sau.
Nu numai taticii sunt invitati sa contribuie la optimizarea serviciilor furnizate electronic. Psihologii, juristii, reprezentantii autoritatilor si institutiilor publice, cadrele medicale, politicienii sunt bineveniti pe pagina web pentru a ajuta T.A.T.A. sa-si realizeze scopul stabilit prin statut.

Informatii suplimentare se pot obtine de la presedintele T.A.T.A la tel. 0723 568 280, 0744 148 965, tel./fax 021-345.0123, tata@tata.org. ro, asociatiatata@ gmail.com .

PRESEDINTE,
Bogdan Draghici

Adio, Stefan Iordache

septembrie 21st, 2008

A incetat din viata intr-o clinica din Viena. Vestea a lovit ca un trasnet lumea artistica din Romania si pe toti cei care l-au cunoscut, admirat, aplaudat. O tara intreaga. I se spunea “Cel mai iubit dintre pamanteni” dupa rolul principal pe care il jucase in ecranizarea dupa Marin Preda. In teatru, spectatorii il cunoscusera in rolurile Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore.
„Ticalosii”, „Ciuleandra”, „De ce bat clopotele, Mitica?” „Bietul Ioanide” „Glissando”- pentru care a primit în 1984 premiul ACIN pentru interpretare masculină , „Noiembrie, ultimul bal” – sunt doar o mica parte din filmele in care a interpretat roluri de exceptie, personaje parca intiparite pe retinele noastre. Stefan Iordache, cu zambetul lui special, cu acea seninatate, cu grimasele lui, cu privirea acea care te sfredelea, cu interpretarea tintind sa atinga rani neinchise ale sufletelor noastre, amintiri, sau pagini ramase nescrise in vietile fiecaruia, era parca mereu prezent, un nemuritor al cinematografiei. Si asa va si ramane. Dar doar pe pelicule. Viata reala, biologica, i s-a intrerupt nedrept si subit la 67 de ani. O varsta la care bunicii isi plimba fericiti in parcuri nepotii. Stefan Iordache nu a avut copii, o greseala pe care si-o reprosa la sfarsitul vietii. O neimplinire care avea sa-l doara, sa-i mahneasca sufletul. Alaturi de o alta pe care o exprimase in ultimul interviu acordat lui Cristi Brancu in Jurnalul National cu doar doua luni inainte de a-si da ultima suflare:
„Ştefan Iordache: Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?”
Iordache se „sinucisese” social inainte de moartea fizica. Refuzase sa se mai implice in societate, scarbit de tot ce se intampla in jurul nostru.
Iubise viata despre care spunea ca ii gustase toate placerile. Alesese insa sa se retraga la senectute intr-o casa departe de capitala, alaturi de natura, sotie, si animalele iubite. A fost si a ramas pana la sfarsitul vietii un tipicar, grijuliu sa puna totul la punct pana in ultimul detaliu. Nu intaplator, pana si ultimul interviu, anuntase ca va fi …ultimul.
Si din nou deloc intamplator, transformase locul in care alesese sa traiasca ultimii ani din viata intr-o gradina paradisiaca. Il voi cita din nou:
„Ştefan Iordache: Da. Acest loc este ca o mână. Face parte organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul «Glissando». Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă două mii, după revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva? (…)Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cît mîna! Am făcut, din 400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare de data asta.”

Se amuza ca unele persoane, mai ales tinerii, il recunosteau in ultima vreme mai mult dupa piesele pe care le interpretase alaturi de Sanda Ladosi, de Monica Anghel, de Angela Similea, Elena Carstea, Gheorghe Dinică, Nelu Ploieşteanu şi Marius Mihalache.
Ştefan Iordache a debutat în 1963 la Studioul Casandra, cu rolul lui Arthuro Ui, in piesa “Ascensiunea lui Arthuro Ui poate fi oprita” si si-a incheiat viata de actor cu Printul Potemkin in piesa “Ecaterina cea Mare” de George Bernard Shaw, pusa in scena chiar in 2008 la Teatrul National Bucuresti.

In anul 2004, la editura Nemira, a aparut cartea “Regele scamator, Stefan Iordache”, semnata de criticul teatral Ludmila Patlanjoglu. Lucrarea este o biografie a actorului si cuprinde si memoriile pe care a acceptat sa si le scrie, in mod special, pentru aceasta carte.
A plecat trist dintre noi. N-am stiut poate sa-l pretuim de ajuns si l-am facut sa se indeparteze de noi, de societate, de orasul in care s-a nascut, de scenele care ii erau atat de dragi. Cu speranta ca a plecat poate la mai bine…sa-i inchinam un gand bun si amintirea vesnica.

Atelier de creativitate la Muzeul Ţăranului Român

septembrie 21st, 2008

Ateliere de ceramica, de construit instrumente muzicale, de tiparituri si realizare de carte pentru copii

26 septembrie – 5 octombrie

La Muzeul Ţăranului Român au început înscrierile pentru atelierele de ceramică, de construit instrumente muzicale, de tipărituri şi realizare de carte pentru copii.
Atelierele de ceramica vor fi sustinute de Karin Heyne, pictorita si graficiana, fondatoare a Kreative Werkstatt Dresden e.V., organizatie care ofera cursuri de pictura, ceramica, tiparituri, serigrafie, lucru in lemn si piatra.

Atelierul de ceramica desfasurat la Muzeul Taranului se va incheia cu arderea obiectelor realizate in cuptorul de ceramica din curtea muzeului. Timpul pentru arderea cu lemne in cuptorul mare din curtea muzeului este de minim 8 ore in functie de temperatura aerului si umiditate.

Pentru copii de la 7 ani. 12 locuri
Arderea neagra este un tip special de ardere a lutului prin care acesta se innegreste in contact cu oxigenul. Lutul innegrit ramane in aceasta forma atunci cand nu se foloseste glazura sau pe suprafata neglazurata.

Alegerile nu sunt un sfetnic bun!

septembrie 21st, 2008

Discutam miercuri într-o emisiune de televiziune cu redactorul şef al unui ziar local despre anul politic şi despre implicaţiile sale electorale. De fapt, despre ultimii doi ani politici, pentru că, dacă în 2005 şi 2006 am avut puţină linişte, începînd cu referendumul privind suspendarea preşedintelui din mai anul trecut, am ţinut-o în alegeri cam o dată la şase luni – europarlamentarele cuplate cu referendumul privind versiunea prezidenţială de vot uninominal, alegerile locale din primăvară, iar acum se apropie parlamentarele. De aproape doi, am stat aproape mereu în campanie electorală, ceea ce a afectat fără îndoială calitatea actului politic – atît al guvernării, cît şi al opoziţiei. În ciuda acestei situaţii, prezenţa la vot a scăzut constant, înregistrînd minime istorice de la reluarea pluralismului încoace. Cît se datorează acest fenomen „plictiselii” românilor de alegeri şi cît unei dezamăgiri globale faţă de clasa politică nu putem măsura exact, dar putem fi siguri că ambii factori au acţionează în acest sens.

Cu toată campania electorală aproape permanentă, bravele noastre partide au mai găsit resurse să apese pe pedală încă de la începutul „sezonului de toamnă”, încît mă întreb dacă nu se vor sufoca pînă la debutul oficial al campaniei. Mă mai întreb şi dacă nu o fi şi obositor, nu doar contraproductiv, să faci totul numai cu ochii la capturarea unui număr cît mai mare de voturi. Oricum, deşi mai are cel puţin trei luni de stat în funcţie – iată, în ciuda prevestirilor a egalat în durată guvernul Văcăroiu! –, cabinetul Tăriceanu s-a grăbit să-şi prezinte raportul asupra guvernării.

Normal la politrucii români, acesta nu cuprinde decît realizările, de la introducerea cotei unice, care a stimulat ritmul de dezvoltare, şi pînă la mărirea pensiilor şi a salariilor, trecînd prin creşterea cheltuielilor sociale. La fel de normal la politrucii noştri, partidele de opoziţie, cele mari, respectiv PD-L şi PSD, au întîmpinat raportul exclusiv cu critici, semnalînd numai punctele slabe ale guvernării. Şi aceasta în ciuda faptului că jumătate din vreme PD-L a fost la guvernare, iar statutul de partid de opoziţe al PSD, pentru ultimii doi ani, este foarte greu de certificat! Dacă luăm un singur exemplu, creşterea economică, devine foarte limpede cum fiecare partid din cele trei perindate, pe faţă ori pe ascuns, la guvernare încearcă să tragă spuza de partea sa.

Guvernul PNL subliniază pe bună dreptate, în raport, ritmul înalt al creşterii economice din ultimii patru ani, devenit din 2007 cel mai înalt din UE, uitînd cîteva lucruri – că această creştere este dublată de o creştere îngrijorătoare a deficitelor, că în cei patru ani a guvernat fie cu PD-L pe faţă, fie cu PSD pe ascuns, că cea mai mare parte a roadelor dezvoltării au mers în consum, nu în infrastructura sub orice critică, în fine, că n-a inventat actualul cabinet creşterea economică.

PD-L nici măcar nu se referă în criticile sale la acest reper totuşi foarte important, însă aminteşte guvernului puţinii metri de autostradă sau măsurile populiste, deşi în ambele chestiuni are partea sa de contribuţie.

În sfîrşit, PSD ţine să ne anunţe că guvernul Năstase a început, de fapt, creşterea economică şi lansează lozinci despre eşecul „guvernării de dreapta”! În paranteză fie spus, mă şi întreb cît de dreapta o fi o guvernare care a făcut mai multă distribuire de resurse decît toate cele de pînă acum, cu ochii mai mult la voturi decît la echilibrele economice! Revenind la dezvoltarea economică, este limpede că aceasta n-a fost inventată nici de liberali, nici de social-democraţi, ci de guvernul Isărescu, în 2000, primul an cu creştere economică de la revoluţie încoace. După aceea, creşterea a fost constantă şi tot mai consistentă. Aceasta nu s-a datorat decît în mică măsură guvernelor, ci a fost una „naturală” – odată prăbuşirea încheiată, economia nu putea s-o ia decît în sus, pe măsură ce autonomia sectorului a crescut. N-au guvernele nici un merit? Ba da, însă unul mai degrabă pasiv, au lăsat economia în pace! Tot e bine! Însă unde ar fi făcut ceva, respectiv la investiţiile în infrastructuri, guvernele n-au făcut mai nimic de la revoluţie încoace. Nu avem autostrazi, dar dl. Orban ne ameninţă cu un nou aeroport, la Sud de Bucureşti, deşi Otopenii sînt departe de a-şi fi atins limita de operare!

Un alt aspect al tranformării politicii în politicianism electoral este spectacolul moţiunilor simple. Ziua şi moţiunea, cînd nu se întîmplă să fie două în aceeaşi zi. Moţiuni pe aceeaşi temă, de pildă educaţia, introduse şi de PSD şi PD-L. În mod cu totul exotic, prima trece, pentru că PD-L o sprijină, a doua nu, pentru că PSD nu reîntoarce serviciul! De ce? Pentru că moţiunile PSD sînt doar mingi la fileu ridicate guvernului liberal, iar acesta se grăbeşte să le satisfacă, desigur, cu ochii la electorat! Cele ale PD-L nu trec, pentru că a reuşit să devină cel mai izolat dintre partidele spectrului politic, singura înţelegere din ultima vreme fiind trocul cu PRM pentru vicepreşedinţia Senatului oferită lui Vadim!

În sfîrşit, fiind primele alegeri în care candidaţii la preşedinţie nu mai funcţionează drept locomotive pentru partide, acestea au inventat candidaţii la funcţia de prim-ministru, de fapt, au reîncălzit supa Alianţei D. A. şi a PSD din 2004, care se chema atunci „tandem”. Aşa că, pe lîngă premierul în funcţie, mai avem şi trei aspiranţi – d-nii Stolojan, care şi-a anunţat candidatura în slip pe malul mării, Geoană, ce ne-a dat ştirea de la ţară, trebuind să obţină şi acordul congresului partidului şi, desigur, Tăriceanu, premierul creşterii economice, dar şi al celui mai social-democrate guvernări liberale din cîte s-au născut în lumea aceasta mare. Să fie primit!

Nimeni nu se mai gîndeşte la substanţa politicii, ci doar la forma acesteia, ba chiar siluind-o nepermis de mult şi pe aceasta. Din acest motiv, în ciuda trecerii la votul în circumscripţii uninominale, care în principiu ar trebui să stimuleze participarea la vot, presimt un nou minim istoric în ce priveşte prezenţa la urne. Departe de a mai fi o artă a amenajării binelui public, politica devine tot mai mult o activitate în sine, autocentrată, fără prea mari relaţii cu realitatea noastră de zi cu zi ori cu vreun fel de strategie de politici publice, un fel de artă pură!

Principele Radu nu mai este Reprezentant Special al Guvernului

septembrie 17th, 2008

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai I este autorizat sa transmita urmatorul comunicat:

Cu deplinul acord al Majestatii Sale Regelui Mihai, Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei a decis incetarea exercitarii pozitiei de Reprezentant Special al Guvernului.

Principele Radu va derula, in continuare, proiectele incepute in domeniile consolidarii comunitatilor locale (“Orasele Romaniei”), cooperarii regionale (“Initiativa Europa Regiunilor”) si diversificarii legaturilor transatlantice (“Turneul Prieteniei”), in calitate de membru al Familiei Regale.

Cu imputernicirea Majestatii Sale Regelui, Casa Regala subliniaza caracterul neutru al demersurilor ei, asezarea deasupra proiectelor politice si sustinerea intereselor fundamentale, durabile, ale statului si natiunii romane.

Principele Radu al Romaniei adreseaza multumiri prim-ministrilor si membrilor Executivelor in timpul mandatelor carora a putut exercita aceasta demnitate. Increderea si loialitatea reciproca, puse in slujba Romaniei, au adus unanima apreciere, in tara si in lume, acestui demers public.

Martin Marcus, jurnalist româno-israelian, a trecut în neființă

septembrie 17th, 2008
Martin Marcus era un mare colecționar de arme vechiMartin Marcus era un mare colecționar de arme vechi

Vestea morții marți 16 septembrie 2008, la numai 53 de ani, a jurnalistului româno-israelian Martin Marcus a căzut ca un trăznet.

Deși suferea de multă vreme de o maladie la coloana vertebrală care îi provoca dureri atroce, Martin a căzut la datorie, “combătând” jurnalistic până în ultima clipă.

Am făcut cunoștință cu el telefonic acum circa șapte ani, când a devenit colaborator al BBC în Israel, excelând mai ales în comentarii legate de securitate și chestiunea palestiniană.

Martin avea relații foarte bune în interiorul serviciilor de securitate israeliene, fapt care îi permitea să comenteze cu competență în acest domeniu vital pentru Israel.

Născut la 5 Iulie 1955,la București, fiul lui Mely, biolog eminent și Manole Marcus, unul dintre regizorii de renume din România, a fost student la Facultatea de Cinematografie și Regie Film din București.

A emigrat în Israel în 1977 și a continuat studiile tot la Regie de Film și TV la Ramat-Aviv.

Ultimii ani ai vieții i-a petrecut lucrând neobosit alături de Nando Mario Varga la cotidianul de limbă română Viața Noastră din Tel Aviv.

Fosta lui soție, Margie Marcus, scrie despre Martin:

“Un om deosebit de modest, cult, total nematerialist, cu un simț deosebit al umorului, total îndrăgostit de ceea ce a iubit mai mult în viață, filmul.

Un cunoscător al realității politice a Israelului, mare amator de arta, natura, suflet deosebit, a iubit mult oamenii, animalele și era totdeauna gata să ajute absolut dezinteresat pe toți cei din jur.

Martin a fost un OM DEOSEBIT DE CALD, DE PREITENOS ȘI SINCER, un fiu devotat și un PRIETEN DE NEPREȚUIT.

Hobbies: pescuit, colecție de arme deosebite (săbii, buzdugane) soldați din toată lumea în miniatură, cititor de cărți de istorie și politică.

A lăsat în urmă o mamă, foarte în vârstă de care în felul lui a avut grijă și a iubit-o foarte mult, pe prietena și tovărășa lui de viață din ultimii ani, Iulia Bartfeld, prieteni dragi și câteva animăluțe mici de care a fost legat.”

Martin Marcus, iubitor în egală măsură al României și Israelului, a dispărut prematur lăsând un gol ce nu va putea fi niciodată umplut.

P.S. Am primit următorul mesaj de la un prieten al lui Martin pe care îl publicăm:

Stimate Domnule Clej, Am citit articolul Dumneavoastra asupra incetarii din viata a prietenului meu Martin Marcus. Am aflat despre aceasta drama din articolul publicat. Stiu ca ati fost prieten cu el – pentru noi el a fost un prieten comun – si va transmit condoleante si Dumneavoastra. Deplangem pe cei morti care nu mai pot fi regasiti, afirma traditia iudaica si desigur si cea crestina. As putea povesti multe despre acest bun prieten, care era un om cu adevarat neobisnuit. Publicist si scriitor de talent, desi a scris putin in afara articolelor de ziar. Partener de conversatii deosebit de placut. Cult, inteligent, gata sa ajute tuturor oricand. Aparuse intr-un film regizat de tatal sau, pe care il ajutase in pregatirea filmului respectiv, „Actorul si salbaticii”. Avea in plan un roman despre viata in mahalaua evreiasca in Bucurestiul de alta data, in care principalul personaj era „Avrumale Smoala”; vorbea uneori cu mine despre acest plan de roman. Mi-a povestitt si ce l-a determinat sa depuna ac! tele, sa faca cerere de plecare din Romania, cu multi ani in urma. La un seminar la IATC se fuma mult. Mai in gluma, mai in serios, a spus ca trebuie deschis geamul, fiindca atmosfera este ca la camera de gazare. La care asistentul (nu mi-a spus numele lui) i-a raspuns : „Ce e Marcus, ai reminescente ancestrale?” Martin nu s-a putut abtine si l-a luat la bataie pe asistentul care isi batea joc de victimele Holocaustului, pe langa faptul ca era negationist. In perioada lui Ceausescu nu existau alte posibilitati de reactie la asemenea infamie. Martin Marcus a stiut ca isi risca studiile, cariera si libertatea. A stiut bine ce il asteapta: chiar si aprobarea de plecare a primit-o cu greutate. A facut-o in mod constient, din idealism, cinste si corectitudine. Din respect pentru memoria victimelor Holocaustului, in timpul caruia suferise si propria lui familie. A doua zi a decis sa faca cerere de plecare. A fost un idealist, cinstit si corect si in Israel. Fie-i amintirea binecuvantata acestui bun prieten. Cu deosebita pretuire, Lucian-Zeev Herscovici

Ambasadorul Rusiei în Moldova: ‘Chişinăul a început războiul pe Nistru ‘

septembrie 17th, 2008

În contextul în care România a marcat marţi, 16 septembrie 2008, împlinirea a 130 ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice româno-ruse, ambasadorul rus la Chişinău, Valeri Kuzmin, a fost invitat la una din emisiunile PRO TV Chişinău, „În profunzime”.

În cadrul acestei emisiuni, Valeri Kuzmin, a declarat că Rusia a adus pacea în regiunea transnistreană şi că „printre cei care au atacat Benderul (Tighina) s-au numărat şi cetăţeni ai statului vecin – România”.

Referindu-se la războiul de pe Nistru din 1992, Kuzmin a sugerat că aceasta a fost pornit de partea moldovenească. „Că doar nu au venit oamenii din Bender să împuşte la Chişinău cetăţeni paşnici şi neînarmaţi! A venit domnul Ilaşcu şi alţi tovarăşi, combatanţi, pentru a obliga prin forţă militară şi cu ajutorul armelor populaţia Transnistriei să se alăture Moldovei. Vedeţi ce a făcut Saakaşvili în Osetia de Sud? A venit să-şi apere ţara sa la Ţhinvali! Tot aşa şi combatanţii moldoveni au venit atunci să-şi apere patria la Bender!”, a declarat ambasadorul rus la Chişinău, potrivit unui fragment video postat pe site-ul televiziunii.

Potrivit lui Kuzmin, în Republica Moldova există în prezent peste 120.000 de cetăţeni ruşi, cea mai mare problemă a acestora fiind faptul că nu li se asigură „un bilingvism eficient”. Valeri Kuzmin a spus că negocierile referitoare la soluţionarea crizei transnistrene sunt într-o „fază incipientă”, evitând să ofere mai multe detalii referitoare la etapa de negocieri. Întrebat de ce tratativele au un caracter atât de secret, Kuzmin a declarat că rezultatele nu sunt făcute publice „pentru a a nu fi prejudiciate”, adăugând că „soluţionarea crizei transnistrene este un proces foarte complicat”. Ambasadorul a mai spus că „Moscova nu controlează autorităţile de la Tiraspol, ci le influenţează”.

Diplomatul consideră că federalizarea – propusă de planul Kozak – ar fi cea mai bună soluţie pentru o rezolvare a conflictului îngheţat din Transnistria. Moderatoarea emisiunii l-a întrebat pe Kuzmin la ce puncte din planul Kozak propus de Moscova,în 2003,s-ar putea reveni în present.

Abasadorul Federaţiei Ruse a declarat că unul dintre acestea ar putea fi renunţarea la principiul statului unitar şi identificarea unui model federativ de reglementare. Întrebat de ce Rusia nu-şi onorează obligaţiunile asumate internaţional de retragere a armatei de pe teritoriul Republicii Moldova, Kuzmin a răspuns că „armata rusă nu se află în Transnistria”. „În Transnistria există un contingent rus de pacificare, precum şi contingent foarte limitat de militari care păzesc depozitele de muniţii create încă de pe vremea ocupaţiei naziste a acestui teritoriu. În acest moment administraţia Transnistriei are obiecţii în ceea ce priveşte finalizarea operaţiunii de retragere a muniţiilor”, a explicat Valeri Kuzmin. Totuşi, întrebat dacă Moscova chiar nu are nicio influenţă asupra regimului condus de Igor Smirnov, Kuzmin a spus că „acest aşa-numit regim” şi-a dat acceptul pentru a reveni la masa de negocieri pentru reglementarea transnistreană la presiunile Federaţiei Ruse. Ambasadorul rus a declarat că prin discuţiile directe dintre preşedintele rus Dmitri Medvedev, cel moldovean Vladimir Voronin şi liderul transnistrean Igor Smirnov, în aşa-numitul format „2+1”, Moscova nu doreşte compromiterea formatului de negocieri „5+2”, cu participarea Ucrainei şi OSCE, dar şi a partenerilor occidentali din UE şi SUA. „Spre deosebire de cei care ne aduc aceste reproşuri, noi ne dorim sincer să găsim, să dăm de acea pârghie care să ne permită să mişcăm această problemă din punctul mort. Iată de ce considerăm că trebuie să facem uz de toate pârghiile internaţionale existente, inclusiv de întâlnirile în diferite formate”, a explicat Kuzmin în emisiunea „În PROfunzime”.

Chişinăul a distrus înţelegerile sale cu Moscova?
La o întâlnire avută la Soci nu de mult, preşedintele moldovean Vladimir Voronin îl asigura pe preşedintele rus Dmitri Medvedev că îşi pune mari speranţe mari în Rusia în ceea ce priveşte dezgheţarea dialogului cu Transnistria. Mai mult, Voronin şi-a dat acceptul să se întâlească cu liderul republicii nerecunoscute, Igor Smirnov, în prezenţa lui Medvedev. Adică a acceptat formatul trilateral al negocierilor ca fiind un pas intermediar înainte de restabilirea întâlnirilor cu participarea altor mediatori şi garanţi ai reglementării transnistrene – Ucraina şi OSCE – şi a observatorilor – UE şi SUA.

La sfârşitul săptămânii trecute ministrul moldovean de externe Andrei Stratan a declarat la Bruxelles că ţara sa va relua negocierile pentru reglementarea conflictului transnistrean doar în formatul „5+2” (Moldova, Transnistria, Rusia, Ucraina şi OSCE în calitate de părţi şi mediatori, UE şi SUA în calitate de observatori). Prin această “promisiune dată simultan comisarului pentru politica externă şi de vecinătate, Benita Ferrero-Waldner, şi secretarului general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, este oare posibil ca Chişinăul să fi distrus înţelegerile sale cu Moscova?

În acelaşi timp, la Bucureşti…

În prezenţa ambasadorului rus la Bucureşti, Aleksandr Ciurilin, ministrul de externe Lazăr Comănescu a evidenţiat legăturile istorice şi culturale dintre România şi Federaţia Rusă, precum şi momentele de mare complexitate care şi-au pus amprenta asupra relaţiilor bilaterale de la stabilirea relaţiilor diplomatice în septembrie – octombrie 1878.Potrivit unui comunicat MAE, Comănescu a subliniat promovarea consecventă de către România a dialogului şi deschiderii faţă de Federaţia Rusă. „Pornind de la principiile care călăuzesc România în relaţiile internaţionale, între care respectarea integrităţii teritoriale, a suveranităţii şi independenţei statelor şi promovarea valorilor fundamentale ale democraţiei şi drepturilor omului, suntem îndreptăţiţi să fim încrezători şi optimişti în dezvoltarea în continuare, tot mai puternică şi pragmatică, a relaţiilor bilaterale, în interesul ambelor părţi”, a spus ministrul Comănescu la deschiderea sesiunii aniversare. „Avem o tradiţie a relaţiilor în domeniul economic şi sarcina diplomaţiilor noastre este de a identifica modalităţile şi căile cele mai eficiente de a le continua şi dezvolta”, a mai spus Lazăr Comănescu.

Pictura romaneasca pe sticla, la a doua editia a Tirgului International de Arta din Washington DC

septembrie 17th, 2008

Tirgul International de Arta din Washington DC, a luat nastere in 2007, la initiativa artistei plastice din SUA, Lisa Jones. Aceasta si-a propus sa prezinte publicului larg din capitala Americana, diversitatea artistilor locali si nationali, toti uniti sub semnul artei. Timp de trei zile, vor expune in orasul Casei Albe peste o suta de participanti, printre care si artistul plastic roman, George Cristian Huszar. Tehnica picturii pe sticla, una dintre cele mai migaloase tehnici artistice, este transformata in imagini vii, de catre tinarul artist roman. Inspirat din iconografia romaneasca, George Cristian Huszar aduce iubitorilor artei o noua interpretarea a celor mai importante momente din viata unui om.

Deschis in perioada 19-21 Septembrie la Washington DC Convention Center, tirgul va oferi participantilor si un numar de seminarii, spectacole de muzica, precum si discutii cu artistii.

Pentru mai multe informatii asupra evenimentului, puteti accesa pagina de internet: http://www.washingtondcartsexpo.com/expodetails.shtml

Expoziţie „Spiritul Ierusalimului”

septembrie 16th, 2008

Avem deosebita ocazie de a vă invita la vernisajul expoziţiei „Spiritul Ierusalimului”, ce va avea loc luni, 22 septembrie a.c., ora 17.00, la Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „G.Apostu” Bacău.
Expoziţia se înscrie în manifestările dedicate celebrării a 60 de ani de la înfiinţarea Statului Israel.
Momentul va fi onorat de prezenţa Excelenţei Sale David Oren, ambasadorul Statului Israel la Bucureşti.
Programul artistic va fi susţinut de:
Orchestra de clopote – diapazon ”Mesagerii Speranţei” din Piatra-Neamţ ─ dirijor, Geanina Sălăgean;
soprana Gabriela Pepelea, profesor de canto la Universitatea de Muzică Piatra-Neamţ;
pianist Adrian Stroici, Liceul de Artă \”Victor Brauner\”, Piatra-Neamţ.

Vă aşteptăm cu bucurie!

prof. Gabriel Stan,
director al Casei Corpului Didactic „Grigore Tabacaru” Bacău

Cadrele didactice din R. Moldova – un “grup social-vulnerabil”

septembrie 15th, 2008

Este o realitate cât se poate de crudă: Salariile pentru învăţători sunt statistic vorbind printre cele mai reduse în RM. Profesorii sunt cel mai prost remuneraţi, după agricultori. Salariile reprezintă între 30-60% din volumul alocaţiilor pentru educaţie, pe plan naţional. Totodată, aceste alocaţii pentru educaţie reprezintă în majoritatea cazurilor cea mai mare parte a bugetelor locale. Deoarece bugetele locale sunt elaborate pe baza normativelor de costuri estimate per capita, școlile mai mari, în care sunt înmatriculaţi mai mulţi elevi pot obţine mai multe resurse de la bugetul public central și resurse suplimentare pentru administrarea școlilor lor, încurajându-și totodată și propriii angajaţi, întrucât și nivelul salarial depinde de numărul de clase existente în aceste școli. Salariile sunt calculate în funcţie de mai multe criterii, inclusiv cele legate de experienţa pedagogică.

În fapt, creșterea cheltuielilor pentru un copil este direct proporţională cu incapacitatea instituţiei educaţionale de a dispune de resurse financiare pentru achiziţii de materiale didactice și întreţinerea curentă a școlii.

Achitarea salariilor pentru profesori este considerată sarcina de bază a școlii, în detrimentul alocării de resurse pentru necesităţile de menţinere a calităţii programului educaţional. Școlile mici devin astfel mai ineficiente faţă de școlile mari, care reușesc cu bani mai puţin alocaţi pe cap de elev să realizeze mai multe rezultate. Școlile ineficiente absorb din ce în ce mai mulţi bani.

În plus, o analiză succintă a bugetelor școlare reflectă faptul că cheltuielile pentru personalul non-pedagogic reprezintă o cotă de cheltuieli disproporţionat de mare în costurile totale pentru salarii. Deși nu există reţete magice, indicatorul statistic folosit de OECD în mediu pe statele UE reprezintă circa 27% costuri legate de salarizarea personalului non-pedagogic, în timp ce în RM aceste costuri se ridică la 37%.

Cum se explică acest lucru?
Directorii de școală răspund că această diferenţă prin volumul de lucru suplimentar pe care-l are de făcut personalul adiţional, datorită stării mai proaste a edificiilor școlilor respective, deteriorării facilităţilor legate de instituţiile sanitare și de curăţenie.

Cheltuielile pentru încălzire sunt exagerate datorită proastei structuri a încăperilor, stării necoreponzătoare a ferestrelor, pierderilor de energie generate de existenţa unor sisteme depășite de încălzire, spaţiilor foarte mari nefolosite. Iar dacă la toate aceste a adăugăm şi un management inadecvat al sistemelor de iluminare și încălzire, tacâmul este complet.

Învăţământul între colaps şi nevoia de reformă

Învăţământul din RM a cunoscut o serie de reforme, care, însă, iniţial au vizat trecerea de la sistemul educaţional sovietic din timpul URSS la un sistem pluralist de educaţie modernă.
Aceste reforme nu au mai fost însă corelate cu schimbările necesare pentru menţinerea și dezvoltarea infrastructurii de școli.
În plus, în continuare este ignorat factorul demografic și declinul de natalitate, care vulnerabilizează școlile mici în Republica Moldova.

Tinerii educatori sunt descurajaţi de condiţiile proaste de muncă și de salariile derizorii; din acest motiv, numeroase instituţii funcţionează sub orice standarde de performanţă, ori pur și simplu, sunt pe punctul de a-și înceta existenţa.Procesul de închidere și lichidare a grădiniţelor din RM de la mijlocul anilor 90 a provocat scăderea drastică a numărului de copii înscriși pentru educaţia pre-școlară.

Moşteniri
De la URSS, RM a moștenit un indicator relativ înalt de alfabetizare totală a populaţiei. Însă RM parcurge o tranziţie deosebit de dificilă. Inegalităţile sociale apărute de-a lungul acesteia sale au redus accesul la serviciile de educaţie.

Consecinţe? reducerea frecvenţei școlară și chiar a înscrierii la toate nivelele de educaţie publică: primară și secundară.

Tranziţia politică și economică a RM (de la statul poliţienesc spre statul democraţiei participative și de la economia hipercentralizată spre economia funcţională de piaţă) a condus pe alocuri şi la unele schimbări structurale în sistemul educaţiei publice, asigurate și garantate de stat. Astfel, a fost separată educaţia gimnazială și liceală de școlile primare, au apărut școli vocaţionale polivalente, cu mai multe nivele și grade de educaţie, obligatorii și non-obligatorii. Dar acest fapt, nu a diminuat inegalităţile legate de accesul la studii, ci din contra, le-a agravat.

În prezent, RM, se găsește la o răscruce de drumuri. Actualul sistem de educaţie încă nu este ajustat la tendinţele demografice, care au avut loc în ultimul deceniu, iar costurile de administrare al acestui sistem de educaţie public sunt mult prea mari și nefocalizate.

De regulă, aceste costuri nejustificate absorb o cantitate mult prea mare de resurse, care nu se justifică prin calitatea serviciilor furnizate la nivel local. Costurile suplimentare pe care statul le direcţionează în prezent către sistemul educaţiei publice vor crește mai departe, fără a influenţa pozitiv situaţia generală a beneficiarilor, contribuind însă la colapsarea sistemului existent, care are nevoie de o reformă corespunzătoare. Resursele alocate pentru funcţionarea acestui sistem nu ajută la crearea unor schimbări sistematice în interiorul lui.

Principesa Margareta face donații unei școli din București la început de an școlar

septembrie 15th, 2008

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai este autorizat sa transmita urmatorul buletin de presa:

Alteta Sa Regala Principesa Margareta a luat parte la ceremonia de deschidere a cursurilor la scoala care ii poarta numele

Astazi, 15 septembrie 2008, la ora 9:30, in prezenta Altetei Sale Regale Principesa Margareta, Scoala nr.114 „Principesa Margareta” din Bucuresti, a organizat ceremonia de deschidere a noului an scolar.

Scolii nr. 114 din Bucuresti i-a fost acordat numele si patronajul Altetei Sale Regale Principesa Margareta in anul 2005, in recunoasterea idealurilor comune pe care le promoveaza: spiritul civic, respectul fata de valorile poporului roman, preocuparea fata de cultura si educatie.

Doamna director Daniela Turcsanyi le-a urat bun venit elevilor in noul an scolar si a prezentat pe scurt cateva dintre proiectele de succes ale Scolii 114 “Principesa Margareta”, incluzand parteneriatul cu Fundatia Principesa Margareta a Romaniei (FPMR).

In 2008 Fundaţia Principesa Margareta a Romaniei a donat şcolii un scaun stomatologic şi a oferit burse sociale pentru elevi din familii cu o situaţie familiala şi financiara dificila. Tot anul acesta, Fundaţia prezidata de Alteţa Sa Regala a atras in cadrul unui eveniment caritabil fonduri cu care Şcoala 114 va putea amenaja terenul de sport.

Alteta Sa Regala Principesa i-a incurajat pe elevi sa priveasca inceputul cursurilor cu optimism.

“Nu fiti tristi ca vacanta s-a terminat. Ganditi-va ca incepeti o noua aventura alaturi de colegii si prietenii vostri. Scoala voastra este locul de unde incepeti un drum frumos in viata. Aveti sansa de a invata intr-o scoala de traditie, cu metode moderne de predare si profesori bine pregatiti iar timpul pe care il petreceti in clasa va stimuleaza talentul si va ajuta sa va impliniti idealurile.
Scoala 114 “Principesa Margareta” este o institutie de prestigiu, care se va dezvolta si in anii urmatori. Legatura cu Familia Regala va contribui la promovarea standardelor inalte ale actului pedagogic.” a spus Principesa in fata celor prezenti.

Alteta Sa Regala a vizitat apoi salile de curs impreuna cu bobocii clasei I. La finalul vizitei, Principesa Margareta a purtat o discutie cu membri Consiliului Director al Scolii referitoare la dezvoltarea unor noi proiecte in parteneriat cu FPMR si cu Asociatia de Dezvoltare Durabila Savarsin, o alta organizatie creata si patronata de ASR Principesa.

Cu aceasta ocazie, Principesa a donat centrului de documentarea la scolii cateva volume semnate, pe tema regalitatii din Romania.

Ferestre în Cetate (Sonete 4) A. Munteanu

septembrie 15th, 2008

După “Tăcerea clipei” ( Sonete 1), Arania, 2005, “Casa fără ziduri” (Sonete 2), Arania, 2006, “Paingul Orb” (Sonete 3), Arania, 2007, a venit momentul să apară “Ferestre în Cetate” (Sonete 4), la aceeaşi editură braşoveană Arania, cu o tradiţie de 17 ani în domeniul editării de carte.
De această dată volumul este dedicat Braşovului, oraşul meu natal, conţinând 87 de sonete, cu tot atâtea locuri specifice burgului care mi-a vegheat devenirea.
De la poemele scrise în buna tradiţie a sonetului clasic, din primul volum, trecând prin sonetele experimentale si antisonetele volumului 2 şi sonetele urbane din cel de-al treilea volum, sonetele volumului 4 se reîntorc la formula tradiţională, volumul scriindu-se aproape singur, din emoţiile, dur! erile şi speranţele mele adunate an după an.
Sper ca în aceste emoţii să se regăsească şi acelea ale cititorilor.

Adrian Munteanu.

Fântâniţa Popii

Le cunoşteam după culori şi linii,
Încovoiate case fără vrere.
Când le pierdeam în urmă-ntre himere,
Mă-mbrăţişau sub bolţi de umbră pinii.

Templu de tihnă, întrupări severe,
Alai de trunchiuri amuţind vecinii.
Parcă purtau poveri cereşti asinii,
Umilul trup cu straie austere.

Un luminiş înduplecă vecia.
Ioan aşteaptă-n licăr la pârâu
Să îl boteze-n unde pe Mesia.

Se scaldă ceru-n taine până-n brâu.
Boltiri de frunze străjuiesc moşia.
Un înger ţine veacurile-n frâu.

24 iulie 2007

Pactul Ribbentrop – Molotov, culise și consecințe (II)

septembrie 15th, 2008

(continuare din numărul trecut)

Rezistenţa însemna războiul – războiul unui imperiu numărînd 180 milioane de oameni împotriva unei ţări de 20 milioane de locuitori, silită de o gravă situaţie internaţională să vegheze pe alte fronturi. Acceptarea însemna jertfirea, ciuntirea Bucovinei de Sus şi o gravă ştirbire adusă unităţii noastre naţionale.

Nu cunosc în istoria noastră politică problemă mai chinuitoare decît aceea pusă spre rezolvare Coroanei şi sfetnicilor ei în zilele de 27 şi 28 iunie.” Sub cumplita ameninţare a URSS, România cedează aceste teritorii strămoşeşti. Căci “imperiul roşu” adusese în stare de luptă Districtul military special Kiev şi Districtul militar Odesa, care întruneau la începutul invaziei 32 de divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie moto, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi de desant aerian, 30 regimente de artilerie – o armată colosală.

La 28 iunie 1940, orele 14.00, trupele sovietice trec prin 5 puncte Nistrul, iar la 3 iulie, orele 14.00 frontiera pe Prut a fost închisă. Mareşalului S. Timoşenco, comisarul poporului pentru apărare al URSS, i s-a raportat: Armata Roşie a capturat de la trupele române retrase din Basarabia şi Bucovina de Nord 52.704 puşti, 4.480 de revolvere şi pistoale, 1.071 de puşti mitraliere, 326 de mitraliere de afet, 258 de tunuri, 1.970 de săbii,
10.328 de baionete, o cantitate mare de cartuşe, mine şi proiectile, 53 de maşini şi camioane, 141 de locomotive şi 2.191 de vagoane, 1.176 de cai, alt echipament, materiale şi provizii.(Cifrele sînt luate din Raportul asupra acţiunilor trupelor Frontului de Sud, expediat în iulie 1940 mareşalului Timoşenco, comisarul poporului pentru apărare al URSS. Ibidem, pag. 45-90).

Prin notele ultimative din 26 şi 27 iunie 1940 URSS a acaparat în Basarabia 44.442 km pătraţi cu o populaţie de 3 mil. 190 mii de locuitori şi în Nodrul Bucovinei 5.220 km pătraţi, unde trăiau 596 mii de oameni. “La 4 iulie 1940 Prezidiul Sovietului Suprem al RSSU a confirmat componenţa comitetelor executive din Basarabia şi Nordul Bucovinei.
Din cei 75 de membri ai acestor organe sovietice 71 erau ruşi şi ucraineni şi doar 3 moldoveni: T. Constantinov, S. Zelenciuc, N. Salagor, care au desfăşurat o mare muncă întru instaurarea sistemului totalitar şi puterii sovietice, avînd la dispoziţie organelle NKVD-iste, armata (în 1940 pe teritoriul Basarabiei şi în Nordul Bucovinei au fost dislocate 32 de divizii de infanterie, motorizate şi de cavalerie, 7 brigăzi de tancuri şi aeropurtate), sistemul de spionaj şi contraspionaj, organele de partid.” (“Literatura şi Arta” din 27 iunie 2002).

Au fost lichidate proprietăţile private, a început devastarea bisericilor, primele eşaloane
cu deportaţi basarabenii au luat direcţia spre Siberia, elevii din toate clasele au fost lăsaţi pe un an repetenţi “pentru a însuşi alfabetul slavon”. La 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a trunchiat Basarabia, formînd RSS Moldovenească. Mai tîrziu, N. Salagor, secretarul CC al PC (b) din Moldova, şi N. Coval, preşedintele Comitetului de Miniştri al
RSS Moldoveneşti, au adresat lui Iosif Stalin un demers prin care cereau să fie reîntoarse Moldovei judeţele Hotin, Akkerman şi Ismail. Ei scriau: “La formarea RSS Moldoveneşti în componenţa ei au fost incluse şase din cele paisprezece raioane ale fostei RASS Moldoveneşti şi şase din cele nouă judeţe ale Basarabiei, iar opt raioane ale RASSM şi trei judeţe ale Basarabiei – Hotin, Akkerman şi Ismail au fost transmise în componenţa RSS Ucrainene…
După cum se vede din datele prezentate, populaţia ucraineană din judeţele basarabene transmise Ucrainei este minoritară celei moldoveneşti.
La soluţionarea problemei transmiterii în componenţa RSS Ucrainene a judeţelor Basarabiei Hotin, Ismail şi Akkerman a ieşit din cîmpul vizual comunitatea, istoric constituită, a teritoriilor Basarabiei, comunitatea economică a judeţelor de sud, centrale şi de nord ale Basarabiei, comunitatea lingvistică, culturală şi etnică a poporaţiilor ce locuiesc în aceste judeţe.

Se ştie că limba vorbită a populaţiei din judeţele Basarabiei trecute la Ucraina este limba moldovenească. Toate poporaţiile, inclusive ucrainenii, ce locuiesc în judeţele Basarabiei Ismail, Akkerman şi Hotin vorbesc limba moldovenească, moştenită de la populaţia moldovenească autohtonă a Basarabiei.”
Dar Kremlinul, care puse minciuna în capul mesei, nu dorea să facă dreaptă judecată. Şi românii, care în primul război mondial luptaseră împreună cu ruşii contra austro-germanilor, acum se văzură nevoiţi să lupte alături de nemţi împotriva ruşilor, pentru “dezrobirea pămînturilor cotropite”.

În cartea “Triumful şi tragedia” generalul Dmitrii Volkogonov vorbeşte despre situaţia din 1940: “O serie de declaraţii făcute de Molotov au produs harababură în conştiinţa oamenilor sovietici şi prietenilor noştri de peste hotare. Cum puteai aprecia, spre exemplu, o asemeneadeclaraţie făcută de Molotov şi sancţionată de Stalin: “E absurd şi criminal să duci un război pentru “nimicirea hitleismului”, ascunzîndu-te sub steagul fals al “democraţiei”. (Ziarul “Pravda” din 20 iunie 1988).

Scriitorul Nicolae Dabija încearcă să pătrundă în miezul problemei, afirmînd:
“În timp ce Armata Roşie cotropeşte Basarabia cu Bucovina de Nord (28 iunie 1940) şi Ţările Baltice (21-23 iunie 1940), armatele hitleriste ocupă Franţa (22 iunie 1940), Grecia şi Iugoslavia (aprilie 1941). Pînă la 22 iunie 1941, cînd Hitler a anticipat, de fapt, lovitura pe care urma să i-o aplice Stalin, prevăzută pentru 6 iulie 1941, armonia dintre cei doi criminali ai istoriei era deplină. Se apreciau şi se respectau reciproc. Se felicitau după fiecare victorie (astfel Stalin l-a felicitat pe Hitler la capitularea Franţei, iar Hitler îşi arăta satisfacţia la fiecare nouă “eliberare de popoare”, realizată de amicul său).

Iniţial, data “rezolvării pe cale paşnică” a problemei basarabene (de Bucovina de Nord nu se vorbea nimic pe atunci) cu atacarea armată a României, fusese prevăzută pentru data de 6 decembrie 1939, dar războiul cu mica Finlandă, pe care Stalin îl planificase încheiat în cîteva ore, a ţinut aproape cinci luni.

Consecinţele Pactului odios Ribbentrop-Molotov au fost grave pentru populaţia Basarabiei: deportări, execuţii în masă, exod al populaţiei” (“Literatura şi Arta” din 27 iunie 2002). Copiii din Horeşti, ieşiţi la joacă pe toloacă, urmăreau surprinşi cum
în după amiaza zilei de 28 iunie 1940 veneau pe valea Botnei stoluri de avioane cu stele roşii pe aripe, zburau jos de tot, iar undeva aproape de Bardar desenau cercuri pe bolta senină a cerului şi aruncau paraşutişti. Aici avură loc ciocniri între “cavalerii aerieni” şi unităţile române în retragere. Un colonel român le spuse basarabenilor: “Am primit ordin să ne evacuăm la Bîrlad. Voi hotărîţi-vă cum procedaţi. Cine rămîne devotat Tricolorului, să meargă în coloană cu noi. Restul, predaţi armele şi puteţi pleca acasă.” Cîţiva horeşteni l-au urmat pe colonel, cîţiva s-au întors în familiile lor fără să ştie ce-i aşteaptă, printre ei şi Pavel Plămădeală, fost pedagog. În sat fîlfîia de acum steagul roşu, leii se schimbau pe ruble, intra în circulaţie cuvîntul “tovarăş” în loc de “domn”. Prin hotărîrea Biroului CC al PC(b) din Moldova din 29 octombrie 1940 în fruntea raioanelor fuse plasaţi venetici fără studii, care nu cunoşteau limba băştinaşilor, dar care erau docili regimului stalinist de ocupaţie.

Spre exemplu, secretarul doi al comitetului raional de partid Kotovsk, Ivan Cernihovschii, era ucrainean cu şcoală medie, iar secretarul de aici, responsabil de cadre, pre nume Alexandr Covalciuk, era ucrainean cu cîteva clase primare. Ce puteai să aştepţi de la asemenea “îndrumători”?

După cum mărturisesc documentele de arhivă, ţinute multă vreme sub lăcată, în vara anului 1940 regimentele sovietice din Corpul 25 mecanizat, comandat de general-leitenantul S. Krivoşein şi trupele nemţeşti blindate, comandate de generalul Huderian, au făcut o paradă comună triumfătoare la Brest.
La parada spectaculoasă din 6 iulie 1940, organizată în piaţa centrală din Chişinău, comandată de generalul Gh. Jukov, onorată prin prezenţa lor de mareşalul S. Timoşenko şi înaltul demnitar de partid N. Hruşciov, s-au aflat în garda de onoare şi esesovişti, fapt tăinuit de istoriografia angajată regimului roşu. “De la colţul străzii Gogol pînă în strada Mihai Viteazul, pe două părţi ale bulevardului Alexandru cel Bun stăteau înşirate “cordoane de onoare” (distanţa 5-8 metri de la unul la altul: un enkavedist, un SS (da, da, nu te mira, cititorule) în vestita uniformă “Mausfarbe” (culoarea şoarecelui). Înţelegerea Hitler-Stalin era în toiul execuţiei pe puncte. Unul din ele era vizita în URSS a unui Batalion SS pentru a ajuta repatrierea germanilor” (Paul Goma. Săptămîna roşie, 28
iunie – 3 iulie 1940. Chişinău, 2003, pag. 56).

La Horeşti au descălecat din Hînceşti (devenit centrul raional Kotovsk) trei cavalerişti, care au aruncat Tricolorul de pe primăria aflată pe maidanul din faţa bisericii, l-au chemat pe preot şi i-au ordonat categoric să nu mai tragă clopotele. Peste cîteva zile la şcoală îşi făcu apariţia un alt “upolnomoşnic” (funcţionar de rang raional), care adună pedagogii ce nu reuşise să evadeze peste Prut, explicîndu-le ce să facă:
– Aduceţi în ordine şcoala. La 1 septembrie trecem la alfabetul rus. Toate manualele cu litere latine aruncaţi-le pe foc, de ele n-o să mai aveţi nevoie. Şi oaspetele cu funcţii administrative le dădu învăţătorilor “să însuşească” un nou manual – Gramatica moldoveneascî, editată în 1930 la Tiraşpolea, autor L. A. Madan. Unul din pedagogii adunaţi, frunzăricurios manualul, citi în glas cîteva “teze” şi strînse nedumerit din umeri:
“Fonetica şî morfologhia, partea I. Gramatica fişticării linghi în temelii salcătuieşti după vorba jii a norodului şî pisti o habă di vremi sî schimbî-n potrijiri cu disfăşurarea, cu schimbarea graiuli jiu. Limba moldoveneascî, în cari grăieşti amu norodu moldovenesc, esti limbă sînistătătoare, diosăghitî di limba românească, şî sî diosăgheşti şî di limba tuturor cărţîlor moldoveneşti, tipăriţi păn la organizarea RASSM.”

Aceasta era gramatica limbii după care mai tînjesc şi astăzi unii filologi betegi la cap.
Directorul şcolii Ivanov nu bănuia că în curînd va fi luat între baionete şi deportat împreună cu familia într-un lagăr din pădurile siberiene, de unde nu va mai avea scăpare.
În primul an al “eliberării” toţi foştii deputaţi în Sfatul Ţării, cu excepţia a cîtorva care îşi găsise azil peste Prut, au fost puşi în cătuşe de arestanţi. Unicul care în anul 1942, în toiul războiului, s-a întors în Patrie a fost ţăranul Ion Codreanu din Ştefăneşti. Printr-o înţelegere dintre guvernele sovietic şi român de a accepta un schimb de deţinuţi politici, el a fost schimbat cu Ana Pauker (Ana Rabinson), agentă a Kominternului, arestată în România.

Ion Inculeţ, după actul epocal al Unirii, a îndeplinit funcţia de ministru de stat, ministru al sănătăţii şi ocrotirii sociale, ministru de interne, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, a fost deputat în Parlamentul României, membru al Academiei Române. A decedat la 18 noiembrie 1940 şi e înhumat la cimitirul Mănăstirii Cernica de lîngă Bucureşti. Tot
acolo îşi doarme somnul eternităţii şi consăteanul său Ion Pelivan, fost deputat în Sfatul Ţării şi ministru de justiţie în Guvernul României, care a murit la 25 ianuarie 1954 în închisoarea din Sighet. Elena Alistar (născută în 1873) s-a stins din viaţă în 1955 în satul Pucioasa din judeţul Dumbrăviţa şi reînhumată la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Tustrei aceşti martiri au tras brazdă adîncă pe ogorul deşteptării conştiinţei naţionale.
Recensămîntul făcut de administraţia sovietică în august 1940 a constatat în satul Goreşti din raionul Kotovsk 2.614 locuitori, dintre care 2.562 au fost trecuţi în registre moldoveni, 10 ruşi şi 42 de alte etnii. În ajunul războiului Horeştii însumau 634 de clădiri. După 67 ani de anonimat publicăm cum s-au răfuit veneticii cu doi profesori din Horeşti – cu Ivan Ivanov şi Pavel Plămădeală:
„Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, prin certificatul de arhivă nr. C-200/08 din 10 aprilie 2008, Vă comunică, că cet. Ivanov Ivan Stepanovici (conform datelor din dosar), anul naşterii 1893, originar din s. Branişte, judeţul Bălţi, fost locuitor al s. Horeşti, raionul Cotovschi, de naţionalitate ucrainean, a lucrat în calitate de profesor
şi director de şcoală în s. Horeşti şi a fost arestat din motive politice la 13 iunie 1941 (agitaţie antisovietică, membru activ al frontului naţional renaştere şi al partidelor contrarevoluţionare: ţărănesc, liberal, cuzist). Potrivit datelor din materialele dosarului de arhivă, cet. Ivanov I. S. a decedat la 13 februarie anul 1942 în lagărul din or. Ivdel, regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Dosarul nu deţine informaţii privind cauza
decesului şi locului înhumării.

La 30 iunie anul 1942 prin Decizia N.K.V.D. al R.S.S. Ucrainene dosarul a fost clasat din cauza decesului. Decizia organului administrativ din 10 iunie 1941, în temeiul căreia
membrii familiei au fost deportaţi, e anulată la 05.07.1989 drept nejustificată.

* * *
Cetăţeanul Plamadeala (conform datelor din dosar) Pavel Ion, anul naşterii 1908, originar din or. Chişinău, fost locuitor al s. Horeşti, jud. Chişinău, de naţionalitate moldovean, a absolvit seminarul pedagogic din or. Chişinău în anul 1930, a lucrat în calitate de profesor la şcoala primară din s. Horeşti şi a fost arestat din motive politice la 13 iunie anul 1941 (propagandă şi agitaţie antisovietică).
Potrivit datelor din materialele dosarului de arhivă, cet. Plamadeala P. I. a decedat la 13 noiembrie anul 1941 în lagărul din or. Ivdel, regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Dosarul nu deţine informaţii privind cauza decesului şi locul înhumării.
La 30 decembrie anul 1941 prin Decizia N.K.V.D. al R.S.S. Ucrainene dosarul a fost clasat din cauza decesului. Decizia organului administrativ din 13 iunie anul 1941, în temeiul căreia membrii familiei au fost deportaţi, e anulată la 17 decembrie anul
1990 drept nejustificată.

Şef al Aparatului director, Alexei RUSNAC”

Sfântul Graal al horticulturii: trandafirii albaștri

septembrie 15th, 2008

Prin anul 1840, Societatile de Horticultura din Marea Britanie si Belgia ofereau premiul de aproximativ 500.000 de franci celui care care va realiza, produce şi comercializa pentru prima data trandafiri albastri, cautare denumita metaforic si Sfantul Graal al horticulturii.

Provocarea a fost rezolvata in anul 2004 de catre compania japoneza Santory si compania australiana Florigene, dupa 14 ani de eforturi.

Purtatorul de cuvant al companiei, Atsuhito Osaka a precizat că începând cu anul 2009 se vor comercializa pe piaţa japoneza .Probabil că „Ziua Indragostitilor\” de anul viitor va putea fi sarbatorita cu trandafiri albastri, datorita companiei Suntory.

Câtiva cercetatori japonezi au reusit, în urma investigatiilor care au durat 14 ani sa obtina acest rezultat.

Compania Suntory planteaza pentru teste trandafiri albastri modificati genetic in Statele Unite si Australia.

Ei se asteapta ca aceasta floare sa fie cumparata de barbatii cu venituri mari, care intentioneaza sa faca iubitelor un cadou fermecător.

Petalele trandafirului nu contin deloc pigmenti albastri, dar cercetatorii au identificat gena care contine acest pigment la pansele si au transplantat-o in trandafiri.

Nu s-a stabilit inca un pret pentru noii trandafiri, dar se spera sa se vanda sute de mii de bucati pe an.

Uneori, sora-şefă a acestui azil

septembrie 15th, 2008

Uneori, sora-şefă a acestui azil
îmi dă voie să-mi rezem tîmpla
de sînul ei stîng şi rotund precum un pîntece de păianjen,
astfel încep călătoriile mele prin marile monetării ale lunii,
strălucitoarea şi plina de ea,
luna cu cap de copil.

Astfel restitui eu cerului nemaisfîrşita-i singurătate.

Aş putea da în vileag formula chimică
după care se plodesc îngerii
sau aş putea desena locul în care se află singura arteră
ce duce direct în inima lui Dumnezeu,
dar eu ascult nebunii lumii în sînul stîng al sorei-şefe, strigînd:
„Luna lehuza!
Luna lehuza!
Aduceţi uneltele şi pregătiţi dalta înfrîntă
de un al treilea semn cardinal,
frunţile noastre nu mai pot ieşi din noapte…!”

Aşa începe istoria mea,
aşa încep a reconstitui facerea lumii pentru care
― pot să mărturisesc aici ― am şi alte surprize:
înghit vipere,
scriu scrisori de recomandare pentru numiri papale,
arunc lava fierbinte a marilor vulcani la picioarele sfinţilor,
îmi încălzesc măruntaiele tinere la focul tainicei remuşcări,
storc taina din icrele negre ale celebrelor pergamente,
jupoi pielea de pe spinarea marilor speranţe,
consiliez diavolul ca pe o bătrînă cămătăreasă…
Restiui şi eu, în felul meu, aşa cum spuneam, cerului
marea-i singurătate.

Am băut,
am dansat,
ne-am jucat în taină cu sexul,
ne-am înfiorat de penajul principiilor eterne,
am vestit lumii
prin cîntec de cocoş scoarţa de măr domnesc a dogmei,
am desenat pe pîntecul femeilor
scene din viaţa şi moartea poetului anonim,
am privit prin gaura cheii măştile celui mai îndepărtat viitor,
am cîntat la gratiile ferestrei recviemul pumnilor strînşi,
în vreme ce luna se împlinea,
iar sora-şefă umplea cu sîngele ei perfuziile.

Pot în astfel de clipe
să ascut lama briciului
de limba sopranică-a lumii…

Oxizi de fier cad de pe trupul infirmierei de noapte…
Penisul meu în erecţie
străluceşte-n lumina postmodernistă a lunii…
Scuip ecumenic orice fereastră închisă…

O muşc pe infirmieră de sînul ei stîng, abia căzut în rugă,
o dobor la pămînt,
o rostogolesc prin tatuajele transmoderniste
cu care am acoperit podeaua din lemn,
o înăbuş la focul mic al liturghiei
îi scrijelesc cu gheara de cocoş
hieroglifa secretă a lunii pe pîntece.

Mercurul din termometru îşi izbeşte coada grea de somon, iscînd vîrtejul înaltei febre.

Aud loviturile de topor ale proniei prin tratatele de medicină,
în timp ce vena sihastrei tinereţi
se zbate pe tîmpla infirmierei ― mă răstoarnă,
scoţîndu-mi argintul din oase
şi răstignindu-mă de-a-ndoaselea crucii,
într-un tîrziu…

Nebunii îmi bolborosesc numele,
mă năpădesc răscrucile,
în curtea cimitirului mormintele au intrat în călduri.
Femeile uşoare ale oraşului îşi leapădă puii dinaintea unui zeu venit pe catalige-n oraş.

Încerc să-mi scot pămîntul din vis,
pămîntul peste care nu a căzut nici o cortină,
şi liliecii.

Am un amar de început în gură.

Nu mai cred în cel care-şi duce durerea în munţi,
Nu mai cred în cel care-mi gospodăreşte sufletul,
Nu mai cred în cel care-mi sprijină moartea
cu propriul său trup.

Am obosit să mai privesc
realitatea ridicată-n două picioare
ca o iapă
urinînd îndelung pe picioarele mele.

Nu mai cred că metafizica
şi folosirea în exces a poziţiei misionarului
mai pot explica mareele
nebuniei mele.

Demult, de foarte demult febra mea
a ridicat la grad de general mercurul termometrelor.

De cînd l-am aflat pe Dumnezeu în mine,
crescînd ca un prunc,
m-a cuprins şi febra asta blestemată.
De cînd a trosnit Dumnezeu în mine,
ca o ramură ruptă,
de atunci a spart şi coconul febrei.

Larva febrei a născut în mine
un iepure şchiop
pe care ai mei l-au numit mai tîrziu Dumnezeu.
Mama mi-a povestit
că atunci cînd mă purta în pîntece a auzit o pocnitură
ca de os rupt.

Nu mai ştiu al cărui fiu sunt,
nu mai ştiu dacă limba iepurelui mai îngînă un cîntec
de durere în mine.
Nu mai ştiu dacă maica mea încă m-a născut
sau dacă sunt un mormînt risipit într-un alt mormînt,
nu mai ştiu dacă febra acestui iepure cu piciorul rupt
îmi mistuie mie măruntaiele.

Aş putea da în vileag formula chimică
după care se plodesc îngerii
sau aş putea desena locul în care se află singura arteră
ce duce direct în inima lui Dumnezeu,
dar eu ascult nebunii lumii în sînul stîng al sorei-şefe, strigînd:
„Luna lehuza!
Luna lehuza!
Aduceţi uneltele şi pregătiţi dalta înfrîntă
de un al treilea semn cardinal,
frunţile noastre nu mai pot ieşi din noapte…!”

Cocoşul încă nu a cîntat,
dar cîntecul său îmi stă răstignit pe tâmplă,
şi eu restitui, în felul meu, după cum spuneam, cerului
marea-i singurătate,
aşteptînd zorile.

Ego şi Alter ego (II)

septembrie 15th, 2008

Într-o zi am ajuns împreună cu Ion Schipor, nici eu nu ştiu cum, la restaurantul Tic–Tac de pe bulevardul 6 Martie, puţin mai jos de Casa Centrală a Armatei, numai noi doi la o măsuţă la care, nu peste mult timp a venit să se aşeze — s-a lipit — un tip la fel de dubios ca şi el. Făceam eforturi să mă acomodez cu ei şi toată povestea o luam ca pe o provocare. Era el, Ion Schipor, umanist dar şi eu îmi depăşeam condiţia umană lucrând asupra mea însumi cu scopul de a mă perfecţiona în relaţiile cu semenii, nu-i aşa? Tipul sosit la măsuţa noastră, pe nume Anatol Beldeanu [12], era hodorog de-a binelea — trebuie să fi avut pe puţin cinzeci de ani. Dar Ion Schipor îl trata de la egal la egal. Sau, mai exact, se tratau reciproc ca şi cum ar fi fost de-o vârstă… Anatol ăsta purta sacou şi pantaloni golf sub care avea traşi pe picior ciorapi de mătase. [13] Purta o bască întinsă cât o farfurie (întinsă), c-un lob lăsat într-o parte, precum pictorii deşi, din câte am înţeles, el nu era pictor. Iar când m-am uitat mai atent la buzele lui, am observat că erau date cu ruj. Nu foarte îngroşat. C-un pic de îngăduinţă, puteai să admiţi că erau buzele unui tip care se înfierbânta repede. Sau era tot timpul înfierbântat. Mă rog, să zicem mocnit. Şi totuşi era ruj, fără putinţă de tăgadă. Bineînţeles, homo amândoi. Când mi-am dat seama că Anatol ăla, cu înfăţişarea lui mai mult decât ciudată, era un vechi cunoscut de-al lui Ion Schipor, cu greu m-am abţinut să mă ridic de la masă şi să plec dracului.
Şi ce conversaţie mi-a fost dat s-aud între ei doi! Dumnezeule, o lume nebună! Anatol mai întâi şi-a aprins o ţigară, după care i s-a adresat lui Ion Schipor: „Vroiam să scriu despre o reclamă pentru o pastă de dinţi. O periuţă cu pasta întinsă pe ea. Adică să descriu o astfel de reclamă — să nu-ţi imaginezi c-am început să fac texte pentru o fabrică de pastă de dinţi! Era vorba de-o proză, înţelegi? Ei bine, cum ai numi tu pasta aia întinsă pe o periuţă de dinţi? Cum ai numi-o, ia să te văd?” „Habar n-am, a recunoscut Ion Schipor. Tu cum ai numit-o? Cârnăcior, sau cum?” Anatol a râs obosit. „Ani de zile m-am tot gândit cum să-i zic acelei paste întinse pe periuţă.” „A! deci e o chestie veche.” „Foarte veche, a recunoscut Anatol. Şi, la fel ca şi tine, alt cuvânt decât cârnăcior nu mi-a venit în minte până mai zilele trecute. Da’ cum să-i zici cârnăcior? E de-a dreptul indecent! Acum m-am gândit la două cuvinte posibile. Două! Viermişor şi fideluţă! Şi nu ştiu care se potriveşte mai bine. Iarăşi sunt în dilemă! E o adevărată pacoste.” „Păi depinde de context”, a spus Ion Schipor. „Dă-l în mă-sa de context, a încheiat Anatol. Las’ că mai vedem noi. Zi, mai bine, cum îţi merge piesa?”
Şi cu ocazia asta am aflat că Ion Schipor lucra la o piesă de teatru. Piesa mergea bine şi se apropia de final. Era pentru prima oară când colegul meu de cameră — filozoful — nu se ferea de mine. [14] Dar pe Anatol, mi-am dat seama numaidecât, nu-l prea interesa piesa lui Ion Schipor. L-am văzut deodată întinzând o mână către faţa lui [15], cu o expresie de tandreţe [16], după care mâna i s-a înălţat mai sus, către păr, mângâiu-i-l de vreo două ori, fără măcar a se preface că vrea să i-l netezească, sau ceva, ci pur şi simplu cu drag. Mi-am aruncat privirea în jur: nimeni nu părea să fi observat gestul. Ţigara lui Anatol fumega în mâna cealaltă. „De ce nu te faci blond de tot?” l-a întrebat privindu-l cu ochii umezi. Ion Schipor nu părea deloc impresionat de toată acea atenţie pe care i-o arăta fără pic de jenă Anatol. Nu-l respingea, dar nici nu răspundea afecţiunii celuilalt. „Nu pun mare preţ pe semnele exterioare”, a sunat răspunsul. La care Anatol a râs blajin şi neîncrezător. „Dar chiromanţia?” „Mâna e sufletul omului”, a spus Ion Schipor. Şi, ca de obicei, arăta multă siguranţă — şi o doză de înverşunare — în tot ce spunea. „Tot ce pot să spun este că eu sunt sincer. Spun ceea ce văd în palmă, nu inventez nimic.” „Dar ţi se-ntâmplă să ascunzi?” a întrebat Anatol. „Da, sunt la fel ca doctorul care descoperă o boală incurabilă. Mi se-ntâmplă să trec sub tăcere câte ceva atunci când acel ceva e sumbru.”
Chestia cu sinceritatea mi-amintesc că a provocat mai apoi o replică tăioasă din partea colegului nostru de cameră Constantin Topoloveanu. [17] Între acest Topoloveanu şi Ion Schipor se instalase încă de la primul lor contact o antipatie la prima vedere. Care mai târziu avea să se lase cu înjurături şi ameninţări din partea lui Topoloveanu, şi cu o respingere categorică şi plină de dezgust din partea lui Ion Schipor. Se ajunsese până acolo că în clipa când Topoloveanu intra în cameră în timp ce Ion Schipor tocmai perora despre deplasarea tensiunilor sau despre altele din subiectele lui preferate, amuţea pe loc şi eventual anunţa că avea să reia discuţia atunci când zona avea să se elibereze de factorii perturbatori. „Cititul în palmă, spunea el, necesită o atmosferă de încredere şi deplină onestitate. Ceea ce nu-i totdeauna posibil în acest cămin unde partea materialistă a lucrurilor ia uneori aspect de mitocănie crasă.” Bineînţeles că Topoloveanu ameninţa cu clarificarea lucrurilor şi cu o discuţie „acolo unde trebuie”. Iar înţelesul ameninţării era unul singur şi limpede pentru toată lumea. Doar Ion Schipor avea o reprezentare a valorilor umanităţii, despre care părea a fi convins, în ciuda tuturor neîncrederilor sale, că era imposibil să nu fie îmbrăţişată de toată suflarea — umanistă sau, în definitiv de ce nu, inginerească. Topoloveanu nu rezista prea mult la persistenţa stării conflictuale. Probabil intuia că lumea care îl înconjura nu-i prea ţinea, în sinea ei, partea. Aşa că de cele mai multe ori părăsea camera, cum altfel decât intempestiv? Ameninţările sale însă rămâneau prezente în aerul închis din camera de cămin. [18]
Ion Schipor ridica mâna şi ne arăta propria sa palmă stângă.
„Asta e linia vieţii”… Îşi plimba vârful arătătorului de la mâna cealaltă de-a lungul cutei din palma sa stângă. „Unii susţin că lungimea ei este un indiciu al lungimii vieţii. Reţineţi, nu este adevărat. În cazul meu, iată, ar însemna să trăiesc nouăzeci de ani. Sau pe-acolo. Ceea ce în mod sigur nu se va întâmpla. Fiindcă îmi cunosc limitele, îmi cunosc conflictele — aţi avut ocazia să asistaţi cu puţin timp în urmă la unul dintre ele… Şi, credeţi-mă, nu-i singurul. De aceea, eu când citesc în palmă am în vedere şi trăsături de caracter şi conjuncturi care pot să nu ţină nici măcar de persoana în sine ci de timpul în care trăieşte, a avut ghinionul să trăiască acea persoană. Sau, norocul! De ce nu? Iată, vedeţi aici o dublură. O linie a vieţii dubla, cum ar veni. Înseamnă asta că duc o viaţă dublă? Unii s-ar grăbi să afirme asta. Dar eu îi contrazic. Nu, o linie a vieţii dublă nu înseamnă o viaţă dublă. Înseamnă doar că mă bucur de protecţia unei persoane dragi din familie. Rămâne doar — adăuga el rânjind — să descopăr cine e acea persoană! Poate nu-i din familie! Deşi, fiind de alt sânge, n-ar trebui să conteze.”
Despre interesul lui Ion Schipor pentru piese de teatru eu unul mai auzisem în ziua când întâmplarea făcuse să ajungem împreună la restaurantul Tic–Tac de pe bulevardul 6 Martie. Dar atât şi nimic mai mult. Ion Schipor de fapt nu prea vorbea despre ideile sale, ci, iată, mai degrabă despre ce i se întâmplase cu un manuscris — asta îl rodea pe el şi, pentru a câta oară! îi stârnea revolta. Povestea de o piesă într-un act, cică. „M-am aşezat să mă cac, ca tot omul, pe scaun într-un closet public. Şi am început să răsfoiesc manuscrisul. La un moment dat, când a trebuit să mă şterg, l-am îndoit şi l-am strecurat pe după o ţeavă. După care, ieşind de acolo, pur şi simplu am uitat de el. M-am trezit în stradă, peste câteva ore, că nu mai am manuscrisul! Şi nu mi-era atât de manuscrisul în sine. Îl rescriu, în p… mă-sii! Dar mi-era ciudă că a încăput pe mâna unui mitocan incult! Ce pricepe din el, mitocanul incult? Ce pricepe el dintr-un ego şi-un alter ego? Cu atât mai mult cu cât ca să realizezi că două dintre personaje sunt un ego şi alter ego-ul său trebuie să pătrunzi piesa în esenţa ei. Şi cum p…. mă-sii s-o pătrundă el mitocanul incult! Fiindcă cele două personaje au fiecare numele său şi, dacă eşti superficial, poţi să crezi că ele sunt distincte… Dar tocmai asta e, că nu sunt! Doar că asta n-o pricep decât cei c-un dram de minte! În final are loc, în semi întuneric — într-un local, aşa mi-am imaginat eu situaţia —, o luptă între cele două personaje, unul dintre ele moare înjunghiat, iar celălalt iese din scenă. Este acolo o anumită ambiguitate. Voită, vă daţi seama. Încât rămâi cu o întrebare: care dintre cele două a fost ucis. Ego-ul? Sau alter ego-ul?”
Asta, dacă, bineînţeles, avea vreo importanţă.
Dar şederea lui Ion Schipor la cămin se apropia de sfârşit. [19] Nu ştiu dacă el îşi citise bine linia vieţii. „Aceste bare, să le spunem, iată, le vedeţi? îmi segmentează linia vieţii. Aşa m-am născut, ce pot să fac? Barele înseamnă obstacole şi trădări. Mai ales trădări judecând după configuraţia lor. Toţi avem parte de trădări. Dar se pare că destinul meu excelează în această privinţă. Ramurile ascendente înseamnă ocazii de ascensiune, de promovare, de prosperitate. Pe cele mai multe deja le-am ratat. Câte-or mai rămâne, numai Dumnezeu ştie. Fiindcă niciun semn anume nu poate fi pus în legătură cu un anume eveniment din viaţă. Iar faptul că linia vieţii a atât de adâncită mă pune în gardă asupra pornirilor mele impulsive. Poate chiar violente, spun cărţile. Iarăşi, zic, ce pot face? Sper să am puterea să mă abţin. Măcar în ultima clipă.”

[12] Nu că mi s-ar fi prezentat, doamne fereşte! Pur şi simplu am aflat numele lui în mod indirect.
[13] Nu exagerez cu nimic! Şi asta, în plină vară.
[14] Scurtă vreme după aceea avea să înceteze să facă un secret din preocupările lui în materie de dramaturgie. Şi asta nu numai faţă de mine ci faţă de mai mulţi din cameră, dacă nu cumva şi faţă de colegi aflaţi doar în trecere pe-acolo. Adică asta ce să fi însemnat? Că îşi recăpătase încrederea în oameni? Greu de admis. Mai degrabă intrase într-o nouă fază când începuse să i se fâlfâie de tot şi de toate.
[15] Şi am încremenit.
[16] Greţoasă, evident.
[17] Scund şi vânos, iute şi neliniştit ca un dihor. Se lăuda că practicase luptele greco–romane şi ne invita deseori să-l admirăm făcând un tur de cap în vârful patului; pretindea că în concursurile la care participase fusese imbatabil în figura asta, că nimeni nu reuşise să-l facă vreodată tuş. N-avea decât să verifice cine poftea.
[18] Dar dacă eu eram dintre toţi singurul care rămânea cu această senzaţie?
[19] Într-o bună zi un miliţian şi-a făcut apariţia în cadrul uşii camerei noastre de la cămin, lătăreţ — mai c-ar fi fost nevoie să se deschidă pentru prima oară după mulţi ani ambele canaturi —, răsuflând greu de parcă abia i-ar fi ajuns aerul şi i-ar fi fost silă de aerul ăla pe care era nevoit să-l respire, aici, într-un loc atât de respingător, printre fandosiţii ăştia de studenţi, fără să-l intereseze niciun amănunt din jur ci doar să dea de un individ pe nume Schipor I. Ion. Ion Schipor s-a ridicat încet de pe pat, unde şezuse înconjurat de hârtii. O uniformă albastru-vineţie să intre în cămin la noi, Dumnezeule! Se întâmpla pentru prima oară. Ceva oribil, ceva monstruos! Miliţianul i-a cerut buletinul şi a întins mâna să-l primească imediat deşi vedea foarte bine că avea să dureze un timp până ce Ion Schipor avea să se dezmeticească, avea să scotocească prin sacoşele lui unde totul era vraişte, şi avea să dibuiască buletinul printre hârtii. Dar asta însemna mâna întinsă ferm a autorităţii şi a legii: autoritatea n-are timp de pierdut. Şi fiindcă Schipor a dat să protesteze şi a îndrăznit să întrebe de acuzaţia care i se aduce, faţa toată a miliţianului s-a lăţit instantaneu şi gâtul i s-a lăţit şi el în prelungirea feţei, cu vene cu tot şi i s-a învineţit, dar mai ales venele. Şi doar atâta n-a fost clar, dacă înjurătura care i-a ţâşnit pe gură în clipa următoare, porcoasă şi rea, îi stătuse în gât ziua întreagă, clocindu-se pe încetul, şi abia acum găsise prilejul să răbufnească, sau a răbufnit pur şi simplu, aşa, ca o invenţie de moment: — P… mă-tii de poponar nenorocit! Vrei să-ţi mai dau şi explicaţii! Probabil că Ion Schipor era întotdeauna atent la amănuntele de genul ăsta, bune de pus, cândva, în piesele lui de teatru cu ego şi alter ego; şi de aceea, de avea să se mai ivească vreodată prilejul, avea să întoarcă pe toate feţele toate acele amănunte. Dar miliţianul, nu, el era sigur că toate aveau să se sfârşească în doi timpi şi trei mişcări. — Şi după ce că eşti un căcat de poponar, le mai şi bagi ăstora gărgăuni în cap cu ghicitul tău nenorocit în palmă! Versat cum arăta, l-a înăbuşit pur şi simplu. — Fără figuri, ai înţeles? Sau vrei să te iau pe sus?
În clipa aceea pe uşă a intrat şi un al doilea miliţian cu o armă automată la umăr. Iar în spatele sau s-a iţit mutrişoara agilului Constantin Topoloveanu.

Mi-au rămas sandalele mici

septembrie 15th, 2008

M-aş urca şi acum în dudul acela,
Dar mi-au rămas sandalele mici.
Între timp mi-a crescut barba.
Faţa mi-e de nerecunoscut.
„Nu te mai urca în dud derbedeule!
Îmi murdăreşti gresia din jurul fântânii
Şi n-are sărăntocul de taică-tău
Bani să mi-o plătească, nici într-o mie de ani!”
Mama mi-a pus cămaşă curată.
„Du-te la biserică, puiule.
Să ai noroc, să fii cuminte.
Vezi să n-o murdareşti cu dude, iar!”
Fântâna a secat, eu sunt tot mai trist.
Bunicul a plecat la casa din deal.
Tata i-a placat-o cu gresia de la fântână.
Dudul s-a uscat.
Fără el, curtea e pustie.
Sandalele mici nu le-am mai aflat.

Dan David, Los Angeles, Martie-08-2007.

„LAICISMUL POZITIV” ŞI VIZITA DE STAT A PAPEI BENEDICT XVI ÎN FRANŢA

septembrie 14th, 2008

„A fi antisemit, înseamnă a fi anticreştin”
Benedict XVI

Pentru prima oară invitat în Franţa de Nicolas Sarkozy, papa Benedict XVI s-a bucurat de o primire protocolară excepţională, atât în calitate de şef de Stat al Vaticanului, cât şi a celei de şef suprem al Biserici catolice, religie oficială în hexagon, amintind că Franţa laică, în căutare de identitate, n-a renunţat la rădăcinile ei creştine.

Relaţia dintre Stat şi religie, propusă de Nicolas Sarkozy şi definită „laicism pozitiv”, suscită însă reacţii de nemulţumire din partea laicilor, reproşându-i-se intruziunea permanentă a religiei în parametrii politici.

Agresivitatea fundamentalistă

Contrar acestor reproşuri, mai puţin conştiente faţă de contextul internaţional actual, unde fundamentalismele religioase agresive iau proporţii îngrijorătoare, Benedict XVI a împărtăşit, fără echivoc, intenţiile moderatoare ale preşedintelui francez : „În acest moment istoric, unde culturile se încrucişează, noi reflecţii asupra veritabilului sens al laicităţii se impune ca o necesitate de prim ordin.”

Sfântul Scaun găseşte „fundamental” faptul de a se insista asupra distincţiei între politic şi religios, pentru a „garanta atât libertatea religioasă a cetăţenilor, cât şi a responsabilitatea Statului faţă de ei ”, subliniind „funcţia de neînlocuit a religiei în privinţa formării conştiinţelor şi a contribuţiei ei la un consens etic fundamental în societate”.

Declaraţiile lui Benedict XVI vin ca un răspuns la tezelor dezvoltate de Nicolas Sarkozy, cu prilejul deplasării sale la Vatican în dcembrie 2007, când acesta a tentat să producă o evoluţie în severa laicitate „à la française” autoare a unei scindări profunde între religie şi Stat.

„Noi asumăm originile noastre creştine – a afirmat preşedintele francez în prezenţa suveranului pontif – şi ar fi o eroare să ne privăm de aceasta, o greşeală contra culturii şi contra gândirii…”

De altfel, Nicolas Sarkozy, vorbeşte mai puţin despre notabilii islamului care, mai degrabă, l-au dezamăgit, concentrându-şi atenţia asupra creştinismului mult mai disponibil negocierilor şi poziţionându-se contra „laicismului militant” fanatic care-ar dori exterminarea credincioşilor…

Exigenţele laicilor

De fapt, exigenţele laicilor se sprijină pe legea din 1905, unde era stipulată separarea Bisericii de Stat şi care are o valoare fondatoare, constituind, după ei, unul din principiile esenţiale ale Republicii: „Sarkozy nu jură decât pe rădăcinile creştine ale Franţei, spun ei ironic, devenind noul profet al unei republici de credincioşi.”

Anchetând asupra convingerilor politico – religioase şi a partidului catolic de care este înconjurat preşedintele, dar şi de legăturile cu comunitatea evreiască şi musulmană, apărătorii laicităţii sunt preocupaţi de viitorul politic al naţiunii, decretată laică prin legea mai sus amintită.

În schimb, cei din partidul majorităţii prezidenţiale susţin, cu convingere, că preşedintele Republicii îşi exercită rolul exprimându-şi dorinţa ca ansamblul curentelor de gândire, religios şi filozofic, să coabiteze împreună într-un sistem de toleranţă.

Este tocmai pentru a evita apariţia unor fanatisme religioase sau laiciste, destructurante ale societăţii, că N.Sarkozy tentează crearea unei înţelegeri între Stat şi forurile religioase, combătând energic monopolul religioşilor asupra populaţiei sau interdicţia liber cugetării, cum s-a ajuns de atâtea ori în istoria omenirii.

Ceea ce-l interesează pe N.Sarkozy, este elanul care ridică munţii. Este Dumnezeu ca motor al acţiunii, este forţa mobilizatoare a cuvântului, precum în religie Verbul.

El pledează pentru o laicitate deschisă şi pozitivă, unde religiile sunt un „atu”, credinţa un produs de legătură socială, clerul un ponderator, imamul un liniştitor al cartierelor sensibile.

Ne găsim astăzi la o răscruce de drumuri unde se impun, de urgenţă, măsuri de stopare a deculturalizării şi defrancizării provenite dintr-o şcoală amnezică şi dintr-un multiculturalism lipsit de moderaţie.

Înainte de finele secolului, Franţa riscă să devină un Stat adiţionând comunităţi ermetice, dezunite şi ostile care îşi amplifică exigenţele în detrimentul unităţii naţionale.

Pentru moment şi din fericire, un creştin, catolic sau de altă obedienţă, spre deosebire de un musulman, îşi poate schimba religia fără nici un risc. Diferenţă colosala pe care n-o putem ignora.

De altfel, sunt ţări (regiuni) unde libera alegere a unei credinţe este total inexistentă, gândirea unică impusă imperativ, uneori cu argumente pseudo-ştiinţifice, dificil accesibile neiniţiaţilor.

Biserica şi antisemitismul

Înaintea vizitei sale la „Collège des Benardins” din Paris – spaţiu de cercetări şi dezbateri, ale Bisericii, în jurul chestiunii centrale a omului şi a viitorului său – Benedict XVI a avut o întrevedere cu reprezentanţii comunităţii ebraice din Franţa, ţinând să amintească indisolubila implicare a acestei comunităţi în istoria Franţei şi a culturii ei : „Nu pot omite, într-o ocazie ca aceasta, să menţionez rolul eminent jucat de evreii din Franţa în edificarea întregii naţiuni şi nici prestigioasa lor contribuţie la patrimoniul spiritual francez.”

Astăzi, când reîncolţesc tendinţele antisemite, alimentate de problema palestiniană, declaraţia înaltului prelat apare ca un avertisment întru evitarea ororilor trecutului şi a intoleranţei creştineşti, victimă a manipulărilor de tot genul.

Modernitatea clericală

Cei care îl descriu pe Benedict XVI ca un papă conservator, pot fi invitaţi pe , pentru a constata că părintele Bisericii catolice nu-i indiferent la „aventurile” ştiinţei. Pentru informaţiile practice, din dioceza pariziană, continuă să ghideze credincioşii pe tot parcursul vizitei de 4 zile în Franţa, propunând, printre altele, textele oficiale şi un jurnal video cotidian.

O astfel de comunicare activă, ilustrează încă odată că Biserica catolică, vrând nevrând, a luat cotitura Net-ului deja din 2002, când Jean-Paul II vedea în ea o nouă posibilitate de evanghelizare.

Mulţimile de la Notre-Dame sau de la Esplanada invalizilor, peste 250.000 de persoane venite din toată Franţa, unii chiar de la New York – „Am venit să-l vedem pe papa, lăsaţi-ne să ne apropiem de el…” – dovedeşte ataşamentul popular de care se bucură Saint Pierre, în pofida opoziţiei sale faţă de avort sau de utilizare a contraceptivelor.

Începe școala – nu mai criticați profesorii și elevii în bloc!

septembrie 14th, 2008

Din nou la scoala… Pentru unii prima zi din lungul sir al celor menite sa le desavarseasca educatia, sa le imbogateasca cunostintele, sa le dezvolte cultura generala…Nu vor lipsi emotiile parintilor, lacrimile sau zambetele fortat-curajoase ale copiilor. Toamna reprezinta un inceput al unui ciclu pe care ni-l amintim cu totii din postura de elevi. Dar cati ne mai amintim prima zi de scoala? Trecand usor ca inaltime de nivelul bancii, cu parul frumos aranjat si prins in codite, fetele, cu carare atent facuta, baietii, cu hainele noi, scrobite, aranjate de cu seara si puse pe umerase, paseam acum multi ani fiecare curiosi sa aflam cine va fi “Doamna”. “Doamna”, aceasta persoana care pentru fiecare copil reprezinta timp de patru ani a doua mama: mama de la scoala.

“De unde stii?” – “Mi-a spus Doamna” – si glasul copilului se umple de mandrie, de importanta, pentru ca invatatoarea este autoritatea morala, adevarul, informatia. Doamna stie. Ea nu greseste niciodata.

Cati dintre noi constientizam si apreciem asa cum trebuie importanta profesorului in societate? Mai stim ceva de profesorii nostri? Sunt oare azi batrani si bolnavi? Au murit oare? Cine poate stii? Rar ne mai intoarcem cu gandul la ei. Ca si politicienii, poate doar in prima zi de scoala. Cat din personalitatea lor insa nu am imprumutat si noi? Cat din gesturile si atitudinea lor a influentat poate intreaga noastra viata, cariera, eu-l nostru?
Elevi mai mari apoi, rebeli si distrati, sau timizi si interiorizati, am trait fiecare cate o dragoste nemarturisita pentru cate un profesor. Pasiuni mai mult intelectuale starnite de idealuri.

Pasesc din nou copiii in scoli. In paragina, in renovare, mici, mari, sau chiar luxoase unele, vor fi pentru fiecare copil mediul in care inca un an scolar va trebui sa se simta ca in a doua casa, o casa care va trebui sa-l atraga, sa-l faca sa se simta important, sa-si gaseasca locul firesc, sa se simta dorit si rasplatit pentru fiecare efort de a invata mai mult si mai bine.

Ultimii ani nu au fost tocmai cei mai buni pentru invatamantul romanesc. Ba as putea sa spun ca din contra. Insa nici nu vreau sa critic. Rau sau bine, tot ceea ce se intampla in educatie, tine de aportul fiecaruia dintre noi. Sa criticam mai putin si sa venim cu idei, proiecte, propuneri. Si sa invatam sa nu mai injuram la modul general. Nu e benefic. Nu ajuta la nimic. Va propun sa promovati pe revista ACUM, de cate ori aveti ocazia, elevi, profesori, persoane care vi se par demne de increderea tuturor, si care pot, prin meritele lor, sa incerce sa scoata din marasm invatamantul romanesc. Performanta exista. Si prin ei, prin elevii si profesorii nostri merituosi, Romania e o tara perfectibila. Dar atata vreme cat vor fi popularizate in mass – media doar nume de profesori sau elevi legate de scandaluri, cei buni, cei talentati, cei performanti, vor ramane intr-o nepermisa si nemeritata umbra.

Sa incercam sa reascultam insa luni – 15 – primul clopotel. Daca vom reusi sa-l reauzim, si, impreuna cu el, vacarmul si rasetele zglobii ale copiilor bronzati dupa vacanta, un pas va fi facut. Un pas mic dar important in implicarea de care avem atata nevoie.

Portugalia: Pe Douro în sus, în căutarea lui Bachus

septembrie 14th, 2008
Peisajul viticol de pe valea râului Douro este patrimoniu UNESCOPeisajul viticol de pe valea râului Douro este patrimoniu UNESCO

De mult îmi doream să fac o plimbare în Nordul Portugaliei, de-a lungul râului Douro, acolo unde se produce celebrul vin de Porto. Ocazia s-a ivit şi am pornit cu un grup de ziaristi straini de la Asociaţia Presei Străine din Portugalia mai întâi pe autostradă până în oraşul Porto şi apoi pe şoseaua naţionalacare serpuieste de-a lungul rîului pe un drum nerecomandat celor slabi de stomac.

Podgorii patrimoniu UNESCO

Am ajuns, intr-un sfârsit la Pinhão unde Douro face o curbă lăsând locul unui mic port de agrement. Ne aştepta plutind pe apa liniştită şi tulbure un vaporaş care a servit înainte vreme la transportul butoaielor cu vin. Vaporaş e mult spus, cuvântul portughez: barco fiind mult mai potrivit.

Ne-am început croaziera prin defileul rîului Douro, printre dealuri si versanti mai abrupti plini de podgorii. Pentru frumusetea ei naturală zona a fost declarată Patrimoniu mondial de către UNESCO. Din loc în loc rasar în mijlocul viilor cooperative producătoare de vin.

Atenţie, se închid uşile… ecluzei!

Defileul se îngusteaza şi dintr-o dată se înalţaă în faţa noastră un perete de ciment. De-a lungul râului mâna omului a construit mai multe baraje, nu neapărat pentru a produce energie, cât mai ales pentru a controla nivelul apelor şi a preveni inundaţiile. Cel pe care îl vom traversa acum este cel mai înalt. Ne apropiem cu grijã de intrarea în ecluză şi capitanul vasului ne cere sa-i eliberam câmpul vizual.

In urmatoarele 20 de minute vom urca cei 32 de metri ai barajului pentru a trece dintr-o parte în alta. Portile ecluzei se închid cu un zgomot surd şi ne aflăm închişi într-un fel de cadă imensă. Impresionati de atmosferă, nimeni nu se mişcă, nimeni nu vorbeste. Doar angrenajele barajului îşi fac datoria şi ne ridică încet încet spre lumina soarelui.

Fustele, între plăcut şi util

Traversăm, într-un sfârşit barajul, iar peisajul devine şi mai sălbatic. Pereţi abrupţi de stâncă se ridică ameninţător amintind de tragice evenimente care s-au petrecut aici. În anul 1861 treceau pe-aici baronul Forrester si Dona Antónia, celebri producători de vin de Porto. Barca lor s-a răsturnat iar apele l-au înghitit pe baron care, se pare, îşi transporta averea, în monezi, prin buzunare. Dona Antónia, însă, a reusit sa se salveze graţie fustelor care s-au umflat şi au ţinut-o la suprafaţă.

Pe urmele lui Bachus

Teferi şi nevătămaţi acostăm şi o luăm cu maşina pe drum de munte, plin de serpentine, spre următoarea ţintă: podgoriile Ramos Pinto fondate în anul 1880. Ne aflăm în plină regiune viticolă demarcată. Aici şi numai aici se produce vinul de Porto autentic – vin licoros, produs dintr-un amestec de vin de masa şi rachiu de struguri, dar numai din strugurii crescuti aici, pe terenurile xistoase de munte şi expusi la temperaturi ridicate pe timpul zilei şi scăzute noaptea.

Călcaţi în picoare

Şi modul de strivire al strugurilor este special. Directoarea de marketing Ana Rato de la cooperativa Ramos Pinto ne povesteşte că strugurii sunt pusi în tancuri – un fel de piscine mai puţin adânci, facute din granit. Timp de 4-5 zile, cât durează fermentaţia, circa 20 de barbati intră în tanc şi calcă strugurii în picioare, amestecând într-una ciorchinii cu sucul strugurilor.

Atunci când strivim strugurii cu o piesa din metal sau din lemn, strivim si sâmburii care contin un tanin nedorit. Daca, însa, incercati sa striviti un bob de strugure cu mana, sâmburii ramân intregi, păstrând calităţile esenţiale pentru a obţine un vin nobil.

Prin aceasta metodă tradiţională, extracţia este lentă, iar vinul este de o calitate superioară. Munca se desfaşoară mai ales seara, timp de vreo trei ore, şi este epuizantă. Deatfel numai barbatii participă, femeile stau şi se uită. Strivitul se face în ritm cadenţat, aproape milităresc, înainte şi înapoi, pentru a avea un rezultat omogen. Este o muncă foarte grea, dar foarte apreciată, pentru că nimic nu poate înlocui efortul omenesc.

Strugurele bun face vinul scump

Ana Rato ne-a mărturisit că recolta din 2008 va fi destul de scăzută, dar, câteodată, cantităţi mai putine înseamnă o calitate mai bună, de aceea, producătorii de vin de Porto sunt optimişti.

Ne luăm la revedere de la gazdele noastre, bineînţeles după o degustare de vinuri alese: vechi de 10, 20 şi chiar 30 de ani şi cu o valoare de piaţă care poate merge de la 10 la 1000 de euro.

Miza disputei “caucaziene” dintre Rusia şi UE

septembrie 14th, 2008
Sarkozy a încercat să obțină concesii de la MedvedevSarkozy a încercat să obțină concesii de la Medvedev

Misiunea europeană condusă de preşedintele Franței, Nicolas Sarkozy, a avut drept obiectiv determinarea urgentării procesului de retragere a trupelor ruse de pe teritoriul propriu-zis al Georgiei. În cele din urmă, actualul preşedinte al Consiliului European a convenit cu Rusia ca această procedură să fie începută în cel mai scurt timp şi să fie finalizată după 10 zile de la constituirea mecanismelor internaţionale de menţinere a securităţii, astfel încât retragerea să înceteze în decursul unei luni. Totodată, președintele Sarkozy a obţinut garanţii privind desfiinţarea posturilor militare de control ruseşti din oraşele georgiene Poti şi Senaki.

Înţelegerea de bază pe care s-au bazat discuţiile constă în respectarea integrală a celor 6 puncte ale Planului “Medvedev-Sarkozy”. Cu toate acestea, cei doi lideri au rămas pe poziţii opuse pe marginea problemei recunoaşterii independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud de către Rusia, Sarkozy reiterând adeziunea Franţei şi întregii Europe la principiul integrităţii teritoriale a Georgiei, iar Medvedev justificând în repetate rânduri legitimitatea şi legalitatea acordării independenţei celor două regiuni rebele.

În linii generale angajamentele obţinute de Sarkozy şi ceilalţi demnitari europeni pot fi concepute drept succese ale diplomaţiei europene. Totuşi, esenţa acestor succese este discutabilă datorită concesiunilor reale făcute de europeni ruşilor. Astfel, în continuare Rusia domină tratativele în privinţa gestionării situaţiei post-conflict în Caucaz. Doar cu acordul Moscovei, UE va putea trimite observatori europeni în Georgia, care nu vor fi de sine stătători (sub egida Misiunii Politicii Europene de Securitate şi Apărare) după cum se prognoza anterior, ci numai în cadrul mecanismelor OSCE deja existente.

De asemenea, la insistenţa Kremlinului, UE i-a cerut lui Saakaşvili să dea asigurări în scris privind renunţarea la agresiunea împotriva Suhumi şi Ţhinvali (asemenea document urmează să fie semnat în continuare). Totodată, Moscova a indicat o precondiţie pentru negocierile din 15 octombrie, privind modalităţile de asigurare a stabilităţii în Abhazia şi Osetia de Sud (punctul 6 al Planului de încetare a focului denumit “Planul: Srakozy-Medvedev”), care constă în participarea celor două regiuni separatiste la lucrările acestui forum în calitate de subiecţi de drept internaţional.

Interpretare diferită

Prin intermediul interpretării premeditat eronate a documentului iniţial semnat de Sarkozy şi Medvedev pe data de 12 august (părţile negociatoare au parafat versiunea în franceză, care apoi a fost tradusă în limbile rusă şi engleză, care stipula adoptarea unor mecanisme de prezervare a securităţii şi stabilităţii “în” Abhazia şi Osetia de Sud faţă de varianta rusă care prevede lansare unor instrumente de securizare „pentru” cele două republici recunoscute unilateral de autorităţile ruse), Rusia tinde să restrângă sferele de competenţă ale OSCE şi UE doar pentru teritoriul georgian exceptând Abhazia şi Osetia de Sud, în timp ce demnitarii europeni cer extinderea acestor prerogative pe tot spaţiul Georgiei (viitoarea misiune de observatori europeni ar putea număra peste 200 de persoane).

De asemenea, există o incertitudine privitor la perioada desfăşurării prezenţei misiunii europene de monitorizare în Georgia. Or, Sarkozy a insistat asupra faptului ca aceasta să devină funcţională începând cu 1 octombrie, în timp ce Medvedev a opinat că intensificarea participării OSCE şi implicarea UE va avea loc odată cu crearea mecanismelor internaţionale, a căror structură şi rol vor fi abordate în cadrul discuţiilor internaţionale din 15 octombrie curent. Din cauza acestor incoincidenţe de agende, viziuni şi tratări asupra procesului de reglementare poate avea loc compromiterea negocierilor pe marginea conflictului militar din Georgia şi respectiv trenarea evacuării reale a forţelor militare ruse.

Cu toate acestea, Rusia, de altfel ca şi UE, nu doresc să complice dialogul bilateral. Prima urmăreşte scopul de a dezbina poziţiile statelor euroatlantiste din cadrul UE în beneficiul ţărilor pan-europeniste, încercând prin acţiuni colaterale să contribuie cu maximă eficienţă la afirmarea ordinii mondiale multipolare, inclusiv prin fortificarea rolului UE de actor internaţional autonom. Totodată, în contextul Declaraţiei finale a celui de-al XII-lea Summit Ucraina-UE care a oferit o serie de oportunităţi Kievului în ce priveşte aprofundarea relaţiilor cu Bruxelles-ul (eventualitatea liberalizării regimului de vize, crearea zonei comerţului liber etc.), autorităţile ruse percep posibila îngheţare a Acordului de Parteneriat cu UE drept o deplasare enormă de la proiectele integraţioniste europene (care implică statele din spaţiul post-sovietic), ceea ce ar putea dezavantaja poziţiile ruse în comunităţile ex-sovietice (de exemplu: liberalizarea completă a comerţului şi/sau a regimului de vize dintre UE şi Ucraina, RM şi statele caucaziene pot duce la direcţionarea fluxului migraţionist şi cel comercial în direcţia statelor occidentale subţiind dependenţa acestor state de piaţa forţei de muncă şi de desfacere a produselor ruseşti, care în final va reduce şi nivelul de loialitate a acestor state faţă de Moscova).

Pe de altă parte, UE este cointeresată în Rusia în primul rând din considerente economice, energetice, geo/politice, precum şi datorită semnificaţiei acesteia pentru securitatea şi stabilitatea continentului European. Pentru a motiva Moscova, Sarkozy a menţionat despre posibilitatea redeschiderii discuţiilor privitor la noul APC în schimbul realizării depline a Planului de încetare a focului. Iar Medvedev a afirmat că componenta europeană a ulteriorului mecanism internaţional ar putea să cuprindă mai mult de 200 de observatori.
În linii generale, „compromisurile” la care ajunge Rusia cu UE pe problematica crizei din Caucaz pot face parte din strategia euroasiatică rusă de creare a unui aliat non-atlantic pe continentul european, în contextul unei lumi multipolare.

Observatori europeni

Cu acest scop Moscova a acceptat fără echivoc participarea observatorilor europeni în viitorul mecanism internaţional pentru Georgia. Or, Rusia urmăreşte să favorizeze UE, concomitent stopând orice interferenţă din partea NATO, care intenţionează să depună efort în vederea reconstruirii sistemului militar georgian distrus în urma intervenţiei militare ruseşti, precum şi să faciliteze acordarea MAP-ului pentru Georgia (Rusia încearcă să instituie un embargou internaţional al armelor militare pentru Georgia la nivelul Consiliului permanent de Securitate al ONU, după ce a reuşit să obţină acest lucru la scară regională în cadrul recentului Summit al Organizaţiei Tratatului pentru Securitate Colectivă; în una din ultimele declaraţii ale reprezentantului Rusiei pe lângă NATO, D. Rogozin, s-a evocat faptul că odată cu aderarea Georgiei la MAP, Rusia va fi nevoită să rupă relaţiile cu Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord).

De asemenea, autorităţile ruse vor să facă UE responsabilă de regimul de la Tbilisi pentru orice acţiune de agresiune împotriva regiunilor rebele georgiene (Abhazia şi Osetia de Sud). Reconstruirea economică a Georgiei promisă de UE este văzută de Moscova drept posibilitate de a securiza regiunea dată, acordându-i prioritate UE doar în domeniile economic, energetic şi umanitar, dar nu şi în cel geopolitic, care va fi vizat în iniţiativa turcă ce prevede crearea „Platformei pentru stabilitate şi cooperare în Caucaz” (care va fi coordonată realmente de tandemul Turcia – Rusia).

Totodată, acţiunile Rusiei sunt menite să reducă din panica europenilor privitor la securitatea lor energetică. Or, aceasta permite accesul Bruxellului la potenţialul Georgiei în ce priveşte tranzitarea hidrocarburilor, dar pe altă parte încearcă să domine exportul de gaze naturale al Azerbaijanului prin oferirea unui preţ european, dar şi prin implicarea sa în reglementarea conflictului din Nagorno-Karabah, atât prin intermediul „conlucrării” cu Armenia, cât şi cu ajutorul „Platformei pentru stabilitate şi cooperare în Caucaz”. Astfel, Moscova tinde să dilueze poziţia dură a statelor „Noii Europe” şi să o amplifice pe cea a ţărilor de tranziţie şi de destinaţie a viitoarelor gazoducte ruseşti în Europa (statele care vor fi traversate de South Strea şi Nord Stream).
În concluzie, situaţia critică din Caucaz va descreşte sau din contra se va intensifica în strictă corelaţie cu gradul de respectare şi avansare a raporturilor ruso-comunitare, precum şi în dependenţă de acţiunile SUA şi NATO în direcţia Georgiei.

La revista ACUM vâslim toți în aceeași direcție

septembrie 14th, 2008

A devenit un obicei ca fiecare luni să aducă un nou record de trafic pe pagina revistei ACUM. Cel mai recent din 8 septembrie – 495 vizitatori unici și 1248 de pagini citite – l-a întrecut pe cel de săptămâna precedentă – 462, respectiv 1133.

Este deja o tendință care nu mai poate fi negată sau minimalizată așa cum scria un răuvoitor care spunea că un alt record de utilizatori unici – 405 din 11 august – era cu doar 8 mai mare decât precedentul record de 397, înregistrat la 27 noiembrie, a doua zi după referendumul privind modul de scrutin și alegerile europene.

N-a remarcat răuvoitorul respectiv că noul record era înregistrat la mijloc de august, față de un vârf caracteristic unui eveniment politic.

Dar nu mai contează, recordul respectiv e de mult istorie și sperăm ca luna aceasta să depășim 5000 de utilizatori unici și 18000 de pagini citite.

Considerăm că în momentul în care vom depăși 10000 de utilizatori unici și 30000 de pagini citite, atunci vom fi intrat într-o nouă etapă.

O altă răuvoitoare, fostă colaboratoare a revistei ACUM, care s-a autoexclus, remarca cu malițiozitate: “Dacă nu te lauzi singur, cine să te laude”.

Iar noi îi răspundem că nu sunt laude ci doar prezentarea realității, pe care orice cititor poate s-o constate folosind Google Analytics. Realitate care corespunde unei tendințe ascendente evidente.

Este fără îndoială rezultatul unei promovări asidue prin alerte, dar și aplicării cu coerență și fermitate a politicii editoriale care a fost precizată recent (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7897).

Cititorii știu la ce să se aștepte de la revista ACUM și numărul lor în creștere dovedește că au din ce în ce mai multă încredere în ceea ce citesc aici.

Veți spune: bine dar cei care nu sunt de acord cu linia revistei, nu mai au dreptul să publice?

Iar noi le răspundem: ba da. Recent un colaborator al revistei care recent s-a supărat și a anunțat că-și suspendă colaborarea spunea că ar dori să scrie un articol pe o temă religioasă, dar că noi am fi împtoriva religiei.

Nu suntem împotriva religiei, ci împotriva fundamentalismului religios și a prozelitismului.

Oricine poate scrie articole despre religie, dacă o face într-un mod inteligent, nu ca pe situri ortodoxiste sau, cum apar în presa din România, discursuri habotnice.

Această coerență provine și din omogenizarea echipei editoriale, oameni cu același țel jurnalistic, devotați succesului revistei ACUM.

Revista ACUM a devenit ca o barcă în care toți vâslesc în aceeași diecție și în care calitatea articolelor și lupta împotriva unei mentalități perimate sunt mijloacele noastre, iar etalonul succesului este numărul de cititori în continuă creștere.

Pretindem, de asemenea, că răspundem tuturor celor care ne scriu, chiar dacă aceasta ne consumă mult timp. De asemenea, în aceeaşi măsură în care nu dorim să reprezentăm o publicaţie pe placul tuturor, ne propunem ca toţi cititorii care se identifică cu exigenţele noastre jurnalistice să se simtă acasă în paginile ACUM. Acasă, într-o casă la a cărei construcţie sunt invitaţi toţi cititorii, treaba noastră fiind doar, în aceeaşi termeni metaforici, doar respectarea standardelor de construcţie. Şi ca să încheiem, folosim aceleaşi standarde care în lumea anglo-saxonă au permis şi ridicarea de zgârie-nori şi construirea de vile de lux, fără a uita nici o clipă de faptul că în case locuiesc oameni ca şi noi, nu doar mâncatori de pâine şi spectatori de circ.

Culturile epocii bronzului pe teritoriul Romaniei (2)

septembrie 14th, 2008

Despre epoca bronzului in Romania, avem numeroase stiri contradictorii. Sau sa zicem ca sursele, nu sunt inca suficient cunoscute (descoperite). Acest lucru duce la interpretari diferite.

Sa analizam, pe rind, problemele, incepind cu metalurgia.
Nimeni nu stie cum a aparut aceasta tehnologie la noi. Cel mai apropiat centru era Europa Centrala, unde exista cositor din abundenta. Dar primele noastre bronzuri erau cu arsenic (ca in Caucaz), nu cu staniu (cositor). Unii vorbesc de o tehnica autohtona. Nici o teorie nu are suficiente probe. In ceea ce priveste autohtonia, este de remarcat ca eneoliticul nostru, care cunostea frecvent cuprul topit, este la 1000 de ani distanta de epoca bronzului. Si cu atitea virtejuri de populatii si barbarizarea clar observata in urmele arheologice, nu se mai poate vorbi de o traditie locala.

Relatiile cu lumea sudica (Grecia, Anatolia, s.a.) sunt documentate pentru primii 400 de ani si ultimii 300 in mileniul II i.e.n. Intre ele nu avem nimic. In sud-estul Romaniei si nord-estul Bulgariei. Nici un fel de legatura. Este o problema curioasa, pe care am semnalat-o intr-un articol stiintific. Posibil ca populatia nord-pontica ajunsa in Moldova, estul Transilvaniei, Muntenia de est, Dobrogea si nord-estul Bulgariei sa fi intrerupt aceste legaturi. Nu aceeasi situatie este in Transilvania si pe Dunarea Mijlocie. Probabil, fatada vestica a Balcanilor (mai adapostita in fata migratiilor datorita reliefului muntos) a continuat sa serveasca de cale de legatura Greciei cu valea Dunarii, in zona ei de mijloc. (Intimplator, cind ma documentam pentru articol, am gasit un autor bulgar, care „facea praf” toata teoria acestui vid de legaturi cu sudul, dar -uneori, la unii autori- si vid de populatie. Ajuns la Sofia, am cautat articolul respectiv si am luat documentatia fiecarui santier citat, sa vedem ce s-a descoperit: nimic. Autorul, a scris un articol „patriotic”, opunindu-se teoriei vidului de populatie si venirii „slavilor” nord pontici. Iata ca nu doar la noi avem astfel de excese. Exagerarile istoricilor comandati nu pot fi oprite prin alte exagerari. In ceea ce priveste „slavismul” nord-ponticilor, am scris in repetate rinduri la aceasta revista, nu mai are rost sa revin.)

In Romania se simt trei „impulsuri”, trei momente de venire a unor noi triburi. In jurul anului 2200 i.e.n., 1600-1500 i.e.n. si 1200 i.e.n. In intregul spatiu egean se simt aceleasi momente. (Plus in jurul anului 1800 i.e.n., cind la noi, Yamna e inlocuita de Katakombnaia). Trebuie discutat despre fiecare in parte. Din pacate, se intra in specialitate pura. Mentionez ca primul moment se poate lega de Yamna, al doilea de Noua-Coslogeni-Sabatinovka (deci, ambele nord pontice) iar al treilea moment este legat de expansiunea culturii cimpurilor cu urne funerare, de pe Dunarea Mijlocie.

Cultura Yamna se transforma (cam pe la 1800 i.e.n.) in cultura Katakombnaia (inmormintari cu „catacomba”). In realitate, groapa clasica de la mormintele Yamna a capatat o nisa laterala, unde era depus defunctul. In spatiul ramas liber, se depuneau ofrande, inventar, etc. Inventarul, totusi, se schimba. Cele doua culturi se gasesc raspindite pe un mare areal. Cu exceptia zonelor de origine, nu ocupa o zona compacta, pe care s-o domine. Artefactele lor, se gasesc sporadic pe teritoriul altor culturi.

Acest lucru se modifica spre sfirsitul epocii bronzului, cind apare cultura Sabatinovka in nordul pontic. Ea se extinde spre vest si sud-vest. In Moldova si Transilvania de est se formeaza cultura Noua, iar in Baragan, Dobrogea si nord-estul Bulgariei se formeaza cultura Coslogeni. Daca aceste culturi veneau in sec. XIV i.e.n., gata formate, pe o zona nelocuita (am mai tratat despre „vidul” de populatie din sud-estul Romaniei in epoca mijlocie a bronzului), nu se explica influentele Monteoru si Tei ce se regasesc in cultura nou aparuta. Nici timpul de formare nu exista. Este mult mai firesc sa credem ca grupurile intruzive ajung mai devreme in sud-est. Aici, in legatura cu culturile locale, se cristalizeaza noile aspecte culturale, inrudite dar diferite de Sabatinovka.

In acest fel, Bronzul Mijlociu din zona este reprezentat de faza timpurie a culturii Coslogeni. Dincolo de teorie, am reusit sa dovedesc acest lucru cu ajutorul unui pumnal de bronz foliform, descoperit intr-unul din cenusarele de la Gradistea Coslogeni. Descoperirea nu-mi apartine. Doar interpretarea, ce se baza pe pozitia cenusarului in care a fost gasit pumnalul (suprapunea un alt cenusar cu doua sau trei nivele de locuire). Cum acest pumnal este datat de toti arheologii sec.XVI-XIV i.e.n. si era in cel mai nou cenusar, nu mai are rost sa discutam. (Concluziile mele, publicate in lucrarile Congresului de tracologie din 1996 de la Constanta, au fost plagiate de alti arheologi, fara sa se citeze sursa.) Oricum, am reusit sa dovedesc faptul ca „hirjoana” arheologica de la Gradistea Coslogeni nu avea nici un temei. (Se propunea mutarea inceputului culturii din sec. XIV i.e.n. in sec. XII i.e.n. Nu, inceputul culturii trebuie dus in sec. XVI sau XV i.e.n. Despre sfrisitul culturii, se poate afirma ca sunt elemente ce indica o prelungire dincolo de sec. XII i.e.n.

Dar pentru asta nu schimbi toata cronologia culturii! Mai ales ca avem elemente de datare certa descoperite si fragmente ceramice din alte culturi, care asigura corespondente culturale in toata epoca bronzului. Daca mai lucram, poate reuseam sa clarific si acest element. Deja, in Bulgaria, am vazut fragmente de ceramica interesanta. Numai ca la noi nu aparuse, inca, nimic.)

Culturile epocii bronzului incep sa se sedentarizeze si agricultura incepe sa joace un rol important, din nou. (Numeroasele seceri de bronz sunt mai degraba lingouri decit unelte, tinind cont de faptul ca nu aveau urme de folosire. Plus ca erau prea multe in mai toate depozitele descoperite. In plus, secera din corn de animal, cu tais din microlite de silex, supravietuieste pina tirziu in epoca fierului.) Casele incep sa fie tot mai solid construite, la suprafata. Totusi, se pastreaza un vas compozit: o „caldare” pe o vatra. Dintr-o bucata. Cu torti masive, pentru a putea fi transportata cind focul ardea si carnea fierbea. Asta dovedeste ca ocupatia principala ramine cresterea animalelor si nomadismul nu disparuse. (Si vechii evrei cultivau vita de vie, practicau gradinaritul si semanau griul, dar erau socotiti nomazi.)

Ritul incineratiei face pasi importanti, devenind majoritar in vestul tarii. In est, inhumatia se pastreaza mai mult timp.

Analizindu-l pe Homer, observam ca aheii lupta in fata Troiei cu tracii si amazoanele (tarmul de vest si nord al pontului). La lupta participa toata lumea greaca veche si aliatii lor. Din punct de vedere arheologic, Troia se prabuseste (impreuna cu aliatii; am mai precizat, Troia VII b2 este incediata; in acest nivel s-au descoperit si ceramica Coslogeni si ceramica Babadag?!!!). Civilizatia din Europa Centrala si Dunerea Mijlocie va invada Grecia, Balcanii, estul Romaniei, nordul Italiei, sudul Frantei si nordul Spaniei, etc.

Epoca bronzului se incheie. Urmeaza epoca fierului.

In epoca bronzului, Transilvania devine cel mai important centru metalurgic european (aur, bronz). Nu se stie de unde provin bronzurile arsenicate de la inceput si nici staniul din epoca finala.

Pe teritoriul culturii Monteoru (jud. Buzau si partial Vrancea) s-a descoperit chihlimbar baltic si piese egiptene (perle de faianta). Asta arata ca exista un intens comert continental si intercontinental, noi aflindu-ne pe un astfel de ax comercial. Posibil ca sa fi existat schimburi de la un trib la altul, si nu caravane negustoresti. Desi in epoca, existau mestesugari itineranti.

Nu se poate vorbi despre traci decit dupa ultimul val de veniti din valea Dunarii de mijloc. In toata epoca bronzului, termenul de proto-traci e cel mai corect.

Guy Rachet, considera ca noii veniti in spatiul egean in aceasta epoca (indo-europenii) sunt originari din zona carpato-dunareana. Are si dovezi in acest sens. Nu contest ipoteza. Dimpotriva. Mai mult, impactul noilor veniti poate fi prelungit pina in Creta, Egipt (hicsosii) si Palestina (philistinii). Intotdeauna, insa, trebuie sa vedem ce se intimpla in zona „carpato-dunareano-pontica”. Si aici, exista nou veniti. Exact in perioadele in care vin si-n spatiul egean. Posibil ca nou venitii de la noi, sa fi dezlocuit populatiile autohtone. (Ca bila rosie la biliard.) Posibil ca o parte din nou veniti sa-si fi continuat drumul, impreuna cu unii bastinasi. Ceea ce e sigur e faptul ca nu putem vorbi de caracterul populatiei de aici pina la sfirsitul acestor migratii si asimilari. In acelasi timp, reamintesc faptul ca primele piese de bronz de la noi sunt de origine caucaziana, ceea ce denota faptul ca indo-europenii s-ar putea sa fie din alta zona. Sigur ca au trecut pe aici, dar… si noi am fost indo-europenizati. (In privinta insotirii migratorilor, avem o dovada tirzie: in sec. XIII e.n., in nordul Italiei au fost atacate doua minastiri. Agresorii erau tatari insotiti de… valahi. Episodul a fost introdus in circuitul stiintific de N.Iorga. Nimic nu ne opreste sa consideram ca astfel de fenomene au mai putut avea loc inainte.)

Fara indoiala, mai sunt probleme teoretice legate de o epoca atrit de framintata. Ne oprim aici, incercind sa vedem (in numarul viitor) culturile arheologice carateristice acestei perioade.

Intoleranţa faţă de vocile critice – nervozitatea președintelui Băsescu

septembrie 14th, 2008
Traian Băsescu e iritat de criticiTraian Băsescu e iritat de critici

În primăvara anului 1990, pe cînd îi luam un interviu, Dan Petrescu mi-a spus că un bun criteriu de evaluat o democraţie, dar şi comportamentele democratice, este toleranţa faţă de vocile critice. Probabil, ajunsesem noi la tema aceasta tocmai din pricina intoleranţei masive a a oficialităţilor feseniste de atunci faţă de jurnaliştii şi intelectualii critici. Intoleranţa era atît de mare încît puseseră pe aceşti nu doar tunurile presei de partid şi acolite, furnizînd şi fonduri pentru apariţia revistei România Mare, ci şi bîtele minerilor lui Miron Cozma. După aproape douăzeci de ani de exerciţiu democratic, probabil că intoleranţa nu mai este atît de mare, nu neapărat pe motivul creşterii propensiunilor democratice ale politrucilor noştri de toate culorile, cît pe principiul nesănătos „cîinii latră, caravana trece”! Din acest motiv, cînd izbucnesc puseele intolerante, unii au tresăriri puternice. Mă număr printre aceştia, mai ales că m-am format ca autor pe vremea cenzurii atotrăspîndite. Iată, pe la începutul săptămînii, preşedintele a declanşat un nou atac şi furibund atac la adresa instituţiilor de presă şi a jurnaliştilor.

Am scris deja, pentru Cotidianul, un scurt articol despre tema aceasta, dar nu cred că este destul. Am rămas sensibil, poate chira prea sensibil, la orice atac la adresa presei care vine dinspre oficialităţi, pentru că văd imediat colţii lungi ai cenzurii. Or, preşedintele tot recidivează cu aceste atacuri. Cum nu-i convine ceva, cum este criticat D-Sa ori comilitonii dumisale, cum sare cu vorbe grele la presă, la grupuri de presă ori la jurnalişti. Or, dată fiind poziţia din care se pronunţă D-Sa, această alergie la libertatea presei, o presă cam tembelă uneori e drept, dar mai bine liberă şi tembelă decît „înţeleaptă” şi sub juvăţ, este toxică, pentru că emană alergia la libertatea presei în tot corpul social.

Presă partizană

Departe de mine gîndul de a socoti întreaga presă românească onestă şi profesionistă şi toţi jurnaliştii nişte uşi de biserică. E destul să-mi amintesc cîţi bani a încasat o „anumită parte a presei” din publicitatea oficială pe vremea guvernului Năstase – Mitrea ca să nu-mi mai fac asemenea iluzii. De altfel, iluzia unei prese „perfecte”, fără erori şi fără jocuri de culise, integră în totalitate, rămîne iluzie şi oriunde în altă parte a lumii. Bani şi interese există peste tot, deci şi mijoace de influneţare a presei. Totuşi, în momentul de faţă, cu patronatele sale diverse, româneşti şi străine, cu opţiunile pluraliste ale jurnaliştilor şi făcătorilor de opinie, cu fenomenul concurenţial al presei electronice şi al bloggingului, presa românească, în ansamblul său, oferă a anumită acurateţe a informării şi o pluralitate a exprimării ce părea un vis nu mai departe de anul 2004.

Există, de bună seamă, ziare, televiziuni şi radiouri poziţionate politic mai apăsat decît ar fi firesc, se fac şi servicii politice direct pe bani – tocmai ce-a dezvăluit, tot presa!, un asemenea caz – , de bună seamă, există şi „tonomate de presă”, doar că nu toate cîntă aceeaşi melodie! Unele guresc pe aria Liberalilor, alta pe cea a pesediştilor, destule pe aria pedeliştilor, ba chiar şi preşedintele are nişte voci foarte fidele, unele chiar pline de talent şi foarte cultivate. Pentru că veni vorba, eu însumi a trebuit să renunţ la rubrica dintr-un săptămînal local, după ce mi s-a cenzurat un text care li s-a părut editorilor prea asupru cu dl. Năstase şi partidul dumisale. Dar mă pronunţ într-un cotidian central şi altul local, iar pentru orice eventualitate, că vine alegerile!, mi-am construit şi acest blog. Dacă nu doreşti, nimeni nu-ţi poate impune opinii şi puncte de vedere care nu sînt ale tale şi, totuşi, poţi găsi un spaţiu, un spaţiu liber, în care să te exprimi.

Prin urmare, să ataci deodată două mari grupuri de presă doar pentru că ţi-a provocat o „umilire” înţelegerea dintre PD-L şi Vadim este incorect, contraproductiv şi inadecvat, excentric funcţiei de preşedinte de ţară. Este incorect pentru că nu ziarele l-au împins pe dl Boc la asemenea o mîrşăvie idioată. A fost opţiunea dumisale şi a colegilor de conducere a partidului şi, pentru ea, nu jurnaliştii trebuiau să-şi pună cenuşă în cap ori să fi tăcut, oricît de neprofesionişti ori „tonomatizaţi” ar fi aceştia. Este contraproductiv pentru că nimeni n-a cîştigat vreodată, nicăieri în lume, o bătălie cu presa atunci cînd s-a străduit să şi-o facă potrivnică în bloc. Şi, mai ales, este aiurea să faci asta cînd victoriile electorale de pînă acum s-au petrecut (şi) datorită presei, nu doar carismei personale ori minunatelor programe de „a trăi mai bine”.

Putin, Lukaşenko, Hugo Chavez

În sfîrşit, nu este treaba preşedintelui să-i stabilească presei agenda şi regulile de conduită. Nu am auzit ca dl. Bush să se fi stropşit la vreun ziar ori canal de televiziune, deşi nu este un preşedinte foarte protejat de presă, iar cînd dl. Nicolas Sarkozy şi-a imaginat că aşa ceva ar fi posibil a fost tras iute de mînecă de consilieri şi a lăsat-o moale şi cu „sfaturile”, şi cu criticile. Cît priveşte suveranii, mă tem că nici măcar nu citesc ziare, necum să le critice! Cu tot regretul asocierii pe care trebuie să o fac, pentru că dl. Băsescu nu este chiar aşa, în zilele noastre, doar d-nii Putin, Lukaşenko şi Hugo Chavez se declară „doctori în presă” şi se ocupă intens de aceasta! Fiind însă „doctori pe puncte”, cîteodată, lasă în urma lor şi cadavre de jurnalişti. Într-o democraţie, oricît de originală ar fi încă, aiasta nu se poate, domnule preşedinte!

O versiune scurtă a acestui articol a apărut în cotidianul Flacăra Iaşului din 12 Septembrie 2008

Ce fel de alegeri vom avea?

septembrie 14th, 2008

Raspuns: ca toate alegerile din ultimii 19 ani, absurde precum sistemul politic care le organizeaza.

Pentru prima data politicienii arata clar ce vor – „ciolanul”. Politica lor nu se intersecteaza cu morala si valorile democratice, merge direct la tinta chiar si cu ajutorul fratelului diabolic care ii trece puntea.

Alegatorul aude din nou sirenele promisiunilor demagogic polpuliste, „sa se mareasca veniturile populatiei”, sa dam doare ne vor mai tine la putere.

In fapt politicienii nu dau din buzunarul lor, din salariul de senator sau deputat ci din buzunarul contribuabilului la care merge nota de plata.

Acelasi ritual al aruncarii cu raf in ochii de la mitingul debarcarii din ’89 se repeta in speranta ca de aceasta data va prinde.

Pentru ca sa existe un sistem politic democrat ar fi trebuit sa existe partide democratice.

In fapt, avem un sistem politic de comanda al noului centralism nedemocratic, bazat pe coruptie, interese meschine si partide subordonate gruparilor de interese sau chiar cite unei persoane.

Daca inainte de ’89 exista o dictatura bine definita, acum avem o dictatura distribuita cu tirani locali si la centru, o retea de hidre cu sapte capete care inghite companii, terenuri, fabrici, comert de la cel stradal la exportul de producse agricole si materii prime pina la arta, cultura si media.

Toti acestia au origine comuna in sistemul totalitar al „dezoranizarii bine organizate” pe care l-au intretinut si de aceea cunosc asa de bine vampirismul acaparator al intregii vieti sociale si economice.

Dupa ce vor secatui bugetul statului si fondurile europene si contribuabilul nu va mai putea plati dari, va veni dezastrul ireversibil.

De aceea o singura solutie se impune, nu lasati ca votul sa mearga la cei care nu il merita, nu va lasati pacaliti, goniti fiarele de la putere, organizati partide democratice, si o societate deschisa si echitabila, reveniti la statul de drept in respect pentru lege.

In fapt speratna instaurarii unui sistem democratic nu este decit visul unei noptii de vara, iarna nemiloasa il va spulbera si in acest an.

Atena, septembrie 2008

Micul erou din Surprise, Arizona

septembrie 14th, 2008
Marcus (5 ani) in masina de pompieriMarcus (5 ani) in masina de pompieri

In orasul nostru, Surprise, statul Arizona, SUA, un baietel de 5 ani din a fost ovationat in cadrul unei ceremonii organizate de catre Departamentul de Pompieri al urbei, pentru o fapta mai putin obisnuita la un copil de varsta lui.

In dimineata zilei de 16 august 2008, Erica Hammond se afla acasa doar cu fiul ei, Marcus, in varsta de cinci ani, cand a intrat in coma diabetica, situatie ce necesita o interventie medicala imediata. Nemaifiind capabila sa sune la urgenta, copilul a pus mana pe telefon si a facut acest lucru intr-un mod cu totul remarcabil. Dupa ce i-a spus dispecerei numele si adresa, Marcus i-a explicat pe un ton foarte calm natura problemei cu care se confrunta mama lui. “Nu doar ca ne-a furnizat toate informatiile de care aveam nevoie pentru a ne deplasa acolo, ci i-a si administrat mamei sale prima doza de glucoza. Sa vezi aceasta la un baietel de 5 ani este destul de neobisnuit” – a declarat foarte impresionat Michael White, seful pompierilor din orasul Surprise.

La randul ei, Erica a marturisit ca fiind constienta de boala de care sufera, s-a gandit ca s-ar putea ca intr-o buna zi, fiul ei sa trebuiasca sa “preia controlul” in caz de urgenta, asa ca l-a instruit pe baiat ce sa faca intr-o asemenea situatie. “Imi era teama ca sub presiune, va uita lucrurile pe care i le-am spus, insa el a ramas calm si si-a amintit totul”. De asemenea, tatal copilului, Ken, s-a aratat si el foarte incantat de faptul ca Marcus a fost declarat “erou”, in cadrul acestei ceremonii . “Suntem foarte norocosi sa avem un fiu atat de inteligent. Suntem foarte mandri de el”.

Pe de alta parte, seful adjunct al pompierilor, Kevin Pool, considera ca o mare parte din creditul acestei performante li se cuvine parintilor, adaugand ca si alti parinti ar trebui sa ia exemplu, educandu-si la randul lor, copiii, pentru situatii de urgenta.

Intrebat fiind la ceremonie daca se se simte erou, Marcus a raspuns timid: “Da, pentru ca i-am salvat viata mamei mele”.

Spre deosebire de alti copii “isteti”, pe care parintii îi lauda pentru cuvintele neobisnuite (adesea vulgare) pe care le-au asimilat, inteligenta “eroului Marcus” a fost demonstrata in practica. Si inca una extrem de utila…

Creaționism contra evoluționism – 4. Surprizele extraordinare ale descifrarii genomului uman

septembrie 14th, 2008
Descifrarea genomului uman a rezervat nenumărate surprizeDescifrarea genomului uman a rezervat nenumărate surprize

In articolul trecut am prezentat intre altele dezvoltarea ochiului din epiderma sensibila la caldura si lumina a vietuitoarelor care au trait in era paleozoica (aproximativ acum 530 de milioane de ani). In realitate acest process de dezvoltare completa sau incompleta a ochilor s-a repetat de zeci de ori de-a lungul timpului. In trecut s-a crezut ca procesul respectiv a avut nevoie de zeci sau sute de milioane de ani, dar, cum am aratat, ultimele lucrari arata ca in realitate evolutia ochilor nu a avut nevoie decat de un timp foarte scurt (geologic vorbind). Procesul acesta s-a repetat in mod independent de cel putin 62 de ori de-a lungul timpului. Din fericire exista vietuitoare cu ochiul incomplet dezvoltat sau cu ochi foarte diferiti ca geometrie, astfel incat s-a putut cu usurinta vedea care au fost treptele intermediare ale dezvoltarii ochilor la o serie intreaga de vietuitoare, precum si modul economic de schimbare care a permis dezvoltarea altor tipuri de ochi la insecte si alte vietuitoare. Exista scheme complete ale istoriei biologice a ochilor.

Si, surpriza cea mai mare a constat in observatia ca ochii vertebratelor (deci si cei ai omului) au perfomante mai mici decat ochii…caracatitei (Octopus)! In schitele din articolul precedent se poate vedea in stanga cum arata ochii vertebratelor (care au o pata insensibila pe retina, datorita legaturilor cu nervii optici), iar in dreapta ochiul speciei de Octopus, care are camp visual complet, avand alta structura, putin diferita!

Cu alte cuvinte, noi oamenii nu avem ochii cei mai evoluati de pe pamant! Noi nu avem o pozitie privilegiata in natura din acest punct de vedere! Dupa ce am aflat ca pamantul nu este centrul Universului (cum spun religiile) si ca de fapt Universul nu are nici un centru, aflam si faptul ca Omul nu este din toate punctele de vedere elementul central al evolutiei. Dar surprizele se tin lant chiar si astazi, mai ales de cand a aparut in forta genetica pe firmamentul stiintei.

1. Problema codificarii si decodificarii informatiei ; aspectul evolutiv

Acest subiect legat de modul in care se transmit informatiile de la o generatie la alta, precum si de sistemul de codificare-decodificare a lor vor fi subiecte ce vor fi dezbatute in alt articol, pentru ca merita o atentie speciala. Sistemul de codificare gasit in cazul materiei vii seamana mult cu sistemul de codificare din…armata! Este surprinzator faptul ca teoria evolutiei darwiniene explica perfect si acest proces in care competitia dintre diverse specii chimice a dus la formarea a cel putin doua coduri genetice diferite, poate chiar mai multe, care au concurat intre ele. Noi beneficiem azi de rezultatul acestei concurente, mostenind cate ceva de la ambele coduri (pentru majoritatea transformarilor din organismul nostru, exista un cod majoritar; dar pentru uzina de energie a celulelor corpului, numita mitocondrie, avem un alt cod, care cuprinde o baza diferita fata de primul cod, numita Uracil.

Acum voi spune doar ca ADN-ul unei specii de vietuitoare determina caracteristicile ei; prin identificarea genelor unei specii si compararea lor cu genomul altor specii se poate vedea diferenta dintre ele la nivel genetic; astfel se poate vedea corelatia intre diferenta genetica intre specii si diferenta biologica dintre ele. Si astfel s-a determinat raspunsul la „problema problemelor”: cum au ajuns stramosii nostri si ai cimpanzeilor, cu care avem cam 99% din genom comun, sa-si dezvolte dintr-o data creierul, la un volum de trei ori mai mare? Cum au evoluat acele specii de primate, transformandu-se in oamenii de azi (homo sapiens)?

2. Intre ipoteze si realitate

Au existat tot felul de ipoteze, referitor la unii factori care pot avea de asemenea o contributie, un grad de adevar. Mersul biped, schimbarea climei, etc au avut cu siguranta un rol. Dar corelatia cea mai spectaculoasa ce s-a gasit este legata de o singura gena la om!
Se pare ca la un moment dat, la primatele care au fost stramosii nostri a aparut o mutatie legata de o boala, care a condus la o diminuare a muschilor lor faciali. Dintr-o data, in loc sa mai aiba muschi faciali puternici, strans ancorati de craniu, muschi care sunt essentiali pentru mestecat, a aparut o mutatie: noile primate nu mai aveau decat muschi foarte slabi, cum avem noi azi.

Noi nu mai putem sparge cu dintii toate felurile de seminte cu coaja groasa, sau oasele de animale, ca stramosii nostri! Gaurile simetrice din craniu, care erau legate de taria si marimea muschilor faciali au inceput sa dispara, marind considerabil capacitatea craniana, si astfel creierul a putut creste de circa trei ori. Acest lucru a fost studiat si dovedit numai prin analiza fosilelor si sprin comparatia genetica dintre om si cimpanzei.
Deci o boala neasteptata a fost factorul hotarator care in final a avut consecinta pe care o stim: triplarea volumului creierului! Nu e prea multa glorie in aceasta, dar sa nu judecam lucrurile din punctual de vedere al „glorioasei noastre evolutii”. In realitate, noi am avut, ca specie, inceputuri foarte umile. Ca si Universul in care traim!

Inca un lucru interesant: exista doua specii de cimpanzei: cimpanzeii obisnuiti, care prezinta deseori un mare grad de agresivitate, si cimpanzeii bonobo, care isi rezolva problemele legate de stress prin mijloace…sexuale. Toate orientarile sexuale pot fi vazute la Bonobo. Surpriza unor cercetatori a constat in faptul ca genomul nostru este cu mult mai apropiat…nu de cimpanzeii obisnuiti, ci de Bonobo! Din pacate istoria noastra este totusi atat de plina de violente de tot felul! Ma intreb cum ar fi fost mai bine!

3. Descifrarea genomului uman

Proiectul descifrarii genomului uman a avut ca radacini increderea oarba in capacitatile stiintei a unui om extreme de neobisnuit, Craig Venter. El a visat la acest lucru intr-o vreme cand nu existau computere eficiente, iar cele care existau ar fi putut prelungi timpul necesar cercetarii la zeci de ani, marind pretul la limite inacceptabile pentru orice proiect stiintific. Primul merit al lui Craig Venter consta in faptul ca si-a dat seama ca tehnica va evolua cu rapiditate si ca in loc sa creasca, pretul proiectului va scadea. Si a avut dreptate totala! Dar nu numai acest factor al progresului a ajutat la scurtarea timpului pentru indeplinirea proiectului, cum vom vedea. Chiar diferenta dintre rezultatele asteptate si adevar a fost unul din factorii care a u ieftinit proiectul.

Trebuie sa spun ca pe atunci, in jurul anului 2000, eu lucram la compania care trebuia sa sintetizeze bazele fluorescente pentru proiect (necesare pentru marcarea fragmentelor biologice), impreuna cu un coleg si prieten roman, Pavel Cotofana, fost sef de promotie la inginerie chimica in anul meu, la Bucuresti, care avea deja o functie manageriala. Procedeul mai vechi (prin folosirea izotopilor) era mult mai imprecis si mai scump; de aceea s-a lansat un proiect nou in care nu radioactivitatea ci fluorescenta unor compusi organici sa fie adevaratul indicator. Aveam sedinte saptamanale, si in momentul cand proiectul a intrat intr-o fundatura si mi-am dat seama ca echipa principala de cercetatori a intrat in impas, m-am oferit sa lucrez eu independent pentru proiect, concurand echipa de doctori in chimie.

Eu nu am doctoratul, dar atat eu cat si colegul meu Pavel am avut norocul sa-l avem profesor pe reputatul C.D Nenitescu. In final eu am livrat produsul asteptat cu trei zile inainte de termen, ceea ce a provocat un optimism neobisnuit si buna dispozitie in companie. Echipa de doctori americani a sintetizat un compus…foarte diferit! Inutilizabil. Am primit toate felicitarile si in scris si altfel; un bonus special etc; s-a publicat un articol general in care figurez si eu intre realizatorii de baza ai acestui proiect. Dar am starnit multa adversitate si resentimente. La numai doi ani dupa acest eveniment, a trebuit sa-mi gasesc o alta companie unde sa lucrez!

4. Rezultate

Lucrand la acest proiect, am avut mult mai multe informatii proaspete despre ceea ce se intampla in timpul proiectului. Toata lumea era incredintata la inceput ca, devreme ce omul reprezinta „varful complexitatii”, genomul uman trebuie sa fie cel putin de cateva ori mai mare decat al altor mamifere. Din tatonari, la inceput s-a pomenit cifra de 100 000 de baze; apoi asteptarile au scazut la 40 000 de baze; cand s-a sfarsit proiectul era vorba de numai vreo 30 000 de baze! Cand s-a facut calculul final, s-au gasit numai 22 000 de baze!

Acest rezultat este total neasteptat, pentru ca pune specia umana exact la acelasi nivel cu caii, soarecii, balenele si vacile. Acelasi grad de complexitate a genomului! Deci omul nu este nici din acest punct de vedere varful evolutiei! Sa nu uitam ca plantele au un numar cu mult mai mare de baze: astfel planta de liliac este considerate „fruntea” cu cele 150 000 de baze ale genomului sau! Nu degeaba florile de liliac au mirosul acela deosebit!

Dar atunci, ce ne deosebeste pe noi de alte animale, in afara de creier? S-a constatat ca exista anumite gene speciale care constituie un fel de „cutie cu scule” (toolkit) pentru stabilirea ordinei genelor in genom. Aceasta trasatura (ordinea genelor in genom) stabileste ce va fi vietuitoarea respectiva: om, soarece, cal, pisica, balena sau altceva. Mare surpriza!

5. Concluzii

In primul rand, genetica, o stiinta inventata de calugarul austriac Mendel, si dezvoltata azi la nivele extraordinare de catre geneticienii actuali, a confirmat 100% Teoria evolutiei a lui Darwin. Cand s-a vazut ca gradul de rudenie dintre noi si cimpanzei este in mod precis de 98,8%, iar dintre noi si maimutele Bonobo este de peste 99%, a devenit evident ca nici nu poate fi vorba de faptul ca teoria evolutiei ar fi putea falsa! Toti adversarii evolutiei care aveau cat de cat studii stiintifice au depus armele. Mai mult decat atat, s-a determinat si s-a confirmat cu precizie relatia de inrudire intre diverse specii, asa cum a stabilit-o Darwin. Au trebuit facute foarte putine modificari ale ordinii sugerate de Darwin .
In plus, rezultatele obtinute arata ca am intrat intr-o era diferita. De acum incolo este posibil sa efectuam noi insine modificari genetice. De exemplu se stie ca evolutia inimii de la animale inferioare la noi a pornit de la inima cu o singura camera, apoi s-a format inima cu doua camera, cu trei si in final inima noastra cu 4 camere. Printr-o singura mutatie genetica rezultata in urma schimbarii unei gene cu alta, facuta de curand in mod experimental, s-a facut trecerea de la inima monocamerala la cea bicamerala intr-o specie de animale marine, de la o generatie la alta. Urmeaza lucruri si mai spectaculoase, cu siguranta, din fericire sau…din nefericire.

Nota: Pentru rezolvarea genomului uman a lucrat si o companie de stat. Compania Celera a lui Craig Venter a treminat prima proiectul, dar din motive politice a trebuit sa astepte pana la terminarea proiectului de catre compania de stat, ca sa dea un comunicat comun.

Cât de sănătoasă este creșterea record a economiei românești – trei întrebări, Matei Păun răspunde

septembrie 14th, 2008

Ritmul de creștere al economiei românești este estimat la peste 8%
anual, cel mai mare din Uniunea Europeană.

1) Cât de sănătoasă este această creștere record?

Creșterea economică nu a fost tocmai sănătoasă, deoarece a fost în mare măsură generată de consumul intern. Ceea ce, la rândul său a generat un deficit comercial și de cont curent ridicat, ceea ce, pe termen lung nu poate fi susținut.

2) Care sunt cauzele acestei creșteri și cine își poate asuma meritul?

Creșterea accelerată a Produsului Intern Brut este o rezultantă al recesiunii pronunțate de la sfârșitul anilor ’90 care a dus la reforme, privatizări și rate ale dobânzii reduse, ca urmare a unei lupte de succes împotriva inflației. Într-o mare măsură, sporirea consumului s-a produs pe seama creditelor relativ ieftine și ușor accesibile. În opinia mea, nu e altceva decât o revenire la echilibru și pentru aceasta meritul aparține probabil guvernului Viorbea, deși trebuie notat că nici guvernele următoare nu au revenit asupra reformelor, permițându-le să își continue cursul. Cauzele mai recente ale creșterii includ un foarte bun an agricol și un sector al construcțiilor foarte dinamic, deși cred că va suferi o încetinire în următoarea perioadă.
3) Care sunt perspectivele creșterii economice în România, dat fiind
climatul economic internațional și apropierea alegerilor parlamentare?

Anul viitor s-ar putea dovedi foarte dificil. Mult va depinde de cum se vor adapta exporturile la cererea internațională în fluctuație. De asemenea, odată cu majorarea ratei dobânzilor, explozia creditului de consum se va tempera și va cauza o scădere a creșterii. România trebuie să se concentreze pe sporirea productivității ca un catalizator al creșterii economice, altfel piața va impune aceste reforme.

Marius Mircu – decan de vârstă al publiciștilor români din Israel – a încetat din viață

septembrie 14th, 2008

Joia 4 septembrie in zori, a incetat din viata, la spital, Marius Mircu, decan de varsta al scriitorilor si ziaristilor evrei nascuti in Romania (99 de ani), istoriograf, memorialist si muzeograf.

Nascut la Bacau la 9 Iunie 1909, Mircu a fost presedinte al Asociatiei tinerilor scriitori, publicisti si artisti evrei din Romania – 1938. A fost redactor sau colaborator la principalele publicatii din Bucuresti: „Vremea”, „Reporter”, „Rampa”, „Adevarul Literar si Artistic”, „Realitatea ilustrata”, „Natiunea”, „Sanatatea”. „Ziarul Stiintelor si al Calatoriilor”, „Ordinea”, „Universul copiiilor”, „Jurnalul Copiilor”, la publicatiile evreiesti, inclusiv “Revista Cultului Mozaic”.

Marius Mircu s-a aflat printre initiatorii Muzeului Evreiesc din Bucuresti si a fost directorul Muzeului – incepand de la infiintare, timp de cinci ani. El a imigrat in Israel in 1987 si a colaborat la toate publicatiile din tara, la Kol Israel , unde a prezentat un serial cu 200 de episoade dedicate istoriei presei evreiesti din Romania.

A publicat in Romania si Israel peste 40 de volume: literatura pentru copii, romane, reportaje, eseuri, schite.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei scriitorilor israelieni de limba romana.

Iata o bibliografie partiala a operei lui Marius Mircu: 24 de ore in jurul lumii, 1932, Vazduhul ne cheama, 1934, N-am descoperit America!, 1937, Atlantinia, 1939, Amntirile unei studente, 1940 Pogromul de la Iasi, 1944, Pogromurile din Bucovina si Dorohoi, Pogromurile din Basarabia si Transnistria, 1947, Trimis special, 1974, Dosarul Ana Pauker, 1991, Dosarul Ana Pauker, 1991, Treizeci si sase de stalpi ai lumii, 1994, Oameni de omenie in vremuri de neomenie, 1996, Ce s-a intamplat cu evreii din Romania, 1996, 1997, trei volume.

Eseuri, povestiri pentru copii, schite: Despre cativa copii, 1942, Sa emigram cu totii!, 1939, Sa impiedicam razboiul?, 1938, Povestea minunata a lui Shirley Temple, 1938 (cateva editii), Albumul ShirleyTemple, 1938, Ed Cartea Noastra, Bucuresti Rango, prietenul oamenilor, 1942 (sub numele de G. M. Vladescu), Bucuresti, Povestea unui copil din zilele noastre, 1947, Bucuresti, Rascoala din jungla, 1947, Jurnalul copiilor – gazeta saptamanala, 1947-1949, Numai oamenii norocosi au noroc, 1989, Sapte buclucuri de scriitor, 1993.

Romane: Peste cincizeci de ani, 1967,Tel Aviv, Croitorul din Back, 1979, M-am nascut reporter, 1981, Croitorul din Back – editia a ll-a, integrala – 1998, Askelon. Seria “Sapte momente din istoria evreilor din Romania”: Drama unui umorist, 1973, Haifa, Sapte momente, 1977, Haifa, Alte sapte momente, 1978, Haifa, Inca sapte momente, 1981, Haifa, Tot sapte momente, 1983, Haifa, Din nou sapte momente, 1987, Askelon, Iar o data saptemomente, 1988, Askelon, Ultime sapte momente, 1989, BatYam, Alte ultime sapte momente, 1992, Bat Yam.

Scriitor si ziarist prolific, pasionat, Mircu si-a castigat increderea, simpatia si respectul cititorilor sai.

Cursa prezidențială americană, creditele imobiliare și un viitor incert

septembrie 14th, 2008
Contribuabilul va suporta costul falimentului celor două firmeContribuabilul va suporta costul falimentului celor două firme

Marea bomba a stirilor in Statele Unite o reprezinta anuntul datoriei astronomice a fondurilor mutuale Fannie Mae si Freddy Mac, angrenate in redresarea pietei imobiliare, care da peste cap toate socotelile optimistilor referitoare la prognozele de insanatosire rapida a economiei americane.

Practic intrecerea electorala pentru locul de la Casa Alba este ramasa intr-un con de umbra fata de acest eveniment major al pietelor financiare.

Este vorba de 5000 de miliarde de dolari bagati in imprumuturi neperformante si care au adus cele doua institutii in pragul falimentului.

…si ca imaginea sa fie completa, industria imobiliara care reprezinta aproximativ 24% din cifra de afaceri a economiei americane este in cadere libera cu o situatie extrem de delicata la orizont.

Banca Federala incearca sa acopere deficitul creat de cele doua fonduri prin mentinerea dobanzilor la un nivel cat de cat ridicat, iar pe de alta parte, bancile incearca sa scada dobanzile la un nivel care sa faca imprumuturile lor atractive catre populatie.
Iesirea din criza, se intrevede doar prin absorbtia acestei gauri neagre la bugetul de stat, ceea ce ar avea ca efect drenarea de fonduri din buzunarele contribuabililor prin marirea taxelor.

Promisiuni electorale

In aceste conditii, cei doi candidati la presedintie isi brodeaza discursurile electorale pe un „cal bolnav”.

Obama ar mari taxele business-urilor ceea ce ar descuraja micile afaceri iar pe cele actuale le-ar falimenta, adancind criza economica actuala si nerezolvand tendinta de pauperizare a populatiei de la care asteapta voturile, iar McCain ar mari taxele tuturor in mod dureros dar echitabil.

Redresarea industriei imobiliare ar reprezenta un prim pas spre capatul conului de umbra si relansarea acelor ramuri industriale cu mare potential economic. Aceasta insa este misiunea noului presedinte care va incerca sa negocieze in mod amiabil cu Congresul noile coordonate ale capitolelor din bugetul anului viitor.
In cazul in care un candidat democrat va castiga alegerile, avand in vedere dominanta democrata din Congres prin prezenta in cel mai inalt scaun al senatului a lui Nancy Polosi, ar face sa grabeasca lucrurile si sa se intrevada mai rapid o remediere a situatiei. Totusi, luand in consideratie lipsa de experienta a lui Obama si pornirile sale populiste, s-ar putea ca acest avantaj de timp sa fie anulat prin unele masuri mai putin radicale.

McCain in schimb, avand de partea sa o cunoscatoare a situatiei zacamintelor de titei din Alaska in persoana lui Sarah Palin, si constientizand membrii congresului asupra situatiei de adancire a crizei economice, isi permite sa lanseze promisiuni de schimbare, imprumutate de la contracandidatul sau, caci presimte ca ar putea sa devina un foarte eficient manager al situatiei. Va trebui insa sa gaseasca acea cheie miraculoasa care sa produca o drenare a eforturilor americanilor catre activitati eficiente, pe care Gearge Bush nu le-a descoperit in timpul mandatului sau.

Criza economica

Economia americana este tributara fortei de munca scumpe, iar noi teatre de operatiuni militare nu se intrevad intr-o perioada imediata, astfel ca industria de armament sa poata absorbi forta de munca excedentara iar industria sa produca armamente noi si sofisticate.

Alte posibile variante de contrabalansare rapida a crizei ar fi scoaterea de echivalent in aur din rezerva federala, sau devalorizarea dolarului.

Rezerva federala ramane o ultima si de nedorit solutie a actualei crize despre care nimeni nu deschide inca discutia, avand in vedere elasticitatea dovedita a economiei americane care poate sa sustina orice „uragan economic” de acest tip.

In acelasi timp insa, un dolar slab ar da o lectie amara OPEC care in mod nejustificat si tendentios a redus productia de titei, vrand asfel sa-si testeze pe propria piele puterea mondiala in declin.

America, cel mai mare importator de titei al lumii, are deja ceva planuri de criza. Noul colos economic, China, alimenteaza deja revolutia lui Hugo Chavez in Venezuela, iar Europa lui Sarkozy ar putea, in cele din urma, sa supravietuiasca intr-o negociere dura, dar niciodata imposibila, cu Marele Urs de la rasarit.

Sub aceste auspicii, prezenta americana in Iraq isi cam limiteaza necesitatea si ultimele anunturi in legatura cu retragerea unui mare contingent militar isi gaseste o explicatie logica.

Criza de conducere din Pakistan este singura care incurca socotelile in zona, atata vreme cat Iranul nu incearca sa aibe reactii pozitive la cerintele de neproliferare din exterior si isi continua ambitiile de putere nucleara.

Marirea contingentului militar american in Afganistan are astfel o explicatie, dar ramane inca sub un mare semn de intrebare in legatura cu finantarea de la bugetul federal.

Liviu Dan IOAN este absolvent al Academiei de Stiinte Economice, Facultatea de Relatii Internationale, Comerciale si Bancare pe care a absolvit-o post universitar in anul 1994. A absolvit Cursul de Management for Oil and Gas Companies al Universitatii Thunderbird din Arizona in anul 1994. A avut colaborari cu USAID si Banca Mondiala pentru restructurarea sectorului petrolier din Romania in perioada 1991-1995.

‘Republica Moldova este binecuvântată şi apărată de Patriarhia Română’

septembrie 14th, 2008
Vlad Cubreacov este un critic al Vlad Cubreacov este un critic al „imperialismului” rusesc

La distanţă de 17 ani de la proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, găsesc potrivit să ne amintim care au fost reacţiile Bisericilor faţă de acest act politic important, care comportă consecinţe pe termen lung pentru populaţia majoritară autohtonă şi cea minoritară alohtonă din cuprinsul noului nostru stat.

În acest context, suntem obligaţi să observăm că Biserica Ortodoxă Română este singura Biserică din lume care a salutat oficial Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991, adresând la numai o oră după proclamarea măreţului act, un amplu mesaj de binecuvântare. Câteva zile mai târziu, în data de 11 septembrie 1992, Prea Fericitul Părinte Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Teoctist Arăpaşu le-a adresat tuturor întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe, Bisericilor orientale, Bisericii romano-catolice, Bisericii vechi catolice, Bisericii anglicane şi conducerii organizaţiilor creştine internaţionale un Apel în favoarea recunoaşterii independenţei de stat a Republicii Moldova.

Marii lideri religioşi ai lumii erau rugaţi:
„Ne adresăm Prea Fericirii (Sanctităţii, Eminenţei) Voastre, în numele principiilor Evangheliei şi al libertăţii popoarelor, ale comuniunii noastre frăţeşti şi ale drepturilor omului şi vă rugăm frăţeşte şi creştineşte să faceţi demersuri pe lângă Preşedintele, Guvernul şi Parlamentul ţării Dumneavoastră de a recunoaşte independenţa Republicii Moldova.” Acest Apel a găsit un larg ecou internaţional, la Patriarhia Română primindu-se mai multe scrisori de răspuns. Acţiuni concrete pentru recunoaşterea Republicii Moldova au întreprins Patriarhul Ierusalimului, care s-a adresat conducerii Israelului, Patriarhul suprem şi Catolicosul tuturor armenilor Vasken I, Mitropolitul primat al Marii Britanii.

Cererea Patriarhiei Române pentru recunoaşterea independenţei Republicii Moldova a fost înmânată de şefii de culte creştine guvernelor următoarelor ţări: Cehia şi Slovacia, Iordania, Finlanda, Statele Unite ale Americii, Germania, Marea Britanie, Israel, Republica Armenia şi Norvegia. Toţi şefii de culte care au răspuns Apelului Patriarhiei Române şi-au exprimat bucuria pentru proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, solidaritatea cu Moldova, cu poporul român de pretutindeni şi cu Biserica Ortodoxă Română. De asemenea, şefii cultelor religioase din lume au ţinut să arate că „poporul Moldovei a suferit ca şi celelalte popoare din fosta URSS” şi că „în virtutea învăţăturii creştine suntem obligaţi să sprijinim lupta popoarelor pentru autodeterminare şi libertate”. Singurul răspuns în răspăr a venit din partea Patriarhiei Moscovei, care, speriată de proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, se neliniştea şi căuta să asigure perpetuarea URSS cel puţin sub aspect bisericesc. În răspunsul său, Patriarhia Moscovei a opinat că „destrămarea URSS nu trebuie să fie cauza divizării Bisericii” şi că „apariţia pe hartă a noilor graniţe nu constituie un motiv pentru modificarea teritoriului canonic al Patriarhiei Moscovei”.

Pe de altă parte, Patriarhia Moscovei, structură virusată de imperialism şi puternic ataşată KGB-ului sovietic, a încercat, cu mijloace şi metode proprii, să se împotrivească procesului de emancipare naţională a popoarelor captive din fosta URSS.

În 1994, într-un discurs rostit în cadrul Consiliului Rus de Politică Externă, Mitropolitul Kiril Gundeaev de Smolensk şi Kaliningrad, şef al Departamentului de Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, avea să exprime politica Patriarhiei Moscovei faţă de noile state independente în următorii termeni: „În timp ce într-un imperiu ţara mamă exploatează teritoriile ocupate, marele nostru stat îşi datorează existenţa spiritului său de sacrificiu. Ce s-ar fi întâmplat dacă poporul rus nu s-ar fi sacrificat pentru alţii? Ţara noastră ar fi rămas un stat monoetnic, în frontierele Câmpiei Ruse, aşa cum a rămas Polonia sau Lituania.

Altfel zis, Rusia ar fi fost ceea ce sunt vecinii săi. Dar poporul rus a fost, se vede, destinat să îndeplinească o misiune istorică pe calea creării prin sacrificiu şi abnegaţie a acestei lumi ruseşti, care este Rusia sobornicească, a universului rusesc.

Este un concept foarte special din punct de vedere cultural, istoric, spiritual şi chiar economic. La urma urmei, frontierele dintre fostele republici sovietice, aceşti stâlpi de beton absurzi, sunt ca şi Zidul Berlinului! Exact cum Zidul Berlinului a fost construit de-a curmezişul trupului viu al unui singur popor pe care nu l-a putut diviza nicicând, tot aşa au fost trasate frontiere absurde de-a curmezişul trupului viu al poporului nostru, dar nu va fi niciodată în stare să-l dividă. Nu e nici o problemă că noi va trebui să plătim pentru unitatea noastră.

Trebuie să continuăm să plătim. Chestiunea este că nu poate exista dragoste fără reciprocitate. Deci, şi poporul nostru, care dă atâta altora, are dreptul să primească ceva în schimb. Nu bani, maşini şi produse, ci să ne respecte politica noastră externă, cel puţin prin coordonarea politicii lor externe cu politicile noastre.” Aşadar, Imperiul rus, în formula restrânsă a „Rusiei soborniceşti” destinate „să îndeplinească o misiune istorică” are nevoie, pentru a câta oară, de Biserica Rusă ca instrument de promovare a politicilor sale în spaţiul controlat odinioară şi populat „de un singur popor”, cel sovietic bineînţeles, care ar fi reprezentat şi ar mai reprezenta încă un singur „trup viu”.

Independenţa de stat a Republicii Moldova a fost pusă la încercare în 1992, în timpul Războiului de Independenţă de pe Nistru provocat de Armata a 14-a de ocupaţie a Federaţiei Ruse.

Suntem datori să ne amintim că Patriarhia Română este singura Biserică, care a oficiat în tot cuprinsul său, la zile anumite, servicii divine pentru încetarea luptelor în zona Nistrului şi pentru susţinerea luptătorilor moldoveni care au participat la Războiul de Independenţă.

Patriarhia Română a depus şi însemnate eforturi diplomatice pentru atragerea atenţiei opiniei publice internaţionale asupra situaţiei din Republica Moldova şi asupra agresiunii militare ruseşti. Astfel, la 21 mai 1992, Prea Fericitul Patriarh Teoctist i-a adresat Sanctităţii Sale Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii un mesaj în care se spunea: „Vestea despre creşterea violenţelor şi a pierderilor de vieţi omeneşti în Transnistria, în ciuda încercărilor repetate de soluţionare a neînţelegerilor pe cale paşnică şi dialog şi mai ales cea despre implicarea recentă în acest conflict a armatei a 14-a a Rusiei, staţionată în regiune, ne-a îndurerat şi ne îngrijorează profund.

În aceste momente grele, facem un frăţesc apel către Sanctitatea Voastră, să fiţi cu sufletul şi rugăciunea alături de noi şi de toţi fraţii şi surorile noastre, care sunt în suferinţă, şi, ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse surori, să faceţi demersuri pe lângă conducerea Republicii Ruse pentru retragerea armatei a 14-a din stânga Nistrului şi încetarea agresiunii militare.”

Această rugăminte a Patriarhului Teoctist a fost ignorată, iar Patriarhul Alexei al II-lea şi Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse nu au întreprins nici un demers pe lângă conducerea de stat a Rusiei.

La 23 iunie 1992, în plină desfăşurare a Războiului de Independenţă de pe Nistru, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a lansat un Comunicat, pe care merită să-l reproducem integral, dată fiind importanţa lui documentară. Iată ce se spunea în acel Comunicat: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat cunoştinţă cu multă îngrijorare şi durere de agravarea continuă a situaţiei conflictuale din zona Nistrului şi de suferinţele martirice ale fraţilor noştri de acelaşi sânge şi de aceeaşi credinţă. În aceste zile, când întreaga suflare a Bisericii noastre strămoşeşti se bucură de proclamarea canonizării şi introducerea în calendar a unor noi sfinţi români, pământul sfânt al ţării odrăsleşte noi mărturisitori şi martiri şi sânge românesc nevinovat se varsă din nou pentru apărarea gliei, a credinţei şi a neamului.

În faţa acestei grave situaţii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu clerul şi toată suflarea românească îşi ridică glasul şi fac un apel grabnic pentru încetarea imediată a vărsărilor de sânge omenesc, pentru retragerea Armatei a 14-a a Rusiei de pe pământul sfânt al Basarabiei şi găsirea căilor de reconciliere şi înţelegere prin dialog şi tratative paşnice. Suntem cu toţii în aceste momente grele alături de fraţii de un neam şi de o credinţă cu noi şi rugăm pe Dumnezeu să reverse pacea şi harul Său peste toţi locuitorii care împreună vieţuiesc pe pământul străbun, moştenit de la moşii şi strămoşii noştri şi să alunge din inima şi din gândul vrăjmaşilor duhul iubirii de stăpânire peste alţii şi de fărâmiţare şi înstrăinare a gliei noastre sfinte. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi.”

În duminica din 28 iunie 1992, după cum ne anunţa o Ştire a Biroului de presă al Patriarhiei Române, în toate bisericile şi mănăstirile din cuprinsul Patriarhiei Române s-au înălţat rugăciuni către Dumnezeu „pentru fraţii basarabeni de peste Prut”, iar după Sfânta Liturghie au fost trase clopotele „în amintirea răpirii de la trupul ţării, acum 52 de ani, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi a anexării lor la Uniunea Sovietică”.

La 29 iunie 1992 Patriarhia Română a adresat un Apel Secretarului general al Consiliului Mondial al Bisericilor, Secretarului general al Conferinţei Bisericilor Europene, precum şi Preşedintelui Consiliului Ecumenic al Bisericilor Naţionale din Statele Unite ale Americii în legătură cu agravarea situaţiei din Republica Moldova. „Vă împărtăşim, – se spune în Apel, – îngrijorarea noastră privind înrăutăţirea situaţiei conflictuale din zona Nistrului şi martiriul la care sunt supuşi fraţii noştri în urma războiului nedeclarat pe care Federaţia Rusă l-a declanşat împotriva Republicii Moldova prin intrarea în luptă a armatei a 14-a aflată pe teritoriul Republicii Moldova.

În această gravă situaţie dorim să vă supunem atenţiei următoarele:

1. Republica Moldova este stat independent şi suveran recunoscut internaţional inclusiv de către federaţia Rusă, iar orice conflict intern trebuie rezolvat pe plan local, prin dialog şi tratative paşnice, cum de nenumărate ori au cerut Preşedintele, Guvernul şi Parlamentul acestei ţări.

2. Contrar declaraţiilor făcute imediat după căderea regimului comunist în favoarea democraţiei, a drepturilor omului, inclusiv a libertăţii la autodeterminare a fostelor republici ale URSS, continuă prezenţa armatei ruse pe teritoriul unor state şi amestecul în treburile lor interne, recurgerea la neadevăr spre a induce în eroare opinia publică internaţională şi a-şi justifica intervenţiile militare sunt dovezi clare că ideea imperialismului sovietic continuă să facă noi victime, ameninţând principiile democraţiei.
Având în vedere că populaţia civilă a Republicii Moldova este supusă unui adevărat măcel din partea forţelor separatiste şi a armatei a 14-a a Rusiei, cu frăţească dragoste în Hristos Domnul, vă rugăm să vă alăturaţi nouă în rugăciuni către Dumnezeul păcii şi al îndurărilor şi să faceţi cunoscută opiniei publice internaţionale situaţia tragică din zona Nistrului.

Vă rugăm, de asemenea, să faceţi demersuri pe lângă Preşedintele SUA. dl George Bush, Congresul american şi Consiliul de securitate al ONU pentru a se trimite observatori internaţionali în zona de conflict, pentru a se pune capăt minciunii şi dezinformării, pentru retragerea armatei a 14-a de pe teritoriul Republicii Moldova şi pentru încetarea vărsărilor de sânge nevinovat.”
La 2 iulie 1992 Patriarhul Teoctist a lansat, de la mănăstirea Putna, un Apel către toate naţiunile lumii, în care spunea:

„Poporul român credincios, adunat laolaltă la mănăstirea Putna, din toate ţinuturile de o parte şi de alta a Prutului la mormântul Voievodului şi Părintelui Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt, apărătorul întregii creştinătăţi, cum a fost numit la vremea sa, cu prilejul canonizării şi proclamării lui ca sfânt român şi al întregii Ortodoxii, se adresează într-un glas tuturor popoarelor, parlamentelor ţărilor lumii, organismelor internaţionale, Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi tuturor Bisericilor şi întâistătătorilor lor cu rugămintea de a asculta o clipă, – aşa cum au făcut-o în decembrie 1989, – durerea sufletului nostru: În Republica Moldova ceas de ceas curge sângele pe ambele maluri ale Nistrului, sunt ucişi copii, tineri şi bătrâni nevinovaţi.
Atrocităţile depăşesc închipuirea.

Este datoria noastră faţă de neamul şi pământul Ţării lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sfârtecat de mai multe ori de-a lungul istoriei, în faţa şirului nesfârşit de martiri să ne adresăm şefilor de state, întâistătătorilor, mai ales ai Bisericii Ruse şi ai Bisericilor Ucrainei, de a interveni pe toate căile pentru a se pune capăt masacrului ce se săvârşeşte asupra unui stat independent, recunoscut ca atare de toate forurile internaţionale.

Noi, toţi cei adunaţi astăzi la Putna, ierarhi, cler şi popor creştin, considerăm că sângele vărsat este crimă ce strigă la ceruri şi face să crească ura şi dezbinarea între popoare. Faţă de pacea şi înţelegerea la care ne cheamă Iisus Hristos nu există alternativă acceptabilă.”

În contrast vădit cu această atitudine a Bisericii Ortodoxe Române apare poziţia Patriarhiei din preajma Kremlinului. La 29 iunie 1992, în legătură cu Războiul de Independenţă de pe Nistru, Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei lansa un „Cuvânt către creştinii ortodocşi din Moldova”.

Patriarhul rus, punând semnul echivalenţei între luptătorii moldoveni pe de o parte şi soldaţii Armatei a 14-cea ruse de ocupaţie şi trupele bandiţilor transnistreni pe de altă parte, scria: „Voi sunteţi vinovaţi în egală măsură şi în egală măsură meritaţi o viaţă mai bună. Înţeleg profund aspiraţiile poporului moldovean care şi-a dobândit independenţa şi doreşte să-şi consolideze suveranitatea. Dar sunt convins că şi alte grupuri naţionale din Moldova trebuie să beneficieze pe deplin de drepturile cetăţeneşti, inclusiv de principiul alcătuirii statale.”

Am încercat să readuc în atenţie doar câteva dintre gesturile publice ale Patriarhiilor Română şi Rusă în raport cu independenţa de stat şi suveranitatea Republicii Moldova. Nu m-am referit deloc la culisele diplomaţiei bisericeşti, care de asemenea sunt interesante şi importante. Bineînţeles că subiectul este unul larg şi merită o dezbatere cuprinzătoare şi amănunţită, pentru a se vedea cât de diferite au fost şi sunt poziţiile celor două Biserici, de altfel cele mai numeroase în ansamblul Ortodoxiei şi, din păcate, angajate într-un diferend istoric de natură canonică care vizează direct Republica Moldova şi perspectivele ei ca stat independent, integru şi suveran.

Vlad CUBREACOV este deputat în Parlamentul Republicii Moldova și este consilier cu misiuni speciale al Mitropoliei Basarabiei, parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române.

Obama contra McCain – o Americă polarizată

septembrie 14th, 2008
Barack Obama și John McCain reprezintă fiecare jumătate de AmericăBarack Obama și John McCain reprezintă fiecare jumătate de Americă

Așa cum pronosticam în urmă cu două săptămâni, avansul în sondaje al lui Barack Obama asupra lui John McCain în alegerile prezidențiale din Statele Unite va dispărea odată cu apariția în avanscenă a candidatului Republican la convenția partidului său.

Media sondajelor, potrivit lui www.realclearpolitics.com, arată acum un avantaj de 2 – 3% candidatului Republican înaintea celui Democrat în scrutinul de la 4 noiembrie.

Acesta este efectul net nu numai al convenției Republicane, care a anulat impactul mediatic al convenției Democrate, desfășurată cu o săptămână înainte ci și al prezentării colistierei lui McCain pentru vicepreședinție, guvernatoarea statului Alaska, Sarah Palin.

Palin, în vârstă de 44 de ani și cu doar doi ani de experiență la cârma celui mai puțin populat stat american, este femeia cu cele mai mari șanse din istoria Statelor Unite de a deveni vicepreședinte.

Geraldine Ferraro, colistiera lui Walter Mondale în 1984 pe tichetul Democrat, nu avea șanse reale, dat fiind avansul uriaș în sondaje al tichetului Republican Reagan – Bush.

Sarah Palin este persoana pe care conservatorii o iubesc, iar liberalii o urăsc.

Provenită dintr-o mică localitate din Alaska, mamă a cinci copii, opusă întreruperilor de sarcină, adeptă a pedepsei cu moartea și sprijinitoare a intervenției militare din Irak, ea a energizat baza Partidului Republican, atât de demoralizată în ultimele luni.

Lipsa ei de experiență a fost contrabalansată de tinerețea și energia ei, și pare să fi ridicat cota tichetului Republican printre o parte a femeilor Democrate care încă nu i-au iertat lui Obama tratamentul aplicat lui Hillary Clinton în alegerile primare.

Nimic însă nu e jucat și multe vor depinde de confruntările televizate dintre Obama și McCain.

Liberali contra conservatori

Până la urmă însă această alegere este una ideologică, așa cum au fost cele din 2000 dintre George Bush și Al Gore și 2004 dintre Bush și John Kerry.

O hartă electorală o arată clar: puține state au șansa să basculeze de la un partid la altul.

Trebuie precizat că președintele Statelor Unite nu este ales prin vot direct, ci de către un colegiu electoral ales de alegătorii fiecărui stat.

Numărul marilor electori dintr-un stat este egal cu numărul de senatori (2 pentru fiecare din cele 50 de state) și reprezentanți trimiși de statul respectiv în Congresul federal + 3 electori pentru capitala federală Washington DC.

Tichetul care obține majoritatea într-un stat câștigă toți electorii din statul respectiv (cu două excepții nesemnificative – Nebraska și Maine care atribuie electorii pe o bază mai proporțională).

În total sunt 538 de mari electori, fiind nevoie de o majoritate de 270 de electori pentru alegerea președintelui.

Sondajele actuale arată că Obama are în coloana sa 207 voturi, McCain 227, iar 104 de voturi sunt pe muchie de cuțit, în state în care avansul în sondaje este de sub 5% pentru unul dintre competitori.

Cele opt state în care se va juca alegerea prezidențială sunt: Ohio (20), Virginia (13), Colorado (9), New Mexico (5), Nevada (5), toate câștigate de Republicani în 2004, și Pennsylvania (21), Michigan (17), Minnesota (10) și New Hampshire (4), câștigate de Democrați în 2004.

Dacă însă se transformă sondajele actuale, indiferent de cât de mic e avantajul, în mari electori, atunci scorul este de 273 la 265 pentru Obama, față de 284 la 252, scorul cu care a câștigat Bush în 2004.

Acest rezultat este dat de deplasarea a doar trei state din coloana “roșie” în cea “albastră”: Colorado, New Mexico și Iowa (7 electori).

Este posibil deci ca, așa cum Florida a decis alegerile din 2000 și Ohio le-a decis pe cele din 2004, anul acesta Colorado să fie statul decisiv.

În principiu, cele două Americi – cea liberală din nord-est și coasta de vest – și cea conservatoare din centru și sud – rămân la fel de divizate ca oricând.

Și, după cum se vede, fie că Partidul Republican e reprezentat de George Bush sau de John McCain iar Partidul Democrat de Al Gore, John Kerry sau Barack Obama, rezultatul nu pare să se schimbe radical.

Dar până la 4 noiembrie mai e destul timp și numai cineva complet neavizat poate exclude o surpriză, într-un sens sau în altul.

Pericolul reintegrării virtuale a Moldovei

septembrie 14th, 2008

Semnarea în grabă a unui nou document („memorandum Kozak” sau orice alt tip de document declarativ) poate pune bazele unei reintegrări virtuale, nu reale, care ar pune în pericol funcţionarea Moldovei ca stat şi apropierea sa de UE.

În realitate, reintegrarea nu se va face prin semnarea unui document. Ştim cu toţii bine cât de mult sunt respectate tot felul de „fiţuici” în spaţiul postsovietic.

Discuţiile despre reintegrarea Moldovei ar trebui să ţină cont de două precedente istorice relevante pentru Moldova. Cipru si Ajaria. În 1964, în urma unor tensiuni politice şi ciocniri violente, comunităţile grecească şi turcă au ajuns la un anumit compromis constituţional. Pe hârtie. Însă acel acord s-a dovedit a fi disfuncţional. Acel acord nu a dus la reintegrarea reală a Ciprului. Din contra, tensiunile din Cipru s-au agravat constant până au izbucnit într-un război în 1974.

Exact peste 10 ani, după aşa-numitul „compromis”, Cipru a demonstrat absolut clar că semnarea unor acorduri nu neapărat aduce pace, şi, de fapt, poate destabiliza situaţia pe viitor. După războiul din 1974 a durat o perioada lungă în care partea grecească a Ciprului s-a modernizat, europenizat şi a aderat la UE. Astăzi Ciprul grecesc este de trei ori mai prosper decât Ciprul turcesc. Anume progresul politic şi economic în partea grecească a insulei a făcut zeci de mii de etnici turci să iasă în stradă cerând reunificarea insulei în 2002-2003. Foştii separatişti au devenit prointegraţionişti. Ciprul a demonstrat că reunificarea se face nu prin semnarea unor documente, ci prin schimbarea condiţiilor pe teren. Astăzi Cipru este mai aproape de reunificare ca niciodată.

Al doilea exemplu este regiunea Adjaria din Georgia. În perioada 1992-2004 aceasta nu era o regiune separatistă ca Abhazia si Osetia de Sud, ci semiseparatistă. În realitate, Adjaria era separată de restul Georgiei. Sub controlul lui Aslan Abaşidze, Adjaria avea propriile formaţiuni paramilitare, controla şi incasa taxele la hotarul cu Turcia şi portul Batumi; menţinea un sistem politic închis, autoritar, izolat politic de restul Georgiei. Guvernul central georgian nu avea practic nicio influenţă asupra Adjariei. Federaţia Rusă îşi menţinea prezenţa militară în Adjaria şi era foarte influentă datorită relaţiilor sale apropiate cu Abaşidze. Chiar dacă era separată, Adjaria nu era separatistă.

La nivel declarativ Adjaria recunoştea integritatea teritorială a Georgiei şi se considera formal parte a Georgiei, folosea valuta georgiană şi (foarte important) avea locuri în parlamentul din Tbilisi. Partidul lui Abaşidze întotdeauna „obţinea” 95% din voturi în Adjaria şi toţi deputaţii din Adjaria votau în parlamentul din Tbilisi aşa cum le dicta Abaşidze. În ultimii ani de preşedinţie, Eduard Şevardnadze conta foarte mult pe aceşti deputaţi din Adjaria, care, de fapt, îl ajutau mai mult sau mai puţin să menţină o majoritate în parlament. În schimbul sprijinului oferit unui lider autoritar la Tbilisi, Adjaria rămânea de facto separată de restul Georgiei. În 2004, Mihail Saakaşvili l-a forţat pe Abaşidze să evadeze în Rusia şi a asigurat reintegrarea deplină a Adjariei la Georgia. Saakaşvili a reuşit să reintegreze Adjaria datorită a trei factori. În primul rând, Saakaşvili era mai popular în Adjaria decât Abaşidze. În al doilea rând, Saakaşvili a exercitat presiuni militare asupra lui Abaşidze, aducând trupe georgiene la hotar cu Adjaria şi ameninţând cu o intervenţie militară. În al treilea rând, Rusia nu a intervenit. Drept rezultat regimul Abaşidze a implodat.

Pentru Moldova pericolul e că Transnistria poate deveni ca Adjaria de pe timpul lui Şevardnadze. Separată în realitate, dar neseparatistă declarativ. Reunificarea pe model adjarian nu ar fi probabilă în viitorul previzibil, pentru că condiţiile prezente în Georgia în 2004 nu sunt prezente în Moldova: preşedintele Voronin sau un viitor preşedinte nu sunt populari în Transnistria, Rusia nu va mai sta deoparte, iar Moldova nu va recurge la presiuni militare.

„Precedentul Adjaria” sau reintegrarea virtuală este cea mai periculoasă perspectivă pentru Moldova la etapa actuală. O reglementare rapidă, în baza regulilor impuse de Rusia, înaintea alegerilor nu va schimba aproape nimic în Transnistria, dar va schimba foarte multe în Moldova. Cu sau fără Smirnov, Rusia va încerca să creeze toate precondiţiile pentru păstrarea situaţiei actuale de facto în Transnistria: menţinerea unui sistem politic autoritar izolat de Moldova, asupra căruia Chişinăul nu va avea nicio influenţă reală; forţe paramilitare independente de Moldova, servicii speciale locale, controlul frontierei externe şi prezenţa militară rusă într-o formă sau alta.

Însă Moldova se va schimba foarte mult. Transnistria va recunoaşte formal (dar nu real) suveranitatea Moldovei, va trimite circa 20 de deputaţi în parlamentul de la Chişinău care vor deţine balanţa puterii, vor vota consolidat cum vrea Tiraspolul şi vor deveni principalii mediatori în sistemul politic fragmentat din Moldova. Astfel, Tiraspolul va impune regulile jocului oricărei administraţii de la Chişinău pentru încă mulţi ani, sau chiar decenii. Transnistria va avea puterea şi pârghiile necesare pentru a bloca eforturile Moldovei de a se reforma, europeniza şi consolida ca stat. Iar Moldova va avea pârghii minime pentru a influenţa Transnistria, virtual reintegrată. Republica Moldova poate uşor deveni ostaticul Transnistriei, aşa cum Şevardnadze era ostaticul Adjariei.

Reintegrarea însă este posibilă. Dar reintegrarea poate fi atinsă numai prin schimbarea realităţilor din Moldova, nu semnarea unor hârtii pe care nimeni nu le-ar lua în serios la Moscova sau Tiraspol. Reintegrarea deja se înfăptuieşte. Oamenii de afaceri transnistreni devin parte a spaţiului economic unic al Republicii Moldova; datorită ştampilelor vamale moldoveneşti, exporturile transnistrene în UE cresc masiv (făcând economia transnistreană şi mai dependentă de Chişinău), iar universităţile din Transnistria îşi doresc să fie acreditate la Ministerul Educaţiei de la Chişinău. Moldova are nevoie de consolidarea şi aprofundarea tendinţelor actuale atât în procesul de reglementare transnistreană, cât şi în apropierea de UE. Cu cât mai aproape de UE va deveni Moldova, cu atât mai funcţională, mai prosperă – cu atât mai reale vor deveni şansele unei reintegrări reale, nu virtuale.

Nicu Popescu este cercetător la Consiliul European pentru Relaţii Externe, Londra. Articolul a apărut inițial pe www.unimedia.md

Sănătatea reproductivă şi activitatea de îngrijire neremunerată

septembrie 14th, 2008

Bugetele sunt de obicei percepute ca fiind ceva despre bani: cei care elaborează bugetele se concentrează asupra costurilor monetare. Astfel, ei ignoră activitatea de îngrijire neremunerată – o activitate care în principiu este realizată de femei care au grijă de copii şi alţi membri din familie şi comunitate. Munca de îngrijire neremunerată presupune munca pe lângă casă şi grija faţă de copii pe care oamenii de obicei o prestează pentru familiile lor, fără plată. Un aspect important care necesită atenţie este munca neremunerată de îngrijire a persoanelor bolnave.

Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) reprezintă un set de reguli acceptate pe plan internaţional care stipulează modalitatea în care ţările trebuie să calculeze produsul intern brut (PIB). Regulile SCN recunosc activitatea de îngrijire neremunerată drept „productivă” şi „muncă”. Totuşi, regulile stipulează că aceste servicii neremunerate de îngrijire nu trebuie să fie luate în consideraţie la calcularea PIB-ului. Acest fapt încurajează rezistenţa economiştilor şi planificatorilor de a lua în consideraţie munca neremunerată de îngrijire.

Oricum, bugetele publice sunt subvenţionate de munca neremunerată prin mai multe căi. De exemplu, atunci când guvernul reduce bugetul public pentru serviciile medicale, persoanele (mai cu seamă femeile) trebuie să facă ceva acasă pentru a face faţă acestui neajuns. Sigur că această îngrijire la domiciliu poate şi este „fără plată” pentru guvern; totuşi, ea reprezintă un anumit cost pentru cei care oferă aceste servicii precum şi pentru familiile acestora.

O broşură a OMS menită asistentelor medicale şi moaşelor sugerează că de fapt aproape 90 la sută din serviciile de asistenţă a bolnavilor este oferită acasă. Nevoia de îngrijire este în creştere dacă ţara este afectată de HIV/SIDA sau alte epidemii similare. Situaţia devine şi mai acută în momentul când persoanele infectate devin bolnavi, iar ţara trece de la o epidemie a virusului HIV, la o pandemie SIDA. Cu toate acestea, majoritatea fondurilor disponibile pentru HIV/SIDA tind să se concentreze asupra cheltuielilor de tratament, nu şi pe cele de îngrijire.

Pentru a face faţă cererii crescânde în serviciile generate de HIV/SIDA, multe ţări trec la sisteme de îngrijire la domiciliu. În aceste sisteme, voluntarii sau lucrătorii, pentru o plată simbolică vizitează persoanele la domiciliu pentru a le oferi servicii de îngrijire, renunţând astfel la serviciile de îngrijire în clinici şi spitale. Beneficiile aparente pentru bugetul domeniului sănătăţii par evidente. De exemplu, se estimează că dacă toţi pacienţii cu SIDA din Tanzania ar fi trataţi în instituţiile publice şi li s-ar oferi tratamentele adecvate, atunci cheltuielile incluse ar absorbi o jumătate din bugetul public pentru sănătate. De fapt, sistemele de îngrijire la domiciliu sunt subvenţionate de lucrătorii care vizitează şi oferă servicii de îngrijire la domiciliu. De obicei nimeni nu se gândeşte în cadrul unor astfel de programe la timpul, oportunităţile şi alte costuri suportate de membrii familiei acestor voluntari. Un studiu din Zimbabwe a evidenţiat că, costurile legate de timp constituie volumul costurilor de gospodărie aferente îngrijirii membrilor de familie ţintuiţi la pat.

Costurile îngrijirii la domiciliu

În 2003, UNIFEM a coordonat şi a finanţat un studiu în Botswana, Mozambic şi Zimbabwe vizând costurile de timp şi financiare suportate de guvern, organizaţii şi îngrijitorii din organizaţii şi gospodării care utilizează modelul de îngrijire la domiciliu în cazul HIV/SIDA. Studiul a fost planificat şi implementat de către un grup de lucru compus din reprezentanţi ai o guvernului, a ONG-urilor implicate în îngrijirea la domiciliu, a ONG-uri care cunosc activitatea de formare a unui buget, reprezentanţi ai organizaţiilor femeilor şi reprezentanţilor din mediul academic.

Cercetarea a fost elaborată ca un studiu de caz care includea proiecte în domeniul îngrijirii la domiciliu în cele trei ţări în calitate de cazuri. Fiecare ţară a folosit instrumente similare, pentru a facilita compararea constatărilor şi pentru a uşura sarcina mediatorilor şi audienţei în perceperea acestor cazuri.

La finele proiectului, cercetătorii şi reprezentanţii organizaţiilor din cele trei ţări s-au reunit pentru a face schimb de rezultate şi pentru a elabora anumite mesaje de promovare la nivel regional şi naţional. Grupul a căzut de acord asupra următoarelor probleme de nivel regional:

– implicarea foarte limitată a bărbaţilor în activitatea de îngrijire la domiciliu;
– lipsa instrumentelor de motivare a lucrătorilor care prestează servicii de îngrijire la domiciliu, ori existenţa unui nivelul subdezvoltat de motivare, precum şi disparităţi existente în nivelul stimulentelor acordate lucrătorilor;
– nerecunoaşterea muncii depuse de lucrătorii reţelei de îngrijire la domiciliu, în special din partea guvernului;
– cazuri de abuz al lucrătorilor reţelei de îngrijire la domiciliu din partea beneficiarilor;
– acces inegal la îngrijirea la domiciliu pentru cei care au nevoie de aceasta;
– necesitatea unor abordări mai integrate în domeniul îngrijirii la domiciliu care ar cuprinde o serie de actori şi factori sociali, financiari, de sănătate şi alimentaţie.

Cercetătorii au calculat valoarea muncii unui lucrător din reţeaua îngrijirii la domiciliu în ţara sa, înmulţind numărul de ore lucrate cu salariul mediu plătit unei asistente medicale, unui lucrător de casă sau unui lucrător similar. Valoarea lunară a fost de 270 Pula (moneda naţională) în Botsvana, 130 $SUA în Mozambic şi 403550 $Z în Zimbabwe. Totuşi, cercetătorii consideră că referirea la salariile unei asistente medicale sau lucrător de casă banalizează munca lucrătorilor din reţeaua îngrijirii la domiciliu, ţinând cont de numărul şi diversitatea sarcinilor îndeplinite de către aceştia şi stresul psihologic şi de orice altă natură. În plus, ei au menţionat că salariile pentru toate aceste slujbe se bazează pe presupunerea cu referie la munca femeilor, care în mod general tinde să subestimeze munca depusă atât pe piaţa muncii, cât şi acasă.

Activitatea neremunerată de îngrijire nu se referă doar la servicii de îngrijire la domiciliu şi HIV/SIDA. Acest model de muncă poate fi găsit în multe alte programe sociale care îşi întemeiază activităţile pe munca neremunerată efectuată de către public.

Activitatea de îngrijire neremunerată într-un pahar de lapte

O iniţiativă BSG finanţată de UNIFEM în municipalitatea Villa El Salvador, Peru, a calculat costul muncii neremunerate desfăşurată de femei în prestarea aşa-numitelor servicii de „auto-gospodărire”. Un exemplu de un astfel de serviciu este Programul „un Pahar de Lapte”. În acest program, municipalitatea plăteşte pentru materialele de bază şi pentru lapte, iar femeile din comunitate contribuie la organizarea programului şi distribuirea laptelui către beneficiari. La momentul cercetării, acest program a constituit mai bine de o treime din bugetul municipal adică 3 milioane dolari SUA.

Echipa de cercetare a intervievat femeile beneficiare pentru a afla cât timp au petrecut ele lucrând în program. Ulterior, numărul de ore a fost înmulţit cu salariul minim din Peru. Când au comparat această sumă cu bugetul total al programului „un Pahar de Lapte”, s-a constatat că dacă munca femeilor ar fi fost plătită, atunci bugetul total s-ar fi mărit cu încă 23%. Această muncă neremunerată a constituit un aport suplimentar programului alături de contribuţia comunităţii în termeni de cheltuieli pentru carburanţi, zahăr şi ustensile.

Chiar dacă nu este recunoscut oficial, în cadrul acestui program femeile subvenţionează bugetul guvernului. Dacă ele nu ar fi fost pregătite să ofere servicii fără plată, guvernul ar fi trebuit să angajeze personal pentru această activitate. Subvenţionări similare au loc şi atunci când femeile oferă servicii de îngrijire medicală pentru alţi membri ai casei sau din comunitate. Dacă această îngrijire nu ar fi oferită de femei ca parte din responsabilităţile lor de familie şi de comunitate, este foarte probabil că bolnavii ar fi apelat la serviciile publice de asistenţă medicală, majorând astfel cheltuielile bugetului public.

Referinţe: Audia-Perez, B şi Beltran-Barco, A.. Analiza bugetului public prin dimensiunea de gen: Villa El Salvador, Lima, Peru. Bugetele sensibile la dimensiunea de gen în America Latină: Responsabilitatea pentru echitate şi transparenţă, ed. Bethsabe Andia-Perez şi alţii. Fondul Naţiunilor Unite de Dezvoltare pentru Femei, 2004. www.idrc.ce/uploads/user-S/11281061151Gender-Sensitive_Budgets_in_Latin_America-_Accountability_for_Equity_and_Transparency.pdf

Pearl, R. Regiunea Andeană: Un program pentru mai multe ţări. Bugetele sensibile la dimensiunea de gen fac mai mulţi bani: studii de ţări şi bune practici, ed. D.Budlender şi G. Hewitt. Londra: Secretariatul Commonwealth, 2002.

Budlender, Debbie. De ce trebuie să ne pese de munca de îngrijire neremunerată? Harare: Fondul Naţiunilor Unite de Dezvoltare pentru Femei, 2004.

Ogden, J., Esim, S. şi Grown, C. Expansiunea îngrijirii neîntrerupte pentru HIV/SIDA: îngrijitorii în centrul atenţiei. Politica şi planificarea în sectorul sănătăţii 21 (5) (2006): 333-342.

Târgul Educaţional Bucureşti

septembrie 14th, 2008

În acest an, ediţia a 4-a se va desfăşura în perioada 8- 10 octombrie, la Sala Polivalentă Bucureşti. TÂRGUL EDUCAŢIONAL BUCUREŞTI este conceput ca o manifestare, formată din două principale secţiuni:

1. expoziţia de mijloace şi materiale didactice, table interactive, soft educaţional, oferte pentru profesori, directori, reprezentanţi ai instituţiilor de învăţământ de la nivel preşcolar, până la nivel univesitar, şi nu în ultimul rând părinţi.

2. conferinţe şi prezentări de produse didactice, concursuri cu premii, toate respectând tematica evenimentului.

Târgul Educaţional Bucureşti este un eveniment de referinţă adresat sistemului educaţional din România. Reuneşte cei mai importanţi producători şi distribuitori de materiale didactice, soft educaţional şi sisteme IT pentru educaţie.

Pentru detalii: www.teb.ro

Ce se află în spatele hăituirii Monei Muscă?

septembrie 14th, 2008

S-a anunţat recent cercetarea penală a Monei Muscă sub acuzaţia de fals şi uz de fals prin semnarea, în 2004, a declaraţiei prin care nega orice colaborare cu Securitatea. Verdictul de poliţie politică, adoptat, în ce o priveşte, de Colegiul CNSAS în anul 2006, a fost motivat prin descoperirea angajamentului ei olograf şi a unor informări date cu numele de cod „Dana”. În acel moment, doamna Muscă şi-a dat demisia din Parlament, dar a depus o contestaţie la hotărârea CNSAS, respinsă de către Curtea de Apel Bucureşti în luna martie 2007.

Logica cercetării penale e aceea că Mona Muscă cunoştea a fi colaborat cu Securitatea, dar a declarat contrariul unui organ sau instituţii de stat în vederea producerii de consecinţe juridice pentru sine. Conform Codului penal român, Mona Muscă ar putea primi o pedeapsă cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, sau doar amendă penală. Ne aflăm într-o situaţie fără precedent, Mona Muscă fiind (a) singura membră a Parlamentului României care se află, astăzi, sub ameninţarea închisorii pentru a nu fi declarat relaţia ei cu Securitatea şi (b) atacată pentru „imoralitatea” colaborării, chiar în presa decentă, cum nu s-a mai întâmplat, cu o asemenea virulenţă în nici un alt caz (vezi diatriba scriitorului Gabriel Liiceanu din Cotidianul).

Or, cazul Monei Muscă ridică un număr de întrebări dintre care voi pune în discuţie aici doar câteva.

(1) Dosarul deputatei conţine un angajament restrictiv şi tehnic în legătură cu „informaţii privind şcolarizarea studenţilor străini” dat în condiţii de presiune – în sensul că, fără semnarea acestuia, i-ar fi fost ameninţat locul în învăţământul superior. Cele două informări existente în dosarul CNSAS conţin referiri neutre sau pozitive la colege, precum: (a) „Este bine intenţionată, muncitoare, dornică să realizeze ceva şi să se impună în colectiv”, şi (b) „Munceşte cu multă tragere de inimă – şi nu de puţine ori peste orele de program – punând mai presus de orice îndeplinirea exemplară a sarcinilor de serviciu.” În raport cu cele scrise, se poate susţine că, din perspectiva Monei Muscă, dar şi a unei viziuni teoretice ceva mai elaborate asupra a ceea ce înseamnă „colaborarea cu Securitatea”, semnătura ei din 2004 a fost dată cu sinceritate.

(2) Ducerea acuzaţiilor contra Monei Muscă până în faţa Parchetului se face în timp ce există un număr enorm de parlamentari şi persoane cu înalte demnităţi care au semnat declaraţii de necolaborare care nu au primit verdicte de colaborare deşi fosta lor implicare în sistemul de represiune comunist e un secret al lui Polichinelle. Dacă am enumera doar pe cei a căror activitate dinainte de 1989 ar sugera legături cu serviciile de securitate mult mai strânse şi cu miză mult mai mare decât cele ale unei banale informatoare, ar trebui să numim. pe rând, preşedinţii Ion Iliescu şi Traian Băsescu, miniştrii Teodor Meleşcanu şi Teodor Stolojan, patriarhul Daniel şi o lungă serie de mitropoliţi, ziarişti precum Dumitru Tinu şi Bogdan Chireac ş.a.m.d. În cazul unei interpretări şi aplicări oneste a legii de către CNSAS, aceştia şi mulţii lor colegi ar fi fost identificaţi drept „colaboratori” fără probleme. Cum să calificăm acel sistem de justiţie care se dezlănţuie împotriva Monei Muscă, în timp ce numiţii de mai sus şi asemenea lor zeci – sau mai curând de sute – de importanţi demnitari, fost ofiţeri şi agenţi de securitate, persoane de influenţă, nomenclaturişti care intră legal în aceeaşi categorie îşi prezervă liniştiţi poziţia în stat?

(3) Activitatea Colegiului CNSAS privind deconspirarea legăturilor cu Securitatea este viciată de importanţa dată de acesta angajamentului faţă de organele de securitate. Tratarea angajamentului ca probă prioritară este greşită din mai multe raţiuni.
În primul rând, angajamentul a fost dat uneori în condiţii de autoritate, presiune şi ameninţare exercitate de ofiţerii de securitate asupra celor pe care şi-i doreau informatori. Este un motiv suficient pentru a-i dilua semnificaţia.

Apoi, folosirea angajamentului ca probă trebuie să aibă în vedere contextul, faptul că serviciile de informaţii româneşti au distrus multe dosare de securitate. Situaţia este asumată de către SRI, precum, recent, în cazul dosarelor unor feţe bisericeşti aflate în fruntea BOR. Or, distrugerea dosarelor, singurul loc unde se aflau angajamentele, nu are de ce să „favorizeze” pe titularii lor. E firesc ca atenţia să fie dirijată spre probe care nu sunt ţinute neapărat în dosar.
Semnificaţia angajamentului trebuie gândită şi în contextul situaţiei că membrilor de partid nu li se aplica procedura.

Rolul informatorului anilor ’50 a fost preluat începând cu anii `70 de „colaboratori”, adică membri ai partidului comunist care primeau sarcini specifice informatorilor. Cum observa Liviu Turcu, spre deosebire de informatorii clasici ale căror angajamente scrise şi aport informativ se păstrau integral prin arhivare, colaboratorii membri de partid recrutaţi cu aprobarea primilor secretari erau înregistraţi printr-un registru-repertoar cu clasificare secretă, iar documentele primare semnate de aceştia trebuiau distruse periodic. Ar trebui să existe, totuşi, „o măsură comună” membrilor şi nemembrilor de partid, iar aceasta neputând fi angajamentul, ar urma să fie altceva – fără doar şi poate, natura informărilor sau declaraţiilor date la Securitate.

În sfârşit, şi esenţial, secretarii de partid primeau, prin însăşi atribuţiile lor în cadrul organizaţiilor de bază şi al instituţiilor în care lucrau, atribuţii specifice informatorilor. Niciodată Colegiul CNSAS nu a dat un verdict pe motivul că o persoană era secretar la o organizaţie de bază, fie ea măruntă, fie centrală. Cum poţi institui, în astfel de condiţii, o departajare justă între cei care au semnat un angajament de informator şi cei care au semnat pentru o candidatură, confirmată, la poziţia de secretar de partid? Iată încă un motiv pentru a repeta că proba centrală nu pot fi decât denunţurile. Notele Monei Muscă, cel puţin cele din dosar, sunt benigne.

Toate argumentele anterioare cer a fi gândite într-un ultim context: al comportamentului doamnei Muscă după anul 1990. Experienţa mea personală în ceea ce o priveşte pe deputată a fost esenţialmente pozitivă. Nu ştiu mulţi parlamentari care să fi avut un rol atât de important în susţinerea, în Parlament, a legislaţiei democratice. Norme precum cea referitoare la fundaţii şi asociaţii sau accesului la informaţia de interes public, pentru care s-a luptat ani la rând organizaţiile neguvernamentale, au avut succes datorită sprijinului ei.

Cu puţin timp înainte de „deconspirare”, Mona Muscă se implicase într-un proiect de lege a lustraţiei. Să fie acesta motivul răzbunării? Una la care să participe întreaga opinie publică, o mică parte conştientă, dar în cea mai mare parte inconştientă că e manipulată? Cazul Monei Muscă arată câtă nedreptate se lăfăie, public, în societatea românească, şi cât de necesară este regândirea actualului sistem de definire a colaboraţionismului cu fosta poliţie politică.

Zgomotul şi Poliţia

septembrie 14th, 2008

Recent, postul de televiziune Realitatea TV a prezentat publicului din România o nuntă de cartier, desfăşurată în Capitală, în plină stradă, cu corturi devenite deja tradiţionale, cu blocarea cu de la sine putere a circulaţiei, cu ghirlande de baloane colorate marcând calea mirilor de la uşa blocului, încadrată de asemenea cu baloane — ca o ieşire, sau intrare, din/în împărăţia kitschului —, şi până la locul de petrecere propriu-zis. Tot fastul neamurilor proaste care s-au ajuns şi vor să rupă gura târgului etalându-şi opulenţa de mucava, cortegiul de grosolănii, stridenţe, feţe arogante, cefe groase. Şi zgomote de infern, muzici, cică, de la boxe de sute de waţi. Ar fi putut s-o facă într-un loc discret şi elegant, ar fi putut s-o facă la Paris — aveau pentru asta destui bani spălaţi din afaceri tenebroase, taxe de protecţie, contrabandă şi droguri. Da, dar — vorba lui Mihai Tatulici — cine i-ar fi văzut la Paris cât de sus s-au cocoţat, să le dea mâna să-şi adjudece, fie şi pentru câteva ore, cartiere întregi cu circul de rigoare cu tot?

Dar Poliţia? Ei bine, Poliţia „a luat legătura cu mirele” şi la un moment dat se afla în tratative pentru încetarea tulburării liniştii publice! Se pare că într-un târziu, mirele & şleahta au acceptat să încheie bairamul!
Întâmplarea mi-a amintit de câteva experienţe personale de acelaşi gen.

Locuiam în cartierul Colentina, pe undeva către şoseaua Fundeni, în anii când, scurtă vreme după schimbarea de regim, noii însetaţi de bani începuseră să cumpere apartamente de bloc, părăsind mahalaua cea de baştină în zornăit de bani, aşa, ca un prim pas către chiverniseala deplină. Aşa că s-a mutat c-un etaj deasupra apartamentului unde locuiam un privatizat tânăr, cu alura standard a noului dinu păturică, înalt şi lat în spete cât un dulap, mers de gorilă, cută în ceafa groasă, tunsă până către creştet, tot timpul oţărât şi pus pe harţă. Abia mutat, într-o bună zi a şi pus de-un bairam în apartament, cu chiote, tropăituri şi manele cât să sature un cartier, dar mite un bloc! Când i-am sunat la uşă, gazda, probabil soţia privatizatului, a trebuit să facă un semn către interior să oprească muzica spre a mă putea auzi. Şi fiindcă s-a lăsat brusc liniştea, am spus, în naivitatea mea, „Mulţumesc” şi am coborât. Nici n-am apucat să ajung pe palierul meu, că privatizatul s-a şi înfiinţat în capul scării, c-un potop de înjurături. A răcnit la mine: „Bă, eu am bani şi fac ce vreau!” Până atunci crezusem că asemenea cuvinte sunt doar exprimarea metaforică a aroganţei noilor îmbogăţiţi. Ce, metaforică! Au fost cuvinte sadea!

Am sunat la poliţie. Au trimis doi poliţai de la Secţia 7 care au urcat la etajul de deasupra, muzica a încetat din nou, pentru moment, după care poliţaii au coborât la mine să-mi dea detalii. „Vedeţi dumneavoastră, are dreptul. E ziua dumnealui. Am verificat, i-am cerut buletinul şi e într-adevăr ziua lui.” „Cum adică are dreptul? Are dreptul să asculte manele la orice volum? l-am întrebat. Vedeţi şi dumneavoastră, trepidează tot blocul!” „Manele, ziceţi dumneavoastră? Mă rog, fiecare cu gustul lui!” Şi a adăugat, înţelepţeşte, acel solomon de la Secţia 7 Poliţie în timp ce îmi nota într-un formular datele personale: „Cine seamănă vânt, culege furtună”!

Asta se întâmpla prin anul 2000. Nu neg, poate că de atunci s-au mai schimbat lucrurile la poliţie. Dar la vremea respectivă, cei doi poliţişti erau agenţi de clasă. Nu de marcă. Ci de clasă socială, în sensul socialist al cuvântului. Ei doi erau oameni din popor, la fel ca şi privatizatul de la etajul de deasupra împreună cu puzderia lui de invitaţi. Iar dacă individul în cauză era pe cale să se chivernisească, cu atât mai mare meritul lui. Al lor! Erau cu toţii din aceeaşi clasă. Poliţiştii nu apărau legea. (Legea 61 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii exista încă din 1991.) Ci cutuma: tot omul are dreptul să tragă un chef de ziua lui, de botez, la nuntă etc. Cu alte cuvinte, legea este de la sine înţeles că trebuie să admită excepţii. Să nu ne vină nouă intelectualii ăştia fandosiţi cu pretenţiile lor să se respecte liniştea şi legea! Întâi şi-ntâi dreptul la chef!

Când, vreo doi ani mai târziu, am anunţat Poliţia — aceeaşi Secţie a 7-a — că liniştea cartierului e tulburată de o nuntă ce se desfăşoară în plină stradă, am fost întrebat: La ce adresă? Muzica (bineînţeles, manele) bubuia între şoseaua Colentina, şoseaua Fundeni şi strada Maior Băcilă, acoperind un careu cu latura de o jumătate de kilometru, şi cu siguranţă trecând mult dincolo de laturile acelui careu, iar poliţiştii mă întrebau de adresă! Până la urmă, am coborât totuşi să mă conving la faţa locului. La fel ca şi în cazul recent comentat de Realitatea TV, nunta ocupase câteva străzi, iar boxele erau aproape de mărimea unui şifonier. Ceea ce m-a uimit însă a fost „binecuvântarea” evenimentului de către locuitori. Era o mare de oameni acolo, în jurul nuntaşilor, ca la iarmaroc. Toţi cu feţe zâmbitoare, trăind din plin bucuria nuntaşilor, participând cu tot sufletul la nuntă. Cu singura excepţie că nu jucau şi nu chiuiau. Doar stăteau la spectacol. Şi atunci chiar că m-am simţit ca un fandosit de intelectual care vrea să le strice locuitorilor cartierului bucuria de a asculta o muzică bună!…

Petrecerea a continuat nestingherită până târziu în noapte. Am sunat totuşi încă o dată la poliţie şi i-am anunţat că tulburarea liniştii publice continuă. Mi s-a replicat: Am fost acolo şi i-am atenţionat. Dacă ei nu vor să înţeleagă! Ce vreţi să facem, să tragem cu pistolul în aer?

Din nefericire, un răspuns asemănător am primit şi din partea Poliţiei Comunitare din Câmpina la un „eveniment” asemănător, dar de anvergură mult mai mică. De, proporţional cu oraşul! Mi s-a spus: Hai că sunteţi exagerat!…

Şi asta se întâmpla în 2007.

La Traductrière Revue franco-anglaise de poèsie et art visuel «SCULPTURE SUR PROSE / PROSE SCULPTURE»

septembrie 14th, 2008

La Traductière N° 26
(année 2008, 206 pages, 20 euros)Poètes australiens d’aujourd’hui / Australian Poets Today Sculpture sur prose 2 / Prose Sculpture 2
«La Traductrière» este o revistă anuală publicată sub egida Association franco-anglaise de poesie, ce a împlinit frumoasa vârstă de 25 de ani în anul 2007, fiind dedicată în egală măsură limbii franceze cât şi engleze contemporane, a creaţiei artistice mondiale.
Numărul 25/ 2007 « SCULPTURE SUR PROSE / PROSE SCULPTURE » este dedicat unei idei generoase şi incitante, unui exerciţiu artistic provocator în care artişti şi scriitori au devenit actorii unui real fenomen creativ.
De altfel, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de activitate, in 2007, Festivalul franco-englez de poezie (organizat de Jacques Rancourt, directorul şi redactorul-şef al revistei «La Traductrière») în colaborare cu editura «Transignum» (ce aparţine cunoscutei artiste de origine română Wanda Mihuleac) şi implicit «La Traductrière», au lansat manifestarea «Sculpture sur prose» adresată poeţilor, artiştilor şi revistelor din lumea întreagă.
În final, au răspuns pozitiv acestei acţiuni 82 poeţi şi 50 de artişti din întreaga lume.
A fost organizată o expoziţie care a fost itinerată la Paris, Fougères, Bucureşti, Liège şi Toronto. Au participat artiştii: Caroline Abitbol (Franţa), Bénédicte Adessi (Franţa), Bernard Bardinet (Franţa), Adela Bonat (România), Hervé Borrel (Franţa), Marie-Christine Bourven (Franţa), Jean-François Caillarec (Franţa), Chan Ky-Yut (Canada/China), Serge Chamchinov (Rusia), Anemona Crisan (Austria), Romana Cucu (România), Eric Daudelin (Québec, Canada), Simona Dobrescu (România), Philippe Fabian (Franţa), Marie Falize (Franţa), Andrei Farcasanu (România), Marie-Hélène Ferrasson (Franţa), Dorothea Fleiss (Germania), Philomène Gerber (Franţa), Jean-Marc Guillot (Franţa), Jean-Luc Guin’Amant (Franţa), Nathalie Hartog ((Franţa/Australia), Jinran Kim (Coreea), Akané Kirimura (Japonia), Stela Lie (România), Katerine Louineau (Franţa), Petru Lucaci (România), Mamada (Japonia), Bogdan Mateias (România), Wanda Mihuleac (România), Michel Mousseau (Franţa), Alain Nahum (Franţa), Lisandru Neamtu (România), Claire Nicole (Elveţia), Vladimir Nikolaevsky (Rusia), Mathias Pellegrino (Franţa), Sylvie Pesnel (Franţa), Birgit Pleschberger (Austria), Cécile Poirson (Franţa), François Poyet (Franţa), Marilena Preda Sanc (România), Irene Scheinmann (Marea Britanie), Shirley Sharoff (USA), Ivan Sigg (Franţa), Godlieve Simons (Belgia), Sofi (Franţa), Brigitte Tartière (Franţa), Khadija Tnana (Maroc), Erolf Totort (Franţa), Sarah Wiame (Franţa).
Aşa cum am mai fost menţionat şi în alte articole, s-a propus poeţilor să scrie poeme pornind de la texte în proză, artiştilor plastici să creeze lucrări pornind de la documente vizuale şi revistelor să realizeze propriul număr sau grupaj dedicat acestui gen inedit de «sculpture sur prose».
Astfel, zeci de jurnale, reviste, cărţi, magazine şi anunţuri publicitare au inspirat poeţi şi artişti, iar cinci mari reviste, respectiv Poetry Review din Londra, Contrapunct din Bucureşti, Exit din Montreal, Ellipse Fredericton (Canada) şi Il Segnale – Percorsi di ricerca letteraria Milano, s-au alăturat acestei acţiuni.
Experimentul de altfel, traduce sau mai bine generează conştient proiecţia creaţiei artistice spre Exterior.
În sine, ce anume « produce » un text literar? O reclamă din staţia de metrou, un titlu de ziar citit pe diagonală, o catagrafie, un meniu fix dintr-un restaurant de cartier sau un banner de la o competiţie oarecare? Se pare că da, fără a conştientiza exact traseul acestuia. Texte cu tematică dată, tip extemporal, subiect unic, cum doriţi, pot fi transpuse astfel în alt registru ideatic. Cuvintele au un anume impact, pot declanşa structuri noi, surprinzătoare, indiferent de vectorul spaţiu-civilizaţie. O particulă a Inefabilului există în fiecare fiinţă umană în stare latentă şi poate fi declanşată spontan asemeni unui mecanism arhaic, un complex sonor, fără a fi în întregime controlat de purtător.
Acest sistem coerent de idei generează o structură particulară a semnificantului în demersul său semiologic.Revista «La Traductrière» are particularitatea de a fi generoasă acestui interfeţe creative. Traducătorii şi poeţii pe care îi veţi regăsi în acest număr sunt: László Bárdos (Ungaria) – Paul Bélanger (Québec) – E.D. Blodgett (Canada) – Gerty Dambury (Guadelupa) – Sarah Day (Australia) – Jennifer K Dick (SUA) – Elie Stephenson (Guyana) – Alain Suied (Franţa) – George Szirtes (Marea Britanie)
De menţionat că fiecare număr conţine articole, traduceri din franceză în engleză şi invers, precum şi medalionul poetic al celui care obţine Le prix Création de la Traductière.
Numărul 26/2008 urmează acelaşi itinerariu dedicat interferenţei artelor în alt spaţiu geografic, fiind astfel prezentaţi unii dintre cei mai cunoscuţi poeţi australieni contemporani: Chris Andrews, Judith Bishop, Peter Boyle, MTC Cronin, Luke Davies, Sarah Day, Philip Hammial, Martin Harrison, Kevin Hart, Dominique Hecq, Berni M Janssen, Catherine Kenneally, John Mateer, Jan Owen, Claire Potter, Judith Rodriguez, Thomas Shapcott, Vivian Smith, Andrew Taylor, John Tranter et Chris Wallace-Crabbe.
Poeţii pe care îi veţi găsi în nr. 26/2008 sunt: David Applefield (SUA), Eric Brogniet (Belgia), Magda Carneci (România), Carole David (Québec), Martin Harrison (Australia), Max Rippon (Guadelupa), Fiona Sampson (Marea Britanie), Fabio Scotto (Italia) şi George Szirtes (Marea Britanie).
Meritul acestei remodelări creative îl deţine Jacques Rancourt (Canada), renumit poet, traducător, autor de eseuri şi antologii, care a lansat din 1983, Festivalul franco-englez de poezie reflectat în paginile revistei sale «La Traductrière». Doctor în litere la Sorbonne, membru activ al unor cunoscute societăţi literare la Paris şi Montreal, Jacques Rancourt se remarcă din ce în ce pe plan internaţional prin dăruirea şi harul său literar.
Poemele şi lucrările de artă plastică realizate în cadrul demersului creativ «Sculpture sur prose» pot fi studiate şi pe site-ul Festivalului franco-englez de poezie http://www.festrad.com.
De o înaltă ţinută estetică, «La Traductrière» reuşeşte să imprime o hiperdimensiune ludică noţiunii de creaţie artistică, prin interconexiunea unor discipline aparent diferite. Limbajul comun este ARTA.

Paris, 2008

http://www.omnigraphies.com/modules/smartsection/item.php?itemid=294

Cum pot fi aplanate divergențele dintre români și unguri

septembrie 14th, 2008
Premierii Tăriceanu și Gyurcsany au avut relații cordiale în ulitmii patru aniPremierii Tăriceanu și Gyurcsany au avut relații cordiale în ulitmii patru ani

Acest articol este o urmare firească a unor editoriale precedente “Bau-baul iredentismului unguresc și dubla măsură” și “Cum se pot reconcilia românii cu romii”.

Ați observat desigur că în cazul românilor și ungurilor nu vorbim de reconciliere, ca în cazul românilor și romilor, ci de aplanarea divergențelor, pentru că este clar că nu avem de a face cu un conflict.

De altfel, și sondajul revistei ACUM arată că potrivit opiniei majoritare, relațiile dintre români și unguri sunt în general bune, în orice caz mai bune decât oricând în ultima sută de ani.

Când vorbim de “români și unguri” avem în vedere și România și Ungaria.

Există toate motivele pentru ca între cele două țări, între cele două popoare, între majoritari și minoritari să nu existe niciun conflict, iar divergențele care au mai rămas ar putea fi relative ușor aplanate.

În primul rând, datorită faptului că România și Ungaria nu mai au niciun conflict teritorial. Frontiera comună stabilită prin tratatul de pace de la Paris din 1947 și confirmată prin tratatul bilateral de bază din 1996, semnat și ratificat de ambele țări, a fost cimentată de apartenența celor două țări la Uniunea Europeană, care face practice imposibil orice conflict teritorial, transformând de fapt demarcația dintre cele două țări într-o linie din ce în ce mai irelevantă.

Interesele economice, sociale și culturale sunt mult mai importante azi decât cele politice, iar ura și demagogia din ultimul secol tind să cadă în desuetudine.

Atât România cât și Ungaria sunt azi țări democratice, nu statele fasciste sau fascizante din 1940 când a avut loc Dictatul/arbitrajul de la Viena care a atribuit Ungariei partea de nord a Transilvaniei.

Conflictul dintre cele două țări nu a atins oricum niciodată intensitatea celui dintre Franța și Germania, al căror model de reconciliere a stat la baza Uniunii Europene, sau al altor conflicte infinit mai sângeroase cum ar fi cel dintre Germania pe de o parte, Polonia și Cehia pe de altă parte.

Ce trebuie să facă românii

Românii trebuie să abandoneze definitiv complexul lor de inferioritate față de unguri care îi face să se uite tot timpul peste umăr când e vorba de Transilvania.

Trebuie încetată orice comparație cu Kosovo, atunci când se vorbește de Ținutul Secuiesc, deoarece nu există nicio asemănare.

Românii trebuie să abandoneze reacția pavloviană de isterie atunci când aud vorbindu-se de “autonomie” sau “federalizare”.

Constituția României nu permite revizuirea caracterului unitar al statului, deci pentru a federaliza țara ar trebui adoptată o nouă Constituție, dar asta nu înseamnă că oricine abordează subiectul trebuie imediat tratat drept “separatist” sau “revizionist”.

Transilvania este, alături de București, cea mai dezvoltată regiune a României și dacă este așa meritul aparține și ungurilor, care au adus-o la un stadiu mai avansat de dezvoltare în 1918 decât celelalte provincii istorice românești.

Acest lucru trebuie prețuit nu tratat ca un motiv de frustare și complexare. De altfel, mulți români transilvăneni nu privesc cu ochi buni pe “miticii regățeni” care guvernează țara adeseori neglijând interesele lor. Oameni ca Iuliu Maniu sau, într-un caz extrem, Ioan Slavici, și-au exprimat astfel de opinii în trecut.

De asemenea, românii care încă îi mai consideră pe unguri “străini” în România. Ei se află aici de 1000 de ani și, ca cetățeni ai României au aceleași drepturi și obligații ca și majoritarii.

Trebuie să înceteze opoziția față de folosirea limbii maghiare în educație, în administrație, justiție sau cultură.

Predarea tuturor materiilor de la grădiniță până la postuniversitar în limba maternă, folosirea limbii maghiare în administrație sau acolo unde ungurii reprezintă un procent de peste 20% la fel ca și inscripțiile bilingve sunt lucruri absolute normale.

Ar fi chiar de dorit ca românii din aceste zone să învețe limba maghiară, nu de alta, dar orice limbă în plus cunoscută e un avantaj.

Iar preocuparea că ungurii nu vor învăța româna ca să se descurce în viață aș caracteriza-o cu proverbul “câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia”.

Românii trebuie de asemenea să abandoneze reacțiile isterice de fiecare dată când cineva contestă teoria continuității istorice și invocă teoria vidului istoric în Transilvania.

Ambele teorii trebuie expuse și comparate, fără patimă, de istorici români și unguri împreună, pentru că la ora asta chiar nu mai are nicio importanță practică cine a fost primul în Transilvania.

Dacă mai adăugăm și faptul că ungurii abia de mai reprezintă 20% în Transilvania – procent în continuă scădere – și temerea că “ungurii vor să ia Ardealul” e demnă de povestea lui Creangă cu drobul de sare.

În sfârșit, românii trebuie să înțeleagă că pentru unguri ziua de 1 decembrie 1918 e o zi a tragediei naționale și să evite orice triumfalism.

Să se pună în locul românilor din nordul Bucovinei și Herța care ar trebui să sărbătorească 28 iunie 1940.

Ce trebuie să facă ungurii

Bun, veți întreba, dar ungurii nu au nicio obligație în afacerea asta? Ba da, răspundem noi.

În primul rând, trebuie să abandoneze complexul de superioritate afișat de unii, care-i numesc pe români “leneși”, “necivilizați”, “înapoiați”.

Acolo unde se mai manifestă, refuzurile de a vorbi limba română de către unguri trebuie să dispară. O astfel de atitudine, prcaticată sistematic de rusofonii din Republica Moldova, nu este numai un semn de proastă creștere ci și o cale sigură către eșec în epoca economiei de piață în care clientul e stăpân.

De asemenea, ungurii din România ar trebui să-i informeze pe revizioniștii și iredentiștii din Diaspora maghiară, care sunt complet rupți de realitate, să nu se mai facă de rușine cu diverse jalbe și inițiative pe care nu le mai ia nimeni în seamă.

Ungurii ar trebui să recunoască sensibilitatea românilor când e vorba de perioada 1940 – 1944, când au fost săvârșite atrocități de către autoritățile ungare în nordul Transilvaniei (masacrele de la Ip și Trăznea din 1940, după cum există și atrocități în revanșă în perioada de după septembrie 1944 – Aita Seacă – gărzile „Iuliu Maniu” conduse de Gavril Olteanu), dar folosirea termenului de „Holocaust împotriva românilor este aberantă.

Îi sfătuim de asemenea pe cei care insistă cu pedanterii de genul scrierii numelui înaintea prenumelui și a pretenției ca presa de limbă română să procedeze la fel – obicei unic în Europa – să renunțe la așa ceva, deoarece oricum în Uniunea Europeană nu li se acceptă această pretenție. E o tradiție minoră care merită abandonată de grabă.

În sfârșit, statul ungar ar trebui, împreună cu statul român și ONG-uri să ajute la păstrarea identității naționale de către minuscula comunitate românească din Ungaria.

Nu considerăm că aceste eforturi sunt majore, dar aplicarea lor în practică, fie și parțial ar putea înlătura și divergențele – ne-esențiale – care au mai rămas, între români și unguri.

VENEŢIA 2008 – UN MEGAPOL AL ARTELOR

septembrie 11th, 2008

Bienala de la Veneţia este unică în felul ei, atât prin evantaiul larg de arte propus, cât şi prin exigenţele la care autorii trebuie să facă faţă, ştiind că indulgenţa juriilor este cvasi inexistentă.

Urbe captivantă, Veneţia şi-a câştigat celebritatea mai întâi graţie faimoaselor sale canale, şerpuind printre insulele lagonului, transformate de mâna iscusită a omului, acum 15 secole, în cetate. Faima i s-a completat prin ansamblul arhitectural de o magnificenţă necomparabilă: piaţa Saint Marco cu bazilica purtându-i numele, palatul Dogilor, 90 de biserici, printre care Redentore, de Paladio sau la Salute; palatele Marelui Canal, unde măreţia goticului şi barocului îţi opresc suflarea, muzeele, unde îţi poţi desfăta emoţiile vizuale înaintea ilustrei şcoli veneţiene, a unui Tintoreto, Georgione, Veroneze, Canaleto sau Carpacio, a căror celebritate se datorează, bănuiesc, în mare parte luminii dumnezeieşti a Mediteranei dar şi vibrantului spirit latin, din a cărui fibră ne-am putea revendica şi noi, mioriticii din Balcani.

Nu cred c-ar trebui să ne gândim la moarte înainte să alunecăm cu gondola printre aceste opere nemuritoare, chiar dacă, odată şi-o dată, prin forţa lucrurilor, îşi vor pierde existenţa materială.

Celebrarea artelor la Veneţia, în toată diversitate lor, muzică, dans, film (Mostra), teatru, fotografie, arhitectură, artă contemporană este firească şi legitimată de un cadru singular. Bienala a devenit inconturnabilă pentru spiritele creative de pretutindeni dintre care, evident, România n-ar fi putut lipsi. Ea, care a suscitat întotdeauna un interes aparte în domeniul picturii, muzicii şi uneori a filmului.

Anul acesta – între 14 şi 23 septembrie – arta arhitecturală va ocupa un loc sui-generis în cadrul bienalei, datorită dublei sale constituţii, estetice pe de o parte şi ştiinţifice, graţie regulilor tehnice determinate, ceea ce-i justifică, de altfel, şi calificativul de ştiinţă exactă.

Sperăm că această ediţie (a 11-a) a expoziţiei de arhitectură, va permite României să se fie remarcată mulţumită proiectului BOLT, provenit din inspiraţia unei echipe de arhitecţi confirmaţi printre care Mariana Celac, Şerban Sturza, Ştefan Bortnowski, Iulian Ungureanu, Sebastian Ionescu şi Klaus Birthler.

Potrivit explicaţiilor Marianei Celac, proiectul BOLT, semnificând şurub sau balama, este destinat să arate cum meşteşugurile şi arhitectura tradiţională, specifică unor regiuni, poate crea o junctură cu tendinţele cele mai avansate ale arhitecturii moderne : „Boltul leagă cele două elemente, tradiţia cu gândirea şi reflexia arhitecturii timpurilor noastre”, a indicat doamna Celac.

9/11 – după șapte ani…

septembrie 11th, 2008

In septembrie, 2001 la doar cateva zile dupa atacurile teroriste impotriva Americii acordam un interviu telefonic cotidianului Tribuna de Sibiu . Se pare ca dialogul cu jurnalistul si poetul sibian Andrei Ileni ar fi fost primul interviu in presa scrisa din Romania, avand ca subiect atentatele circumscrise in simbolul numeric 9/11.

S-a scris mult de atunci si s-au vehiculat scenarii negationiste chiar, sustinand ca evenimentele tragice ar fi fost o conspiratie si nicidecum acte de terorism.

Amputarea New York-ului de cele doua turnuri-emblema a intrarii in America doare in sufletul nostru, al celor ce traim in acest spatiu si nu vom uita miile de vieti nevinovate sacrificate de catre lumea criminala grupata in organizatia Al Qaeda.

Poarta principala estica a Americii strajuita de catre Statuia Libertatii ar trebui sa se inchida mai des nemaipermitand accesul teroristilor.

Toleranta de altadata se transforma in verificari minutioase, amprentari cu ocazia oricarei cereri de sedere in SUA.

Viata de dinainte de 9/11 nu mai este aceeasi. Asteptarile si controalele de securitate din aeroporturi, lupta impotriva terorismului de orice natura reprezinta cheltuieli uriase, pierderi umane.

Nu intentionez sa intru intr-o dezbatere de nici un fel, ci pur si simplu sa dedic prin cateva randuri modeste un omagiu victimelor din acel septembrie tragic. Acest elogiu nu poate fi mai bine descris decat de portretul tinerilor soldati prezenti in trupele de luptatori din Afganistan, Irak ce nu sunt numai americani.

In urma cu cateva zile m-am reintalnit cu un tanar soldat american revenit acasa, in permisie. Filip Paunescu a fost vecinul meu cativa ani, in acelasi imobil si este de origine romana. Atata el si cat fratele sau mai mic Cezar au renuntat la tenis, sport in care au excelat si ar fi putut dobandi rezultate starlucitoare. S-au inrolat in armata americana stiind dinainte ca vor trebui sa participe la operatiuni militare in Irak sau in Afganistan.

Cezar a suferit un accident fiind demobilizat. Este nefericit ca nu mai urmeaza cariera militara si nu mai poate fi alaturi de camarazii sai de lupta.

Baietii s-au atasat de mine. I-am considerat ca si proprii-mi copii, din doua motive : unul ca au trait ani despartiti de tatal lor , al doilea ca sunt originari din Romania.

L-am revazut pe Filip in uniforma bine croita menita sa distinga civilii de cotdian, anonimat, dandu-i infatisarea de erou. Am sarbatorit venirea lui acasa, dar si logodna cu iubita lui, Nicole.

Copilul neastamparat de altadata e un barbat tacut cu vocea grava.

Mi-a replicat ca a ales cariera militara nu pe considerente financiare. S-a inrolat de bunavoie considerand ca in acest fel contribuie la anihilarea, dezamorsarea terorismului. Am cazut de acord cu el ca sta in datoria fiecarui cetatean, locuitor si beneficiar al vietii din America sa combata pericolul extremismului, si mai al celui ascuns dupa masca jihadului.

M-a asigurat ca face parte dintr-un contingent militar bine pregatit si dotat cu armament superior. Este pregatit sa infrunte direct inamicii pe terenul de lupta. Il revolta la maximum atentatele sinucigase, fatarnicia sobolanilor. Mi-a marturist ca nu poate uita prabusirea turnurilor si moartea atator cetateni nevinovati. Cineva trebuie sa raspunda prin lupta si prin eradicarea teroristilor. Imi pune o intrebarea : « Nea Florine, cum scapi de sobolani ? » Tot el imi da raspunsul imitand apasaraea pe tragaciul armei.

« Cat despre moarte nu cred ca trebuie sa-ti fie frica, iar procentajul celor ce mor in accidente de automobil si din cauza consumului de droguri sunt superioare celor ce pier pe campul de lupta, » continua Filip.

A plecat din nou cu destinatia sa de lupta, lasand in urma o logodnica si o mama, amandoua ascunzandu-si lacrimile.

Creaţionismul îngrijorează Europa

septembrie 9th, 2008

Raportul parlamentarului francez Guy Lengagne privitor la “Pericolele creaţionismului în educaţie”, solicitat de Comitetul pentru Cultură, Ştiinţă şi Educaţie al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei fusese gata pe 8 iunie 2007. A urmat vacanţa parlamentară, ceea ce a făcut ca documentul să fie dezbătut de Adunare abia în toamnă. La 4 octombrie 2007, parlamentarii Consiliului Europei au adoptat o rezoluţie care îşi însuşea concluziile raportului domnului Lengagne. O să descriu principalele idei ale acestui text, fără să pun ghilimele.

Principala ţintă a creaţioniştilor de astăzi, dintre care majoritatea sunt creştini şi musulmani, este educaţia. Ei sunt hotărâţi, notează rezoluţia Adunării Parlamentare, să obţină introducerea ideilor lor în programa ştiinţifică şcolară. Dar, afirmă fără dubii documentul, creaţionismul nu poate pretinde statutul de disciplină ştiinţifică nici în ultima lui variantă a creaţiei inteligente (intelligent design). Negarea teoriei evoluţiei îmbrăţişată de lumea modernă ar putea avea consecinţe negative la nivelul global al societăţii. Combaterea bolilor infecţioase, conştientizarea a ceea ce înseamnă declinul biodiversităţii, înţelegerea consecinţelor pe care le au schimbările climatice ar fi afectate dacă sunt negate mecanismele evoluţiei. În acest sens, recunoaşterea caracterului fundamental ştiinţific al teoriei evoluţiei este crucial pentru societăţile de astăzi şi, în particular, pentru democraţii. Iată motivul pentru care teoria evoluţiei trebuie să joace un rol central în educarea elevilor.

Creaţionismul e o doctrină de natură religioasă. Nu punerea în discuţie a credinţelor este scopul rezoluţiei. Problema rezidă în pericolul încercării de a prezenta o credinţă drept ştiinţă, iar aceasta are legătură mai curând cu extremismul religios şi în final, cu extremismul politic. Avocaţii creaţionismului strict vor de fapt să înlocuiască democraţia cu teocraţia.

Ca urmare, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a cerut statelor membre să apere şi să promoveze cunoaşterea ştiinţifică, să dea atenţie studiului fundamentelor cunoaşterii, să facă ştiinţa care se predă elevilor mai intuitivă, mai atractivă, mai conectată la ce se întâmplă în lumea contemporană. În particular, să refuze ferm prezentarea creaţionismului ca o idee ştiinţifică şi să se opună intenţiilor de a introduce idei creaţioniste în alte discipline decât educaţia religioasă propriu-zisă. Teoria evoluţiei trebuie să rămână teoria ştiinţifică de bază în programa şcolară.

Ce explică emoţia care a dus la mobilizarea Consiliului Europei împotriva creaţionismului? Cauzele vin din mai multe direcţii. În primul rând, extraordinara ascendenţă a ideilor creaţioniste şi în particular, a ceea ce se numeşte intelligent design, sub administraţia Bush. America începe să-şi exporte obsesia pe vechiul Continent. Dar schimbarea atmosferei religioase are rădăcini şi în Europa. Astăzi, fundamentalismul islamic pare să se simtă acasă la Amsterdam, Berlin, Londra şi Paris. Radicalismul catolic din Polonia tulbură periodic consensul european. În sfârşit, obscurantismul ortodox din noile ţări integrate s-a aliat celui grecesc, care dăduse deseori bătăi de cap instituţiilor europene. În raport cu noile evoluţii, rezoluţia Adunării Parlamentare privind creaţionismul nu reprezintă decât o reacţie modestă. Europa încă subevaluează presiunile teocratice care ameninţă, ca nimic altceva, demnitatea şi identitatea ei.

Pensii romanesti in strainatate

septembrie 9th, 2008

(Stire reluata din pagina web a Antenei 3)

Aproximativ 29.000 de pensionari români stabiliţi în străinătate îşi vor primi pensia în statul în care domiciliază. Banii vor fi viraţi în contul bancar declarat la casa teritorială de pensii.

Conform legislaţiei comunitare, cetăţenii români care au dreptul la pensie pot beneficia de aceste prestaţii chiar dacă în prezent locuiesc pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene. De asemenea, pentru a asigura egalitatea de tratament între toţi beneficiarii sistemului public de pensii, a fost prevăzută şi posibilitatea plăţii pe teritoriul statelor extracomunitare.

Numărul celor care vor beneficia de acest serviciu este de aproximativ 29.000. Dintre aceştia, cei mai mulţi se află în Germania, 10.000. Apoi urmează Austria cu aproximativ 5.000 persoane, Italia cu 3.000, Statele Unite cu 2.000 de oameni şi alţi aproximativ 5.000 de oameni în alte state.

Procedurile de transfer includ două etape: casele teritoriale de pensii vor face transferurile de pensii în valută, în a doua jumătate a fiecărei luni. Apoi, la două zile după ce a fost făcută plata, fiecare beneficiar îşi va putea ridica pensia. Pentru a testa procedurile de transfer, autorităţile din domeniu au efectuat primele plăţi în străinătate încă de luna trecută.

Cultura românească în Marea Britanie – septembrie/octombrie 2008

septembrie 8th, 2008

Romanian Cultural Centre
London

Dear RCC Members & Friends,
Welcome to the September – October 2008 edition of the RCC Diary.

As usual, we present information on Romanian culture in the UK. Some of the events listed below are organised or supported by us at the Ratiu Foundation / Romanian Cultural Centre in London. As the purpose of this publication is to disseminate news about events taking place all over Britain, we always include information about matters which are not directly connected to the RCC, but which we think might be of interest to you, our readership.

The Romanian Cultural Centre (RCC) in London seeks ways to promote Romanian culture, in partnership with others, and through the efforts of Romanian artists.

I am sure you have your own mental image of Romania: perhaps to some of you it is a country characterised by some of the most impressive landscapes in Europe; or a place you visited as a tourist but returned as a friend. Maybe you know of Romania through some of its more famous denizens who are or were (not necessarily in order of importance) Dracula, Hagi, Ceausescu, Nadia Comaneci and the Cheeky Girls.

The work of the Centre is an attempt to redress a serious matter: that what many people do not know is that Romanian culture is as diverse and impressive as the country’s landscapes and that some of its cultural figures deserve to stand alongside the names of artists, musicians and composers with whom you will be more familiar.

One of our goals is to make British audiences aware of the depth and diversity of our cultural heritage, and the talents of those with Romanian roots. If we can interest concert halls, galleries, and the general public in Romanian cultural issues, we hope this will generate the demand to see more. With the talent on display in places such as Wigmore Hall, the Southbank Centre, the Barbican, and so many other bigger and smaller venues around the UK, I believe we cannot go wrong.

I hope that if you attend any of the events listed below, there will be other Romanian names added to the of your list: artists, musicians, composers, and playwrights who show there is so much more to Romania than a dead dictator, an un-dead Count, two sportspeople, and some very cheeky girls.

I hope that you will find the RCC Diary useful, and that it will guide you to as many events as you can manage. Fortunately for us all, the early onset of autumn brought with it a good crop of events: theatre, film, music, dance… Enjoy any or all of them!

Keep sending us info about your events and we shall mention them in the updated version of the Diary. Until then, I wish you all the best, and keep on supporting Romanian culture in the UK.

Best wishes,
Ramona Mitrica
Edited by: Ramona Mitrica & Mihai Risnoveanu
Special thanks: Anca Babes, Mike Phillips, Nicolae Ratiu, Oana Urcan, David Webster

* * * * * * * * * *
ROMANIAN DIARY: September – October 2008

12 September 2008 – CONCERT: Ghanaian-Romanian Hip-Hopper Wanlov the Kubolor
12 September 2008 – CONCERT: Paprika Balkanicus with Bogdan Vacarescu (violin)
13 September 2008 – CONCERT: Palinka, Transylvanian Village Music Live
13 September – 9 November 2008 – EXHIBITION: Mircea Cantor at Arnolfini Bristol
13 & 14 September 2008 – CONCERT: ‘Virtuozii Gorjului’ within the Thames Festival
14 September 2008 – CONCERT: Paprika Balkanicus with Bogdan Vacarescu (violin)
14 September 2008 – THEATRE: ‘Exit the King’ by Eugene Ionesco
15 September 2008 – CONCERT: Remus Azoitei (violin) and Eduard Stan (piano) at Wigmore Hall
16 September 2008 – CONCERT: Vlad Hirlav-Maistorovici (violin)
16-18 September 2008 – EXHIBITION: Fashion Label Rozalb de Mura at On|Off, London Fashion Week
20 September 2008 – CONCERT: Belcea Quartet Bartok Day at Wigmore Hall
20 September 2008 – CONCERT: Madalina Rusu (piano) at the Barbican
20 September – 30 November 2008 – EXHIBITION: Adrian Ghenie within the Liverpool Biennial
21 September 2008 – DANCE: Maria Baroncea within dancEUnion 3
29 September 2008 – CONCERT: Alexandra Dariescu (piano), within YCAT New Artists
4 – 31 October 2008 – THEATRE TOUR: ‘The Lesson’ by Eugene Ionesco
5 & 15 October 2008 – FILM: ‘The Death of Mr Lazarescu’
7 October 2008 – BALLET: Alina Cojocaru in ‘Swan Lake’
7 October 2008 – CONCERT: Belcea Quartet
7 & 12 October 2008 – FILM: ‘Ulysses’ Gaze’ with Maia Morgenstern
11 October 2008 – BALLET: Alina Cojocaru in ‘Manon’
11, 14, 16 & 18 October 2008 – OPERA: ‘La Boheme’ conducted by Christian Badea
13 – 18 October 2008 – RECITAL: Simona Mihai (soprano) within Jette Parker Young Artists
24 October 2008 – ROMANIAN STUDENTS MEETING
28 & 29 October 2008 – BALLET: Alina Cojocaru in ‘Three Short Works’

* * * * * * * * * *

Until 14 September 2008 – EXHIBITION: Romanian Artist Flavia Pitis within the BP Portrait Award
Until 17 September 2008 – EXHIBITION: Romanian Artist Silviu Pascalin within Illumini Show
Until 30 September 2008 – EXHIBITION: ‘Childhood Chromatics’ by Lorena Maria Lupascu
Until 7 October 2008 – FILM: ‘California Dreamin’ (Endless)’ by Cristian Nemescu
Until 8 October 2008 – FILM: ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’ by Cristian Mungiu

Friday 12 September 2008 – CONCERT: Ghanaian-Romanian Hip-Hopper Wanlov the Kubolor 19.30, ICA (Institute for Contemporary Arts) London, The Mall, London SW1Y 5AH; Box Office: 020 7930 3647.
Tickets: £9 / £8 ICA Members in advance + £1 per ticket booking fee.
A man with a message, super-conscious Accra-based and Romanian-born hip-hopper Wanlov sings of ending war and sping climate change, taking the road less travelled and being true to yourself; he also makes you dance, and he puts his money where his mouth is (for one thing, much of his work supports young musicians in Ghana and Romania, the two countries where he was raised). We have been bouncing about to the new album, Green Card, and will be bouncing even more at the live show. This is catchy, uplifting music with its heart and brain in the right place. More on Wanlov on www.wanlov.com
Details on www.ica.org.uk

Friday 12 September 2008 – CONCERT: Paprika Balkanicus with Bogdan Vacarescu (violin)
20.00, Le Vagabond Boogaloo, Barden’s Boudoir, 36 Stoke Newington Road, London N16 7XJ; Tel. 020 7249 9557

Tickets: £7 on the door
Le Vagabond Boogaloo Club presents a night of Gypsy Licks and Latin Kicks, with Papprika Balkanicus and resident turntable vagabonds, Spindrift and Nelson Dilation.
Paprika Balkanicus is well known to lovers of world music as the band that is ‘the master of good atmosphere’. The line-up brings together a Romanian violinist, a Slovene bass player, a guitarist and two accordionists from Serbia, and nobody can bring about a toe tapping, foot stomping, hand clapping madness faster than they.
Paprika Balkanicus, aka the Balkan Storm, are: Bogdan Vacarescu (violin), Jozef Secnik (bass), Vlad Jocic (guitar), and special guests Milos Milivojevic and Zivorad Nikolic (accordion).

Saturday 13 September 2008 – CONCERT: Palinka, Transylvanian Village Music Live
21.00, Inn on the Green, 3 – 5 Thorpe Close, London W10 5XL. Tel. 020 8962 5757, www.iotg.co.uk
Doors open 8.30 pm. DJ playing music from Romania and the Balkans until 01.00.

Entrance £7/£5 concessions.
Palinka was formed in London after the band members studied music in various villages of Romania and Hungary. Maria Zempleni on violin, Katalin Tamas on viola, Melinda McCarthy on double bass, and Krisztina Cseresnyes, an award winning singer from the region, are brought together by their shared passion: Hungarian, Romanian and Gypsy music from the remote villages of Transylvania.
Palinka, incidentally, is the most famous spirit drunk in Transylvania and the band spent most of July in Transylvania and Hungary to learn amazing new songs to bring you in London. Palinka can be seen playing outside Inn on the Green, in April, at www.youtube.com/watch?v=zJV6JyxSIeQ
More details on the band at www.palinka.co.uk

13 September – 9 November 2008 – EXHIBITION: ‘Mircea Cantor: The Need for Uncertainty’ at Arnolfini Bristol
Arnolfini, 16 Narrow Quay, Bristol BS1 4QA; Tel. 0117 917 2300 / 01. Gallery opening hours: 10.00-18.00, Tuesday to Sunday

Mircea Cantor’s installations address the notions of displacement and co-existent worlds. Beyond the suspenseful and highly contrived encounter, Cantor discreetly evokes the uneasy confrontation of ideology, people and culture. Cantor will present a new installation at Arnolfini comprising a number of sculptural components elaborating on the theme of uncertainty.
Mircea Cantor lives and works in Paris and Cluj, Romania.
Exhibition Free Tour!
A free tour of the exhibition, led by Suzanne Cotter, Acting Director and Senior Curator at Modern Art Oxford, will take place at 17.30 on Friday 12 September, followed by the exhibition preview. Booking recommended.
A fully illustrated catalogue featuring views of Cantor’s new work and an essay by Suzanne Cotter accompanies the exhibition. This show will also be presented at Camden Arts Centre, London, 13 February to 12 April 2009, and was presented at Modern Art Oxford from 2 April to 1 June 2008.
‘3 artists 3 spaces 3 years’: a collaboration between Arnolfini, Camden Arts Centre, and Modern Art Oxford.
Supported by The Ratiu Foundation / The Romanian Cultural Centre in London
Details on www.arnolfini.org.uk

13 & 14 September 2008 – CONCERT: ‘Virtuozii Gorjului’ at the New European Village, the Thames Festival
Riverside Walkway by Southbank Centre, London SE1

Free admission, all welcome.
Saturday 13 September at 17.15, Sunday 14 September at 17.30
A chance to see some of the finest crafts, and listen and dance to fantastic folk music, from Bulgaria, Czech Republic, Estonia, Germany, Hungary, Latvia, Lithuania, Poland, Romania and Slovakia. The guests from Romania are ‘Virtuozii Gorjului’ (the Gorj County virtuosi).
Details on www.thamesfestival.org

Sunday 14 September 2008 – CONCERT: Paprika Balkanicus with Bogdan Vacarescu (violin)
19.30, Quecumbar, 42-44 Battersea High Street, LondonSW11 3HX; Tel. 020 7787 2227

Tickets: £10 advance / £12 on the door. Limited tickets available. Advance bookings strongly recommended.
Paprika Balkanicus, aka the Balkan Storm, are: Bogdan Vacarescu (violin), Jozef Secnik (bass), Vlad Jocic (guitar), and special guests Milos Milivojevic and Zivorad Nikolic (accordion).
For bookings and directions, please visit www.quecumbar.co.uk or www.wegottickets.com/event/31760

Sunday 14 September 2008 – THEATRE: ‘Exit the King’ by Eugene Ionesco
19.30, The Lion and Unicorn Theatre Club, The Lion and Unicorn Pub, 42-44 Gaisford Street, London NW5 2ED; Tel. 08700 534 534

Tickets: £10
You have one hour and thirty minutes to live. “I’ll die when I want to – I’m the King – I’m the one to decide”. The biggest argument since time began: Is it will or fate that determines your destiny? Enter into a space of historical intrigue, where monks used to die and now kings refuse to die. Laugh, think, puzzle and ponder and exit confused!!!
Double bill with ‘School for Buffoons’.

Monday 15 September 2008 – CONCERT: Remus Azoitei (violin) and Eduard Stan (piano) at Wigmore Hall
19.30. Wigmore Hall, 36 Wigmore Street, London W1U 2BP, Tel. 020 7935 2141

Tickets: £15.00 £13.00 £10.00 £8.00. Call the Wigmore Hall Box Office on Tel. 020 7935 2141 or book on-line at www.wigmore-hall.org.uk
Programme:
George Enescu – Impressions d’enfance, op. 28 (Impressions of Childhood)
Johannes Brahms – Sonata in D minor, op. 108
George Enescu – Impromptu Concertant
Johannes Brahms – Scherzo from “FAE Sonata”
George Enescu – Sonata no. 3 “in Romanian Folk Character”, op. 25
Remus Azoitei has performed extensively across Europe, as well as North America, Japan and New Zealand. In 2001, Remus Azoitei became the youngest-ever violin professor in the history of the Royal Academy of Music.
Eduard Stan is hailed by The Strad as a “pianist who reveals a fine gift of restraint and an instinctive feel for balance”. Born in Romania, he emigrated to Germany in 1978, and has since performed across Europe and the US in venues such as Berlin Philharmonie, Musikhalle Hamburg and Salt Lake City Temple Square.
The artists have just completed the world’s first recording of the entire repertoire for violin and piano by Enescu. The first volume of this 2 CD collection has already attracted critical acclaim.
For full details on the concert, including complete programme notes by Evan Dickerson, please go to:
www.romanianculturalcentre.org.uk/rcc-events/2008/09/remus-azoitei-eduard-stan-wigmore-hall/
Organised by The Ratiu Foundation / The Romanian Cultural Centre in London

Tuesday 16 September 2008 – CONCERT: Vlad Hirlav-Maistorovici (violin)
19.30, Holy Trinity Sloane Square, Sloane Street, London SW1X 9BZ; Tel. 020 7730 7270

Romanian Violinist Vlad Hirlav-Maistorovici will perform, as part of the Mercury 4tet, a quartet newly formed by four students of the Royal College of Music, London, within the Chelsea Schubert Festival. The quartet’s members are Vlad Hirlav-Maistorovici (violin), Corentin Chassard (cello), Harry Cameron-Penny (clarinet), Antoine Francoise (piano)
Basically formed to play the well renowned ‘Quartet for the end of time’ by Olivier Messiaen, the quartet is now dedicated to the interpretation of the masterworks of the 20th century as well as any new expression of the contemporary music. Determined to give a new vision of the contemporary repertoire, the quartet is open to any interdisciplinary work with visual artists and comedians or dancers. Their next projects include the mercury plugged quartet, playing on electric instruments, Takemitsu’s quadruple concerto with orchestra: ‘Quatrain’ or Schoenberg’s ‘Pierrot Lunaire’.
Since Winter 2008, the Mercury 4tet was accepted to be part of Concordia Foundation International ensemble, which will lead them to perform in famous London venues such as St Martin in the Fields.
Programme: Alban Berg: adagio from Chamber Concerto, Sieben Fruhe Lieder; Toru Takemitsu: Quatrain II; Franz Schubert: Song selection, Arpeggione Sonata.
While studying in London, Vlad Hirlav-Maistorovici is supported by the Ratiu Foundation.
Details on www.chelseaschubertfest.co.uk

16-18 September 2008 – EXHIBITION: Fashion Label Rozalb de Mura at On|Off, London Fashion Week
The Royal Academy of Arts, 6 Burlington Gardens, London W1S 3EX
This event is for industry professionals only. See details of application for press and buyers on www.thedoll.org/onoff/
Romanian fashion label Rozalb de Mura was invited to take part this year in the 10th edition of On|Off, within London Fashion Week. Not only that the label’s creations will take part in a special exhibition, but Rozalb de Mura will tread the catwalk – a first for a Romanian label.
Launched at the beginning of 2006, it has already drawn professionals and avant-garde fashionistas from Romania and abroad. In designer Olah Gyarfas’s world, Hungarian deliciously mingles with Romanian words, reality with fiction, masculine with feminine, minimalism with a passion for details and tan sessions with an icy walk to St. Ana Lake in Transylvania.
Rozalb de Mura’s presence at On|Off is supported by the Ratiu Foundation

Saturday 20 September 2008 – CONCERT: Belcea Quartet Bartok Day at Wigmore Hall Wigmore Hall, 36 Wigmore Street, London W1U 2BP; Tel. 020 7935 2141
Tickets: £12
This programme of the Belcea Quartet presents three special concerts in a day dedicated to the great Hungarian composer.
Programme:
11.30 – String Quartet No. 1; String Quartet No. 2
15.00 – String Quartet No. 3; String Quartet No. 4
19.30 – String Quartet No. 5; String Quartet No. 6
Timed to coincide with the release of their recording of these works on EMI and following the acclaimed Bartok readings that concluded their Wigmore Hall residency in 2006, the Belcea Quartet again performs what many regard as the most significant string quartet canon of the last century. Bartok’s quartets spanned 40 years and reflected the onset of two world wars. With the first pair of richly post-Romantic quartets leading to the bold innovations of Nos. 3 and 4 and a final mellowing in the last pair, the cycle combines folk material within complex frameworks and presents diverse new sounds and playing techniques, with poignancy and tragedy held in sometimes disturbing balance.
Details on www.wigmore-hall.org.uk

Saturday 20 September 2008 – CONCERT: Madalina Rusu (piano) at the Barbican
18.00, Barbican Hall, Level G, Barbican Centre, Silk Street, London EC2Y 8DS; Box office 020 7638 8891

Free entrance.
Romanian pianist Madalina Rusu will perform on Saturday 20 September at the Barbican concert hall as part of the Rachmaninov Festival.
Born in Romania, Madalina Rusu’s early piano education was at the Music High School in Constanta and later at the University of Music in Bucharest. Since 2004, Madalina has been studying the piano with Professor Joan Havill at the Guildhall School of Music and Drama.
While studying at Guildhall School of Music and Drama, Madalina Rusu is supported by the Ratiu Foundation.
Details on www.barbican.org.uk

20 September – 30 November 2008 – EXHIBITION: Romanian Artist Adrian Ghenie within the Liverpool Biennial
Various locations in Liverpool

Adrian Ghenie is a young Romanian painter whose works demonstrate his fascination with history and the trauma of dictatorship. The sources for his images are derived from a combination of his own personal memories and from historical books, archives and both documentary and fictional film. Adrian’s work is presented in Liverpool as part of ‘MADE UP’, the International Exhibition of the Biennial.
The weaving together of personal histories with collective memories makes for a psychologically disturbing encounter on the part of the viewer, who may experience a sense of unease or an uncanny jolt of recognition as they survey the paintings. While Ghenie may have derived inspiration from the dark times of the history of Europe in the 20th century, his attention to detail and ability to create convincingly real interiors for his protagonists finds its roots in Northern European Renaissance painting.
Details on www.biennial.com

Sunday 21 September 2008 – DANCE: Maria Baroncea within dancEUnion 3
18.00, Purcell Room, Southbank Centre, Belvedere Road, London SE1 8XX; Box Office: 0871 663 2500

Also performing: Gianfranco Celestino (Luxembourg), Simo Kellokumpu Dance Company (Finland), Triin Reemann (Estonia), Ana Lujan Sanchez (Spain) & Dane Hurst.
An elegant work from the talented Gianfranco Celestino (Luxembourg) opens the programme, perfectly merging his skills as a pianist with his ability as a dancer. The evening also features dancers from Romania, Finland and Estonia. The performance closes with Ana Luján Sánchez (Spain) accompanied on stage by the mesmeric Dane Hurst (Rambert Dance Company, Phoenix Dance Theatre), who recently won the UK Critics Circle National Dance Awards for Spotlight Male Modern Dancer.
Details on www.southbankcentre.co.uk

Monday 29 September 2008 – CONCERT: Alexandra Dariescu (piano), within YCAT New Artists
19.45, Purcell Room, Southbank Centre, Belvedere Road, London SE1 8XX; Box Office: 0871 663 2500

Tickets: £10
Since 1984, the Young Concert Artists Trust (YCAT) has been nurturing and promoting outstanding young classical musicians and chamber ensembles trained in the UK. This recital is given by this year’s newly selected YCAT musicians.
Programme:
Johannes Brahms Cello Sonata No.2 in F, Op.99
Wolfgang Amadeus Mozart: Variations in D on a Minuet by Duport, K.573
Fryderyk Chopin: Piano Sonata No.3 in B minor, Op.58
Ludwig van Beethoven: String Quartet in A minor, Op.132
Also performing: Pei-Jee Ng (cello), Benjamin Frith (piano), Heath String Quartet
Alexandra Dariescu is a popular young pianist born in Romania. She completed her schooling in the UK and is currently a student at Guildhall School of Music and Drama, London. She has already performed widely internationally, has broadcasted on BBC Radio 3 and has won over twenty seven major competitions. Alexandra is particularly acclaimed for her playing of Chopin.
While studying in London, Alexandra Dariescu is supported by the Ratiu Foundation
Details on www.southbankcentre.co.uk

4 – 31 October 2008 – THEATRE TOUR: ‘The Lesson’ by Eugene Ionesco
Various locations in Scotland (see below)

The Lesson by Eugene Ionesco, in a translation by Donald Watson. Directed by Gerry Mulgrew, presented by Benchtour.
Thought-provoking yet funny, charming yet sinister, familiar yet bizarre. The Lesson is given by an ageing professor to his new, young, female student. She arrives as a keen and confident foil to his intense yet faltering manner, but the balance shifts throughout their exchange until their meeting takes a truly unexpected turn… ‘The Lesson’ is a fresh, bright and brilliant play by one of the foremost absurdist writers of all time. Ionesco’s writing changed the face of 20th century theatre and has inspired and excited generations of theatre-lovers.
Venues and times:
Brunton Theatre, Musselburgh – Saturday 4 October at 19.30; Box Office: 0131 6652240
Dundee Rep Theatre – Wednesday 8 October at 19.30; Box Office: 01382 223530
Woodend Barn, Banchory – Thursday 9 October at 19.30; Box Office: 01330 825431
Regal Community Theatre, Bathgate – Tuesday 14 October at 19.30; Box Office: 01506 433634
Tron Theatre, Glasgow – Wednesday 15 to Saturday 17 October at 19.30; Box Office: 0141 5524267
Cumbernauld Theatre – Friday 24 October at 20.00; Box Office: 01236 732887
The Lemon Tree, Aberdeen – Saturday 25 October at 19.30; Box Office: 01224 641122
Fortrose Community Theatre – Wednesday 29 October at 19.30; Box Office: 01381 621252
Dornie Hall – Thursday 30 October at 20.00; Box Office: 01599 544308
Rosehall Hall – Friday 31 October at 20.00; Box Office: 01549 441 291
Details on www.benchtours.com

5 & 15 October 2008 – FILM: ‘The Death of Mr Lazarescu’
20.00, NFT2 , South Bank, London SE1 8XT; Box Office:020 7928 3232

• ‘The Death of Mr. Lazarescu’
Feature film/Romania/2005/153 mins/colour/Romanian with English subtitles
Directed by Cristi Puiu. Starring: Ion Fiscuteanu, Luminita Gheorghiu, Gabriel Spahiu
A darkly witty, deeply felt chronicle of an ailing elderly man’s increasingly life-imperilling trips from one Bucharest hospital to another, this is one of the best films about mortality ever made. Film time and real time usually differ considerably. In this darkly witty, deeply felt chronicle of an ailing elderly man’s increasingly life-imperilling trips in an ambulance from one Bucharest hospital to another, Puiu cleverly paces his film to give the impression that events are happening in real time – a fitting ruse as this is one of the best films about mortality and our frighteningly fragile hold on life. Time continues, but – just like that! – it may do so without us.
Details on www.bfi.org.uk

Tuesday 7 October 2008 – BALLET: Alina Cojocaru in Swan Lake
19.30, Royal Opera House, Covent Garden, London WC2E 9DD; Box Office: 020 7304 4000

Tickets: £6-£130
Swan Lake is one of the most loved of all classical ballets. It has that magical combination of Tchaikovsky’s music, a compelling story of tragic romance and choreography that allows the very best dancers to show just how mesmerising they can be. The new Royal Ballet Season opens with a revival of Anthony Dowell’s romantic production whose designs were inspired by Imperial Russia of 1895, when the ballet was first performed. Against this atmospheric setting, Marius Petipa and Lev Ivanov’s choreography provides an opportunity to see great dance partnerships in the leading roles and the whole Company in the dance ensembles.
Details on www.roh.org.uk

Tuesday 7 October 2008 – CONCERT: Belcea Quartet
19.30, Wigmore Hall, 36 Wigmore Street, London W1U 2BP, Tel. 020 7935 2141

Tickets: £12-£24
Programme:
Joseph Haydn: String Quartet in Bb Op. 1 No. 1 ‘La chasse’; String Quartet in D Op. 50 No. 6 ‘The Frog’; String Quartet in F# minor Op. 50 No. 4; String Quartet in Eb Op. 64 No. 6.
The Belcea Quartet’s Haydn selection spans a period of almost 40 years, from the composer’s light, earliest essay in the form (c.1760) to the last of his second set of quartets premiered during the composer’s first visit to London in 1791.
Details on www.wigmore-hall.org.uk

7 & 12 October 2008 – FILM: ‘Ulysses’ Gaze’ with Maia Morgenstern
BFI Southbank, NFT1, South Bank, London SE1 8XT; Box Office:020 7928 3232

7 October at 19.40, 12 October at 15.00
• Ulysses’ Gaze’
Directed by Theo Angelopoulos. Starring Maia Morganstern, Erland Josephson, Harvey Keitel
Feature film / Greece-France-Italy /1995 / 177min / colour / English and Greek with English subtitles
Theo Angelopoulos’ fluid, meticulously choreographed epic, rhyming the turbulent history of the Balkans with that of film itself.
Angelopoulos’ acclaimed cinema-centenary epic rhymes the turbulent history of the Balkans with that of film itself, as a director (Harvey Keitel), back in Greece for a retrospective of his work, takes the opportunity to hunt down the first footage ever shot in the region. As he journeys from country to country, the film too embarks on a chronological odyssey, with Angelopoulos’ travelling shots often embracing several historical eras.
Details on www.bfi.org.uk

Saturday 11 October 2008 – BALLET: Alina Cojocaru in ‘Manon’
12.30, Royal Opera House, Covent Garden, London WC2E 9DD; Box Office: 020 7304 4000

Tickets: £5-£280
Kenneth MacMillan’s three-act ballet Manon is not just one of the great showpieces of The Royal Ballet, for whom it was created, but also now of the classical ballet repertory worldwide. The famous story follows the young girl Manon, torn between her impetuous love for the student Des Grieux and her desire for wealth and comfort as a kept woman of a rich man. These two central roles are showcases for the skill and dramatic power of any dancers, and this time round there will be the extra thrill of catching several debuts from up-and-coming young stars of The Royal Ballet.
Details on www.roh.org.uk

11, 14, 16 & 18 October 2008 – OPERA: ‘La Boheme’ conducted by Christian Badea
19.30, Royal Opera House, Covent Garden, London WC2E 9DD; Box Office: 020 7304 4000

A lost key, an extinguished candle and an accidental touch in the dark. So begins one of the great, tragic romances of all opera as the cold hands of the fragile seamstress Mimi warm the heart of the poet Rodolfo in lyrical seduction. Puccini’s gloriously tuneful work follows their story through a year from that first meeting through jealous separation to a poignant death-bed reconciliation. A fine cast of names familiar from previous Royal Opera performances is under the expert baton of Christian Badea, a conductor especially noted for his interpretations of Puccini.
Details on www.roh.org.uk

13 – 18 October 2008 – RECITAL: Simona Mihai (soprano) within Jette Parker Young Artists
Linbury Studio, Royal Opera House, Covent Garden, London WC2E 9DD; Box Office: 020 7304 4000

Once again, the Jette Parker Young Artists take over the Linbury for a week of events.
The week will include a Monday lunchtime recital featuring all the singers on the Programme, individual recitals accompanied by JPYAP Artistic Director David Gowland and the now traditional Juke Box on 18 October, where the audience in the morning themselves select the programme for the evening’s concert from the opera, operetta, musical and recital repertory, including ensembles from Le Pecheurs de perles, L’Elisir d’amore, Cosi fan tutte and La boheme.
Born in Bucharest, soprano Simona Mihai studies first at the Academy of Music in her home town, then continued her studies at the Royal College of Music in London and the Benjamin Britten International Opera School, with Kathleen Livingstone, as a Queen Mother Scholar. In 2005, she made her Italian operatic debut at Teatro Massimo, Palermo. Simona has performed at the Royal Opera House, Royal Danish Theatre, as well as other prestigious stages.
During summer 2008, Simona appeared as Virtue, in Glydenbourne’s production of The Coroanatioan of Poppea.
While studying in London, Simona Mihai was supported by the Ratiu Foundation

Friday 24 October 2008 – ROMANIAN STUDENTS MEETING
16.00-22.00, 1 Belgrave Square, London SW1X 8PH

Entry by invitation only.
For details and registration, please go to www.romanianstudents.co.uk (use Internet Explorer)

28 & 29 October 2008 – BALLET: Alina Cojocaru in ‘Three Short Works’
19.30, Royal Opera House, Covent Garden, London WC2E 9DD; Box Office: 020 7304 4000

Tickets: £4-£220
This is the perfect chance to discover The Royal Ballet and classical dance: three entrancing works, a host of Company Principals on stage, the skill of the corps de ballet – and special pricing for the best seats in the theatre.
The Three Short Works comprise George Balanchine’s ‘Serenade’, ‘L’invitation au voyage’, by the choreographer and former Royal Ballet dancer Michael Corder, on music by Duparc, and ‘Theme and Variations’ by Balanchine, set to music by Tchaikovsky.
Alina Cojocaru stars in ‘L’invitation Au Voyage’ and ‘Theme and Variations’
Details on www.roh.org.uk

Until 14 September 2008 – EXHIBITION: Romanian Artist Flavia Pitis within the BP Portrait Award
The National Portrait Gallery, St Martin’s Place, London WC2H 0HE; Tel. 020 7312 2463

Once again, the prestigious BP Portrait Award has selected in the long-list a Romanian artist. This year, Flavia Pitis has an entry with the portrait ‘Buti’.
The BP Portrait Award is the most prestigious portrait competition in the world, promoting the very best in contemporary portrait painting. An annual competition aimed at encouraging artists to focus upon and develop the theme of portraiture in their work, the Award is open to everyone aged 18 and over in recognition of the outstanding and innovative work currently being produced by artists of all ages. With a first-prize of £25,000 the exhibition has proved the launch pad for the careers of a number of successful portrait artists.
The previous Romanian entries in the competition were both by Ana-Maria Micu, in 2006 and 2007.
Details on www.npg.org.uk/live/bpmenu.asp

Until 17 September 2008 – EXHIBITION: Romanian Artist Silviu Pascalin within Illumini Show
Crypt Gallery, St Pancras Church, Euston Road, London NW1 2BA

Free Admission, all welcome. Opening times: daily 11.00-19.00. Opening Night: Thursday 4 September, 18.00-21.00.
Romanian artist Silviu Pascalin will take part in the Illumini Show curated by Jane Webb, which will be on show at the Crypt Gallery in London.
An electrifying new exhibition with a difference, starting with a opening night on the 4 September, which is complimented with a full evening of free live entertainment from fire performers, stilt walkers, jugglers, light shows, and performance artists, working with illumination taking place through out the crypt. This is no PV night, this is an evening where everybody is welcome. Illumini will not just showcase art it will entertain, introducing all communities that may not normally visit the arts to a different approach.
Illumini brings together a variety of artists, all sharing a passion for the subject of light. Set in the famous St Pancras crypt, these impressive pieces of artwork come to life in this unusual building. Come along to experience the illuminatory and dazzling effect this diverse collection of artwork has on the crypt’s dark environment.
Travel down abandoned corridors and venture into secret recesses to explore a wide variety of artwork. The pieces range from photographs and paintings depicting light, to sculptural works that literally glow; at once transforming the crypt’s murky and shadowy atmosphere like never before.
Illumini is supported through a grant of the Ratiu Foundation.
Details on www.stpancraschurch.org

Until 30 September 2008 – EXHIBITION: ‘Childhood Chromatics’ by Lorena Maria Lupascu
Kenneth More Theatre, Oakfield Road, Ilford, Essex IG1 1BT

This exhibition by the 12-year-old Romanian artist Lorena-Maria Lupascu provides a glimpse into a childhood world of spontaneity, colour and experimentation. Lorena’s work is a fusion of wild creativity and studied observation. The work included here reflects the diversity of her interests and styles. Lorena is also a talented pianist and violinist and her love of music is clearly evident in many of her paintings and drawings.
Lorena’s paintings exude optimism and joy, and in a world of so much cynicism it is a heartening experience to look at her work.

Until 7 October 2008 – FILM: ‘California Dreamin’ (Endless)’ by Cristian Nemescu
Various cinemas nationwide

For a full list of dates and cinemas’ contacts, please go to www.artificial-eye.com/californiadreamin/where.php
• California Dreamin’ (Endless)
Feature film/Romania/2007/Fiction/colour/155’/Romanian and English dialogues, with English subtitles
Directed by Cristian Nemescu. With: Armand Assante, Razvan Vasilescu, Jamie Elman; Maria Dinulescu, Ion Sapdaru, Alex Margineanu, Andi Vasluianu
Distributed by Artificial Eye. Also available on Artificial Eye DVD from Movie Mail, Amazon.co.uk, Play.com, Hmv.com. Prices start at £11.99

Set against the backdrop of the 1999 NATO bombing of Yugoslavia, the film explores the impact that the arrival of the American soldiers has on the tiny village community: historical experience, corruption, bureaucratic inefficiency and romantic interest concur in a mayhem battle of wills with tragic consequences for the village but not for the Americans. At the end of five intense days, the train resumes its journey leaving behind broken hearts, shattered dreams and a civil war. A cinematic tour de force, as well as a poignant and hilarious comment on parochialism, intercultural clashes, and Romania’s long-term fascination with America.
“California Dreamin’ is an epic satire, with both modern-day Romania and US foreign policy firmly in its sights”. (Nick Roddick, London Film Festival)
Awards: ‘Un Certain Regard’ Award, Cannes 2007; Satyajit Ray Prize, 51st Times London Film Festival 2007

Until 8 October 2008 – FILM: ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’ by Cristian Mungiu
Various cinemas nationwide

For a full list of dates and cinemas’ contacts, please go to www.artificial-eye.com/4months/where.php
• ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’
Feature film /Romania/2007/113 min/Romanian with English subtitles
Directed by Cristian Mungiu. Starring Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov
Distributed by Artificial Eye. Also available on Artificial Eye DVD from Movie Mail, Amazon.co.uk, Play.com, Hmv.com. Prices start at £11.99
‘Screen realism rarely achieves such a vivid texture of a country and a time as this excruciatingly tense drama, the Palme d’Or winner at Cannes this year, about two young women living in an all-female dorm in 1980s Romania. The story takes place over one long night. Vague Gabita is pregnant and wants an illegal termination, but she has been dilatory about arrangements with the criminal abortionist. When her staunch friend and room mate Otilia tries to straighten things out she is made to pay her own price to make sure it happens. An extraordinary odyssey of desperation and terror ensues, against a grim environment of quasi-Soviet officiousness. […] Director Cristian Mungiu’s superb arthouse nail-biter is convincing in every way, especially in the piercing performance of Anamaria Marinca as Otilia.’ (Nick James)
‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’ is released in UK cinemas through Artificial Eye (www.artificial-eye.co.uk).
You can read more about the film (including Director’s notes and blog, in Romanian and English) at www.4months3weeksand2days.com

Ego şi Alter ego (I)

septembrie 8th, 2008

Îmi amintesc de Ion Schipor ocupând un pat în camera aceea cu tavanul foarte înalt din căminul studenţesc cel vechi — cameră de trecere, printre primele în care am locuit acolo… Apoi m-am mutat, aproape la fiecare semestru, în camere tot mai mici şi mai izolate de „restul lumii”; dar cu tavanul la fel de înalt, toate. Fiindcă, de! aveai tot mai multe drepturi de senior, ca să zic aşa, pe măsură ce treceai dintr-un an într-altul. Dar asta-i altă poveste…
Un pat din colţ, lipit de perete, la un pas de uşa cu două canaturi [1], era ocupat de Ion Schipor — o poziţie cumva în ton cu felul său de a fi. Se întorcea uneori din oraş, se aşeza pe marginea patului, aferat, alături lăsa servieta şi, ignorându-ne pe toţi, începea să scoată din servieta aceea fel de fel de hârtii — foi disparate sau fascicule prinse cu agrafe, ba chiar şi caiete de format registru, cu coperte ferfeniţite. Nu ştiam la data aceea când şi unde le scria, nici ce era scris în ele. Ion Schipor nu părea dispus să dezvăluie cuiva conţinutul acelor numeroase foi şi caiete. Câteodată, poziţia aceea aşezat pe marginea patului, îi devenea probabil după un timp incomodă. Şi atunci se trăgea mai sus, se rezema cu spinarea de perete, îşi ridica picioarele pe pătură şi îşi vedea în continuare de hârtii în poziţia aceea ghemuită, cu genunchii îndoiţi. Obişnuia să ia din foile disparate şi să le examineze cu atenţie rând pe rând, de la mică distanţă, ca şi cum ar fi fost miop [2], parcurgându-le cu privirea de sus în jos şi de jos în sus, aşa cum faci când încerci să descoperi defecte minuscule într-o ţesătură, să zicem. Putea să rămână cufundat ore întregi în acea lectură scrutătoare, fragmentată de o anume nervozitate când schimba între ele foile sau fasciculele. Şi nu considera necesar să dea explicaţii. Pe culoarul de trecere către dormitorul alăturat, un dormitor foarte mare, probabil cel mai mare din cămin, cu cel puţin douăzeci de paturi, se circula în draci. Cel puţin la unele ore: plecare la cursuri, sosire, la orele de cantină ş.a.m.d… De la un moment încolo, văzându-l atât de absorbit, colegii nici nu-i mai dădeau atenţie. Ăsta era Ion Schipor… Iar în lipsa lui, culcuşul unde el, ditamai găliganul, se ghemuia în vârful patului, în locul acela strâmt de la perete, sugera, cumva, o chilie monahală — chilia unui monah rebel, exhibiţionist, plin de ciudăţenii. Un ascet depravat.
Alteori însă venea fără servieta aceea doldora. Naiba ştie pe unde o lăsa — pesemne în acelaşi loc unde obişnuia să scrie. Şi atunci avea chef de vorbă. Se adresa oricui, n-avea preferinţe. Nici chiar cei care de regulă îl ascultau cu atenţie nu se numărau printre preferaţii lui în discuţii… Nu mai ştiu dacă asta s-a întâmplat încă de la venirea lui în cămin, dar la un moment dat a reieşit cumva că are darul să citească în palmă. Lucru pe care cei mai mulţi l-au acceptat tacit.
Se vedea pe faţa lui plăcerea de a citi în palma oricui se lăsa ghicit. Chiromanţie… Există anumite încordări în fiecare dintre noi — explica el — care se reflectă în liniile din palmă. Unele linii sunt înnăscute — spunea —, în timp ce altele pot fi modelate prin deplasarea încordărilor. Cum anume ai fi putut încerca să-ţi deplasezi încordările, asta Ion Schipor lăsa să se înţeleagă că ar fi greu să priceapă nişte tipi limitaţi ca noi şi, ca atare, nu se ostenea să dea explicaţii… [3]
— Alţii fac bani din asta! spunea. Am întâlnit o dată un tip, la Gambrinus, care umbla de la o masă la alta şi pretindea că ştie să ghicească în palmă. Contra cost, bineînţeles. [4] Şi spunea tâmpenii cât capul lui de mari. Dinadins l-am lăsat să-mi ghicească şi mie, prefăcându-mă că nu mă pricep… Nu, eu nu fac asemenea măgării. Eu nu iau bani. Dacă o fac, o fac din plăcere.
Şi când spunea asta, nu exagera cu nimic. Reticenţa unor colegi faţă de iscusinţa sa într-ale ghicitului nu-l descuraja defel ci dimpotrivă, îl incita. Era ahtiat să-şi demonstreze ştiinţa. Devenea insistent, îl auzeai cum aproape că începe să gâfâie [5], lupta să capete palma râvnită, aş putea spune. Argumentul său suprem era că n-avea să dezvăluie detalii stânjenitoare.
Dar ce detalii stânjenitoare? Dumnezeule! Păi ce putea fi mai stânjenitor decât propriul său caz? Toată lumea ştia că e homo. Sau, mai precis, toată lumea bănuia. Dar bănuielile erau al dracu’ de întemeiate. Era de-ajuns să observi cum îţi apucă nu doar mâna, răsucindu-ţi-o cu palma în sus, ci tot antebraţul, de la cot până la încheietură, cu ambele mâini, parcă nu cumva să-ţi scape, înfrângându-ţi împotrivirea, şi ţi-l trage spre el şi mâna-i mare şi acaparatoare lunecă palpând, palpând lacom pielea, muşchii, adâncul muşchilor, apropiindu-se de dosul palmei când împotrivirea îţi era deja înfrântă. Era ca un fel de magie. Dar care îţi şi întorcea stomacul pe dos. De aceea nu l-am lăsat să-mi citească în palmă decât o singură dată. Mi-a fost de-ajuns. În schimb nu l-am putut împiedica să-mi observe mâna de la distanţă.
— Eşti timid! îmi arunca rânjind. Ştii după ce se vede? După unghia de la degetul mic. Ia uite-te la ea. Mult prea mică faţă de celelalte unghii. Şi adăuga: — N-ai de ce să fii îngrijorat, am atâta discreţie să nu dau detalii despre viaţa ta sexuală.
Ha! Auzi cine vorbea de viaţa sexuală! El, homosexualul! El avea tupeul să vorbească de discreţie în legătură cu viaţa sexuală? Schipor ăsta… blondul presupus; fiindcă nimeni n-ar fi băgat mâna în foc că nu se oxigenează! [6] Ce era cu şuviţele alea mai decolorate din părul lui?… Toate detaliile aspectului său, toate detaliile vieţii sale — toate concurau în a zugrăvi un tablou complet diferit de portretul tipic al studentului anilor ’60. Mereu nemulţumit ba de una, ba de alta, cu umerii lui căzuţi, veşnicul revoltat împotriva tuturor şi a toate, adesea îmbufnat, mai mereu cu privirea îndreptată în jos, concentrat pe un câmp foarte îngust ca fasciculul unei lanterne, raza–privirii–spot–luminos, dar totodată atent să capteze toate opiniile din jur şi mai ales, cu un apetit maladiv, pe cele potrivnice lui. Pe care, mai devreme sau mai târziu, nu le lăsa fără replică. O replică acidă şi dezgustată, sau, după caz, vehementă…
În absenţa lui, un spirit malefic stătea tolănit pe patul acela din colţ — patul lui, încordat şi zgribulit; Spiritul Malefic te urmărea cu privirea; şi tăcea.
Pe Ion Schipor n-a îndrăznit nimeni să-l întrebe vreodată cum de se nimerise să fie cazat în alt loc decât împreună cu colegii lui de la Filozofie. Preferase să stea cu noi, studenţii politehnişti. Sau i se impusese. [7] Mai matur decât oricare dintre noi ceilalţi, părea marcat de experienţe de viaţă nefericite care îl făcuseră să fie precaut, aflat mai tot timpul într-un soi de alertă. Dar acele experienţe nefericite — de-or fi fost cu adevărat — îi dăduseră în acelaşi timp şi o anumită agresivitate; ce-i drept, moderată şi amară. Înalt şi musculos, dar nu prea adunat, blond–suspect, cum ziceam, avea mâini mari şi acaparatoare, parcă bătucite de munca câmpului, când în realitate el trebuie că niciodată nu pusese mâna pe vreo unealtă de lucrat pământul. Era intelectualul boem. Adică omul nepotrivit la locul nepotrivit şi la momentul nepotrivit. Ştiinţele exacte de care era înconjurat, ca să spun aşa, nu-l complexau nicidecum, dimpotrivă. Spunea [8]:
— Voi ar trebui să simţiţi bucurie în tot ce faceţi. A simţi bucurie e o chestiune de har. În locul vostru, eu asta aş încerca să simt. Întâlnim materialitatea la tot pasul, dar cum o privim? Ni se tot predă despre ea. Dar nimeni nu spune ce-ar trebui să spună. O s-ajungeţi cândva să fabricaţi [9] fel de fel de obiecte concrete. Or, eu stau şi vă observ… şi nu vă văd deloc pregătindu-vă sufleteşte pentru asta. Bucuria se exersează, nu întotdeauna vine de la sine. Fiecare obiect fabricat trebuie să fie plăcut vederii. Chiar şi atingerii — simţului pipăitului, atunci când se pretează! [10] Fiecare obiect fabricat trebuie luat şi ca un semn. De exemplu o cale ferată nu-i doar o construcţie constând în şine şi traverse. O cale ferată este o cale de comunicare. Un vagon–restaurant nu-i doar o incintă mobilă unde se serveşte masa. Trebuie să te amuze şi uşoara legănare a vagonului în mers, şi faptul că prin dreptul ferestrei se perindă o sumedenie de elemente naturale şi obiecte artificiale. [11]

[1] Şi chiar mă gândeam uneori: or fi fost două canaturi, da, dar unul dintre ele era veşnic blocat cu zăvorul de jos, de la podea; cu totul altfel decât prin casele aristocratice, pe care le văzusem mai ales în filmele englezeşti, unde fiecare personaj, fie el stăpânul, majordomul sau oricare dintre slujitori, ajuns înaintea uşii, deschide tacticos ambele canaturi dând acestui gest o atenţie specială, după care, odată trecut de prag, se întoarce la fel de tacticos şi închide cu aceeaşi grijă ambele canaturi. Aveam oare, ca să zic aşa, nostalgia deschiderii spirituale a uşii! Ei, dar şi asta-i tot altă poveste…
[2] Dar poate chiar era.
[3] Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată pe Ion Schipor râzând.
[4] „De fapt era cerşetorie mascată!”
[5] Şi asta nu de efort, ci de dorinţă.
[6] Avea s-o mărturisească, indirect, în ziua când aveam să ajungem întâmplător la restaurantul Tic–Tac.
[7] Iar dacă i se impusese, cum,de ce şi de către cine?
[8] Şi asta suna ca un discurs. Un discurs plin de patimă. Ceea ce se vădea mai ales când spunea Bucuria se exersează!
[9] „Sau, mă rog, să supravegheaţi fabricarea.”
[10] Păi sigur! ce era să spună el!
[11] Oricine dintre noi putea să-şi dea seama că ceea ce spunea Ion Schipor nu era decât o înşiruire de vorbe goale. Fiindcă el îşi închipuia fără doar şi poate că un proiect de cale ferată e ceva nu mult diferit de o carte de versuri. Calculele de rezistenţă, optimizarea traseului, siguranţa călătorului, şi de fapt tot ce ţinea de miezul ingineriei, toate astea îi erau de bună seamă străine. Vorbe în vânt.

Cenusareasa Secolului va straluci la Sala Palatului, printre alte Stele ale Baletului Rus

septembrie 8th, 2008

pectacolul Stelele Baletului Rus, organizat pe 2 octombrie la Sala Palatului, o aduce in Romania pe Natalya Balakhnicheva, considerata cea mai gratioasa si pasionala balerina a momentului.

Natalya Balakhnicheva a fost declarata Artista de Onoare a Federatiei Ruse si a castigat mai multe premii la competitiile internationale de balet de la Paris (1992) si Saint-Petersburg (1994). Artista este o rasfatata a presei internationale, care a supranumit-o “Cenusareasa Secolului XX”, “Julieta granitei dintre milenii”, “Gisella secolului 21” sau ‘Prima’ baletului din Kremlin. In 1994, ea a jucat intr-un film avand ca subiect viata uneia dintre cele mai renumite profesoare de balet a secolului 20, Ludmila Pavlovna Sakharova. Natasha Balakhnicheva apare in film interpretand momente din “Giselle” si “Carmen”, dar si piese de dans modern.

Natalya Balakhnicheva este una dintre cele mai bune reprezentante ale scolii de coregrafie de la Moscova, o artista care imbina tehnica riguroasa a baletului cu interpretarea personala si gratia desavarsita. Foarte putine balerine contemporane poseda calitatile sale, precum si verva emotionala si talentul actoricesc, care ii permit sa abordeze cu usurinta roluri ce trec de la lirism la tragedie sau pasiune. Artista a uimit critica de specialitate prin salturile sale delicate si perfect executate, prin virtuozitatea piruetelor si interpretarea impecabila a celor mai dificile partituri clasice. Toate aceste calitati, combinate cu prospetimea si exuberanta ei dau un farmec inepuizabil aparitiilor sale publice.

Alaturi de Natalya Balakhnicheva vor urca pe scena Salii Palatului si alti artisti medaliati la concursurile internationale de balet, considerati a fi printre cei mai rafinati interpreti de dans clasic din lume: Aydar Akhmetov (Artist National al Republicii Tatarstan, Artist de Onoare al Federatiei Rusiei), Liliya Musavarova (Artist National al Republicii Tatarstan, Artist National al Federatiei Ruse, Prim-balerina a Teatrului Academic Muzical din Moscova Stanislavsky si Nemirovich-Danchenko, Georgi Smilevsky (Artist de Onoare al Federatiei Ruse) si multi altii.

Biletele pot fi achizitionate prin intermediul site-urilor www.ticketpoint.ro si www.bilete.ro si in reteaua magazinelor Diverta din Bucuresti si din intreaga tara. Pretul biletelor variaza in functie de categorie, de la 82 la 195 RON.

Parteneri media: InStyle, HotNews, InDoor Media.

Pentru informatii suplimentare, va rugam sa luati legatura cu Andreea Andreescu, Communication Manager, 0730 030990 / 0730 026 742

Zece ponturi de securitate de la BitDefender

septembrie 8th, 2008

BitDdefender recomandă utilizatorilor zece ponturi pentru securitatea sistemelor IT, pornind de la un recent studiu* american care estimează pierderi de aproximativ 8.5 miliarde de dolari ale consumatorilor finali din SUA, cauzate de ameninţările informatice curente.

Deşi, potrivit articolului menţionat, pierderile raportate sunt în scădere, specialiştii BitDefender recomandă utilizatorilor finali o vigilenţă constantă şi o asigurare permanentă a protecţiei prin folosirea celui mai bun produs de securitate împotriva ameninţărilor zilnice.

BitDefender vă recomandă:

1. Nu vă bazaţi pe presupuneri. Găsiţi puţin timp pentru a vă informa despre cum să vă protejaţi sistemul.

2. Cumpăraţi şi folosiţi un program antivirus fiabil. Alegeţi un antivirus cu eficienţă dovedită. Checkmark şi AV-Test.org se numără printre cei mai respectaţi evaluatori independenţi de software antivirus.

3. Folosiţi o soluţie firewall de încredere. Din nou, mergeţi pe mâna evaluatorilor independenţi. Unele sisteme de operare sunt dotate cu un firewall care filtrează traficul numai la intrare. Folosiţi un firewall care poate controla traficul Internet atât la intrare, cât şi la ieşire.

4. Nu deschideţi e-mail-urile venite de la expeditori necunsocuţi sau în care nu aveţi încredere. Mulţi viruşi se răspândesc prin mesajele e-mail, aşa că cereţi o confirmare din partea expeditorului dacă aveţi îndoieli.

5. Nu deschideţi fişierele ataşate mesajelor care au un subiect suspect sau neaşteptat. Dacă doriţi să le deschideţi, salvaţi-le mai întâi pe hard disc şi scanaţi-le cu un program antivirus actualizat.

6. Ştergeţi orice e-mailuri în lanţ sau nedorite. Nu le trimiteţi mai departe şi nu răspundeţi expeditorilor acestora. Acest tip de mesaje este considerat a fi spam, pentru că nu este dorit şi cerut şi pentru că duce la supraîncărcarea traficului de Internet.

7. Evitaţi instalarea serviciilor şi a aplicaţiilor care nu vă sunt necesare pentru activităţile curente pe desktop role, cum ar fi: servere de transfer şi partajare de fişiere, servere remote desktop (control la distanţă) şi altele asemenea. Aceste programe reprezintă pericole potenţiale şi nu ar trebui instalate decât dacă sunt absolut necesare.

8. Actualizaţi-vă sistemul şi aplicaţiile cât de des posibil. Unele siteme de operare şi aplicaţii pot fi setate să se actualizeze automat. Folosiţi-vă cu încredere de această facilitate. În cazul în care nu instalaţi îndeajuns de des patch-uri pentru sistem, acesta poate deveni vulnerabil la pericole pentru care s-au găsit deja remedii.

9. Nu copiaţi nici un fişier dacă nu-i cunoaşteţi sursa sau nu aveţi încredere în aceasta. Verificaţi sursa (provenineţa) fişierelor pe care le descărcaţi şi asiguraţi-vă că programul antivirus a verificat deja fişierele.

10. Creaţi fişiere de rezervă ale documentelor personale importante (corespondenţă, documente, imagini şi altele asemenea) în mod regulat. Stocaţi aceste copii pe suporturi mobile, cum ar fi CD-uri sau DVD-uri.

La final, BitDefender recomandă ca la alegerea unei soluţii de securitate să verificaţi şi modul în care aceasta detectează viruşii. Mulţi producători realizează soluţii antivirus bazate pe semnături, care din momentul descoperirii ameninţării pot lăsa sistemele vulnerabile câteva ore sau chiar zile, până la lansarea unei actualizări. Alţi producători folosesc aşa-numita protecţie „euristică”, modalitatea ideală de a identifica noile ameninţări, prin construirea unui mediu virtual, inclusiv o serie de dispozitive hardware virtuale care imită structura unui calculator real, oferind o rată de detecţie ridicată, fără însă a genera un număr mare de de rezultate fals pozitive şi fără a afecta viteza de lucru a calculatorului. Această metodă oferă cea mai bună protecţie pentru mediul de lucru actual.

“Astfel de articole, scrise de reviste de specialitate cu renume în domeniu, au un aport considerabil la educarea consumatorilor în ceea ce priveşte ameninţările de securitate şi riscurile pe care acestea le implica”, a declarat Bogdan Dumitru, CTO, BitDefender. “Dar nu este suficientă o simplă conştientizare a acestor probleme – utilizatorii au nevoie şi de suportul specialiştilor în securitate IT, precum BitDefender, care îşi îmbunătăţesc continuu produsele şi tehnologiile existente şi comunică cu utilizatorii pentru a le asigura cele mai bune modalităţi de protecţie.”

Despre BitDefender™
BitDefender este producătorul uneia dintre cele mai rapide şi eficiente linii de soluţii de securitate a datelor atestate pe plan internaţional. Încă de la începuturile sale, din 2001, BitDefender a creat un nou orizont de aşteptări şi a ridicat standardele în materie de prevenţie proactivă a pericolelor informatice, viteză de reacţie şi actualizare uşoară. În fiecare zi, BitDefender protejează milioane de utilizatori individuali şi companii din întreaga lume, oferindu-le posibilitatea unei experienţe digitale în deplină siguranţă. Soluţiile BitDefender sunt distribuite printr-o reţea globală de parteneri (distribuitori şi reselleri) în peste 100 de ţări din întreaga lume. Pentru informaţii suplimentare vă invităm să vizitaţi: www.bitdefender.ro.

Simona Bogdan
PR Manager Romania
BitDefender

Colecţia de albume de artă

septembrie 8th, 2008

Apariţii recente la Editura Institutului Cultural Român

Corneliu Baba
Coordonator: Maria Muscalu Albani, (ediţie bilingvă română-engleză)

Albumul Corneliu Baba, cu o introducere de Andrei Pleşu, prezintă 77 de lucrări care se găsesc astăzi în Muzeul Naţional de Artă a României, Muzeul din Timişoara şi Muzeul Municipiului Bucureşti.
Imaginile sunt însoţite de texte aparţinând artistului însuşi: fragmente din jurnale, extrase din caietele de atelier, din diferite articole din presă sau pasaje din volumele sale de artă.

Andrei Şerban. Călătoriile mele. Teatru / Andrei Şerban. My Journeys. Theatre
Texte de Andrei Şerban. Editor coordonator: Oana Radu. (ediţie bilingvă română-engleză)

Albumul conţine o selecţie retrospectivă de fotografii artistice din spectacole de teatru ale regizorului Andrei Şerban, însoţite de textele acestuia. “Aliind imaginile şi legendele, Andrei Şerban evocă motivaţiile reprezentaţiilor reţinute, le destăinuie opţiunile şi degajă sensul ascuns care iradiază constant printre personaje şi accesorii, printre cuvinte şi decoruri.” George Banu

Mircia Dumitrescu – gravură, ilustraţie, desen, sculptură
Coordonator: Eugen Suciu. Texte de Ioan Buduca.(română-engleză-germană-franceză)

Numele lui Mircia Dumitrescu este recunoscut la nivel naţional şi internaţional datorită operei vaste, în anul 2003 marele artist fiind distins cu Ordinul pentru merit în grad de cavaler. Este doctor în arte vizuale, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi al Uniunii Gravorilor şi Litografilor Maghiari şi conduce în prezent catedra de grafică a Facultăţii de Arte Plastice din cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti.

Albumul cuprinde patru capitole: Gravură, Ilustraţie de carte, Desen şi Sculptură.
“Este clar că fiecare artist are steaua lui, îşi urmează drumul propriu. Unii încearcă să mimeze drumuri exterioare pentru a intra în diferite curente, alţii au curajul să aştepte şi să construiască în singurătate.” Mircia Dumitrescu

Henry Mavrodin
Coordonator: Ileana Stănculescu (ediţie trilingvă românâ-italiană-engleză)

Albumul conţine un amplu material ilustrativ, cu reproduceri ale operelor artistului plastic Henry Mavrodin, alături de o selecţie reprezentativă din critica dedicată autorului (cu semnături precum cele ale lui Sorin Dumitrescu, Ion Frunzetti, Pavel Şuşară, Petru Comarnescu, Giuseppe Marchiori, Lars Nitve, Iris Müller Westermann ş.a.) şi de fragmente din corespondenţa acestuia cu Umbro Appollonio, Corneliu Baba,
Renzo Franceschini, Francesco Servida.

Narcis Dorin Ion – Reşedinţe şi familii aristocrate din România
Narcis Dorin Ion – Residences and Families of the Nobility in Romania
(ediţie în limba română şi în limba engleză)
Albumul reînvie – în spiritul istoriei mentalităţilor – modul de viaţă al aristocraţiei române, atmosfera ce domnea în înalta societate,epoca renăscând odată cu materialul documentar ce a fost inserat: bogata literatură memorialistică apărută după 1990, documentele de arhivă, incursiunile genealogice, relatările descendenţilor familiilor boiereşti române, documentele şi fotografiile de familie. O miză importantă a acestui volum sunt şi fotografiile de epocă realizate de mari artişti (de la Carol Popp de Szatmary, Frantz Duschek sau Franz Mandy pană la Dan Eremia Grigorescu) sau de ateliere fotografice celebre în epocă din România acelor vremuri (Julietta, Klingsberg, Guggenberger-Mairovits), fotografii păstrate cu grijă în importante biblioteci din ţară (…) sau în colecţiile particulareale descendenţilor aristocraţiei române. Albumul este însoţit de Bibliografie, Credit fotografic şi Indice de nume şi localităţi.

Marin Gherasim – album omagial,
Coordonator: Maria Muscalu Albani, (ediţie bilingvă română-engleză)

Selecţia cuprinzătoare de reproduceri după lucrări aparţinând tuturor etapelor de creaţie, dublată de un substanţial dosar critic, de notele biografice şi de numeroase fotografii infăţişându-l pe artist alături de oameni şi în momente care i-au marcat personalitatea artistică, completate de lista selectivă a eseurilor, studiilor, cronicilor plastice şi altor scrieri ce-i poartă semnătura, ilustrează evoluţia artistică a unuia dintre cei mai importanţi pictori români contemporani.

Comenzi prin poştă: comenzi@icr.ro, tel. 031 710 06 47.
Roxana Cernea, Referent de specialitate, Directia Promovare-Relatii Publice
Institutul Cultural Roman
Aleea Alexandru nr.38
011824, Bucuresti
tel. 031 7100 622
mob. 0723 667 988
fax 021 230 13 73
www.icr.ro

top secret

septembrie 8th, 2008

îi scriam pe colţul zilei doar abrevieri despre cealaltă parte din mine
Rouleau, B., Villages et faubourgs de l’ancien Paris: histoire d’un espace urbain, Paris, 1985
el decora noaptea într-o păpădie fără căsuţă poştală
n-avea cont în bancă, acţiuni la bursă, nici yacht
doar un măr de argint la marginea drumului
cu crengile ude şi poeme de buzunar
Nationale 7
route des vacances
qui traverse la Bourgogne et la Provence

aş fi contractat un Corallium rubrum
să mă tratez în arondismentul lui sentimental
ploua pînă la Fontaine Saint-Michel
şi-mi adunam aritmiile
risipite de fiecare dată prin Saint Germain

iubito
ai nevoie de-un oratoriu antigripal
vin sărbătorile
am pus toate gutuile la fereastră
blonde ca tine…
les oliviers sont bleus ma p’tite Lisette

Ariès, PH. et Duby, G., s. dir., Histoire de la vie privée, Paris, Seuil, 1985, 4 vol.
je t’aime moi non plus.

LUMINĂ DIN LUMINĂ

septembrie 8th, 2008

la majorat, tinerii primesc tot felul de cadouri, dar eu am primit un înger păzitor! şi m-am schimbat… ochii mei sunt plini de Lumină, pentru că am învăţat cel mai simplu mister… sunt copilul Domnului, creat după chipul şi asemănarea Sa!
şi anii au trecut, ca să mai învăţ ceva! iubirea este expresia cea mai înaltă a tuturor sentimentelor, iar sufletul este adevăratul nostru Eu! şi-atunci mi-am intitulat prima carte… Anahata! aşa au urmat şi celelalte: Nsoromma, Mercurul filosofal, Doimea materiei, Zeiţa de turcoaz şi Spica. mesajul lor este acelaşi! timpul poate fi înduplecat doar prin iubire!
la mijlocul vieţii mele, când mă uit în ochii copilului meu… trăiesc bucuria, recunosc minunea! e şi el copilul Domnului, are sufletul plin de iubire… ochii noştri sunt plini de Lumină!!!

13 august 2008, 14:36
Indigo şi portocaliu

Mut

septembrie 8th, 2008

Când l-am înmormântat pe tata,
Nu am putut rosti niciun cuvânt.
Toţi aşteptau de la mine un elogiu elevat;
O scurtă cuvântare măcar.
Cu mâinile descărnate,
Prietenii lui bătrâni îşi ţineau bărbiile să nu cadă.
Tremurau.
Nu doar de emoţia zilei.
Groparii rezemaţi în lopeţi
Beau ultimele înghiţituri
Din damigeana cu împletitura jerpelită.
Mama rămăsese în Capelă
Pe scaunul pe care priveghease de ieri.
Nu voia să audă cum cade pământul
Peste sicriul încrustat cu numele lui.
Un laţ îngheţat mi se strângea în jurul gâtului
Sub cravată.
Cuvintele îmi urlau în minte.
Nu le puteam rosti.
A pornit ploaia iute, de mai.
Preotul rutinat mi-a pus mâna pe umăr
Şi a rostit în grabă, legănând cădelniţa fumegândă:
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihească.

Dan David, Los Angeles, Martie-18-2007.

Rusia și Transnistria plănuiesc reînvierea planului Kozak

septembrie 7th, 2008
La Moscova, Medvedev și Smirnov pun Moldova la caleLa Moscova, Medvedev și Smirnov pun Moldova la cale

Rezultatele întâlnirii dintre președintele Rusiei, Dmitrii Medvedev şi lideul separatist nistrean, Igor Smirnov, din 3 septembrie, confirmă faptul că Rusia este interesată din ce în ce mai mult de reanimarea efectivă a cadrului de reglementare al conflictului transnistrian, în pofida intenţiilor regimului separatist de la Tiraspol de a obţine de la Moscova independenţa pe care ultima a acordat-o recent celor două regiuni rebele din Georgia.

Interesul dat este alimentat de circumstanţele externe apărute după conflictul militar de pe teritoriul georgian, precum şi de procesele politice interne care au loc în RM. Din prima categorie fac parte următoarele particularităţi:

• Intensificarea eventuală a activităţii UE în Europa de Est ( inclusiv Caucaz şi Asia Centrală) prin aprofundarea şi pe măsura posibilităţii accelerarea implementării Parteneriatului Estic, Sinergiei Mării Negre (posibil prin înglobarea acesteia în cadrul posibilei Uniuni pentru Marea Neagră), dar şi a Politicii Europene de Vecinătate, în acord cu clauzele Declaraţiei Consiliului European extraordinar de la 1 septembrie şi ale Rezoluţiei Parlamentului European din 3 septembrie curent. Această perspectivă comportă un risc ascuns pentru influenţa rusă în Europa de Est (Caucaz etc.) considerate de Moscova drept zona sa exclusivă de „interes privilegiat”. În această situaţie, soluţionarea conflictului transnistrian conform aşa zisului “Plan Kozak 2” (o combinaţie dintre Memorandumul Kozak din 2003 şi elemente noi prezente în proiectul de lege privind statutul autonomiei transnistrene pregătit la cererea lui Voronin, care deocamdată nu este făcut public) ar conferi RM (prin intermediul clasei politice transnistrene şi grupurilor politice loiale de la Chişinău) rolul de satelit al Rusiei în zona Politicii Europene de Vecinătate, având drept scop perturbarea realizării proiectelor Parteneriatul Estic şi Sinergia Mării Negre (alături de Armenia şi în anumite condiţii Ucraina).

• Prevederile recentelor acte emise de Consiliul European şi Parlamentul European denotă o intenţie serioasă a statelor europene de a consolida politicile de securitate, apărare şi referitoare la activitatea pe plan extern a UE, avându-se în vedere inclusiv eventualitatea dezvoltării şi fortificării dimensiunii militare. În acest sens, Rusia îşi doreşte ca soluţionarea conflictului transnistrian să fie avansată, deoarece aceasta implică şi statornicirea statutului de neutralitate permanentă a RM în schimbul menţinerii integrităţii teritoriale, ceea ce ar putea anula pe viitor participarea Chişinăului în cadrul viitoarei componente militare a UE.

• Problema transnistreană reprezintă pentru Rusia „o fereastră de oportunitate” pentru îmbunătăţirea dialogului cu UE, care parcurge cea mai încordată perioadă de la stabilirea relaţiilor ruso-comunitare. Astfel, prin animarea comunicării în cadrul formatului de negocieri “5+2” (Moldova, Transnistria, Rusia, Ucraina, OSCE + UE și SUA), Moscova tinde să redreseze raporturile cu Bruxellul, iniţiativă care se înscrie în acţiunile ruse privind construirea a cât mai multe canale de negocieri necesare pentru re-apropierea UE de Rusia (cu siguranţă autorităţile ruse vor utiliza dosarele internaţionale şi factorul energetic în acest scop).

• Re-lansarea negocierilor pe marginea conflictului transnistrian constituie pentru Rusia (criticată de UE, NATO etc. pentru acţionarea în contradicţie cu prerogativele sale de parte mediatoare şi pacificatoare în raport cu Georgia şi conflictele din această ţară) un mod eficient de a demonstra eficienţa participării sale în reglementarea situaţiilor de conflict. De fapt, prin aceasta Moscova face încercări de anticipare a demersurilor la nivel internaţional privitor la necesitatea excluderii Rusiei din mecanismele de soluţionare a conflictelor pe spaţiul post-sovietic pe motivul discreditării acesteia în cazul acţiunilor militare “de impunere a păcii” din Georgia. Astfel, dinamizarea soluţionării problemei transnistrene în contextul stabilit de Medvedev şi acceptat de Voronin şi Smirnov ar putea contribui la păstrarea RM în sfera rusă de influenţă.

• Rezolvarea problemei transnistrene este văzută de Moscova drept posibilitate reală în lupta diplomatico-politică pentru recunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud pe plan internaţional. Or, soluţionarea pe cale politică şi în baza unor negocieri cu toate părţile implicate şi cele interesate poate fi utilizată de Rusia pentru a demonstra că soluţia aleasă pentru conflictele abhazo-georgian şi a cel ostetino-georgian (recunoaşterea independenţei) este unică în comparaţie cu celelalte conflicte îngheţate din CSI. Tentativa rusă are drept scop accentuarea faptului că cazul Abhaziei şi Osetiei de Sud este la fel de excepţional ca actualul statut al Kosovo.

• Criza politică din Ucraina şi eventualitatea creării unei coaliţii politice care să ia în considerare factorul rusesc (I. Timoşcenko a fost acuzată de Consiliul de Securitate al Ucrainei de trădare a intereselor naţionale în favoarea celor ruse ) creează la fel condiţii benefice pentru soluţionarea conflictului transnistrian conform liniei politice trasate de Moscova. Importanţa Ucrainei în atenuarea conflictului de pe Nistru este incontestabilă, de aceea instabilitatea politică din această ţară poate avea efecte perverse asupra participării corespunzătoare a acesteia în cadrul mecanismului respectiv de negocieri. Noua strategie de politică externă ucraineană, adoptată cu ajutorul partidului condus de Timoşenko, exclude prioritatea privind soluţionarea conflictului transnistrian (inclusă anterior de Iuşcenko în lista problemelor imperative pentru Ucraina), fapt ce evidenţiază ulterioara implicare efectivă a Kievului în această chestiune. De asemenea, Partidul Regiunilor (partid ucrainean pro-rus) a depus în Parlamentul ucrainean un proiect de decizie privind demisionarea Ministrului de externe, Vladimir Ogrîzko, pe motivul realizării unei politici externe pro-occidentale (această poziţie este susţinută şi de Partidul Comunist din Ucraina). Prin urmare, Rusia poate folosi acest prilej pentru a desfăşura scenariul convenabil vizavi de modelul de reintegrare a RM.

• Conflictul transnistrian conţine un potenţial semnificativ pentru reabilitarea imaginii Rusiei în cadrul comunităţii internaţionale după evenimentele din Caucaz. Succesul proiectului dat ar oferi Moscovei argumente în ce priveşte fezabilitatea formatelor de negocieri şi de menţinere a păcii în care participă componenta rusă, dar şi ar contribui la combaterea efectelor “războiului de 5 zile” dus de forţele militare ruse împotriva statului caucazian (efectele se pot răsfrânge atât asupra atitudinii majorităţii subiecţilor internaţionali privitor la Rusia, cât şi asupra dispoziţiei mediului de afaceri internaţional privind atractivitatea investiţională a Rusiei etc.).

• Reglementarea transnistreană şi viitoarea RM reîntregită poate face parte din planul de acţiuni elaborat şi implementat de Rusia pentru a trasa limitele geo/politice ale zonei libere de NATO. Ultimele acţiuni ale Kremlinului denotă dorinţa acestuia de a extinde acest spaţiu şi asupra Ucrainei şi Azerbaijanului (în prezent cancelariile europene reflectă asupra posibilităţilor desfăşurării unor acţiuni viabile pentru susţinerea politică, economică etc. a acestor două ţări de importanţă majoră pentru statele UE şi NATO).

Rusia manifestă interes pentru problema transnistriană reieşind din situaţia politică internă din RM. Astfel, în lumina crizei din Caucaz, UE (indirect NATO) vor tinde să securizeze Europa de Est şi Caucaz de pătrunderea tot mai masivă a Rusiei (prin aprofundarea energică a relaţiilor dintre aceste regiuni şi Bruxelles: eventuala liberalizare a regimului de vize cu aceste ţări, includerea acestor ţări în zona comerţului liber cu UE, avansarea, eficientizarea şi/sau perseverarea funcţionării Politicii Europene de Vecinătate şi ale altor dimensiuni ale politicii externe europene). Prin urmare, flexibilitatea preşedintelui moldovean faţă de Moscova ar putea descreşte treptat, în favoarea demersurilor UE. Din aceste considerente soluţionarea conflictului transnistrian după formula propusă de oficialii ruşi ar reduce la maximum influenţa europeană asupra factorilor de decizie de la Chişinău.

Totodată, autorităţile ruse ar putea încerca prin realizarea “Planului Kozak 2” să-şi asigure sprijinul politic în RM indiferent de procentele obţinute de PCRM şi alte partide moldoveneşti devotate Rusiei (prin infiltrarea clasei politice transnistrene în actul central de guvernare). Pe lângă aceasta, sub presiunea eventualei dezintegrări a RM conducerea ar putea accepta determinarea agendei politicii externe a ţării în corespundere cu “propunerile” formulate de Moscova.

Conflictul transnistrean, de altfel ca şi acţiunile Rusiei în raport cu Caucazul, Europa de Est, precum şi cu Occidentul, sunt dictate de imperativul fundamentării şi impunerii noii ordini mondiale, prevăzut de Noua Concepţie a Politicii Externe a Rusiei, dar şi de unul din principiile de politică externă lansate recent de preşedintele rus, D. Medvedev (crearea unei ordini mondiale multipolare şi contracararea acţiunilor caracteristice sistemului unipolar).

Culturile epocii bronzului pe teritoriul Romaniei (1)

septembrie 7th, 2008

Principala problema care se ridica in fata arheologilor romani, consta in denumirea perioadei ce se intinde intre sfirsitul eneoliticului (aprox.2800 i.e.n.) si perioada propriu-zisa a bronzului (2000/1800 i.e.n. – 1200 i.e.n.) Si, evident, incadrarea ei culturala.

In Europa Centrala, Caucaz, Anatolia si Egipt-Mesopotamia, noul aliaj este prezent din belsug, mult inainte de 2000 i.e.n. La noi si la vecini, nu.

Colegii bulgari considera ca se poate vorbi de epoca bronzului, tinind cont de faptul ca numeroase piese descoperite la Troia II asigura corespondente cronologice intre statiunile arheologice din Bulgaria si centrul amintit. Aceste descoperiri plaseaza cronologic statiunile, dar nu dovedesc faptul ca purtatorii respectivelor culturi cunosteau obtinerea si prelucrarea bronzului.

Acest argument i-a oprit pe arheologii romani sa vorbeasca de epoca bronzului mai devreme de 2000-1800 i.e.n. Perioada dintre cele doua epoci (eneolitic – bronz), devenind o perioada de tranzitie. In ciuda faptului ca asistam la schimbarea modului de viata al comunitatilor de pe teritoriul Romaniei. Populatia incepe sa se ocupe majoritar cu pastoritul. Apar primele morminte de incineratie. Asezarile sunt aparate cu sant si val de pamint, in mod obisnuit. De acum se trece clar, la familia monogama, patriahala.

Ce este bronzul

Bronzul este un aliaj intre metalele neferoase. Cel mai utilizat (si azi si mai ales in vechime) este aliajul dintre cupru si staniu. Primele bronzuri la noi si-n Caucaz, sunt, insa, bronzurile arsenicale (arsenicate). Un aliaj natural dintre cupru si arseniu. Datorita faptului ca este un aliaj nativ, are proportii diferite de arseniu. Este un bronz roscat, cu 1-3% arseniu. Uneori si 5%. De ce acest bronz? Cupru are o temperatura de topire foarte ridicata: 1085 grade Celsius. Staniu doar 232. La aprox. 265 grade, staniul incepe sa fiarba. Deci, trebuie ca mesterul (in greaca veche mesterii erau denumiti :”demiurgoi”;”creatorul”; va spune ceva acest termen?) sa fie foarte atent, sa fie foarte rapid si sa cunoasca foarte multe secrete, pentru a putea obtine bronz din cupru si staniu. Dar bronzul are o temperatura de topire de aproximativ 800 grade Celsius. Deci, se putea obtine si-n cuptorul cu o singura camera de ardere, relativ usor si repede. Poate si intimplator, o „piatra” pusa in cuptor pentru diferite scopuri, s-a topit. Cam asa s-a descoperit bronzul. Cele mai bune bronzuri, au staniu in proportie de 9-15%. Bronzurile ideale, 13,5% staniu. Uneori, si putin argint pe linga staniu. Sunt de culoare aurie si prelucrate prin martelare dupa turnare, pot fi mai dure decit fierul moale. Concentratiile mai mari de staniu, schimba culoarea bronzului, care ajunge cenusiu. Aceste bronzuri nu erau utilizate in vechime (mai putin rezistente, prea mult staniu -foarte rar-).

Astazi, sunt folosite in industria chimica, pentru ca rezista cu succes in mediu coroziv. La descoperirea unei piese de bronz, obiectele prezinta o patina de oxizi verzi. Daca patina este uniforma, omogena, fara adincituri mari si de culoare verde deschis, avem de-a face cu o patina nobila. Un bronz de calitate, sau bine pastrat. Daca avem de-a face cu o patina inchisa la culoare (verde sau alte nuante), cu numeroase scoliatii, gauri, etc. este vroba de un bronz inferior. Trebuiesc luate masuri urgente de conservare, pentru ca e cu putinta ca piesa sa nu mai existe. (Oxizii au „mincat” metalul in intregime. Daca punem piesa in baie de acizi, ramine doar mil.) De asemenea, la piese subtiri, trebuie sa fotografiem, desenam piesa si abia apoi s-o incredintam restauratorului. Cum laboratoarele nu au sectii mobile pe santiere … si altele, va dati seama ca doar piesele cele mai robuste si bine conservate pot sa apara in muzee. Celelalte…

Si piesele de argint au acelasi oxid nobil, verde. In plus, piesele de argint devin casante si exfoliaxa usor. Trebuiesc pastrate in cutii speciale, captusite cu vata, pentru a fi distruse doar in laboratoare.

Culturile proprii acestei epoci sunt: Horodistea, Foltesti-Cernavoda II, cultura amforelor sferice, Cernavoda III, Cotofeni, Baden, Vucedol si Kotolac, etc.

In a doua jumatate a acestei perioade isi fac aparitia grupurile Yamna. (Cultura Yamnaia ?). Originari din S-V Siberiei, acestia migreaza simultan spre mai multe directii: Europa Centrala, Balcani, Caucaz-Iran-India, Asia Centrala. Unii cercetatori considera ca avem o cultura specifica, altii ca e doar o moda in ritualul de inmormintare. Mormintele de inhumatie sunt acoperite cu birne, peste care se ridica un tumul de pamint. Mormintul principal este sarac (de obicei) cu foarte mult ocru. Pamintul suprainaltat se numeste manta. In manta, gasim deseori, numeroase inmormintari secundare (fie ale celor ce au ridicat mormintul, fie ale unor populatii ulterioare). De obicei, mormintele secundare nu au inventar; doar ocru (presarat sau sub forma de bulgarasi). Uneori, pe astfel de tumuli se ridicau statui de piatra (menhire).

(Nu cred ca trebuie sa va mai aduc aminte ca primii slavi ce au trecut Uralii au facut-o in ultimii ani ai sec.XVI A.D., cind au cucerit cetatea Sibir de la Tatari. De aici numele de Siberia pentru toata zona este uraliana.)

Cum tumulii funerari se gasesc si la alte culturi (Horodistea, Cotofeni, Baden) sunt si voci care cred ca nu e o cultura speciala ci doar o moda in lumea stepelor, care se raspindeste fulgerator si cuprinde mai multe populatii.

Abia acum, dupa amestecul populatiilor neolitice cu noii veniti se pare ca avem o populatie indoeoropeana ce formeaza baza proto-tarcica. (Deci, in 2000 i.e.n., cu aproximatie). Din aceasta populatie se va dezvolta populatia si limba tracica. Nu fara nou veniti, care vor fi (si ei) absorbiti.

Cultura Horodistea se formeaza in extremitatea estica a culturii Cucuteni. Are trei faze. In prima faza se dezvolta local, in a doua se extinde , cuprinzinrd si arealul de baza: vest Prut. Unii cercetatori o considera tot Cucuteni, desi este total diferita (continuitatea unor forme ceramice, calitatea superioara a ceramicii, fata de vecini). Multi pun in legatura culturile Horodistea-Foltesti cu culturile Ucrainiene Gorodsk-Usatovo.

In timp ce Moldova este ocupata de cultura Horodistea, din Podolia si Volhinia patrund elemente ale culturii amforelor globulare. Sunt pastori. Nu avem descoperite asezari ci doar morminte in ciste („cutii”) de piatra. In fiecare „cutie” (podeaua este o lespede mare de piatra; pe marginle ei se plaseaza peretii (alte lespezi) si pe acestia capacul (alta lespede); totul se acopera cu pamint) se gasesc unul sau 2-3 schelete. Intre piesele de inventar, faimoasele „amfore” sferice.

Cultura Foltesti – Cernavoda II (S-E Moldovei, N-E Munteniei). Unii o considera rezultatul unei sinteze tirzii Gumelnita cu Cernavoda (Renie II -linga Oltenita), altii o considera o varianta a culturii Usatovo. (SV Ucrainei.)

Cultura Cernavoda III (derivata din influente Cernavoda I, Gumelnita, Salcuta si influente anatoliene) se pare ca are o predilectie pentru cresterea oilor. Impinsa de grupul Celei, ajunge pina in Slovacia unde da nastere grupului Bolerasz.

Cultura Cotofeni s-a format in Oltenia, Muntenia, estul Banatului si sudul Transilvaniei. In faza a doua s-a dezvoltat pe aceeasi vatra, iar in faza a treia s-a extins in toata Transilvania, Crisana, maramures, NE Serbiei si NV Bulgariei.

Culturile Kostolac si Vucedol, originare din Serbia, apar sporadic in Banat.

Cultura Baden, originara din Austria de est si Pannonia, patrunde in zonele extrem vestice ale Romaniei si-n NV (tot extrem). Este axata mai mult pe valea Tisei (in est). Probabil s-a dezvoltat din cultura Bolerasz. Contemporana cu Cotofeni

Florence Foster Jenkins – celebritatea unei soprane fara voce

septembrie 7th, 2008

Poate o sa va intrebati cum poate cineva complet afon sa se afirme in muzica. Si nu, nu e vorba de nenumaratele “vedete” care ne-au invadat ecranele si care s-au produs pe scena in ultima vreme atat la “Festivalul de la Mamaia” cat si la “Cerbul de aur”. Si nu e vorba nici de celebrele “Indiggo” care au speriat America cu falsurile si prostul gust pe care l-au afisat in concursul menit sa descopere tinere talente. As vrea sa va povestesc acum despre celebra Florence Foster Jenkins, cea care a ramas in istoria muzicii universale ca cea mai afoana cantareata din toate timpurile. Se spune ca soprana avea o doza de nebunie. Se spune ca era extrem de pasionata de muzica. Se pare ca a fost destul de bogata incat sa nu renunte usor la pasiunea ei. Cert e ca pe cunoscutul site “you tube” sau pe tarabele cu cd-uri si dvd-uri din toata lumea puteti gasi astazi inregistrari cu ea, ba chiar si un dvd care contine imagini si povestiri despre viata ei.

S-a nascut la Wilkes-Barre, in Pensilvania, in 1868, intr-o familie republicana, protestanta, pe nume Foster, care i-a platit lectii de pian. Ca orice copil care studiaza muzica, la 8 ani a avut o prima auditie. In ciuda faptului ca profesorii nu le-au recomandat parintilor sa o impinga pe mai departe sa continuie cariera, o doza de inconstienta din partea lor initial, dar si pasiunea fetei care probabil tintea scena si afirmarea cu orice pret, au facut ca lucrurile sa mearga mai departe pe linia asta, a carierei solistice. In adolescenta, insa, sufera un accident la unul din brate si se vede obligata sa renunte la instrument. La orice instrument. O “usurare”, puteti spune, pentru profesorii ei. Dar nu, Florence nu s-a lasat de muzica. Singura sansa a ei era sa-si cultive de-acum incolo vocea. Lipsa talentului, a auzului muzical, a vocii, a simtului ritmic nu i-au stat in cale pana in 1944 cand Florence avea sa moara. Asta spre disperarea prietenilor sau a colaboratorilor ei. Biografii spun ca dincolo de toate aceste lipsuri avea si o \”dictie dubioasa\” atunci cand canta spre exemplu in limba italiana.
In adolescenta isi exprima dorinta de a merge in Europa sa studieze, dar parintii, in sfarsit, refuza sa-i plateasca si aceasta distractie, considerand ca nu mai e deloc cazul sa ii sustina acest capriciu. Prea tarziu. Parca nimic nu mai putea sa ii stea in cale viitoarei dive. Se casatoreste cu Frank Thornton Jenkins, medic, de care insa divorteaza in 1902. Averea pe care o mosteneste de la el o investeste toata in muzica. S-a implicat cu tot sufletul in viaţa muzicala din Philadelphia, şi, mai tarziu, fondeaza Clubul Verdi, o societate de melomani din New York, care era foarte frecventata. In 1912 incepe sa dea recitaluri. La inceput in holurile hotelurilor de lux din New York.
Devine chiar celebra cu aceste reprezentatii, dar nu datorita vocii ei, ci datorita show-ului pe care mai mult sau mai putin voluntar si constient il oferea. Isi confectiona singura costumele care erau foarte spectaculoase. La ele isi atasa niste aripi mari de inger si nenumarate flori. Nu aborda decat repertorii celebre, nu se “injosea” sa atace arii mai putin cunoscute de public. Doar Mozart, Verdi, Johann Strauss, dar si creatii proprii sau ale partenerului sau, Cosmé McMoon. Si, ceea ce o facea complet ridicola, interpreta si celebra arie Der Hölle Rache, considerata a fi una din cele mai grele arii scrise de Mozart.
In 1928 insa mama ei moare si mosteneste o avere care ii ofera resurse suplimentare pentru a investi in muzica, si o mai mare independenta si libertate.
In toata cariera ei nu a avut nicio clipa senzatia ca nu poate sau nu e in stare sa cante. Din contra! Toate criticile le punea pe seama geloziei profesionale. Considera ca are una dintre cele mai bune voci ale timpului, comparandu-se cu talente adevarate, precum Frieda Hempel sau Luisa Tetrazzini Atunci cand criticii muzicali ii reprosau ca NU STIE sa cante raspundea aproape delicios: “Dar nimeni nu poate spune ca NU cant” . Si intr-un fel avea dreptate. Ea canta.

In 1943 sufera un accident de masina, din care scapa nevatamata, dar si cu convingerea ca in urma acestei intamplari nota fa ii iese \”mult mai inalta decat pana acum”. In loc sa faca o plangere la politie pentru a lua atitudine fata de soferul de taxi care o accidentase, considera mai potrivit sa-i trimita acestuia o cutie cu trabucuri fine drept recompensa. Amuzant, nu?
Ce a facut-o insa cu adevarat celebra a fost Concertul de la Carnegie Hall din 1944, cu o luna inainte sa moara. Si nu cred ca ma insel atunci cand spun ca realizarea acestui concert s-a bazat in special pe naivitatea Florencei si pe faptul ca ea nu avea simtul ridicolului. Isi dorea gloria cu orice pret. Si se pare ca si cu pretul vietii din moment ce la scurt timp a facut o criza de inima si a murit, in urma esecului pe care l-a resimtit in urma acestei iesiri pe celebra scena.
Concertul a fost un succes de casa insa. Biletele s-au vandut cu luni inainte de concert. In acea seara, in fata prestigioasei sali din Manhattan, se stransesera aproximativ 2.000 de persoane. Toata lumea voia sa o vada pe Florence. Inregistrarea acestui concert insa, intrerupt de urlete, hohote de ras, huiduieli, a devenit, noteaza jurnalistii de la \”Liberation\”, un cult. Toata lumea vorbea numai despre Florence. Multe zile dupa acest triumf, si de casa, dar si de presa – s-a scris enorm despre Florence. Evident, nu de bine. Publicitatea negativa e insa tot publicitate si Florence devenise un star. La cinci zile insa dupa concert diva face un infarct, iar o luna mai tarziu avea sa inchida ochii. A murit insa..in plina glorie. Iar “faima” ei nu s-a oprit aici si lumea a mai vorbit mult de ea.
In 2001, un prim spectacol inspirat din viata ei este prezentat la Edinburgh Fringe. Un alt spectacol, in 2005, deschide stagiunea pe Broadway, cu Judy Kaye in rolul divei Jenkins. \”Glorious!\” de Peter Quilter are premiera in 2005 in Marea Britanie.
Spectacolul a avut de atunci peste 200 de reprezentatii, in peste 20 de tari, a fost nominalizat la premii importante si a fost tradus in 13 limbi.
Si, pentru ca nu vreau sa va lipsesc de cateva falsuri marca “FloFloJen”, va ofer in final o mostra: http://www.youtube.com/watch?v=1cWwA7Czi1E

Lansarea instalației „Big Bang” – cel mai important eveniment științific al deceniului

septembrie 7th, 2008

Este foarte greu de supraestimat ceea ce se intampla miercurea aceasta la CERN (Organizatia Europeana de Cercetare Nucleara), in Elvetia. Se lanseaza cel mai mare tunel complex de coliziuni ale particulelor fizice (in principal a neutronilor). Pe cat de interesant este evenimentul in sine tot pe ata de interesant este si modul de prezentare a acestei informatii pentru public!

Exista o grija fantastica pentru „Public Relations”, mai ales de cand ultima stire ziaristica aparuta despre acest subiect a avut urmatorul titlu „Fizicienii atomisti vor sa provoace un nou Big-Bang care va distruge Universul!”. Acum, inainte de lansarea acestui LHC (Large Hadron Collider) accentul publicistic a fost pus pe vindecarea bolilor! In acest mod perceptia publicului va fi putin… schimbata!

„The Large Hadron Collider” a costat o suma imensa (miliarde de Euro) si poate ca mult oameni ar fi fost impotriva acestei cheltuieli enorme, daca ar fi stiut ca scopul principal al lui nu este de fapt vindecarea cancerului sau alte aspecte medicale, ci descifrarea secretelor Universului. Aflarea realitatii! Dar fiecare om de stiinta stie ca rezultatul acestei cheltuieli imense vor avea si profunde implicatii practice, chiar si in medicina.

Nu de multe ori soarta stiintei a fost influentata de un singur test. Teoria Relativitatii lui Einstein a fost testata mai intai in practica prin observarea periheliului planetei Mercur. Cand Einstein a fost intrebat: „ce v-ati fi facut domnule Fizician, daca rezultatul ar fi infirmat teoria relativitatii?” Einstein a raspuns emfatic: „mi-ar fi parut rau de…dumnezu” (cu alte cuvinte nu exista o asemenea posibilitate!)

Al doilea test decisiv care a hotarat ca una din doua teorii fizice este adevarata si alta falsa a avut loc cand s-a descoperit radiatia de fond a Universului: atunci s-a vazut clar ca teoria lui Fred Hoyle (a creatiei continue a materiei in Univers, in spatiul interplanetar) este falsa, in schimb Teoria Big Bang-ului este corecta! (culmea este ca tocmai Hoyle a dat numele de „Big Bang” in deriziune, ca o porecla care acum nu mai este o porecla ci reprezinta o realitate (acest incident mi-a amintit de „curcanii” lui Alecsandri: „ne da-se nume de curcani/un hatru bun de glume/noi am schimbat langa Balcani/porecla in renume). In domeniul stiintific de multe ori poreclele devin lucruri foarte serioase!

Iar acum a venit randul celui de-al treilea test decisiv!
Exista azi o teorie foarte inchegata a Universului, cum s-a format, ce structura are si cum evolueaza. Numai ca acest model perfect inchegat sugereaza cateva lucruri care nu au putut fi niciodata observate pana acum: ca unitatea fundamentala a materiei este stringul, un fel de arc minuscul care vibreaza, de miliarde de ori mai mic decat cel mai mic obiect cosmic cunoscut (quarcul).

Parerea curenta a fizicinilor este ca Universul ar fi ca un fel simfonie muzicala in care fiecare nota (rezultatul unei vibratii) reprezinta pentru noi o particula de materie. Dar cine da acestor particule (acestor vibratii) masa necesara pentru a exista? Campul Higgs, al carui Bozon Higgs nu a fost observat inca de nimeni! Majoritatea fizicienilor sunt foarte convinsi ca el exista si ca astfel se va putea explica mult mai corect Universul, in functie de rezultatele obtinute acum!

Deci se asteapta un rezultat clar: fie ca stringurile exista si sunt confirmate experimental la (fel si pentru bozonul Higgs), fie ca nu exista, si atunci inseamna ca Universul este si mai fantastic decat credem, si vor trebui efectuate si alte experimente pentru a afla adevarul.
Orice rezultat este pozitiv si esential de obtinut pentru aflarea adevarului.

Numai ca aceste lucruri nu sunt singurele care se vor afla cu aceasta ocazie. Multi fizicieni cred ca Universul nostru nu are numai 4 dimensiuni (trei dimensiuni spatiale si una temporala) ci…11! Pe care nu avem cum sa le percepem!

In asemenea ocazii vedem ce fantastic este universul in care traim. Un fizician a spus acest lucru intr-o forma si mai exacta, si mai potrivita: Universul in care traim este mai fantastic si mai straniu nu numai de cat ne imaginam azi, dar si decat ne-am putea noi imagina. S-a mai spus si o repet: drumul spre adevarata spiritualitate nu trece prin religii, ci numai prin stiinta!

Mai multe detalii la http://public.web.cern.ch/Public/Welcome.html

Ilarion Ciobanu – actor și jucător de rugby – a murit la 76 de ani

septembrie 7th, 2008
Foto. www.cinemagia.roFoto. www.cinemagia.ro

Veste tristă pentru cultura, dar şi pentru rugby-ul românesc: s-a stins din viaţă ILARION CIOBANU. Recunoscut drept o personalitate a filmului şi teatrului din ţara noastră, Ilarion Ciobanu a fost şi unul dintre rugbyştii care şi-au pus amprenta pe dezvoltarea acestui sport la noi.

Născut la 28 octombrie 1931, în Ciucur, Tighina, absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti (IATC), promoţia 1960, Ilarion Ciobanu a debutat în filmul „Setea” (1961), alături de Amza Pellea şi Ion Besoiu. Numele său a apărut apoi pe genericul a peste 50 de filme, pentru contribuţia sa în arta cinematografiei primind în 2004, la prima ediţia a Festivalului de Film Bucureşti (BiFEST), Premiul de Excelenţă.

Ca rugbyst şi-a făcut debutul în 1948, la Ştiinţa Bucureşti, sub îndrumarea antrenorului Gustav Fanella. Se transferă apoi la Dinamo Bucureşti, unde cunoaşte consacrarea ca sportiv. Ultima parte a carierei a petrecut-o la Progresul Bucureşti (1959-1962). Jucător de linia a II-a, cunoscut de apropiaţi sub porecla „Claris”, Ilarion Ciobanu era socotit atunci un înaintaş de temut, greu de trecut, pe cât de dur în sensul bun al cuvântului, pe atât de corect.

Familia lui Ilarion Ciobanu doreşte discreţie totală în privinţa decesului cunoscutului actor, refuzând să dea detalii despre data şi locul unde va fi înmormântat.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

N.Red. Autorul, care și-a dezvăluit identitatea redacției, a solicitat să nu îi fie publicat numele real.

Se retrag investitorii străini din Rusia? – trei întrebări, Matei Păun răspunde

septembrie 7th, 2008
Indicele bursier de la Moscova a scăzut cu 30% în ultima lunăIndicele bursier de la Moscova a scăzut cu 30% în ultima lună

Piața de capital din Rusia a scăzut cu 30% de la începutul războiului cu Georgia de luna trecută. Se estimează că 20 de miliarde de dolari au părăsit între timp țara. De ce fug investitorii străini de Rusia?

E o supra-simplificare să spui că investitorii străini fug din Rusia. Deși este adevărat că pe termn scurt capitalul speculativ a părăsit Rusia, acest lucru este nesemnficativ, deoarece Rusia nu depin de de asemenea fluxuri. Rusia are o balanță de cont curent pozitivă și-și poate permite să se deispenseze de acest capital. În orice caz, nu sunt semne că investițiile străine directe, mult mai importante, se reduc. Companiile multinaționale sunt la fel de dornice să beneficieze de creșterea economică a Rusiei ca și înaintea crizei georgiene.

Dar ca să răspund direct la întrebare, capitalul care a fugit a făcut-o din cauza percepției de risc politic sporit. Dar 20 de miliarde de dolari nu reprezintă nici măcar venituruile pe o lună din exportul de țiței.

Care va fi efectul plecării investitorilor?

Efectul practic asupra economiei Rusiei va fi apropiat de zero. Rusia are rezerve suficiente de devize străine ca să treacă peste astfel de ieșiri reduse de capital. Mai mult, efectele negative asupra pieței de capital vor crea niște oportunități foarte atăgătoare pentru investitori. Rămâne de văzut cine va profita…

Poate această fugă a investitorilor influența atitudinea politică a
Rusiei pe plan extern?

Nu va avea niciun efect asupra politicii extreme a Rusiei, În principal pentru că nu vor fi efecte economice semnificative. Singurul lucru care poate avea efecte, precum sancțiuni economice reale, nu sunt avansate și nici nu e probabil să apară în viitorul apropiat.

UN FENOMEN DE SOCIETATE NUMIT VIAGRA

septembrie 7th, 2008

Bărbatul timpurilor moderne, a transformat actul sexual, consacrat iniţial procreaţiei şi plenitudinii emoţionale, într-o desfătare de tip atletic, creând uneori, în mod artificial, repetitivitatea, preţiosul indiciu de hiperpotenţă masculină.

Cum însă stimularea excesivă a libidoului presupune cheltuieli de energie no-neglijabile, se impune şi verificarea trăiniciei organismului la eforturi supradimensionate, în funcţie e starea fizică şi de vârstă.

Mulţi „casanovişti” neantrenaţi, sunt confruntaţi cu reacţii nedorite, semnale de alarmă, indicând zonele limită care nu trebuie depăşite.

Fenomenul viagra a luat proporţii surprinzătoare, atât în rândul tinerilor cât şi a celor cu încrederea în sine diminuată. Succesul „diamantului” bleu, a cărui virtute erectilă s-a descoperit întâmplător prin anii 1995, a făcut posibilă apariţia imitaţiilor, multe dintre ele falsuri grosiere, dacă nu, sterpe placebo-uri.

Termenul viagra , devenit generic precum „frigider”, a inundat piaţa mondială, scăpând oricărui control, timp în care internetul vehiculează, cu o extremă lejeritate, negoţul pilulei miracol, deseori factice, alteori primejdioase sănătăţii.

„ Toţi bărbaţii, au luat, iau, sau vor lua, probabil, pe parcursul vieţii lor, acest produs reconfortant al veleităţii masculine – afirma Pr., Daniel Chevallier, eminent urolog, preocupat de uzajul abuziv al produsului – oamenii nu mai au nevoie de noi pentru a şi-l procura; produsul circulă liber prin internet sau se transmite amical de al unul la altul.” Comportament deplorat de corpul medical, care pune în gardă utilizatorii contra riscurilor ce survin în urma utilizării unui produs falsificat ori contraindicat.

Deja, la începutul comercializării, laboratoarele Pfizer, au prevenit consumatorii de necesitatea medicului prescriptor, amintind riscurile unui dozaj inadecvat, în special la vârstele înaintate, sau la persoanele cu probleme cardiace.

În schimb, la bărbaţii tineri, sau mai puţin tineri, fără probleme de erecţie, utilizat numai pentru ameliorarea performanţelor, viagra nu constituie un panaceu. Inutil, în acest caz, de a spera prelungirea exagerată a stimulări, sau dobândirea unui erecţii de „calitate”.

Capcana preţului redus

Decepţiile sunt curente la cei care se lasă seduşi de low cost-ul viagrei pe internet. Remediile vândute sub acest nume, impun o mare precauţie deoarece, în marea lor majoritate, sunt fabricate în laboratoare clandestine, în afara oricărui control sanitar; în cel mai bun caz eficacitatea lor e nulă, în cel mai rău, toxicitatea lor poate atinge grav ficatul sau inima.

Preţul, de zece ori inferior, faţă de veritabilele produse, constituie un argument de vânzare dificil rezistibil, mai cu seamă în rândurile tinerilor cu resurse limitate.

Surprinzător, tinerii care se lăsa tentaţi de promisiunile faimoasei molecule sunt destul de numeroşi: „ Din nefericire, continuă Pr., Chevallier, astăzi este de bun ton, în serile toride, asocierea stupefiantelor, alcoolului şi a viagrei. Tinerii care încearcă acest gen de experienţă, se expun accidentelor de erecţie prelungită, urmate, cu timpul, de o pierdere definitivă facultăţii erectile, putând fi atinse chiar unele funcţiuni vitale.”

Trecut de 50 de ani, vigilenţa-i de rigoare

Ştiind că peste 70% din bărbaţii care solicită consultaţii medicale în problemele de erecţie, sunt supraponderali, sedentari, dependenţi de tabac, epicurieni, cu un colesterol superior mediei, sau cu un început de hipertensiune arterială, dacă nu cu una declarată, doparea cu viagra, în afara cotrolului medical, devine un important factor de risc.

Gândind că economisesc o consultaţie medicală, sau din simplă pudoare, majoritatea ignoră, voit sau nu, primejdiile la care-i expun consumul stimulentelor în general, a celor privind sexualitatea în particular.
Efortul solicitat de stimularea viagrei este – potrivit specialiştilor – comparabil urcării, în ritm susţinut, a trei etaje, cu declinarea imediată a identităţii, fără tăierea respiraţiei.

Trei veritabile şi peste 10 contra-fasoane

Dacă numai 3 versiuni autentice circulă pe internet ( Viagra, Cilis şi Levitra), produse care şi-au demonstrat eficienţa după ani de cercetări, mai mult de zece, revendicând aceleaşi virtuţi, ademenesc ignoranţii cu preţuri seducătoare.

Obiectivul exact a celor trei stimulente autentice este corecţia funcţiei erectile, împiedicând dispariţia monoxidului de azot, un neuromediator eliberat la nivelul părţilor genitale în timpul emoţiilor amoroase. O moleculă care stă la originea fenomenului vascular, necesar plenitudinii sexuale.

Pentru ca celebrarea acestui act sacrosanct să nu degenereze în pană cardiacă, odată cu utilizarea miraculoasei pilule, indicaţiile ei trebuie consfinţite, musai, de un aviz medical competent.

 
54.147.44.13