Lituania interzice simbolurile sovietice

iunie 18th, 2008
În Lituania simbolurile sovietice au fost echivalate cu cele nazisteÎn Lituania simbolurile sovietice au fost echivalate cu cele naziste

Parlamentul Lituaniei a adoptat cele mai severe restricții din fostele republici ale URSS împotriva afișării simbolurilor sovietice și naziste.

A devenit ilegală afișarea acestor simboluri precum și a imaginilor liderilor sovietici și naziști.

Interdicția include steaguri, embleme, insigne care poartă simboluri precum secera și ciocanul sau zvastica.

O astfel de echivalare va înfuria probabil Rusia.

Noua lege interzice și intonarea imnurilor naționale nazist și sovietic, dar nu e clar dacă această interdicție include actualul imn al Federației Ruse care este identic cu vechiul imn al URSS, dar fără cuvinte.

Restricțiile impuse de Lituania sunt mai severe decât cele adoptate de Estonia vecină.

Decizia Estoniei de a pune pe picior de egalitate secera și ciocanul și zvastica a fost calificată drept “blasfemie” de către Rusia și ca o încercare de a rescrie istoria.

Moscova consideră că Lituania, Letonia și Estonia au fost eliberate de sub ocupația nazistă iar apoi au aderat în mod voluntar la Uniunea Sovietică.

Această versiune este însă respinsă de cele trei republici baltice și de multe state europene, care consideră că Stalin le-a anexat ilegal în 1940 ca urmare a pactului Ribbentrop – Molotov semnat cu Germania nazistă în 1939.

Cele trei republici, reincorporate în 1944, și-au declarat independența în 1991 odată cu destrămarea URSS.

ROMANIAN INFO CENTRE LONDRA – buletin iunie 2008

iunie 18th, 2008

Dear RCC Members & Friends,

Welcome to the June edition of the Romanian Info Centre (RIC) e-bulletin. I hope that you will find it useful.

First of all, I hope that you are well and that you enjoy fully the nice weather London has been blessed with lately. I heard that this could be as good as it will get weather-wise, so I hope you will make the most of it.

Secondly, due to some technical problems outside our control that occurred during the sending of the May-June edition of this e-bulletin, I understood that the majority of you may have not received it. This is why we are resending some of the information, along with new things.

I was away from London this beginning of June, working in Romania. June is the season of some of the most exciting cultural events happening back home. The most important are, by any measure, SIBFEST (Sibiu International Theatre Festival) and TIFF (Transylvania International Film Festival), in Sibiu and Cluj-Napoca.

There were surprises aplenty, with international stars and famous Romanian names, for both the theatre and the film festival. I just hope some of you have happened to be around Transylvania for a short break and managed to attend either of these events. SIBFEST had several premieres on show, among which were ‘Faust’ of the great director Silviu Purcarete, and also a new play directed by him – ‘Lulu’. The Sibiu audience also had the chance to be enchanted by and the first full staging of a kabuki show in Romania. TIFF had several firsts as well, presenting the Cannes Palme d’Or short film winner ‘Megatron’ by Marian Crisan and Radu Muntean’s most awaited ‘Boogie’. See below more details about both festivals.

And speaking of film, the Romanian cultural magazine ‘Timpul’ (Time) has published in its May edition, under the signature of writer and essayist Liviu Antonesei, a special pictorial and short analysis of Home & Away, the fifth edition of our Romanian Film Festival in London. We are glad to see that our Festival has echoes, and so far afield from the UK.

Among the usual useful information and announcements, you will find in this e-bulletin a special feature which we dedicate to the memory of Ion Ratiu (who would have been 91 this June) and to highlight an act of public protest against Ceausescu that is not well known, which happened 30 years ago. Details below.

Naturally, we are working hard on other events and special programmes in London, and we promise you several surprises for the months to come. You will be the first to know about them; watch this space!

If you would like your Romanian or Romanian-related cultural events publicised in our newsletters, please send us the details at least two weeks prior to the event. We shall try to include them in the next edition(s) of the Diary, time and editorial space permitting.

Best wishes,
Ramona Mitrica

Edited by: Ramona Mitrica & Mihai Risnoveanu
Special thanks to: Mike Phillips, Nicolae Ratiu

SPECIAL FEATURE: From the Ion Ratiu Archives

Remember: Paul Neagu (artist), 22 February 1938 – 16 June 2004
California Dreamin’ (Endless) in UK Cinemas Nationwide
Director Silviu Purcarete’s Glyndebourne Opera Debut
Exhibition – Lia Perjovschi: Performances 1987-2007
Remus Azoitei (violin) and Eduard Stan (piano) Concert at Wigmore Hall – SOON!

Romanian / English Language Classes ‘Welcome / Bun venit’
School of Romanian Culture and Tradition for Children
‘Diaspora Romaneasca’ Romanian Newspaper

Incotro (Where To?) – Romanian Visual Survey 2008
Romanian Short Film ‘Megatron’ by Marian Crisan awarded the Palme d’Or
Open Call For Artists & Film-makers – Deadline 1 July 2008
TCM Classic Shorts 2008 Competition open for entries – Deadline 1 August 2008
Royal Court Theatre Playwriting Workshop
Exiled Writers INK translation scheme
London Film Schools Workshops
Newton International Fellowships
The ‘George Enescu’ International Competition 2009 for Piano, Violin and Composition
New DVD: ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’
New CD: Sounds from a Bygone Age vol. 5 – Gabi Lunca and Ensemble Ion Onoriu
Travel to Romania with Voyages Jules Verne
Learn Romanian in Romania!
New Book: ‘Transylvania’ by Bronwen Riley
New Book: ‘Hammer and Tickle’ by Ben Lewis

SIBFEST: Sibiu International Theatre Festival, 29 May – 8 June 2008
Transylvania International Film Festival (TIFF), 30 May – 8 June (Cluj) and 11 – 15 June (Sibiu)

Ratiu Scholarships
The Ratiu Foundation & University of Chichester Awards
The Ratiu Foundation & University of Kent Awards
STEPdoc 2008 – a mobility grant of GBP 1,500 for a young Romanian film-maker

SPECIAL FEATURE: From the Ion Ratiu Archives
We have recently discovered, rummaging through the vast archives maintained by Ion Ratiu (6 June 1917-17 January 2000), the great Romanian democracy campaigner, businessman and philanthropist, some extremely interesting materials documenting an act of defiance of Ceausescu and his regime, at a time when the Romanian dictator was still the darling of the West.
Exactly 30 years ago, in 1978, Nicolae Ceausescu visited the UK. On this historic occasion, the Romanian president demanded and was accorded full state-honours, mainly in order to facilitate an important UK-Romanian aerospace trade deal. To dramatically highlight the appalling human rights situation in Romania, Ion Ratiu, one of the most outspoken critics of the Communist regime, organised a protest in front of the hotel where Ceausescu held a reception for the Queen. At the time the UK Government had unofficially agreed to “shield” Ceausescu from any unpleasantness arising from demonstrations. Here is a description from The Times, 16 June 1978:
“Protest halted: Police last night stopped a demonstration by Romanians outside Claridge’s, where Mr Ceausescu gave a banquet in honour of the Queen, one of the protesters said (a Staff Reporter writes). Mr Ion Ratiu, a former Romanian diplomat who is now a London businessman and chairman of the Romanian-British Association, was arrested, charged with obstruction and, he claims, detained at Saville Row Police station until the President left the hotel.
The protesters, carrying placards comparing life in Romania to Orwell’s 1984, said they were fenced off with railings and a coach was used to block them from Mr Ceausescu’s view.
Arthur Reed, Air Correspondent, writes: “The deal, under which Britain will pass on its expertise in building BAC 1-11 airliners to Romania and help it to establish a self-contained production line, is the biggest between two countries involving civil aircraft.”

The Times, on 20 September 1978, comes with a follow-up: “Ion Ratiu, aged 61, president of the British-Romanian Society, was granted an absolute discharge at Marlborough Street Magistrates’ Court yesterday for obstructing the police during a peaceful demonstration in London against alleged violations of human rights in Romania”.
It was said later that the Romanian Government paid for the BAC license through a series of barter deals – including substantial deliveries of rotten strawberries!
Back to top


Remember: Paul Neagu (artist), 22 February 1938 – 16 June 2004
Paul Neagu: sculptor, painter, poet, larger-than-life character.
Neagu settled in Britain in 1970 and embarked on a remarkable career as an artist and teacher. Laughing in the face of the Establishment, Neagu even formed a fictitious art group (Generative Art Group) which exhibited regularly. Influenced by Structuralism and philosophy, Neagu’s art worked with the Word for an even deeper impact.
Born in Bucharest in 1938, Paul Neagu grew up in the western Romanian city of Timisoara, and returned to Bucharest to study in the Academy of Fine Arts in 1963. By the late 1960s, following a relaxation of the isolationist views of the Romanian communist state, Romania had a thriving contemporary art scene, on the same level with that in the West, and dialogue was once again possible. Accordingly, Richard Demarco, a young Edinburgh-based artist and curator, organised a show of Paul Neagu’s work in 1969. In 1970, Paul decided to leave Romania and settle in Britain, receiving British citizenship in 1977.
In 1975 he had an exhibition at the Museum of Modern Art, Oxford, where his work was brought, for the first time, in front of a much wider audience. In 1975 also, Paul created the first ‘Hyphen’ – a form in which was concentrated an entire philosophy, and an element which was going to be an integral part of his vision until the time of his death. Throughout the 1980s and 1990s Paul kept on working on the development of his unique vocabulary.
After the Romanian revolution of 1989, Paul exhibited again in Romania, where, after the unfortunate revival and imposition of Socialist Realism in the 1970s-80s, his work was once again appreciated by the audiences. In 2001, Paul suffered a stroke. His great ability to communicate was greatly diminished, yet, through a long process of recovery, never complete, Paul continued to work and to distil ideas. In 2003 the Tate Gallery acquired a great number of his works and exhibited some of them at Tate Britain. Nevertheless, his health was failing him and on 16 June 2004, Paul Neagu passed away.
By any standards, Paul Neagu was a great artist – indeed, he was a great architect of new frameworks for art. Influenced by philosophy, sometimes to a larger extent than by contemporary art, Paul wrote an entirely new language of forms and meanings, and pioneered a novel type of art/knowledge, paralleled by that of Joseph Beuys or Yves Klein. This vision is by no means easy to understand, demanding from the viewer an open mind paired with empathy and great dedication to art as means of expression.
When thinking of Paul in relation to other great Romanians, Brancusi is the first who comes to mind, and the time may come when Paul’s work will be seen as important as that of his predecessor’s. While developing his oeuvre, Paul also taught, starting in the late 1970s, at the sculpture department of Hornsey College of Art, and then at the Slade School of Art. His legacy can be observed in the works of Anish Kapoor, Antony Gormley, Rachel Whiteread, Tony Cragg, Langlands & Bell.
Back to top

California Dreamin’ (Endless) in UK Cinemas Nationwide
Directed by Cristian Nemescu
Romania / 2007 / Fiction / colour /155′ / Romanian and English dialogues, with English subtitles
With: Armand Assante, Razvan Vasilescu, Jamie Elman; Maria Dinulescu, Ion Sapdaru, Alex Margineanu, Andi Vasluianu
Produced by MediaPro Pictures. Released through Artificial Eye on 30 May 2008.
A stubborn station master confronts a NATO mission.
In 1999, a NATO train transporting military equipment is stopped in the middle of nowhere by the overzealous and overtly anti-American chief of a train station in Romania. The transport, supervised by American soldiers, is crossing Romania without official documents, based only on the verbal approval of the Romanian government. Set against the backdrop of the 1999 NATO bombing of Yugoslavia, the film explores the impact that the arrival of the American soldiers has on the tiny village community: historical experience, corruption, bureaucratic inefficiency and romantic interest concur in a mayhem battle of wills with tragic consequences for the village but not for the Americans. At the end of five intense days, the train resumes its journey leaving behind broken hearts, shattered dreams and a civil war.
A cinematic tour de force, as well as a poignant and hilarious comment on parochialism, intercultural clashes, and Romania’s long-term fascination with America.
“California Dreamin’ is an epic satire, with both modern-day Romania and US foreign policy firmly in its sights”. (Nick Roddick, London Film Festival)
Awards: ‘Un Certain Regard’ Award, Cannes 2007; Satyajit Ray Prize, 51st Times London Film Festival 2007
Cristian Nemescu (1979 – 2006)
When he died at 27 in a car crash which also claimed the life of his sound designer (Andrei Toncu), Nemescu was the most promising voice of New Romanian Cinema, with a distinctive directorial voice and a proven taste for life on the margins. Having recently graduated from film school and with a number of international awards for his short films already gained, Nemescu was interested in sexuality and cinematic language. He aimed to mix fantasy with social realism, and dreamt of walking out of the habitual realist aesthetic of Romanian cinema. All his short films had a sexual intrigue: exploring sexuality was a way to break free from the harsh skin of the real, and to reach out to alternative human and cinematic realms. Instead of a social cinema Nemescu wanted love stories. His cinema was not minimalist, but excessive and flamboyant – a characteristic which also emerges from his feature film, incorporating a newly-discovered interest in social and political comment. The car crash happened late at night when Nemescu was returning home after working on the post-production of California Dreamin’ – his debut feature was also his last film.
Playing at:
The Curzon Soho
99 Shaftesbury Avenue London W1D 5DY; Box Office: 0871 7033 988
The Renoir Cinema
The Brunswick, London, WC1N 1AW; Box Office: 0871 7033 991
and Arts Picturehouse Cambridge, Cornerhouse Manchester, Filmhouse Edinburgh, IFI, Dublin.
For full list of dates and cinemas, go to www.artificial-eye.com/californiadreamin/where.php
Back to top

Director Silviu Purcarete’s Glyndebourne Opera Debut: ‘Love and Other Demons’ by Peter Eotvos – World Premiere
2008 promises to be another ambitious year for Glyndebourne with a new work commissioned jointly by Glyndebourne and the BBC.
The Festival will feature a major new work commissioned jointly by Glyndebourne and the BBC from the Hungarian composer Peter Eotvos entitled ‘Love and Other Demons’. This is the first time an opera by Peter Eotvos has been premiered in the UK and also the first time maestro Silviu Purcarete directs for Glyndebourne.
‘Love and Other Demons’
Glyndebourne Opera, Glyndebourne, Lewes, East Sussex BN8 5UU; Box Office: 01273 813813, www.glyndebourne.com
Performances on 10, 13, 16, 19, 22, 24, 27, 30 August 2008, at 19.20.
Conductor: Vladimir Jurowski; Director: Silviu Purcarete; Designer: Helmut Stürmer
Composer: Peter Eotvos; Libretto: Kornel Hamvai.
Performed by the London Philharmonic Orchestra and The Glyndebourne Chorus. Cast includes: Marisol Montalvo as Sierva Maria; Robert Brubaker as Don Ygnacio; Nathan Gunn as Father Delaura. Sung in English with supertitles.
Highlighting its commitment to new opera, Glyndebourne’s 12th new work is an opera composed by the Hungarian Peter Eotvos and is commissioned jointly by Glyndebourne and the BBC. ‘Love and Other Demons’ is based on the novel of the same name by celebrated author Gabriel García Márquez – a tragic love story set in 18th-century Spanish Columbia, the catholic miracle drama is set against a backdrop of slavery and decaying colonialism.
Silviu Purcarete has worked in Romanian and European theatre for more than twenty years, most notably for the National Theatre of Craiova and Theatre Bulandra in Bucharest. His productions have won many awards and great critical acclaim both in Romania and abroad. In 1996 Purcarete became Director of the Centre Dramatique National de Limoges for whom his productions have included ‘Oresteia’, ‘Three Sisters’ and ‘Don Juan’. Opera credits include ‘La Boheme’ (Essen), ‘Parsifal’ (Scottish Opera coproduction with WNO), Donizetti’s ‘Roberto Devereux’ (Wiener Staatsoper) and Rameau’s ‘Castor et Pollux’ (Opera Bonn).
His work has been seen extensively in the UK and includes ‘The Decameron’, ‘Phaedra’ and Aeschylus’ ‘Danaides’ (Glasgow), ‘Oresteia’ (Lyric Hammersmith), ‘Ubu Rex’ (Edinburgh International Festival) and ‘The Tempest’ (Nottingham Playhouse). In 2005 Purcarete directed ‘Scapino’ or ‘The Trickster’ at Chichester Festival Theatre. In 2006, ‘The Twelfth Night’, a National Theatre of Craiova production, was presented during the Bath Shakespeare Festival, and in 2007, Purcarete directed Eugene Ionesco’s ‘Macbett’ for the Royal Shakespeare Company.
Composer Peter Eotvos is one of the best known interpreters of 20th century music and is amongst the most widely commissioned opera composers in Europe. His operas, which include ‘The Three Sisters’, ‘The Balcon’ and ‘Angels in America’, are amongst the most frequently performed in the contemporary repertoire. This Glyndebourne Commission will be the first major production of any of his operas in the UK.
Details on www.glyndebourne.com
Back to top

Exhibition – Lia Perjovschi: Performances 1987-2007
22 May – 29 June 2008. Project Space: Wilkinson Gallery, 50-58 Vyner Street, London E2 9DQ; Tel. 020 8980 2662
Visiting hours: Wednesday-Saturday: 11.00-18.00, Sunday 12.00-18.00
Wilkinson Gallery is pleased to present a solo show of documented performances by Romanian artist Lia Perjovschi. An active artist for over 20 years both independently and in collaboration with her partner Dan Perjovschi, she has built up a vast body of work that reflects both her personal development and the momentous history of her country.
The exhibition curatorally distinguishes between works made before and after Ceausescu’s toppling in the revolution of December 1989 and charts Perjovschi’s sometime angry, sometime melancholic, sometime humorous responses to Romania’s ever changing, perhaps progressing, social and economic development through performance.
This exhibition marks Lia Perjovschi’s first exhibition with Wilkinson and only her second in London. Her work has previously been included exhibitions at Tate Modern and the ICA and will be at the Biennale of Sydney 2008 and Modern Art Oxford in 2009. Collaborating with Dan Perjovschi she shared a major retrospective at the Nasher Museum of Art at Duke University (2007). The artist currently lives and works in Bucharest.
Details on www.wilkinsongallery.com
Back to top

Remus Azoitei (violin) and Eduard Stan (piano) Concert at Wigmore Hall – SOON!
Romanian violin virtuoso Remus Azoitei and pianist Eduard Stan will give an extraordinary concert at Wigmore Hall, on 15 September 2008. Please set the date aside in your calendar.
The special concert was created around the idea of presenting works by George Enescu together with works by Johannes Brahms, aiming to display the multiple connecting points between the two masters. This “Brahms-Enescu” project is a world premiere in itself, the two composers’ works having not yet been presented in this combination before.
Watch this space for more details!
Booking opens on 1 July 2008. Call the Wigmore Hall Box Office on Tel. 020 7935 2141 or book on-line at www.wigmore-hall.org.uk
Organised by The Ratiu Foundation / The Romanian Cultural Centre in London
Back to top

* * * * * * * * * * *


Romanian / English Language Classes ‘Welcome / Bun venit’
The Romanian Cultural Centre, 8th floor, 54-62 Regent Street, London W1B 5RE; Tel. 020 7439 4052, ext 108; e-mail: mail@romanianculturalcentre.org.uk
After the successful run of the six months pilot project, the ‘Welcome / Bun venit’ language classes of the Romanian Cultural Centre (RCC) in London is now entering the assessment phase.
Together with our consultants, we shall decide upon the route this programme will take in the future. Thank you all very much for expressing your interest in learning Romanian. Our thanks also go to the Romanians who wished to learn and improve their English. We are glad to have had such a good response from you and we promise to take into consideration the feedback you have provided.
We shall announce the next session of registration for the Romanian / English classes soon. In the meantime, join us for any or all of the Romanian events in the UK, and support us by becoming members of the Romanian Cultural Centre in London (see details at the end of this e-mail).
Back to top

School of Romanian Culture and Tradition for Children
A school of Romanian culture and tradition is organised in London for the benefit of Romanian children living in Britain, through an initiative of the Educational Coordination Centre of the Romanian Orthodox Metropolitan of Western and Central Europe.
The object of the school is to offer to children between 6 and 16 years of age the opportunity to learn about the spiritual and cultural values of the Romanian people.
The programme is run with the aid of experienced teachers and includes various objects of study, such as Romanian language and literature, religion, Romania’s history and geography.
This is not a school in itself, as in a school with a daily schedule. It is rather a series of extracurricular activities aiming to acquaint the children with Romania’s cultural values.
This programme also offers the participants the opportunity to meet. It also allows them to discover together, in an interactive and exciting fashion, representative facts about our country.
All interested should contact the organisers on mobile 07832 296 226 (Delia Sambeteanu) and 07896 319 793 (Alina Pop) or by e-mail at cceanglia@googlemail.com
Back to top

‘Diaspora Romaneasca’, Romanian newspaper
’Diaspora Romaneasca’, a weekly Romanian newspaper, was established in 2002, making it the first Romanian ethnic newspaper in the UK. ‘Diaspora Romaneasca’ is a newspaper for Romanians living in the UK, Republic of Ireland, Italy, Spain, and Portugal. Available in selected shops and by means of subscription. It is currently distributed in Britain and abroad. Contact details: e-mail: editor@diasporaro.com
Back to top

Romani-Online.co.uk was re-launched with a brand new design, new sections, and improved user facilities. Click on the links below to visit the website and convince yourselves.
– Do you have something for sale?
– Do you want to buy something?
– Are you looking for a room or a flat to rent?
– Do you want to advertise your services?
It’s simple! Click on www.Romani-Online.co.uk, register with the site, and then publish your announcement directly! No need to wait until somebody will publish it for you. And everything is FREE and really easy to set-up!
– Do you want to know what’s been happening in Romania lately?
– Do you want to learn the latest news of interest for Romanians living in the UK?
– Would you like to go to Romanian parties or concerts?
It’s simple! Click on www.Romani-Online.co.uk, and you’ll find out! Don’t forget to enter the Forum and the Live Chat!
Back to top

* * * * * * * * * * *


Incotro (Where To?) – Romanian Visual Survey 2008
‘Incotro’ is an independent project which aims to bring together the best visual artworks made in 2007 and 2008 by Romanian authors, irrespective of the country they live in.
‘Incotro’ wants to be a benchmark, a launching ramp, a source of dialogue and an interface between the Romanian and international visual art worlds.
There are no restrictions as to the medium in which the works are done. ‘Incotro’ receives photographs, illustration work, posters, web sites, visual ID, graffiti, installation, video works, paintings, etc.
The selected works will be included on a web site and a PDF magazine which are going to be launched in the last quarter of 2008.
The deadline for sending the works is 1 September 2008.
For the full rules and more information, visit www.incotro.org (Romanian only)
‘Incotro’ is an initiative of Tudor Prisacariu, realised with the support of The Ratiu Foundation.
Back to top

Romanian Short Film ‘Megatron’ by Marian Crisan awarded the Palme d’Or
Awarded by the President of the Cinéfondation and Short Film Jury Hou Hsiao Hsien and actress Kerry Washington, the Palme d’Or for the Best Short Film went to ‘Megatron’ by Marian Crisan. [Mr Crisan] exclaimed, “I’m overwhelmed; I don’t know what to say. It’s a big surprise for me. I thank the Jury and I thank everyone in Cannes. Hello to my daughter and wife back in Romania. Bye.”
(excerpt from Cannes Festival Press Release)
‘Megatron’ tells – in 15 minutes – the story of Maxim (played by Maxim Adrian Strinu), a boy of 8 living with his mother (Gabriela Crisu) in a village near Bucharest. For his birthday, Maxim’s mother will take him to the Capital city, to McDonalds. But what the boy wants most is to meet his father who lives in Bucharest.
Director Cristi Puiu, owner of Mandragora Films (producer of the film) said: “Marian’s film is moving, and is in accord with the minimalist tendencies [in cinema]. ‘Megatron’ is rightfully a part of the New Wave of Romanian cinema”.
To read an interview with Marian Crisan (Romanian only) in ‘Cotidianul’ newspaper, please click here
Back to top

Open Call For Artists & Film-makers – Deadline 1 July 2008
imagine art after is a multi-stage project for internet, gallery & television curated by Breda Beban that brings together artists and film-makers who made a home in the UK with those who stayed in their country of origin.
For its second edition, imagine art after is looking for artists and film-makers from the following places, who either live there, or in the UK:
Afghanistan, Albania, Algeria, Angola, Bangladesh, Cameroon, China, Colombia, Democratic Republic of the Congo, Eritrea, Ethiopia, Former USSR, Gambia, Ghana, India, Iran, Iraq, Ivory Coast, Jamaica, Kenya, Libya, Nigeria, Pakistan, Palestinian Authority, Romania, Serbia, Sierra Leone, Somalia, Sri Lanka, Sudan, Syria, Turkey, Uganda, Vietnam, Zimbabwe.
For more information and an application pack, go to www.imagineartafter.net, or e-mail info@imagineartafter.net
Back to top

TCM Classic Shorts 2008 Competition open for entries – Deadline 1 August 2008
The TCM Classic Shorts competition: Finding the film-makers of the future.
For the second year, the competition is open for international film-makers. The films entered in the competition must not be older that 1 September 2007.
The First prize is £5,000; Second prize: £3,000; Third prize: £2,000.
Be part of one of the most prestigious and long standing short film competitions in Europe. The judging panel is made up by some of the most prominent names in the film and media industry and the international media coverage of the competition, now in its ninth year, is held in conjunction with The Times BFI London Film Festival.
The six finalists will be screened as part of The Times BFI 52nd London Film Festival at the awards ceremony and on film channel TCM. Your work could be promoted on movie channel TCM across Europe, the Middle East and Africa as part of a special on-air TCM Classic Shorts season in November.
Past winners have gone on to win BAFTAs, make feature films and TV programmes, and screen their work at other festivals such as Cannes with the encouragement and assistance of TCM.
Details on www.tcmclassicshorts.com
Back to top

Royal Court Theatre Playwriting Workshop
Unheard Voices Recently Arrived: Your Chance to write for the British Stage.
The Royal Court is a leading force in world theatre, committed to producing plays which tell stories and reflect experiences from every corner of society. We’re looking for writers and theatre practitioners who have come to the UK within the last five years and have a passion for writing and something to day.
Whether you’ve come here for refuge, asylum, for work or family, if you have previous been a writer of any discipline or worked in theatre, we want to hear from you. From autumn 2008, you can take part in a weekly playwriting group led a by a professional playwright and have your chance to write for the British stage.
You must be 18 or over and have a basic knowledge of English but you can write your play in the language of your choice.
Places are FREE. To apply, please send us some information about your writing or theatre experience plus one page of dramatic writing in the language you write in.
Deadline: Tuesday 1 July 2008.
Send to: Royal Court Theatre, Sloane Square, London SW1W 8AS.
For more information, contact Lucy: 07804 966 923, lucydunkerley@royalcourttheatre.com
Back to top

Exiled Writers INK translation scheme
“Are you a writer forced to live in exile? Are you finding it hard to get translated and published in the UK?
Exiled Writers INK is running a scheme to match writers in exile with expert translators in the UK. You will work together intensively over a year, leading to publications, readings and new opportunities. If you are interested please send a CV in English and 10 poems or 2 short stories in your own language to NatTeitler@aol.com or post to Exiled Writers Ink Translation scheme, 94 Beaufort Street, London SW3 6BU.
Work will not be returned. Deadline is 28 June 2008.”
Back to top

London Film Schools Workshops
The London Film School has launched LFS Workshops, a range of new short and part-time professional development courses, with the emphasis on a totally hands-on, intensive learning experience. All courses are developed by leading practitioners and offer an opportunity to study at a high professional level, right in the centre of London.
Upcoming workshops include courses in Directing, Production Design, Screenwriting, Producing, Film Composing, and Film Music.
For full details, please go to www.lfs.org.uk/courses/short/introduction.php
All courses are eligible for Skillset bursaries which are available to freelancers and employees in the Film & TV industries. Please visit www.skillset.org/film/funding/bursaries/ for more info. For any queries regarding these courses e-mail Saskia van Roomen on s.vanroomen@lfs.org.uk
Back to top

Newton International Fellowships
The Newton International Fellowships will be the pre-eminent award for postdoctoral researchers wishing to undertake research in the UK. The Fellowships was launched on 4 June 2008 and is run by the British Academy, the Royal Academy of Engineering and the Royal Society to cover the broad range of natural and social sciences, engineering and the humanities.
Newton International Fellowships aim to attract the world’s best post-doctoral researchers to Britain for a period of one to two years. Funding for follow-on activities will continue for up to ten years after the Newton International Fellows have returned overseas, with the aim of maintaining links with the UK. In addition, Newton Fellows will have the opportunity to join a national alumni scheme for international fellows run by RCUK.
More details will be available from the Newton International Fellowships website at www.newtonfellowships.org
Newton International Fellowships, 6-9 Carlton House Terrace, London SW1Y 5AG, Tel. +44 (0)20 7451 2598; info@newtonfellowships.org
Back to top

The ‘George Enescu’ International Competition 2009 for Piano, Violin and Composition
The 2009 George Enescu International Competition for Piano, Violin and Composition, 19th edition, is open to participants of all nationalities, born after 1 August 1976. No exception to this age limit is accepted.
The application deadline is 1st of July, 2009 (mail date). The application form should be sent to:
ARTEXIM – Calea Victoriei 155, bl. D1, Sc. 8, et. 2, sect. 1, 010073 Bucharest – ROMANIA; e-mail: competition@festivalenescu.ro
Please mention on the envelope “for the George Enescu International Competition”.
The Competition is part of the George Enescu International Festival that takes place in Bucharest between 30 August and 26 September 2009. For a full description of the application process please visit www.festivalenescu.ro/eng/concurs.html
All detailed information on the Festival available at www.festivalenescu.ro
Back to top

New DVD: ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’
• ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’
Feature film /Romania/2007/113 min/Romanian with English subtitles
Directed by Cristian Mungiu. Starring Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov
‘Screen realism rarely achieves such a vivid texture of a country and a time as this excruciatingly tense drama, the Palme d’Or winner at Cannes this year, about two young women living in an all-female dorm in 1980s Romania. The story takes place over one long night. Vague Gabita is pregnant and wants an illegal termination, but she has been dilatory about arrangements with the criminal abortionist. When her staunch friend and room mate Otilia tries to straighten things out she is made to pay her own price to make sure it happens. An extraordinary odyssey of desperation and terror ensues, against a grim environment of quasi-Soviet officiousness. [...] Director Cristian Mungiu’s superb arthouse nail-biter is convincing in every way, especially in the piercing performance of Anamaria Marinca as Otilia.’ (Nick James)
‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’ is released in UK cinemas and on DVD through Artificial Eye (www.artificial-eye.co.uk).
You can read more about the film (including Director’s notes and blog, in Romanian and English) at www.4months3weeksand2days.com
You can order the film from Movie Mail, Zavvi, HMV, Play.com. Prices start at £11.98.
Back to top

New CD: Sounds from a Bygone Age vol. 5 – Gabi Lunca and Ensemble Ion Onoriu
• Sounds from a Bygone Age vol. 5: Gabi Lunca and Ensemble Ion Onoriu
Audio CD (28 April 2008), Asphalt Tango CD-ATR 1508
“Alongside Romica Puceanu, Gabi Lunca was the most valued performer of Romanian ‘muzica lautareasca’. Yet unlike her sensuous and hard-drinking rival, Gabi Lunca’s life, partly because of the four children she had with the accordion player Ion Onoriu, was spent in familiar seclusion and without excess. Not only for this reason, but also because of her carefully selected stage clothes and her great professionalism, she was also referred to as the ‘Tziganca de matase’, the silken Gypsy woman. Gabi Lunca played with Aurel and Victor Gore’s taraf until her marriage to Ion Onoriu. Later she worked with the trumpeter Costel Vasilescu, the cymbalom god Toni Iordache and other big names from the Bucharest Lautari scene in the state-owned Electrecord studio.” – Grit Friedrich
Available from Amazon.co.uk, HMV.com (CD) and from Play.com (as download). Prices start at £7.25.
Back to top

Travel to Romania with Voyages Jules Verne
Revealing the artistic and cultural inheritance of Romania: includes a visit to Peles Castle in Sinaia and Dracula Castle in Bran, plus much more…
The 8-nights trip will take the intrepid traveller from the capital city of Bucharest on to the Carpathian Mountains to Transylvania and then to the famous painted monasteries of Bucovina. For details, prices and travel periods, please visit the following link
Back to top

Learn Romanian in Romania!
The Romanian Cultural Institute in Bucharest organises courses in Romanian language, culture and civilisation in the 12th century citadel of Brasov. A multicultural environment, Brasov (Corona, Kronstadt, Brasso) was renowned as a big medieval trade centre, but also as a cultural and academic fortress. Brasov is the place where the first sparkle of an anticommunist uprising appeared in 1987.
The courses in Romanian language are based on a flexible curriculum, adapted to the students’ needs, combining basic vocabulary and grammar lessons, group and individual activities that aim to develop fluency in communication and to consolidate grammar structures. The language course support includes textbooks, literary and historical texts, folklore, newspaper articles, audio-visual means.
Official opening of the programme: 13 July 2008. Closing ceremony: 2 August 2008.
Location: The courses take place in the city of Brasov.
For details, please visit www.icr.ro/cursuri_brasov
Back to top

New Book: ‘Transylvania’ by Bronwen Riley
• ‘Transylvania’ by Bronwen Riley.
Photographs by Dan Dinescu
Frances Lincoln Publishers, 2008; ISBN: 9780711227811
Hardback, 192 pages, 250 colour photographs. RRP: £30.00
Many people think Transylvania is a fictitious land, like Ruritania or Narnia. It is the birthplace of Dracula. It is the place where dragons live in Harry Potter and the country to which the Pied Piper spirited the children of Hamelin. Indeed, although Transylvania is a real place, truth here is often stranger than fiction. Streams run with silver, the mountains are full of gold, dinosaur nests are found in river beds and haystacks in trees. It is a country of striking cultural contrasts: of Orthodox monasteries, Gothic churches and Communist follies. While the ‘King of the Gypsies’ lives in a grandiose modern palace, the future King of England has bought a modest peasant’s house in a remote village. Transylvania only recently awakened from the deep sleep of Communism and, though life is now changing fast, traditions remain here that elsewhere died out long ago. ‘Transylvania’ captures this vanishing world in words and pictures.
‘Transylvania’ can be purchased online from Amazon.co.uk
Back to top

New Book: ‘Hammer and Tickle’ by Ben Lewis
• ‘Hammer and Tickle. A History Of Communism Told Through Communist Jokes’ by Ben Lewis
Weidenfeld & Nicolson Publishers, 29 May 2008. ISBN-10: 0297853546, ISBN-13: 978-0297853541
Hardcover, 368 pages. RRP: £14.99
Q: Why, despite all the shortages, was the toilet paper in East Germany always 2-ply?
A: Because they had to send a copy of everything they did to Moscow.
Communist jokes are the strangest, funniest, most enchanting and meaningful legacy of the 80 years of political experimentation in Russia and Eastern Europe, known as Communism. The valiant and sardonic citizens of the former Communist countries – surrounded by an invisible network of secret police, threatened with arrest, imprisonment and forced labour, confronted by an economic system that left shops empty, and bombarded with ludicrous state propaganda – turned joke-telling into an art form. They used jokes as a coded way of speaking the truth. ‘Hammer and Tickle’ takes us on a unique journey through the Communist era (1917-1989), and tells its real history through subversive jokes and joke-tellers, many of whom ended up in the gulags. It is also illustrated with a combination of rare and previously unpublished archive material, political cartoons, caricatures, photographs and state-sponsored propaganda. Humorous, culturally poignant and historically revealing, this is the story of a political system that was (almost) laughed out of existence.
‘Hammer and Tickle’ can be purchased online from Amazon.co.uk
Back to top

* * * * * * * * * * *


SIBFEST: Sibiu International Theatre Festival, 29 May – 8 June 2008
The 15th edition of the Sibiu International Theatre Festival – the most important performing arts event in Romania – took place from 29 May to 8 June 2008. This anniversary edition was conceived under the heading “ENERGIES” and it includes over 350 events produced by companies from more than seventy countries.
“In 2007, the Festival’s heading was NEXT, at a time when Sibiu was a European Capital of Culture. We wanted to show that for us 2007 was not the apex of theatre in Sibiu, but merely the beginning of a new road. Due to the experience gathered in fifteen years of activity, the Sibiu International Theatre Festival is headed ENERGIES, demonstrating that it is a direct continuation of the 2007 events and also a promoter of the multiculturalism with which Sibiu identifies so well”, said Mr Constantin Chiriac, director of ‘Radu Stanca’ National Theatre of Sibiu and director of the Festival.
The shows on offer included the most representative productions of the great Romanian theatres, as well as important international productions and street performances during all the eleven festival days. The 2008 edition of the Festival came in ten sections, catering for all tastes: Extraordinary Shows, Theatre in the Citadel and Unconventional spaces, Street performances, Experimental theatre, Dance-theatre, World Music shows, The Meetings of the Theatre Schools and Academies, Theatre readings and Radio Theatre, Specialised workshops, and an “Off” section.
Within this year’s edition, the Sibiu audience was treated to an absolute premiere: a splendid Kabuki theatre show. The play was ‘Natsumatsuri Naniwa Kagami’ (Summer Festival: A Mirror of Osaka), with the extraordinary participation of Nakamura Kenzaburo XVIII, one of the most famous Kabuki stars. “We wanted for a long time to bring this Kabuki show within the International Theatre Festival and I am glad we succeeded to do it for the 2008 anniversary edition”, said Mr Chiriac.
The Festival also presented the French theatre troupe extraordinaire ‘Plasticiens Volants’. These performers are renowned worldwide for their daring and original street performances where gigantesque characters come to life with the aid of helium gas. The inflatable characters handled by the talented French artists paraded through the streets of Sibiu in a show filled with visual and audio effects. The Festival also presented the mega-show ‘Faust’, and two premieres of the ‘Radu Stanca’ National Theatre Sibiu, ‘Lulu’ directed by Silviu Purcarete, ‘No Smoking Today’ directed by Gavril Pinte, as well as other exceptional shows. For the fifteenth edition, the Festival expected to welcome in Sibiu more than 60,000 people.
Details and full programme on www.sibfest.ro
Back to top

Transylvania International Film Festival (TIFF), 30 May – 8 June (Cluj) and 11 – 15 June (Sibiu)
Transylvania International Film Festival is the only international feature film festival in Romania, organised by Romanian Film Promotion. Founded in 2001, Romanian Film Promotion aims to promote young film-makers, organise a feature film festival, help distribution and promotion of the European cinema, organise seminars and conferences about film production and distribution.
The 7th edition of TIFF took place in the city of Cluj-Napoca, between 30 May and 8 June, and continues in Sibiu, between 11 and 15 June 2008.
The Festival presented a plethora of films, among which the long-awaited third feature film of director Radu Muntean – ‘Boogie’, with Ana-Maria Marinca, the star of the 2007 Palme d’Or winner ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’. The 2008 film competitions presents twelve feature films coming from Mexico, Hungary, Kazakhstan, USA, Estonia, Germany, France, Greece, Spain and Denmark.
Besides the usual screenings and workshops, from 5 to 7 June (TIFF) presented the Romanian Days, an event that brought together producers, directors, representatives of the National Centre of Cinematography in Bucharest, local and international press, festival directors, students, and foreign guests of the Festival.
The great TIFF Award went to Mexican director Yulene Olaizula for her documentary film ‘Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo’.
Details and full programme on www.tiff.ro
Back to top

Seara dedicata sectorului ONG la Palatul Elisabeta

iunie 18th, 2008
Principesa Margareta încurajează ONG-urilePrincipesa Margareta încurajează ONG-urile

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regele Mihai I este autorizat sa emita urmatorul comunicat::

Seara dedicata sectorului ONG la Palatul Elisabeta

Marti, 17 iunie, la ora 18.00, in prezenta Altetelor Lor Regale Principesa Mostenitoare Margareta si Principele Radu, a avut loc la Palatul Elisabeta Seara dedicata sectorului Non-profit.

Evenimentul a fost organizat de Casa Regala in colaborare cu Ambasada Sloveniei, primul dintre noile state membre ale Uniunii Europene care a detinut, in prima jumatate a acestui an, presedintia Consiliului UE. Ambasada Sloveniei a fost reprezentata de dl. Marcel Koprol, Chargé d’Affaires.

La intalnire au participat membri ai corpului diplomatic acreditati la Bucuresti, reprezentanti ai Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei si ai altor organizatii patronate sau sustinute de Familia Regala, reprezentanti ai administratiei publice.

Evenimentul a pus accent pe implicarea Familiei Regale in proiecte sociale si caritabile.

In discursul sau, Principesa Margareta, presedinte si fondator al Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei (FPMR), a adus in discutie situatia precara a organizatiilor non-guvernamentale in conditiile unui acces inca limitat la finantarea publica. Asociatiile pe care le sprijinim, a aratat Alteta Sa Regala, au o activitatea intensa in toata tara, mobilizeaza comunitatile sa isi valorifice resursele, dar au nevoie de mai multa atentie din partea autoritatilor locale si de recunoasterea contributiei lor.

Principele Radu a subliniat importanta rolului comunitatii internationale si a colaborarii dintre noile state membre ale Uniunii Europene la consolidarea democratiei si a societatii civile, in spiritul valorilor existente inca din vremea Regelui Carol I: drepturile omului, relatiile internationale, stimularea dezvoltarii comunitatilor locale, valori pe care Uniunea Europeana le promoveaza si in zilele noastre.

Domnul Eduard Petrescu, director executiv interimar al FPMR, a aratat ca, in conditiile in care organismele internationale isi reduc implicarea in rezolvarea problemelor inca existente ale societatii romanesti, ONG-urile nationale trebuie incurajate sa devina sustenabile.

Programele PHARE au stimulat sectorul non-profit, care se integreaza treptat in cel european. Autoritatile romanesti ar trebui sa fie incurajate de acest inceput si sa sprijine dezvoltarea ONG-urilor, ca instrumente prin care opinia publica se implica in procesul decizional, a afirmat dl Marcel Koprol, Chargé d’Affaires al Ambasadei Sloveniei.

Planeta Marte – următoarea țintă a colonizării?

iunie 16th, 2008

Planeta Marte i-a fascinat pe pământeni de la începuturile istoriei.

Primele observări documentate ale planetei au avut loc în jur de 400 înainte de Hristos și aparțin babilonienilor care considerau că Marte avea puteri divine.

Observat de pe Pământ, Marte se mișcă dinspre est spre vest, apoi se oprește apparent, și își inversează sensul de deplasare, iar apoi din nou se mișcă dinspre est spre vest.

Această mișcare a planetei i-a intrigat pe astronomi și astrologi.

Din moment ce mișcarea lui Marte nu putea fi prezisă utilizând orbite circulare pentru corpuri cerești, o astfel de teorie a fost larg acceptată în acele timpuri.

Inventarea telescopului la începutul secolului al XVII-lea, combinată cu descoperirea legilor gravitației universale de Isaac Newton și în sfârșit cu descoperirea de către Kepler a legii mișcării planetelor, i-a permis lui Cassini în 1666 să calculeze perioada de rotație a lui Marte la 24 de ore și 40 de minute.

Acuratețea calculului a fost remarcabilă dat fiind că azi această durată este estimată cu precizie la 24 de ore 37 de minute și 22 de secunde.

Canale pe Marte

Progresul tehnologiei relescoapelor a permis o observare mai amănunțită a planetei Marte.

Astfel, în 1877, au fost descoperiți cei doi sateliți ai lui Marte, Phobos și Deimos, împreună cu calotele polare și în acest fel s-a trecut la cartogradierea planetei.

În același an, Schiaparelli a descoperit niște încrustări înguste pe suprafața planetei.

Au apărut imediat speculații că acestea ar fi canale săpate de marției și dintr-o dată interesul pentru Marte în rândul oamenilor de știință și al celor obișnuiți a crescut simțitor.

Existența canalelor implica existența apei și de aici s-a dedus că planeta ar fi plină de viață.

Atmosfera marțiană e compusă în special din dioxid de carbon, azot și ceva urme de oxygen.

Are variații de temperatură extreme, de la +25C la -130C. Apa există sub formă de ghiață la poli și cei mai mulți oameni de știință consideră că viața, dacă există, e sub formă de bacterii.

Între timp, descoperirea pe Pământ a abundenței vieții în străfundurile oceanelor, ]n apropierea vulcanilor activi cu temperaturi extrem de ridicate și un medic sulfuric toxic i-a făcut pe oamenii de știință să regândească posibilitatea vieții pe Marte.

Eșecuri și succese

Explorarea spațială a debutat la începutul anilor ’60 și pentru prima dată în istorie Marte a putut fi studiată îndeaproape.

Cursa explorării spațiale dintre URSS și Statele Unite a accelerat pogramul spațial, inclusiv explorarea planetei roșii.

Dar tentativele de a trimite sonde spațiale în apropierea planetei s-au soldat cu o proporție ridicată de eșecuri.

Între 1960 și 1992, URSS a lansat o întreagă familie de sonde spațiale spre Marte, de la Marte-1 la Marte-7, precum și Phobos-1 și 2.

Majoritatea au eșuat chiar la lansare sau la inserția pe orbită sau au funcționat doar un timp extrem de scurt – 20 de secunde.

Inițial, și Statele Unite au înregistrat un procentaj ridicat de eșecuri. Mariner 3 a eșuat în tentative de zbor în apropierea planetei, iar Mariner 8 a eșuat la lansare.

Totuși, în 1976, NASA a reușit să trimită sonda Viking 1 care s-a plasat cu succes pentru prima oară pe soolul marțian.

A urmat Pathfinder, în 1997, iar în 2004 expediția Mars Expedition Rover s-a bucurat de un deosebit succes.

În plus, Statele Unite au trei sonde pe orbita marțiană: Reconaissance Orbiter, Mars Expess și Mars Odyssey.

Oameni pe Marte?

În pofida succeselor înregistrate, explorarea marțiană are și adevrsari în Congresul Statelor Unite.

Parlamentarii ostili se întreabă la ce folos să cheltuiești atâția bani ca să explorezi o planetă arid, neospitalieră și extrem de dificil de explorat.

NASA a inițiat în replică un program pe termen lung de explorare a planetei Marte de misiuni cu oameni la bord.

O călătorie spre Marte e dificilă, deoarece perioada de revoluție a planetei în jurul soarelui este de 687 de zile.

Aceasta face ca astronauții să nu poată reveni pe Pământ decât atunci când cele două planete sunt aliniate la o distanță mai redusă dintre ele.

Perioada propice de lansare este foarte scurtă, iar călătoria dus întors va dura aproximativ trei ani.

În plus, intervin probleme de logistică insurmontabile, precum absența gravității și expunerea la radiații, precum și costul extreme de ridicat.

Viitoarea frontieră

Pentru a ne putea permite o astfel de călătorie, ar trebui să avem un proiect de colaborare internațională, precum Stațiunea Spațială.

Eu consider că NASA va continua explorarea planetei Marte fără oameni, utilizând roboții autonomi.

Misiunea va consta în excavarea adâncă a solului marțian și readucerea lor pe Terra pentru analiză.

NASA plănuiește să studieze potențialul biologic al planetei roșii și urmează să lanseze sonda Mars Science Laboratory în viitor.

Patru factori vor detrmina omenirea să caute colonizarea planetei Marte: 1) epuizarea resurselor naturale pe Pământ, 2) Suprapopularea cauzată de creșterea populației, avansul medicinei și reducerea mortalității, 3) Poluarea, războiul și alte catastrophe generate de oameni și 4) Avansul tehnologiei.

Transformarea planetei Marte într-una locuibilă este următoarea frontieră a umanității.

Revansa arheologiei

iunie 16th, 2008
1990. Punct 1990. Punct “La vii”, localitatea N.Balcescu, jud.Calarasi. Prima statiune paleolitica din Baragan, descoperita de autor in 1987. Acum (1990) un sondaj de verificare.

Pina acum, am vorbit de arheolog ca asistent al istoricului (asistentul de teren). Exista o zona in care arheologul este SI istoric: perioadele in care nu avem stiri scrise. Fie din timpurile istorice, fie din preistorie. (Acest efort necesita cunostinte de economie, mestesuguri, religie, arme si tactici militare, arta, mentalitati, etc.)

In astfel de cazuri, arheologul isi ia revansa asupra istoricului, ba si celor ce se ocupa cu filozofia istoriei. De aici si obiceiul arheologilor de a discuta despre un mare numar de teme. Simpla deformatie profesionala. Daca sunt la zi cu bibliografia, nu-i nici un bai. Problemele incep cind nu sunt in actualitate, pentru ca nu poti tine “pasul” cu toate disciplinele stiintifice de azi.

Oricum, arheologul (ca si istoricul) trebuie sa respecte citeva reguli minime: nu are voie sa se raporteze afectiv la tema tratata (nici ura, nici iubire sau simpatie); este obligat sa analizeze critic toate sursele; nu are voie sa emita teorii de genul “Ce-ar fi fost daca…”; toate supozitiile sale se refera la calea de urmat in cercetare (doar metodologia de lucru), nu la reconstituirea trecutului; in mod general acceptat, toti istoricii incearca o reconstituire, totala sau partiala, a epocii, personajului, problemei supusa dezbaterii, ce poate fi corectata sau completata de acelasi, sau de colegi; toate analizele arheologului trebuie sa se bazeze pe rapoartele de sapatura si pe conditiile de descoperire a fiecarei piese in parte.

Aceste reguli trebuiesc respectate, caci ele confera obiectivitate arheologiei. In ultima instanta, ele diferentiaza profesionistul independent de cel aservit politic. Iar in comunism, era al naibii de greu sa-ti respecti statutul profesional, pentru simplul motiv ca inca de pe bancile scolii erai obisnuit cu gindul ca “Scopul scuza mijloacele”, “Socialismul este…“, santajul cu constiinta partinica, etc.

Acum 3000 de ani

Fara indoiala, arheologul este atasat cercetarii fundamentale.

Istoria veche a omenirii este un sector de interes academic, care aduce stiri despre evolutia omului, orice limba ar vorbi, orice culoare ar avea pielea si in orice stat ar locui astazi.

Incepind cam din 1200 i.d. Hristos, arheologul incepe sa se loveasca de curentele nationaliste, pentru ca de acum avem stiri sau urme ale unor etnii ce traiesc si astazi, sau cu starmosii directi ai etniilor de azi.

Mi se pare firesc acest interes. Nefiresti sunt pretentiile de a impune o teza sau alta. Si mai ales, nefiresc este coborirea interesului nationalist pina la inceputurile omenirii, cind silabele pronuntate de stramosii nostri reprezinta temeiul a sute de limbi (daca le-am putea gasi notate) pentru fiecare grup de oseminte umane descoperit.

Aici, se impune o precizare, pentru ca avem de-a face cu o revista internationala.

Termenul “antropolog” are doua sensuri diferite. In Europa semnifica specialistul in studierea resturilor osteologice. In sens american, “antropolog” inseamna etnograf-sociolog. “Masuratori antropologice” inseamna masuratori de schelete, oseminte (in sens european) si sondaje, statistici economice, statistici referitoare la un grup, in sens american.

In afara de functiile expuse pina acum, arheologul mai are doua aplicatii.

Prezicerile lui Cantemir

Prima este mai modesta: futurologia.

Obisnuit sa reconstituie din citeva urme o intreaga lume (inexistenta azi), arheologul poate si sa proiecteze in viitor, dezvoltarea actualelor date. Metoda este aceeasi. Rezultatele pot fi bune, numai ca verificarea nu e la indemina contemporanilor.

De exemplu, Dimitrie Cantemir a prezis prabusirea Imperiului Otoman (“Istoria cresterii si descresterii Imperiului Otoman”). (Ca istoric, nu ca arheolog, dar cum arheologii pot scrie si istorie…) O prezicere luata in seama de strategii epocii. In special de rusi si austrieci. Care s-au si grabit sa porneasca razboaie cu turcii.

Cantemir a avut dreptate. Imperiul Otoman s-a prabusit. Dar…dupa 200 de ani.

In acest context trebuie plasat si faimosul citat al lui Balcescu :”Istoria este cea dintii carte a unei natii. In ea isi vede trecutul, prezentul si viitorul.” Nationalistii au imbratisat prima parte, uitind finalul “si viitorul”. Deci autorul, nu se gindea la idei simpliste: am avut un trecut maret (curios, toate popoarele au avut un moment de stralucire in trecut, sau il au azi) , suntem un popor maret cu viitorul…asigurat, ci se gindea ca viitorul unei “natii” (vezi contextul politic-ideologic al mijlocului sec. XIX) poate fi decelat prin studierea trecutului si a prezentului.

A doua functie a arheologului, este mai…interesanta pentru mass-media. Datorita comertului cu piese vechi, au aparut oameni specializati in …procurarea lor, ca si oameni specializati in datarea lor si descoperirea falsurilor.

Dar despre metodele care confera arheologiei statut stiintific si posibilitatile de verificare a autenticitatii unor piese (inclusiv a “noilor” bratari dacice de aur), in numarul viitor, daca cititorii nu s-au plictisit de tema.

Father’s Day – Tatăl meu este cel mai bun!

iunie 16th, 2008
La mulți ani, tată!La mulți ani, tată!

La data de 5 iulie 1908, in Fairmont, West Virginia s-a celebrat pentru prima oara, intr-o comemorare a peste 300 de lucratori decedati intr-un accident de mina.

Oficializarea sarbatorii tatilor s-a institutionalizat in 1972 sub presedintia lui Richard Nixon.

Sarbatorirea Tatilor se situeaza calendaristic la o luna dupa Ziua Mamei (Mother’Day).

Imaginea mamei transpusa in arte, in religia crestina a ocolit sau a neglijat pe cea a tatalui.

Recunoasterea unei duminici ca apartinand in intregime celui ce trudeste de dimineata pana seara pentru a oferi copiilor si sotiei o viata mai buna ar parea pentru societatea moderna un cliseu uitat sau chiar neglijat.

Sunt de mandru de tatal meu, desi nu a avut niciodata functii inalte si nici nu a absolvit vreo universitate.

La varsta de octogenar imi repovesteste episoadele vietii sale cu copilaria la tara intr-o familie numeroasa.

Nu-si aminteste sa fi mancat pe atunci vreodata o ciocolata intreaga sau sa fi primit macar o punga de bomboane.

A plecat la 14 ani ca ucenic intr-o fabrica din Bucuresti.

Nu avea o gazda si nici unde innopta. A dormit pe acoperisul unei cladiri, manca foarte rau. Intr-o noapte i s-au furat incaltarile fiind nevoit sa mearga descult la munca.

Anii postbelici cu venirea rusilor, cu schimbarile politice i-au ruinat si tineretea. Intre lozincile atarnate in fabricile nationalizate si o locuinta mizera, cu grup sanitar situat in spatele casei nu mai era loc pentru bucurii.

Dupa casatorie s-a mutat la Sibiu unde timp de doua decenii am trait intr-o camera cu totii si ne spalam intr-un lighean.

Lucra in trei schimburi ca strungar, revenind istovit din uzina de piese auto, prost aerisita, murdara.

Mi-l amintesc intrand in casa cu painea si salamul invelite in ziar ori ajutand bunicii ramasi la tara intr-o casa fara curent electric, lipsiti de orice ajutor material in afara de gradina din jurul casei si cateva gaini.

Mi-l amintesc in gara invechita din Sibiu luindu-si ramas bun in lacrimi la fiecare plecare a mea.

As folosi sintagma varstei prescolare zicand : « Tatal meu este cel mai bun ! » si sunt convins ca aceasta devine un plus de mandrie pentru toti cei ce isi aduc aminte de copilarie.

La Multi Ani tuturor tatilor si cinstire deplina celor trecuti in nefiinta !

Noua Eră: Suntem din nou în ” La Belle Eopoque”?

iunie 16th, 2008

Caruselul timpului ne-a readus în Europa fără graniţe?

Asta a mai fost în anii ’30, când Orient Expressul te ducea la destinaţia aleasă de numărul Cocoşeilor plătiţi.

Paşaportul Regal Românesc era o cărţulie pe a cărei pagini erau vizele unui alt regat sau stat.

Acum Uniunea Europeană a simplificat lucrurile. Cocoşeii au fost înlocuiţi de Euro, dar principiul a rămas acelaşi, principiul financiar.

Europa se transformă dintr-un conglomerat de State de pe Continent, într-un Continent cu populaţii ce diferă etnic.

Graniţele devin linii pe o hartă istorică, rămînînd în memoria Universală.

Parlamentele se transformă în Consilii Teritoriale, totul fiind la nivel Continental.

Se va ajunge la o limbă unică Europeană, secundată de limbă etnică locală. Etnicitatea se va transforma în cîteva generaţii în Europenism.

Prerogativele Statale vor fi înlocuite de Parlamentul European.

Acest sistem economico-politic se va extinde pe toate Continentele, căci războaiele etnice nu duc la rezolvarea problemelor economice pe termen lung.

Sursele Cosmice de energie vor înlocui pe cele da azi, readucînd Planeta la Culoarea-i Celestă – Planeta Albastră.

Într-un final se va ajunge la un sistem unic Planetar, plecînd de la ideea Bătrînului Continent, veşnic tînăr în Spirit.

Quebec – mon amour – Vive le Quebec libre! (II)

iunie 16th, 2008

Perioada postbelica reprezinta pentru Canada o afirmare rapida meritandu-si pe drept motto-ul : « A Mari usque ad Mare », tara dintre doua oceane, nepopulata indeajuns, deschisa imigrantilor de pretutindeni.

La 1 ianuarie 1947 canadienii inceteaza sa mai fie cetateni britanici.

Drapelul Quebec-ului este adoptat in 1948, florile de crin pe fondul de azur arborate deasupra provinciei franceze in urma cu secole de catre Cartier devin emblema recunoasterii unei tari noi si distincte.

Cresterea imgratiei in Canada nu schimba insa idealurile de separatism ale Quebecului. Anii ’60 reprezinta inceputul recunoasterii canadienilor francezi ca « societate distincta » de catre Guvernul federal.

Emanciparea canadienilor francezi se putea institui numai prin separarea scolilor de tip religios in colegii si institutii polivalente prin reforma Comisiei Parent (1964).

In paralel se instituie o comisie regala de control asupra bilingvismului.

Istoria, din pacate, se repeta prin acte de terorism si violenta atunci cand e vorba de exagerari nationaliste. Apare Frontul de Eliberare a Quebec-lui (FLQ) pare-se inspirat de frontul de eliberare din Algeria. Actiunile gruparii quebcois-e ( luarea de ostateci si recurgerea la bombe) sunt reprimate de catre armata federala canadiana in 1970.

Orasul Montreal isi consacreaza identitatea unei metropole nord-americane prin Expo 1967. In acelasi an vizita lui Charles de Gaulle incurajeaza spiritul de autonomie francofon cu un discurs celebru scandand : « Vive le Quebec libre ! »

Rene Levesque infiinteaza in 1968 Partidul Quebec-oaz ce intra in opozitie cu liberalii obtinand 30% din sufragii
Prim ministrul P.E.Trudeau(liberal) se opune nationalismului francofon.dar in 1969 declara engleza si franceza ca limbi oficiale in Canada.

Anul 1974 aduce proclamarea limbii franceze ca limba oficiala in provincia Quebec.

In 1976 intra in vigoare Carta drepturilor si libertatilor in Quebec.

Derularea acestor evenimente premergatoare primei tentative de separare a Quebec-ului de restul Canadei culmineaza prin primul referendum (20 mai 1980) . Rezultatele alegerilor s-a soldat cu 59.6 % impotriva separarii, iar cu 40.4% pro.

Afirmarea ideii de societate distincta a canadienilor francezi a provocat amendamente la adresa Constitutiei canadiene si totodata a cucerit teren pe toate fronturile.
Quebecul dispune de un serviciu propriu de imigratie, ministere provinciale, prin nationalizare redobandeste bazinul hidroenergetic(Hydro Quebec) si cateva institutii financiare (Caisses populaires).

In 1987 are o loc o intalnire cruciala numita Acordul LacMeech (Accord du lac Meech) unde se discuta schimbarea constitutiei canadiene si totodata se cere respectarea Quebec-ului ca societate distincta :

a) la reconnaissance de ce que l’existence de Canadiens d’expression française, concentrés au Québec mais présents aussi dans le reste du Canada, et de Canadiens d’expressions anglaise, concentrés dans le reste du pays mais aussi présent au Québec constitue une caractéristique fondamentale du Canada ; (Recunoasterea existentei canadienilor francezi, concentrati in Quebec, dar prezenti si in restul Canadei, si a canadienilor anglofoni concentrati in restul tarii, da si in interiorul provinciei Quebec constituie o caracteristica fundamentala a Canadei)

b) la reconnaissance de ce que le Québec forme au sein du Canada une société distincte. ( Recunoasterea a ceea ce Quebec-ul formeaza in inima Canadei o societate distincta)

Acordul nu a ratificat schimbarile cerute de suveranistii quebec-oazi, dar ideea de societate distincta, de o parte a dualitatii canadiene se impune in atentia Canadei.

Acordul de la Charlottetown din 1992 are un caracter mai amplu, insista asupra limitarii puterii de influenta a guvernului federal asupra provinciilor canadiene, reusind sa acorde privilegii noi guvernelor de tip provincial.

Clauza « Canada » intareste inca o data egalitatea dintre englezi si francezi, mai ales recunoasterea inca o data a Quebec-ului ca societate distincta, definindu-i drumul specific de cultura, limba si aspiratii.

Intelegerea de la Charlottetown nu s-a limitat doar la o dezbatere restransa intre prim ministrii si reprezentantii guvernului, se supune unor proiecte de referendum nationale.

In 1994 Partidul Quebecois castiga o majoritate in Adunarea Nationala a proviniciei francofone si pregateste un al doilea referendum ce va avea loc in octombrie 1995.

Statutul de societate distincta era recunoscut si vehiculat, insa nu legiferat prin itentativele de schimbari constitutionale (Lacul Meech, 1987) Referendumul din 1995 nu a obtinut independenta scontata. In eventualitatea unui stat independent, Quebec ar fi acceptat un parteneriat cu Canada.

In mare parte insuccesul separarii provinciei franceze este cauzat de excesul nationalist impus de catre Jacques Parizeau, lider al particului Quebec-oaz ce in declaratiile facute in perioada electoratului din 1995 afirma : « Suntem infranti, este adevarat ! Dar in fond, din ce cauza ? Banul si votul etnicilor ! (adica al canadienilor de alta origine decat engleza sau franceza) » Ceea ce nu au calculat promotorii suveranitatii Quebec-ului a fost afluenta de imigranti deveniti cetateni canadieni (numiti alofoni) si care nu se implica in dezbaterile pe tema societatii distincte.

Alofonii sunt preocupati de cladirea unei noi vieti, de a castiga bani si de trai intr-o tara noua. Imigrantii (cu mici exceptii ) vorbesc deja engleza dinainte si refuza a mai invata franceza.

Situatia economica a Quebec-ului a cunoscut o cadere libera in anii 1994-1996, determinand parasirea provinciei de catre numerosi investitori si stabilirea lor in provinciile anglofone ori americane.

Mentorii ideii de independenta, varstnici si depasiti de realitatea contemporana au neglijat necesitatea unei independente economice, ameliorarea sistemului de sanatate si de transport, diminuarea decalajului dintre zonele comunitare si cele ale marilor orase etc.

Absenta unor proiecte fiabile economice si impactul cu un climat multiculuralist contemporan duc la amanarea separarii, desi in 2007 Quebec-ul a dobandit numele de « natiune distincta ».

(Va urma)

Zori Incetosate – Capitolul II

iunie 16th, 2008

Se strică vremea
Vara anului 1939 ne-a prins pe mama, Simona şi pe mine în Ploieşti la nenea Manole, fratele mai mic al lui tata. Locuiau aproape de centru oraşului, pe lângă piaţă, acolo unde aveau o mică prăvălioară ticsită cu haine vechi. Găseai de toate în prăvălia aceea, costume, mantouri, cămăşi, rochii şi chiar pantofi, unele mai bune, altele mai uzate. Le vedeai încă din stradă, atârnate de uşa deshisă de la intrare, iar in vitrină un manechin vechi, ştirbit, era îmbrăcat cu un costum in carouri, de culoare deschisă. Unchiul stătea afară pe un scaun cu spătar, fumând şi urmărind trecătorii de pe trotuar, atrăgând unora atenţia cu: “Hei bade, nu vrei să te îmbrac?”. Dacă vedea omul ezitând, se ridica de pe scaun şi luându-l de mână, îl trăgea în prăvălie. Acolo în spatele tejghelei se afla tanti Debora, nevasta lui. Venea şi ea să întâmpine cumpărătorul şi amândoi, vorbind în acelaş timp, cu ţigările atârnându-le de colţul gurii, îl ducea pe om in faţa unei oglinzi lungi, rezemată de un raft şi-l ajutau să se îmbrace cu diferite haine. După ce se tocmeau îndelung asupra preţului, mergeau alături, la cârciuma din colţ, să bea aldămaşul. Amândoi, şi el şi ea, fumau şi beau zdravăn. Atât unchiul, cât şi mătuşa erau născuţi să fie comercianţi. Dacă intra cineva în prăvălia lor, nu putea ieşii fără să cumpere ceva. Vorbeau mult, repede şi se complectau unul pe celălalt, reluând idea şi răsucind-o pe toate feţele. În principiu, vindeau ieftin. “Un bănuţ în plus, e un bănuţ câştig” -era crezul lor. Când făceau câte-o vânzare bună, erau bucuroşi şi veneau acasă cu bomboane şi daruri pentru copii şi restul familiei. Aveau o fetiţă mai mică decât mine, Paula, şi un băiat de aceaşi vârstă cu sora mea, care se numea Simonel. El avea aproape doi ani, dar nu se putea ridica din pat, nu se mişca şi nu ştia să vorbească. Stătea zgribulit într-o singură poziţie, pe o parte şi scâncea. Era slab, faţa suptă, cu ochi goi îngropaţi în orbite şi neverosimil de mari. Seara la masă, în camera din centrul casei, se aduna întreaga familie pentru că locuiau împreună cu mama lui tanti Debora, rămasă văduvă înainte de-a mă fi născut şi în plus servitoarea din casă, o femeie trecută de prima tinereţe, venită de la ţară. Mama lui tanti Debora era uscăţivă, plină de energie, care nu se ruşina să pună pe fiecare la locul lui, şi fumătoare avidă. Masa era mare, luminată de-un candelabru greu atârnat de tavan, înconjurată de întreaga familie, mai puţin servitoarea. Mâncarea era multă şi îndestulătoare, vinul negru nelipsit din pahare, iar pentru noi, copiii, era limonadă colorată din sticlele cu dop de porţelan care se închideau cu un mecanism de sârmă. Se mânca, se vorbea gălăgios şi se fuma în acelaş timp. Simonel ne privea din pătucul lui de la marginea peretelui. Ca să nu plângă, femeia de serviciu îi punea în gură o linguriţă de zahăr înfăşurată într-o năframă albă, din care sugea liniştit. Simonel ca şi sora mea, au fost numiţi, aşa cum tradiţia evreiască o cere, în amintirea bunicului nostru care a decedat cu puţin înainte de a mă naşte şi care s-a numit Simon. Eu, fiindcă am fost botezat de unchiul Manole şi tanti Debora, am primit numele tatălui ei, David. Fata lor Paula a fost botezată cu numele fratelui mai mare al lui tata, Pavel. Paula era o fetiţă drăguţă şi foarte deşteaptă. Ştia deja să numere, să socotească şi putea să citească din ziar pentru că bunica ei o punea în fiecare zi să numere, să socotească şi să citească câte puţin. În fiecare zi după-masă eram puşi să dormim în acelaş pat, în camera de alături, pentru că era linişte. Noi ne acopeream cu pătura peste cap, şi în semi-obscuritatea de dedesubt, ne jucam şi râdeam pe înfundate. Când mama venea să ne controleze, ne făceam că dormim. Într-o zi, sub ascunzişul păturii, ne-am cercetat locurile interzise. Când mama a venit să ne controleze, noi am îngheţat de spaimă. De atunci nu am mai fost lăsaţi să dormim împreună. Venind sărbătorile din toamnă, au fost cumpărate din piaţă câteva găini mari albe cu picioare gălbui. Seara, în sufragerie, au fost aduse legate de picioare, în timp ce noi eram strânşi la marginea camerei în jurul mamei lui tanti Debora. Ea, cu cartea de rugăciuni în mână şi cu capul acoperit de un şal subţire, ridica pe rând fiecare găină, rotind-o de mai multe ori deasupra capetelor noastre, citind o rugăciune neînţeleasă. În acest timp noi urmăream in tăcere procesul. În ziua următoare, dimineaţă, ea şi servitoarea, au pus găinile în coşuri de papură şi, luându-ne şi pe noi, pe Paula şi pe mine, am mers la o casă unde se făcea tăierea rituală a păsărilor. O curte largă. În spatele unei clădiri mari se afla o uşiţă scundă, către care o grămadă de oameni cu păsări în mâini aşteptau să le vină rândul. Când am ajuns în faţă, am fost lăsaţi înăuntru de un om în halat negru, lucios. Era un bătrânel cu barba albă, ochelari şi pălărie cu borduri mari, rotunjite. O cămăruţă mica, un geam cu oblon de lemn în afară având lângă perete un bazin de tablă cu fundul rotunjit şi mai multe agăţători sudate pe prelungirea dinspre perete. A luat una câte una fiecare găină în mână, le-a cercetat cu atenţie pielea, dând puful la o parte. După ce a declarat că găinile erau “cuşer” adică curate (sănătoase, sau mai bine zis, bune de mâncat), le-a agăţat cu capul în jos de cărligele bazinului. Apoi le-a răsucit aripile pe spate şi, bolborosind cuvintele neînţelese ale unei rugăciuni, le-a smuls puful de sub guşe şi a crestat gâtul cu un cuţit foarte ascuţit. Sângele a ţâşnit pe fundul bazinului intr-un şuvoi subţire ce înceta după căteva clipe. Când găinile încetară să mai mişte, omul le-a scos din agăţători, le-a băgat capul atârnând sub o aripă şi ne-a lăsat să le împachetăm şi mergem cu ele acasă. Mama lui tanti Debora a plătit şi am plecat pe acelaş drum înapoi.
Nu mult timp după sărbători, ne-am întors la Bucureşti. Aici ne aştepăta altă casă. Era în aceaşi curte cu tanti Raşela, pe şoseaua Crângaşi la numarul 9. Numai că asta nu era o casă obişnuită, ci o fostă sifonărie. Avea ciment pe jos, gură de canal cu găurele ca o strecurătoare pe mijloc, ţevi văruite în alb de-a lungul peretelui, geam mare de vitrină la stradă, acoperit cu obloane de lemn pe din afară şi o cămăruţă mai mică în fund. Cămăruţa era îngustă, cu pereţi albi şi cu un geam lat aproape de tavan, prin care se vedea numai cerul şi care dădea spre curte. Intrarea din dos în sifonărie se făcea printr-un gang lung, întunecat, cu tavanul rotunjit care ducea din stradă în curte pentru că deasupra noastră se afla un apartament la etaj. Sifonăria era mare, avea lumină electrică şi apă. Godinul de încălzit a fost montat pe mijloc, lângă gura de canal, iar maşina de gătit a fost pusă în cămăruţa mică din fund unde mai încăpeau doar masa de bucătărie cu două scaune. Paturile erau acum la perete pe mijlocul sifonăriei, sub ţevile de apă. Deasupra lor, cele două tablouri mari, înrămate, ale bunicilor, părinţii lui tata, iar pe peste cele două noptiere, tablourile in sepia de la nunta părinţilor. Closetul se afla în fundul curţii. Era zidit din cărămidă, cu ciment pe jos şi instalaţie de apă care uneori îngheţa iarna dacă se lăsa uşa deschisă. În mijlocul curţii, sub un salcâm bătrân ce umbrea toată curtea, era cijmeaua cu canal dedesubt. Curtea era flancată de un corp de case fără etaj pe partea din dreapta care se continua până la stradă cu croitoria unchiului Aurel. Aici locuia tanti Raşela şi familia ei. În mijloc, către stradă era sifonăria în care locuiam noi, iar pe partea stângă un alt corp de case, mai înalt şi mai nou, cu pereţii stropiţi în calcio. Pe partea dinspre stradă a acestui corp, se afla un etaj ce se întindea şi peste sifonărie. Aici locuia dentistul Jose Pernos, cu soţia lui Eva, o doamnă între două vârste cu părul platinat, şi fata lor Lica. Sub ei, la apartamentul de jos stătea familia Fridman, iar în faţă la strada clădirea continua cu curăţătoria chimică de haine Schmidt. Tanti Raşela avea trei copii, dar numai unul, cel mai mic, Benu, era al ei. Ceilalţi doi, Sergiu şi Ticu, erau copii unchiului Aurel din căsătoriile precedente. Prima lui nevastă se spune că şi-a dat foc şi a murit în chinuri. Cea de-a doua soţie a murit din motive naturale. Unchiul Aurel era un om mai în vârstă, cu o chelie mare, ursuz şi rece. Î-şi făcea siesta în fiecare după-masă şi nimeni nu trebuia să-l deranjeze. Dar era un croitor priceput şi foarte căutat de clienţi. În atelierul lui lucrau mulţi băieţi pe care-i lua de mici ca ucenici şi-i învăţa meseria. Sergiu terminase şcoala şi lucra într-un birou. Era înalt, slab, cu părul negru dat peste cap şi puţin cam nepăsător. De câte ori mă vedea, î-mi da bobârnace peste nas care mă făceau să plâng. Benu mergea la liceu, avea număr matricol cu litere de aur pe mânecă şi de multe ori mă lua cu el până la colţul străzii şi-mi cumpăra bomboane de la cofetărie. Pe şoseaua Crângaşi traficul era mare şi gălăgios, maşini şi autobuze, camioane trase de cai şi trăsuri cu muscalii îmbrăcaţi in caftane negre de pluş, mânând birjele. Unele veneau din calea Griviţei peste podul Grant ca o curgere continuă din zori si până în noapte. În colţul străzii era staţia de autobuz 38 care ducea la Gară. Benu s-a oprit în staţie şi mi-a zis: ”Să nu spui lui mama că am plecat. Tu nu şti nimic!” “Dar unde te duci?”- am întrebat. “Mă duc la Sora să cumpăr ceva” Sora era ce-l mai apropiat magazin universal, aflat chiar în faţa Gării de Nord. “Ia-mă şi pe mine,” l-am rugat. “Nu se poate. Am să-ţi aduc bomboane”. A sărit in autobuzul oprit în staţie şi a plecat.
Pe străzi, s-a înmulţit numărul celora care purtau cămăşi verzi peste care se încingeau cu curele de piele neagră în diagonală. Era uniforma legionarilor. Multe prăvălii din cartier şi de pe calea Griviţei aveau lipite pe geamul vitrinei banderole mari de hârtie cu inscripţia JIDOV. Intr-o seară un grup în cămăşi verzi au intrat şi în prăvălia unchiului Aurel şi i-au lipit pe geam o banderolă pe care scria cu litere mari, negre, cuvântul JIDOV. Adoua zi, unul dintr-e ei s-a întors, spunând că dacă-i plăteşte o sumă de bani, îi ia jos banderola. Unchiul însă nici n-a vrut s-audă. Se făcea propagandă pentru recucerirea Basarabiei şi Bucovinei, luate de la ruşi. Spuneau că vor să colonizeze ţinuturile redobândite de la ruşi şi că se vor face împroprietăriri de pământuri. Politica asta încludea şi pe evreii din ţară. Vărul meu Sergiu, susţinea cu tărie că el nu mai stă aici, că trebuie să plece imediat undeva, iar acolo pare să fie mai bine. Unchiul Aurel, cu inima frântă din cauza banderolei de pe geam, a vândut ce s-a putut vinde în grabă, a împachetat în câteva valize ce avea mai de preţ, haine şi bani, şi au plecat. La plecare tanti Raşela i-a lăsat lui tata o sumă de bani din care să trimeată la Piteşti, lui bunica, câte-o parte în fiecare lună. Tata lucra acum la o tipografie în spatele Palatului Telefoanelor, lânga piaţa din spatele Palatului Regal, unde întorcea tramvaiul 6 dând înapoi cu spatele pe o înfudătură laterală. Într-o după-amiază mama ne-a îmbrăcat ca pentru oraş şi am plecat să-l luăm pe tata de la lucru. Aici dânsul era angajat ca zeţar, culegând literele de plumb una câte una pe un şpalt în formă de L, închis la capete. Literele de plumb înnegrite de cerneală erau aliniate în căsuţe de lemn intr-un sertar imens care se afla pe deasupra unui dulap înalt. Şiruri de sertare cu litere de plumb de toate mărimile şi caracterele erau înşirate în dulapuri negre ca acesta de-a lungul peretelui. Tata mai avea ceva de isprăvit şi, trăgând un sertar de la mijlocul unui dulap de lângă el, m-a urcat pe deasupra şi m-a lăsat să mă joc cu literele de plumb de pe deasupra. Eu însă eram atent la el cum culegea literele, ciugulind cu repeziciunea unei găini, parcă, fiecare literă cu două degete fără să se încurce şi le alinia pe şpaltul din mâna stângă. Lucrând, tata î-mi spunea că aşa se face o carte. Cred că am fost la un cinematograf, poate şi la un restaurant, pentru că am sosit acasă târziu, pe întuneric. Intrând din stradă în gangul nostru unde se afla uşa de la sifonărie, o persoană ne-a ieşit în faţă: “Bine mamă că a-ţi venit! De când v-aştept aici?!” Era bunica de la Piteşti, mama lui tata. Era frig şi era îmbrăcată cu un pardesiu subţire. Părul lung, alb, legat în coc la spate, era acoperit de o broboadă dantelată. “Dar bine mamă, dece nu mi-ai trimis vorbă că vii, că te aşteptam la gară?”- a întrebat tata. Am intrat în casă. Mama a facut focul în godin şi a pregătit ceva de mâncare pentru bunica. Simona care adormise în braţele lui tata, a fost pusă pe pat. Bunica a desfăcut din geanta ei o legăturică din pânză albă în care erau bomboane şi mi le-a dat. Venise odată cu căderea serii. Nu ştiu ce, o presimţire, i-a spus că ceva nu e în regulă la Bucureşti şi a venit să vadă la faţa loculuiă. Când a zărit obloanele trase peste prăvălia unchiului Aurel, că e întuneric beznă în toată casa şi că totul pare pustiit, a leşinat. Au venit vecinii s-o ajute şi i-au spus că toată familia a plecat în Transnistria. Au insistat să intre la ei până la întoarcerea noastră, dar ea a refuzat. S-a aşezat pe treapta de intrare la sifonărie şi, chircită acolo, în întuneric, ne-a aşteptat. Adoua zi dimineaţă, i-a cerut lui tata s-o ducă la gară că vrea să meargă şi la Ploieşti, la unchiul Manole. Nici o insistenţă, nici o rugăminte nu au putut s-o convingă să-şi amâne planul, măcar cu o zi sau două. La sfârşit de săptămână am primit o telegramă de la Ploieşti: bunica se prăpădise!
Tata s-a întors de la Ploieşti după două zile, slab, obositâ, cu barba lui roşcată, nerasă de mai multe zile. Avea o înfăţişare stranie. Când m-a luat în braţe să mă sărute, m-a gâdilat pe obraz cu ţepii din barba lui. A povestit că îndată ce a ajuns la Ploieşti, bunica a căzut la pat, bolnavă de inimă rea. A presimţit tot timpul că ceva rău s-a întâmplat la Bucureşti, şi când a aflat adevărul, inima ei s-a frânt. După câteva zile a murit fără să se vaite, fără să plângă, fără să spună nic un un cuvânt. Mama a plâns şi ea la moartea bunicii, deşi nu o plăcea prea mult. După ce s-a măritat şi a ajuns în România, tata a rugat-o pe bunica să vină şi stea cu ei la Bucureşti. Ştia că proaspăta lui soţie a fost orfană de mamă de la vârsta de treisprezece ani şi a sperat că având-o pe bunica în jur, mama se va bucura că nu e singură şi mai ales că are cine s-o ajute la treabă. Dar nu s-a întâmplat aşa. Când se întorcea tata de la serviciu, mama voia să fie singură cu el, că fiind tineri, aveau ce să-şi spună şi intimitatea îi era necesară. Bunica însă îl aştepta şi ea şi nu le da prilej să rămână singuri decât noaptea când mergeau la culcare. Locuiau pe o străduţă ce da în Banu Manta, nu departe de Şosea, şi de multe ori tata le chema să iasă la plimbare pe înserat. În apropiere, pe şoseaua Kiseleff, era renumitul restaurant “La Bufet” care avea o grădină splendită în mijlocul căreia străjuia un castan umbros. Şi mai renumiţi păreau să fie mititeii care sfârâiau pe grătar şi cărora era greu să li te împotriveşti, după ce, încă din şosea, aroma lor stârnea o nedescrisă poftă de mâncare. După o mică plimbare până la Arcul de Triumf şi înapoi, sub răcoarea castanilor, obişnuiau să oprească La Bufet pentru o friptură şi doi mici. De îndată ce tata le întreba dacă vor să meargă la plimbare, bunica î-şi lua pălărioara şi ieşea afară să-i aştepte. Mama însă trebuia să se schimbe, să-şi aranjeze părul în coc, cum se purta, şi mai ales să se examineze în faţa oglinzii dacă ceva nu e nepotrivit. Repeziciunea cu care bunica reuşea să se gătească începuse s-o calce pe nervi. Într-o zi, a refuzat să mai meargă. Insitenţele bunicii şi rugăminţile lui tata nu au dat rezultate. Atunci bunica a înţeles că prezenţa ei acolo nu mai e necesară şi s-a întors la casa ei din Pitreşti. Pentru mama a fost grea despărţirea de familia ei din Bulgaria. Lăsase acolo pe tatăl ei, trei surori şi un frate, mezinul familiei. Mama lor murise curând după naşterea mezinului. Era bolnavă de zahăr în sânge. Cu cinci copii mici în jur nu era uşor să aibe grije de ea. Într-o zi s-a umflat aşa de mult că nu mai putea fi recunoscută. Rămas văduv, tatăl ei, nu s-a mai recăsătorit. Mama a fost ce-a de-a treia fată din familie. După ea a mai urmat încă o fată şi apoi băiatul. Locuiau peste Dunăre în oraşul Ruse, Rusciuc, cum îl numeau ei. Aveau o locuinţă prosperă, bunicul fiind specialist in tăierea cristalului şi căutat pentru iscusinţa lui. În baza renumelui a fost angajat să lucreze la Palatul Regal din Sofia. Aşa se face că fetele au făcut şcoala la Notre Dame, primind educaţie aleasă de la măicuţe, odată cu iscusinţa de-a face menajul unei familii şi de a conversa fluent în multe limbi străine. Mama vorbea perfect în spaniola, germana şi franceză.. Ştia o mulţime de cântece, balade şi poezii, pe care încerca să le traducă pentru noi în româneşte. Tata o mai lua în glumă când asculta şi făcea haz de ea. Într-o fotografie-carte poştală din albumul familiei eu stăteam pe genunchiul bunicului meu din Bulgaria când mama m-a dus acolo în vizită la un an după ce m-am născut. În vedera acestei vizite tata a trebuit să lucreze în doua locuri, pentru că mama a spus că ea nu merge acasă fără cadouri pentru fiecare. Mai târziu am aflat că bunicul era originar din Vrancea, că a învăţat meseria de la un meşter german şi că în timpul râzboiului din 1914, când Armata Română s-a retras in Moldova, la Iaşi, el a dezertat şi a fugit în Bulgaria. Aici s-a îndrăgostit de o fată foarte frumoasă cu care s-a căsătorit şi care i-a dăruit cinci copii, dar numai câţiva ani fericiţi. Cea mai mare dintre fete, Ana, a intrat secretară la biroul unui avocat care a cerut-o de nevasta, curând şi au avut o fetiţă, Vizica, mai mare decât mine cu şase ani. In fotografia mea cu bunicul ea era în picioare, lipită de umărul lui. După ea a urmat Sarica, cea care a învăţat stenografia, a lucrat la o firma comercială şi a hotărât să plece în Palestina unde s-a măritat cu un comerciant ce avea o prăvălie în portul din Haifa. A urmat mama şi după ea Şendi, care a fost cerută în căsătorie de un om tare cumsecade şi bun cu care a avut doi copii, dar a rămas văduvă de tănară şi nu s-a mai remăritat. Cel mai mic, Israel, a devenit avocat.
Mama a avut multe oferte să lucreze, dar nu a vrut să se depărteze de casă şi de familie, pentru că în timpul acesta, cu celelalte surori măritate, nu era nimeni care să aibe grija menajului şi în special a bunicului. Una din oferte e fost de la unchiul ei din Bucureşti, care reprezenta Casa Singer si avea o prăvălie mare pe Calea Victoriei, vizavi de biserica Amzei. Acest unchiu, Marius, a mijlocit căsătoria dintre părinţii mei. Pe vremea când tata a trecut în Bulgaria peste Dunărea îngheţată, fiecare giurgiuvean avea câte-o cunoştiinţă în Rusciuc şi mergea s-o vadă; alţii se alăturau. Aşa au ajuns cu grupul de prieteni şi în casa bunicului. Tata s-a retras într-un colţ, urmărind ce fac ceilalţi. Casa era plină de fete şi musafiri, dar nu toţi ştiau bulgăreşte. Mama, fiind gazdă şi văzând-ul retras, s-a apropiat de el, încercând să converseze, dar ea nu ştia româneşte. În germană tata rupea căteva cuvinte, nu deajuns pentru o conversaţie, aşa că au recurs la vorbirea prin semne. Amândoi sau amuzat suficient ca să continue „discutia” pe tot restul serii. Nu mult timp după această întâmplare, bunica primeşte la Piteşti vizita unui domn din Bucureşti, care se recomandă ca reprezentant al firmei Singer, numele renumitelor maşini de cusut germane. Bunica, fiind croitoreasă, îi spune că ea are o maşină veche, dar e în perfectă stare şi nu vede dece trebuie s-o schimbe. Domnul din uşe spune că maşina pe care vrea el s-o vândă, e garantată pe toată viaţa. Apoi a întrebat-o dacă ştie că tata a făcut o vizită în Bulgaria. ”Sigur că ştiu, fiul meu nu are secrete faţă de mine.” “Şi fiul dumneavoastră v-a spus că a cunoscut acolo o fată?” “Sigur”- a răspuns bunica puţin intrigată. ”Fata aceea este nepoata mea. Putem sta de vorbă?” Aşa se face că două, trei luni mai târziu, în primăvară anului 1932, a avut loc nunta părinţilor mei în curtea din spatele sifonăriei, sub bătrânul salcăm ce-l vedeam, legănându-şi crengile, prin geamul de la bucătărie.
Au urmat zile friguroase cu îngheţ, dar încă nu a nins. Tata mai avea încă cheile de la casa lui tanti Raşela şi încerca să vândă câte ceva din mobilele rămase in casă. Peste drum de noi era frizeria lui Gogu care locuia în spatele prăvăliei lui. Gogu a cumpărat maşina de gătit şi alte obiecte pentru suma de 1000 de lei. I-a spus lui tata că nu are bani acum, dar că săptămâna următoare îi va da toată suma datorată. Domnul Pernos, dentistul care locuia la etaj deasupra noastră, era un om mic de statură, tânăr încă, cu părul negru lucios, care ieşea zilnic în faţa casei când nu avea clienţi ca să privească trecătorii de pe stradă. Când trecea câte-un oltean cu cobiliţa pe umeri, cărând fie zarzavaturi, fie peşte proaspăt sau fructe, el se înteresa de preţ, alegea ce-i trebuie şi mergea în casă cu cumpărătura. Avea ciudatul obicei să stea cu mâinile înfundate în buzunarele de la pantaloni, zângănind monezile ce le avea acolo. Tata zice că e grandoman şi că vrea să lase impresia că e plin de bani. În timpul verii, Pernoşii ieşeau pe balconul de la bucătărie ce dădea spre curte şi mâncau acolo. Uneori, pe înserat, domnul Pernos scoteau un pepene din răcitorul cu ghiaţă şi îl despica în două jumătăţi, una pentru el, cealaltă pentru doamna lui. Mâncau cu lingurile de supă, scobind miezul pepenului în centru şi puţin de pe margini, apoi aruncau restul la gunoi. La noi în familie miezul roşu se mânca până ajungeai la dunga alba de sub coaje. În toiul unei nopţi un grup de legionari au pătruns la el în casă, l-au luat pe sus din pat, în pijama şi picioarele goale, l-au urcat într-o maşină şi au plecat. Doamna Pernos şi fata lor Lica, tremurând în cămăşile de noapte, au bătut la uşa noastră după ajutor. Erau de nerecunoscut: părul răvăşit, ochi îngroziţi, feţe speriate. Se citea pe figura lor şocul prin care au trecut, parcă ar fi văzut moartea cu ochii. Spuneau că le e frică să se întoarcă în casă, că toată casa a fost răscolită după bani şi bijuterii, că au fost bătuţi, înjuraţi, că au încercat să le ducă în pat şi să le desbrace, că domnul Pernos s-a zbătut să intervină şi că a fost ridicat. Mama le-a acoperit cu pături şi cuverturi, a reaprins focul în godin şi le-a ţinut la noi până dimineaţa. A doua zi, înainte de prânz, domnul Pernos s-a reîntors acasă, singur, tremurând în pijamaua pătată de murdărie, desculţ şi plin de vânătăi şi sânge. Multă vreme după acestă întâmplare domnul Pernos nu a mai ieşit din casă. Nici pe stradă nu a mai ieşit să zdrăngănească mărunţişul din buzunare. Într-una din duminicile când tata nu a mers la lucru, m-a luat de mână şi am trecu strada vizavi la domnul Gogu frizerul. Înainte ca tata să deschidă gura, frizerul, din mijlocul prăvăliei pline cu clienţi, a început să strige la noi:“Ieşiţi afară, jidani împuţiţi, dacă nu vreţi să vă dau o papară ca jidanului ăluia de dentist! La Palestina cu voi!”- şi a venit să închidă uşa în urma noastră. Căteve zile mai târziu, ziarele au publicat fotografia profesorului Iorga, asasinat într-o pădurice din jurul Bucureştiului. Se spunea că a început rebeliunea legionară, că în abator evreii din Dudeşti şi Văcăreşti erau atârnaţi în cârligele pentru animale şi că le-au agăţat de gât placarde cu inscripţia ”CARNE CUŞER”. La morgă cadavrele celor asasinaţi umpleau spaţiul cimentat pe jos. Teroarea crescuse în oraş ca o molimă sumbră. Oamenii stăteau mai mult prin case, şi dacă trebuiau să iasă în stradă, mergeau mai pe lângă pereteca să nu fie băgaţi în seamă, fără să privească nici în stânga, nici în dreapta. Tot în această perioadă, nu ştiu dacă înainte sau după rebeliune, într-o noapte, patul a început să se mişte pe cimentul din sifonărie. Nu numai patul, ci întrega casă zgâlţâia cuprinsă de tremur. Tata ne-a luat pe toţi din pat şi ne-a băgat sub tocul larg al usii, strânşi, lipiţi unul de altul în jurul lui. Mama nu spunea nimic, dar îi auzeam dinţii clănţănindu-i în gură. Pământul se mişca lateral cu zumzăit şi scârţăituri ce nu se pot da uitării. Apoi s-a făcut linişte. Noi încă eram sub tocul de la uşe, când din nou casa a început să danseze cu noi, numai că de data asta, pământul vibra în linie dreaptă , cu salturi puternice de jos în sus. A durat un timp până ce tremurul s-a liniştit şi, în sfârşit, tata ne-a scos de sub tocul de la uşe, ducându-se să aprindă lumina. Casa era de nerecunoscut: paturile ajunseră în mijlocul camerei lângă godin, burlanele de la sobă erau căzute şi totul părea acoperit de funinginea neagră din ele. Cioburi, cioburi de lucruri sparte peste tot. Mulţi oameni au fugit în stradă şi mulţi au fost răpuşi sub dărămături, coşuri de fum răsturnate peste ei în mijlocul străzii ori numai cărămizi desprinse din zid. In noaptea acea una dintre cele mai împunătoare clădiri din Bucureşti, blocul Carlton s-a prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. În jurul meu, a doua zi, oamenii priveau cu neîncredere poza din ziar fără a putea înţelege cum o asemenea clădire s-a destrămat in câteva minute.

Se spunea că rebeliunea a fost înăbuşită de catre guvernul Antonescu şi că şefii ei, Horia Sima şi ai lui ar fi fugit în Germania. Adevarat ori nu, oamenii încă stăteau cuibăriţi prin case de teama huliganilor. Într-o seară tata a venit acasă grăbit, a stins lumina în sifonărie şi s-a aşezat pe un scaun fără să spună nimic. Ne-a făcut şi nouă semn să nu facem nici un zgomot. A ascultat în tăcere un timp, apoi i-a zis lui mama să lase lumina stinsă. În cameră numai flacăra din godin proiecta pe covor dungi jucăuşe de lumina. După o pauză lungă, tata ne-a spus că îndată ce a coborât din tramvai în Griviţa, cineva în spatele lui l-a urmărit tot drumul până acasă. Era un tip cu cizme sau ghete cu plachiuri de metal care bocăneau pe trotuar la mică distanţă în spatele lui. Nu s-a uitat în urmă să vadă pe cine are în spate, dar părea să fi fost cineva în uniformă. Nu putea să fugă, ar fi dat de bănuit, dar cum a ajuns în dreptul curţii, s-a furişat în gangul întunecos care da în curte. Avea şi motive să se teamă: Acum lucra la tipografia Muntenia a domnului Belizarie, pe Griviţa, ceva mai sus de staţia Buzeşti. Acesta tipărea lucrările ultra-secrete ale Consiliului de Patronaj care se afla în clădirea de vizavi şi dacă s-ar fi aflat că sunt făcute de-un jidan, ar fi fost rău şi de patron, şi de tata. Într-o zi a venit un inspector în control la tipografie. Tata avea încă nerasă barba lui roşcată după moartea bunicii. Acum, după o lună, era mare, cu lucire de cupru. De cum a intrat inspectorul în atelier, s-a apropiat de tata şi, bătându-l pe umăr, l-a întrebat: “Cum te numeşti amice?” “Kimel”- i-a spus tata luat prin surprindere. Belizarie, în spatele inspectorului, înverzise, făcuse parcă o faţă străvezie de jade chinezesc. “Bine, bine dar şi mai cum?”- l-a întrebat din nou inspectorul. “Anton”- arăspuns tata minţind, pentru ca numele lui era Avram. “Şi ce origine etnică ai?”- a mai întrebat omul, de data asta fără zâmbet pe buze. “Neamţ domnule, nu vezi că sunt neamţ?”- i-a răspuns tata părând iritat. Inspectorul a dat înapoi, spunând: “Bine, bine camarade, numai atât am vrut să ştiu”. După ce s-a depărtat de tata, inspectorul a început să strige în atelier: “Care eşti jidan aicea, mă? Vin-o să te văd, că nu-ţi fac nimic…” Nimeni nu a scos nici o vorbă. Maşinile continuau să scâncească cu acelaşi zumzet monoton cărora nimeni nu le mai acorda atenţie. Fiind vechi în breaslă, toată lumea ştia că tata era jidanul căutat, dar spiritul de omenie şi solidaritate a învins. În fundul sălii, la mezanin, se afla legătoria. Aici, printre femei, lucra un meseriaş mic de statură, brunet, cu barba nerasă şi cu o figură tipică de jidan. Se numea Marinescu. Inspectorul s-a înfipt în el: “Care e numele tău?” “Marinescu”- a răspuns omul. “Măi, tu eşti jidan…” “Nu sunt jidan, dom’le”. “Eşti jidan, dar nu vrei să spui!”. “Nu sunt jidan, jur pe ce am mai sfânt”, s-a dezvinovăţit omul. “Arată-mi actele”, i-a cerut inspectorul. “Păi să vedeţi, că nu le am cu mine”. “Cum nu le ai cu tine mă? Mă mai şi minţi pe deasupra, hai?. Ia să vi cu mine la poliţie, că spui tu totul acolo…” Abia după ce soţia lui a fost adusă cu actele omului de-acasă, i s-a dat drumul. Adoua zi Belizarie s-a oprit la tata şi i-a spus: “Ce crezi ca tipul de ieri nu ştia că tu eşti jidanul, dar i-am băgat căteva mii în buzunar şi a tăcut din gură…” Adevărul este ca patronul avea nevoie de tata. Nici când nu a avut lucrări atât de importante ca acum şi un om cu experienţa lui tata nu era uşor de găsit şi nu la bani puţini. Secretara lui Belizarie, o fată tănără, blondă, Inga, dintr-o familie de germani înstăriţi şi cu relaţii în lumea celor de la putere, a reuşit să aducă lucrări de prestigiu în intreprindere. De când lucrau împreună, Belizarie căpătase o alură mai distinsă, manierele lui a devenit mai joviale, îmbrăcămintea mai îngrijită şi în jurul lui emana discret esenţa unui parfum franţuzesc. Veneu şi plecau împreună în fiecare zi, semn că a reuşit s-o seducă, deşi avea acasă o nevastă şi un fiu care la 16 ani ajunsese la aproape doi metri înâlţime. De câte ori mă duceam la tipografie, Inga îmi da bomboane de ciocolată, iar de Crăciun am primit de la ea un vultur de ciocolată aşa de frumos, că nu am vrut să-l mănânc. Când mama l-a rupt în bucăţele după câteva zile, eu am plâns de supărare. Într-o zi, domnul Belizarie a venit la tata să-l întrebe dacă-i place costumul cu care era îmbracat. Tata i-a spus că da, e frumos. “Atunci treci mâine pe la croitorul meu şi ia-l de acolo”. Tata însă nu s-a dus la croitor adoua zi şi nici în zilele următoare, iar mai târziu a lăsat-o baltă. După câtva timp domnul Belizarie l-a întrebat dacă a mers să ia costumul de la croitor. “Cum o să mă duc dacă eşti îmbrăcat cu el?”- l-a întrebat tata. “Du-te mă…, nu fi prost. Tu crezi că eu am un singur costum din acelaş material?”. Până la sfârşitul zilelor lui, costumul domnului Belizarie a fost cel mai bun costum pe care l-a avut tata şi numai la ocazii mai deosebite se îmbrăca cu el.
Croitoria din Crângaşi 9, cu tot mobilierul din ea a fost preluată de Domnul Nicu, un fost ucenic la unchiul Aurel. Acesta a reangajat personalul dinainte şi şi-a adus din comuna lui o fată ca să aibe grije de casă. A închiriat numai două camere dinspre stradă şi prăvălia, restul, o cameră si bucătăria din fundul curţii, erau libere. Domnul Dragomirescu, proprietarul, ni le-a dat nouă pentru că avea pe cineva care voia să redeschidă sifonăria. Era cu mult mai frumos aici, era mai cald, mai ales în bucătărie, unde tata a instalat din nou patul pe care a dormit în trecut Maria şi unde se făcea foc în fiece zi. Aici, pe laviţa aceasta de scânduri, acoperită cu o saltea de lână, o cuvertură si căteva perne brodate de mama, Simona şi cu mine ne petreceam timpul în zilele mai friguroase, descoperind tot felul de jocuri amuzante care făceau ca vremea să se scurgă prea repede, ca să fim expediaţi la culcare în camera de alături. Tot aici tata, venind târziu de la lucru, de multe ori se lăsa furat de somn pe această laviţă şi mama îl acoperea cu un pled, lăsându-l să se odihnească până dimineaţa. În zilele de iarnă, când nu se putea ieşi afară la joacă, Simona şi cu mine improvizam din scaunele de bucătărie tot felul de maşini, tramvaie sau trenuri în care eu aveam rolul de mecanic de locomotivă, şofer sau vatman al tramvaiului. Simona trebuia să se resemneze pe poziţia de pasageră sau cel mult încasatoare care vindea biletele. Alte ori desenam la lumina lămpii de petrol, pentru că domnul Nicu, croitorul, ne-a tăiat curentul electric de teamă că am putea ţine aprinse mai multe becuri decât cea ce plăteam. Când tata avea liber, foarte rar, lua nişte cărţi de joc învechite, nu din cauza uzurii, ci a timpului trecut peste ele, şi juca cu noi “toci” ori “popa prostul”. Spunea că asta ne ajută să ne familiarizăm cu numerele. Bucătăria era mai joasă decât camera de dormit, unde nu se făcea niciodată focul. Când mergeam la culcare în iarnă, ne făceam mici sub plapuma de lână şi suflam în palme până ne încălzeam. Mama venea atunci pe la spatele nostru şi ne bătea uşurel pe spate peste plapumă ca să ne încâlzim mai repede. Susţinea că nimic nu e mai sănătos decât să mergi la culcare într-o cameră neîncălzită şi într-un aşternut proaspăt aerisit. Domnul Dragomirescu nu a reuşit să închirieze sifonăria pentru că a fost rechiziţionată de armată. Cred că un ofiţer locuia în ea, iar ordonanţele lui au adus în curte o căruţă cu paie şi doi cai albi, vânjoşi pe care-i ţesălau şi-i periau tot timpul. Totdeauna am iubit mult animalele. Pe strada noastră, către intersecţia cu Giuleşti, două sau trei birje aşteptau la marginea bordurii venirea muşteriilor. Birjarii, în caftane pluşate şi încinşi cu brâuri late pe mijloc, îngrijeau cu devotament familial de caii lor, dându-le ovâz si apă, vorbind cu ei în timp ce-i periau pe spate sau îi acopereau cu o pătură pe timp rece. De câte ori mama mă trimitea să cumpăr câte ceva de la băcănia din colţ, eu mă opream să privesc aceste animale superbe care loveau cu copitele în caldarâm în timp ce ronţăiau cu capul ascuns în săculeţele de ovăz atârnate de grumazul lor. Însă nici odată nu am văzut în lumina dimineţii strecurată prin geamul de la bucătărie un armăsar care să aibe în dreptul picioarelor din urmă ceva atât de lung şi negru care cu timpul dispărea sub pântec. Mama nu mergea niciodată în vizită la vecinii noştri din curte, dar aceştia veneau la noi. Tanti Fani, soţia domnului Fridman care locuia în casa din faţa noastră, venea mai des, uneori aducând cu ea ibricul cu cafea naturală proaspăt făcută, ce împrăştia în bucătărie o aromă ademănitoare. Se aşezau amândouă la masă, mama cu o lucrare sau ceva de cusut în mână şi vorbeau. Soţul ei, domnul Fridman, era plecat la munca obligatorie, undeva în afara oraşului. Mergeau în convoi în fiecare dimineaţă, cu lopeţile pe umeri, la curăţitul zăpezii. Şi tata ar fi trebuit să fie la munca obligatorie. Când s-a dat ordonanţa ca toţi evreii să se prezinte la Centrul de recrutare, el s-a oprit la mijlocul drumului, întrebându-se dacă e bine să intre, ori nu. Până la urmă, a decis să se întoarcă. Tanti Fani, clătina din cap, ţinând mâna la gură şi o câina pe mama, spunându-i că asta e o mare, mare greşeală. Dacă vor prinde de veste, sau dacă cineva are să-l pârască pe tata, aşa cum s-a mai întâmplat şi cu alţii, va fi vai şi amar de capul nostru. Mai ales că vor ajunge să vadă câţi evrei locuiesc în curtea asta şi nu va fi bine nici pentru ceilalţi. Cel mai cuminte ar fi ca tata să meargă singur şi să se predea. “Ai să vezi că n-are să-i facă nimic!” Când tata venea dela lucru, mama-i povestea toată discuţia cu tanti Fani. Tata asculta în tăcere, fără să spună nimic. Domna Pernos venea mai rar la noi, dar fata ei Lica, o domnişoară frumoasă cu pielea albă şi părul ca abanosul, venea de multe ori jos la noi pentru că se împrietenise cu mama şi putea discuta cu ea lucruri confidenţiale ce mama ei nu trebuia să afle. Apoi de multe ori se juca cu mine şi cu Simona şi se amuza să vadă ce născoceam. Vara, îmi da bani şi mă trimetea să cumpăr îngheţată de la semigeria din colţ dela 10 Mai, vizavi de cinematograful Crângaşi. Pentru ea trebuia să cumpăr o scoică mare cu îngheţata între două carapace comestibile, iar pentru mine, un cornet. Până să ajung acasă, îngheţata mea se termina, iar îngheţata lui Lica se topea la soare între degetele mele, aşa că eu, când îmi lingeam degetele, când îi lingeam şi îngheţata ei. După plecarea musafirilor, mama obişnuia să se aşeze pe scaunele lor, rotindu-şi privirea cu ochi critici, de jur-împrejurul camerei, să vadă daca nu s-a făcut de ruşine cu casa în neregulă. Dintre evenimentele mai importante din perioada aceea, reţin numai două: Un domn necunoscut a sosit la noi aducând o lădiţă de lemn cu puţin mai mare decât o cutie de pantofi. Ne-a spus că surorile din Bulgaria ale lui mama au găsit o ocazie să trimită prin cineva acest mic cadou. Înăuntru era un tezaur de deliciuri: ciocolată, brânzeturi si o lacherdă în ulei. Chiar şi acum le simt gustul rămas, cred, ne-egalat până în zilele noastre.. Altă dată un domn foarte elegant şi politicos a bătut la uşa noastră şi a întrebat dacă tata este acasă. Intrat în bucătărie, a deschis un portmoneu de piele şi a netezit pe faţa de masă o bancnotă de o mie de lei. Ne-a spus că e din partea unchiului lui tata, fratele mai mare al bunicului. A zis că acest unchi a plecat de tănăr in America şi că acum are un studio de cinematografie în California. Nu i-a fost uşor să ne găsească, dar este foarte bucuros că acum ştie unde suntem şi că putem fi în contact. După ce domnul a plecat de la noi, nu am mai auzit nici odată de unchiul lui tata.

Lectia anului 1998 sau Ce inca nu a inteles opozitia, de Igor VOLNIȚCHI

iunie 16th, 2008
Demiterea lui Mihai Ghimpu a declanșat o furtună politică la ChișinăuDemiterea lui Mihai Ghimpu a declanșat o furtună politică la Chișinău

Gabriel Garcia Marquez scria in “Un veac de singuratate” ca mai devreme sau mai tirziu lucrurile se repeta. In mod sigur, marele scriitor nu i-a avut in vedere pe politicienii moldoveni, dar, asa sau altfel, afirmatia este perfect valabila si in cazul opozitiei autohtone. Or, ceea ce se intimpla acum in Consiliul Municipal Chisinau da impresia unui deja-vu – o situatie asemanatoare, sub mai multe aspecte, am avut si in anul 1998, iar urmarile nu au fost deloc in favoarea democratilor.

De la distanta anilor, astazi este mai clar ca oricind ca acea coalitie, creata cu mare chin de democrati in 1998, trebuia pastrata cu orice pret. Scandalurile permanente in scurta perioada cit a existat coalitia respectiva si destramarea ei in final au compromis imaginea partidelor democratice, au pus sub un mare semn de intrebarea capacitatea lor de a munci in echipa si a contribuit esential la obtinerea de catre comunisti a majoritatii constitutionale in 2001 (71 de mandate din 101).

Si atunci, ca si acum, un partid (PPCD) a parasit coalitia, invocind inclusiv si motive de genul celor cu care opereaza acum social-democratii (care, trebuie sa recunoastem, au ingropat coalitia democrata din CMC). Si atunci, ca si acum, s-a purces la constituirea unei coalitii neoficiale, care a fost de facto la guvernare, dar in realitate nu a fost. Si atunci, ca si acum, parca guverneaza toti, dar nu guverneaza nimeni. Si atunci, ca si acum, s-a creat o stare de incertitudine si haos din care cei mai sifonati au iesit democratii.

Cu sau fara buna stiinta, consilierii social-democrati au oferit un as comunistilor, care le poate permite sa compromita totalmente partidele din coalitia democratica de pina acum. Nu este un secret ca guvernarea a mizat mult timp pe faptul ca democratii care au preluat in 2007 puterea locala in circa 2/3 din raioane si in municipiul Chisinau se vor compromite si atunci alegerile parlamentare din 2009 vor fi o simpla formalitate.

Comunistii contra-ataca

La prima etapa, dupa alegerile locale, se parea ca miza comunistilor se va indreptati, democratii avind o prestatie care nici pe departe nu putea fi numita satisfacatoare. Dar, catre finele lui 2007, situatia s-a normalizat, inclusiv in CMC, si comunistii au inteles ca miza lor nu numai ca nu se va indreptati, dar chiar risca sa piarda puterea in 2009, gratie rezultatelor bune care au inceput sa apara in unele teritorii.

In aceasta situatie, nici nu este de mirare ca atit deputatii comunisti, cit si presedintele Vladimir Voronin au reluat atacurile asupra coalitiilor democratice, in special asupra autoritatilor capitalei, cu o noua forta. Intimplator sau nu, demarsul lui Eduard Musuc a venit exact dupa ce presedintele Vladimir Voronin s-a pronuntat public in favoarea unui eventual referendum pentru revocarea din functie a primarului capitalei Dorin Chirtoaca.

La momentul in care a fost facuta aceasta declaratie, in posibilitatea unui referendum era greu de crezut. Acum insa, acesta devine din ce in ce mai real. Or, este evident ca, fara acoperire politica din partea Consiliului, Dorin Chirtoaca devine extrem de vulnerabil, iar eficienta sa ca primar scade simtitor. Marele risc pentru cei care sapa groapa lui Dorin Chirtoaca si Partidului Liberal este faptul ca actiunile lor ar putea avea efectul bumerangului.

Or, este binecunoscut faptul ca, electoratul din capitala este unul suficient de matur, care poate evalua la justa valoare evenimentele politice si prestatia unor partide si lideri. In aceste conditii, provocarea unui referendum ar putea conduce la sporirea considerabila a popularitatii lui Dorin Chirtoaca in capitala, iar ulterior si in republica.

Referendum municipal

Probabil, cei care stau in spatele tuturor jocurilor politice din CMC constientizeaza acest risc evident pentru ei si nu vor admite ca lucrurile sa ajunga pina la referendum. Nu este exclus ca tot ce vor face reprezentantii noii coalitii – PCRM, PPCD, PSD, PUM si consilierul fara fractiune Valeri Klimenko, va fi sa tina situatia in suspans.

Adica, sa nu-si asume responsabilitate pentru guvernare prin crearea unei coalitii de guvernamint oficiale, dar nici sa nu permita reconstituirea unei coalitii in jurul Partidului Liberal intr-o formula sau alta. Pentru chisinauieni aceasta e cea mai proasta varianta, deoarece in capitala se va crea o stare de haos mult mai grava decit cea care a fost in primele luni dupa alegerile locale din 2007.

Totodata, nu poate fi exclusa totalmente nici varianta constituirii unei coalitii de guvernamint oficiale dintre cei care au votat pentru demiterea lui Mihai Ghimpu si pentru inlocuirea lui cu Eduard Musuc. In acest caz, se va pune accentul pe reusitele noii guvernari, care va incerca sa demonstreze ca este unica in stare sa gestioneze eficient situatia din capitala si ca a reusit in citeva luni mai mult decit fosta guvernare intr-un an.

Noua coalitie

Daca pentru realizare va fi ales cel de-al doilea scenariu, la un moment dat noua coalitie va trebui sa-si puna intrebarea: se limiteaza la izolarea si compromiterea primarului general sau merge mai departe pina la initierea unui referendum pentru revocarea lui din functie, evident asumindu-si riscurile aferente?

Dintr-un anumite punct de vedere pentru liberali ar fi mai preferabila varianta referendumului decit varianta mentinerii situatiei de incertitudine sau cea a trecerii in opozitie in cadrul CMC, avind totodata un reprezentant al partidului in functia de primar al capitalei.

Un referendum ar fi o solutie in stil “taierea nodului gordian”, pe cit celelalte doua variante ar insemna erodarea lenta, dar sigura a bazei electorale a partidului mai intii in capitala, apoi in restul tarii.

Desigur, cea mai buna solutie in situatia creata ar fi revenirea social-democratilor in coalitia cu consilierii PL, AMN, PLDM si PD. Loc si disponibilitate pentru negocieri in acest sens exista, dupa cum exista si posibilitatea unor concesii si compromisuri de ambele parti. Trebuie doar ca partile sa dea dovada de maturitate si vointa politica si sa evalueze corect posibilele consecinte. Iar lectia anului 1998 trebuie sa le fie un bun ghid in acest sens.

Igor Volnițchi este redactor șef al agenției de știri INFOTAG de la Chișinău. Articolul, preluat cu permisiunea autorului, a apărut inițial pe www.azi.md.


iunie 16th, 2008

Din când în când, stau şi mestec cu linguriţa într-un pahar cu apă-să fac furtuni.

S-au cunoscut în liceu. Lui îi plăcea vitalitatea ei, ea era mulţumită cu tăcerile lui.
S-au căsătorit în facultate, la început a fost mai greu, ca în orice căsătorie, erau certuri, nemulţumiri, aşteptări şi dezamăgiri.
Dar se iubeau.
Era şi greu, alergau toată ziua, ba la servici, ba la vreo coadă. Se vedau rar, mâncau ceva împreună, se culcau şi lucrurile porneau de la capăt.

La puţin timp după căsătorie, s-au născut copiii

O zilnică bucurie.
Apoi, s-au decis că Brucan avea dreptate şi că va dura, aşa că au strâns bani lucrând în Germania la struguri, şi au plecat cu toţii în Australia.

A fost greu şi frumos.

Copiii au crescut, s-au aşezat la casele lor.

Ei doi, rămaşi singuri, au continuat să se iubească.

Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe.

Din când în când, stau şi mestec cu linguriţa într-un pahar cu apă-să fac furtuni.

Dar nu-ntotdeauna îmi iese.

Vremea cu faţă străină

iunie 16th, 2008

era un drum răsucit ca o
pe care plecam în fiecare seară

culori de piatră şi lemn
desenau umbre
peste chipul lumii
prins în unghiurile mişcătoare
ale vremurilor

un vis închis într-o scoică
de gheaţă

din depărtare

vremea cu faţă străină
mă privea dintr-o ţară străină

“Tratatul de la Lisabona” – torpilat cu “NO”-ul irlandez

iunie 16th, 2008

„De ce ţi-e frică, d-aia nu scapi !”, spune înţeleptul.

Europa aştepta cu febrilitate verdictul irlandez din 12 iunie capabil, sau nu, să valideze trei ani de adaptare şi simplificare a unui Tratat, considerat complicat şi ilizibil şi refuzat la prima lectură de două State care au recurs la consultările cetăţeneşti, Franţa şi Olanda

Singura ţară din cele 27 ale noii Europe, redevabilă referendumului constituţional, rămăsese Irlanda, iar, de eventualul ei refuz al Tratatului de la Lisabona, s-a temut o lume întreagă. O temere justificată deoarece un astfel de veto se poate traduce prin năruirea sperării într-o unitate de vederi, sub numeroase aspecte de care, pentru a exista cu adevărat, U.E. are absolută trebuinţă.

Dar, cum uneori, buturuga mică răsturna carul mare, aşa şi cu Irlanda. Micul stat de la periferia Europei, cu o populaţie de numai 1,1 % din populaţia Uniunii, a provocat un seism resimţit până-n inima Carpaţilor.

Situație jenantă

Raţiunile care pot explica reacţia de rejet a irlandezilor au mai multe origini. Teama că o conducere centrală europeană ar decide în locul ei, fără să ţină seamă de specificitatea naţională, impietând asupra hotărârilor proprii, este, întrucâtva legitimă. Chiar dacă în acest sens Tratatul a fost rău interpretat, sau, mai bine spus, neînţeles.

Perceperea lui în sens contrar, aşa cum de altfel reiese din conţinut, adică acordarea posibilităţii fiecărui Stat de a propune amendamentele crezute de cuviinţă, ar fi evitat, cert, situaţia ambarasantă căruia Uniunea trebuie să-i facă faţă pe lângă toate celelalte impedimente.

Republica Irlanda, spre deosebire de Ulster (partea de nord a insulei ataşată Marii Britanii), şi-a dobândit independenţa relativ recent, iar sumisiunea faţă de o altă autoritate provoacă reticenţe serioase în sânul populaţiei însetate de o libertate cât mai desăvârşită posibil.

Pe de altă parte, este bine ştiut că refuzul unei singure ţări din cele 27, este suficient pentru a invalida definitiv această formă de înţelegere, numită Tratat simplificat, constituind bazele unei viitoare constituţii europene, fără de care organizaţia geo-politică a continentului nu poate funcţiona în mod armonios şi eficace.

Cu toate acestea şi în pofida obstacolelor de care s-a lovit şi până acum, nimeni nu va stopa mersul Europei spre o uniune definitivă şi garantată de structuri constituţionale.

Fără să-şi piardă cumpătul, atât Nicolas Sarkozy, viitorul preşedinte al Uniunii, cât şi Angela Merkel, succesorii fondatorilor nucleului european, au insistat pe lângă celelalte State să nu renunţe la ratificarea Tratatului, nădăjduind că şi Republica Irlanda va găsi o soluţie de compromis, în virtutea sprijinului oferit de U.E. până în momentul de faţă.

Altminteri se va vedea obligată să accepte un statut amenajat, dar fără drepturi egale cu celelalte state sau, pur şi simplu, să-şi continue drumul într-un spirit „insular” şi în beatitudinea succeselor economice efemere de care se bucură în prezent.

Buturuga mică

Partizanii tratatului afirmă, pe drept, că Irlanda, cu toată aspiraţia ei spre libertate, se găseşte încă sub influenţa unui catolicism limitat, constituind un caz aparte în contextul european.

Pare prea puţin firească interzicerea avortului şi a divorţului într-o ţară de reputaţie liberală, ca şi teama nejustificată că Bruxelles va pune în discuţie gratuitatea îngrijirilor medicale şi a educaţiei.

Nu încape îndoială că o parte de irlandezi n-au înţeles că Tratatul nu are, câtuşi de puţin, intenţia să le modifice legislaţia ci, dimpotrivă, să le-o asigure.

Dar şi mai bizară pare aprehensiunea că neutralitatea, de care s-a bucurat până acum, le va fi pusă la încercare de eventualele „aventuri” militare ale Uniunii, ca şi când tentativele de pacificare şi de apărare colectivă ale Statelor Europene s-ar transforma subit în impulsuri beligerante.

Convingerea mea este că dezinformaţiile la care s-a pretat clanul naţionalist şi, probabil, recalcitranţii anti-europeni, a semănat deruta în electoratul irlandez, ne permiţându-i înţelegerea corectă a acestui document de importanţă capitală: „Nici eu, nici fiică-mea nu suntem antieuropene, numai că acest Tratat e atât de elaborat, încât înţelegerea lui ne-a fost imposibilă, ceea ce ne-a determinat să votăm contra…”- declara unei agenţii de presă o bravă cetăţeancă irlandeză.

S-ar putea că lipsa pozelor să le fi îngreunat într-atât lectura…?

N-ar fi exclus ca într-o lume unde imagina tinde să înlocuiască osteneala cititului, să asistăm la pretexte de o asemenea lejeritate.

Interese economice

S-ar putea, de asemenea, ca ajutorul de 60 de miliarde de euro acordat de Uniune Irlandei, pentru a-i înlesni dezvoltarea economică, infra-structurile, doparea investiţiilor şi schimburilor economice cu Statele Unite, să piardă din însemnătate când e vorba de unele obligaţii mutualiste.

Este însă şi mai greu de realizat că, în contextul economic actual, o ţară izolată, chiar atunci când e răsfăţată de o anumită prosperitate economică, ar putea poate face faţă mult timp tăvălugului chinez, indian, brazilian, nord american sau multinaţionalelor cărora nu le scapă niciuna din slăbiciunile singuratecilor?

În ceea ce privesc „fiţele” eurosceptice ale d-lui Vaclav Klaus, Preşedintele Republicii Cehe, acestea nu ilustrează decât o opinie personală, atâta vreme cât fricţiunile sale cu propriul parlament rămân de actualitate.

Parisul nu poate crede că Republica Cehă îşi va permite riscul unei crize înainte să-şi asume, la rândul ei, preşedinţia Uniunii.

Cristian Ioanide a pus penita jos pentru totdeauna,…

iunie 16th, 2008
Cristian IoanideCristian Ioanide

Cuvintele raman neputincioase, uimite si atat de solitare la pierderea prietenului lor drag, Cristian Ioanide a carui condei le-a conturat existenta ani la rand. Directorul publicatiei Romanian Times, fiul poetului crestin Costache Ioanid, a trecut in eternitate in data de 29 mai 2008, la varsta de numai 65 de ani.

Trecerea lui in vesnicie, mi-a lovit inima in dimineata zilei de 30 mai, cand am deschis email-ul de la Romanian Times. Nu-mi venea sa cred. Ma gandeam adesea la el si la rolul extrem de important pe care l-a avut in sustinerea valorilor spirituale romanesti, aici, pe taram american. Cristian Ioanide, directorul publicatiei Romanian Times din Portland, Oregon este unul dintre cei care au asezat pilonii spirituali de sustinere ai unei puntii culturale menite sa pastreze intacte traditii, calitati, creatii autentice romanesti.

L-am cunoscut de peste doi ani, mai exact de cand am inceput sa colaborez la revista Romanian Times. In pofida celor peste doua mii de kilometri care ne desparteau, am fost mereu aproape prin articolele pe care le impartaseam in aceasta publicatie. El imi aviza articolele, iar uneori le comenta prin email strecurand pe ici pe colo cuvinte de talc cu nota de umor. Si traiam un sentiment deosebit de fiecare data cand incepeam sa imi scriu articolele pentru Romanian Times.

Il stiam prezent acolo, la doar o penita distanta, un suflet mare care vibra cu fiecare cuvant si care inspira atatea inimi. Cristian Ioanide avea aceea dexteritate spirituala cu care reusea sa capteze in cuvinte atata viata si speranta.

Cand avea loc cate o intamplare marcanta, asteptam cu nerabdare sa surprind informatia prin ochii sai de jurnalist. Ma lasam pur si simplu condus de viziunea sa si stiam sigur ca merg pe calea cea buna, Cristian Ioanide dovedindu-se a fi intotdeauna un fin analist al evenimentelor care se petrec la scara mondiala.

Nu de mult ma batea gandul sa-i iau un interviu, impresionat fiind de gandirea lui profunda. Am avut o teama (nejustificata) ca m-ar fi refuzat. Acum e prea tarziu pentru a regreta ca nu am pus in practica intentia mea, dar nu e prea tarziu pentru a spera ca dincolo de abisul lasat pe pagini dupa plecarea sa neasteptata, Cristian Ioanide continua sa scrie in sufletele noastre. Fiecare cuvant de-al sau palpaie necurmat asemeni unei flame care rasare neobosita in lupta cu timpul.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

Dans în frig

iunie 16th, 2008

Ne trezim noaptea pe neaşteptate.
Sub pături e frig.
S-a ascuns tremuratul între fibrele roase;
Împreună cu mirosul de umezeală.
Părul tău încâlcit de vise, de tine,
Nu îmi spune nimic.
Dimineaţă îmi vei cere pieptenii
Tăiaţi din oasele dragonului
Să-l aranjezi din nou
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Peste noapte.
Ca să-mi demonstrezi că genele neamului tău
Sunt trainice, rezistente, nu mor,
Îţi lepezi pijamaua, ciorapii,
Întrebările la care nu îmi poţi răspunde,
Şi dansezi goală la miezul nopţii.
Nu cred că vom mai putea adormi.

Dan David, Los Angeles, Feb.-16-2007.

Breviar: Cardiopatia Ischemica (2)

iunie 16th, 2008

1. Care este legatura intre intensitatea simptomelor si severitatea ingustarilor arteriale ce le cauzeaza?

Un atac de dureri de piept apasatoare si foarte puternice este deseori un semn de infarct sau de “preinfarct”, insa invers nu este adevarat: persoane fara nici un simptom sau cu simptome minime pot avea tulburari semnificative de circulatie coronariana. Aceasta se explica gradul diferit de “obisnuinta” a inimii cu situatiile de ischemie si prin diferentele pragului dureros intre indivizi. Deseori, realitatea medicala este aparent contrarie asteptarilor “logice”. Numeroase decese evitabile se produc prin nesolicitarea la timp a ajutorului medical, in lumina unei “logici” naive conform careia o boala severa are neaparat simptome severe.

2. Odata instalata, are CI tratament?

Desigur. CI este cea mai raspandita boala pe glob, afectand sute de milioane de oameni; de aceea, se fac investitii enorme pentru a-i gasi leacul. Aceasta explica progresul vertiginos in domeniul medicamentelor pentru inima si vase in ultimii 20 de ani. Tratamentul CI vizeaza inlaturarea ingustarilor vasculare si/sau asigurarea unui flux sangvin adecvat in ciuda ingustarilor. Aceasta se realizeaza prin medicamente ce dilata vasele, subtie sangele sau dizolva cheagurile, sau folosind tehnici mecanice (angioplastie, dilatarea vasului ingustat umfland in interiorul lui un balonas) sau chirurgicale (bypass coronarian), dupa situatia specifica pacientului. Dupa infarct sau alte boli cardiace este indicat tratamentul medicamentos de intretinere si cel de recuperare fizica.

3. Care este evolutia CI in absenta tratamentului?

Importanta tratamentului depinde de severitatea bolii. Problema, in cazul CI, este ca “salturile” de severitate sunt mult mai greu de prevazut decat la alte boli. Ganditi-va, sa spunem, la colita cronica, ce afecteaza intestinul gros, cu stari de balonare, diaree, si dureri de burta. In multe cazuri, aceste simptome apar la ingerarea anumitor alimente (de pilda, laptele), si simpla evitare a acestora asigura pastrarea starii de sanatate. Nu intotdeauna stau insa astfel lucrurile cu CI; aici, starea de rau (uneori, foarte intensa si periclitand viata) apare deseori “pe nepusa masa”, in plina stare de sanatate aparenta. De aceea, a refuza tratamentul medical in cazuri de CI inseamna a incheia un pariu foarte riscant (posibil, sinucigas) privind propria viata.

4. Tratamentul CI neinceput la timp nu este eficace. Asa este?

Nu. Nu este nicicand tarziu sa faci un lucru bun. Desigur, cu cat tratamentul este inceput mai timpuriu, cu atat viata pacientului (dar si calitatea ei) este mai bine aparata. Cu toate acestea, chiar si un tratament inceput mai tarziu poate avea efecte salvatoare. Idealul ar fi, desigur, ca masurile de preventie primara sa fie implementate cu atata eficiente, incat necesitatea unui tratament propriu-zis sa fie minimalizata; in realitate insa, multi pacienti incep preventia in stadiul ei secundar, adica dupa instalarea bolii propriu-zise. Uneori, o problema ischemica de mai mica severitate (de pilda, un atac de dureri de piept, in sine nu foarte puternice) este semnalul de alarma care constientizeaza pacientul. Incepand investigatiile si tratamentul, acesta poate evita probleme mai mari in viitor.

Biblioteca in flacari

iunie 16th, 2008

In decembrie 1947, odata cu Regele Mihai pleca ultima institutie care garanta democratia in tara noastra. Dar lovitura grea data Romaniei, in afara de impunerea comunismului, a fost zdruncinarea brutala a identitatii nationale, prin instalarea unei administratii cu raspundere limitata, care a inlocuit statul roman. Intre 40 de ani de comunism si decapitarea statalitatii este o deosebire echivalenta cu cea dintre confiscarea unei case si incendierea ei.

In decembrie 1989, dictatura comunista disparea. Dar odata cu ea se mistuita in flacari Biblioteca lui Carol I. De ce a trebuit sa arda biblioteca, facand scrum 500.000 de volume si nepretuite manuscrise si harti?

Din fericire, puterea unei societati nu sta doar in politica, destinul unui natiuni nu este scris doar de conducatorii ei, iar devenirea nu este creionata doar de mintile luminate.

Desi incendiata, Biblioteca Fundatiei Carol I continua sa fie, astazi, tot atat de puternica si de gratioasa ca in prima zi.

Biblioteca nu este doar o ctitorie, ci si un simbol al Casei Regale. Faptul ca Familia noastra are un rol de jucat in Romania de astazi nu se datoreaza nici simpatiei oamenilor politici fata de monarhie, nici nelinistii tarilor lumii fata de continuitatea statala sau identitatea noastra.
In momentul in care romanii au inteles ca patriotismul se masoara in infrastructura, ca rolul de model este tot atat de necesar ca si parlamentarismul, ca puterea exemplului personal este tot atat de valoroasa ca si prosperitatea, cand au simtit pe pielea lor ca legitimitatea data de voturi nu inlocuieste mandria, cand au intuit ca inteligenta societatii civile nu tine loc de generozitate si ca abilitatea politica nu poate suplini loialitatea, atunci romanii au inceput sa reconstruiasca peretii arsi de rusine ai Bibliotecii lui Carol I, pe care l-au declarat al doilea mare roman al tuturor timpurilor.
Unii au crezut, la inceput, ca reconcilierea regelui Mihai cu prezentul romanesc este un mestesug al politicienilor si un compromis confortabil al regelui.

Cu timpul, a devenit limpede ca regalitatea s-a intors in Romania pentru a pune umarul la statornicie. A inceput sa fie limpede ca exista un instinct al binelui national.
Casa Regala reprezinta un leadership tot atat de necesar pe cat este si identitatea nationala. Exista o diferenta intre intelepciune si inteligenta, intre statornicie si stabilitate, intre oameni de stat si politicieni, tot asa cum este o diferenta intre Ioan-Paul al II-lea si functionarii de la UE.

Uniunea Europeana poate sa desavarseasca una din cele mai binecuvantate epoci din istoria continentului, combinand virtutile institutiilor si valorilor transatlantice cu valorile identitatii natiunilor care o alcatuiesc. Aici, tarile noastre din centrul si estul european fost comunist, pot juca un rol important: prin energii conservate 40 de ani, prin talent si adaptabilitate izvorate din confluentele de neamuri si religii, prin romantism si credinta. De asemenea, prin sensibilitatea excesiva fata de chestiunea identitara.

Este suficient sa te uiti la Aula Bibliotecii Carol I, asa cum arata ea in iunie 2007, ca sa intelegi ca se poate construi o Romanie curata dar prospera, delicata dar bine dotata institutional, pasnica dar energica, eleganta dar pragmatica, frumoasa dar puternica. Pentru aceasta nu este nevoie de prea mult.

Este suficient daca, de maine, incepem cu gesturi simple: cerem politicienilor cu raspunderi administrative sa-si faca treaba lor si nu pe a altora; respectam institutia pentru care lucram si nu o folosim ca pe un obiect la cheremul nostru; ne gandim de doua ori inainte de a deschide gura; acceptam evidenta atunci cand gresim; ne scoatem din minte eroarea ca valoarea politicienilor sta in infrangerea adversarilor si consolidarea, prin manevre, a puterii dobandite; intelegem ca valoarea politicienilor sta in forta lor de a adminstra; le cerem sa-si tina, macar atunci cand sunt la putere, cuvantul dat. Rara interventie publica a regelui Mihai din ziua de 10 mai 2007 a avut ca scop atragerea atentiei asupra nevoii limpezirii cadrului Legii fundamentale, pentru a dobandi institutii ale statului limpezi, neechivoce si complementare.

Mesajul nu privea forma de guvernamant si nici politica romaneasca. Mihai I, ca si Carol I, indemna la respectarea institutiilor, a literei legii, a raspunderii luate; el indemna la loialitate intr-o Romanie in care tradarea, imoralitatea, minciuna si intarzierea sunt “sporturi nationale”. A fost un mod discret, dar ferm, de a face apel la instinctul binelui national.

Carol I a inteles ca peretii Bibliotecii lui nu sunt bucati de mortar, ci bucati de geopolitica. Acelasi lucru l-au inteles si cei care i-au dat foc in 1989. Astazi, Biblioteca tine loc de Memorie statala si daruieste mandrie nationala. La intoarcerea de la ceremonia de inaugurare a Aulei, am inteles ca “Viziunea pe 30 de ani pentru Romania” pe care am alcatuit-o impreuna cu Principesa Margareta este mai importanta decat am crezut noi, cand am scris-o. Prezenta noastra in tara, la Palatul Elisabeta, nu este o intamplare, nici o abilitate politica ori o alternativa monarhica, ci “mirabila” circumstanta istorica in care regalitatea primeste in dar sansa de a fi utila din nou.

O scurta istorie a homosexualitatii: 3. CARE SUNT CAUZELE CARE PRODUC ORIENTAREA SEXUALA?

iunie 16th, 2008


La insecte rezolvarea misterului e foarte usoara: de exemplu la musculitele de otet prezentza unei gene specifice este factorul care poate da socoteala de heterosexualitatea lor iar absenta ei este legata de “bisexualitate”, masculii acuplandu-se indiscriminat atat cu femele cat si cu alti masculi. Desi acest fenomen (homosexualitatea) se cunoaste la un numar foarte mare de specii (cel putin 450 pana anul trecut; probabil in jur de 500 acum), se pare ca explicatia strict genetica isi pierde din importanta pe masura cresterii complexitatii speciilor. Cea mai mare proportie de homosexuali in regnul animal se inregistreaza la maimutele Bonobo, care sunt cele mai apropiate de noi genetic (99% din genomul uman este identic cu cel al acestei specii de cimpanzei). De fapt in cazul lor practic intreaga populatie este bisexuala dupa ultimele observatii. Apoi la delfini, maimute, caini, oi, etc. In anii ’90 s-au facut experimente pe alta specie de cimpanzei si s-a tras concluzia ca injectarea maimutelor gravide al caror fetus este de sex masculin cu testosteron-blocante duce exclusiv la nastere de masculi homosexuali. Deci la cimpanzei exista atat homosexualitate indusa prin medicamente cat si homosexualitate “naturala”. Se credea ca leii nu prezinta fenomenul homosexualitatii, datorita obiceiului lor de a ucide lei mai tineri ca sa determine intrarea leoaicei respective cat mai curand in stare de rut , ca sa se acupleze ei cu ea si sa-si propage ei genele in noii nascuti, dar studiile din ultimii ani au aratat ca nici “regele animalelor” nu face exceptie de la regula!
A se vedea si http://www.youtube.com/watch?v=7RlTAyNI8WE
Ba mai mult; la unele specii de maimute (din Japonia de exemplu) homosexualitatea feminina are un rol biologic bine definit: toate maimutele femele din specia respectiva traiesc o viata homosexuala cu exceptia momentului alegerii partenerilor masculi pentru conceptie, cand se face trierea masculilor politicosi si mai putin agresivi de catre maimutele femele care au grija de maimutza care asteapta sa se acupleze! Ele fac o adevarat selectie a masculilor, alungand pretendentii…necorespunzatori!

O precizare despre aspectul genetic: in mod paradoxal plantele au un material genetic cu mult mai complicat si mai voluminos decat animalele. Pana acum se stie ca specia care are genomul format din cele mai multe baze (deci genomul cel mai complicat din lume) este…liliacul (planta): circa 150 000 de baze. Pentru comparatie: specia umana are mult sub 30 000 de baze, fiind foarte aproape de celelalte mamifere. De fapt suntem mai aproape de soareci pe linie genetica decat de caini sau vaci! Steinbeck a intuit ceva cand a scris “Oameni si soareci”! LOL Bineinteles ca atunci cand ma refer la dependentza cauzelor orientarii sexuale de complexitatea genomului ma refer numai la..animale!
Desi specia umana are cam 50% din materialul sau genetic comun cu copacul din fatza casei…totusi suntem intrucatva diferiti!


Pe om nu s-au facut asemenea experiente, evident din motive etice. dar cel mai important studiu al frecventei homosexualitatii (facut in Germania) a dus la concluzia ca la generatia de baieti nascuta in timpul razboiului, cand femeile gravide au trecut prin stres foarte mare proportia de homosexuali este mult mai mare decat la generatiile urmatoare, nascute pe vreme de pace. Exista o serie de teorii care se refera la cauzele orientarii sexuale. In anumite cazuri s-a reusit chiar sa se prevada dupa aspectul lor orientarea sexuala a unor copii de 2-3 ani…peste 20 de ani, pornind de la unele caracteristici medicale. . . A se vedea si http://www.cbsnews.com/stories/2006/03/09/60minutes/main1385230.shtml prezentand “The science of Sexual orientation”. Medicii sunt de acord ca nu se poate vorbi de cauze unice si precise in toate situatiile in acest moment. Nu se cunosc in fiecare caz cauzele homosexualitatii asa cum nici cauzele heterosexualitatii nu sunt precis cunoscute; chiar si heterosexualitatea are diverse variante. Asa cum homosexualitatea trebuie sa aiba niste cauze, la fel si heterosexualitatea, bisexualitatea si asexualitatea au de asemenea… cauze. A se vedea si http://www.cbsnews.com/stories/2006/03/09/60minutes/main1385230.shtml prezentand “The science of Sexual orientation”.

O serie de studii pe frati gemeni confirma faptul ca orientarea sexuala este deja stabilita foarte timpuriu in viata unui om, poate chiar de la nastere. Se stie foarte bine ca stressul ridicat este corelat cu formarea unei cantitati mai mici de testosteron in corpul femeilor, ceea ce in timpul gestatiei are un caracter feminizant asupra structurii creierului rezultat. Dupa unele teorii care au fost confirmate in multe cazuri, hormonul testosteron are rolul primordial pentru structurarea creierului baietilor, dar acest lucru este valabil doar pentru perioada prenatala. Absenta lui sau prezentza lui in cantitati insuficiente duce la feminizarea creierului (deci la schimbarea intrucatva a structurii sale), care este, cum stim , organul sexual principal al omului.
Mai tarziu, dupa nastere, cantitatea de testosteron prezenta in corpul unui baiat sau barbat nu mai este de loc corelata cu orientarea sexuala. Factorii hormonali din perioada prenatala ca si unele aspecte genetice sunt cu siguranta la originea cauzelor homosexualitatii in multe cazuri, dar nu in toate. Dar indiferent care ar fi aceste cauze, in general majoritatea oamenilor stiu devreme in viata (uneori chiar de la varste foarte fragede!) ce orientare sexuala au. Eu stiam de la 6 ani. De multe ori insa, datorita heterosexismului, copiii joaca cum li se cere si cum li se spune in anii tineri si numai mai tarziu au curajul sa iasa din carapace sau din piesa de teatru pe care o joaca. In general orientarea sexuala a majoritatii oamenilor se situeaza de-a lungul unei axe continue ce se intinde de la exclusiv homosexual la exclusiv heterosexual, cu diverse grade de bisexualitate.


NU! Raspunsul este esential, intrucat exista destui troglotiti care intreaba: pai de ce nu-ti alegi sa fii heterosexual? Nu poti alege! Alegerea este facuta pentru fiecare, de organismul fiecaruia, la multi copii chiar inaintea varstei de 6 ani. Cu mult inainte de primul sarut un copil stie daca ii plac fetitele sau baietii, chiar daca uneori este impins sa afiseze un alt comportament decat cel natural lui! La varsta pubertatii, in general “alegerea” e facuta, si nu in mod constient. In anumite cazuri se inregistreaza o aparenta “schimbare” a orientarii sexuale de la heterosexualitate la homosexualitate (extrem de rar invers!) dupa varsta de 20 de ani, chiar in apropierea varstei de 30. In toate aceste cazuri insa in realitate homosexualitatea era mascata la varste mici de dorinta baiatului sau a fetei respective de a fi “ca toti ceilalti”, independent de identitatea lor sexuala adevarata, datorita oprobiului social pe care toti stiu ca homosexualii sunt obligati de societate sa-l indure.


Nu! Din nou raspunsul A.P.A. ca si cel al OMS este negativ. Nu exista terapii de schimbare valide, iar cele care exista si sunt practicate de unii (in 99% din cazuri din motive religioase) fac mai mult rau si nu sunt admise in practica Asociatiei Psihiatrilor Americani.
Voi reveni mai tarziu la asa-zisele terapii de conversie si la efectul lor in general. Suficient de spus acum ca ele au fost interzise sub egida APA si sunt practicate acum numai de organizatii necalificate in domeniul psihiatric si de indivizi dati afara din APA, si chiar condamnati penal, ca Dr. Niccolosi. De multe ori ei sunt citati de cercurile religioase homofobe ca experti, intrucat medicii respectivi au facut initial studii adevarate de psihiatrie. Acest lucru este absolut ridicol: dupa acest criteriu Stalin ar trebui citat si el ca expert in religia crestin-ortodoxa intrucat singurele studii pe care le-a facut in viata lui sunt cei doi ani cand a fost student la Institutul Teologic din Tiflis (Tbilisi).


Cand stim cu totii cat de mizerabila este viata dusa de un homosexual in Romania de azi si mai ales de ieri, nu credeti dvs ca daca ar fi fost posibila vreo schimbare, noi am fi ales schimbarea cu bratele deschise? Cine isi alege in viata calea suferintei, sau cine viseaza sa incaseze tot timpul injurii si batai? Sau sa fie santajat in orice moment de criminalii care au exploatat din plin pentru scopuri de jaf minoritatea homosexuala, cu ajutorul legislatiei comuniste si “crestine”? Credeti ca eu am ales sa fiu homosexual, ca sa pot fi batut? Sau cand am fost jefuit si apoi dupa descoperirea infractorului chemat la Politia Capitalei, credeti ca mi-a fost mie usor sa neg ca bunurile furate de banda care m-a jefuit (specializata in santajarea homosexualilor) imi apartineau in realitate mie? Nu, am negat, ca sa nu fiu banuit si eu ca sunt homosexual (intrucat “banda lui Arcadie” se specializase in jefuirea, santajarea si chiar uciderea homosexualilor! Nu voiam sa risc puscaria, care era pana de curand regula pentru homosexuali, asa ca am inghitit de nevoie umilintza la care m-am supus de fapt eu insumi prin lipsa mea de curaj in afirmarea clara a identitatii mele si prin negarea realitatii. Din acest motiv sunt astazi foarte deschis si ma simt din punct de vedere psihologic infinit mai bine! Cata vreme m-am ascuns “dupa deget” m-am simtit ca intr-o inchisoare. Cum am decis sa ies de sub carapacea mea, nu numai ca m-am simtit ca iesit din inchisoare, dar m-am simtit suficient de puternic ca sa-i infrunt in fatza pe toti tortzionarii mei directi si indirecti, de la ipocritele fetze bisericesti pana la cei obsedati de socialismul “stiintific” si de creationismul tot la fel de “stiintific”.
(nota: adevaratele stiintze nu simt nevoia sa-si puna etichete pe borcanele lor: nu veti auzi niciodata despre fizica stiintifica sau matematica stiintifica sau chimie stiintifica, Pentru ca nimeni nu pune la indoiala caracterul lor stiintific. Dar cand e vorba de socialism, creationism, astrologie…este altceva. Sau etichetele pe state, nu spun si ele multe? Ca Republica Populara Democrata Coreeana! Nu e nici republica, ci e satrapie orientala, nici populara nici democrata si apartine unui singur clan din Coreea!


NU! Din nou, exista un volum urias de date care au aratat ca nici heterosexualitatea si nici homosexualitatea nu sunt boli mintale. De fapt acei medici care au sustinut ca homosexualitatea este o boala mintala nu au fost in stare sa recunoasca, conform normelor lor proprii, nici macar un singur individ care sa le satisfaca criteriile stabilite de ei insisi. Dintr-un grup de 100 de oameni, amestecati in mod intentionat de Dr. Evelyn Hooker, (50 de homosexuali si 50 de heterosexuali), sustinatorii teoriei “bolii” au ales total la intamplare, in mod statistic indivizii “bolnavi” si “sanatosi” dupa criteriile lor. Adica au ales la intamplare presupusii homosexuali si presupusii heterosexuali, in proportie statistica de 50%. Rezultat nul! 25 de homosexuali si 25 de heterosexuali in fiecare grup! Nimic din definitia bolii mintale nu se potriveste nici la unii, nici la altii. Altele sunt criteriile care determina sanatatea mintala a unui individ. Din acest motiv teoria lor veche a cazut. In Romania si RM nu s-a aflat inca, desi de atunci au trecut mult peste 30 de ani. In Cehia s-a aflat chiar cu cativa ani inainte de acest eveniment ca homosexualitatea nu e boala! Diferentza consta in faptul ca Cehia era o tara civilizata chiar si acum 30 de ani, pe cand in Romania nici macar astazi nu exista nu o majoritate, dar nici macar o minoritate semnificativa a intelectualilor despre care sa se poata spune ca inteleg problema orientarii sexuale! Sau, minoritatea respectiva a fost atat de restransa din 1990 incoace, incat nici un ziarist de profesie nu a perceput-o pana acum cateva luni cel putin! Cu exceptia domnului Gabriel Andreescu, nimeni nu a vorbit in termeni stiintific corecti, nici macar cei din GDS care redacteaza revista 22! Pot veni cu citate in acest sens!


Pentru ca a te ascunde este un fapt daunator stimei de sine. A te ascunde este in plus un lucru care favorizeaza santajul (ca ilustratie, cazul meu). Din punct de vedere psihologic un om care spune adevarul si nu se ascunde traieste o viata de calitate mult mai buna decat unul care se ascunde. O spun si din experienta personala. De exemplu viata sub comunism a insemnat o minciuna permanenta si o evitare continua a vietii pe fatza si a fost foarte daunatoare din punct de vedere psihologic pentru toti oamenii care au trait atunci.
In timp ce atatia heterosexuali nu numai ca-si povestesc aventurile si se lauda cu ele, dar isi si prezinta iubitele, iubitii, colegilor lor, de ce considera unii normal ca homosexualii sa se ascunda?! Plus, asa cum orientarea heterosexuala nu este un viciu sau “o porcarie”, toti trebuie sa invete ca nici orientarea homosexuala nu este un viciu sau “o porcarie”.


Din motive multiple! In primul rand pentru a miscora violenta sociala, nascuta din prejudecati. In al doilea rand, pentru a putea coopera cu homosexualii in vederea reducerii raspandirii unor boli venerice. Daca orientarea sexuala se va baga sub covor ca pana acum, consecintele sociale vor fi nefaste si pentru heterosexuali, intrucat exista totusi un numar mare de bisexuali care pot transmite la ambele sexe SIDA. De ce sa ascundem problema, in loc sa o discutam deschis cu tinerii? In al treilea rand, pentru a evita crize existentiale la adolescenti si a micsora numarul sinuciderilor cauzate de deprimarile generate de opresiunea sociala. S-a constatat in tarile civilizate (unde au loc tot felul de analize sociale si se realizeaza mereu statistici) primul motiv de pe lista cauzelor sinuciderilor la adolescenti este realizarea faptului ca orientarea lor sexuala este diferita, reprezentand mai mult de 40% din numarul total al sinuciderilor reusite. Eu am incercat sa ma sinucid din acest motiv la 17 ani, crezand ca sunt un monstru, ca sunt unic in Univers, (de unde sa fi stiut eu ca exista si altii ca mine?) dar am reusit sa ies din acea criza, renuntzand total la religia parintilor mei, care in loc sa ma ajute, cum credeau ei cand mi-au bagat-o pe gat de mic, fara sa astepte sa ajung la o varsta la care pot rationa si alege eu singur, intarea autocondamnarea la care ma supuneam! Discutand mai tarziu cu alti homosexuali (americani) crestini si evrei, am constatat ca aproape toti au avut gandul sinuciderii si ca multi au incercat acest lucru. Majoritatea tot la …17 ani! Straniu, nu? Doua sisteme diferite, la fel de homofobe, ambele derivate din etica iudeo-crestina (comunismul reprezentand de fapt aplicarea social-economica a crestinismului) au dus la un destin asemanator pentru noi.


Prin cunoastere. In general cei care cunosc homosexuali ei insisi sunt mai putin tentati sa devina intoleranti. Pretutindeni in lumea civilizata generatiile tinere sunt mult mai tolerante. Exceptie face Romania si mai ales R.Moldova, unde pana si partidele politice, primarul din Chisinau, Partidul de la Putere si partidele din “opozitie” sunt de acord cu persecutarea in continuare a homosexualilor. Este jenant faptul ca pana si membrii unei facultati de…Jurnalism din Chisinau (!!!) si-au postat public sub semnatura discursurile lor contra homosexualilor, de parca RM nu ar fi depasit Evul Mediu! Ma refer la postarile cetatenilor R.M. Alinutza Drutza (respect forma -chiar puerila- in care autorii si-au publicat numele), Ion Drutza, Delia, studenti la acest institut. Ca sa nu mai vorbim de cei care pretind a fi legionari cum ar fi Octavian Racu sau chiar…Corneliu Codreanu (nume adevarate!). Toti acestia si multi altii…nu fac parte din generatiile de peste 70 de ani, ci din noua generatie, sub 30! Si chiar sub 25! Partidul Comunist, de guvernamant, ca si PPCD, de opozitie, au adoptat si ele un ton anti-homosexual deschis. Partidul comunist este comunist, nu are legatura cu democratia, inteleg asta. Nu ma astept la nimic bun de la el! Dar un partid P.C.”DEMOCRAT” sa faca una ca asta, e de neauzit in zilele noastre!


Nu! Cu cat mai devreme este abordat acest subiect, cu atat mai bine! Cum se spune in acest domeniu, “mai bine cu un an mai devreme decat cu o zi prea tarziu”!
Pentru copiii mici nu e nici o problema daca la inceput nu inteleg prea bine despre ce e vorba, pentru ca de fapt e vorba de educarea lor in spiritual respectului pentru diversitate. Nepotelul meu de 8 ani a sosit acasa de la scoala in New York si le-a raportat parintilor cu mandrie: “azi am invatat la scoala ca un baiat care iubeste o fata se cheama straight si un baiat care iubeste alt baiat se cheama gay. Dar eu ce sunt ca va iubesc pe amandoi: si pe tata si pe mama?” Ce daca inca nu poate intelege unele lucruri? Ce e mai important a inteles: ca a rade de cineva ca e straight sau gay este o prostie, indiferent ce inseamna pentru el acesti termeni. Acest program de invatamant este numit de multi trogloditi: “coruperea copiilor prin predarea homosexualitatii”. Niciodata o mai buna informare nu a avut rezultate negative! Niciodata informarea corecta nu este o crima, decat poate pentru cei cu agende ascunse! Ca de exemplu pentru agentii unor culte religioase care vor sa profite de ignoranta copiilor, ca sa-i subjuge si sa-i racoleze la cultele lor!
Invatand aceste lucruri devreme, orice copil homosexual nu va mai fi disperat cum am fost eu si multi altii, cand va realiza ca este “altfel” decat majoritatea. Si nu-i va mai trece prin cap sa se autodistruga cu droguri sau cu alcool sau cu altele la care atatia homosexuali au recurs si recurg inca din cauza faptului ca le era si le este insuportabil oprobiul public prin care au trecut. Iar copiilor heterosexuali nu le va mai trece prin cap ca este de datoria lor sa-i bata si sa-i nenoroceasca pe copiii gay! De la cazul “Nabozni versus The Board of Education”, cand departamentul american al invatamantului a fost obligat sa-i plateasca acestui baiat homosexual aproape 1 milion de dolari pentru faptul ca profesorii au asistat nepasatori la maltratarea lui pentru ca este homosexual de catre colegi, care i-au si rupt trei coaste, lucrurile s-au schimbat enorm in sistemul de invatamant american.
Acesta este precedentul care a schimbat atitudinea sistemului de invatamant fatza de orientarea sexuala. Se pare ca metoda cea mai buna pentru schimbarea in bine a societatii ramane totusi, din pacate, problema buzunarului! Sa fim recunoscatori metodei “arderii la buzunar” pentru aceasta! Dar pentru asta se cere ca justitia sa fie “legata la ochi” adica total independenta!

PS Raspund la absolut orice intrebare!

La Trattoria Vaso Di Fiori Con Papavero

iunie 16th, 2008
Ilustrata din NISA  de la Dr. Dan FILIP,iunie 2008Ilustrata din NISA de la Dr. Dan FILIP,iunie 2008

2. Salade Nicoise

Traseul culinar mediteranean inscrie nume de orase-port devenite celebre, nu numai prin farmecul lor unic si deschis, dar si prin mancarurile specifice acestora. Nisa este un oras cu traditii gastronomice stravechi : procedeul cel mai longeviv de imbuteliere a vinului (vinul De Bellet la doar 50 000 sticle pe an, foarte cautat pe piata), orasul de pe Coasta de Azur cu cea mai mare densitate de restaurante « trei stele » pe metru patrat, fara a mai aminti pietele bogate in legume proaspete, peste, branzeturi rare.
Salata in stil nicoaz (a la Nicoise) face turul lumi in variante diferite si adaptari culinare indraznete.
Am sa propun o reteta clasicizanta, usor de preparat si specifica traditiei provensale.

Durata : 30 minute.
Grade de dificultate : redusa
Ingredientele : doua conserve mici de ton(in apa si nu in ulei) sau ton proaspat, doua file-uri la gratar a cate 150 gr fiecare ; 10-12 cartofi noi si mici, bine spalati si fierti in prealabil in coaja; doua sau trei capatani de salata verde (in SUA numita Boston) , bine spalate si rupte cu mana in bucati nu prea mici ; 3-4 rosii taiate in sase sau opt parti longitudinale ; o ceapa de apa sau rosie taiate in forme de semiluna/segment de cerc ; 30 gr (aprox ¼ ceasca) masline marinate ; 150 grame de fasole verde in pastai, in prealabil data in clocot(al dente) si racita ; 6 oua fierte, tari ; 10-12 fileuri de ansoa (conserva), sare si piper negru ; 1 lingura de capere.
Vinegreta : ½ ceasca de suc de lamaie ; ¾ ulei de masline pur ; o ceapa verde taiata cat se poate de fin ; 3 lingurite de amestec de ierburi provensale (cimbru mediteranean-thym, oregano, rozmarin, busuioc) maruntite foarte bine ; 1lingurita de mustar, preferabil de Dijon ; seminte de pin mediteranean, maruntite cu cutitul (facultativ).
Metoda de prepare :
1. Preparati vinegreta amestecand ingredientele pana se obtine un sos omogen si o depuneti intr-un vas separat.
2. Taiati cartofii fierti in sferturi si ii amestecati cu putina vinegreta.
3. Fasolea verde, pastaile le amestecati de asemenea cu putina vinegreta.
4. Taiati ouale in rondele.
5. Intr-un bol de salata (rotund sau oval) aranjati foile de salata peste care depuneti in mijloc tonul faramitat daca e din conserva (strecurat), iar daca este cel la gratar depuneti bucatile de peste fript, intregi ; ornati apoi salata cu rosiile taiate, ceapa. cartofii, fasolea verde, maslinele si rondelele de oua fierte.
6. La urma puneti file-urile de ansoa si caperele peste salata.

Sugerez sa nu amestecati toate ingredientele cu vinegreta, lasand-o
intr-un vas separat si lasand la discretia consumatorului sa-si amestece portia, mai ales ca salata isi pastreaza mai bine prospetimea si prezentarea pe masa, inainte de servire.
In cazul salatelor (este doar o alta sugestie) nu le taiati cu cutitul. Foile de salata isi mentin fragezimea daca sunt rupte cu mana sau taiate cu cutite din lemn, sticla, plastic, nicidecum din metal.

“Cincizeci de mii de români în Marea Britanie”

iunie 16th, 2008
De la stânga la dreapta: Brian Davies, Marina Sturdza (jurnalistă), Ion Jinga, Gabriela Massaci (directoarea Institutului Cultural Român Londra)De la stânga la dreapta: Brian Davies, Marina Sturdza (jurnalistă), Ion Jinga, Gabriela Massaci (directoarea Institutului Cultural Român Londra)

În Marea Britanie se află la ora actuală circa 50000 de români, a declarat Ambasadorul României în Regatul Unit, dr. Ion Jinga.

Este prima estimare mai precisă de acest fel și ea indică o creștere substanțială a prezenței românești în Marea Britanie.

Ambasadorul Jinga a estimat la circa 7000 – 7500 numărul românilor aflați în Marea Britanie dinainte de 1989, citând ca sursă autoritățile britanice, criteriul indicativ fiind în general dubla cetățenie.

“În perioada 1990 – 2000 numărul celor veniți a fost relativ mic, de ordinul miilor, creșterea s-a accentuat după anul 2000, iar partea substanțială a venit după 1 ianuarie 2007” a spus Ambasadorul Jinga.

“În 2007 au existat peste 27000 de cereri de permise de muncă din partea românilor.”

Estimând la circa 10000 numărul celor veniți între 1990 și 2000 și un număr de persoane care nu se află legal, estimarea Ambasadorului Jinga se ridică la 50000 de români aflați pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Ambasadorul Jinga a spus că acest număr se corelează și cu statistica infracționalității, unde românii practic nu apar cu un procent semnificativ, contrazicând astfel unele date vehiculate de presa tabloidă din Marea Britanie.

Numărul românilor este însă nesemnificativ comparat de pildă cu cel al polonezilor, care depășesc jumătate de milion.

Piața muncii

Diferența este că Marea Britanie a deschis piața muncii în 2004 pentru cetățenii din Polonia și alte șapte state foste comuniste care au aderat atunci la Uniunea Europeană, dar nu și pentru cei din România și Bulgaria, la momentul aderării lor la 1 ianuarie 2007.

Decizia de deschidere, care poate fi amânată până la un maximum de șapte ani, va fi reanalizată în această toamnă, iar președintele Camerei de Comerț Româno-Britanice, Brian Davies a spus că nedeschiderea are un impact negative asupra dezvoltării relațiilor economice dintre cele două țări și că este de natură politică.

Vorbind cu ocazia aniversării a 10 ani de la înființarea Camerei, Brian Davies a lăudat progresele făcute de economia românească.

La întrebarea revistei ACUM “care sunt impedimentele în calea afacerilor în România?” Brian Davies a răspuns:

“În primul rând piața muncii. Datorită emigrației, este greu să găsești oameni suficienți cu calificarea necesară. De asemenea în privința angajărilor și concedierilor, pe ansamblu legea este mai favorabilă angajaților decât angajatorilor. Cât privește taxarea, investitorii străini ar dori o abordare mai unitară și o raționalizare a taxelor impuse angajatorilor,” a spus Brian Davies.

“În ceea ce privește protecția mediului, România are legi, dar trebuie create facilități de ambalare și reciclare. O altă chestiune care ne preocupă este aceea a bancrutei frauduloase. În sfârșit, în privința corupției și a justiției, am dori mai mulți judecători și acclerarea procesului de judecată. Toată lumea se întreabă cât va dura procesul legal.”

Din păcate, declarațiile Ambasadorului Jinga și ale Președintelui Davies n-au ajuns și la urechile presei britanice, deoarece la conferința de presă susținută la Londra nu a fost prezent niciun jurnalist britanic.

Vară politică incertă în Israel

iunie 16th, 2008

Ce perspective politice sunt azi în Israel? Guvernul va fi restructurat, va demisiona, ce va aduce un nou guvern?
Suntem ca într-un meci în care nimeni nu cîştigă indiferent de rezultat. Deci să stăm la un pahar şi să pronosticăm 1, X, 2.
Pronostic 1:
1) Alegerile din Kadima, partidul actualului PM, D-mnul Ehud Olmert, va decide un nou Lider; noul Lider va deveni PM, şi guvernul cu o mică revizie va continua să guverneze pînă în 2010:
a) dacă noul Lider va fi actualul Ministru de Externe, d-na Tzipi Livni, sau actualul Ministru de Interne d-nul Meir Shitrit (Shitreet), atunci nu se va schimba nimic în politica externă şi internă a Israelului.
b)dacă noul Lider va fi actualul Ministru al Transporturilor, d-nul Shaul Mofaz, atunci cualiţia guvernamentală se va destrăma şi se va ajunge la noi alegeri (d-nul Mofaz dorind să ducă o politică externă de dreapta, apropiată opoziţiei – Partidului Licud). O remaniere a cualiţiei nu are şanse de majoritate Parlamentară.
Pronostic 2:
Dizolvarea Parlamentului, Guvern interimar şi noi alegeri în toamnă.
Alegerile sunt cîştigte de:
a)Partidul Licud, partid de dreapta – PM, d-nul Benjamin (Bibi) Netanyahu. Formarea unui Guvern de Dreapta. Politică externă care va duce la îngheţarea procesului de dialog cu Siria, ţările Arabe şi bine-nţeles PLO. Politică internă –scolă economică americană, ce va duce la mărirea decalajului între clasele economice şi la pauperizarea clasei de mijloc.
b)Partidul Muncii, partid de centru – PM, d-nul Ehud Barack. Formarea unui Guvern de Centru continuînd cualiţia cu Kadima, cu susţinere Parlamentară de Stînga. Continuarea actualei Poltici externe şi interne.
c)- Kadima- PM, d-nulShaul Mofaz. Formarea unui Guvern de Dreapta în cualiţie cu Partidul Licud, politică de dreapta
+ Kadima – PM, d-na Tzipi Livni, sau d-nul Meir Shitreet. Formarea unui Guvern de Centru în cualiţie cu Partidul Muncii. Continuarea actualei Politici externe şi interne.
Pronostic X:
Actualul PM, d-nul Ehud Olmert rămîne în post pînă în 2010, negăsindu-se dovezi juridice, pentru deschiderea unui proces de fraudă , din cele în care a fost implicat (în Israel ca să se deschidă proces împotriva unui cetăţean, trebue ca Procuratura să prezinte probe juridice acceptate de Instanţa Judecătorească, cu atît mai mult că este vorba de PM; din punct de vedere legal PM poate să rămînă în post pînă la condamnarea de fraudă, deşi acest lucru nu este ETIC).

peisaj de munte

iunie 16th, 2008

La 18 ani – democrația română, încotro?

iunie 16th, 2008

Privită din exterior, prin prisma românului aciuiat pe alte meleaguri, a românului integrat în aşa numita democraţie occidentală, situaţia din România de azi, la 18 ani de “democraţie românească”, pare bizară.

Guvernul şi Preşedenţia actuală, te readuce pe timpurile Caragialeşti. Reîntoarcerea Regelui Mihai I, întăreşte scena absurdă a arenei politice.

Te întrebi dacă nu-i mai bine pentru România să fie reprezentată de către Monarhie în loc de Preşedenţie, iar Partidele Politice să-şi facă CURĂŢENIE GENERALĂ înainte de alegeri.

Non participarea populaţiei la alegerile administraţiei locale arată în mod vădit nu numai nemulţumirea cetăţeanului faţă de Guvern, dar arată în acelaţi timp şi lipsa de alternativă.

Încotro se îndreaptă Democraţia Română? Cât timp îi trebue să se maturizeze?

Sorin Oprescu – ales primar al Capitalei

iunie 15th, 2008
Sorin Oprescu devine primar al Capitalei la a treia tentativăSorin Oprescu devine primar al Capitalei la a treia tentativă

Candidatul independent susținut de PSD, senatorul medic Sorin Oprescu, a devenit primar al Bucureștiului, învingându-l în al doilea tur de scrutin pe senatorul PDL, Vasile Blaga.

Potrivit rezultatelor finale publicate de Biroul Electoral Central, Sorin Oprescu a învins cu scorul de 56,3% la 43,7%.

Sorin Oprescu a fost învins in extremis în parțialele din 1998 de Viorel Lis și în 2000 de Traian Băsescu.

Anul acesta el a candidat independent, neobținând învestitura PSD, care a fost oferită lui Cristian Diaconescu.

Este pentru prima oară când un candidat apropiat de FSN/PDSR/PSD câștigă primăria Capitalei.

La sectoarele Capitalei s-au înregistrat următoarele rezultate:

Sectorul 1
Andrei Chiliman (PNL) – 55,5%
Răzvan Murgeanu (PDL) – 44,5%

Sectorul 4
Cristian Popescu-Piedone (PC)- 65,5%
Radu Silaghi (PDL) – 34,5%

Sectorul 5
Marian Vanghelie (PSD) – 56,2%
Sebastian Bodu (PDL) – 43,8%

Sectorul 6
Cristian Poteraş (PDL) – 54,8%
Dan Darabont (PSD) – 45,2%

Neculai Onțanu (PSD), la sectorul 2 și Liviu Negoiță (PDL), la sectorul 3 au fost aleși din primul tur de scrutin.

În Municipiul Iaşi, primarul în funcție Gheorghe Nichita (PSD) a fost reales cu 54,1%.

Respekt ’89 si am incredere in 2009

iunie 14th, 2008
13 iunie 1990, Piața Universității, un autobuz în flăcări - așa au început tragicele evenimente de atunci13 iunie 1990, Piața Universității, un autobuz în flăcări – așa au început tragicele evenimente de atunci

Pe 11 iunie 2008, la sediul Asociatiei 21 Decembrie mai putin de 50 de persoane au venit la intalnirea funesta
de comemorare prin dezbatere a mineriadei din iunie 1990.

Rodica Culcer, moderator.

Actori publici: Emil Hurezeanu, Marius Oprea, Tudor Octavian, Cristian Tudor Popescu si Neagu Djuvara.

Marii absenti: Traian Basescu, Calin Popescu Tariceanu, Laura Kovesi, Dan Voinea.

Respekt ’89 si am incredere in 2009, dar nu uit acei primi 10 ani ai copilariei mele din comunism. Nu am ce sa iert pentru ca eram prea mica pentru a gresi regimului cu ceva ca sa suport consecintele nefaste. Datorez televizorului cunoasterea revolutiei si a lui Nicolae Ceausescu mai mult decat dintr-un portret din clasa de scoala generala.

Cei 18 ani de tranzitie capitalista au fost ani de cicatrici pentru toata lumea, inclusiv pentru mine pentru ca abia dupa o moarte de dictator au iesit la iveala problemele si consecintele faptelor sale.

Presa scrisa si televizata care nu ii lasa pe romani sa uite de mineri, studenti, profesori, topoare, comunism, liberalism. Oameni ancorati intr-o istorie traita pe spinarea si pe spatele lor de intelectuali. ISTORIE. Prezentul e diferit.

Problema nerezolvata: Justitia romana.

Rodica Culcer: “Pe termen lung, victoria este a celor care au chemat minerii”.

Marius Oprea: “Dati-ne tara inapoi! Securistul care se ocupa de Casa Presei a devenit acum procuror…promovarea in Parchet are ca principal criteriu vechimea…procurorii sa fie obligati sa lucreze, nu sa dea NUP-uri…Kovesi pastreaza dosarele nelucrate…”

Andrei Oisteanu: “citeva urme…placi lacrimogene…Aici s-a murit pentru libertate…

“Cum ar fi aratat Romania daca o parte din Proclamatia de la Timisoara
ar fi fost respectata?

Romanie intemeiata pe o temelie proasta….”

De fapt asta e adevarul. Pe care il stiam si fara sa merg la aceasta conferinta. Insa am vrut ca o ora din 11 iunie 2008 sa fie diferit de 11 iunie 1990. Pentru ca prezentul nostru e diferit de acel trecut.

Acum Romania e intr-un sistem european cu reguli bine stabilite. Si singura sansa reala este sa se civilizeze. Incet-incet.

Al șaptelea militar român ucis în Afganistan

iunie 13th, 2008
Fruntașul Claudiu Marius Covrig a fost răpus la 29 de aniFruntașul Claudiu Marius Covrig a fost răpus la 29 de ani

Un militar român a fost ucis şi alţi trei au fost răniţi vineri, 13 iunie, în jurul orei 5.00, ora României, în Afganistan, ridicând numărul de militari români uciși în această țară la șapte, de la trimiterea lor acolo în 2004.

“Militarii Batalionului 300 Infanterie Galaţi se aflau într-o misiune de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat – Kabul). Patrula, formată din patru transportoare amfibii blindate, a fost atacată de forţe insurgente cu armament uşor şi aruncătoare de grenade, la aproximativ 50 km de Qalat, fiind lovite două transportoare” se spune într-un comunicat al Ministerului Apărării.

“În urma atacului, fruntaşul Claudiu Marius Covrig, aflat în primul dintre transportoare, a fost ucis. Militarii răniţi au primit asistenţă medicală la faţa locului şi şi-au continuat misiunea, participând la securizarea zonei conform procedurilor standard de operare în astfel de situaţii.”

România are în prezent în Afganistan 644 de militari și alți 501 în Irak, acolo unde şi-au pierdut viaţa doi soldaţi români din 2003 încoace.

Trupe românești sunt trimise şi în Kosovo şi Bosnia Herţegovina, numărul total de soldaţi şi specialişti români aflaţi în misiuni internaţionale apropiindu-se de 1.500.

Zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața

iunie 13th, 2008
Așa arăta Așa arăta “democrația” din România în iunie 1990

Evenimentele petrecute în zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața, spulberându-mi ultimele iluzii pe care le mai aveam că pot trăi în România post-comunistă.

Eram jurnalist la România liberă, din februarie 1990, deci exact în perioada de glorie, când tirajul ziarului ajunsese la 1,5 milioane de exemplare.

Pe data de 9 iunie mă întorsesem dintr-o călătorie de trei săptămâni în Canada și Statele Unite, care fusese cea mai interesantă aventură din viața mea, pentru că înainte de 1990 nu călătorisem nicăieri în lume.

Plecasem pe data de 20 mai, ziua primelor alegeri pluraliste în care Iliescu și FSN obținuseră scorul acela rușinos, 85% respectiv 66%, care demonstrau nivelul spălării pe creier a populației României.

Dar lucrurile aveau să se înrăutățească și mai tare. La numai patru zile de la reîntoarcerea mea, mă aflam pe Bulevardul Magheru, îndreptându-mă către Piața Universității.

Minerii fac legea

Era după-amiaza zilei de 13 iunie și în Piață ardea un autobuz. Erau scutieri care urmăreau diverși manifestanți, care însă n-aveau nimic în comun cu demonstranții conduși de Marian Munteanu și Liga Studenților, care se retrăseseră la patru zile după alegeri.

Mai încolo, pe calea Victoriei, la ministerul de interne, același haos. Eram împreună cu Francois Brousseau, un jurnalist pe care-l cunoscusem cu doar câteva zile înainte la Montreal și nu puteam să-mi dau seama ce se întâmplă.

Cei care erau în stradă păreau mai degrabă niște elemente declasate, puse pe creat dezordine, care nu erau tipul de manifestant anti-comunist.

M-am întors devreme acasă în acea seară și m-am culcat, deoarece nu mă simțeam bine, eram deranjat la stomac.

A doua zi mă trezește mama și-mi spune: “A sunat cineva și a zis să nu te duci la România liberă, că sunt minerii acolo”.

Nici până azi nu știu cine a fost cel care a dat telefon.

Am plecat prin oraș, evitând arterele centrale și Piața Universității, unde auzisem că minerii fac „ordine”, între altele bătând bărbați cu barbă și cum aveam și eu barbă, o minimă prudență m-a îndemnat să nu mă aventurez pe acolo.

M-am întâlnit cu Miller Crouch, secretar I al Ambasadei SUA la București, care m-a sfătuit, jumătate în glumă, să-mi rad barba și să-mi schimb sandalele ca să pot să o iau la fugă în caz că sunt atacat de mineri.

Dacă și un diplomat american vorbea așa, înseamnă că nu erau prea multe speranțe…

A doua zi, 15 iunie, am mers la redacție, unde se adunaseră mulți dintre jurnaliști.

România liberă în cumpănă

Liderul nostru, Petre Mihai Băcanu nu era în țară, era plecat în Canada, și poate a fost mai bine că a fost așa, deoarece în dimineața zilei de 14 iunie, un grup de tipografi isterizați (care aveau să refuze să tipărească ziarul în următoarele trei zile, așa cum se întâmplase și în anii 45’ – ’46, când comuniștii sabotaseră presa democratică), o bruscaseră pe blânda secretară, Mariana, lovind-o cu capul de perete și urlând ca niște animale: “Unde e Băcanu? Vrem să-l omorâm!”

A fost atunci o tentativă clară de “lovitură de redacție”, când Ștefan Zidăriță, unul dintre politrucii moșteniți din perioada comunistă, a spus jurnaliștilor adunați acolo: “Ni se cere să schimbăm linia ziarului și să renunțăm la privatizare (care avusese loc pe data de 1 aprilie – n.r.) și atunci ni se va permite să reapărem.”

A urmat o reacție de respingere în bloc și-mi aduc aminte de reacția vehementă a unor jurnaliști ca Doina Doru și Sorin Roșca-Stănescu, care au întrebat: “Cine sunt cei care ne cer asta? Ce suntem pe vremea lui Ceaușescu?”, la care Zidăriță, care era doar un biet agent al regimului Iliescu a dat înapoi și n-a mai zis nimic.

Luni 18 iunie a avut loc o adunare generală a salariaților acționari care a votat cu o majoritate covârșitoare continuarea liniei ziarului și încrederea în conducerea Societății “R” care edita ziarul.

Momentul de cumpănă s-a produs atunci când caricaturistul Cristian Topan și corectorul Simion Buia și-au arătat rănile oribile căpătate ca urmare a bătăilor administrate de mineri.

Buia avusese proasta inspirație să le arate minerilor, sosiți la 2 dimineața pe 14 iunie la ministerul de interne, legitimația de la România liberă, iar Topan fusese găsit în Piața Universității cu un exemplar al ziarului în sacoșa pe care o purta.

Deja atmosfera se schimbase în urma indignării pe plan internațional și țin minte că din 10 în 10 minute băteeau la ușa sălii unde avea loc adunarea noastră tipografii care erau îngrijorați că nu trimitem ziarul la cules.

Ofensiva neo-comunistă

Zilele următoare le-am petrecut într-o neagră depresie. Mi-aduc aminte o discuție cu tatăl unuia dintre colegii mei de redacție căruia i-am spus că aceste evenimente mă determină să nu mai văd niciun viitor în România.

Tatăl colegului meu, care scria la imundul cotidian al FSN, Azi (responsabil în bună măsură de incitarea la ură care a generat evenimentele din 13 – 15 iunie), a folosit discuția privată dintre noi și a publicat un editorial a cărui concluzie era: “Du-te învârtindu-te, țara n-are nevoie de oameni ca tine.” Cel puțin a avut decența de a nu-mi menționa numele.

Ceea ce nu s-a sfiit câteva săptămâni mai târziu să facă editorul aceleiași fițuici neo-comuniste, Octavian Știreanu, ulterior senator și consilier prezidențial.

Într-un editorial intitulat “Petru Clej și Codul Penal” Știreanu mă amenința direct. Aflase prin intermediul “ciripitorilor” care trăseseră cu urechea la o discuție pe care o avusesem cu senatorul american Robert Dole, la reședința ambasadorului SUA la București.

“Vina” mea? Îi mulțumisem senatorului pentru ajutorul acordat României libere în achiziționarea unei tipografii pentru a putea contracara șantajul tipografilor angajați ai statului.

Rămas bun!

Lucrurile începuseră să se normalizeze întrucâtva în România, dar eu eram decis să nu mai inoportunez țara cu prezența mea.

I-am dat dreptate lui Silviu Brucan că românii în marea lor majoritate erau prea spălați pe creier atunci ca să înțeleagă ce este democrația.

Și nu numai democrația, ci și economia de piață. Mi-aduc aminte de întrebarea, atunci când România liberă se privatizase, “Cine vă dă vouă bani?”, pe care, sincer să fiu, nu o înțelegeam.

După cum nu înțelegeam nici întrebarea “Și ți-a dat BBC-ul casă?”, pe care mi-o puneau unii cunoscuți din România după plecarea mea la Londra.

Explicația era de fapt că în comunism nimic nu se vindea, nu se închiria, nu se câștiga, ci “se dădea”.

Am plecat pentru că nu eram dispus să-mi pierd nu 20, ci în opinia mea 40 de ani (cam cât a rătăcit Moise prin deșert cu evreii ieșiți din robia egipteană înainte de intrarea în pământul făgăduinței), până ce majoritatea românilor va înțelege ce este democrația și economia de piața.

Puțini mai îndrăznesc azi, cu excepția lui Ion Iliescu și a câtorva indivizi din jurul lui, să mai justifice evenimentele din iunie 1990.

Majoritatea s-au întors împotriva lui Iliescu (mai bine mai târziu decât niciodată), dar mulți dintre cei care s-au alăturat în acele zile deversării de ură și prostie au azi alte marote: anti-europenism, naționalism de “mucava”, conspiraționism, negaționism, antisemitism, rasism, xenofobie, homofobie, etc.

Așa încât, nu trece zi să nu mă felicit că am părăsit România la aproape un an după evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, fapt pentru care, paradoxal, trebuie să le mulțumesc lui Iliescu, minerilor și majorității populației de atunci a țării.

Regele Mihai și Regina Ana au sărbătorit nunta de diamant

iunie 12th, 2008
Prințesa Margareta, Regina Ana și Regele Mihai la nunta de diamantPrințesa Margareta, Regina Ana și Regele Mihai la nunta de diamant

Biroul de Presă al Majestăţii Sale Regelui este autorizat să transmită următorul comunicat:

Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana au sărbătorit Nunta de Diamant

În zilele de 10, 11 şi 12 iunie au avut loc, la Bucureşti şi la Sinaia, evenimente celebrând aniversarea a 60 de ani de căsătorie a Majestăţilor Lor Regele Mihai şi Regina Ana.

Pentru a sărbători acest moment unic, alături de Regele Mihai şi Regina Ana i-au avut alături pe Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, Alteţa Sa Regală Principesa Elena, Excelenţa Sa Domnul Alexander Phillips Nixon, Excelenţa Sa Nicolae şi sora lui, Elisabeta-Karina.

Marţi, 10 iunie, la ora 18.30, la Ateneul Român, s-a desfăşurat un concert extraordinar. Orchestra naţională a Filarmonicii “George Enescu” a interpretat, în prezenţa Familiei Regale şi a invitaţilor săi, lucrări ale compozitorilor George Enescu, Franz Liszt, Edvard Grieg şi Giuseppe Verdi. La eveniment au participat peste 800 de invitaţi.

Membri a paisprezece familii regale europene, printre care Majestatea Sa Regina Sofia a Spaniei, Majestăţile Lor Regele Simeon II şi Regina Margareta ai bulgarilor, Majestăţile Lor Regele Constantin II şi Regina Ana-Maria ai elenilor, Alteţa Sa Regală Principele Lorenz al Belgiei, Alteţele Lor Regale Principele Alexandru II şi Principesa Ecaterina ai Serbiei, Alteţa Sa Imperială şi Regală Arhiducele Karl al Austriei, Alteţa Sa Regală Ducele de Braganza (Portugalia), Alteţele Lor Regale Ducele Amedeo şi Ducesa Silvia de Savoia-Aosta (Italia), Alteţele Lor Regale Principele Filip şi Principesa Anette de Bourbon-Parma, au venit la Bucureşti pentru a împărtăşi bucuria acestei aniversări cu Familia Regală a României.

Printre invitaţi s-au numărat, de asemenea, membri ai Guvernului şi Parlamentului României, în frunte cu prim ministrul Călin Popescu Tăriceanu şi preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, ai Academiei Române, cum ar fi preşedintele Ionel Haiduc şi vicepreşedintele Dan Berindei, un număr important de reprezentanţi ai Corpului Diplomatic acreditaţi la Bucureşti, personalităţi de prim rang ale artei şi culturii române, ale mediului de afaceri şi presei.

Concertul a fost urmat de un dineu privat la Salonul Diplomat al Hotelului Athénée Palace Hilton.

Miercuri, 11 iunie, familiile regale si alţi invitaţi din străinătate au vizitat Castelele Peleş şi Pelişor şi au luat prânzul pe terasa Castelului Peleş, în acordurile Muzicii Reprezentative a Ministerului Apărării Naţionale.

În cursul serii aceleiaşi zile, la Palatul Elisabeta a fost organizat un dineu oficial în cinstea Majestăţilor Lor. Cu această ocazie, invitaţii au intrat pe aleea Palatului printre militarii Gărzii de Onoare, Regimentul 30, Garda “Mihai Viteazul”. In curtea palatului a fost proiectat filmul “Nunta de Diamant”, una dintre surprizele oferite Majestăţilor Lor de către Alteţele Lor Regale.

Joi, 12 iunie, la ora 11.00, la Muzeul Naţional de Istorie al României, a fost lansat volumul “Nunta de Diamant”, scris de Principesa Margareta şi Principele Radu.

La Muzeul Naţional de Istorie, alături de Majestăţile Lor, s-au aflat Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, Alteţa Sa Regală Principesa Elena, Excelenţa Sa Domnul Alexander Phillips Nixon, Excelenţa Sa Nicolae şi sora lui, Elisabeta-Karina, precum şi câteva dintre familiile regale europene invitate cu ocazia acestei aniversări.

În cuvintele autorilor, Principesa Margareta şi Principele Radu, povestea de dragoste a Regelui şi a Reginei merge mai departe decât destinul personal al unui bărbat şi al unei femei, a căror iubire se măsoară cu durata unei vieţi. Este povestea unui exil, a unei ţări, a unei părţi irosite dintr-un secol de neînţeles; este povestea unui neam lovit de alţii şi rătăcit în el însuşi.
Aşadar, să considerăm volumul de faţă o poveste cu poze, în care oamenii de astăzi să-şi scalde privirea în iubire, frumuseţe, speranţă şi mândrie.
La evenimentul de lansare au luat cuvântul Alteţa Sa Regală Principesa Margareta, directorul Muzeului Naţional de Istorie a României, domnul Crişan Muşeţeanu, precum şi un reprezentant al Editurii Rao.

Peste 400 de persoane au fost prezente şi au solicitat autografe membrilor Familiei Regale.

Lista invitaţilor regali
Nunta de Diamant
10 iunie 2008

MS Regina Sofia a Spaniei
MS Regele Simeon al bulgarilor
MS Regina Margareta a bulgarilor
MS Regele Constantin II al elenilor
MS Regina Anne-Marie a elenilor
ASIR Principele Lorenz al Belgiei
ASIR Arhiducele Karl al Austriei
ASR Principele Moştenitor Alexandru al II-lea al Serbiei şi Yugoslaviei
ASR Principesa Ecaterina a Serbiei şi Yugoslaviei
ASR Morritz, Landgraf de Hessa
ASR Principele Maximilian II de Baden
ASIR Markgraffin de Baden
ASR Duarte Pio, Ducele de Branganza
ASR Principele Amedeo de Savoia, Duce de Aosta
ASR Principesa Silvia de Savoia, Ducesa de Aosta
ASIR Arhiducele Christian al Austriei
ASIR Arhiducesa Marie-Astrid a Austriei
ASR Principele Ludwig de Baden
ASR Principesa Marianne de Baden
ASR Principele Philippe de Bourbon-Parma
ASR Principesa Annette de Bourbon-Parma
ASR Principesa Lorraine de Bourbon-Parma
Contesa Marie de Holstein-Ledreborg
ASS Principele Charles de Thurn und Taxis
ASS Principesa Veronica de Thurn und Taxis
Dr. John Fruchaud
ASS Principesa Tatiana Radzivili, doamna John Fruchaud

Curs de pregătire în Germania pentru tinerii jurnalişti TV din Republica Moldova

iunie 12th, 2008


Südost-Medienagentur, e.K.
Wiener Str. 5, 28359 Bremen, Germany

Südost-Medienagentur propune atenţiei Dvs.:

Training media pentru tinerii jurnalişti TV

“Südost-Medienagentur” este o companie de producţie Tv privată cu oficiu principal în Bremen, Germania. Noi am vrea să invităm zece tineri jurnalişti din Moldova la un
Training educaţional de jurnalism TV care va dura 3 luni. Cursul nostru se va axa pe acumularea/perfecţionarea abilităţilor practice în domeniul TV. Acest training este organizat cu susţinerea financiară a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est din Germania.

Descrierea generală a training-ului:

 Primele două luni de curs (septembrie – octombrie) vor fi susţinute în Chişinău, Moldova. Participanţii se vor concentra pe studierea aspectelor jurnalistice şi tehnice a producţiei TV.

 În noiembrie studenţii vor realiza independent un documentar TV de scurt metraj.

 Cursul se va finaliza la începutul lui decembrie cu prezentarea publică a tuturor filmelor documentare TV, produse pe perioada cursului.

Toţi aplicanţii trebuie să corespundă următoarelor cerinţe care îi fac eligibili pentru training:

 Studii universitare
 Cunoaşterea limbii engleze
 Experienţă de jurnalist TV
 Limita de vîrsta – pînă la 30 de ani
Cursul va începe la 1 Septembrie 2008 în Chişinău.

Vă rugăm să trimiteţi formularele de aplicare pînă la 30 iunie 2008 la adresele de e-mail: info@suedost-medienagentur.de şi suedostmold@gmail.com.

Zori Incetosate – Capitolul I

iunie 12th, 2008

Cuvânt înainte

Viaţa ne întâmpină ca pe nişte oaspeţi trecători; ea a existat înainte de sosirea noastă şi continuă mult după ce o vom părăsi. E ca şi cum te afunzi în apele unui râu, te bălăceşti un timp, înoţi un pic, apoi ieşi afară să te usuci la soare. Tu pleci, dar râul rămâne la fel ca mai înainte să-şi continue nestingherit curgerea lină de veacuri către marea de ape . Ca oaspeţi, noi putem privi viaţa cu ochi încântaţi de minunăţiile care ne înconjoară, ori defăimători şi nemulţumiţi de ospeţia ei. Nu toţi oamenii văd acelaşi lucru, deşi au în faţă acelaşi tablou. Eu nu am caliatea să judec pe nimeni, dar în scurta mea trecere am căutat să receptionez precum imaginile unui aparat de fotografiat câteva instantanee, aşa cum le-am prins ca martor al unor locuri şi fapte apuse. Imaginile au menirea să menţină vie amintirea, aşa cum o fac documentele, cu tendinţa de a lăsa celor de după noi dovada că parte din cărările lor poartă încă amprentele paşilor noştri şi ale celor ce ne-au precedat. Şi nimic nu-mi răsplăteşte mai mult efortul de a fi înmănunchiat imaginile din povestirea ce urmează decât credinţa că ele vor fi înţelese, judecate cu îngăduinţă şi păstrate de către cei care duc mai departe, nestinsă, făclia noastră.
David Kimel
Toronto, 2008.

La început a fost lumina
Cartea Vieţii se scrie singură, noi numai proiectăm pe paginile ei albe calea ce-o alegem, ori cea care ne-a fost hărăzită. Cartea Vieţii nu are nevoie de un limbaj sofisticat sau de metafore poetice ca să–şi descrie povestea. Ea urmăreste pas cu pas, oriunde şi oricând, ca un aparat de filmat nevăzut dar prezent, fiecare mişcare ce o facem. Din această carte ne solicităm amintirile şi creem istoria.
La masa mea de scris am în faţă această pagină imaculată, simbolizând parcă primele momente din viaţa mea în acel început de zi din 20 ianuarie 1934. Am fost primul născut intr-o familie unită numai cu doi ani mai devreme. Tata avea 28 de ani, era tipograf, paginator la ziarul Dimineaţa. Mama era venită din Bulgaria fără să cunoască limba Română, avea 29 de ani. Prima mea locuinţă a fost în casa domnului Tabacu din strada Sabinelor la numărul 10, nu departe de Parcul Carol. Aici aveam, ţin minte, două camere, din care prima servea şi ca bucătărie şi ca salon. O perdea cu flori gingaşe pe fond alb despărţea de restul încăperii maşina de gătit şi masa de bucătărie. Lângă perete, în partea din faţă a camerei, un dulap masiv din lemn lustruit, cu vitrină în partea de sus şi geamuri de cristal ce lăsa să se vadă toată sticlăria şi porţelanurile de care mama era aşa de mândră. În mijlocul camerei, masa cu patru scaune, dichisită cu o faţă de masă brodată chiar de mama. În camera cealaltă era dormitorul. Curtea era un careu pietruit în întregime cu bolovani rotunjiţi de vreme, şi nu ţin minte să fi avut un copac sau alte plante in jur, doar trei corpuri de case ce formau un careu cu deschiderea spre poartă. Fiecare clădire era divizată în apartamente ca al nostru, cu trei trepte la intrare pentru că din bucătărie se putea coborî la beci. Acolo ţineam lemnele pentru iarnă, zarzavaturile îngropate in nisip si murăturile. Intrarea în curte se făcea prin poarta mare de fier forjat de la stradă. Prima mea amintire mă aduce în această curte. Parcă mă văd şi acum în ligheanul de metal smălţuit în alb ca laptele în care mama a pus apa să se încălzească la soare, jos lângă scara de la intrare. Aveam o pălărioră de paie pe cap şi băteam apa cu mânuţele, bucuros că se împrăştie împrejur. Mama stătea lângă mine pe scară, cosând sau croşetând ceva, apoi, după un timp, aducea un prosop mare pluşat şi mă lua la ea în poală. Eram învelit în prosop până la gât, iar ea mă bătea uşurel pe spate în timp ce eu îngânam un aaaa lung, tremolat într-o vibraţie ce o făcea să râdă. Uneori vecinele din curte se strângeau în jurul ei, cu întrebări deşuchiate, amuzate grozav de răspunsurile ei nevinovate, ea neînţelegând adevăratul sens al întrebărilor. Se pare că am fost plin de năzdrăvănii de mic, dar eu nu ţin minte. Povestea spune că odată, scos în curte în mijlocul unui suport cu rotile pe care învăţam să merg, găsind eu poarta de la stradă deschisă, am eşit să explorez lumea. Părinţii m-au căutat în disperare peste tot, la spitale, la morgă şi la poliţie, fără să mă poata găsi. Către seară, gardianul ce străjuia străzile din cartier, le-a spus că m-a găsit şi că, neştiind al cui sunt, m-a lăsat in grija tutungiului din colţ. Aici mă găsiră stând cuminte pe tejghea, măncând bomboane. Tata lucra deobicei în fiecare noapte la ziar. Dimineaţa venea obosit acasă şi mergea la culcare în dormitor. Mama şi cu mine stăteam în bucătărie şi trebuia să păstrăm linişte. Eu îmi găseam de joacă pe duşumeaua albă de brad printre mobillele din jur. Masa de bucătărie era acoperită cu o muşama in careurii. Perdeaua era trasă la perete ca să intre lumina acolo unde mama trebăluia. De cele mai multe ori trebuia să mă mă dea la o parte dintre picioarele ei cu prefăcută supărare care deseori se transforma în scurte îmbrăţişări urmate de un sărut. Îmi amintesc că odata, în perioada aceea, în dormitor, m-am trezit de-a curmezişul patului la picioarele lui tata. El tocmai avusese un accident la tipărirea unor cărţi de vizită pe o maşină Tigel care-şi desfăcea presa de tipărit ca pe o falcă uriaşă ce se deschidea si închidea automat la scurte intervale de timp. În timp ce plasase un cartonaş în maşină, un coleg i-a sustras un moment atenţia iar mâna a zăbovit încă în deschizătura aceea flămândă. Încleştarea de fier a maşinii i-a zdrobit doua degete la mâna dreaptă. Tata nu s-a văitat niciodată, deşi degetul mijlociu i-a fost operat. Acum se odihnea în pat şi-şi ţinea mâna bandajată pe deasupra capului. Lumina unei după-mese târzii de vară pătrundea în cameră prin geamurile acoperite de perdele croşetate de mama înainte de-a se mărita. Casa era plină cu tot felul de lucrări de mână şi broderii, piese de mândrie şi prestigiu în perioada aceea pentru o fată serioasă şi cu zestre. Mama venise din bucătărie dezbrăcată ca după baie şi, văzându-mă treaz, s-a ascuns grăbită după tăblia patului: “Uite că Dorel nu mai doarme”
Într-o noapte, către sfârşitul lui noembrie 1937, tata mă scoală grăbit din somn şi începe să mă îmbrace. Afară era întuneric, frig şi umed. Am mers pe străzi întunecate, tata ţinând-o pe mama de un braţ şi pe mine agăţat de mânerul unei valijoare ţinută de el în partea dinspre stradă. Când oboseam, mă lua în braţe. Ajunşi la o casă mare, cu trepte la intrare si un coridor lung în spatele uşii, tata a ajutat-o pe mama să intre, dându-i la despărţire valijoara. Noi doi am făcut calea întoarsă către staţia de tramvai. Mai târziu am aflat că acolo era Spitalul Caritas. După o vreme am ajuns la tanti Raşela, sora lui tata. Ea ne-a aşteptat în bucătăria mică din fundul curţii care servea şi ca dormitor pentru Maria, slujnica ce o ajuta la treabă. Înăuntru era cald şi mirosea bine, dar tata m-a lăsat în braţele mătuşii mele şi a plecat în grabă. Tanti Raşela era una din cele două surori gemene care s-au născut imediat după tata. De fapt, ei au fost şase copii ce au supravieţuit anilor de copilărie şi a mizeriei din timpul primului război mondial. Cel mai mare dintre ei, unchiul Herman, a continuat să trăiască în oraşul natal, Piteşti, şi să aibe în grije pe bătrâna lor mamă care acum nu mai avea şi alţi copii în jur. Cel de-al doilea frate, Pavel, s-a însurat la Bucureşti cu o croitoreasă, Fani, care i-a dăruit un copil, Aurel. Unchiul Pavel, pe care eu nu l-am cunoscut, a murit tânăr de tbc. A urmat tata, care la vârsta de zece ani a fost trimis să lucreze ca ucenic la tipografia din oraş, să înveţe meserie. Şcoala nu a fost de el, pentru că s-a născut cu un defect de vorbire, era peltic, şi copii la şcoală îl necăjeau. Aşa că numai după două clase primare a fost dat la muncă. De fapt tot la muncă ar fi mers chiar şi dacă ar fi fost cel mai bun din clasă, pentru că era război, foamete, iar în familie erau încă mulţi copii mai mici. Tatăl lor, bunicul meu, un om cumsecade, de meserie tinchigiu,un rătăcit de prin lanurile Galiţiei din Polonia, a alunecat de pe acoperişul unei case şi după aceea nu a mai putut munci. Îi plăcea însă să se întâlnească cu oamenii la crâşma din cartier, şi cu o ţuiculiţă în faţă tălmăcea ştirile de pe front şi din lume. Nevoile familiei au trecut în sarcina bunicuţei care cosea pentru alţii la lumina strecurată prin perdeaua croşetată de la fereastră. Cu calm şi răbdare şi-a strâns în jur copii şi le-a cerut să contribuie fiecare la nevoile familiei, mai cu seamă că erau şi două fete care aveau nevoie de zestre si deci trebuia să fie ajutate. După război, când tata-şi făcea stagiul militar, unitatea lui a fost la aviaţie, la Pipera, în jurul Bucureştiului. Obişnuit cu munca de mic, el a găsit o tipografie unde mergea noaptea să lucreze. Cu banii căştigaţi cumpăra tăcerea sergentului şi a căprarului unităţii şi în felul acesta putea să-şi vadă de treabă, trimiţând câte puţin şi acasă. După armată a găsit angajament la tipografia Socec Lafayette, locuind la fratele lui, Pavel. Acesta închiriase un apartament la subsol lângă Gara de Nord, pe o străduţă laterală de lângă calea Griviţei. Tata dormea în bucătărie pe un divan acoperit cu o scoarţă. Tanti Fani ţinea de mai mulţi ani o pisică; în timpul nopţii pisica se aşeza, torcând, pe pieptul lui tata. El iubea animalele, dar nu putea să doarmă cu pisica torcând pe pieptul lui, aşa că o închidea până dimineaţa în cuptorul din bucătărie. Într-o dimineaţă însă, luat cu graba, a uitat să scoată pisica din cuptor şi la întoarcere a constat că ar fi fost mai înţelept să se mute în altă parte. Într-o zi din iarna anului 1932 tata a primit ştirea de la sora lui din Giurgiu, că Dunărea este îngheţată si că ei plănuiesc să treacă cu un grup de prieteni în Bulgaria, la Ruse. Tata s-a alăturat grupului şi, fiind dumincă, au mers în vizită şi pe la unii, şi pe la alţii. Aşa a nimerit şi în casa lui mama. Câteva luni mai târziu, în iunie, au făcut nuntă mare în curtea din calea Crângaşi la numărul 9 unde locuia tanti Raşela cu familia ei. Cele două surori gemene, tanti Raşela şi tanti Sofi, s-au făcut modiste, învăţând meşteşugul confecţionării pălăriilor de damă şi nu mai puţin arta de-a prezenta clientelor din magazin ultimile modele la modă atât în Bucureşti, cât şi la Paris. Apoi s-au măritat, părăsind şi ele oraşul natal. Tanti Raşela a fost cerută in căsătorie de un croitor din Bucureşti de două ori văduv, tată a doi băieţi din căsătoriile precedente. Scurt timp, la un an dupa nuntă, a născut şi ea un băiaţel, Benu. Tanti Sofi a cunoscut un tânăr care avea în Giurgiu o prăvălie de mărunţişuri, “La Degetar”, chiar în centrul oraşului, sau pe “Farfurie”, cum se numea acolo. Ultimul dintre fraţi, Manole, mezinul familie, a fost cel mai răsfăţat. Ceea ce bunica şi restul copiilor economiseau strângând bănuţ cu bănuţ pentru zestrea celor două fete, el, furişat cu cuţitul, forţa uşa dulapului şi curăţa tot ce găsea, mergând apoi in oraş să petreacă. În final a găsit şi el o fată din Ploieşti cu care s-a însurat şi-a intrat în negoţul de haine vechi. După ce-am fost lăsat cu tanti Raşela, am fost dus în camera musafirilor, şi lăsat să dorm în acest dormitor întunecat, încărcat cu mobilă veche şi grea, în care eram îngrozit de întuneric şi înspăimântat de umbrele furişate din afara curţii ce dânţuiau ca stafiile pe tavan. Dimineaţa tata a venit să mă scoale, m-a îmbrăcat şi am mers să mâncăm în bucătăria din fundul curţii. De acolo am mers cu autobuzul la gară unde între trenurile aliniate pe peron tata a găsit pe cineva, un domn cu o valiză în mână, căruia, după câteva cuvinte, m-a lăsat în grije. Nu mult după aceea, trenul s-a pus în mişcare. Eu, cu nasul lipit de geam, priveam vagoanele defilând prin faţă. Unele erau roşi, altele erau verzi ori albastre, cu inscripţii aurii de-a lungul geamurilor. Părăsind peronul, au dispărut şi ele ca şi forfota din gară. Domnul m-a ţinut tot timpul lângă el. Când ne-am dat jos în Piteşti, m-a dus la o prăvălie elegantă de pantofi de pe strada Mare. Aici lucra unchiul Herman. Când prăvălia s-a închis la prânz, unchiul Herman m-a dus la el acasă. Soţia lui, tanti Coca, nu avea copii şi s-a bucurat că mă vede. Ne-a servit cu bucate bune în sufrageria cochetă din centrul casei şi la desert am primit o cremă de ciocolată. “Îţi place?” m-a întrebat. “Mie î-mi place, dar mămica nu-mi face”, am răspuns, lucru care i-a făcut pe amândoi să râdă cu poftă. Când unchiul Herman era la lucru, după ce deretica şi spăla vasele, tanti Coca îşi lua o carte şi se aşeza pe pat ca să citească. I-a plăcut mult cititul şi spunea că are să scrie o carte. Când citea, nu suporta să fie deranjată, şi ca să nu aibe grija mea, mă ţinea lângă ea pe pat, spunându-mi să dorm. Dacă nu dormeam, mă lăsa să mă joc cu brăţara groasă de aur de pe mâna ei şi când mă plictiseam, îşi trăgea afară din bluză ţâţa ei albă şi rotundă şi-mi spunea să mă joc cu ea. . Mă revăd venind acasă cu unchiul Herman şi tanti Coca. Era in după amiaza zilei de Crăciun. Acasă la noi atmosfera era sărbătorească, era cald si frumos. Perdelele atârnau ca deobicei la ferestre lăsând lumina să pătrundă bogat în casă. Tata ne-a întâmpinat plin de bucurie, m-a săltat cu braţele lui voinice până la tavan, iar în pat mama ţinea un bebeluş în faşă, pe sora mea Simona. Bucuria mea cea mare a fost însă cadoul de Crăciun, o cutie împachetată frumos cu pompon tricolor făcut dintr-o fundă lucioasă care mă aştepta pe una din noptiere. Înăuntru era un avion cu două aripi si motor cu cheie. Tata a scos avionul din cutie, a răsucit cheiţa odată, de doua ori şi avionul a fost lăsat să meargă singur pe podea. Era cea mai frumoasă jucărie pe care am văzut-o vreodată. Avionul a mers până la perete, elicea se învârtea singură şi eu jubilam sărind prin casă. De bucurie, dupa câteva încercări, avionul s-a ascuns sub şifonier, de unde numai tata, culcat pe burtă, a reuşit să-l scoată afară cu cleştele de foc.
Ce înteresant este să vezi cum lucrează memoria! Nu împlinisem încă patru ani când mama a născut-o pe Simona şi cred că am văzut de sute de ori cum o alăpta, dar nici una din aceste imagini nu s-a întipărit pe acest formidabil ecran care ne leagă de trecut. Nu reţin nici o imagine care să-mi amintească dacă Simona dormea într-un pătuc, leagăn ori albioară, dar îmi amintesc exact cu detalii profund, că unicul meu prieten din această perioadă a fost o fetiţă de vreo nouă anişori, Gabi Ionescu, care locuia în aceaşi curte cu noi. Era un copil foarte ordonat, de două ori mai înaltă decât mine, care avea o colecţie de animale făcute de ea însăşi, din plastilină. Era de o dibăcie unică, frecând plastilina între palme până devenea moale şi uniformă ca o cocă, apoi, luând porţiuni reduse între degete, le fasona cu grije, creând diferite forme. Uneori combina plastilina de diferite culori, şi în felul acesta figurile ei păreau ca adevărate. Am încercat şi eu, dar tot ce am putut să fac a fost un fel de cârnat lung şi subţire vălătucit între palme care totuşi părea să semăne cu un şarpe. Cel mai mult mi-a plăcut şoricelul făcut de Gabi, cu bot ascuţit si o codiţă lungă, subţiindu-se către sfârşit. Mama lui Gabi era o femeie de statură potrivită, îmbrăcată într-un capot larg, înflorat. Ea îşi vedea de treabă în bucătărie şi uneori ne servea cu prăjituri sau bucatele ce le pregătea. Apartamentul lor era mai larg decât al nostru, lumina era difuză chiar şi în timpul zilei, iar în dormitor perdelele erau trase, lăsând numai lumina becurilor de pe noptiere să lumineze încăperea. Pe tata lui Gabi nu l-am văzut niciodată, nici nu ştiu dacă avea tată. De câte ori mama mă scotea afară să mă joc în curte când mă plictiseam, mă duceam să bat la uşa lui Gabi. Dacă ea nu era acasă, mama ei î-mi deschidea si mă lăsa să mă joc cu figurinele de plastilină de pe noptiera ei. Doamna Ionescu era ocupată la bucătărie, dar uneori venea să controleze ce fac, sau mă chema şi pe mine în bucătărie. Aici, vorbea cu mine, î-mi da să gust din cele pregătite atunci şi-mi punea întrebări despre noi. Într-o zi când Gabi nu era acasă iar eu mă jucam cu şoricelul de plastilină în dormitor, doamna Ionescu a venit să se schimbe şi, scoţându-şi capotul de casă, m-a întrebat ce vreau să fiu, cănd voi fi mare. “Aviator”, am răspuns. “Dece nu vrei să te faci doctor ca să vindeci oamenii?”, m-a întrebat în timp ce şi-a acoperit umerii cu un capot nou, curat. S-a aşezat lângă mine pe marginea patului. „Spune, nu vrei să fi doctor?” M-a luat de mână şi m-a tras între pulpele ei răsârind trandafirii de sub cămăşuţa de satin peste care capotul încă deschis atârna peste umeri. “Tu şti că eu am o bubiţă care mă doare? Aşa-i că vrei să-mi trecă durerea?” Am încuvinţat. Dintr-odată privirea ei a devenit foarte serioasă. M-a apucat de bărbie, m-a fixat cu privirea şi mi-a zis: ”Dar să şti, că nu ai voie să spui la nimeni. Dacă spui la cineva, mă supăr pe tine rău şi nu te mai las să te joci cu Gabi. Ai înţeles?” Am zis “Da”. După ce m-a mai privit odată în ochi, şi-a tras cămăşuţa peste pântecul ei reliefat şi sidefiu. “Uite aici mă doare. Vezi piticul ăsta? Aici mă doare.” Mi-a indicat cu degetul moviliţa răsărită din mijlocul văii întunecate dintre pulpe. “Pune tu limbuţa pe ea ca să-mi treacă!” M-a tras spre ea, forţându-mi capul pe deschizătura acea neagră de unde abia răsărea “piticul.” După un timp, când durerea îi trecuse, s-a ridicat din pat, si-a strâns capotul cu cordonul pe talie şi a venit cu un borcan de dulceaţă din care m-a servit cu o linguriţă cu vârf. “Nu spui la nimeni nimic, ne-am înţeles?” M-a condus până la uşe şi m-a lăsat să plec. În zilele următoare nu m-a mai lăsat să intru la ea, deşi ştiam că Gabi e acasă. Într-o dimineaţă însă, pe când eram în curte, m-a chemat întrebându-mă dacă vreau să mă joc cu figurinele lui Gabi. După un timp a venit să-mi spună că iar o doare “piticul”. S-a alungit lângă mine de-a curmezişul patului cu pântecul descoperit, ca s-o vindec. Tot ce-am remarcat a fost doar burta ei răsărită ca un aluat crescut ce se revărsa peste cuvertura patului. “Dă-mi foarfeca să scot copilul din burtă”, am cerut. Cred că legătura am făcut-o cu pântecul mamei mele când a fost însărcinată cu Simona. Insistenţele mele cu foarfeca, repetate obsedant, au determinat pe doamna Ionescu, supărată de-acum, să amâne intervenţia mea doftoricească pentru o altă dată. Nu ştiu ce anume s-a întâmplat, dar reţin că mama a menţionat odată că am vazut-o pe mama lui Gabi dezbrăcată. Ştiu însă precis că înainte de sosirea primăverii, Gabi s-a mutat din strada Sabinelor 10. Anul 1938 a adus, între altele, ştiri despre pregătirile de război, un guvern nou, guvernul Goga, şi concedierea lui tata de la ziarul Dimineţa, pentru că era jidan. N-a lipsit mult până ce domnul Tabacu ne-a spus că trebue să ne mutăm. Într-o dimineaţă tata ne-a dus la gară pe mama, Simona şi pe mine, a pus lucrurile noastre în trenul de Giurgiu şi ne-a lăsat să plecam la sora lui. Tanti Sofi locuia într-o casă veche, nu departe de prăvălia lor din centru oraşului. În vara acea, căldura dogorea ca în cuptor. Aglomeraţia din tren, trăsurile aşteptând în faţa gării, caii lovind cu copitele in ţărâna de pe drum şi tot praful aşternut pe noi după un drum lung, nu păreau să anunţe semne de bucurie în această vacanţă departe de casă. Casa lor era mare, avea camere multe înşiruite în vagon şi ţineau toate geamurile şi uşile deschise pentru aer. Era permanent asaltată de o droaie de copii, pentru ca tanti Sofi avea trei băieţi si o fată născută cam în acelaş timp cu Simona. Mai aveau o slujnică, o femeie slăbuţă care nu ştia de cine să asculte mai întâi şi cum să facă faţă între cei trei băieţi care nu încetau să zburde, să ţipe şi să se bată între ei, sau de părinţi care nu se puteau pune de acord cu ceace vrea celălat. Fetiţa lor, Lolica, plângea în pătucul ei, ceea ce o făcea şi pe Simona să plângă. Unchiul Rubin era încă la prăvălie iar tanti Sofi şi cu mama nu ştiau cum să rânduiască culcuşurile pentru noapte. Eu am fost pus să dorm în camera băieţilor, în acelaş pat cu Hermuş, vărul meu mijlociu care era mai mare decât mine cu doi ani. Iancu, cel mai mare dintre fraţi, trebuia să doarmă cu Jakitu, care era mai mic decât mine. Dimineaţa când m-am sculat, patul nostru era ud, iar Hermuş a început să râdă de mine împreună cu fraţii lui arătându-mă cu degetul în timp ce săreau pe pat: “Pişăciosul, Pişăciosul, s-a pişat în pat” De-atunci în fiecare dimineaţă eram arătat cu degetul şi râdeau de mine. Până atunci, nu ţin minte să fi dormit în pat ud. Numai mama, mai înţelegătoare, mă strângea la piept şi-mi şoptea la ureche să nu mă supăr, curând o să mergem la noi acasă.
După câteva săptămâni, într-o duminică după masă, am fost conduşi la gară. De data asta toată familia încluzând femeia de serviciu care ajuta la bagaje, a venit până la tren. Mama cu Simona în braţe şi cu mine de mână, nu ştia la cine să asculte mai întâi, primind sfaturi, sărutări şi îmbrăţişări de despărţire. Nu i-a fost uşor aici: gălăgia şi ropotul făcut de cei patru băieţi, dacă mă înclud şi pe mine; plânsul fetiţelor care se luau la întrecere care să ţipe mai tare; accesele de gelozie ale lui tanti Sofi; lacrimile ei aproape zilnic când unchiul Rubin venea seara târziu acasă, băut şi cu chef de ceartă. Cel mai mult o mânia faptul că a ajuns să fie socotită ca un fel de servitoare în casă, pentru că ea nu se sfia să dea o mână de ajutor când era nevoie. Tata ne-a aşteptat în Bucuresti la gară. Ne-a ajutat să coborâm din tren, ne-a luat pe rând în braţe la sărutat şi apoi am mers la tramvai la clasa a doua. Am coborât curând, numai după câteva staţii, am trecut pasarela de lemn pentru pietoni a podului Grant pe sub care se vedeau lunecând trenurile cu multe vagoane. In sfârşit am ajuns la noi acasă, pe strada Eduard Grant. Era ceva mai mică decât aceea din strada Sabinelor, avea curtea nepietruită, cijmeaua în fundul curţii şi două corpuri de case, faţă în faţă. În casa din dreapta locuia proprietarul, domnul Dobre. Noi locuiam în partea opusă, împărţind clădirea cu alţi chiriaşi. Aveam doar o cameră şi bucătărie către stradă. Dormitorul era mai mic, cu pereţii albi, un geam adâncit într-un zid gros şi toată mobila noastră părea aici îngrămădită în spaţiul prea strâmt. Întregul mobilier, paturile, şifonierul, toaleta si noptierele erau confecţionate din lemn masiv de stejar cu lustru natural ca şi aurul din părul lui Simona, sora mea. Un covor mare de iută acoperea podeaua care mai mult zăcea sub mobilă. Cu excepţia unui spaţiu mai larg între paturi şi fereastră, era greu să te strecori în celelalte direcţii. Peredele croşetate de mama îmbrăcau fereastra, iar în colţ, între geam şi uşa de la bucătărie, locul era ocupat de un godin negru de tuci de două ori mai mare decât mine. Burlanul se ridica până aproape de tavan, iar cotul intra în perete. Nu aveam lumină electrică. Bucătăria era îngustă, cu pământ pe jos. O rogojina mare acoperea spaţiul din perete în perete, peste care erau întinse preşuri ca să ţină iarna de cald. Tanti Raşela, sora lui tata, locuia numai cu o stradă mai departe de noi şi parcă o văd venind, destul de des, însoţită de Maria, femeia de serviciu care o ajuta să care un coş din nuiele împletite, încărcat cu alimente. Tata era plecat de-acasă toată ziua. Când se întorcea seara, stătea de vorbă cu noi în jurul mesei şi uneori se ne spunea poveşti sau se juca alături de noi. Odată s-a apucat să construiască un aparat de radio cu galenă pe care l-a montat la geam, în dormitor. Cu căştile pe urechi, răsucea cu răbdare periuţa închisă în tubul de sticlă pe cristalul galben din tub, dar nu a reuşit să găsească nici un post. Toate încercările lui au fost zadarnice pentru că din aparatul acela nici o vorbă, nici un sunet sau zgomot nu s-a auzit vreodată. În schimb, aceste căşti au devenit jucăria mea preferată pentru că, instalat lângă geam pe un scaun, cu căştile pe urechi, mă vedeam când un mare aviator, când şofer ori combatant celebru. Câteodată tata ne ducea sâmbătă seara la cinematograf. Era unul aproape de casă, pe şoseaua Crângaşi. Ne lăsa să-l aşteptăm in holul cinematografului, în timp ce el mergea la director cu ziarul în mână, să-i arate reclama tipârită de el în ziar. Aşa puteam intra pe gratis. După film, mama se oprea la semigeria grecului din colţ de unde cumpăra un cornet de seminţe de dovleac, sau chiar câteva bucăţele de dovleac copt, cald, abia scos din cuptor. Mie-mi plăcea mai ales crusta înegrită pe deasupra, care era dulce ca mierea. Apoi mergeam acasă la culcuş. Pe timp de iarna mergeam să mă joc cu un băieţel din curte, ceva mai răsărit decât mine care ştia să scuipe şi să fluiere printre dinţi. Pe partea celaltă a străzii locuiau niste fetiţe. Una avea o sanie mare de fier şi uneori mă trăgea de-a lungul trotuarului acoperit din belşug cu zăpadă. Când mă răsucea instantaneu, mă rostogoleam pe caldarâmul murdar şi mergeam acasă cu hainele ude, cu paltonaşul plin de zăpada culeasă din căzături, şi cu mâinile îngheţate. După ce mama imi trăgea mănuşile cu un deget croşetate de ea, în bucătăria caldă durerea părea şi mai cumplită şi mă făcea să plâng. Într-o zi fetiţele m-au chemat în curtea lor, într-o magazioară mică, rânduită cu lemne de foc gata despicate. Voiau să ştie cum fac băieţii prostii între ei. Nedumerit, nu ştiam ce vor. Ca să înţeleg mai bine ce întrebau, două dintre ele au luat câte-un lemn în mână, ţinându-l acolo unde se cuvine peste paltonaşele. Stând faţă în faţă cu lemnele puse cap la cap, mă întrebau dacă aşa? Eu am încuvinţat. Către primăvară, intr-o zi pe înserat, lumea a început să fugă spre piaţă zicând că arde cinematograful. Mama a luat-o pe Simona în braţe şi a dat fuga odată cu vecinii să vadă despre ce era vorba. Eu am rămas acasă singur, continuând să mă joc pe covor lângă masa din bucătărie. Pe deasupra, pe faţa albă de masă, era o farfurie aburindă plină cu prăjituri pudrate cu zahăr. Când s-a-ntors, mama s-a uitat la farfurie, s-a uitat la mine si m-a întrebat: “Dorel, ai mâncat prăjituri?” “Nu”, am răspuns. Neîncrezătoare, m-a mai întrebat odată: ”Spune adevărul, că nu te bat. Ai luat prăjituri?” “Nu”, am răspuns, continuându-mi jocul. Lui mama i s-a părut acum că sunt nu numai un mare mincinos, dar şi sfidător pe deasupra. Cu cleştele de foc în mână, m-a tras spre ea strigând: “Să nu mă minţi! Înţelegi? Să nu mă minţi!” şi m-a pocnit cu cleştele peste cap. Când a văzut sânge, s-a speriat, m-a luat în braţe, m-a sărutat, m-a bandajat la cap şi m-a ţinut în braţele ei până am adormit. Întâmplarea asta nu avea să rămână, din păcate, unicul incident în care am fost pedepsit, spunând adevărul. Tata a venit acasă cu vestea că a fost mobilizat în armată. Cu chiria în restanţă, domnul Dobre i-a pus în vedere că trebuie să ne mutăm.
Ne-am mutat pe strada Tabla Buţii 29 la doamna Stela. Strada cobora din şoseaua Giuleşti până aproape de Piaţa Grant. Pe vremea acea străzile din cartierele mărginaşe aveau trotuarele pavate numai pe o singură parte, cealată fiind numai pietruită. Noi locuiam pe partea cu pavaj. Un singur corp de case într-o curte neobişnuit de lungă şi îngustă. Apartamentul nostru era spre fundul curţii, după cel al doamnei Stela. Aveam, la fel, o cameră şi bucătărie. În curte, doamna Stela creştea mai multe orătănii, găini, raţe şi un porc care alerga nestingherit din fund până la poartă. Către gard, jos la stradă, se afla un puţ cu scripete şi lanţ de care atârna o găleată îngustă de metal ce scotea apă rece din adâncimi. Către centrul curţii, era şi o cijmea de unde se căra apa în casă cu găleata. Doamna Stela şi domnul Gică, soţul ei nu aveau copii. El era un om blând, foarte liniştit, totdeauna îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă si cravată. Politicos şi harnic, mă lăsa să privesc când muncea prin curte şi chiar vorbea cu mine, arătându-mi cum trebue făcut lucrul respectiv. Era un bărbat frumos, îngrijit, cu părul ondulat pieptănat într-o parte şi o mustăcioară mică, pictată parcă în negru, dar avea un ochi de sticlă fixat într-o pozitie unică ce-i da un aer straniu. Acasă, tata îi spunea „Chiorul”. Curând l-am văzut pe tata venind acasă îmbrăcat militar, în tunică şi pantaloni verzui, ghete negre lustruite, din care ieşeau, răsucindu-se până sub genunchi, jambierele făcute din postav de aceaşi culoare. O şapcă largă cu cozoroc negru îi acoperea fruntea. Cum era înalt şi slab, părea şi mai subţire în uniformă. Venea numai în trecere pe acasă, pentru că trebuia să fie tot timpul în regiment. Tanti Raşela continua să vină aproape zilnic la noi cu coşul încărcat cu de toate, dar totdeauna pe fugă pentru că unchiul Aurel, soţul ei, era gelos şi zgârcit. Uneori o trimitea numai pe Maria la noi, cu câte ceva. Odată, către toamnă, după ce a fost lăsat la vatră, tata m-a luat de mână la băcanul de peste drum unde avea un cont de achitat. Pe tejghea băcanul avea mai multe borcane cu bomboane felurite, îmbrăcate în poleală şi hârtie de toate culorile care făcea să-ţi lăse gura apă. Erau şi bănuţi de ciocolată cu chipul regelui Carol purtând un chipiu de metal strălucitor şi panaş ca la defilare, copia banilor adevăraţi din aur sau din argint. Văzându-mă atât de absorbit de acesti bănuţi, tata a cumpărat doi bănuţi de aur pentru mine şi Simona. În spatele casei, la vecinul de alături, creştea în curte un corcoduş mai înalt decât casa noastră. Nenea Gică, proprietarul, s-a urcat sus pe acoperiş prin uşa de la podul casei şi m-a luat şi pe mine acolo sus. Crengile corcoduşului se întindeau peste acoperişul nostru, lăsând să sclipească în soare corcoduşele gabene ca aurul. Nenea Gică trăgea câte-o creangă spre el, aşezat pe acoperişul de tablă, ţinându-mă pe mine între picioarele lui. Culegeam amândoi fructele de pe creangă într-un vas adus de jos şi mâncam pe îndestulate fructele gălbui şi zemoase de care era greu să te deslipeşti. Când mama m-a văzut pe acoperiş, era să leşine. În toamna acea am fost dat la grădiniţă. Era una chiar pe strada noastră, colţ cu şoseaua Giuleşti. M-a luat tata într-o dimineaţă, îmbrăcat în şorţuleţul cu careuri mici albe şi bleu, cu guleraş alb scrobit şi o funda mare roşie la gât. M-a dat în primire unei profesoare tinere in curtea şcolii şi m-a lăsat cu lacrimi în ochi, părăsit parcă într-o lume complect străină. Profesoara, tănără şi frumoasă, ne-a adunat precum cloşca îşi adună puii şi ne-a adus în clasă. Aici ne-a rânduit la măsuţele cu căte două scăunele fiecare. După ce ne-a întrebat pe fiecare cum ne cheamă, ne-a pus să stăm cu mâinile la spate, apoi ne-a dat câte-un pătrat de postav gros şi ne-a învăţat cum să perforăm cu acul desenul tipărit pe-o foaie de hârtie. Lângă mine la măsuţă stătea o fetiţă care vorbea tot timpul si care mă înţepa cu acul pe sub bancă. De aceea profesoara a mutat-o in prima bancă. De câte ori mergeam afară in recreaţie, ne înşiruia doi câte doi în faţa uşii şi ţinându-ne de mânuţe, mergeam pe coridor în linişte până afară în curte. La fel trebuia să intrăm în clasă. Într-o seară, în timpul iernii, ne-am întors de la un cinematograf de pe calea Griviţei. Ajunşi acasă, mama a avut chef să mânănce ceva dulce. Încă cu pardesiul pe ea, pardesiul acela bleu-marin de gabardină, cu nasturi mari de lemn si cu mânicile croite cu colţ la închietura cotului, a deschis brusc uşile cu geamuri de cristal ale vitrinei. Acolo-şi ţinea toată văsăria bună, cristalurile si porţelanurile din zestrea ei de fată şi cadourile primite la nuntă. Voia să scoată farfurioarele de dulceaţă cu bordură roşie şi pictate pe fund. Tata cu Simona adormită în braţele lui şi cu mine de-o mână, privea din pragul uşii ce vrea mama să facă. Trăgând de uşi, partea superioară a dulapului s-a dezechilibrat şi era cât pe ce să se răstoarne peste mama. Ager, tata s-a repezit cu o singură mână şi a oprit căderea dulapului, dar toată văsăria din el, cele mai frumoase farfurii, ceşti şi pahare din porţelan fin si cristal, au alunecat în şir neîntrerupt până la podea, transformându-se în cioburi pe jos. Tragedia a fost cumplită. Lacrimile mamei nu mai conteneau. Jelea de parcă murise cineva şi-l suduia pe tata că nu a fost în stare să monteze dulapul în aşa fel ca să nu se răstoarne. A ţinut-o aşa timp îndelungat. Tata, supărat şi el, fără să scoată o vorbă, ne mai putând răbda plânsetele şi ocara, s-a înervat şi a forţat-o pe mama să meargă la culcare. Ea nu a vrut să se supună şi-a-nceput să-l lovească cu pumnii pe piept. Aşa s-a pornit bătaia. Simona s-a trezit şi-a-nceput să ţipe, eu deasemeni, cu ochii şiroind in lacrimi, priveam neputincios din colţul meu, neştiind cui să mă adresez, iar mama plângea istovită pe marginea patului. Tata a dispărut în noapte fără palton şi pălărie. Dimineaţa următoare ne-am trezit îmbrăcaţi pe patul cu covertura răvăşită, în casa rece, cu cioburile încă împrăştiate prin toată bucătăria. Mama avea ochii roşii, faţa tumefiată cu o vânătaie sub ochi. Tata încă nu s-a întors acasă. În zilele următoare treceau unul pe lângă celălalt fără să se vadă şi fără să-şi vorbească. Când mama i s-a plâns lui tanti Raşela într-una din zile, aceasta i-a spus că tata este fără de lucru de peste o lună şi că merge zilnic în gară şi cară bagajele la oameni. Uneori vre-un comisioner din Piteşti sau Giurgiu îi cerea să facă câteva cumpărături pentru ei şi în felul acesta reuşeşte să aducă acasă ceva bani. Mama niciodată nu a ştiut nimic despre felul în care tata întreţinea casa. Acum a rămas gânditoare, cu ochii plutind în lacrimi. În ziua acea, când tata a ajuns acasă la prânz, mama l-a întâmpinat cu mâncarea aburind in farfurie şi o vază cu flori proaspete ce păreau să zâmbească din mijlocul mesei.

(Va urma)


iunie 12th, 2008

Păstorii nu se mai întorc.
Şi-au părăsit oile
Înşirate pe marginea drumurilor
Ca mărgelele albe
Risipite pe pieptul păros
Al unui uriaş adormit.
De undeva din Cer, de la strămoşi,
Poate chiar de la victima care s-a stins
Din prea multă încredere în oameni,
Au primit semnalul abandonului
Printr-un fluier din os.
Câinii credincioşi, prieteni buni, au devenit lupi.
În locul stânelor ca nişte ciuperci colorate
Împrăştiate prin văile verzi,
Au apărut creaturi din altă lume.
Monştri din coşmarurile iernilor
Petrecute prin pustietăţile Bărăganului
Adormit sub zăpezi.
Spiriduşii sug lapte din ţâţele oilor.
De pe bâtele moştenite de la bătrâni
Vor fi şterse urmele încrustărilor
Cu care cei pierduţi în istorie
Îşi numărau oile, împărţeau laptele,
Se rugau Cerului de iertare
Pentru nevinivaţíi miei
Sacrificaţi la mesele Paştilor.
Vor fi adunate, uitate
La muzeul oierilor care nu se mai întorc.

Dan David, Los Angeles, Feb.-11-2007.

Între ciocan şi nicovală

iunie 12th, 2008

Vine timpul, câteodată, când vreau să mă sparg ca pe o păpuşă de porţelan sau să mă pun, în acelaşi timp, nicovală şi ciocan şi să lovesc cu ciocanul, să mă răstignesc pe cruce, să bat cuie singur, în palme şi în minte. Starea este similară cu aceea, în care aş fi într-un sac mai mic decăt corpul cu sufletul şi mintea. Sacul nu are ieşiri pentru mâini, picioare şi cap. Senzaţia este de sufocare totală. Şi nu de puţine ori, mi se întâmplă aceasta. Şi cred că mulţi au aceaşi senzaţie ca şi mine, când tensiunile se acumulează şi incearcă să explodeze şi nu au unde.

Mintea, uneori, aglomerată şi înghesuită de prea multă informaţie negativă, străpunge clipele-timp şi se revarsă din interior spre exterior. Nu de puţine ori, rămân tâmp cu ochii fixaţi într-un loc, într-un punct care nu spune nimic şi stau, stau aşa, fără să gândesc nimic, ca hipnotizat. Dacă cineva mă surprinde cu privirea, fulgerător, cred că gândeşte: “Săracul… este plecat… departe…”

Apoi vin zilele de nebunie. Nu mai sunt bun de nimic. Casa, locul meu de refugiu, se transformă în monstru care mă înghite. Fotoliul mă străpunge cu arcuri nevăzute care nu au loc pe retina ochilor. Masa a devenit prea strâmtă şi mică, ca să o mai cuprind cu mintea. Farfuria de mȃncare, prea mare, şi mâncarea proastă şi prea puţină. Şi toate devin, încetul cu încetul, obiecte de tortură ce şi-au redus sau mărit dimensiunile. Nevasta o văd deşelată şi crăcănată. Parcă are păr pe faţă. A devenit dintr-o dată bătrână la 25 de ani. Eu în oglindă mă văd un monstru. Copii parcă sunt prea mici, pitici şi totul este anapoda.

Iubitul meu televizor a devenit un ochi monstrous, care îmi toarnă zilnic, ca o cifă de beton, absurdităţi care îmi distrug şi macină viaţa, ca şi cum ar fi netezită cu pila, încet, câte puţin şi sigur.

Unii revarsă această acumulare unde se nimereşte, la întâmplare, în capul oricui, dar mai ales asupra celor care sunt mai aproape: familie, prieteni, vecini sau chiar în autobuz sau la o intersecţie din maşina personală. Eu tac şi adun, acumulez.

Dimineaţa, în apropierea orei de deşteptare, simt că sunt în tensiune, în stare de semi-somn, acea stare în care nu deschid ochii să văd dacă este lumină, nu vreu să ascult zgomotele obişnuite de dimineaţă şi sper ca ceasul să nu mai sune niciodată. Dar nu este aşa…

În încordarea zilei ce a început, a clipelor între starea de somn şi nesomn, dintr-o dată creierul îmi este înţepat strident, cu clipa sosirii-pornirii deşteptătorului, chiar dacă am avut grijă să pun cea mai suavă melodie care îmi place. De aceea butonul de resetări este cel mai tocit. În multe dimineţi, am ajuns să urăsc melodiile cele mai plăcute mie. Aşa că, de un timp încoace, pun cele mai nesuferite melodii, căci tot năuc şi cu un ciocan în cap mă scol. Cel puţin rămân cu speranţa că o să-mi revin şi nu o să mai urăsc muzica preferată. Mă întorc şi mă sprijin cu picioarele atârnate, moi spre podea, sprijinind-o cu cele mai ciudate poziţii. Cu capul in jos, cu ochii încă închişi parcă îmi vine să dau dracului tot, să mai trag un pui de somn. Dar un ciocănel mic, deja începe să mă lovească.

Şi… timp de o secundă am un vis. Simt ca m-am întors cu interiorul spre exterior şi exteriorul spre interior. Simt toate organele expuse pericolului de a cade din mine. Inima stă să cadă şi atârnă într-o parte. Mă aplec… o aud… zvâc… zvâc… ca o tobă surdă. O văd cum se contractă ritmic. Îngrozit, încerc să mă întorc şi nu pot. Simt sacul care nu îmi dă voie. Parcă sunt un sac de aspirator întors. Apoi gândurile au devenit ramuri care se agaţă de tot ce este în casă. Unul, fulgerător, se aruncă ca un braţ spre cel mai iubit tablou al meu şi îl face praf. Altul se repede şi îmi face zob combina de sunet. Un al treilea se apucă să zgârie cu sârguinţă pereţii zugrăviţi.

– Auuu… ce doare!!!

Totul este făcut praf de gȃnduri, în căsuţa mea. Numai televizorul rămâne intact şi ca un obiectiv de binoclu sau de aparat de fotografiat, se apropie de mine ca un monstru cu un singur ochi. Picături mari de sudoare, uriaşe, le văd că se rostogolesc prin faţa mea, pe o stradă în ceaţă, picături care intorc capul cu o gură strâmbă care ţipă la mine:

– Nu te lăsa.

Şi scena dintr-o dată se schimbă. Fac sex. Doamne, înnebunesc. Corpul întors spre interior. Nu înţeleg, dar mă văd pe mine cu exteriorul meu în interior şi pe soţia mea. Ea se uită din mine, fericită. Senzaţia este cumplită, în acelaşi timp de extaz şi de fericire. Fericire la extrem şi durere de moarte. Leşin. Deodată, încet de undeva, aud zgomot:

– Heii… zice ciocănelul înnebunindu-mă, şi începe să înşire ce datorii am, ce trebuie să cumpăr şi nu mai termină cu înşiratul.

La naiba. Oare de ce îmi trebuie toate astea? Ca să mă trezesc ca un dobitoc zi de zi, la ora asta de dimineaţă? Şi tot eu îmi răspund. Aşa, de aia, trebuie, fiindcă… şi nu mai încerc să motivez singur de ce trebuie să mişc purtătorul sufletului cu două picioare si fundul spre baie. Tresar… da… visul…

– Doamne, ce-i cu mine?!

Mă ridic. Picioarele damblagite tremură îngrozitor. Mă aşez iar şi stau câteva minute tâmp. Iar mă ridic şi mă îndrept spre hol.

Bâjbâi în semiîntunericul holului… auuu… mama mă-sii, mi-am lovit degetul mare la tocul uşii. Durerea m-a străfulgerat până la ciocănelul acela şi împreună mi-au dublat încordarea. Sar într-un picior până la uşa băii şi şontâc, fac doi paşi până în faţa oglinzii. Văd o mutră răvăşită, părul năclăit de parcă nu făcusem baie aseară, barba crescută şi o faţă boţită. E drept că aseară am băut două pahare de votcă. Votcă bună, nu porcărie cu etichetă lucioasă, aşa-zisă de import şi făcută într-o magazie sau fostă hală industrială dezafectată, cu mijloace de mâna a zecea. Nu de aceea mă chinui în fiecare dimineaţă? Măi, frate, nu pot să mă duc aşa! Trebuie să mă bărbieresc. Mă uit la ceasul de deasupra oglinzii şi văd că iar sunt pe muchie cu timpul, iar o să rad din piele.
Mă, şi al naibii ciocănel nu mă lasă!!! Ȋmi zice:

– Ce stai, hai, nu lenevi, grăbeşte-te, că iar vei primi observaţii.

Şi nu am încotro. Pun mâna pe spray-ul cu spumă, dau rapid şi trec la despăduritul obrazului si a bărbiei, încercând de astă dată să nu mă scrijelesc. Na, că tot am tăiat un pic! Pansez rapid cu un tampon şi trec mai departe la tăierea pădurii crescute pe faţa mea. Şi de fiecare dată îmi revine aceaşi întrebare:

– De ce ne creşte păr pe faţă?

Răspunsuri sunt multe, dar niciodată nu am găsit unul care să justifice că trebuie să rad această pădure în fiecare zi!

În sfârşit, am terminat cu baia. Mă îndrept dezmeticit de-a binelea spre bucătărie, dând cu mâna atent frizura într-o parte. Ciocănelul stă acum liniştit, numai că dă un pic din codiţă în ceea ce priveşte timpul. Este bine, mă încadrez în el. Cum am reuşit, am reuşit. Deschid frigiderul şi iau o banană. Ei… îmi ajunge. Şi în timp ce o decojesc, torn cafea rece de ieri în cană. Am mâncat jumătate de banană şi o abadonez pe masă. Iau tacticos din pachetul de ţigări de pe masă o ţigară şi o aprind. Trag adânc în piept şi sorb o gură din cafea. Ei… aşa mai merge. Parcă se întrezăreşte o zi bună. Mă uit în jur. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată mi se pare că ceva este schimbat în bucătărie. O întreb pe nevastă-mea… şi ea spune:

– Ce, dragă, te-ai ţăcănit? Ce să schimb? Cu leafa ta de-abia ne ajungem să mâncăm şi să ne plătim toate! Încă mai rămân datoare câteodată!

Are dreptate. Probabil eu vreau schimbare si mi se năzăreşte că s-a schimbat ceva. V-am spus eu că ciocănele repetate te pot termina şi începi să baţi câmpii sau să ai iluzii încă de dimineaţă.

Am terminat cafeaua şi ţigara. Iau rapid pachetelul cu mâncare, că bani de mâncat afară… de unde? Cu el în mână cobor cu liftul jegos, strâmb şi hurducăind de mai primesc un ciocan în cap. Oare nu am ghinionul ori să se înţepenescă, ori să se prăbuşescă? Şi unde mai pui că miroase îngrozitor a nespălat, mai ales că într-un colţ azi-noapte vreunul şi dat prea-plinul de băutură afară.

Ies din lift şi cu paşi repezi împing uşa scării de bloc vopsită în verde comunist, destul de grea. Încă nu au ajuns culorile capitalismului şi în scara asta. De! Oameni mai nevoiaşi şi mulţi pensionari.

Mă îndrept rapid spre rabla mea de maşină. O Dacie de prin anii ‘96. E ruginită, cârpită, dar încă mi-e dragă. Din câte nu ne-a scos, săraca…

Deodată, ciocanul (şi nu ciocănelul) mi-a tras una… nu mai am benzină?!! Am venit târziu aseară şi grăbit am uitat sa pun. Pfff… ce mă fac? Mi-o ajunge până la benzinarie? Dă, Doamne! Şi rapid descui şi intru. Miros înţepător de ţigări. Până şi eu simt duhneala veche. Nu am ce să-i fac. Cred că a intrat şi în tablă.

Ȋncerc s-o pornesc. Poc, trosc, fârc, sfrrr, dâg… dâg… dâg… şi o ia bătrâna din loc, tremurând din toate încheieturile. Eii… nu mă lasă ea pe mine. Şi parcă înduioşat, mângâi uşor volanul cu dragoste. Deodată trag rapid mâna si mă uit prin geam, să nu mă vadă vecinul. Şi el tot cu o Dacie, dacă mă vede că mângâi volanul, zice că am înnebunit.

Bag în viteză şi uşor printre blocuri, merg spre principală. Mamă, ce trafic şi astăzi! Bolizii trec prin faţa mea. Eu mă fac mic, în mica şi vechea mea maşină. Ce, o să-mi dea ăştia voie să intru? Curaj băiete că ciocanul îţi face creierul praf. Şi bag botul maşinii înainte, curajos. Na, că unul la fel ca mine mă lasă să intru. Şi târ .. târ, ajung la intersecţie exact când se pune roşu. Am rămas cu maşina pe trecerea de pietoni. Un oacheş se uită strâmb la mine şi zice:

– Băăă, schimbă maşina din mileniul trecut, că nu vezi că o împrăştii pe stradă, mama mă-tii, că era să dai peste mine. Nici nu apucase să treacă de bordura trotuarului, cȃnd eu eram deja pe zebră. Evident că nu am pus în pericol absolut pe nimeni.

Bag capul între umeri şi tac. Sunt solid. Am practicat rugby. Dacă mă dau jos, îl fac să simtă că l-a lovit un buldozer, dar ce folos, că sunt mulţi din ăştia în ţară şi nu fac eu primăvară cu o floare. Şi apoi o fi şi el cu ciocane în cap ca şi mine. Sau greşesc şi merită o lecţie. Dacă toţi zic ca mine, ne şi scuipă când au chef.

Ajung la benzinărie. Înăuntru, o frumuseţe de fată. Îmi zâmbeşte de parcă mă cunoaşte de când lumea. Şi încă fericită. Cred că are vreo 19 ani. Ce înseamnă să nu ai multe ciocane date în cap. Mai simţi că trăieşti şi mai ai chef să şi zâmbeşti. M-am luminat şi eu niţel. Am spus o mică glumă. Ea a zȃmbit languros, dar eu trebuia să ajung la muncă. Ce bine ar fi dacă ne-am zămbi unii la alţii aşa… Deodată, simt o cădere în mine. Nimic nu ne-ar costa. Decât un zâmbet! Un dar! Ciocănelul bătea. Dau să deschid uşa de la benzinărie şi am capul puţin întors. Mă izbeşte un zdrahon care a dat năvală intrând pe uşă, zbierând şi cu privire de nebun.

– Dă-te, bă, la o parte!!! Ce, eşti chior ? Nu mă vezi cât sunt, că acuşi… şi namila cu umeri cât un camion trece pe lângă mine de parcă aş fi fost o muscă, gata să fie strivită.

Tresar şi ies rapid. Bag benzină şi intru din nou în trafic. Cu rabla mea sunt claxonat, că săraca demarează greu. Alţii trec pe lângă geamul meu şi tot din maşini de alea, cȃt de două ori preţul apartamtului meu, îmi trȃntesc:

– Bă, schimbă, bă, maşina, că încurci lumea! Ia uite, dom’le, cum le dă voie să circule la alde ăştia? Trebuie scoşi naibii de pe şosele!

De nu ne-ar fura şi munci, ăştia ne-ar executa. Personaje ca ăsta se duc acum şi dau o şpagă, prind o licitaţie şi fac venitul meu pe zece ani, dacă nu pe o viaţă. De unde, Doamne, bani să schimb rabla mea?

Cu chiu, cu vai, ajung la serviciu. Mă uit la ceas. Am întârziat zece minute. Încă nu a trecut sfertul de oră. Pe scări mă întâlnesc cu şeful. Mă mir că a venit la ora asta. Timid mă dau la o parte.

– Bună dimineaţa!
– Măi, nu te mai strecura pe lîngă ziduri. Dacă mai întârzii o dată… afară cu tine! M-am săturat. Ai penallizare 20 la sută din leafă. Şi începe să cauţi în altă parte! Să nu zici că sunt băiat rău şi nu te-am avertizat!

Eu am rămas înţepenit pe treaptă, sprijinit de perete. Prin geamul de la scară se aude vocea şefului:

– Băi, boule, de ce ai parcat maşina acolo?

Şi aşa începe o zi de muncă din viaţa mea nenorocită şi poate a altor sute de mii.

Ciocanul acela şi sacul, din când în când, mă aduc în situaţia descrisă la început.

Un sărut

iunie 12th, 2008

Un fîlfîit m-a trezit în noaptea înstelată. Haloul Lunii străbătea un voal de nour. Umbre discrete foşneau frunzişul poenii ce mărginea Lacul ascuns în inima munţilor. Am ieşit din cort, neîndrăznind să rup vraja nopţii cu jeturi de lanternă. Foşnetul s-a transformat într-un grup de tineri ce s-au zbenguit în oglinda lacului. Îi urmăream, nostalgia tinereţii dîndu-mi ghes să mă alătur. Un semn discret din partea lor m-a făcut să alunec în undele luminate Celest. Am redevenit din nou tînărul zburdalnic, furînd sărutul ud al uneia din codane. Ne-am jondănit pînă la destrămarea Nopţii. În roua zorilor m-am regăsit singur pe malul lacului.
Am purces prin vraja naturii pe meandrele izvorului ajungînd la o bisericuţă de şiţă. Un sihastru bătrîn făcînd mătănii mi-a venit în întîmpinare tămîindu-mă; făcîndu-şi des semnul crucii m-a întrebat dacă am dansat cu Ielele. Uitîndu-mă în oglinda timpului i-am răspuns că DA.
Acum aştept un alt tînăr sărutat care să continue destinul.

“Antonescu avea un respect foarte adânc faţă de mama mea” – interviu cu Majestatea Sa, Regele Mihai

iunie 12th, 2008
Regele Mihai cinstește memoria Reginei Mamă ElenaRegele Mihai cinstește memoria Reginei Mamă Elena

În ultima vreme au aparut contestări, în special pe internet, ale rolului regimului Antonescu in Holocaustul din România în timpul celui de-al doilea război mondial. Cei care contesta concluziile raportului Comisiei Wiesel susțin că e vorba de o “culpabilizare a poporului român”, deși raportul delimitează clar responsabilitatea regimului lui Antonescu. Mai mult, în raport sunt menționați români care au contribuit la salvarea evreilor în această perioadă, și care au fost distinși cu titlul “Drepți între Popoare” de către Memorialul Holocaustului Yad Vashem, de la Ierusalim. Printre aceștia se numără la loc de frunte Regina Mamă Elena, care prin intervențiile sale pe lângă Ion Antonescu a salvat viața a nenumărați evrei din România. Pentru prima oară, Regele Mihai a vorbit despre rolul Reginei Mama în salvarea evreilor într-un interviu în exclusivitate pentru Radio România, acordat la Palatul Elisabeta din București.

Cum a ajuns Regina Mamă să se implice în salvarea evreilor din România care erau persecutați de regimul lui Antonescu?

Am auzit că se întâmplă anumite lucruri cu evreii noştri la Bucureşti, aici în ţară, şi aveam contact, şi mama mea şi cu mine, destul de des cu rabinul şef care era atunci la Bucureşti, Şafran, şi ne explica puţin cam ce se întâmplă, cam ce are să se întâmple – cred că ştia el mai multe lucruri –, şi atunci mama mea s-a sesizat foarte tare pe toată chestiunea asta, şi de la una, de la alta, ea a reuşit faţă de Antonescu. Antonescu era un om destul de bizar în anumite lucruri, fiindcă făcea ce toată lumea ştie, dar avea un fel de… cum să spun, un respect foarte adânc faţă de mama mea. Şi ea a reuşit, în cursul mai multor luni, să-l domolească în ceea ce făcea el cu evreii, şi a reuşit într-o bună măsură.

Cum aveau loc întrevederile, îl primea pe Antonescu în audienţă şi cerea, în cazuri concrete de evrei, să nu fie deportaţi?

Cred că au fost câteva cazuri dar eu nu ştiu, nu mai ţin minte exact cine erau, câţiva alţii… Dar în special ea se ocupa, cum să spun, aşa, în grup, de evrei, nu atâta de persoane. Pe ici, pe colo, da, au fost câţiva pe care ea îi cunoştea bine.

Care era răspunsul lui Antonescu la aceste intervenţii?

Antonescu ca să-i spună ei ceva special nu cred că i-a spus, dar s-a văzut puţin că a lăsat-o mai încet în momentul ăla. Pe urmă au fost cei care au trimis, nu numai evreilor, dar şi românilor şi altora, în Transnistria de atunci – şi a reuşit, totuşi, să trimită tren, sau mai multe trenuri de aici cu mâncare şi îmbrăcăminte pentru cei care erau deportaţi acolo, şi pentru evrei, şi pentru români.

Era periculos ce făcea?

Se auzeau fel de fel de lucruri, un eventual pericol faţă de ea. Şi noi mai ştim altceva – că am aflat după, mult timp după –, că a venit Eichmann (coordonatorul “soluției finale” a naziștilor, de nimicire a evreilor – n.r.) pe aici, foarte supărat, că ce făcea mama mea, şi i-a spus lui Antonescu ca asta nu mai este admisibil. Dar totuşi, Antonescu nu a oprit conflictul. S-a lăsat influenţat de către mama mea.

Majestatea Voastră aţi avut convorbiri cu Antonescu despre situaţia evreilor?

Eu personal cu Antonescu pe chestia asta mai puţin, pe când mama mea a acţionat din punct de vedere uman, omenesc, şi avea un sens al moralei foarte puternic şi era foarte credincioasă, şi indiferent de religiile respective, când cineva era… se purta cu el în felul cum s-a purtat, ea nu accepta asta. Asta a fost puterea ei faţă de Antonescu.

Îi trezea rămăşiţe de conştiinţă lui Antonescu?

Asta trebuie să fi fost, dar e greu de ştiut cum şi de ce. Eu m-am gândit mai târziu că el fusese la un moment dat ataşat militar la Londra şi, cine ştie, o fi prins şi el ceva de la englezi, purtarea lor acolo, i-o fi rămas ceva în capul lui, în sufletul lui, nu ştiu. Dar, în orice caz, a reuşit mama mea, totuşi, să facă, şi cu el, şi cu Mihai Antonescu, în primul rând… Când unul mergea mai greu, îl lua pe Mihai Antonescu şi-l pistona mai tare, ştii, şi pe urmă s-au mai aranjat lucrurile, până când… Pe cât s-a putut.

A existat un plan, în vara lui 1942, al lui Antonescu împreună cu germanii, de a deporta toţi evreii din România şi sudul Transilvaniei în lagărul de la Bełżec (se citeşte Beujeţ – n.r.), din Polonia. Şi în toamna acelui an Antonescu s-a răzgândit – în toamna lui ’42 – şi există unele ipoteze potrivit cărora mama Majestăţii Voastre ar fi ameninţat că, dacă se întâmplă acest plan, pleacă din România, se exilează. E adevărat?

Chiar aşa nu ştiam, chiar în felul ăsta, dar ştiu că îmi spunea mie, între noi vorbind, şi a spus-o chiar faţă de alţii câţiva, chiar faţă de mine, că dacă nu se face ceva pentru evrei, să se atenueze cel puţin lucrurile, o să facă… o să treacă în istorie că eu am să fiu numit ca „Regele Crud”, sau „Nedrept”, sau ceva de felul ăsta, şi că asta noi trebuia să evităm pe cât se poate.

Ce legături aţi avut cu rabinul Şafran şi cu preşedintele Comunităţii Evreieşti, Filderman, în timpul războiului?

Cu Filderman nu am avut aproape deloc, l-am văzut o dată sau de două ori. Rabinul Şafran venea la un moment dat, timp de câteva luni, venea aproape în fiecare săptămână o dată, ca să-i explice şi mamei şi mie ce ştia el că are să se întâmple. Şi atunci mama mea vorbea, înainte de a se întâmpla anumite lucruri, cu Antonescu.

Deci şi în felul ăsta a prevenit unele…

Păi da, că n-aveam de unde să ştim noi, că astea nu ni se spuneau niciodată. Numai ea putea să ne spună ce se pregătea…

Aţi ştiut ce se întâmplă în Transnistria, cu lagăre ale morţii, cu oameni care mureau de tifos, de foame?

Bine, partea cea mai gravă care s-a întâmplat la început a fost când au venit legionarii şi au făcut pogromul; pe urmă s-a întâmplat chiar şi în Moldova. Asta a fost la începuturi, când încă nu intrasem în toată chestiunea asta cu mama mea… Nici pe rabinul nu-l văzusem atunci, asta a venit după…

Dar aţi ştiut, v-a spus ce se întâmplă

Am ştiut, dar… după, bineînţeles; nu mi se spunea altfel.

Aţi rămas în legătură cu rabinul Şafran, care a locuit foarte aproape de Majestatea Voastră în Elveţia.

De când am plecat… el plecase şi pe urmă, când am plecat eu, nu imediat, dar la puţin timp după aceea, am reluat contactul cu el.

Şi aţi rămas în contact până la sfârşitul vieţii lui?

Am rămas până a murit şi pe urmă, când a fost slujba lor acolo, m-am dus la sinagoga de la Geneva pentru asta.

A făcut, cred că prin anul 1956, rabinul Şafran nişte declaraţii destul de controversate în favoarea lui Antonescu. Care era, de fapt, poziţia lui faţă de Antonescu – că a persecutat şi a salvat, sau… de ce a făcut acele declaraţii, în general, rabinul Şafran?

Păi cred că el a făcut asta fiindcă Antonescu, pe cât a putut şi el să facă, a făcut ceva din cauza mamei mele…

Deci, declaraţiile rabinului Şafran vin ca o confirmare a contribuţiei Reginei Mamă?

Ei, da, asta sigur; şi pe urmă ştiu când a venit aici o dată în vizită, a vorbit la Parlament mi se pare, şi a vorbit foarte răspicat şi clar despre mama mea, şi asta cred că nu le-a plăcut la mulţi, nu atât pe chestia evreiască, dar fiind că el vorbea de ea care făcea parte din familie, şi astea erau lucruri tabu pe vremea aceea.

S-a încheiat războiul, nu s-a mai vorbit despre acest lucru, şi a trebuit să vină anul 1989, la 6 ani după moartea Majestăţii Sale Regina-Mamă Elena, pentru a-i fi atribuit acest titlu de „Drepţi între Popoare”. Cum s-a ajuns la atribuirea acestui titlu atât de târziu?

Din câte ştiu eu, a fost un profesor român-evreu, Emil Simiu mi se pare că-l cheamă, pe care l-am întâlnit când am fost în America, la Washington. Şi el mi-a spus de atunci deja, nu mai ţin eu minte în care an, că el a început deja să facă o întreagă documentaţie şi să facă presiuni în Israel ca să se recunoască ce a făcut ea pentru evrei. Ştiu că au fost, din câte am auzit, o grămadă de controverse de la anumite persoane în Israel, care nu prea erau convinse. Dar el, nu ştiu cum, a reuşit. Şi-a adus chiar documente de-aici, probabil, sau din altă parte, cu Eichmann, când a venit el aici. Aşa am aflat eu – nu ştiam înainte, că Antonescu nu era să ne spuie nouă… Şi n-a rămas, a fost graţie lui că s-a făcut până la urmă, şi a acceptat. Şi atunci am fost invitat oficial la ambasada Israelului de la Berna, unde s-a făcut o mică ceremonie cu documentul, pe care-l am şi acum, în limba lor şi pe franţuzeşte, aceeaşi pagină dublă, cu toată declaraţia şi ce a făcut el.

Credeţi că această întârziere s-a datorat şi faptului că regimul comunist ar fi pus piedici ca să se întâmple aşa ceva?

Asta e foarte posibil, fiindcă puneau piedici oriunde puteau faţă de noi. Adică, ăsta nu trebuia să mai pomenească nimic, decât că noi n-am făcut nimic decât să profităm de poporul român, începând cu Carol I şi terminând cu noi, că am furat toată ţara şi nu-ştiu-ce şi pe dincolo.

De ce credeţi că această contribuţie a Reginei-Mamă – şi a altor români, că mai sunt până la 54 care au primit acest titlu – de ce este aşa de puţin cunoscută această contribuţie în salvarea de evrei în România?

Nu cred că a fost numai pe chestia evreiască. A fost că partea noastră a Europei, cum am spus eu într-unul din discursurile mele, când am mers pentru NATO, că… cu toate că noi nu suntem Balcani, dar suntem în acest grup din partea Occidentului, că se considera că tot ce e aici este un fel de boală şi atunci se uitau la noi ca la o pacoste din Europa, ca să spun, aproape, şi poate că şi ăsta este unul din motive. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că pentru România a fost mai tare această mentalitate decât la celelalte ţări, poate pentru că din cauza sovieticilor, pentru că noi suntem latini şi toţi în jur erau slavi, afară de unguri, şi atunci trebuia să dea în noi mai tare decât în alţii.

V-ar place să vedeţi aici, în România, un memorial, o placă, o statuie pentru regina mamă? Ea a fost cinstită în Israel, dar nu este cinstită în propria ei ţară, în România.

O recunoaştere, ceva mai puternic, asta da, dar în rest totul e să vedem puţin cum s-ar putea face ceva. Dar cred că prea puţină lume ştie despre toate astea.

Acest interviu a fost difuzat inițial de Radio România Actualități.

Am primit acest ecou de la însuși domnul Emil Simiu și îl publicăm în continuare, cu mulțumiri:

Tin sa multumesc domnului Clej pentru calitatea interviului publicat in Romania Libera.

Asa cum a indicat M.S. Regele intr-unul din raspunsurile la intrebarile d-lui Clej, am avut onoarea sa initiez si sa duc la bun sfarsit actiunea care a rezultat in acordarea titlului de Dreapta Intre Popoare Reginei Mama Elena. Aceasta actiune nu ar fi fost incununanta de succes fara sprijinul statornic al sef-rabinului Safran, si al aceluia al vice-primarului orasului Tel Aviv, Itzhak Artzi, politician israelian proeminent de origine romana, al fostului consilier al presedintelui Carter, avocatul Stuart Eizenstadt, al varului meu, profesorul Liviu Librescu, al avocatului israelian Lionel Kestenbaum, care m-a asistat cu competenta si devotament, al cunocutului inginer si autor H. Sinnreich, al scriitorului Norman Manea, al dirijorului Sergiu Comissiona, al prof. Riri Silvia Manor, al dr. Ileana Vrancea, al scriitorului Andrei Brezianu, al scriitorului Andrei Codrescu, al rabinilor Judah Glasner si Jonathan Maltzman, al fostului ministru de externe al Romaniei, Constantin Visoianu, si a multor altor evrei si crestini de buna credinta.

Mi-as ingadui sa propun o rectificare a ceeace cred ca este o gresela de tipar in textul interviului. In Transnistria au fost deportati romi, dar nu, daca nu ma insel, si romani.

In ce priveste nerealizarea proiectului de deportare a evreilor romani la Belzec, un factor important a fost deteriorarea masiva a situatiei militare a Axei in toamna 1942, in preajma infrangerii istorice a maresalului Paulus la Stalingrad. In 1941 Iuliu Maniu si Constantin Bratianu ii cerusera lui Antonescu sa opreasca interventia militara a Romaniei dupa redobandirea Basarabiei si a Bucovinei. Antonescu nu i-a ascultat atunci, dar le-a urmat sfatul cand, dupa ce perspectiva infrangerii Axei devenise tot mai limpede, ei au insistat ca tratative diplomatice pentru iesirea Romaniei din razboi sa fie initiate la Ankara, Cairo, Lisabona, Madrid si Stockholm. In acel context colaborarea cu nazistii la deportarea populatiei evreesti ar fi fost inoportuna.

Prin actul dela 23 August si raspunsul leal si viguros al Armatei Romane la proclamatia regala a fost realizata nu numai realipirea Ardealui de Nord, evitarea in mare masura a devastarii inutile a teritoriului national, si reducerea importanta a duratei celui de-al doilea razboi mondial, dar si salvarea evreimii romane, dupa prigoana criminala din primii ani ai razboiului, dela soarta tragica a evreimii ungare sub regimul bestial al Crucilor cu Sageti. Nici poporul roman, nici poporul evreu nu vor uita aceste contributii istorice.

Emil Simiu

Bursă pentru dansatori în Marea Britanie

iunie 11th, 2008

In a move designed to support the development of Dance as a profession in Romania and to hone the skills and knowledge of talented Romanians with an interest in Dance, the University of Chichester in partnership with the Ratiu Foundation announce the establishment of the Ratiu Foundation / Chichester University Awards.

Vice-Chancellor Dr Robin Baker said: ‘At the University of Chichester, we are rightly proud of our Department of Dance which combines leading-edge academic research with performance of the highest quality. We are pleased through our partnership with the Ratiu Foundation to welcome aspiring dance professionals from Romania, a nation with an exceptional history of dance, to work with leading authorities on dance in Chichester.’

Nicolae Ratiu, Chairman of the Ratiu Foundation, said ‘We are happy to open a new chapter in the activity of the Foundation by assisting the improvement of the field of Dance in Romania, and helping dance professionals to get new knowledge and experience in the UK’.

The Ratiu Foundation / University of Chichester Awards consist of two University of Chichester scholarships of tuition fees plus two Ratiu Foundation Scholarships of £3,000 each for living expenses.

The Ratiu Foundation / University of Chichester Awards are granted to two Romanian students to study in the MA Performance: Dance in the Faculty of Business, Arts and Humanities of the University of Chichester. These awards are designed to enable talented graduate young professionals to further their research and professional practice.

The University of Chichester is ranked the third best university on the List of Modern University (according to 2007 Sunday Times League Table). The Dance Department in the Faculty of Business, Arts & Humanities is broad-based, innovative and creatively challenging. It focuses on choreography in an experimental, post-modern style reflecting and responding to the latest developments in dance and performance in today’s theatre.

For more details about the Dance Department, please go to www.chiuni.ac.uk/dance/index.cfm

The Ratiu Foundation / University of Chichester Award for MA Performance: Dance offers three pathways – for Performers, Makers and Independent researchers.

The Performers’ pathway is for full time students only and includes membership of the university touring dance company mapdance (www.mapdance.org). Work made on the Makers’ pathway will explore choreographic/devised work which could be site-specific, theatre-based, installation work or use new technology. Students on the Makers’ Route can select to be in one piece of repertory as part of the mapdance company. Independent Researchers undertake a large-scale research project which can be practice-led or focused entirely on theory.

Students work with an exciting team of nationally and internationally renowned arts researchers and practitioners including Valerie Briginshaw, Yael Flexer/Detta Howe (Directors of mapdance), Marisa Zanotti, Jill Hayes, Cathy Childs, Ann Nugent and Sarah Rubidge.

The MA is part of the active research culture within the Faculty of Business, Arts & Humanities which includes visiting artists contributing to regular research presentations, performances, installations and exhibitions and a weekly Contemporary Critical Theory Reading Group.

For more details on the MA Performance: Dance, please consult the on-line prospectus at http://chiuni.ac.uk/services/courses/Prospectusdetail.cfm?ID=79
or contact Cathy Childs, Subject Leader, on E-mail: C.Childs@chi.ac.uk.

Application Process:
Candidates should first make an application for their chosen pathway. They should contact the Dance Department in writing to apply for the University of Chichester scholarship.

The Dance Department of the University of Chichester will hold auditions in Bucharest, for the benefit of prospective students, on 14 June (all day) and the morning of 15 June 2008. The auditions will be held at The National Centre of Dance (CNDB), 2 Nicolae Balcescu Blvd, Bucharest. If you are interested in attending these auditions, please send a message at mail@ratiufamilyfoundation.com for further details.

If the candidate is awarded the University of Chichester scholarship, they should then contact the Ratiu Foundation in writing to make arrangements for the Ratiu Foundation Scholarship covering the living expenses (£3,000 each). They will need to include written evidence of their University of Chichester scholarship when writing to the Ratiu Foundation.

Apply in writing to:
Mr Nicolae Ratiu, Chairman, The Ratiu Foundation, 8th floor, 54 – 62 Regent Street, London, W1B 5RE, United Kingdom; Tel: + 44 (0)20 7439 4052; E-mail: mail@ratiufamilyfoundation.com

The Ratiu Foundation was established in London in 1979 by Ion and Elisabeth Ratiu. Through its scholarships, the Foundation enables talented Romanian graduates and young professionals to gain skills in the UK which they can adapt and apply back home in Romania.
For more details, please go to www.ratiufamilyfoundation.com

Luceafarul: The Legend of the Evening Star

iunie 10th, 2008

June 13 & 14, 8 pm | Marjorie S. Deane Little Theater, West Side YMCA
Luceafarul: The Legend of the Evening Star

Luceafarul: The Legend of the Evening Star is a theatrical dance performance based on a famous Romanian poem, Luceafarul by Mihai Eminescu, in the award-winning translation by Adrian George Sahlean. Directed by Terrence Montgomery, featuring original music by Ion Ionescu and choreography by Raluca Georgiana and Eric Ortega, Luceafarul tells the story of the impossible love between the Evening Star and a beautiful young princess. Despite their passion, the two are forced to accept that the barriers separating their worlds cannot be transcended. Their doomed love-story touches upon the universal feeling of human longing for the ideal relationship. A production of the West Side YMCA, with a grant from Romanian Satellite. [Etching by Traian Filip Alexandru]

The performance opens with a companion piece also directed by Terrence Montgomery, The Three Treasures Singing Harp, an adaptation of a tale from 1001 Arabian Nights. Adapted and scored by Alyssa Reit.

Tickets: $15 in advance, $20 at the door. Call 866-811-4111, 212-352-3101 or order online here.
West Side YMCA: 5 W 63rd St, New York, NY 10023

Communiqué de presse

iunie 10th, 2008

Communiqué de presse


Département de l’information • Service des informations et des accréditations • New York

Notice biographique


(Rédigé sur la base des informations reçues du Service du protocole et de la liaison)

La nouvelle Représentante permanente de la Roumanie auprès des Nations Unies, Mme Simona-Mirela Miculescu, a présenté aujourd’hui ses lettres de créance au Secrétaire général de l’ONU, M. Ban Ki-moon.

Avant cette nomination, Mme Miculescu était Directrice de la Division de la communication et de la diplomatie publique du Ministère roumain des affaires étrangères à Bucarest après avoir été de 2006 à 2007 Conseillère principale auprès du Gouvernement de l’Iraq, à Bagdad. En 2005, elle a été Ambassadrice de la Mission de son pays auprès des Nations Unies après avoir travaillé à la Division de la coopération des Balkans occidentaux et de l’Europe centrale, au Ministère des affaires étrangères à Bucarest, avec rang d’ambassadeur.

De 2000 à 2004, elle a été Ministre Conseillère et Conseillère en politique étrangère du Président de la Roumanie, devenant la première femme de son pays à obtenir le rang d’ambassadeur. De 1999 à 2000, elle a été la Chef adjointe du Bureau de la presse et de l’information publique de l’Organisation pour la sécurité et la coopération en Europe (OSCE) au Kosovo. Plus tôt en 1999, elle a été la porte-parole du Ministère des affaires étrangères de la Roumanie. En 1998, elle a été Chef adjointe du Département de l’Amérique du Nord de ce Ministère après avoir été de 1994 à 1998, porte-parole de l’ambassade de Roumanie auprès des États-Unis, à Washington D.C.

Mme Miculescu est entrée au Ministère des affaires étrangères de son pays en 1991, où elle a occupé plusieurs postes au sein du Département de la presse après avoir enseigné le français et l’anglais dans plusieurs écoles depuis 1982.

De 1984 à 1989, elle était la responsable du Département des relations internationales de l’Organisation nationale de la jeunesse et de l’Association des jeunes et étudiants pour les Nations Unies à Bucarest.

Mme Miculescu a obtenu en 1999 un doctorat en philosophie magnacumlaude en littérature auprès de l’Université Babes-Bolyai (Roumanie). En 1997, elle a obtenu un diplôme en relations publiques auprès de la Georgetown University, à Washington D.C. Elle a obtenu un diplôme universitaire en langues et littératures française et anglaise auprès de l’Université Babes-Bolyai en 1982 après avoir obtenu son baccalauréat au Lycée Mihai Eminescu en 1978.

Elle a suivi des formations dans le domaine de la diplomatie et de la presse en Allemagne, en France et au Royaume-Uni. Elle a donné des cours de relations internationales dans son pays et a participé à des conférences, séminaires et formations en Roumanie comme à l’étranger. Parmi ses publications figurent de nombreux articles, sept livres et manuels sur la diplomatie et les relations publiques.

Elle est membre fondatrice de l’Association roumaine des relations publiques créée en 1995 et membre de nombreuses organisations dans ce domaine en Roumanie comme à l’étranger. Parmi ses distinctions et décorations figurent la «Start of Roumania» et le «Mérite diplomatique» au rang de Chevalier de l’ordre national. Au cours des cinq dernières années, elle a figuré sur la liste des «100 femmes les plus influentes de Roumanie» du magazine «Capital».

Elle est mariée à M. Ovidiu Miculescu, Chef de projet de Radiocom. Ils ont un fils et une fille.

Reporter fără voie în Bahrain

iunie 10th, 2008
Bahrain este un avanpost al modernității în lumea musulmanăBahrain este un avanpost al modernității în lumea musulmană

Aventura de flight attendant pentru compania Gulf Air din Bahrain a inceput anul trecut, in august, cind am scris un articol pentru pagina de angajare din Cotidianul.

Pentru ca am cerut o opinie specializata atunci, am aflat ca veniturile insotitorilor de bord pot ajunge de la 1000 de euro, plus beneficii ce constau in bilete de zbor cu reducere.

Si mi-am spus ca de ce sa nu depun si eu cerere, facind documentarea articolului pe site-ul companiei.

“Este vorba despre siguranta pasagerilor”, sunt citeva din cuvintele pe care m-am bazat ca sa ma imbarbatez singura.

O șansă fructificată

In martie acest an, am primit un mail prin care eram convocata la interviul de selectie.

Asa am aflat ca eram in total 50 de tinere romance, plus doua europence, una din Olanda, alta din Anglia.

Sunt prea batrana ca sa mai am curajul de la 10 ani cind stateam singura in casa sa imi astept parintii.

Acum e vorba de antrenamente specializate, tipuri de cocktailuri pe care trebuie sa le stii, probe de inot si de analize medicale pe care trebuie sa le treci, o doza de inconstienta, care, o data ce ai semnat contractul, realizezi ca poate sa te innebuneasca pentru ca te trezesti prins in sistemul de la Gulf Air.

De altfel, compania acopera cazarea, facturile de energie si intretinere, transportul, insa intr-o tara in care nu se produce nimic, ci doar se importa, suma de 600 de dolari cit reprezinta salariul chiar nu e o suma mare.

Eu cel putin asa am simtit-o. Orice sistem profesionist e construit pe hartie, insa practica ne omoara pe noi, oamenii din acel sistem.

Căldură și islam

Bahrain e o tara a regulilor si mi-e frica de ele, odata ce le stii.

Pentru ca atunci cind cresti intr-o tara a libertatii, e foarte greu sa renunti la firea ta doar de dragul banilor.

Ca sa ajungi in Orientul Mijlociu trebuie sa fii in stare sa accepti presiunea atmosferica, schimbarea fusului orar, socul cultural, dar si a celui economic, sa vezi ca pina si acolo exista McDonald’s si KFC si ele guverneaza, si ca singurele detalii constante sunt desertul si chemarea la rugaciune chiar de la sosirea in aeroportul Bahrain.

Singura prezenta diplomatica romaneasca este in Arabia Saudita, de unde romanii au nevoie de viza de rezidenta daca se angajeaza in Regatul Bahrain.

La sosirea pe aeroport, te intampina o caldura umeda, de aproape 30 de grade, posibil cauzata de incalzirea globala.

De altfel, cei din Bahrain nu circula decat cu masinile si nu prea vezi pietoni pe strada decat pe cei care circula dintr-un magazin in altul sau studenti care ies de la cursuri.

Cod vestimentar

Hainele traditionale musulmane sunt cele albe pentru barbati si cele negre pentru femei. Desi se spune ca albul respinge caldura si se recomanda ca si culoare in timpul verii, barbatii sunt cei protejati si nu femeile, care poarta rochiile negre din matase lucioasa.

Codul vestimentar ii desparte pe cei civilizati de traditionalisti si asa poti observa care sunt oamenii care s-au adaptat vremurilor actuale si cei care au ramas ancorati in traditie.

Cu greu gasesti mincare traditionala arabeasca cum ar fi humus sau shaworma pentru ca marea majoritate a restaurantelor are meniuri multiple incarcate de paste si sandwichuri.

Atractia turistica a Bahrainului, impartasita de un pilot englez, angajat al companiei Gulf Air este “Copacul vietii” despre care se spune ca se afla fix in mijlocul desertului.

Arborele luptator nu poate fi vazut decat daca mergi cu masina.

Cum eu nu am avut timpul necesar pentru a ma dedica acestei vizite turistice, singurul adevar despre acest copac este cel relatat de pilotul mai sus mentionat.

Recrutare globală

Sistemul profesionist de la Gulf Air e intr-o continua schimbare: uniforme, personal, rute de zbor.

A inceput acum trei ani, de cind s-a introdus un soft de recrutare de personal care permite inscrierea candidatilor din orice colt al lumii.

Asia este o destinatie de top pentru recrutori, iar frumusetile care sunt aduse de acolo sunt rare si blande si tinute minte de catre pasagerii care zboara pe rutele Gulf Air.

Ca regim politic, Regatul Bahrain este o monarhie constitutionala cu un milion de locuitori, din care aproximativ 40% sunt cetateni straini.

Elita politica este de confesiune musulmana sunita, insa majoritatea populatiei este siita.

N-am incheiat antrenamentul oferit de Gulf Air pentru ca mi-a fost frica.

Am preferat sa revin in tara dupa 4 zile in care am traversat jumatate de glob: Bucuresti, Londra, Bahrain, si la intoarcere, Bahrain, Frankfurt, Bucuresti.

Transnistria – cineva minte…

iunie 9th, 2008
Oazu Nantoi nu crede in lacrimile MoscoveiOazu Nantoi nu crede in lacrimile Moscovei

Timpul trece, alegerile vin, iar “piatra” Transnistriana ramane. Chisinaul de azi din rasputeri iradiaza optimism in ceea ce priveste inevitabilitatea solutionarii conflictului din Trannsnistria, imbinat cu loialitatea fata de Kremlin. Se pare ca cei de la Chisinau se considera o piesa geopolitica atat de importanta pentru Rusia, incat comportamentul lor ar trebui sa fie extrem de intrigant pentru ultima. Ba, Vladimir Voronin face aluzia, intr-un interviu din martie 2008, ca Moldova ar putea parasi GUAM-ul, ba Chisinaul provoaca o isterie adevarata in jurul Conceptiei de Securitate Nationala, in incercarea de a utiliza acest document, absolut incoerent, inutil si steril, drept dovada a loialitatii sale fata de Rusia, tot sensul caruia se reduce la un juramant ca Moldova nu va intra in NATO (de parca acolo cineva ne asteapta!). Ceea ce se aseamana cu angajamentul solemn al unui impotent consacrat de a nu agresa sexual pe nimeni. Totusi, cei de la Chisinau incearca sa ne convinga ca dupa aceste “miscari puternice” ale Chisinaului, Rusia arde de nerabdare sa ne reintregeasca tara, cu toate ca anume Rusia este acel stat, care sfideaza si neutralitatea si suveranitatea Moldovei.

Totusi, Rusia n-a ramas cu totul neutra fata de gesturile Chisinaului. In cadrul audierilor din Duma de Stat, dedicate zonelor separatiste, despre Transnistria s-a spus ca mai sunt sanse de a gasi solutii la masa de negocieri. Recent Chisinaul a fost vizitat de Serghei Mironov si Alexei Ostrovskii, reprezentanti ai ramurii legislative din Rusia. Primul n-a fost la Tiraspol, in pofida faptului ca Marina Smirnova este consiliera lui. Celalalt, venind la 29 mai la Tiraspol, a facut niste declaratii care au starnit valuri pe ambele maluri ale Nistrului.

Cei de la Tiraspol au auzit lucruri neplacute, cum ca ei n-au nici un motiv pentru a pretinde la independenta in raport cu Moldova. Socul pentru cei de la Tiraspol a fost atat de puternic, incat ei au plasat, la 30 mai, pe site-ul “sovietului suprem” (www.vsprmr.org) stenograma afirmatiilor parlamentarului rus. Cei de la Chisinau au ramas nedumeriti de afirmatiile lui Alexei Ostrovskii cum ca el, in urma discutiei cu Presedintele Voronin, a aflat ca Chisinaul este gata sa accepte relatii federative cu Transnistria, dreptul veto al Transnistriei in ceea ce tine securitatea nationala etc., si ca Legea din 22 iulie 2005 poate fi ocolita fara mari dificultati.

Nu se stie de ce un sef de stat a avut nevoie de intrevederea cu presedintele unui oarecare comitet din Duma de Stat, si despre ce s-a discutat in cadrul acestei intrevederi. Dar, imediat dupa aparitia informatiei despre continutul discursului lui Alexei Ostrovskii la Tiraspol, Mark Tkaciuk a declarat pentru NewsIn ca asemenea informatii sunt “niste provocari venite de la Tiraspol si sunt plasate in presa de catre factorii care doresc torpilarea reglementarii transnistrene”. Cu toate ca mai toata lumea din Transnistria a avut posibilitatea sa admire acestea “provocari” in direct, din gura lui Alexei Ostrovskii la posturile TV locale.

Din toata daravera asta, in triunghiul Chisinau, Tiraspol, Moscova, rezulta ca cineva, sau toti laolalta, mint. Cel mai alarmat, deschis si consecvent este Tiraspolul. Activitatea grupurilor de lucru, ce urmau sa elaboreze masurile de consolidare a increderii, este blocata. Smirnov si Sevciuk demonstrativ manifesta solidaritate si se prezinta drept un tandem consolidat.

Smirnov a declarat ca nu se va intalni cu Vladimir Voronin, pana nu va primi reactia Chisinaului la proiectul de “Tratat cu privire la prietenie si colaborare intre Republica Moldova si Republica Moldoveneasca Nistreana”, inmanat lui Voronin la 11 aprilie curent. Si daca Voronin asteapta Summit-ul CSI din 6-7 iunie, pentru a pleca la Moscova, apoi Igor Smirnov deja este acolo. In plus, echipa de la Tiraspol isi da bine seama, ca peste vre-o doua-trei luni la Chisinau toata lumea politica se va avanta in campania electorala si problema Transnistriana iarasi va fi data uitarii. Si ei vor face totul pentru ca sa supravietuiasca aceste cateva luni.

Mai dificil este de presupus cum se va comporta Moscova. La 20 mai curent, Serghei Lavrov, in cadrul intrevederii in Duma de Stat, a declarat urmatoarele: “Vom contribui in continuare la relansarea procesului de negocieri atotcuprinzator, mizam, ca partile vor manifesta tendinta spre compromis, gasirea unei solutii politice viabile, pornind de la temelia care este deja elaborata si in plan principial nu este respinsa de catre parti. Daca sunt careva nuante in ceea ce priveste o idee sau alta, de ele intotdeauna se va tine cont. Dar, principiile de baza, repet, au fost aprobate de catre parti”.

Din acest citat rezulta ca Rusia se gandeste doar la “relansarea procesului de negocieri” si rezulta semne de intrebare, in ceea ce priveste “principiile de baza, aprobate de catre parti”.

Cert este ca Kremlinul nu a dat uitarii Memorandumul din 8 mai 1997, “aprobat de catre parti”, prin care a fost fixat principiul confederativ al relatiilor dintre Chisinau si Tiraspol. Chisinaul, la randul sau, insista ca “intelegerea in pachet” presupune respectarea Constitutiei Republicii Moldova. Insa, si Serghei Mironov, si Alexei Ostrovskii au declarat univoc ca trupele rusesti vor ramane in Moldova pana la solutionarea definitiva a problemei Transnistrene. Ceea ce inseamna ca “intelegerea in pachet” deja este aruncata la cosul de gunoi de catre Kremlin si devine neclar, care sunt acelea “principii de baza, aprobate de catre parti”, la care s-a referit Serghei Lavrov?

A urmat intrevederea lui Serghei Lavrov cu Andrei Stratan, din 29 mai, in urma careia partea ruseasca “si-a reiterat atasamentul fata … elaborarea unui statut special, garantat cu certitudine a Transnistriei”. Or, aceasta sintagma a fost preluata de diplomatia ruseasca imediat dupa semnarea Memorandumului din 1997, si nu inseamna nimic altceva decat relatii, cel putin, federative intre Chisinau si Tiraspol.

Nu ne ramane decat sa presupunem ca in jurul problemei Transnistrene are loc un joc, ce nu presupune un deznodamant spectaculos pana-n toamna. Kremlinul incearca sa profite de vulnerabilitatea PCRM in frunte cu Vladimir Voronin in perspectiva alegerilor din 2009 pentru a-si consolida pozitiile in Moldova. Cel putin, grupul rusesc financiar-industrial “Finansgrupp”, in frunte businessmanul Oleg Shvartman, si-a declarat intentia de a crea fonduri pentru investitii in “teritorii disputate”, printre care si Transnistria. Totusi, daca ne inchipuim ca Kremlinul va incerca sa impuna inca un plan rusesc in toamna anului 2008, nu este clar cum ar putea fi realizat acest scenariu.

Pe acest fundal confuz se evidentiaza comportamentul pragmatic al UE. EUBAM functioneaza si agentii economici din Transnistria fac business in UE. Initiativa anuntata de a finanta din partea UE masurile de incredere cu certitudine a fost auzita si la Tiraspol. Erodarea regimului si oboseala populatiei din Transnistria este evidenta. Si nu putem exclude scenariul, cand “patriotii” de azi ai “rmn” cu placere se vor lasa corupti de banii europeni. Traditional, raman probleme cu guvernarea de la Chisinau, aleasa de noi. Conducerea care vrea, dar nu poate.

Oazu NANTOI este Director de program in managementul conflictelor, Institutul de Politici Publice, Chisinau. Articolul a fost preluat cu acceptul autorului, fiind publicat initial pe pagina azi.md

La Trattoria Vaso Di Fiori Con Papavero

iunie 9th, 2008
Restaurant Bar Restaurant Bar “Clubhouse”, Hollywood, Florida

Marea Mediterana straluceste mereu ca o oglinda suprema a soarelui unificator al diferitelor civilizatii si ca poarta catre lume.
Romanii au denumit-o Mare Nostrum in acceptiunea ideii de posesiune a teritoriilor ocupate in bazinul mediteranean (Corsica, Cartagina, Egipt etc.)
Spatiul paradisiac generos se deschide cu marea umbrita de pini, portocali, migdali, maslini si vita de vie incolacind malurile intr-o imbratisare milenara; se deschide cu lanurile lavanda si cu cantos-ul gitano de liber calator prin lume; se deschide prin smochinii grei de rod si cu surasul femeilor purtand o floare de mac in parul pieptanat de briza marina.
Italieni, francezi, spanioli, egipteni, evrei, berberi, portughezi isi revendica marea ca un drept al existentei lor dezvoltand o lume aparte, numita mediterana.
Pictorul Van Gogh reconstruieste imaginarul mediteranean in senzatiile puternice, vibrante dand culorilor voce si strigat, unde elementele esentiale:
Pamantul, Cerul si Lumina se intrec printr-un coloristic pur, salbatic sfidand pastelul si somnolenta.
Mediterana este prezenta in lume nu numai prin ilustratele cu peisaje marine mirifice ori prin istoria culturii eline, italice, mauro-sefarade, hispanice, arabe etc, ci si prin arta culinara. Ingredientele de baza in retetele internationale mediteraneene se disting asemenea culorilor puternice pe tarmurile solare, in registrul gustativ sarea este sare din mare, dulcele este dulce din fructe, acrul este acru din tomatele siciliene s.a.
Gastronomia in cauza respecta valorile primare ale constituentilor care nu se distrug prin fierbere sau prajire indelunga. Nu exista elaborare sofisticata si combinatii cu lianti lactanti (crema) ca in cazul bucatariei franceze. Usturoiul, ceapa, ardeiul iute uscat, ierburile provensale (cimbrul, rozmarinul, oregano sa), uleiul pur de masline amplifica reusita si creaza senzatia de satietate naturala, nu una greoaie ca dupa o cina alsaciana sau nordica (unde grasimea de porc, cartofii, afumaturile, painea, untul abunda).
Am ales termenul de trattoria pentru o serie seria de retete propusa cititorilor tocmai pentru a accentua ca bucataria este o arta si o prelungire a iubirii sotiei, ale mamelor si ale bunicilor gatind pentru cei dragi.
Trattoria se opune ideii de restaurant sofisticat si luxos, este un loc unde lipsesc meniurile fixe, iar mancarea este gatita ca la mama acasa, atmosfera relaxanta ne readuc in jurul mesei familiale. Clientii puteau sa si cumpere mancare gatita pentru acasa, de unde si originea de catering (in franceza traiteur).
Nu trebuie omis, dincolo de poezie, efectul terapeutic al bucatariei mediteraneene ce pe parcursul retetarului propus on line va fi mentionat odata cu ingredientele tipice.
Nimic mai frumos decat o terasa din lemn si flori cataratoare catre cer si catre marea lui Alexis Zorba, al trubadurilor francezi, al napolitanilor sau al regilor flamenco-ului gitan savurand pestele proaspat gatit pe gratarul din fata casei, cinstindu-ne cu vinul de Porto, rose-ul de Cote-du-Rhone sau cu cel din Israel.
Soarele nu vrea sa apuna, mai cere vin si nedespartindu-si ochii de la femeile dansand fara sandale pe piatra de la mare.

Retetele au in vedere gradul de usurinta al prepararii si totodata o usoara personalizare a folosirii ingredientelor, ca dupa o experienta de peste doua decenii in gastronomie (si in tari diferite) sa-mi intaresc convingerea ca bucataria fiind o arta, poseda un caracter flexibil, adaptabil.
Acelasi fel de mancare difera de la o regiune la alta, asemenea unei piese muzicale sau recitarii unui poem.
Pentru o mai buna intelegere a oricarei carti de retete consider ca e foarte importanta respectarea aproximativa a unitatilor de masura, a cantitatilor propuse de catre autori.
In SUA si in Marea Britanie unitatea de masura difera, astfel ofer un tabel cu conversii in sistemul metric :


1 uncie (oz.) = 28.0 grame (gr.) 212◦ F = 100◦ C (pct. de
8 uncii = 227.0 grame fierbere, apa)
1 livra (lb) = 0.45 kilograme (kg.) 225◦ F = 110◦C
2.2 livre = 1.0 kilogram 250◦ F = 120◦C
275◦ F = 135◦C
VOLUM (LICHID) 300◦ F = 150◦C
1 lingurita = 5.0 mililitri (ml) 325◦ F = 160◦C
1 lingura = 15.0 mililitri 350◦ F = 180◦C
1 uncie lichida = 30.0 mililitri 375◦ F = 190◦C
1 ceasca (cupa) = 240 mililitri 400◦F = 200◦C
1 pinta (halba) = 480.0 mililitri ( Pentru a converti gradele
1 cuarta = 0.95 litri Fahrenheit in Celsius scade
1 galon = 3.80 litri 32 si inmulteste rezultatul cu


Humus face parte dintre cele mai vechi feluri de mancare cu o vechime de peste sapte milenii si isi are originea in Egiptul antic. Numele de hummus inseamna naut in araba, fiind foarte raspandit in Orientul Mijlociu, Asia Mica. India si Balcani.
Nautul (Cicer arietinum) este apreciat pentru valorile sale nutritive, foarte bogat in zinc, vitamina C, fibra si mai ales fiind un revigorator al potentei sexuale si al fertilitatii (acid folic).
Nautul este un substitut miraculos al carnii si il intalnim in zeci de retete internationale, mai ales in bucataria vegetariana.
Reteta de baza a Humus-lui ramane totusi nautul in piure amestecat (in Ardeal am spune facaluit ca si fasolea batuta) cu crema de susan, numita tajine sau tahini.
Durata: 10 – 12 minute
Grad de dificultate : redusa
Ingrediente: 225 gr. / 1 ½ ceasca de boabe de naut ;
sucul a doua lamai; trei catei de usturoi, curatati si pisati; 150 ml/½ ceasca de crema de susan (tahini) ; 4 linguri de ulei de masline; 1 varf de cutit de piper si sare: 1 lingura de boia dulce de ardei (paprica); cateva fire de patrunjel verde; 6-8 masline Kalamata.
Metoda de preparare:
1. Boabele de naut (ca si cele de fasole uscata) se spala si se lasa peste noapte in apa rece. Se fierb aprox 2 ore. Putem gasi in comert naut gata fiert in conserve, ceea ce unora ar economisi timp si energie.
2. Cu ajutorul unui mixer de bucatarie reducem nautul fiert in piure adaugand treptat uleiul de masline, crema de susan (tahini), sucul de lamaie, usturoiul, paprica si celelalte condimente.
3. Punem piureu-ul obtinut intr-un vas tip bol si il lasam in frigider 2-3 ore inainte de servire.
4. Decoram humus-ul cu frunze de patrunjel verde si cu maslinele taiate in rondele sau in forma de semiluna.

In general se serveste cu paine de tip pita, calda sau prajita, si as sugera, impreuna cu legume nepreparate, crude (morcovi, telina, conopida, broccoli, ceapa verde sa).
Humus-ul poate fi folosit cu succes si in aperitive mai elaborate si in ultimul timp cu aparitia sandivisurilor-rulou (wrap, tortillas) devine un delicios ingredient in amestec cu legume taiate marunt, coriandru in frunze si chiar branza telemea sau gorgonzola.

A aparut metodologia privind şcolarizarea tinerilor romani din afara granitelor în învăţământul de stat din România, începând cu anul şcolar/universitar 2008 – 2009

iunie 9th, 2008

A aparut metodologia privind şcolarizarea tinerilor romani din afara granitelor în învăţământul de stat din România, începând cu anul şcolar / universitar 2008 – 2009


In decursul zilei de azi Ministerul Educatiei Cercetarii si Tineretului a facut public pe siteul acestuia, www.edu.ro, proiectul de metodologie privind şcolarizarea cetăţenilor din Republica Moldova, a cetăţenilor de origine etnică română din Albania, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Ucraina şi Ungaria şi a etnicilor români cu domiciliul stabil în străinătate în învăţământul de stat din România, începând cu anul şcolar / universitar 2008 – 2009.

Pe langa acest proiect de metodologie MECT a dat publicitatii mai multe acte legate de admiterea etnicilor romani din tarile sus mentionate. Printre acestea se regasesc :

– Calendarul concursului de admitere în învăţământul preuniversitar şi superior de stat din România a etnicilor români şi diaspora

– Cerere de înscriere la concurs pentru studii liceale sau universitare în învăţământul de stat din România pentru tinerii din Moldova, Albania, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Ucraina, Ungaria şi diaspora (Anexa Nr.1A)

– Fişa de înscriere în anul şcolar 2008-2009 petru tinerii din Rep. Moldova în învăţământul liceal de stat din România ((Anexa Nr.1B)

– Lista domeniilor fundamentale de ştiinţă, artă, cultură şi a domeniilor pentru studii universitare de licenţă (anexa nr. 2)

– Centrele de an pregătitor şi domeniile de studiu de licenţă începând cu anul de învăţământ 2008 / 2009 (anexa nr. 3)

– Graficul activităţilor Comisiei M.A.E. – M.E.C.T. de preselecţie a candidaţilor (anexa nr. 4)

– Numarul locurilor subventionate de stat in anul scolar/universitar 2008 – 2009 (anexa nr. 5)

Aceste documente se pot descarca de pe www.basarabeni.ro, la sectiunea LEGISLATIE – Admitere 2008 – 2009 (http://www.basarabeni.ro/legislatie/admitere-2008-2009-romania/), ori pe pagina MECT, www.edu.ro

Alexandru Risneac

Arheologia si spionajul: Lawrence al Arabiei

iunie 9th, 2008
Lawrence era îndrăgostit de peninsula ArabieiLawrence era îndrăgostit de peninsula Arabiei

Opinia publica identifica doua tipuri de arheologi.

In primul rind, arheologul “tribun national”. Cel care cauta la izvoarele istoriei nationale. Din pacate, exagerarile nationaliste sunt extrem de puternice in zona. Si insotite de presiuni de toate felurile.

In al doilea rind, este destul de comuna imaginea de arheolog “aventurier”. Cel care se foloseste de arheologie pentru “acoperire”, “legendare”. Scopul sau fiind mascat de santier sau de periegheza.

Ajunsi aici, trebuie sa vorbim putin si despre T.E.Lawrence (sau “Lawrence al Arabiei” sau “col. Lawrence”).

Avea cunostinte solide de orientalistica. Cunostea limba araba (si variantele diferitelor triburi) si a intreprins mai multe cercetari in zona, inca din 1909.

Lawrence a dovedit ca stabilimentele militare ale cruciatilor (in Orient) nu sunt influentate de arhitectura bizantina ci de stilul “franco-englez”.

Nu se stie sigur cind este recrutat de serviciile secrete britanice.

Primul razboi mondial

Se ocupa de arheologia hittita cu putin inainte de constructia caii ferate Berlin-Bagdad si cauta urme ale peregrinarilor lui Moise in desert (Sinai) in 1914. Observind si miscarile trupelor turcesti.

Devenit (oficial) angajat al serviciilor speciale la izbucnirea razboiului (dupa ce a fost respins, din motive medicale, de la recrutare ca voluntar in armata), Lawrence se plictiseste in birou.

In 1916 pleaca pe teren si reuseste ridicarea arabilor la lupta, zdrobind 4 corpuri de armata otomana. Campaniile culmineaza cu cucerirea Damascului, in 1918.

Nu cred ca trebuie sa va descriu personajul, faptele, motivatiile. E posibil sa le stiti mai bine ca mine!

Ceea ce vreau sa mentionez e ca T.E.Lawrence nu a ajuns “spion” pentru ca era arheolog.

Faptul ca era un excelent cunoscator al zonei si al limbii, l-a impus ca omul potrivit la locul potrivit.

Este, totusi, de subliniat ca s-a nascut pe mosia…Carnarvon. (Simpla coincidenta?)

Plecind, insa, de la cazul lui, s-a creat un mit: “arheologul-agent secret”.

Indiana Jones

Dezvoltat, in perioada interbelica, de personajul imaginar Indiana Jones, motivul va fi preluat si dezvoltat de comunisti.

Cauzele erau de ordin pragmatic. Un arheolog, putea circula cu usurinta in orice zona, fiind acceptat de populatia locala. In acelasi timp, arheologii pot circula usor si-n afara granitelor, participind la sesiuni stiintifice, congrese internationale sau simple calatorii de documentare.

Cum in comunism jurnalistii erau (obligatoriu) “inregimentati” iar oamenii de afaceri nu existau, arheologia, geologia (“cultura”, in general) si…sportul, erau intens utilizate pentru legendarea spionilor.

Nu cred ca mai e nevoie de asa ceva.

In 1996, intr-un ziar al muzeului din Giurgiu (“CLIO”), scriam un articol despre starea arheologiei romane.Un subcapitol era dedicat…spionilor din arheologia noastra.

Ceream eliminarea acestora din viata stiintifica. De fapt, solicitam sa fie obligati sa opteze intre viata stiintifica si serviciile secrete.

A, sa nu credeti ca ma legam de informatori sau de regulamentarii contra/informatori, prezenti in toate institutiile si intreprinderile statului. Nu sunt chiar asa de naiv.

Eu ma refeream doar la spionii legendati. Atit.

Economia de piata le oferea numeroase alte acoperiri. Mai bune. Si ne lasau si pe noi in pace.

Pina la urma spionii au ramas, iar subcapitolul meu a parasit articolul. (Articol in care sintagma “revolutie” – din 1989 -, a aparut cu ghilimele, desi eu nu le trecusem in manuscris.)

La scurt timp, si eu am parasit arheologia.

“Democratie originala”

Din pacate, nimeni nu vede arheologul…”cenusiu”.

Cel care sapa constiincios, santier de santier, care descopera culturi de mult apuse, ajutind, prin eforturile sale, la incadrarea acestora in timp si spatiu si la definirea pricipalelor lor elemente caracteristice.

Acesta ajuta la acoperirea petelor albe din harta cunoasterii umane.

Acesta este eroul necunoscut, dar necesar, al oricarui tom de istorie. Fara el, paginile istoriei ar ramine simple “mituri si legende”.

Românii din Spania “sunt o expresie a binefacerilor acestui moment” – interviu cu Prinţul Radu de Hohenzollern, reprezentant special al guvernului României.

iunie 9th, 2008
Prințul Radu e primit cu căldură de românii din SpaniaPrințul Radu e primit cu căldură de românii din Spania

Prințul Radu de Hohenzollern, soțul Principesei Margareta, moștenitoarea tronului României, reprezentant special al guvernului, s-a întors recent dintr-o vizită în Spania, țară care găzduiește poate cea mai numeroasă comunitate de români plecați după 1989. Alteța Sa a avut amabilitatea să acorde un interviu în exclusivitate revistei ACUM, la reședința oficială a Familiei Regale, Palatul Elisabeta, din București.

Cu ce impresii reveniţi din Spania unde v-aţi întâlnit cu reprezentanţii comunităţii româneşti de acolo?

Ȋn vizita pe care am făcut-o în comunitatea autonomă Aragon şi în comunitatea autonomă Valencia am atins patru segmente: administraţia locală, capabilă în aceste momente de trecere într-o Europă prosperă să acceseze fonduri structurale, să facă construcţii importante pentru comunitate, etc, comunitatea oamenilor de afaceri locali, care există, oricât ar fi de mică, chiar dacă sunt numai trei, patru, cinci, comunitatea românească, acolo unde există, şi societatea civilă, Biserică, mass-media, care dau consistenţă şi încurajare propriei comunităţi. Nu m-am dus în Spania exclusiv pentru că sunt români acolo, intenţia noastră este să atingem toate regiunile din Spania, Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie, în încercarea de a pune România locală pe harta lor, şi de a extrage de la ei investiţie străină, interes, know-how, parteneriat, pentru ca fiecare bucăţică din acest mozaic mare care este România să fie dezvoltat şi să aibă o punte de legătură cu străinătatea. Acolo unde comunitatea românească există e cu atât mai bine, pentru că locul respectiv are o anume precepţie despre România prin românii care sunt acolo.

Ce v-au spus românii cu care v-aţi întâlnit acolo?

Nu foarte multe. Spre deosebire de discuţiile ample din presă despre prezenţa a două milioane de români în Spania şi Italia, ei sunt nişte oameni care-şi văd de viaţa lor. Unii sunt ingineri, mdici, profesori, arhitecţi, scriitori, ziarişti sau artişti, alţii sunt oameni cu pregătire medie care au o slujbă destul de bună, alţii sunt oameni simpli, care vin de la ţară şi muncesc pe un şantier sau la un aeroport, fiecare dintre ei are orizontul lui. Ei nu mi-au spus mie în mod special ceva, pentru că un membru al Familiei Regale nu poate să le resolve probleme politice, diplomatice sau administrative.

Dar se simt integraţi?

Da, da. Sunt comunităţi integrate, sunt comunităţi complexe, cu mult bun simţ, cu multă măsură şi românii din aceste comunităţi sunt cu un pas înaintea românilor din ţară, în sensul că au un spirit civic, comunitar, sunt asociaţi, au un glas mai puternic, stau cu fruntea mai sus, au o experienţă mai cosmopolită. Eu găsesc că ei sunt o expresie a binefacerilor acestui moment. Chiar dacă pe termen mediu sau lung nu va fi posibilă dislocarea a două milioane de oameni, a 10% din populaţia României. Ei se vor întoarce şi politica guvernului roman este de a-i convinge să se întoarcă. Ei însă nu vor avea nevoie să fie convinşi, unii dintre ei au început să se întoarcă chiar de acum. Dacă salariile încep să urce în România la şapte, opt, nouă sute de euro, va fi mai bine să iei 900 de euro decât 1200 acolo.

Problema este că unii dintre ei se întorc şi sunt întâmpinaţi ca cei care au revenit imediat după 1990 din exil şi li s-a spus: “Voi n-aţi mâncat salam cu soia!”

Şi în plus de asta mai este un aspect: felul în care vor trata ei înşişi locul de unde au plecat. Dacă vor reveni după un an, doi, reintegrarea nu va fi dificilă. Dar dacă vor veni înapoi după cinci sau 10, nu le va mai plăcea ce vor vedea şi va exista şi un conflict invers faţă de cel despre care vorbiţi: adică din partea lor faţă de cei pe care-i vor regăsi. Pentru că un om, mai ales tânăr fiind, a avut gustul a ceea ce înseamnă un oraş frumos luminat noaptea, cu vacanţe bune vara, cu un tratament decent la slujbă, cu o maşină pe care s-o poată cumpăra chiar dacă e la mâna a doua, şosele mai bune, oameni care se comportă frumos la supermarket, nu va mai înghiţi comportamentul românesc din anumite comunităţi locale unde oamenii se poartă aşa cum se poartă.

Deci, va fi un fel de ciocnire culturală, care va fi între români şi români, dar şi pe asta o consider benefică. Pentru că ei nu vor face decât să zgâlţâie ce a rămas rău în comunitatea locală, tot aşa cum o fac azi elevii de liceu, la Paşcani, la Târgu Jiu, la Buzău, unde diferenţa dintre generaţii ale aceleiaşi familii este cam aceeaşi ca între cel care a plecat şi cel care a rămas, din punct de vedere geografic.

Ce părere au românii din Spania despre Familia Regală, despre Casa Regală?

Diaspora a fost dintodeauna mai deschisă și mai bună cunoscătoare a Familiei Regale decât românii din țară. În ce privește Spania, e o notă în plus, pentru că Spania e monarhie și românul care a plecat dintr-un sat din Bistrița și se trezește la Madrid și vede tot ritualul acesta statal care în frunte un monarh pe care toată lumea îl iubește și-l respectă. În afară de asta, vede că e vorba despre o instituție modernă, pentru că în Spania monarhia cu Juan Carlos în frunte este aproape mai modernă decât republicile, în sensul că Juan Carlos însuși are charismă, comunicare și niciun politician nu-i poate sta alături dacă ar fi să discutăm franc.

Ce impact au toate acestea asupra românilor de acolo?

În Spania instituțiile sunt solide, respectabile, au ritual, identitate, personalitate, tradiție. Este ca și cum ai compara un obiect de artă de la Peleș cu ambalaj de Coca Cola de la supermarket. Or, românii nu se poate să nu vadă asta. Ei se duc și trăiesc acolo un an, doi, trei, cinci într-un altfel de model insituțional și e îmbibă e acest fel de administrație pentru că e de neoprit această transformare a lor. Vă dați seama, din momentul când te duci la poliție să ceri un act de identitate, până te duci să-ți duci copilul la școală și până te uiți seara la jurnalul de știri de la ora șapte, este un alt model, este modelul despre care în țară ți s-a spus că un moft, că e prăfuit, că e un dezastru, și că în general cuvântul „monarhie” e o nenorocire.

Dar despre Familia Regală din România?

Despre Familia Regală din România ei au o încredere și o simpatie care este astăzi mai mare ca oricând după 1989. Pentru că au internet, televiziuni, pentru că noi suntem aici de șapte ani și am consolidat un anume fel de leadership, un anume serviciu în slujba României care e inconfundabil. Și pentru că acum viața e liberă, tot așa cum vorbesc cu dumneavoastră acum, tot așa sunt de liber să vorbesc și cu ei. Or la mine este cea de-a doua vizită în mai puțin de un an în țara în care ei lucrează. Eu sunt însoțit în aceste vizite de Ambasadorul României, de consulii României, cu atât mai mjult calitatea mea acolo este întărită de o componentă oficială și combinația aceasta de tradiție, de legitimiatate, de mândrie, de continuitate, plus susținere instituțională oficială, care înseamnă de fapt una politică, dă un rezultat de care ei sunt foarte, foarte mândri.

Să știți că nu o dată, și românii și spaniolii pe care i-am vizitat, mi-au spus: “Știți că după ce plecați, la sfârșitul săptămânii o să vină la noi în vizită Principele moștenitor Felipe”, așa a venit și un prinț din România și unul din Spania. Și sunt mândri de asta, nu numai românii, ci și spaniolii. S-a întâmplat acest lucru deja de două ori, iar la alicante unde m-am întâlnit cu primarul, cu oameni de afaceri și cu comunitatea românească, în timpul prânzului primarul mi-a spus: “Pe scaunul pe care stați acum, a șezut săptămâna trecută Regele Juan Carlos, care ne-a vizitat.”

Bine, trebuie păstrate proporțiile, pentru că eu nu pot reprezenta ce reprezintă el, nu e vorba de gradul de importanță, e vorba de același tip de leadership pe care ei îl proiectează, spunând: “Și noi avem așa ceva!” Dar nu pot spune că nu e la fel pentru românii din Marea Britanie sau chiar Franța, Italia sau Germania. Pentru că trăim într-o lume liberă și așa exasperați cum suntem de felul în care merg lucrurile în România instituțională, noi fiind tot timpul aici, nu remarcăm că totuși se fac totuși pași destul de mari și în țară.

Și asta se reflectă și în felul în care se reflectă percepția Casei Regale pe plan public – un astfel de dialog n-ar fi fost cu putință acum opt sau chiar șase ani.


iunie 9th, 2008

Un gînd, ca o străfulgerare a tampestei de vară, m-a readus la maşina de scris. Îmi amintesc de zilele cînd fiecare maşină era înregistrată, avînd particularitatea ei. Eram în perioada postbelică, când lumea-mi exterioară mi-a fost tăiată de Cortina de Fier. Orice mişcare a claviaturii era înregistrată. Orice scrisoare plecată sau venită era citită, catalogată, ca într-un final să-mi fie remisă. Acelaşi lucru şi cu convorbirile telefonice. Parcă o organizaţie dorea să-mi cunoască gîndurile, să mi le canalizeze într-o direcţie ce nu-mi aparţine. Simţeam că o forţă exterioară dorea să mă anihileze, să mă facă o parte din comun, o parte din personalitatea colectivă, anihilîndu-mi individualitatea. Am trecut această perioadă pe meleagurile mioritice, nerevoltîndu-mă. M-am închis în lumea cărţilor, a prietenilor, afişînd nonşalanţă.
Am părăsit lumea mioritică, urmărind din partea cealaltă Prăbuşirea Cortinei. Acum stau la claviatura computerului, aşternînd crîmpeiuri din multitudinea lumilor. Nu mă tem să-mi dezvălui identitatea. Sunt într-adevăr liber?
Îmi aleg singur priorităţile, nu mai sunt manevrat, dar totu-i relativ. Priorităţile nu-mi mai sunt impuse de o forţă statală, îmi sunt impuse de situaţia-mi economică. Chiar dacă mă amăgesc că fac ce vreau, cînd vreau, cum vreau, este numai o amăgeală. Fiecare pas îmi este dictat de bilanţul economic la care ajung trudind ca în anii tinereţii.
DA, am libertatea de gîndire, am libertatea de exprimare şi libertatea de mişcare pe care n-o aveam pe timpul maşinii de scris. Mă simt liber.
Libertatea ca şi fericirea e în NOI, indiferent unde suntem.

Australia: seceta face ravagii de ani de zile

iunie 9th, 2008
The wandererThe wanderer

De şase ani seceta s-a împământenit in Australia şi în fiecare vară temperaturile medii cresc, iar numărul zilelor călduroase se dublează.

Arşiţa usucă totul şi, cum rezervoarele sunt mult sub capacitate, guvernele iau măsuri forţând populaţia să economisească apa:
se interzice spălatul maşinilor, udatul automat e ilegal, iar folosirea furtunelor este îngăduită numai persoanelor în vârstă. În rest, udatul plantelor e permis numai în anumite zile, între anumite ore şi numai cu găleata.

Oamenii au trecut la metode inventive – unii pun sistemele automate noaptea, alţii sapă puţuri, alţii au rezervoare de ape pluviale. Unii colectează apa de la maşina de spălat sau duş, alţii intră în duş cu găleţi să colecteze apa până ce se încâlzeşte.

Din aceste motive, unele gazoane arată mai verzi decât altele.

Amenzile pentru încălcarea restricţiilor sunt usturătoare, dar Australianul s-a învăţat prea tare cu gazonul lui verde, ca să poată sta să se uite cum se usucă.

Ken Proctor, un pensionar de 66 de ani din Sydney, îşi uda regulamentar gazonul manichiurat şi foarte verde din faţa casei, când, un vecin, Todd Munter, l-a interpelat, afirmând că este ilegal ce face şi că îl va reclama.

Ken, fiind un om corect şi ştiind că e în regulă ce făcea, l-a stropit în glumă pe Todd, zicându-i să-şi vadă de treabă.

La care Todd a văzut negru în faţa ochilor şi l-a bătut pe Ken de l-a omorât.

Vecinii nici acum nu pot crede că s-a întâmplat aşa ceva, deşi, mulţi dintre ei au trăit şi în vremuri ceva mai grele.

Quebec – mon amour – francezi si englezi (I)

iunie 9th, 2008

Quebec reprezinta pentru mine o lume in care am fost acceptat ca imigrant in urma cu 18 ani si unde spre deosebire de Germania, m-am regasit intr-o lume binevoitoare, toleranta si prietenoasa.

Anii traiti in Quebec si Montreal au fost decisivi in asimilarea culturii canadiene franceze, m-am regasit in deplina libertate de miscare, de expresie si de afirmare.

Retrospectiv inteleg ca traversez si eu cate ceva din inceputurile vietii colonistilor de altadata cu surprizele, cu rigorile iernii nordice, dar si cu privilegiul de a trai intr-o tara imensa, generoasa.

Multumesc saptamanalului electronic Acum pentru privilegiul de a-mi acorda spatiul publicarii catorva articole reunite sub tematica societatii distincte din Canada franceza, un subiect neepuizat, dar si foarte controversat.

Nu am intentia sa emit nici judecati de valoare, ci este un omagiu scris unei tari in care mii de imigranti si-au gasit un spatiu vital nou.

Sa nu uitam ca provincia Quebec este o tara unde intelegerea, democratia ating superlative mult deasupra Europei si ale Statelor Unite, se distinge prin a fi un Monaco al Americii.

Societatea francofona de astazi isi incepe istoria cu Jacques Cartier, nascut in anul 1491, localitatea Saint Malo, care in 1534 pune piciorul pe pamantul canadian pentru prima oara si arboreaza in regiunea Gaspe o cruce cu blazonul regal : trei flori de crin pe un fond de azur.

In numele regelui Francisc I, Jacques Cartier a intreprins trei incursiuni , devine cuceritorul Canadei franceze, explorand fluviul St Laurent si Terra Nova. Numele de Quebec s-ar traduce dintr-un dialect amerindian locul unde fluviul St.Laurent se ingusteaza.

Intentia lui Cartier era de a gasi o cale catre Asia, si nicidecum descoperirea Quebec-ului. Franta se astepta la descoperirea imediata a unor bogatii in noile teritorii, neuitand ca Pisarro in 1531-1532 cucereste imperiul incas imbogatind Spania, astfel din punctul de vedere al curtii franceze cele trei voiaje ale lui Cartier au insemnat un esec.

Tentativele s-au soldat cu zeci de morti din cauza iernii aspre, a unei alimentatii insuficiente si totodata a confruntarii cu triburile de irochezi.

Dincolo de dezinteresul Frantei pentru teritoriile amerindiene si de slabirea puterii economice provocate de razboaie, Jacques Cartier cu temerarii sai raman primii cuceritori ai Canadei, pionieri ai drumului catre teritorii imense si mai ales ai Noii Frante (La Nouvelle- France). Un alt merit major il reprezinta studiile cartografice si inventarierea bogatiilor din regiunea Quebecului ce devin adevarate referinte pentru expeditiile viitoare.

La inceputul secolului al XVII-lea Samuel de Champlain, cartograful regelui Henri IV soseste in tinuturile Quebecului ca in 1603. Reusita expeditiilor sale se datoreaza ajutorului primit din partea amerindienilor.

Samuel de Champlain se implica in politica beligeranta a triburilor de irochezi, huroni , algonchini etcsi traverseaza un itinerariu de peste 1500 km de a lungul coastei atlantice intre Maine si Cap Code.

Cartograful regal reface cu succes expeditiile lui Jacques Cartier si fondeaza tinutul Acadiei in 1604, orasul Quebec in 1608, descopera trei mari lacuri si pregateste terenul formarii orasului Montreal care avea sa se finalizeze in 1642.

Spre deosebire de expeditiile spaniole si britanice cadrul creat de catre Champlain este unul pacifist si calauzit de ideea popularii Quebecului cu mestesugari, soldati, reprezentanti ai clericului iezuit intru formarea unei colonii noi, unei societati distincte, ce avea sa se numeasca La Nouvelle-France.

Samuel de Champlain se stinge din viata in anul 1635, chiar in colonia Quebec locuita pe atunci doar de 200 francezi.

Champlain este pe drept considerat parintele Noii Frante, al unui eroism exemplar urmat de catre natiunea Quebec-ului pana in prezent, desi coloniile franceze au fost ocupate de catre englezi (1629-1632).

Multi dintre acadienii izgoniti se refugiaza in Louisiana franceza, un alt ecou al culturii francofone pe continentul american.

In 1643 Ludovic al XIV-lea initiaza un plan de protectie numind un guvernator si un intendent in Noua Franta.
In 1665 regimentul de elita Carignan-Salieres infrange irochezii si asigura protectie militara coloniei franceze.

Jean Talon reprezinta o a treia personalitate importanta in conturarea viitoarei societati distincte printr-un amplu program de dezvoltare demografica aplicat populatiei Noii Frante. El organizeaza un recensamant al populatiei mentionand existenta a 3215 locuitori. Impune legi drastice celibatarilor.

In aceeasi perioada sunt trimise din Franta 750 tinere orfane, numite « fiicele regelui » pentru a se casatori cu colonisti francezi. Familiile cu multi copii se bucura de ajutoare substantiale si de sprijin din partea administratiei Jean Talon, datorita careia populatia ajunge in 1672 la 6700 locuitori.

In ciuda eroismului coloniei franceze, Noua Franta nu rezista invadatorilor britanici din doua motive : interesul scazut din partea Frantei in mentinerea Canadei si suprematia avantului economic britanic de dupa revolutia lui Cromwell, extinsa si in coloniile canadiene.

In urma Tratatului din Paris (1763), Noua Franta este cedata Angliei, insa eforturile britanicilor de a asimila grupurile francofone s-au dovedit incercari zadarnice.
Anglia este nevoita inca din anii timpurii ai formarii Canadei sa cedeze, facand concesii : Proclamatia Regala (1760-1763) confera tinutului Noua Franta o noua constitutie si astfel este instituita Provincia Quebec-ului ; revoltele din coloniile americane ii determina pe britanici sa proclame Actul Quebec-ului (1774) prin care se recunosc drepturile civile ale francezilor si practicarea religiei catolice.

Intre timp salvgardarea limbii si al culturii franceze in extensie contribuie enorm la mentinerea climatului unic si distinct in colonii. In 1764 apare Gazette de Quebec, ca prim ziar in franceza in America de Nord ; se deschid colegii si scoli in limba franceza, grupate in jurul bisericilor ; in 1791 prezenta francofona se afla in majoritate, ceea ce a declansat crearea a doua mari tinuturi : Canada de Sus(Le Haut- Canada, Ontario ) si Canada de Jos (Le Bas-Canada, Quebec) tocmai pentru a se evita asimilarea englezilor de catre francezi.

Secolul al XIX-lea cunoaste si in teritoriile Canadei influenta romantismului si a regasirii identitatii unei tari in care atat francezii, cat si englezii detin aspiratii progresiste : lupta impotriva coroanei britanice vizand independenta Canadei (Rebeliunea din 1815) si respingerea armata a tentativelor americane de cucerire a Canadei.

Perioada dintre 1764 si 1867 s-a concretizat intr-o puternica dominare britanica insa fara nici un succes in asimilarea vorbitorilor de limba franceza.

In 1840 se proclama Actul Unirii celor doua teritorii canadiene, insa prejudiciind provincia Quebec-ului prin oficializarea limbii engleze in Canada unita, prin acordarea unui numar mai mare de deputati din zona engleza, desi populatia franceza detinea suprematia numerica de 600.000 locuitori spre deosebire de cea engleza de 500 000. Unirea a insemnat adoptarea de catre locuitorii britanici colonisti a numelui de canadian, mai putin cei din Quebec ce isi vor spune canadieni francezi.

Publjcistii si poetii francezi ai sec XIX-lea si-au consacrat opera si idealurile ideii de separare si de identitate nationala (Napoleon Aubin, Pierre JO Chauveau, Patrick Lacombe, Joseph-Lenoir Rolland etc).

Anul 1867 coincide cu proiectul de stat federalist al Canadei prin contributia a doi politicieni progresisti. John A Mcdonald si George Etienne Cartier. Franceza redevine limba oficiala, dar nu in cadrul guvernului federal. Actul Confederatiei aduce in discutie ideea de Dominon al Canadei, ceea ce va contribui in viitor la autonomia Canadei.

Quebec-ul sufera o stagnare de ordin economic si politic din cauza puterii de influenta a clerului catolic. Scolile religioase erau in intr-un procent de peste 40%, politicienii progresisti sunt minimalizati si exclusi. Reproduc un pasaj dintr-un raport al unui comitet cleric din Montrea (mai 1850): « Jurnalismul este o putere formidabila de care infernul se serveste, din nefericire,cu prea mult succes, in otravirea lumii cu doctrinele sale pagane si corupte ».

Abia in secolul al XX-lea Quebec-ul isi consolideaza identitatea ca societate distincta prin acordarea femeilor dreptul de vot si dreptul de a profesa medicina si avocatura (1930) si prin modernizarea invatamantului (1961).

Acordarea statutului de autonomie deplina Canadei in 1930 prin Statutul de Westminter contribuie la independenta tarii, la deschiderea unor noi programe de imigratie si la o mai buna administrare economica.

Am trait in orasul Quebec si Montreal ani buni si am inteles ca societatea francofona canadiana nu se identifica absolut deloc cu Franta.

Daca francezii ar fi acordat sprijin militar si material Noii Frante, suntem convinsi ca altfel ar fi fost destinul Canadei. Voltaire s-a aratat ostil tinuturilor Americii de Nord considerandu-le salbatice, neinteresante.

Enuntul Je me souviens ( imi amintesc) inscris pe placile de inmatriculare ale masinilor din Quebec mi-a starnit nu numai curiozitatea imediata legata de motivul uzantei ideii, dar si aprofundarea istoriei unei provincii supuse vitregiilor istorice si ale iernilor nordice.

Je me souviens consacreaza dictonul patriotic din provincia Quebec si o explicitare exhaustiva nu face decat sa deruleze intreaga istorie a generatiilor de la Jacques Cartier si pana astazi sau in mod revers nu trebuie uitat raul pricinuit Quebec-ului de catre britanici.
Canadienii francezi te cuceresc prin farmecul unui popor ospitalier si vorbaret predispus petrecerilor si iesirilor.

Au transformat tinuturile zapezii in veselie si dans, in permanenta « joie de vivre » si poate faptul ca primii exploratori au trebuit sa infrunte nestatornicia si trecerea oceanului pentru o viata mai buna, si in libertate face parte tot din acel registru semantic « imi amintesc » propriu spiritului liber al nomadului.

Felix Leclerc (1914-1988), scriitor si trubadur modern al Quebec-ului in poemul Rugaciune nomada transpune lupta cotidiana cu existenta, si mai ales a cetatenilor umili si anonimi din Canada franceza :

“Tuturor nomazilor, tuturor nomadelor de pe strada mea/Ce nu sunt nici muzicieni, nici comedianti, nici clovni,/Nici dansatori,/ nici cantareti,nici voiajori, nici cineva/ Ce pasesc in fiecare dimineata curajosi, primeniti/
In paltonul lor stramt sub palaria mica (…)
/In fata acestor nomazi, in fata acestor nomade de pe strada mea/ Ce nu au decat noaptea sa plece/Pe corabiile albastre ale tineretii lor apuse/Glorii uitate, talente azvarlite/Ca niste saci cazuti la marginea marilor drumuri/
Ce intind mana nespus de fericiti/La trecerea zilelor insorite, uzate, unde nimic nu se intampla decat alte chinuri/Decat alte dezamagiri de a lungul anotimpurilor/
In fata lor ma inclin cu palaria in mana.”

(Va urma)


iunie 9th, 2008
autor Doru Marcuautor Doru Marcu

Glume cu avocati

iunie 9th, 2008

Iata o selectie de intrebari care au fost puse in realitate de catre unii avocati unor martori in timpul unor procese ce au avut loc in Statele Unite.
In unele cazuri, este redat si raspunsul dat de unii martori mai ascutiti la minte. Replicile au fost extrase dintr-o carte intitulata \”Disorder the Court\”.


Avocat: Domnule doctor, inainte de a incepe autopsia ati verificat pulsul?
Martor: Nu.
A: Ati verificat tensiunea arteriala?
M: Nu.
A: Ati verificat daca respira?
M: Nu.
A: Atunci este posibil ca pacientul dumneavoastra sa fi fost in viata in momentul cand ati inceput autopsia?
M: Nu.
A: Cum puteti fi atat de sigur de asta, domnule doctor?
M: Deoarece creierul sau era intr-un borcan pe biroul meu.
A: Dar pacientul nu putea, totusi, sa fie in viata?
M: Acum daca stau sa ma gandesc, este posibil sa traiasca exact in momentul acesta indeplinind o functie de avocat pe cine stie unde…


Avocat: Ce a rezultat din mostra de tesut vaginal?
Martor: Urme de sperma.
A: Sperma masculina?
M: E singurul tip pe care-l cunosc.


Avocat: Ati intretinut relatii sexuale cu el la New York?
Martor: Refuz sa raspund la aceasta intrebare.
A: Ati intretinut relatii sexuale cu el la Chicago?
M: Refuz sa raspund la aceasta intrebare.
A: Ati intretinut relatii sexuale cu el la Miami?
M: Nu.


Avocat: Pe ce data este aniversarea dumneavoastra?
Martor: 15 iulie.
A: Ce an?
M: In fiecare an.


Avocat: Aceasta boala va afecteaza memoria?
Martor: Da.
A: In ce mod va afecteaza memoria?
M: Am uitat.
A: Ati uitat… Puteti sa ne dati un exemplu de ceea ce ati uitat?


Avocat: Care a fost primul lucru pe care vi l-a spus sotul dumneavoastra?
Martor: A spus \”Unde sunt, Cathy?\”.
A: Si de ce va enervat chestia asta?
M: Pentru ca pe mine ma cheama Susan.


Avocat: Si unde a avut loc accidentul?
Martor: Pe la kilometrul 499.
A: Si unde se gaseste kilometrul 499?
M: Probabil intre kilometrii 498 si 500.


Avocat: La ce distanta se aflau vehiculele in momentul coliziunii?


Avocat: Si ati ramas acolo pana in momentul in care ati plecat?


Avocat: Domnule doctor, cate autopsii ati efectuat pe cadavre?
Martor: Toate autopsiile mele le-am efectuat pe cadavre.


Avocat: Va mai amintiti la ce ora ati examinat cadavrul?
Martor: Autopsia a inceput la ora 20:30.
A: Si domnul Dennington era mort la acea ora?
M: Nu, statea intins pe masa intrebandu-se de ce-i fac autopsie.

Contributie primita de la Adrian Luccaci

Filosoful roman Emil Cioran explica de ce munca tampeste

iunie 9th, 2008

“Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi.

Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator
si ininteligibil.

Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.

Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.

Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii.

In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”

Emil Cioran

Ideea din spatele citatului este ca munca in exces diminueaza personalitatea umana, cu cat muncesti mai mult, cu atat te transformi mai mult intr-un automat, robot. Ti se diminueaza sau chiar dispare timpul sa-ti pui intrebari, sa gandesti, timpul destinat contemplatiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adica exact ceea ce ne defineste ca oameni.

Viata ti se petrece intr-o rutina obositoare (de la a da cu sapa, pana la a aduna cifrele intr-un cabinet de contabil si chiar pana la a preda aceeasi materie, ani de-a randul, elevilor de aceeasi varsta), pe care cand o termini, nu mai poti face altceva decat sa dormi, pentru a o putea lua de la cap a doua zi.

Munca in exces dezumanizeaza si de aceea e imperativ sa vedem munca cel mult ca pe un rau necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de cate ori avem ocazia, daca vrem sa ne pastram integritatea fizica si sanatatea mintala.

Contributie primita de la Adrian Luccaci

O scurta istorie a homosexualității – 2. Întoarcere în timp

iunie 9th, 2008

Cred ca foarte putina lume cunoaste originea cuvantului homosexualitate. Sigur ca multi au impresia ca este un cuvant antic, ca doar fenomenul homosexualitatii se cunoaste de cand lumea.

Nu e asa: cuvantul dateaza numai din 1869, cand un jurnalist prusac de origine ungara (Kertbeny; sau Von Benkert, cum semna, ca sa evite sa fie batut de politia prusaca, ce nu batea “nobilii”) l-a inventat, combinand cuvantul grecesc homoios (care inseamna acelasi) cu cuvantul latin sexus. Pana atunci se foloseau alte cuvinte, ca “sodomie” sau homofilie (varianta franceza).

In evul mediu in Franta “sodomitii” erau arsi pe rug, iar in Anglia spanzurati cu public. Au ramas tablouri celebre reprezentand aceste realitati.

Au ramas de asemenea gravuri interesante cu aceste “operatii” inspirate de biserici. Una dintre cele mai impresionante scene este “uciderea indienilor americani sodomiti de catre cainii conchistadorilor catolici spanioli”.

Cainii spaniolilor catolici erau dresati sa-i sfasie de vii pe amerindieni, ca sa li se usureze pedeapsa vesnica pe lumea cealalta. La fel ca si nebunii, la fel ca vrajitoarele si in general ca oricine se abatea de la vreo norma bine stabilita de biserica, homosexualii erau eliminati in mod fizic din societate, “pentru binele lor”. “Ca sa le fie mai usoara pedeapsa vesnica!” Cata marinimie, nu?

Ultima executie din Londra a unui “sodomit” a avut loc in 1861, fiind insotita de uralele publicului care asista ca de obicei la spanzurari ca la teatru.

Primele drepturi

Revolutia franceza le-a pus capat acestor executii in Franta, ce-i drept nu fara o uriasa baie proprie de sange.

Apoi a intrat in vigoare Codul Napoleon, care a scos in afara legii orice pedepse aplicate homosexualilor. Dialogurile lui Napoleon (care stia tot ce se intampla in jurul lui) cu ministrul sau de justitie Cambaceres (care era homosexual) au ajuns de pomina!

“De ce ai intarziat azi la sedinta de guvern?” il intreba Napoleon pe ministrul sau. “Pentru ca m-a retinut …o domnisoara”! Venea raspunsul lui Cambaceres. “Te rog sa-i spui domnisoarei respective ca data viioare sa-si ia din timp palaria si bastonul, sa plece imediat si sa te lase sa vii la timp la sedintele de guvern!” -venea vocea tunatoare a lui Napoleon.

Este foarte interesant de notat ca in a doua jumatate a secolului al 19-lea numai cateva tari din lume au urmat exemplul Frantei, anuland orce pedepse contra homosexualilor: Belgia, Spania, Portugalia si…Romania!

Deci Romania a avut la sfarsitul secolului al XIX-lea o legislatie moderna, mentionata de altfel de toate lucrarile privind studiul homosexualitatii!

Dar prima parte a secolului al XX-lea a dus la revenirea Romaniei in tabara tarilor intolerante, prin “noul” cod penal. Nu a fost singura gafa politica facuta de guvernul roman la insistenta Bisericii Ortodoxe Romane; in timpul primului razboi mondial parlamentul a hotarat trimiterea Tezaurului National la “fratii nostri de credinta rusi”, la Moscova! Cu o slujba bisericeasca in toata regula, ca sa “sfinteasca” tezaurul!

I-au cantat …prohodul! Degeaba s-a obosit directorul celei mai mari banci romanesti de atunci sa-i convinga pe parlamentari sa trimita tezaurul la…Londra! Nu l-au ascultat, pentru ca el nu era “frate de credinta”, fiind evreu.

Initial, in lumea anglo-saxona tot ce tinea de sex era considerat o problema grava: chiar si heterosexualitatea a inceput prin a fi considerata drept o boala, cam din 1880 pana prin 1910, si era definita ca “o atractie prea mare fatza de sexul opus”.

Se pot consulta dictionare, inclusiv Webster, inclusiv Marele Larousse Medical.

Intr-o societate in care batranii aranjau casatoriile, nu e de mirare ca o “atractie prea mare” a cuiva pentru un partener “nepotrivit social” era o problema, o “boala”.

Epoca contemporană

Homosexualitatea a fost si ea considerata o boala – pana in 1973, cand A.P.A. a exclus-o din randul bolilor mintale, dupa studii temeinice care au infirmat teoria bolii mintale. Si asexualitatea era considerata de unii drept o boala mintala, desi cei afectati de ea functioneaza altfel foarte bine. Cel mai mare matematician ungur este renumit ca reprezentant al asexualilor. Ii venea rau chiar la vederea cuvantului “sex”!

Pentru cei care au citit cu atentie “Zbor deasupra unui cuib de cuci” – vreau sa subliniez ca pasajul in care un personaj se plangea medicului de “atractia lui prea mare pentru femei, pentru sex” reprezinta o parodie a acelor mentalitati de inceput de secol XX, cand si heterosexualitatea era definita de unii ca…boala mintala!

Lucrul cel mai greu de inteles pentru omul de rand este faptul ca orientarea sexuala nu este data de vreun incident sau cateva incidente din viata unui om, ci este o trasatura adanca a personalitatii sale. Unii confunda un act sexual cu orientarea sexuala, ceea ce este fals si periculos.

In societatea romaneasca pana de curand (si chiar acum!) intreg corpul medical nu avea ideie despre orientarea sexuala si “trata” pacientii homosexuali cu…recomandarea activitatii sexuale cu prostituate!

Nici chiar azi nu exista materiale informative in Romania care sa raspunda la multiplele intrebari pe care le au fie tinerii, fie parintii lor despre orientarea sexuala si mai ales despre homosexualitate.

Care este atitudinea corpului medical din Occident?

Daca luati un dictionar medical sau un lexicon (ne-romanesc, va rog si ne-moldovenesc mai ales!) veti vedea ca homosexualitatea este definita ca “o varianta a sexualitatii normale, de multe ori dezaprobata social dar a carei terapie nu consta intr-o incercare inutila de schimbare (Umpohlungsversuch in germana) ci intr-o creare de conditii pentru ca homosexualul sa fie acceptat in societate”.

Au trecut aproape doua decenii de la revolutie, dar suntem inca tot la piciorul broastei in acest domeniu. Ce acceptare? Cand chiar oamenii politici dau dovada de o dezinformare crasa! Multi cer inca, nici mai mult nici mai putin, decat ca “homosexualii sa fie tratati”. Sa vedem ce spun datele stiintifice:

Nu numai ca asemenea “conversii” nu sunt dovedite ca au avut vreodata loc, dar organizatiile psihiatrice sunt ingrozite de urmarile acelor pseudotratamente.

Exista o traiectorie circulara: homosexualii cu educatie religioasa se simt prost ca sunt “exclusi” de religia lor din raiurile si paradisurile aferente si se inscriu in miscarea “ex-gay” si incearca sa “se trateze”.

Se “trateaza”, iar dupa aproximativ trei ani sunt iar la punctul de la care au plecat! Ies din miscarea ex-gay si intra in miscarea…”ex-ex-gay”. Sau, in multe cazuri se sinucid. Dar acestea le vom trata mai pe rand, in viitor.

Inchei cu o perla a unui politician roman “de frunte”, aparuta acum trei ani in ziarul “Romania Libera”:
“Poporul roman este un popor viril; de aceea homosexualitatea ar trebui interzisa”.

Prostia nu tine cont de functiile politice!

Lansari de carte la standul Ideea Europeana

iunie 9th, 2008

Vineri, 6 iunie

Ora 14,00

Epica analitica
de Geo Vasile
Invitati : Geo Vasile, Nicolae Breban; Amfitrion: Aura Christi

Abordare analitica in filigran a cartilor unor mari naratori ai lumii (Saul Bellow, Vargas Llosa, Haruki Murakami, J.M.Coetze, Salman Rushdie), dar si a unor best seller-uri de ultime ora, cum ar fi romanele semnate de Lauren Weisberger, Luis Sepulveda, Banana Yioshimoto sau Laura Restrepo, epica analitica poate fi rezumata prin cele patru capitole ale sale: Reciclarea marilor mituri narative, Adio realismului magic, Decolarea in lumi paralele, Romancieri cu pasaport planetar. Cartea reprezinta un dictionar de opere fundamentale.

Ora 15,00

Insemnarile lui Malte Laurids Brigge
de Rainer Maria Rilke
Invitati : Bogdan Mihai Dascalu, Nicolae Breban; Amfitrion: Aura Christi

„Publicat in 1910, romanul lui Rilke constituie un varf indiscutabil. Starile sunt, aici, pretutindeni, descrise exact, incet, viu, ravasitor de viu; da, ritmurile curg, treptat-treptat, schimbandu-si respiratia, si oferind, de la un rand la altul, surpriza; ineditul, neobisnuitul, exceptionalul fiind cadrul firesc al acestui roman atipic, tensionat, printre obiceiurile casei figurand – daca admitem ca un text epic poate fi aidoma unei case, aidoma unei cetati, aidoma unui continent sau planete abia descoperite – imprevizibilul, si inca o data: imprevizibilul.”
Aura Christi.

Ora 16,00

Fragmente de noapte
de Razvan Voncu
Invitati : Razvan Voncu; Amfitrion: Aura Christi

„In aceasta carte, incerc, de fapt, sa-mi schimb instrumentele si felul de a scrie critica literara. Pentru ca insasi conditia criticii literare s-a schimbat. Totul este pus sub semnul intrebarii, iar sacrosancta valoare estetica, pe care jura critica modernista, a fost de mult relegata din discursul critic. Care discurs incepe sa semene, astfel, cu o noapte adanca, in care mai palpaie, ici-colo, asemenea unor stele palide, ramasitele unor certitudini.” (Razvan Voncu)

Ora 17,00
Suprematia experientei
de Adrian-Paul Iliescu
Invitati : Adrian-Paul Iliescu; Amfitrion: Alexandru Stefanescu

„Conservatorismul pragmatic, conservatorismul lui David Hume, Edmund Burke si, in secolul XX, al lui Michael Oakeshott, se deosebeste profund de reactionarism si de ultraconservatorismul virulent. Un conservator pragmatic este un om care gandeste fara mituri calauzitoare si fara adevaruri absolute, ce confisca si paralizeaza inteligenta; este un adversar, si nu un adept, al utopiilor inverse, care aspira la restaurarea trecutului. El este un adept al moderatiei si al gradualismului – nu pentru ca ar avea oroare de schimbarile profunde, ci pentru ca stie ca nimic important, inradacinat intr-o forma de viata omeneasca, nu poate fi schimbat brusc. ” (Adrian-Paul Iliescu)

Ora 18,00

Labirint fara minotaur
de Simona-Grazia Dima
Invitati : Simona-Grazia Dima, Mircea Horia Simionescu; Amfitrion: Aura Christi

„De ce fara minotaur? Fiindca literatura, din perspectiva mea, este un labirint, iar inaintarea in ea, una plina de pericole, topite insa in pura iridiscenta. Un labirint, dar unul radios, menit sa atraga atentia asupra infinitatii de jocuri ascunse in textul literar. Jocuri care te prind (mai bine-zis te seduc), doar ca sa te poti elibera, sa fii vazut in mijloc, schitand un salut triumfator – poate spre niste prieteni nevazuti. Cu nimic altceva in jur decat pietre incinse, incrustate cu nestemate. Nevoit sa mergi mereu inainte, lasi averea asta altcuiva, n-o poti lua cu tine – sensul e sa iesi din labirint cu totul nud (neatins de prejudecati ori de clisee), fara cicatrici literare, literatura sa fie pentru tine o poarta, nu o temnita.”
Sambata, 7 iunie

Ora 14,00

Ion Ianosi • 80
de Ion Ianosi
Invitati : Ion Ianosi, Nicolae Breban, Aura Christi; Amfitrion: Alexandru Stefanescu

„Ianosi este un om pentru care problema morala exista, iar faptul acesta il asaza intr-o postura extrem de fecunda si de necesara, de mediator. Intr-o lume care devine tot mai conflictuala, uneori in mod stupid, cu totul superficial si aberant. Ion Ianosi cred ca ne da o lectie de economie de conflict. Vad in aceasta lectie si in persoana lui un model de seninatate, de sinceritate intelectuala, de europenitate.” (Mircea Martin)

Ora 15,00
de Marina Tvetaieva
Invitati : Janina Ianosi, Ion Ianosi ; Amfitrion: Aura Christi

Marina Tvetaieva se distinge printr-o scriitura accentuat personala, nu numai in poezie, dar si in proza. [...] Excesivul e aici o supralicitare a daruirii, o hipertrofie a atasamentului. Tvetaieva smulge arta din stramtorarile ei, ale Tvetaievei si ale artei. E ca o hiperbola a omului, ca o dovada a demnitatii recastigate: prin arta subumanul trece in sublim. Crezand in arta, Tvetaieva crede in umanitate, in sansa nemuririi ei palpabile. Dar transgresarea mortii ea o stoarce din vecinatatea mortii; dintr-o viata neincetat periclitata de absolutismele ei. Viata nu e traita pe masura artei, s-o obligam la nemasurare! – ar putea fi deviza ei, ultimul ei mesaj.

Ora 16,00

Jurnale de tinerete
de Rainer Maria Rilke
Invitati : Nicolae Breban si Aura Christi

Prin acest volum, se continua publicarea jurnalelor lui Rainer Maria Rilke, redactate in tineretea lui. Jurnalul florentin este cea mai timpurie insemnare autobiografica a poetului, prilejuita de un voiaj in orasul lui Dante, asternuta pe hartie la putin dupa 20 de ani. Valoarea lui nu consta doar in impresiile, starile sufletesti ori trairile autorului, ci si in faptul ca el dezvaluie cateva dintre conceptele fundamentale, pe care se va sprijini intreaga lui creatie ulterioara. El dezvaluie obsesia durabila a autorului cu privire la destinul sau artistic: „Deseori ma cuprinde o imensa nostalgie dupa mine insumi. Stiu prea bine, drumul e inca lung.” Nu lipsesc, desigur, reflectiile despre arta, vazute ca un modus vivendi: „Arta este un mijloc al indivizilor, al insiguratilor de a se implini pe sine&r! dquo;.

Ora 17,00
Amor si galanterie bucuresteana
de Corneliu Senchea
Invitati : Corneliu Senchea; Amfitrion: Aura Christi

Cititorul va redescoperi, citind aceasta carte, istoriile, uneori-adeseori, scandaloase ale celebrelor cupluri bucurestene, inclusiv cateva din povestile de dragoste care s-au legat intre domnitele noastre si strainii ajunsi la Bucuresti, fie in calitate de diplomati, fie de militari. Nu lipsesc din aceste pagini nici artistii din galeria „amantilor magnifici” ai Bucurestilor de odinioara. Un exemplu este povestea rivalitatii Eminescu – Caragiale in ceea ce-o priveste pe Veronica Micle sau povestea dublei pasiuni a arhitectului Alexandru Orascu – pentru sotia sa Elena Marcovici si pentru orasul natal pe care visa sa-l ridice din cenusa si ruine.

Ora 17,30

Socurile cotidianului
de Mariana Net
Invitate : Mariana Net, Carmen Sandulescu, Monica Pillat; Amfitrion: Aura Christi

Cartea este rezultatul unor studii aprofundate intreprinse de autoare in domeniul stilurilor de viata contemporane, romanesti dar si din alte parti ale lumii. Cercetarea acestora a fost facuta intensiv mai ales in ultimii zece ani. La baza acestor texte stau, in primul rind, interventiile hebdomadare ale autoarei la emisiunea Tentatii culturale de la Radio Romania Cultural. Evident, in transformarea unor „pastile” radiofonice intr-un volum de eseuri inchegate, structurate tematic si revizuite stilistic a fost parcursa o cale lunga.

World Bank – Projects, Country Strategies, Reports & Analysis, Civil Society and Conferences

iunie 9th, 2008

Parliamentarians from across Eastern Europe meet in Tirana

The Albanian Parliament, the Parliamentary Network on the World Bank (PNoWB), and the World Bank’s Europe and Central Asia Region are organizing a gathering on June 3-4 of about 40 parliamentarians from across Europe to exchange experiences on topics of relevance for countries in transition. The meeting of Southeast, Central and East European parliamentarians comes at a critical time in the process of EU integration, with most of the countries invited to the conference being either already EU members, or are actively involved in various stages of discussions with the EU.

Europe and Central Asia Regional Unit is Recognized for Monitoring and Evaluation Efforts
The World Bank’s Independent Evaluation Group recently recognized the ECA Region for taking steps toward better results-based M&E at the project, country, and Regional levels.


Supporting cooperation on transboundary water management and biodiversity conservation
Neretva and Trebisnjica Management Project (US$8m)
Approved, May 29
Bosnia and Herzegovina, Croatia

Conserving biodiversity in critical forests and mountain ecosystems
Forest and Mountain Protected Areas Project (US$3.4m)
Approved, May 29
Sarajevo, Bosnia and Herzegovina

Improving water supply and sanitation (WSS) services
Second National Water Supply and Sanitation Project (US$230m)
Approved, May 27
Baku, Azerbaijan

Improving delivery of labor market and social protection interventions
Social Protection Development Project (US$26.7m)
Approved, May 27
Baku, Azerbaijan

Helping manage Lake Skadar-Shkodra more efficiently
Lake Skadar-Shkodra Integrated Ecosystem Management Project (US$4.55m)
Approved, May 27
Albania, Montenegro

Helping to expand capacity and improve competitiveness of exporting firms
Fourth Export Finance Intermediation Project (EFIL IV) (US$300m)
Approved, May 22
Ankara, Turkey

Reducing vulnerability to and limiting losses from natural and man-made hazards
Disaster Risk Mitigation and Adaptation Project (US$9.2m)
Negotiated, May 20
Tirana, Albania

Supporting a fiscal policy reform program
Economic Management Structural Adjustment Credit (US$34m)
Awarded for focusing on Results, May
Sarajevo, Bosnia and Herzegovina

Supporting policy reforms
Fourth Poverty Reduction Support Operation(US$22.7m)
Approved, May 27
Tbilisi, Georgia


Ukraine’s response to the global food crisis
Fourth Poverty Reduction Support Operation(US$22.7m)
Released, May
Kiev, Ukraine


NGOs awarded grants
Small Grants Program
May 26
Sarajevo, Bosnia and Herzegovina

NGOs awarded grants
Small Grants Program
May 27
Zagreb, Croatia

NGOs awarded grants
Small Grants Program,
May 28
Astana, Kazakhstan

DJ Vali Barbulescu in SUA

iunie 9th, 2008
dj vali barbulescudj vali barbulescu

Energie romaneasca in cluburile din Chicago, New York si Washington DC!
Balada lui Ciprian Porumbescu si notele melodiilor populare romanesti mixate in ritm house, au facut parte din programele prezentate de DJ Vali Barbulescu la cluburile “Vision Club” din Chicago pe 5 si 6 iunie, la clubul “Club 45” din New York pe 6 iunie si la unul dintre cele mai noi cluburi deschise in Washington DC: “The park at 14th street” pe 7 iunie.
Cei prezenti la aceste evenimente, l-au aplaudat pe cel care de pe vremea cind trebuia sa se joace cu masinute de plastic, mixa de fapt muzica, reusind ca in 1991 sa-si inceapa cariera de DJ la Radio Sky si Uniplus Radio din Constanta. Mai tirziu colaboreaza si cu posturile de radio Contact, Radio 21, Radio ProFM si KissFM din Bucuresti. Au urmat contracte la diferite cluburi printre care Club Hippodrome, Graffiti, Chrome, Kristal Glam Club dar si colaborari cu posturi de televiuzine, prezentind o serie de emisiuni la MTV Romania, MCM Romania, TVR1 si Pro TV. In 2004 isi creaza propria marca: “Valio Records”, fiind recunoscut penrtu productii precum “Addicted”, “Hong Kong” si “Focaccia”.
Pasiunea pentru frumos, i-a indreptat creativitatea si catre domeniul fotografiei, fiind apreciat si pentru imaginile realizate in reviste de moda, FHM fiind una dintre aceste publicatii.
Cotat si votat ca unul dintre cei mai buni DJ in diferite competitii si liste interne si internationale de specialitate, Vali Barbulescu a demonstrat reputatia primita si in turneul sau din SUA.

A ajuns piața imobiliară din România la saturație? – trei întrebări Matei Păun răspunde

iunie 9th, 2008
Matei Păun prevede o Matei Păun prevede o “normalizare” a pieței imobiliare

În ultimele luni, agențiile imobiliare din România au relatat reducerea drastică a numărului de tranzacții și stagnarea prețurilor proprietăților locative și comerciale.

1) A ajuns piața imobiliară din România la saturație?

Anumite segmente ale pieței imobiliare din România au ajuns, într-adevăr, la saturație. Segmentul locatie de lux este unul dintre ele, iar cel al complexelor comerciale cu amănuntul, mai ales în București, este altul. Pe de altă parte, cred că există o mare cerere, nesatisfăcută, în sectorul construcțiilor locative la prețuri medii. Situația se va perpetua probabil în anii următori. Dar la un moment, chiar și în acest sector va intervene o re-echilibrare a cererii cu oferta.

2) Există riscul unei corecții majore a prețului la case?

Părerea mea este că așteptările vor trebui revizuite de cumpărători și constructori/vânzători. Deja a apărut o corecție la prețul terenurilor și al apartamentelor mai vechi în centrele urbane. Pe măsură ce oamenii se mută în locuințe nou construite, ei își vând apartamentele vechi, ceea ce duce la o sporire a ofertei și deci la o scădere a prețurilor la această categorie. Pe termen mediu și lung, aceasta va avea un efect moderator asupra prețurilor la imobiliar în general. Situația în care suntem azi, în care poți cumpăra mai ieftin un apartament la Viena decât la București nu va dura foarte mult.

3) Care va fi tendința pe termen mai lung a pieței imobiliare din România?

Pe termen lung, în mod clar e nevoie să se construiască mai mult. Dar o astfel de ipoteză nu e lipsită de riscuri. Din ce în ce mai mult, calitatea proiectului, prețul, localizarea, etc, vor produce o diferențiere între proiecte de succes și eșecuri. S-a dus vremea în care orice se construia era binevenit. Speculația imobiliară va deveni tot mai riscantă și mai puțin profitabilă. Micii antreprenori vor fi încet-încet înlocuiți de pe piață de marii investitori/antreprenori în construcții. România a trecut în 3 – 4 ani la ceea ce altor țări le-a luat 6 – 8 ani.

“Cei care neagă Holocaustul ar trebui să gândească mai întâi” – interviu cu Mihai Ionescu, vicepreşedinte al comisiei “Elie Wiesel” de cercetare a Holocaustului în România (II)

iunie 9th, 2008
Mihai Ionescu lansează o provocare negaţioniştilorMihai Ionescu lansează o provocare negaţioniştilor

Editorialele publicate în săptămânalul ACUM “De ce e negaţionismul aşa de atractiv” şi “Bau-baul iredentismului unguresc şi dubla măsură” au provocat numeroase reacţii, unele dintre ele de contestare vehementă sau chiar de negare a Holocaustului din România şi a rolului regimului condus de Ion Antonescu în perioada 1940 – 1944. Pentru a lămuri legitimitatea acestor contestări, am stat de vorbă cu vicepreşedintele comisiei Wiesel, care a întocmit raportul privind Holocaustul din România, generalul istoric Mihai Ionescu, care este actualmente director al Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania “Elie Wiesel”. Publicăm în continuare a doua parte a acestui interviu.

Raportul Wiesel vorbeşte de 280000 până la 380000 de evrei morţi în teritoriile aflate sub administraţia regimului Antonescu. De unde provine această marjă de estimare atât de largă?

M-aţi întrebat mai înainte dacă ne-am certat în echipa de istorici din atâtea ţări ale lumii. Acesta a fost unul din punctele contencioase ale efortului nostru. Şi este de înţeles, deoarece nu a existat o statistică exactă, de pildă a deportărilor. Avem documente româneşti pe care nu putem să le bănuim de uşurinţă în evaluare, de pildă cele ale comisiilor de evaluare institutite chiar de Antonescu pentru a se vedea ce s-a întâmplat în timpul deportărilor, în care constituirea coloanelor de deportaţi a fost făcută ca nişte “turme”, fără identitate, fără număr, expediate prin colbul verii basarabene către Transnistria, pândite din lanurile de la marginea drumului de răufăcători. Lăsăm la o parte faptul că deportarea avea loc dintr-un teritoriu care abia fusese eliberat prin operaţiuni militare, la rândul lor după numai un an de la ocuparea teritoriului de către sovietici. Ȋn această perioadă au avut loc schimburi de populaţie care nu au putut fi măsurate cu exactitate. De aceea ne-am “certat” deoarece lipseau documente care să ne dea cifre exacte. Acest lucru vorbeşte despre iresponsabilitatea guvernării antonesciene, care a procedat absolute fără precedent în analele administraţiei şi politicii româneşti. Ȋn cadrul deportări n-au lipsit haosul, execuţiile, exterminările şi în ultimă instanţă, tragedia.

Armata Roşie s-a retras în 1941 împreună cu mulţi bărbaţi evrei incorporaţi. Rezultă de aici că majoritatea evreilor deportaţi la ordinul lui Antonescu au fost femei, copii şi bătrâni?

Nu se poate spune acest lucru. Este adevărat că odată cu retragerea trupelor sovietice, ei au căutat să ia populaţia validă de luptă, dar foarte mulţi au căutat să evite o astfel de soartă, pentru a cădea ulterior în altă capcană, deportarea în Transnistria.

Dar negaţioniştii spun: “Chiar dacă masacrele au avut loc, nu e responsabilitatea lui Antonescu, ci a germanilor care au organizat cu minuţiozitate Holocaustul din România”.

Dacă nu se poate exclude faptul că în spatele frontului comandamentele militare germane au avut o parte de responabilitate în ceea ce priveşte “siguranţa spatelui frontului” şi deci nu se poate nega responsabilitatea armatei germane în exterminarea unei părţi a populaţiei evreeşti, mai ales în sudul Basarabiei, nu este mai puţin adevărat că responsabilitatea deportării integrale a populaţiei evreeşti din Basarabia şi Bucovina, şi deci planificarea operaţiei aparţine regimului antonescian. O recunoaşte adeseori însuşi Antonescu în Consiliul de Miniştri: “Am hotărât”, “Ȋmi iau răspunderea”, “Este o ocazie pe care nu trebuie să o pierdem”, şamd.

De ce a fost soarta populaţiei evreeşti mai blândă în Bucovina decât în Basarabia?

Volumul menţionat anterior publicat de Traşcă şi Deletant arată că în mod paradoxal, autorităţile germane, care au realizat impactul dezastruos asupra economiei provinciei al deportării populaţiei evreeşti, au intervenit via Berlin pentru ca Bucureştiul să procedeze cu mai multă “blândeţe” în aplicarea programului Holocaustului în această regiune. Era spatele frontului, era necesară exploatarea resurselor unei regiuni bogate, deportările haotice, nechibzuite riscau să arunce în aer economia provinciei, iar Antonescu a trebuit să procedeze în consecinţă.

E un mare mister, căruia raportul Comisiei Wiesel nu-i dă răspuns. Exista în vara lui 1942 un plan de deportare a ȊNTREGII populaţiei evreeşti din România – Regat şi sudul Transilvaniei – în Polonia, în lagărul de exterminare de la Belzec. Ȋn toamna lui 1942 Antonescu s-a răzgândit şi a refuzat să mai pună în aplicare planul, “salvându-i”, ca să citez o expresie a negaţioniştilor, pe evreii pe care tot el vroia să-i trimită la exterminare. De ce?

S-au avansat diferite ipoteze, anume că el a devenit conştient de cursul defavorabil al războiului şi a încercat să evite impunerea unor condiţii defavorabile viitoare în cazul unei victorii a aliaţilor. De altfel, este cunoscută afirmaţia sa din timpul unui Consiliu de Miniştri, “dacă aliaţii câştigă războiul, generaţiile următoare vor avea de plătit pentru ce am făcut noi în privinţa chestiunii evreeşti.” Ȋn ce măsură a realizat el asta, când trimisese 250000 de români să lupte la Stalingrad, e discutabil.

Antonescu a trimis mai mulţi români la moarte decât a masacrat evrei…

Asta aş vrea să le spun acelora care-l glorifică pe Antonescu ca pe un “salvator”. Ei nu iau în considerare că acesta a trimis în adâncul Rusiei unităţi militare nepregătite de luptă, unităţi care au fost decimate în toamna şi iarna lui 1942. Frontul de la Stalingrad a fost spart de sovietici chiar în dreptul armatelor 3 şi 4 române. Cei care glorifică acţiunile lui Antonescu ar trebui să gândească inclusive la capabilităţile lui militare şi dacă deciziile de a dizloca un număr atât de mare de forţe româneşti corespundeau capacităţilor statului la acea vreme, inclusive în afara unui acord juridic cu Germania. Dar reîntorcându-mă la decizia de anulare a deportării evreilor se poate ca el să fi conştientizat că impactul lipsei unui element util, eficient. Este cunoscut că evreii aveau o prezenţă importantă de la finanţe, la sistemul sanitar, la sistemul educaţional, în general în profesiile liberale şi deci Antonescu s-a gândit probabil că în condiţiile efortului de război trimiţând atâtea sute de mii de români pe front, în cazul în care s-ar fi lipsit şi de contribuţia acestei populaţii evreeşti, cu siguranţă că economia ar fi avut de suferit şi, în consecinţă, şi frontal. Trebuie să luăm în considerare şi birurile (“contribuţiile voluntare”) pe care le impunea populaţiei evreeşti erau o adevărată extorcare de către stat. Toate acestea ar putea explica ce l-a motivat pe Antonescu să facă acest lucru.

Ce le răspundeţi negaţioniştilor care afirmă că raportul Comisiei Wiesel constituie un afront la adresa poporului român, comandat din exterior, aluzie străvezie la “evrei”?

Eu i-aş îndemna pe cei care cred în democraţie să realizeze că astfel de grozăvii şi astfel de tragedii au fost posibile, aşa cum a fost Holocaustul din România celui de-al doilea război mondial, în condiţiile absenţei democraţiei. I-aş îndemna pe cei care neagă şi în acelaşi timp cred în democraţie să gândească de două ori înainte de a nega. Şi i-aş mai îndemna să citească tot ce se publică din acest punct de vedere, pentru a vedea pe bază de documente care nu pot fi nicidecum falsificate şi în acelaşi timp îndemn structurile instituţionale din domeniu să-şi multiplice eforturile educaţionale, de distribuire îm masă a adevărurilor privind istoria recentă a României, începând cu perioada Holocaustului din timpul celui de-al doilea război mondial până la sfârşitul perioadei comuniste, în timpul căreia s-a încercat ocultarea adevărului despre Holocaust.

A propos de asta, mai e întrebare, aproape pavloviană: “Bine, bine, Holocaustul, da’ de ce nu ziceţi nimic de crimele comunismului?”, cu insinuarea că “evreii” au fost implicaţi în aceste crime şi de aceea nu vor să se afle ce s-a întâplat pe vrea comunismului.

E deja un stereotip antisemit: “Comunismul a fost adus de evrei”, un stereotip care trebuie combătut, de altfel noi facem un astfel de proiect la Institutul Wiesel. Este o încercare de a egaliza Gulagul cu Holocaustul. Din această perspectivă ce a făcut raportul Comisiei Wiesel, în înfăţişarea adevărului despre trecutul recent al României în cel de-al doilea război mondial, a făcut şi raportul privind crimele comunismului, raportul Tismăneanu, ambele rapoarte fiind asumate de instituţiile fundamentale ale statului român. Repet: asemenea aberaţii istorice, asemenea tragedii, aşa cum a fost Holocaustul, cum au fost crimele de pe timpul regimului communist de tip sovietic, au fost posibile în condiţiile unui deficit major de democraţie, iar evoluţia democratică, transparent democratică a României este pavăza cea mai bună pentru evitarea unor astfel de tragedii.

Cât de eficientă a fost combaterea negaţionismului prin incriminarea negării Holocaustului şi a cultului unor persoane ca Antonescu prin Ordonanţa de Urgenţă
31/2002 ratificată prin Legea 107/2006?

Aplicarea acestei legi este o exigenţă în condiţiile actuale ale statului şi naţiunii române, tocmai pentru că se creează o pavăză şi se asigură cadrul favorabil transformării şi reorientării de mentalitate în ansamblul naţional. Aplicarea, şi aici este nevoie ca justiţia să acţioneze…

Nu prea acţionează…

Este nevoie să acţioneze cât mai ferm. Este şi rolul organizaţiilor non-guvernamentale şi rolul Institutului Wiesel de a suna clopoţelul de alarmă când au loc astfel de manifestări, după cum şi justiţia trebuie să audă sunetul acestor clopoţei.

Mă alătur şi eu invitaţiei lui Mihai Ionescu lansată scepticilor (de fapt nu numai lor) de a citi a raportul comisiei Wiesel, care se găseşte la http://www.inshr-ew.ro/pdf/Raport_final.pdf.

Iată şi componenţa comisiei Wiesel:
Elie Wiesel

Tuvia Friling (Arhivist şef al Statului Israel),
Mihail E. Ionescu (Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară),
Radu Ioanid (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA)

Ioan Scurtu (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti – secretar al Comisiei), Viorel Achim (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”, Bucureşti),
Jean Ancel (Yad Vashem, Ierusalim),
Colette Avital (membru al Parlamentului Israelian),
Andrew Baker (Comitetul Evreiesc American),
Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreieşti, Bucureşti),
Liviu Beris (Asociaţia Supravieţuitorilor Holocaustului din România),
Randolph Braham (Universitatea din New York),
Irina Cajal Marin (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România),
Adrian Cioflâncă (Institutul de Istorie “A.D. Xenopol”, Iaşi),
Ioan Ciupercă (Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi),
Alexandru Elias (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România),
Alexandru Florian (Universitatea “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti),
Mihai Dinu Gheorghiu (Centrul de Sociologie Europeană, Paris),
Hildrun Glass (Universitatea “Ludwig Maximillian”, München),
Menachem Hacohen (Marele Rabin al României),
Vasile Ionescu (Centrul Romilor “Aven Amentza”),
Corneliu Mihai Lungu (Arhivele Naţionale Istorice Centrale),
Daniel S. Mariaschin (B’nai B’rith International),
Victor Opaschi (Consilier Prezidenţial),
Andrei Pippidi (Universitatea Bucureşti),
Ambasador Meir Rosenne (Israel),
Liviu Rotman (Universitatea Tel Aviv),
Michael Shafir (Radio Europa Liberă – Radio Libertatea),
Paul Shapiro (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA),
William Totok (Institutul de Istorie, Germania),
Raphael Vago (Universitatea Tel Aviv),
George Voicu (Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative),
Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim)

(Hotãrârea de Guvern nr. 672 din 5 mai 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României nr. 436
din 17 mai 2004)

Cardiopatia ischemică: breviar

iunie 9th, 2008

1. Ce inseamna cardiopatia ischemica (CI)?

CI este boala de inima (cardiopatie) prin tulburari de circulatie a sangelui (ischemica). Aceasta inseamna urmatoarele:
• Ca orice alt organ din corp, inima are nevoie, de o buna aprovizionare cu sange. (Particularitatea aici este ca inima insasi pompeaza sangele in proprile artere)
• Aprovizionarea deficitara tulbura functia inimii, iar aceste tulburari se reflecta asupra intregului organism: rinichii formeaza mai putina urina, plamanii reusesc mai greu sa oxigeneze sangele, etc.
• Inima sufera si ea de pe urma propriei slabiciuni, cu aparitia manifestarilor obiective (scaderea fortei de contractie, tulburari de ritm cardiac) si uneori a celor subiective – durerea anginoasa (strangere in piept), sufocare, palpitatii, pierderea cunostintei, iar uneori simptome aparent fara legatura cu inima, precum dureri pe bratul stang, dureri de spate, de falca, de dinti, etc.

CI= scaderea fluxului de sange in arterele inimii (arterele coronare, sau simplu, “coronare”), insotita sau nu de simptome, si/sau de daune obiective asupra inimii sau altor organe

2. Cum poate inima sa fie in acelasi timp si cauza, si victima aceluiasi fenomen?

Inima are mai multe componente, a caror functie este partial independenta:
• vasele de sange (coronarele), care aprovizioneaza…
• …muschiul inimii (miocardul), care pompeaza sangele catre diversele organe
• invelisul exterior al inimii (pericardul), “husa de aparare” a inimii
• captuseala inimii (endocardul), cu ale sale falduri (valvele cardiace), care asigura ca in interiorul inimii sangele sa circule inspre iesirea spre aorta, artera care conduce sangele in tot corpul, precum si spre artera pulmonara, , artera care conduce sangele la plamani.
Deseori, vasele de sange se ingusteaza si nu mai aprovizioneaza normal miocardul. Cu alte cuvinte, coronarele se imbolnavesc mai intai, avand ca rezultat imbolnavirea “altei parti” a inimii – miocardul.

3. In ce consta boala vaselor de sange din cadrul CI?

Vasele de sange nu sunt conducte inerte, ci niste organe complexe, cu boli specifice, dintre care de departe cea mai frecventa este reducerea calibrului interior prin depunere de grasimi (in special, colesterol), cu ingreunarea circulatiei sangelelui, adica CI.

4. Este CI o boala periculoasa?

Depinde de severitatea ingustarilor si de prezenta mecanismelor de aparare, precum este conturat in tabelul de mai jos.

Ingustari Aparare Pericol Exemplu
severe crescuta scazut astupare treptata a vasului, cu formarea unor vase noi, care ocolesc punctul bolnav
severe scazuta crescut astupare subita a vasului, cu aparitia infarctului
modeste crescuta scazut astupari minore ale vaselor, fara pericol de cheaguri, la o persoana fara factori de risc
modeste scazuta scazut ca mai sus, dar factori de risc prezenti

Analogie: slabirea jetului de apa la dus, cand sunt probleme cu tevile. Slabirea jetului poate fi nesemnificativa, dar in alte cazuri intreruperea apei poate fi completa. In plus, conteaza nu numai cat de tare a scazut presiunea la apa, dar si cat de pregatiti suntem pentru aceasta problema – e mai putin grav (desi e o sacaiala zilnica) daca apa la dus e complet oprita cam de o luna (ne obisnuim sa ne spalam la robinet), decat sa se opreasca apa brusc, pe neasteptate, tocmai dupa ce ne-am sapunit.

“Tratatul de la Lisabona” – sub semnul incertitudinii

iunie 9th, 2008

Irlanda, ţara care, printr-un „veto” majoritar, poate capota eforturile multor ani de negocieri, ţine sub tensiune întreaga Uniune Europeană, deoarece Constituţia acestei ţări anglofone impune un referendum oricărei hotărâri majore.

Nimeni nu poate garanta (în afara sondajelor…) că Irlandezii vor spune „YES” pe 12 iunie şi nu vor plasa din nou Uniunea bătrânului continent într-o penibilă confuzie.

După șapte ani de la refuzul Tratatului de la Nisa, se profilează o nouă incertitudine produsă de cei care n-au înţeles încă necesitatea unirii forţelor pentru a avea ceva de spus la unison, de care s-ar putea ţine seamă.

În mare, este vorba de manipulările vechilor mentalităţi naţionaliste, sub faţadă patriotică, refractare la orice schimbare care, după ei, le-ar „ştirbi” integritatea.

„Mini-tratatul de la Lisabona”, semnat de reprezentanţii celor 27 de state componente, la 13 decembrie 2007, constituie o sinteză a tratatelor anterioare cărora li se vor aplica ameliorări în profunzime, dar fără pretenţii constituţionale, aşa cum s-ar fi vrut proiectul de Constituţie precedent, întocmit de fostul Preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing, în mare parte calchiat după modelul francez.

Tentativa de adoptare prin referendum a făcut ca acesta din urmă să eşueze datorită, paradoxal, veto-ului a două ţări fondatoare ale Comunităţii europene, Franţa şi Olanda.

Reuniunea de la Lisabona a stabilit că acest Tratat este destinat, în primul rând, modificării celor mai puţin concludente din trecut: Tratatul de la Roma din 1957, Actul unic european din 1986, Tratatul asupra Uniunii europene din 1992, Tratatul de la Amsterdam din 1997, sau cel de la Nisa din 2000.

Noul Tratat simplificat, oferă instituţiilor europene un aspect mult mai democratic, amplificându-le, în acelaşi timp, eficienţa în soluţionarea numeroaselor probleme care preocupă membrii Uniunii.

Fermitatea hotărârilor luate, în unanimitate, va cântări mult mai greu pe scena internaţională, în special pe planul economic unde înţelegerile n-au fost întotdeauna suficient respectate.

Un înalt reprezentant pentru afacerile externe şi cele de securitate, va fi autorizat să vorbească în numele tuturor înaintea instanţelor internaţionale.

Puterea legislativă a Parlamentului european, ales prin sufragiul universal direct al cetăţenilor din cadrul Uniunii, va câştiga în autoritate, recunoscându-se, totodată, dreptul de iniţiativă colectivă şi de sesizare directă a Comisiunii europene.

Pentru o mai mare stabilitate şi simplificare a cadrului instituţional, se prevede crearea unui post de preşedinte al Consiliului, desemnat de Statele membre, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate şi introducerea unor noi dispoziţii privitoare la alegerea viitorului Parlament.

Noul Preşedinte îşi va prelua funcţiunile după expirarea preşedinţiei franceze dintre 1 iulie şi 31 decembrie 2008.

Dacă nici un „veto” nu-i va împiedica aplicarea, Tratatul de la Lisabona va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, în urma ratificării lui de fiecare Stat membru.

Un articol căruia eu îi acord o importanţă capitală, prevede că Parlamentele naţionale au dreptul să controleze activitatea Uniunii, urmărind respectul acesteia faţă de competenţele Statelor membre în alegerea lor fundamentală pe planul politic.

Parlamentele naţionale, pot adresa împreună Comisiei şi legislatorului european „avize motivate”, capabile să conducă la retragerea unei iniţiative a Comisiei.

Ele sunt încurajate, de asemenea, să dialogheze în permanenţă între ele în vederea ameliorării Tratatului care a fost declarat, de al bun început, perfectibil.

Capacitatea de acţiune a U.E. în privinţa valorilor pe care aceasta este fondată este intensificată. Articolul 2, ilustrează cum nu se poate de clar preţul acordat demnităţii umane într-o societate echitabilă:

„Uniunea este fondată pe valori de respect, de demnitate umană, de libertate, de democraţie, de egalitate, de Stat de drept ca şi de respect al drepturilor omului, indiferent de apartenenţa lui la etnii minoritare.

Aceste valori sunt comune Statelor membre într-o societate caracterizată pluralistă care veghează asupra non-discriminărilor, toleranţei, justiţiei, solidarităţii şi egalităţii între femei şi bărbaţi”.

În prelungirea Tratatelor de la Nisa şi Amsterdam, noul Tratat simplificat permite luarea deciziilor, cu o majoritate calificată, în treizeci de domenii de acţiune printre care: lupta contra schimbărilor climatice, energia şi solidaritatea energetică, integrarea şi lupta contra discriminărilor, ajutoarele umanitare de urgenţă, lupta contra criminalităţii organizate şi a terorismului, etc.

Numai o Europă forte va îngădui un dialog, de la egal la egal, cu marii parteneri, Statele Unite, Rusia, China, Japonia Brazilia, etc.

Înaltul reprezentant pentru afaceri externe şi politică de securitate va permite Uniunii să vorbească în numele instituţiilor europene în instanţele internaţionale, în momentul când Uniunea va adopta poziţii comune.

Primul ministru irlandez Brian Cowen, s-a lansat cu toate forţele în lupta pentru „YES”, cerând concetăţenilor săi aprobarea textului în vederea propriului lor interes, atât economic cât şi social:

„Este vorba de a găsi mijloacele de prelungire a dezvoltării economiei noastre…” adăugând ca ”Tratatul va da Europei mijloacele să facă faţă probelor moderne şi a integrării financiare şi, mai ales, a încălzirii climatului. Sunt marile dosare cărora trebuie să le gasim rezolvări împreună. Irlanda nu va parveni singură.”

Un refuz al populaţiei irlandeze, nu va însemna numai o lovitură contra guvernului de la Dublin, dar şi un moment paralizant pentru U.E., deoarece un al doilea referendum nu va mai fi posibil pentru moment.

La Paris, aşteptarea devine greu suportabilă. Un „NON” riscă să bulverseze agenda preşedinţiei franceze la cârma Uniunii care va demara la 1 iulie. În locul proiectului privind emigraţia, Franţa va trebui să cârpăcească găurile navei europene.

E cert însă că odată ratificat Tratatul, cele 26 de State europene vor exercita presiuni asupra Dublinului făcându-l să aleagă între o altă soluţie de vot şi renunţarea la Uniune.

Mereu Fluturi

iunie 8th, 2008

Colaj cu Luminita Petcu
am găsit urmele paşilor tăi
se opreau timid la intrarea cortului de gnom
probabil numărai până la 10
sufocată de emoţii spaniarde
de trăiri netrăibile
strigă de 5 cocoşul..
văd copacul de care te-ai rezemat să îţi ridici o pleoapă
cazută după periplul acela înspre sublim
mă uitai anume ca să ma găseşti
mă inventai ca să mă pierzi distrată
te admiram sub lumina casiopeei
cochetă umbră care bate la uşa mea
te anticip
te aştept
faci un ultim pas prăfuit
cât amprenta lui în mine…
(Adrian G)
Aud vîntul şi vuietul cum cresc
înlăuntrul unui melc ameţit de puterea lui
nostalgia mărilor dispărute în tablouri celebre
dangăt de clopot copiat din vechi litografii
mă uit inca lung după tine
c-o singură aripă
cu mîini îndurerate de paiaţe
de arlechini improvizaţi
din liniştea lumii pe pajişti albastre
ridicate-ntr-o pleoapa
risipite camelii dorm ninse de pulberea lunii
mi-e dor de soare în lanuri de grîu
de tine cu ploaia zidit pe recifuri
evantai de nopţi luminate
fluid de alge în cerul gurii
numărînd vrăbii ca nişte îndrăgostiţi
fugari prin dormitoare cu gust de miere
mereu îmbrăţişaţi
mereu fluturi

(Luminita Petcu)

Doar cât mă apropiu de tine

iunie 8th, 2008

Doar cât mă apropiu de tine
Prin aer, pe apă,
Viaţa mi se schimbă;
Devine altceva.
Parc-aş fi un ou scufundat în apă clocotită.
Ceva mă scutură;
Ca atingerea unui cablu de înaltă tensiune.
Ca şi cum mi-ar intra capul într-un cuptor fierbinte.
Mă cuprinde jur împrejur ca şi cum m-ar îmbrăţişa un extraterestru cu membre din sticlă.
Doar cât mă apropiu de tine, ştiu că eşti tu.
Nu e nevoie să te ating, să te miros, să te văd.
Doar cât mă apropiu de tine.

Dan David, Los Angeles, Martie-04-2007.


iunie 8th, 2008

am plecat să te caut, Doamne,
şi fiecare pas simte bucuria
unui drum ce se luminează,
prin vitralii cu serafimi
şi sfântă cupolă ce poartă
mari aripi de vultur –
la Patriarhia Română…

am trecut apa Dâmboviţei,
şi te-am găsit, obosit,
la racla Sfântului Dimitrie,
vorbind despre miezul lumii,

da, Doamne, oamenii fug
pe străzi înguste şi aglomerate,
unde se răsucesc melodii
de Bucureşti vechi…
şi fug şi pe alei cu castani,
ce duc, fără vină, la metrou!

da, Doamne, oamenii numără
bani, conturi, maşini, case,
în niciun caz mătănii…
oamenii uită să se închine,
ca şi cum, pentru asta,
le-ar trebui un ghid…
plătit, neapărat, în euro!

5 mai 2007, 13:13
Doimea materiei, Carminis, 2007


iunie 8th, 2008


Un suflet feciorelnic te aşteaptă
şi-un sân nebun, ce tremură de dor,
buze de jar ce tainic îţi şoptesc în noapte
iubeşte-mă iubite acum, până nu mor!

Iubeşte-mă acum, iubeşte-mă în noapte
sunt steaua ta, nimic nu ne desparte!
Pornim de mână şi hoinărim ades,
doar tu eşti cel, pe care l-am ales!

Vise de taină ce le împletim cu dor
sub paşii noştri, frunzele-arămii ce mor
ne împletesc covoarele fragile de iubire
mână de mână, mergem spre nemurire!

rodica cernea

Regele Mihai și Regina Ana împlinesc 60 de ani de căsătorie

iunie 8th, 2008
Cuplul regal la 10 iunie 1948Cuplul regal la 10 iunie 1948

Biroul de Presă al Majestăţii Sale Regelui este autorizat să transmită următorul comunicat:

Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana sărbătoresc, la 10 iunie 2008,
şaizeci de ani de căsătorie

În zilele de 10, 11 şi 12 iunie vor avea loc, la Bucureşti şi la Sinaia, evenimente celebrând aniversarea a 60 de ani de căsătorie a Majestăţilor Lor Regele Mihai şi Regina Ana.

Pentru a sărbători acest moment unic, alături de Regele Mihai şi Regina Ana se vor afla Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, Alteţa Sa Regală Principesa Elena, Excelenţa Sa Domnul Alexander Phillips Nixon, Excelenţa Sa Nicolae şi sora lui, Elisabeta-Karina.

Cu aceasta ocazie, Casa Majestăţii Sale Regelui organizează două momente publice:

Marţi, 10 iunie, la ora 18.30, la Ateneul Român, va avea loc un concert extraordinar. Orchestra naţională a Filarmonicii “George Enescu” va interpreta, în prezenţa Familiei Regale şi a invitaţilor săi, lucrări ale compozitorilor George Enescu, Franz Liszt, Edvard Grieg şi Giuseppe Verdi. Concertul va fi urmat de un cocktail în foaierul Ateneului.

Accesul reprezentanţilor mass-media la acest eveniment se va face pe baza legitimaţiilor de presă şi va fi permis numai în foaierul Ateneului, atât înaintea începerii concertului, cât şi la cocktail-ul care va avea loc începând cu ora 19.20. Locurile din sală sunt rezervate invitaţilor Familiei Regale.

Joi, 12 iunie, la ora 11.00, la Muzeul Naţional de Istorie al României, va fi lansat volumul “Nunta de Diamant”, scris de Principesa Margareta şi Principele Radu. Aşa cum îl descriu Alteţele Lor Regale, volumul este “o poveste cu poze, în care oamenii de astăzi să-şi scalde privirea în iubire, frumuseţe, speranţă şi mândrie.” Intrarea publicului şi a presei la lansare va fi liberă.

În afara acestor evenimente, deschise presei şi publicului, în intervalul menţionat vor avea loc trei evenimente private, la Bucureşti şi la Sinaia.

La concertul de la Ateneul Român, precum şi la celelalte evenimente organizate cu ocazia “Nunţii de Diamant”, vor participa aproximativ 1000 de persoane. Membri a paisprezece familii regale europene, printre care Majestatea Sa Regina Sofia a Spaniei, Majestăţile Lor Regele Simeon II şi Regina Margareta ai bulgarilor, Majestăţile Lor Regele Constantin II şi Regina Ana-Maria ai elenilor, Alteţa Sa Regală Principele Lorenz al Belgiei, Alteţele Lor Regale Principele Alexandru II şi Principesa Ecaterina ai Serbiei, Alteţa Sa Imperială şi Regală Arhiducele Karl al Austriei, Alteţa Sa Regală Ducele de Braganza (Portugalia), Alteţele Lor Regale Ducele Amedeo şi Ducesa Silvia de Savoia-Aosta (Italia), Alteţele Lor Regale Principele Filip şi Principesa Anette de Bourbon-Parma, vor veni la Bucureşti pentru a împărtăşi bucuria acestei aniversări cu Familia Regală a României.

Invitaţilor străini li se vor alătura membri ai Guvernului şi Parlamentului României, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi ai Academiei Române, un număr important de reprezentanţi ai Corpului Diplomatic acreditaţi la Bucureşti, în frunte cu Nunţiul Papal, personalităţi de prim rang ale artei şi culturii române, ale mediului de afaceri şi presei.

În timpul evenimentelor publice, membri Familiei Regale a României nu vor face nicio declaraţie presei. Pot fi solicitate declaraţii sau interviuri invitaţilor, sub rezerva deciziei acestora.

Primiţi, mai jos, o scurtă evocare a celor şase decenii de căsătorie a Majestăţilor Lor şi lista invitaţilor regali care vor participa la ceremoniile “Nunţii de Diamant”.
Pentru detalii suplimentare, vă invităm să contactaţi Biroul de presă al Majestăţii Sale Regelui Mihai. Contact:
Adriana Lungu, Coordonator PR, tel: 021 319 09 72, fax: 021 319 08 92, mobil: 0724 222 750 E-mail: ada.lungu@palatulelisabeta.ro

Nunta de Diamant
Regele Mihai şi Regina Ana împlinesc, la 10 iunie 2008,
saizeci de ani de căsnicie

Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana aniversează “Nunta de Diamant”, reprezentând împlinirea a saizeci de ani de căsătorie, pe 10 iunie 2008, printr-o serie de evenimente care vor avea loc la Palatul Elisabeta, la Ateneul Român, la Hotelul Athénée Palace Hilton şi la Castelul Peleş. Regele şi Regina vor sărbători împreună cu familia, cu membri ai altor familii regale europene, apropiaţi din ţară şi din străinătate şi reprezentanţi de frunte ai societăţii româneşti.

Regele şi Regina s-au cunoscut pentru prima oară în Londra în 1947, unde Regele Mihai, însoţit de Regina-mamă Elena, participa la nunta verişoarei sale, Principesa Elisabeta a Marii Britanii.

Regina Ana păstrează amintirea vie a primei lor întâlniri şi povesteşte cât de frumos şi impunător era viitorul ei soţ, în uniforma sa militară. Cei doi urmau să descopere în curând că aveau numeroase pasiuni şi interese comune. Regele Mihai îi va cere mâna Principesei Ana de Bourbon-Parma la numai o săptămână de la prima lor întâlnire. Devotamentul faţă de ţară, simţul datoriei şi sprijinul logodnicei sale l-au determinat pe Rege să se întoarcă în România după Încoronarea Reginei Elisabeta, în ciuda presiunilor care se făceau asupra sa din ţară, unde mai mulţi oameni politici şi-ar fi dorit ca Regele să nu se mai întoarcă.

Va urma abdicarea forţată din 30 decembrie 1947, când Regele a fost ameninţat că, dacă nu va semna actul de renunţare la Tron, 1000 de tineri arestaţi de comunişti aveau să fie executaţi. Regina Ana va călca pe pământ românesc abia la Sarbătoarea Sfintelor Paşti din anul 1992.

Căsătoria Regelui Mihai şi a Reginei Ana a marcat şi începutul unui exil de 44 de ani. Nunta a avut loc la 10 iunie 1948, la Tatoi, în Grecia, la invitaţia Regelui Pavlov şi a Reginei Frederica ai Greciei. La ceremonie au fost prezenţi, printre alţii, Regina-mamă Elena a României, Principele Erik al Danemarcei, unchiul Reginei Ana, şi rude din partea familiilor de Hanovra şi Hesse. Regina Sofia a Spaniei şi Regele Constantin al elenilor, prezenţi la sărbătoarea de astăzi, au fost, acum 60 de ani, paji la nunta Regelui şi Reginei, la Atena.

Bucuria evenimentului a fost umbrită de refuzul Papei Pius al XII-lea de a recunoaşte căsătoria, ceea ce a întristat-o pe Regina Ana, care era de religie romano-catolică. Credincios ţării sale, Regele Mihai a continuat tradiţia începută de Regele Carol I, ca toţi membri Familiei Regale a României să fie botezaţi în cultul ortodox. Prin urmare, Regina Ana a fost excomunicată din rândul Bisericii Romano-Catolice, până la pontificatul Papei Ioan al XXIII-lea, şi niciuna din rudele ei apropiate nu a participat la nuntă. Toţi descendenţii Regelui Mihai aparţin credinţei ortodoxe.

Anii de căsătorie ai Regelui şi Reginei au fost plini, deopotrivă, de bucurii şi greutăţi, datorate vieţii în exil. Cuplul a trecut prin multe încercări, dar a fost, de asemenea, binecuvântat cu cinci fiice: Principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia, şi Maria.

Regele şi Regina sărbătoresc saizeci de ani de căsătorie în ţara care le-a fost interzisă pentru atâta vreme, alături de familie şi prieteni, dar, mai ales, alături de români.

Lista invitaţilor regali
Nunta de Diamant
10 iunie 2008

MS Regina Sofia a Spaniei
MS Regele Simeon al bulgarilor
MS Regina Margareta a bulgarilor
MS Regele Constantin II al elenilor
MS Regina Anne-Marie a elenilor
ASIR Principele Lorenz al Belgiei
ASIR Arhiducele Karl al Austriei
ASR Principele Moştenitor Alexandru al II-lea al Serbiei şi Yugoslaviei
ASR Principesa Ecaterina a Serbiei şi Yugoslaviei
ASR Morritz, Landgraf de Hessa
ASR Principele Maximilian II de Baden
ASIR Markgraffin de Baden
ASR Duarte Pio, Ducele de Branganza
ASR Principele Amedeo de Savoia, Duce de Aosta
ASR Principesa Silvia de Savoia, Ducesa de Aosta
ASIR Arhiducele Christian al Austriei
ASIR Arhiducesa Marie-Astrid a Austriei
ASR Principele Ludwig de Baden
ASR Principesa Marianne de Baden
ASR Principele Philippe de Bourbon-Parma
ASR Principesa Annette de Bourbon-Parma
ASR Principesa Lorraine de Bourbon-Parma
Contesa Marie de Holstein-Ledreborg
ASS Principele Charles de Thurn und Taxis
ASS Principesa Veronica de Thurn und Taxis
Dr. John Fruchaud
ASS Principesa Tatiana Radzivili, doamna John Fruchaud

Castelul Peles, reinsufletit

iunie 5th, 2008

Biroul de Presă al Majestăţii Sale Regelui este autorizat să transmită următorul comunicat:

Majestatea Sa Regele Mihai I s-a întors la Castelul Peleş, după saizeci de ani

Joi, 5 iunie 2008, a avut loc întoarcerea oficială a Majestăţii Sale Regelui Mihai I, proprietar de drept al Domeniului Regal Sinaia, la Castelul Peleş. Majestăţile Lor Regele Mihai I şi Regina Ana au fost însoţite de Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu. La acest eveniment istoric au luat parte peste o mie de oameni veniţi din toate colţurile ţării.

În Holul de Stat al Castelului Peleş, Regele a luat cuvântul în faţa invitaţilor de onoare. După încheierea discursului Majestăţii Sale, Familia Regala a ieşit în balconul Sălii Maure pentru a-i saluta pe cei prezenti în grădină.

Pentru prima oară în ultimii saizeci de ani, Poarta Suveranilor a fost deschisă, iar Familia Regala a părăsit Castelul pe această poartă. Majestăţile Lor şi Alteţele Lor Regale s-au deplasat pe jos până la Castelul Pelişor, înconjuraţi de sute de oameni care au ţinut să-şi exprime bucuria prilejuită de întoarcerea Familiei Regale la Sinaia.

La evenimentele organizate în Castelul Peleş au fost prezenţi reprezentanţi ai corpului diplomatic acreditaţi la Bucureşti (Federaţia Rusă, Canada, Turcia, Slovenia), Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, istoricii Nicolae Şerban Tanaşoca şi Filip Iorga, Vlad Oprea, primarul oraşului Sinaia, Adriana Donţu, prefectul judeţului Braşov, Anne Marie Martin, preşedintele Camerei de Comerţ Britanică Română, membri ai Colegiului INFORR, precum şi alţi invitaţi ai Familiei Regale.

În cursul după-amiezii, Regele Mihai I a primit cheia oraşului Sinaia, oferită de primarul Vlad Oprea, care i-a urat cu această ocazie Regelui Mihai “Bine aţi venit acasă, Majestate!”
În cadrul ceremoniei desfăşurate în faţa primăriei din localitate, edilul Sinaiei i-a înmânat, de asemenea, Regelui şi certificatul de naştere al Majestăţii Sale, scos special din arhivele oraşului. La eveniment au participat, alături de Regina Ana, Principesa Margareta şi Principele Radu, stareţul Mănăstirii Sinaia, arhimandrit Macarie Bogus, preotul paroh al Bisericii Sfântu Ilie din localitate, Ştefan Vlăduţ Vasiliu, şi câteva zeci de persoane.

Cuvântul Majestăţii Sale Regelui
rostit în Holul de Stat al Castelului Peleş
cu ocazia întoarcerii oficiale pe Domeniul Regal Sinaia – 5 iunie 2008

Doamnelor şi domnilor,

Ziua de astăzi nu a venit prea devreme, pentru evenimentul la care asistăm. În ziua Înălţării şi de ziua tuturor eroilor, România trăieşte o reparaţie istorică şi identitară.

Sperăm ca întoarcerea mea definitivă la Peleş şi la Sinaia, Scaunul istoric al Familiei Regale, să fie începutul respectului definitiv, total al proprietăţii private, al demnităţii, al democraţiei şi libertăţilor, al instituţiilor din societatea românească.

Porţile Peleşului vor rămâne deschise românilor pentru eternitate, aşa cum a fost mereu, începând cu anul 1914. Numai că, de aici încolo, românii nu vor găsi aici doar camere pline de obiecte de preţ, ci şi oameni vii, o familie care dă sens naţiunii şi amprentă statului român.

Valoarea regalităţii stă, de 142 de ani încoace, deasupra alternativelor politice sau a sistemelor de guvernare. Ea garantează mândria, identitatea, continuitatea şi tradiţiile.

Castelul Peleş este un simbol al independenţei şi puterii ţării noastre. Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.

Cum era mama, bunico?

iunie 4th, 2008

Stăm pe prispa bunicii.
Grinda din stejar nu mai rezistă la timp.
E mai bătrână decât buna.
Chiar şi decât părinţii ei pe care nu îi cunosc;
Doar din poveştile sale.
– Cum era mama, bunico?
– Te-ai născut fără vreme, nepoate.
Un bulgăre de sânge închegat în jurul unei guri din care nu răzbătea răsuflare.
Nici nu te-am botezat până la un an aproape, când ai început să semeni cu blestematul de taică-tău.
Ne-am temut să nu te stăpânească diavolul, ca pe el.
– Dar cum era lumea pe vremea aceea, bunico?
– Ei nepoate, grâul îl cumpăram cu o sută de lei maja. O pereche de boi ajungea la cinci mii;
Cine îi putea cumpăra.
– Dar cum era mama, bunico?
– Ei, era rea nepoate, ca toată lumea din jur.
I-a plăcut tare de rusul acela blond cu ochi albaştri şi două zile nu au mai ieşit din poiată.
Le mai duceam eu de mâncare şi apă dar nici nu s-au atins de ele.
Au stat până când au bombardat nemţii din nou şi nătărăul a trebuit să plece.
După ce te-a născut n-a mai trăit.
Dumnezeu s-o ierte.
Stăm pe prispa bunicii.
Grinda din stejar e mai bătrână decât buna.
Chiar şi decât părinţii ei pe care nu îi cunosc;
Doar din poveştile sale.
Plângem amândoi, bătrâni, doi copii.

Dan David, Los Angeles, Martie-04-2007.

Pasari explicite

iunie 4th, 2008

extavagantza e un cuvant latin
seamana cu prestantza sau cu parul tau castaniu
din care imi fac mustati si barba
si plete pentru zilele de post
cand iubirea e pusa la afumat
de tigarile trase in pieptul adanc
cu setea unei scufundari
lagunele verzi ale mintii ne dau de furca
cand jucam sah cu soldatii celuilat
in machiavelice miscari pe tabla de lut
de ne fuge pamantul de sub picioare
ne sclipesc ochii a razbunare
nebunii mor decapitati in piata Spaniei
regina trista isi spala rochia plina de sange
sub haine nuda ii e fericirea
descojita cum e de corsete
e o biata femeie
atat de singura
ca din mila
o ajutam la calculul infinitesimal
golind tezaurul plin de pasari explicite

Furtună într-un pahar cu apă.

iunie 4th, 2008

Din când în când, stau şi mestec cu linguriţa într-un pahar cu apă-să fac furtuni.

Mirela s-a spânzurat în ziua în care tatăl ei a fost ridicat de la institutul unde lucra. Cele două evenimente n-au nici o legătură, afară de faptul că cei doi erau rude.
Mirela se îndrăgostise de un băiat din clasă, iar el, a refuzat să iasă cu ea. Simplu, clar. Mirela a decis că viaţa nu merită trăită.

Cu tatăl ei Nicky, situaţia era mai delicată.
Lucra de câţiva ani buni la institut, avusese noroc şi nişte pile, aşa că ajunsese să aibă un loc călduţ. Institutul era într-o casă veche pe lângă Cişmigiu iar el era într-un birou cu două desenatoare.
Fiind un băiat destul de drăguţ, mereu amabil cu doamnele, reuşise să-şi impună un program ideal. Dimineaţa făcea cafeluţa la toată lumea, pâna pe la zece se bea cafeaua, apoi îşi făcea plimbarea obişnuită pe bulevard, intra la un film, lua prânzul pe unde apuca şi se întrorcea la birou cu fursecuri pentru doamne, mai făcea un rând de cafele şi trăgea, până la sfârşitul programului, un somn pe planşetă.
Apoi pleca acasă.
Cum nevastă-sa lucra la un CAP, mânca ce gătise soacră-sa în cursul zilei, mai trăgea un somn pe canapea, încercând să-l citească pe Cenini, aşteptând-o să vină.
Când apărea, o lăsa să manânce, să se schimbe, apoi, ca francezii, plecau la teatru, la dans, la restaurant, sau la film. Îi plăcea să se simtă francez, deşi nu reuşise niciodată să înveţe mare lucru in franceză.
Mirela, în timpul ăsta stătea la bunica din partea lui, că era mai aproape de şcoală.
Dormea în pat cu mătuşa ei, contabilă la o cooperativă. În fiecare seara, mătuşa se ducea la dans, se gătea, avea nişte pantofi superbi, o groază de pantofi…
Lăsa lumina aprinsă până se întorcea, dar Mirela nu se supăra, era fascinată de idea de a merge la dans. De câteva ori a încasat-o pentru că scâlciase câţiva pantofi.

În ziua când s-a spânzurat, Mirela locuia cu ai ei la bloc.

Se mutaseră când se construiseră blocurile noi pe Colentina într-un apartament cu trei camere confort sporit şi parcă-l apucaseră pe Dumnezeu de picior.

Mirela adora să fie singură dimineaţa acasă, putea să doarmă cât voia.
Cu toate astea, se ducea la şcoală destul de regulat, şi, cum părinţii o lăsau în pace dacă lua note bune, se străduia să le facă voia.

În ziua când s-a spânzurat, Mirela nu-şi făcuse lecţiile la nimic.

Într-una din zile, Nicky, plimbându-se pe bulevard, s-a oprit să se uite la nişte chinezării în vitrină, cumpără doi peştişori de argint smălţuit pentru soţie, şi, când să se îndrepte spre Capşa, se lovi nas în nas cu un fost coleg de liceu.

Era un tip parvenit, de origină sănătoasă, ajuns ceva şef pe undeva, după cum auzise – Nelu.

Hei, Nicky, ce plăcere, hai să bem o bere!
Nicky nu era un băutor grozav. Se făcea foarte repede.
După câteva pahare, Nelu îi devenise ca un frate. Şi ca unui frate, îi spuse repede de cocoşei.

„Când e să se aleagă prafu” zic, şi mestec în paharul meu cu apă.


iunie 4th, 2008


În pumni am adunat
stropi de lumină neâncetat
şi i-am aruncat
spre cerul întunecat.
O rază de lumină eu lunii i-am dat
pentru sufletul tău curat
şi tot pentru el, eu m-am rugat!

Iubirea mea, mustul pământului,
poleită de lumina cuvântului
o trimit spre tine iubite,
tu, cel ce mi-ai dat clipe nepreţuite,
pe valuri de nuferi,
pe plete de nopţi,
şi ochi de luceferi.

Braţe de ecuator
ce trupul mi-l cuprinde ca un nor,
buze de jar
cu gust dulce şi amar,
iubirea ta totală
a înseninat viaţa mea ireală
şi tot ea mi-a luminat-o cu aurora boreală!

rodica cernea

Scrisoare de acasa

iunie 3rd, 2008

Andrei Codrescu va fi celebrat joi,5 iunie 2008 in cadrul Universitatii din Bucuresti si va fi numit Doctor Honoris causa.
Andrei Codrescu reprezinta o voce inconfundabila a culturii americane prezente, un poet original si un renumit profesor al Universitatii din statul Louisiana.
ACUM ii transmite felicitari si multumiri pentru privilegiul de a-l citi.
Andrei Codrescu s-a nascut in Sibiu, orasul pe care il revendica a-i fi mereu un drag si minunat “acasa”. Tocmai am primit un mesaj electronic si un poem dedicat Sibiului din partea Domniei Sale pe care vi-l reproduc :

Draga Florin: Chiar din Sibiu iti scriu, din Cafe Haller in Piata Mare. Ieri au umblat niste spanioli pe cirje de fier cu foc tisnind din gura prin piata, era revolutia redux in forma de farsa. Sibiul arata ca o mireasa, o mini-Praga, cel putin in centru, dar clar ca-s multe Sibiuri, unul dintre ele al nepoatei mele care s-a maritat la Biserica Ursulinelor si a avut receptie la Hanul Dumbrava, si alt Sibiu al batrineilor care stau la fereastra si coferentiaza ore intregi cu vecinii. Am aici niste note, o poezioara de dragoste, ia-o dac-o vrei:

Sibiu, 1 iunie 2008
pentru Laura

Din bolta pe care s-a catarat copilul
si l-a descoperit pe piticul pantofar batind un cui intr-un pantof de dama cu toc inalt
intr-o gradina salbatica din care nu era iesire
Laura sustrage o pietricica s-o ducem inapoi la apacepa
noastra din muntii Ozark
si urmarind ovalele zidului si turnurile mestesugarilor
ea spune ca acum ma intelege un pic mai bine
si as vrea sa-i spun “noroc si succes,” dar n-o spun
ca arcurile, ovalele si turnurile Sibiului
nu pot fi intelese ci numai iubite si lasate sa-si lucreze magia
dar ea stie si asta spune
pantofarul are o mie de ani dar pantoful e gata
acu numai sa-i gasesc Laurei celalalt

Ziua Memoriei

iunie 3rd, 2008

Am primit urmatorul anunt din partea doamnei Ana Blandiana, Presedinte al Academiei Civice si Memorialului Sighet

Sarbatoarea Inaltarii Domnului (declarata in calendarul romanesc si ca Zi a Eroilor) va avea in acest an, la Memorialul Sighet, o desfasurare speciala. Sute de fosti detinuti si deportati politici, venind din aproape toate judetele tarii, vor participa la consacrarea, in Cimitirul Saracilor, a unui cenotaf – mormantul simbolic al sutelor de mii de victime ale comunismului, schingiuite, asasinate, executate si apoi aruncate in gropile comune, in cimitirele inchisorilor, in nesfarsirea lagarelor din Baragan, din Donbas si Siberia. Veteranii si rudele victimelor vor depune in urne cate un pumn de pamant de la Jilava, Vacaresti, Aiud, Gherla, Fagaras, Suceava, Targu Ocna, Ramnicu Sarat, Cluj, Ploiesti, din satele unde au avut loc rascoale contra colectivizarii (Vadu Rosca, Nereju, Rastoaca, Barsesti, Somosches, Ucuris), din locurile unde au fost ucisi partizani (Teregova, Vistea, Voivodeni, Sibiu, Lapusul Romanesc, Balti, Fantana Alba), din cimitirele tinerilor ucisi in decembrie 1989.
Ansamblul funerar este compus dintr-o cruce de calcar inalta de patru metri, o masa de altar si un mormant pe care sunt gravate cuvintele premonitorii ale istoricului Gheorghe Bratianu, mort si ingropat chiar aici, undeva, in Cimitirul Saracilor: „De straja la fruntariile tarii”.
Sfintirea crucii si comemorarea eroilor vor fi oficiate de doi preoti care au petrecut ani lungi de inchisoare, unul ortodox (parintele duhovnic Gavrila Burzo, de la manastirea Suciu de Sus – Maramures) si celalalt greco-catolic (cunoscutul parinte Tertulian Langa de la Cluj).
Fundatia tutelara a Memorialului – Academia Civica – invita la Sighet pe cat mai multi din cei dornici sa participe la acest eveniment, iar pe cei ce nu vor fi acolo, sa indrepte un gand spre Cimitirul Saracilor joi, 5 iunie la orele 11.

ora 9 – deschiderea intalnirii in Celularul Memorialului
– vernisarea unor noi sali ale muzeului
– lansarea unor noi carti semnate de fosti detinuti politici

ora 11 – ceremonia de consacrare a cenotafului din Cimitirul Saracilor

ora 13 – pranz comun la iarba verde

Orice informatii si orientari suplimentare se pot primi de la telefoanele 0740 00 79 54 sau 0740 02 98 30.

Barack Obama – virtual candidat la preşedinţia Statelor Unite al Partidului Democrat

iunie 3rd, 2008

Senatorul Barack Obama, de 46 de ani, a devenit miercuri 4 iunie prima persoană de culoare cu şanse considerabile de a deveni preşedinte al Statelor Unite, depăşind numărul de delegaţi necesar învestiturii Partidului Democrat.

Ȋn ultimele două alegeri primare din lungul ciclu început în ianuarie, Obama şi-a împărţit victoriile cu rivala sa, Hillary Clinton, câştigând în Montana şi pierzând în Dakota de sud.

Barack Obama a câştigat 2157 de delegaţi la convenţia Partidului Democrat de va alege oficial candidatul în alegerile prezidenţiale din noiembrie, majoritatea necesară fiind de 2118.

Hillary Clinton l-a felicitat pe Obama, şi a promis retragerea din competiţie.

Peste 35 de milioane de alegători au votat în alegerile primare ale Partidului Democrat – record absolut pentru primarele din Statele Unite – iar Hillary Clinton a obţinut cu 300000 de voturi mai multe decât Barack Obama.

Ȋn cazul confirmării sale de către convenţie, Barack Obama va candida în noiembrie împotriva virtualului câştigător al învestiturii Partidului Republican, senatorul John McCain.

Sondajele de opinie arată o cursă potenţial foarte strânsă între cei doi.

“Cum pot să fiu antisemit, când am prieteni evrei?”

iunie 2nd, 2008

“Domnule, eu nu sunt rasist şi am prieteni mai mulţi evrei decât ştiţi dvs.”, era replica dintr-un ecou la un articol pe care l-am publicat recent în revista Acum.

Ecoul era scris de cineva pe care nimeni nu-l acuzase de anti-semitism, dar care ulterior avea să nege rolul lui Antonescu în Holocaustul din România şi să facă afirmaţia halucinantă “e posibil ca Antonescu să fi fost în realitate un precursor al statului evreu, în condiţiile în care ar fi urmărit stabilirea evreilor în Transnistria inclusiv a refugiaţilor, în condiţiile în care, bineînţeles, Basarabia ar fi aparţinut României.”

Alt individ care nega Holocaustul pe un alt forum şi căruia i-am spus că aşa ceva este inacceptabil în anul 2008 a răspuns:

“Domnul meu, am relaţii extraordinar de bune cu evreii pe care îi cunosc… Ştiţi ce mi-au zis când le-am dat să citească ce aţi scris??? SĂ VĂ IGNOR! Pentru că şi evreii, ca fiecare popor, se împart în oameni şi uscături… Nu am zis-o eu, ci un evreu adevărat pe care îl respect şi mă respectă!”

Este binecunoscută replica unui important lider politic din România de după 1990 care protesta indignat: “Cum să fiu antisemit, când am avut în tinereţe o iubită evreică?”

Şi astfel de atitudine nu e nouă. O împărtăşea în scrierile sale Mihail Sebastian, pe numele său adevărat Iosef Hechter, când povestea despre un individ care îi spunea în anii ’30, “Ce bine ar fi dacă toţi evreii ar fi ca tine…”.

Cu ce s-a ales Mihail Sebastian din prietenia sa cu filosoful Nae Ionescu când l-a rugat să scrie prefaţa la romanul său “De două mii de ani”?

Cu un eseu în care încerca să fundamenteze anti-semitismul din punct de vedere al teologiei creştine.

Prietenia sa cu Mircea Eliade nu l-a împiedicat pe acesta din urmă să scrie articolul “De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, în “Buna Vestire” din 17 decembrie 1937, în care afirma:

“Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, suparat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de streini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei?”

Un fost coleg de-al meu de la BBC, evreu asimilat, povestea un dialog avut acum vreo 15 ani la o petrecere în România cu un individ care la un moment dat i-a spus: “Să ştiţi că eu sunt antisemit…”, la care fostul meu coleg a răspuns: “Anti-semitismul e un drept fundamental al omului”.

Sunt gata să recunosc anti-semiţilor acest drept, numai că îi rog în schimb să recunoască deschis că sunt anti-semiţi şi mai ales să nu se mai laude că “au prieteni evrei”.

Felie de timp. Magistratul

iunie 2nd, 2008

- Dai şi matale acolo o pungă de cafea, două trei pachete de Kent şi te-ai scos. Păi, ce vrei, nea Costache, pe degeaba? Şi unde ziceai că vrei să o bagi pe fata aia mică?
– Mă… nea Pandele!
Şi nea Costache scărpinându-se sub braţ zice:
– Mă gândeam să o bag undeva, undeva unde pică ceva. Ştii că în ziua de azi fără… nu se poate. Păi, ce… să munceşti degeaba? Da’ nu-i place medicina. Eu cu Vasilica, nevastă-mea, acolo am vrut să o băgăm. Ştii tu… doctorul este doctor. Da’ nu le are cu astea. E prea slabă. La anatomie şi cum îi mai zice, zoolofie, are note proaste. Şi nu merge. Poţi să dai cât vrei. Trebuie să fii şi ceva mai mare…. aşa, să ai vreo funcţie. Eu sunt talpă de prost de când mă ştiu şi îi ştiu şi pe ai mei din neam, că tot aşa or fost.
– Păi, ce faci cu ea? O ţii acasă sau ce? În fabrică, nea… se poate?! E frumoasă!
– Mă, nea… Am pe văru’ meu, care este notar, mă! Şi deunăzi vorbii cu el. Ştii cât de prost era, mă? Nu ştia nici să numere, mă, când a terminat a patra. Şi acum este mare notar. La fiecare act îi pică, mă, vine şi are, mă. Şi mi-a zis: “Bă; vere, bag-o, mă, pe fiinţa aia mică la Drept. Dai şi tu un porc. Dai şi tu două-trei vedre de vin. Şi dacă se duce şi ea într-o excursie la munte cu cineva de la partid, te faci şi tu că plouă, ai făcut-o, mă, magistrat. Toată viaţa, ea dă cu hotărârea, mă! Şi apoi nu ne va mai judeca nimeni, mă! Avem notar, fiică-ta judecătoare sau procuror şi mai băgăm pe unul şi am pus-o vere.”

Orice stat, indiferent de forma sa de organizare, are structuri vitale, fără de care el nu poate funcţiona. Comunismul, mai ales în ultima decadă, şi aşa-zisul capitalism după anii ‘90, au fost şi încă sunt structuri administrativ politice şi statale de troc. Capacitatea morală şi conştiinţa profesională, pregătirea profesională pe disciplină, la nivelul de exigenţă necesar şi conform cu importanţa şi efectul social, erau şi sunt încă pentru mulţi români noţiuni inexistente. Pentru mulţi erau şi sunt încă un mod de a-şi promova odraslele în funcţii şi instituţii importante ale statului.

Membrii de partid aveau indicaţii preţioase de a promova cadre de “nădejde”, adică de origine sănătoasă. Originea sănătoasă în comunism însemna cel care nu muncea, adică nu voia avere, cel care îşi turna vecinul, iar părinţii lui erau mărginaşi la sat sau la margine de târg, în casă de chirpici. Cel gospodar nu avea nicio şansă, era considerat cetăţean cu tendinţe de îmbogăţire şi, mai ales că avea ceva minte, nu putea fi subordonat uşor. El nu executa imediat cu renumita confirmare, indiferent căt de aberantă era dispoziţia, cu răspunsul:
– Am înţeles, să trăiţi!

După anii ‘90, după o retragere temporară a celor care au fost formaţi, pregătiţi cu acest mod de gândire şi comportament, “foştii” s-au repliat rapid înapoi în instituţii, peste noapte schimbându-şi ideologia comunistă într-o corcitură comunisto-capitalistă, aşa zisa economie de piaţă şi libertate prost înţelesă, respectiv democraţie de maidan, fără respectarea legilor, aceştia devenind imediat investitori cu adrese în cutii poştale din Occident. Ei s-au folosit şi de relaţiile economico-sociale şi politice sub oblăduirea fostului secretar de partid, pentru a duce Romania printre primele ţări în ceea ce priveşte corupţia. Aceste structuri au instalat nepotismul, relaţia şi şpaga ca ceva normal în societatea românescă, dar fără limite. Astfel, România, pe parcursul ultimilor 18 ani, a fost devalizată de zeci de miliarde de euro, unele surse apreciind acestă sumă la peste 100 de miliarde de euro.

Tot ce a fost industrie masivă până în anii ‘90 a fost tăiată, încărcată în vapoare şi vândută la extern. Utilaje scumpe, metale rare, neferoase s-au vândut cu zecile de mii de tone, pe şpăgi de nimic, de personaje fără nici cel mai elementar bun simnţ în ceea ce priveşte averea acestei ţări. Ei astăzi, cheltuiesc sume uriaşe prin insule exotice sau la cele mai scumpe hoteluri din lume, concurând cu oamenii bogaţi ai lumii, capitalişti care au strâns averi în sute de ani, uneori aceştia fiind sfidaţi de îmbogăţiţi peste noapte prin oportunism, făloşenie şi gradomanie, făloşenie de neam prost şi comportament de maidanez. Aceştia au avut grijă să promoveze în instituţiile principale şi vitale ale statului personaje incapabile, nepregătite, respectiv copiii, nepoţiii, rudele şi prietenii lor.

– Asa că, mă vere, ştii că dacă o fac judecătore, îl scap de la belele şi pe nepotul din partea nevestii, că de… tâmpitul, s-a apucat să fure mai mult decăt i-a spus şeful. Şeful nu a ştiut, nu a făcut scăzământ şi uite controlul! Ăla de la control este nou şi deocamdată îi este frică să ia. Am vorbit cu secretarul de partid care mi-a zis: “Taie, bre, nea Costache, vaca şi dă-o la cei de la control”. Da’ cum să o dau, mă? Că pe urmă vrea şi veterinarul, că am tăiat-o fără aprobarea lui. Şi de unde mama naibii să dau la toţi. Porcul l-am dat, vaca o dau, găinile le ţin pentru ăla mic, prostănacul dracului, că din nota 5 nu poate sări. Vezi ce greutăţi am? Deh, dacă mă trag din neam de proşti… Acu’ să fiu sincer, noi din neam am fost înceţi la minte, dar în schimb ne-am înmulţit iepureşte! Şi tu zici să o dau pe fată la judecător, mă? Dar asta gândeşte încet şi o să bage la puşcărie oameni nevinovaţi, mă!
– Lasă, bă, că tu nu ştii cum se judecă acum. Totul este stabilit dinainte. Cel care-i prost şi nu vrea să dea, o încasează. Cel care este băiat deştept, dă. Şi în sala de judecată n-are nevoie să gândescă rapid. Nu-i trebuie să cunoască cine ştie ce legi. Avocatul are grijă să pună acolo ce trebe, mă! Păi, tu crezi că sunt lăsate aşa, la voia întâmplării, lucrurile astea importante? Ş-apăi, mă fârtate, unii dă-i în mă-sa, că merită să stea la ţuhaus! Auzi, mă, ce tupeu, să ceară drept la apărare!
– Da, mă, da’ nu auzi că nu el a furat? A luat ăla… al Frăsinei.
– Păi deh, mă, prostul-i prost. Ălălaltu’ a cărat noaptea. Dimineaţa minţindu-l, l-a pus pe prostul ăla să ia şi el câte ceva. L-au prins. Aşa că dacă-i prost, las-să stea la mititica. Auzi prostu’, acum vrea apărare!
– Mă, nea… şi fiică-mea o să facă de-astea?
– Nu, mă, vezi-ţi de treabă. Nu ea condamnă. Este condamnat dinainte. Ea doar dă sentinţa. Înainte de judecată se stabileşte. Uite cam aşa se procedează: şeful întreabă “Bă! Care are dosarul lui Pandele?”, “Păi, eu”, “Bă! Vezi, îi dai doi ani. De proşti nu avem nevoie. La mititica se va deştepta de cap şi va învăţa să fure. Nu să facă el greutăţi lui cumnate-meu, care are un C.A.P. fruntaş. Auzi prostul, să-l prindă cel mai prost paznic”. Deh, ca alde de ăştia merită mai mult. Doar aşa va învăţa meserie. Când se va întoarce, nu o să regrete ucenicia făcută acolo.

Acest mod de a vedea realitatea concretă de către omul de rând devenit cineva, acest mod de gândire a devenit un fapt normal, ceva care era eficient şi funcţiona. Devenise modul de a fi al celui care se descurca, al băiatului deştept. Mai târziu, băiat de băiat şi alte diminutive de şmecher, care reuşeau să facă carieră sau să parvină în viaţă, folosindu-se de racilele regimului comunist si ulterior anilor ‘90 în aşa zisa societate democrată, au pus mâna pe structurile importante din instituţiile statului român.

Astfel, în structurile societăţii au intrat, nu de puţine ori, personaje cu o educaţie mediocră şi de neam înceţi la minte. Acest fapt s-a repercutat până în zilele noastre. Dacă în structura unei instituţii a statului a ajuns un personaj de genul arătat mai sus, acesta a ajuns să facă infuzie în instituţii cu neamuri şi prieteni care la rândul lor au facut acelaşi lucru. Cel cinstit, ori era marginalizat, ori pleca, ori se supunea majorităţii sindicalizate la modul comunist şi subordonate organizaţiei de partid comunist, fie direct, fie indirect.

Aceste fenomene au continuat cu o mică sincopă şi după anii ‘90, rămânând aceeaşi mentalitate sau chiar mai accentuată în unele perioade, acest fenomen căpătând proporţii îngrijorătoare şi devastatoare pentru economia Romăniei.

Îndreptarea ţării noastre spre aşa-zisa europenizare şi liberalizare a constat imediat după anii ‘90 într-o liberalizare masivă, în sensul că se puteau scoate din ţară de la becuri şi rulmenţi până la vapoare, respectiv aducerea de baloturi de haine vechi sau ceea ce generaţii întregi au dus lipsă, un pantof occidental, un tricou şi un Coca-Cola sau aparatură electronică de casă, care a fost un privilegiu şi un mare lux, zeci de ani.

Îmi aduc aminte că puteai să cumperi un apartament cu preţul unui videocasetofon. Pentru un radiocasetofon mai modest munceai să strângi bani un an, iar pentru o maşină mâncai iaurt şi marmeladă peste zece ani.

Astfel, dupa anii ‘90, la nivel înalt s-a pregătit dezasamblarea fabricilor şi tăierea lor, pentru a fi date la fier vechi. Vapoarele aşteptau la rând să fie încărcate cu materiale feroase şi neferoase, venidu-le ulterior şi lor randul, la tăiat şi la înstrăinare pe nimic. Au fost tăiate utilaje scumpe, au fost duse materiale rare sub formă brută la export. Pe lângă căile ferate, hoţii de fier vechi aruncau din vagoane de tren fierul tăiat sau dezmembrat, pe care îl reintroduceau în circuit. Au ajuns până acolo încât au tăiat chiar şi şina de cale ferată sau au demontat subansamble, punând traficul feroviar şi viaţa a mii de oameni în pericol.

Jaful începuse să se extindă la scară mare. Se săpau gropi de unde se atacau şi perforau conducte de petrol, împreună cu cei care le păzeau, furând motorină şi benzină. Se făceau transferuri masive de combustibil, fără a fi controlate şi supuse taxelor aferente. Războiul din Iugoslavia a înlesnit o altă categorie de foşti tovarăşi să se îmbogăţescă pe baza anumitor materiale şi a combustibilului.

A urmat privatizarea prin metoda MEBO şi marele jaf naţional al preluării acţiunilor pe nimic, acţiuni împărţite populaţiei din tot ce a mai rămas viabil din economia naţională.

A urmat perioada jocurilor tip Caritas, jocuri puse la punct cu ţinte precise, jocuri din care unii au ştiut să profite. Cei din instituţiile statului au pus mâna pe sume frumoase, ei fiind cei care s-au înfruptat primii din aceste jocuri. Populaţia contribuitoare a luat din nou ţeapa de rigoare.

A fost şi perioada furtului din bănci. S-au încasat comisioane de milioane de dolari de contabili şi alţi funcţionari sau persoane dubioase, pe privatizări prin aşa zisa consultanţă. A fost perioda în care pe sume uriaşe erau aduse în ţară echipamente de informatică şi altele, fie depăşite, fie la preţuri exorbitate, fapt care se întâmplă şi astăzi în acelaşi mod. Şi acestea cu ajutorul foştilor tovaraşi, bişniţarilor şi a altor categorii sociale cu tupeu.

A urmat devalizarea bazelor turistice, a patrimoniului cooperatist, cel al U.T.C.-ului, cel al P.C.R-ului., tăierea pădurilor, devalizarea patrimoniului balnear şi multe altele.

Astăzi după ce s-au terminat multe dintre acestea, s-a ajuns ca fostele case, vile şi alte sedii, respectiv terenurile intravilane şi extravilane să fie furate, date, manevrate de către funcţionarii din primării, de către aleşi care au vrut să vină în vârful tortului. Aceştia au fost propulsaţi şi sunt, prin diferite mijloace, respectiv promisiuni mincinoase, pentru a fura şi jefui, fără a respecta cele mai elementare legi şi fără frica că vor fi pedepsiţi vreodată.

Odată cu perioada de preaderare a României, au trebuit impuse reguli europene, pentru o ţară la care trebuiau legi de trei ori mai aspre. Astfel, legislaţia europeană în loc să oprească fenomenul de jaf şi corupţie, l-a amplificat, acesta devenid, în masă, instituţionalizat până la nivel de miniştri.

Corpul magistraţilor şi în special judecătorii au înlesnit şi nu au stopat aceste fenomene, fie că s-au subordonat politic, fie din interese personale, materiale, respectiv prin susţinere a intereselor de clan.

Nea Ion şi nea Costică au votat imediat după anii ‘90 pe marele “persecutat”, fost secretar de partid, ca preşedinte democrat al unei Românii aşa-zis democrate. Ei se uită astăzi pe hârtia afişată la intrarea în scara blocului şi nu le vine să creadă când văd sumele apocaliptice pe care le au de plătit. Pensionarii se calcă în picioare la pomeni electorale, ce constau în câţiva mici şi o bere. Personaje gen anii ‘38-’39, ca în perioada prohibiţiei din America, cu mamuţi şi namile hrănite sănătos şi cu priviri de asasini drept paznici, fac propagandă electorală, promiţănd minciuni drept prosperitate. Tineretul este îngrozit că nu are şansa să cumpere o garsonieră, nu mai vorbim de un apartament sau un teren, chiar dacă munceşte o viaţă.
România este o ţară înapoiată şi nu tocmai curată, a ajuns manevrată, scumpă pentru a putea trăi şi a avea o locuinţă decentă, mai scumpă ca în multe state occidentale.

Aşa că nea Pandele şi nea Costache au astăzi nepoţi notari sau avocaţi, procurori sau judecători. Pensia pe care o au o folosesc ca să cumpere bomboane la copiii de pe strada cu vile unde locuiesc. Au uitat că au fost mărginaşii satelor şi săracii târgului. Ei se uită cu mirare la camerele de luat vederi, la uşile garajelor care se deschid singure, la jeep-urile nichelate care se îndreaptă spre intrările vilelor cu 20 de camere în care locuiesc. Bombează pieptul şi se înfoaie. Se simt mândri, gândidu-se că din ei şi neamul lor de săraci şi înceţi la minte au ieşit aşa grozăvii. Câte milioane de pesionari îşi drămuiesc ultimul leu pentru o felie de salam sau cele câteva milioane de procese care ucid zilnic România şi pun pe drumuri lunar sute de mii de oameni nu le dau de gândit oare? Ei nu vor să ştie nimic decât că s-au ajuns. S-au descurcat. Au fost mai “şmecheri”.

Magistratul în societatea românescă a ajuns nu să fie un limitator de infracţiune, ci un producător suplimentar de procese, în care armate de avocaţi se învârt şi duc România nu spre prosperitate, ci spre dezastru.

Măi, nea Pandele şi nea Costache, treziţi-vă copiii şi nepoţii, că duc această ţară la dispariţie!

– Deh, nea Pandele, dacă zici mata că nu ea judecă, judecătoare o fac, sau procuror, că aşa vom duce şi noi o viaţă mai bună.
– Ei, vezi că gândeşti bine, mă, Costache? Dăi în mă-sa pe cei care ne fac puturoşi şi săraci. Nouă să ne meargă bine!
– Hai la cârciumă să bem o ţuică!

Text de Viorel Muha

Publicat de Viorel Muha in Memorii

Sex and the City – World Premiere at London

iunie 2nd, 2008
Our Wonderful Crazy GirlsOur Wonderful Crazy Girls

Charlotte, Miranda, Samantha and Carrie are now in London and only Carrie could wear such an impossible hat and make it seem wonderful.

After all, what the fuss about a movie that’s about Shoes, Sex and Stay out late? The answer could be that’s about American dream, more precisely about the Manhattan myth. It’s not about shoes, it’s about the confidence these women wear their shoes. So it is not a myth either, it is the spirit of a generation, people aged between 35 and 45; Manhattan carries the flag of this generation and Carrie Bradshaw is one the brands. Actually the flag is now in London.

This generation is of course different from the generation of, say, Betty Friedan. I don’t know the political affiliation of these girls (though I’d have some clues), but, were they Democrats, they’d vote for Obama rather than for the Mamma. This generation doesn’t fight the yesteryear’s wars any more. It is post-feminist rather than feminist, it’s post-sex-freedom (they know that males are stupid assholes, so what?), it’s even post-global (though I would have here a reserve: for someone living in Manhattan to act globally means to journey to Washington Heights, sometimes even just to cross the Broadway). However, in one size it’s the same as it was: the prince charmant is as always Mr. Big.

Confuzia între regimul Antonescu şi naţiune – interviu cu Mihai Ionescu, vicepreşedinte al comisiei “Elie Wiesel” de cercetare a Holocaustului în România (I)

iunie 2nd, 2008
Mihai Ionescu lansează o provocare negaţioniştilorMihai Ionescu lansează o provocare negaţioniştilor

Editorialele publicate în săptămânalul ACUM “De ce e negaţionismul aşa de atractiv” şi “Bau-baul iredentismului unguresc şi dubla măsură” au provocat numeroase reacţii, unele dintre ele de contestare vehementă sau chiar de negare a Holocaustului din România şi a rolului regimului condus de Ion Antonescu în perioada 1940 – 1944.

Pentru a lămuri legitimitatea acestor contestări, am stat de vorbă cu vicepreşedintele comisiei care a întocmit raportul privind Holocaustul din România, generalul istoric Mihai Ionescu, care este actualmente director al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.

Cum vă explicaţi respingerea concluziilor raportului Wiesel de atâţia oameni, mai ales pe internet?

Mai întâi cred că ar trebui făcută o cercetare atentă a frecvenţei apariţiilor în aceste comentarii. De multe ori aceste comentarii aparţin unui grup de persoane care se repetă. Dar nu este mai puţin îngrijorător acest fenomen al perpetuării negării Holocaustului prin lumea virtuală.

Dar de ce se perpetuează?

Am să mă refer mai întâi la lucruri care ţin de maniera de difuzare a raportului, care ţin apoi de întreaga activitate educaţională privind Holocaustul. Ȋn pofida paşilor foarte serioşi făcuţi în acest domeniu, de la elaborarea şi editarea unui manual privind istoria Holocaustului în România şi înscrierea ei ca o disciplină opţională în clasele de liceu sau deschiderea unor masterate sau a unor cursuri speciale în universităţi, mai este mult de făcut în acest domeniu. Există şi o anume inerţie în mentalul popular a unor clişee care nu-şi găsesc corespondentul în realitate.

Bănuiesc că vă gândiţi la cultul lui Antonescu, la glorificarea lui.

Nu numai la glorificarea lui, dar şi la tăcerea care s-a aşternut asupra Holocaustului în vremea comunismului, băgarea sub preş a acestei realităţi şi glorificarea naţiunii cu un trecut fără pată, care nu trebuie să fie privit altfel decât un trecut glorios, de care să fim mândri.

Nu e vorba şi de tăcerea unor personalităţi publice după publicarea raportului, care n-au făcut nimic care să combată această inerţie?

Eu aş privi percepţia raportului Wiesel pe două planuri: un plan în care adevărurile prezentate au fost asimilate într-o manieră pozitivă. Aş spune că cea mai mare parte a clasei politice a receptat pozitiv raportul Wiesel.

Dar a fost o receptare sinceră sau una oportunistă?

Eu aş spune că a fost o receptare sinceră, deşi nu exclud în unele cazuri o receptare cu un anume resort oportunist. La nivelul palierului receptării de către mentalul colectiv întâlnim câteva distincţii. E vorba de tânăra generaţie, unde se fac efortul în vederea difuzării adevărului despre această perioadă din trecutul recent al României.

Dar eu personal m-am izbit de opiniile unor tineri care neagă Holocaustul.

Sunt total ignoranţi. De aceea am spus că educaţia, mai ales în rândul tinerelor generaţii este crucială.

Dar sunt oameni care spun “Ce, raportul comisiei Wiesel e Alfa şi Omega?”

Sunt convins că cei care pun astfel de întrebări pornesc din start cu păreri preconcepute şi refuză să-l citească. Aceştia aparţin sau sunt influenţaţi de cei de vârsta a doua sau a treia care au o anume inerţie de percepţie, anume “noi n-am făcut aşa ceva, nu este posibil ca naţiunea română şi statul roman să fi fost implicate în aşa ceva.”

Dar nu e vorba de naţiunea română, ci de regimul Antonescu.

Aici e inerţia. Ei fac confuzia între regimul anti-democratic, totalitar, cu acţiune politică contrară intereselor fundamentale ale naţiunii române, cum a fost regimul lui Antonescu în anii celui de-al doilea război mondial şi naţiune. Ei socot că e o datorie patriotică a lor de a respinge astfel de adevăruri, crezând că în felul acesta ei îşi apară ţara, neamul, naţiunea şi aşa mai departe. De aceea spun că educaţia este atât de importantă.

Oamenii spun “A, păi raportul e scris de Wiesel, care oricum a zis acum nu ştiu câţi ani că el şi familia lui au fost deportaţi de jandarmi români, cânde de fapt fuseseră deportaţi de jandarmi unguri”.

E rea voinţă, bineînţeles. Decizia de constituire a comisiei, ulterior denumită ”Comisia Wiesel” a fost o decizie a autorităţilor române, a statului roman, a preşedintelui de la acea vreme, în 2003, a lui Ion Iliescu. Comisia, constituită din istorici reputaţi în materie, din România şi din străinătate, a ales o autoritate incontestabilă în fruntea sa, pe Elie Wiesel. Comisia a făcut întreaga muncă în ceea ce priveşte cercetarea, documentarea şi elaborarea. Sigur că a fost un raport de comunicare constant cu domnul Wiesel.

Dar nu s-a apucat să scrie el personal raportul.

Nu, bineînţeles că nu. Este vorba de o comisie compusă din istorici din România, Statele Unite, Isreal, Franţa, Germania.

Au fost şi disensiuni?

Eu nu le-aş spune disensiuni. Ȋn activitatea ştiinţifică nu există disensiuni, există controverse, puncte de vedere opuse şi în cursul dezbaterii aceste puncte de vedere se armonizează şi se poate ajunge la un adevăr istoric consensual. Astfel de dezbateri şi în cadrul comisiei noastre, de aceea a fost nevoie să ne întâlnim de trei ori în cursul lucrărilor noastre. Iar prin internet am fost cu toţii în contact permanent. Din acest punct de vedere a fost o premieră în ştiinţele sociale din România, închipuiţi-vă, treizeci şi ceva de cercetători, răspândiţi în toată lumea care îşi pun unul altuia la dispoziţie documente, se ceartă, dacă vreţi, dar până la urmă reuşesc să ajungă la un consens.

De unde au provenit documentele pe baza cărora s-a elaborat raportul?

Documentele au provenit din arhivele româneşti, arhivele naţionale şi din străinătate. Practic, toţi deţinătorii de arhive din România şi-au manifestat solicitudinea şi au pus la dispoziţia comisiei toate documentele de care au avut nevoie. De la arhivele judeţene la arhivele naţionale ale statului, la arhivele militare, la arhivele SRI, ca şi arhivele institutului Yad Vashem de la Ierusalim, ale Memorialului Holocaustului de la Washington, arhivele diferitelor institute din Germania, deci practic a fost o cercetare aproape exhaustivă.

Recent s-a publicat o carte de documente inedite privind Holocaustul din România. Despre ce este vorba?

Istoricul Ottmar Traşcă, de la Cluj, împreună cu Dennis Deletant, de la Universitatea din Londra, personalitate cu preocupări bine-cunoscute privind istoria recentă a României şi care a publicat o carte despre Antonescu, domniile lor au publicat în editura Institutului Wiesel pe care îl conduc un volum intitulat “Al III-lea Reich şi Holocaustul din România 1940-1944. Documente din arhivele germane”. Documentele au fost identificate de autori în arhivele din Germania sau din arhivele germane capturate de forţele aliate în timpul celui de-al doilea război mondial.

Şi ce conţin aceste documente, care este concluzia?

Rezultatul este covârşitor şi invit pe toţi negaţioniştii de orice sorginte, natură sau intensitate a negării să citească documente de origine germană, emanate de structuri militare sau politice germane, în care relatează episoade cunoscute al Holocaustului din România. Pe germani nu-i poţi acuza decât de “obiectivitate”, pentru că erau deja angajaţi în procesul de exterminare a populaţiei evreeşti, doar pentru originea sa etnică. Aceste documente confirmă ceea ce raportul comisiei Wiesel a stabilit deja, adică responsabilitatea regimului Antonescu în ceea ce priveşte Holocaustul din România, decizia şi desfăşurarea acestei tragedii a populaţiei evreeşti în cel de-al doilea război mondial. Documentele au fost publciate în original şi în traducere în română şi o traducere a rezumatului documentelor în engleză. Dacă cineva bănuie institutul nostru că identifică şi publică doar documente care probează concluziile raportului comisiei Wiesel, unei astfel de speculaţii i se poate răspunde: citiţi documentele, nimic nu este ineventat, este o relatare obiectivă a faptelor din partea germanilor care erau şi ei implicaţi în Holocaust.

Academicianul şi istoricul Florin Constantiniu a spus la lansarea cărtii că oricine are îndoieli în privinta responsabilităţii lui Antonescu, după ce citeşte aceste documente le va găsi spulberate.

Este speranţa mea că nu numai unul, ci mai mulţi care şi-au exprimat într-un fel sau altul scepticismul în ceea ce priveşte adevărurile cuprinse în raportul Wiesel după parcurgerea acestor documente îşi vor modifica radical punctul de vedere, în sensul acceptării a ceea ce este expus în cuprinsul raportului.

Ȋn partea a doua a interviului, generalul istoric Mihai Ionescu explică de ce este estimat numărul victimelor evreeşti ale Holocaustului din România într-o plajă aşa de mare – 280000 până la 380000 – cum i-au cerut germanii lui Antonescu să oprească deportările de evrei din Bucovina şi de ce s-a răzgândit Antonescu în toamna anului 1942 când a cotramandat ordinul de deportare a tuturor evreilor din Regat şi sudul Transilvaniei în lagăre de exterminare din Polonia.

Mă alătur şi eu invitaţiei lui Mihai Ionescu lansată scepticilor (de fapt nu numai lor) de a citi a raportul comisiei Wiesel, care se găseşte la http://www.inshr-ew.ro/pdf/Raport_final.pdf.

Iată şi componenţa comisiei Wiesel:
Elie Wiesel

Tuvia Friling (Arhivist şef al Statului Israel),
Mihail E. Ionescu (Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară),
Radu Ioanid (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA)

Ioan Scurtu (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti – secretar al Comisiei), Viorel Achim (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”, Bucureşti),
Jean Ancel (Yad Vashem, Ierusalim),
Colette Avital (membru al Parlamentului Israelian),
Andrew Baker (Comitetul Evreiesc American),
Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreieşti, Bucureşti),
Liviu Beris (Asociaţia Supravieţuitorilor Holocaustului din România),
Randolph Braham (Universitatea din New York),
Irina Cajal Marin (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România),
Adrian Cioflâncă (Institutul de Istorie “A.D. Xenopol”, Iaşi),
Ioan Ciupercă (Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi),
Alexandru Elias (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România),
Alexandru Florian (Universitatea “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti),
Mihai Dinu Gheorghiu (Centrul de Sociologie Europeană, Paris),
Hildrun Glass (Universitatea “Ludwig Maximillian”, München),
Menachem Hacohen (Marele Rabin al României),
Vasile Ionescu (Centrul Romilor “Aven Amentza”),
Corneliu Mihai Lungu (Arhivele Naţionale Istorice Centrale),
Daniel S. Mariaschin (B’nai B’rith International),
Victor Opaschi (Consilier Prezidenţial),
Andrei Pippidi (Universitatea Bucureşti),
Ambasador Meir Rosenne (Israel),
Liviu Rotman (Universitatea Tel Aviv),
Michael Shafir (Radio Europa Liberă – Radio Libertatea),
Paul Shapiro (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA),
William Totok (Institutul de Istorie, Germania),
Raphael Vago (Universitatea Tel Aviv),
George Voicu (Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative),
Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim)

(Hotãrârea de Guvern nr. 672 din 5 mai 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României nr. 436
din 17 mai 2004)

În cautarea hranei

iunie 2nd, 2008

Dinamo a câştigat trista finală a campionatului de rugby al României

iunie 2nd, 2008
“Câinii roşii” s-au impus la capătul unui meci disputat, dar anost“Câinii roşii” s-au impus la capătul unui meci disputat, dar anost

Pe stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti, în faţa a circa 2000 de spectatori, Dinamo a învins sâmbătă 31 mai pe Steaua cu 6 – 0 în finala campionatului de rugby al României.

Scor minim, fără niciun eseu marcat, în faţa unei asistenţe minime, în urma unui spectacol minimal, dar şi în faţa unor aşteptări minime.

Căci rugby-ul românesc, mai ales cel de club intern, este de mult unul minimal, iar asta s-a văzut în meciul dintre cele mai bune echipe ale României, echipe de vârf nu numai anul acesta, dar în general în ultimii 60 de ani, căci după 1989 nu s-a schimbat prea mult în monopolul cluburilor poliţiei şi armatei în jocul cu balonul oval.

Greşelile flagrante de tehnică, orientarea tactică confuză, preferinţa deprimantă pentru jocul cu piciorul – perpetua racilă a rugby-ului românesc – condiţia fizică precară, accidentări la fiecare câteva minute au dominat această partidă anostă câştigată totuşi pe merit de Dinamo, care a avut o superioritate netă pe înaintare – acolo unde se câştigă mai întotdeauna un meci de rugby.

Nivelul slab al meciului nu e surprinzător datorită faptului că cei mai buni jucători români nu joacă în ţară, ci evoluează în Franţa, Italia sau Anglia.

Doar înaintaşii din linia a treia Costică Merşoiu (cel mai bun jucător de pe teren) şi Alexandru Tudori de la Dinamo şi fundaşul Stelei, Florin Vlaicu, s-au ridicat peste nivelul mediocru al partidei.

Ȋn acelaşi timp cu meciul din Capitală s-a disputat pe stadionul Twickenham din Londra finala campionatului Angliei, în care Wasps a învins pe Leicester cu 26 – 16, în faţa unei asistenţe record mondial pentru un meci de club, 81600 de spectatori.

Orice comentariu în plus e de prisos.

Rezultatul alegerilor locale şi economia – trei întrebări, Matei Păun răspunde

iunie 2nd, 2008

1. Ce impact vor avea autorităţile locale alese duminică asupra economiei?

Nu cred că impactul va fi semnificativ, de vreme ce aceste alegeri nu hotărăsc “ce-i de făcut”, ci mai degrabă “cât de eficient sau nu” vor fi administrate localităţile şi judeţele ţării. Oricine va ajunge la putere, impozitele şi taxele locale vor fi colectate şi banii cheltuiţi. Cât timp asta se face eficient, datele de bază ale economiei locale nu se schimbă.

2. Se poate discerne la nivelul acestor autorităţi (consilii locale,
consilii judeţene, primari, preşedinţi de consilii judeţene) o diferenţă
semnificativă de politica economică (mai etatist-intervenţionistă sau
mai liberală)?

Nu am putut identifica diferenţe ideologice majore între diferitele partide care au concurat în alegeri. Se pare că în cel mai bun caz este scoasă în evidenţă competenţa personală, iar în cel mai rău caz totul degenerează într-un circ populist. Asta poate şi pentru că în România autorităţile locale tind mai degrabă să stea în expectativă decât să dea dovadă de iniţiativă. Bucureştiul rămâne locul unde se iau deciziile importante. Sigur că asta este o şansă ratată, deoarece ar trebui să existe mai multă repsonsabilitate la nivel local, care la rândul ei ar trebui să permită iniţiative locale mai numeroase, din păcate se pare că nu e deloc aşa.

3. Care este starea de spirit a comunităţii de afaceri din România în
anul electoral 2008?

Comunitatea de afaceri este mult mai puţin interesată în present de ce face guvernul şi se concentrează pe … afaceri! Nu mai e mare lucru de privatizat, regimul fiscal este favorabil, inflaţia nu mai e marea problemă din trecut… Asta s-ar putea schimba când spectaculoasa creştere economică a României se va încetini, dar pentru moment firmele sunt mulţumite să porspere odată cu economia.

Arheologul: un istoric cu rucsacul in spinare

iunie 2nd, 2008

Arheologia este una din stiintele auxiliare ale istoriei, alaturi de: cronologie, numismatica, epigrafie, paleografie, gliptica, toreutica, sigilografie, heraldica, genealogie, arhivistica, arheologia contribuie, prin metode specifice, la aventura cunoasterii umane.

Arheologul este istoricul cu rucsacul in spate. Gata oricind sa mearga pe teren, pentru a verifica o ipoteza sau alta, sau pentru a incerca identificarea, plasarea in teren a unui obiectiv sau altul.

Rolul sau este spectaculos, mai ales cind descopera artefacte celebre sau cind aduce la lumina comori artistice si economice, in egala masura, daca ne gindim la obiectele faurite din metale pretioase.

(Exemplificam doar cu Heinrich Schliemann si Lord Carnarvon – de fapt arheologul era protejatul sau Howard Carter, dar…asta este alta poveste.)

De cele mai multe ori, insa, arheologul sapa pentru obiective modeste din punct de vedere economic: ceramica, mici piese litice/metalice (arme, unelte), morminte, etc. Dar in acest efort anonim si prozaic, aduna informatii care pot sa ne ajute in intelegerea mai buna a trecutului.

Rivalitatea dintre istorici si arheologi (“Oala peste oala,/Vorbarie goala” si “Fumuri istorice/Din pipe arheologice”) este notorie. Cel putin in Romania, unde studiul pluridisciplinar este, inca, un deziderat.


Lucrurile se amplifica daca ne gindim la munca specifica celor doua categorii: istoricul este toata ziua in biblioteca-arhiva, in timp ce arheologul imbina studiul de biblioteca cu activitatea de santier si/sau periegheza.

Periegheza este cercetarea de teren; practic, mersul pe jos in zone susceptibile de a pastra asezari sau necropole vechi; uneori, se merge la “inspiratie”, alteori se studiaza vechile izvoare, incercind plasarea in teren a informatiilor; mai nou, se studiaza fotografii aeriene si se incearca localizarea unor imagini mai ciudate.

(Este recomandabil sa se mearga in aratura proaspata, dupa ploi, sa se verifice eventuale rupturi de teren, sa se asiste la saparea unor obietive economice; industriale, casnice, etc.)

O alta practica, este aceea de a te familiariza cu “zona” de care “raspunzi”: terenul, flora, oamenii. In timp, incepi sa intelegi ratiunile geo…strategice locale, determinari economice, stiluri arhitectonice, etc.

Lucrul este greu, deoarece exista diferente notabile intre actualul relief si cel din epocile mai vechi. Uneori situatia este diferita de la epoca la epoca. (Voi reveni.)

Daca adaugam si modificarile climatice, va dati seama ca “bucataria” arheologiei este bine garnisita.

Arheologul trebuie sa adune toate aceste informatii, cu ajutorul geologului, paleobotanistului, fizicianului atomist (datari), etc.

Personal, cred ca este nevoie de un specialist in bransa, care sa reconstituie fiecare microrelief actual, in care e amplasat un santier arheologic.

Fara indoiala, lucrurile nu sunt deloc usoare.

De exemplu: vechea cetate Constantiniana Dafne, localizata teoretic la gura Argesului, nu a fost inca identificata. La fel si insula Peuce-Peuke-Leuce-Leuke (localizata teoretic intre Budapesta -insulite dunarene- si Insula Serpilor). (Asta, ca sa vorbim doar de “Dunarea de Jos” si nitelus din zona de mijloc a fluviului.)

Arheologi de “cabinet”

Principala cauza a esecurilor arheologilor, ar fi modificarea reliefului.

Nu vreau sa-mi amintesc faptul ca unii colegi din generatia mea – si chiar mai tineri – nu au nimic comun cu munca de teren; ei sunt doar arheologi de “cabinet”, adusi aici sa “conduca”, atrasi de functiile administrative.

Interesant ca ’89 nu a adus nici o schimbare in mentalitate si nici in ceea ce priveste personalul…”specializat” in conducere.

Sa amintim – pe scurt – citeva deosebiri ale reliefului, in diferite epoci istorice (din ceea ce am vazut sau studiat personal):

– cetatea Giurgiului, care a fost construita pe malul Dunarii, in sec. XIV, este astazi departe de fluviu; (de fapt, ruinele cetatii)

– localitatea Manastirea (in Evul Mediu se numea “Cornatel”) era “schela” Bucurestiului pentru relatiile cu Stambul;

– raminind la Mostistea, mai multi arheologi (se poate numi Radu Vulpe) precizeaza ca, datorita legaturilor cu Dunarea, corabiile grecesti antice ajungeau pina in subcarpati; tot de la Cornatel pleca un brat al Dunarii, care se varsa in fluviu la…nord de Calarasi; (aproape de intrarea in oras, cu trenul, este vizibila vechea vale); bratul s-a colmatat tirziu, in sec. XVIII;

– bratul Borcea, putea fi trecut cu…caruta, in sec. XIX (de altfel, desi navigabil, si azi are numeroase bancuri de nisip, extrem de periculoase pe seceta);

– cetatea genoveza de la Enisala, strajuia malul Marii Negre; azi, este pe malul vestic al unui liman maritim; (Razelmul era un golf adinc al Marii Negre si comunica cu lacul Babadag; cetatea era ridicata in acest punct strategic, foarte important in epoca sa; adica la sfirsitul sec. XIII e.n.);

– cazul cel mai celebru este al anticului oras Histria, care in decurs de citeva secole de la fundarea lui, s-a trezit cu portul impotmolit; apoi, din oras de litoral, a ramas undeva in interiorul continentului;

– in schimb Mangalia (Callatis), are o buna parte a portului si orasului antic… scufundate; pentru a le studia este nevoie de arheologie subacvatica; (o ruda mai noua a arheologiei, care nu este luata in seama pentru ca nu poate asigura conditii certe de amplasare a artefactelor descoperite; voi reveni)

– o problema de cert interes, cu care m-am confruntat, este diferenta dintre relieful paleoliticului si relieful actual in sud-estul Munteniei; descoperirea paleoliticului in Baragan (de subsemnat), clarifica mai multe ipoteze despre cum arata acesta in stravechime; ca si relatia dintre Marea Neagra si Mediterana;

– sa mai amintim ca in preistorie, castorul era o prezenta frecventa pe valea Buzaului;

– si ca mormintele culturii Yamna (la modul general mileniul III i.e.n.), contin diferite amenajari funerare, din trunchiuri masive de copaci; intregi sau jumatati despicate longitudinal; acesti arbori seculari au disparut total din Baraganul de azi;

Exemplele pot continua cu Grecia antica, Africa de nord, diferentele climatice (provocate de glaciatiuni si nu numai), etc. Am preferat sa dau exemple doar din experienta personala, dupa cum am precizat deja.

Cum mai este de discutat, pentru a nu plictisi cititorii, mai las si pe numerele viitoare, in masura in care “bucataria” arheologiei poate stirni interesul acestora.

Baticul discordiei, virginitatea şi emanciparea femeii musulmane

iunie 2nd, 2008

Manifestaţia de pe uliţă, percepută în general ca formă de protest, vehement sau paşnic, a devenit în Franţa un gen de şantaj cvasi cotidian de grup, adresat patronatului, guvernului, Preşedintelui, altui grup rival, etc.

De cele mai multe ori, când fronda e acompaniată de greve paralizante, consecinţele sunt suportate şi de cei care n-au nimic de contestat şi, mai ales, de o economie deja turmentată.

Când însă obiectivul manifestaţiei este incomprehensibil, apucând-o pe non-sens, ai de ce rămâne nedumerit.

Sloganul răsunător cu care femeile de obedienţă musulmană şi-au animat defileul de protest ”Une école pour tou-te-s !” (O şcoală pentru toţi), pare cu atât mai lipsit de înţeles, cu cât în Franţa şcoala-i obligatorie,pentru toată lume, până la 16 ani.

În realitate, revendicarea lor era dirijată împotriva interzicerii portului simbolurilor religioase în stabilimentele publice şi, în special, în cele şcolare.

Dar, decise să-şi afirme personalitatea şi dreptul da a purta baticul, simbol religios prin excelenţă, când şi unde doresc, chiar dacă, în principiu, nimeni nu se opune, au estimat că formula revendicărilor în public se poate dovedi mult mai eficace.

Laic – religios

Numai că, într-o ţară unde laicitatea este constituţională, simbolurile religios-ostentative, sunt, fireşte, proscrise de lege în stabilimentele publice şi mai cu seamă în cele şcolare, pentru a se evita formarea de rivalităţi cultuale.

Legea, reactualizată în martie 2004, în urma exceselor comunitariste practicate de religioşii musulmani, interzice riguros portul oricărui element cu caracter religios în şcoli.

Cu toate acestea şi pentru a îngroşa rândurile manifestantelor, activistele din reţeaua asociativă „O şcoală pentru toţi şi Feministele pentru egalitate”, au cutrierat şcolile şi au contactat tinere de origine musulmană care, spun ele, au admis, contre-coeur renunţarea la batic, invocând teama excluderii din stabilimentul şcolar.

Într-un opus colectiv intitulat „Le livre noir de la conditon des femmes”(Cartea neagră a condiţiei feminine), autorii au recoltat mai multe mărturisiri din care-ar reieşi că portul voalului (baticului) este un semn de liberă consimţire în cultura islamică…

Din lectura acestui volum, cu tentă provocatoare, nu reiese suficient de limpede dorinţa de libertate şi emancipare a femeii, aşa cum se pretinde, ci, mai degrabă, o chemare la ordine a tinerelor musulmane care au adoptat ţinute vestimentare occidentale.

Părul în vânt, mini fusta sau blue-jeans-ul mulate pe coapse, ar reprezenta contrariul serozităţii şi decenţei proferate de Coran.

Femeia acoperită

Sub pretextul aşa-zisei sobrietăţi religioase şi pentru a atrage respectul părţii masculine, femeia musulmană trebuie să rămână ca o apariţie misterioasă, identificabilă numai graţie fizionomiei, atunci când nu-i acoperită de „burca”, masca destinată escamotării totale a divinei făpturi.

Nu-i dificil de imaginat sentimentul de frustrare al tinerelor cărora, la vârsta trezirii simţurilor, li se interzice punerea în valoare a dotărilor naturale de seducţie, într-o lume unde fizicul deţine, în mare parte, secretul reuşitei sociale.

La Marsilia, mi s-a ivit ocazia convorbirii cu una dintre aceste apariţii fantomatice, adepte ale „burcăi” negre ce-i asigura anonimatul. Nu mi-a fost mică stupefacţia ascultând-o: „…sub acest veşmânt, îmi sunt îngăduite toate extravaganţele din lume; nimeni nu se poate lega de mine…”.

Pe scurt, pentru ea „burca” constituia un spaţiu de …libertate!?!

Într-o anexă a opusului mai sus amintit, autorii recunosc o parte de arbitrar şi de hazard în panelul reţinut, în măsura în care din rezultatul final reiese o mare diversitate de profil de vârstă, de statut familial, de parcurs şcolar, de profesie şi de temperament existent la femeile musulmane, voalate şi trăind în Franţa.

Mai mult chiar, în culegerea de mărturisiri lipseşte vocea adolescentelor şi femeilor constrânse de anturajul familial, sau de injoncţiunile comunităţii să poarte, contre-coeur, voalul cu pricina. Detresa resimţită este, cert, comparabilă cu restricţia de a nu-l purta.

Osânda virginităţii

Printre tradiţiile ancestrale practicate încă de populaţiile orientale instalate în Franţa, se înscrie şi exigenţa virginităţii feminine dinaintea căsătoriei.

Obiceiul, fără pretenţii de exclusivitate, era de rigoare, cu mulţi ani în urmă şi în alte spaţii geografice.

Martor odinioară la o nuntă în Carpaţi, am împărtăşit şi eu jubilaţia cearceafului nupţial maculat de sângele purităţii virginale.

Nu cred că astăzi, când în România femeile dispun de drepturi asemănătoare bărbaţilor, obiceiul mai este de actualitate.

Curios este şi faptul că, recent, un tribunal francez s-a remarcat prin crearea un caz de jurisprudenţă, anulând căsătoria unui cuplu musulman la cererea soţului nemulţumit de absenţa virginităţii alesei. În acest context, comentatorii vorbesc, cu ironie, de „islamizarea” justiţiei franceze.

Admiţând că este vorba de simboluri elocvent religioase şi de respectul faţă de ele într-un cadru privat, aşa cum se încearcă să fie prezentate, astfel de argumente au, mai degrabă şi pentru mine, aspecte de simboluri ale dominaţiei masculine cu care ingenuitatea unora se acomodează.

Adagiul spune că „La Roma, faci ca Romanii”. Transpus în Franţa, ar însemna că cei ce doresc să vieţuiască în exagon, au datoria de onoare să accepte uzul obiceiurilor locale. Aşa cum femeii franceze i se incumbă obligaţia să poarte hedjab-ul, dacă se stabileşte în Iran.

Ar fi mult mai rezonabil ca musulmanii să se mobilizeze întru crearea de şcoli religioase specifice, pe deplin autorizate în cadrul privat, unde tinerele au libertatea, fără nici o reticenţă, să poarte „uniformele” adecvate propriei lor credinţe.

Sau, în caz contrar, să integreze şcoala republicană şi să-i accepte regulamentele.

Poveşti cu măşti în audiovizualul de la Chişinău

iunie 2nd, 2008

Liliana Viţu face o analiză a modului în care îşi face, sau mai bine zis, nu-şi face datoria Consiliul Coordonator al Audiovizualului din Republica Moldova.

Vineri seara, oră de vârf… La postul privat de televiziune cu acoperite naţională NIT apar câteva măşti care însă nu au nimic în comun cu Povestea de seară, ci amintesc de feţele unor lideri de partide din opoziţie.

În primele secunde crezi că e vorba de o satiră politică imitată de pe la posturile ruseşti de televiziune.

Numai că, la mai puţin de un minut, realizezi că ai de a face cu o mostră de incultură, scandaloasă prin abundentul limbajul licenţios şi atacul la persoană, unii politicieni incomozi fiind prezentaţi ca alcoolici, traficanţi de droguri, mafioţi, homosexualii, iar alţii ca „puturoşii din Cotroceni”…

Toate acestea fără vreun avertisment ce în mod normal trebuie plasat pe post înaintea programului sau în colţul ecranului pe durata emisiunii.

„Poveşti cu măşti” este prima dintre emisiunile realizate în Republica Moldova care a fost calificată de la spectatorii de rând până la oamenii de teatru şi cultură drept o „satiră grosolană”, „scârboşenie şi hidoşenie”, „o mizerie la comandă”, „prostie nemaipomenită”, „o porcărie nocivă” sau „bădărănii lipsite de gust”.

Este printre puţinele emisiuni pe care publicul s-a plâns la Consiliul Coordonator al Audiovizualului (CCA), cerând luarea unor măsuri pentru stârpirea limbajului buruienos.

La fel, este printre puţinele producţii care au ridicat problema nerespectării prevederilor Codului Audiovizualului de către membrii CCA, după ce mai multe ONG-uri de media au cerut ca membrii principalei structuri de reglementare a audiovizualului să ia atitudine faţă de afirmaţiile obscene făcute în timpul emisiunii.

Deşi problema a fost dezbătută inclusiv de deputaţii în Parlament încă la începutul lunii aprilie şi, în pofida sesizărilor pe care preşedintele CCA, Gheorghe Gorincioi, admite că le-a primit, subiectul nu şi-a găsit loc pe niciuna din agendele şedinţelor pe care Consiliului le-a avut până acum.

Mai mult, CCA este obligat prin lege să investigheze în termen de 15 zile cererile şi plângerile depuse.

Singurele explicaţii venite din partea lui Gorincioi cum că NIT, fiind un post privat, poate să se bucure de un tratament special din partea CCA şi că instituţia pe care o conduce nu poate lua o decizie, deoarece nu există un precedent, sunt strigătoare la cer.

În primul rând, Codul Audiovizualului nu prevede tratament diferenţiat pentru posturile private şi publice, în timp ce sancţiunile sunt aceleaşi pentru toţi.

În al doilea rând, fiind (pe hârtie) garant al interesului public în audiovizualul moldovenesc, CCA ar fi trebuit să se autosesizeze şi să dea, cel puţin, un avertisment public, dacă nu chiar să amendeze sau suspende emisiunea, pe motiv de propagare a unul limbaj licenţios şi nerespectare a pluralismului de opinii.

De ce însă membrii CCA au preferat inacţiunea şi se fac că plouă cu norme deontologice la NIT?

După cum explică mai mulţi manageri de presă şi lideri ai ONG-urilor mass-media, CCA este „bântuită de diverse interese”, regizorii emisiunii aflându-se la preşedinţie.

Neonorarea funcţiei de reglementator probează partizanatul politic de care a dat dovadă noua componenţă a Consiliului, inclusiv la eliberarea discriminatorie a licenţelor şi frecvenţelor.

Faptul că audiovizualul Republicii Moldova serveşte astăzi o mostră de cea mai proastă manipulare şi propagandă neagră nu este doar meritul autorilor din umbră şi celor care îndeplinesc comanda politică.

În primul rând, responsabilitatea pentru faptul că orice copil poate învăţa dintr-o emisiune să înjure atât în limba rusă, cât şi în „limba moldovenească” revine celor care s-au angajat să promoveze nişte principii etice elementare în câmpul audiovizual al RM.

Nu popularitatea emisiunii „Poveşti cu măşti” printre o majoritate predispusă manipulării trezeşte îngrijorarea, ci încurajarea tacită din partea unor membri ai CCA (cu pretenţii de oameni culţi!) pentru o astfel de subcultură politică.

Liliana Viţu este Master in Studii Europene Moderne şi a fost reporter BBC în Republica Moldova între 1998 şi 2004.

Intrerupere prelungita a accesului

iunie 2nd, 2008

Cu incepere de Sambata 31 mai ora 17:45 EST si pana in cursul noptii de luni, ACUM nu a fost disponibil on-line din cauza unei defectiuni la providerul nostru Internet. Este vorba de explozia unui transformator de inalta tensiune, accident care a afectat peste 9000 de servere intre care si al nostru.

Ne cerem scuze pentru aceasta situatie pe care, altfel, nu am avut-o nici o clipa sub control.

Nu a fost afectat nimic din baza noastra de date.

Un scurt serial informativ despre… homosexualitate

iunie 2nd, 2008

L-am rugat pe Anton CONSTANTINESCU sa inceapa un serial despre homosexualitate.
Distinsul nostru coleg a acceptat si, in continuare, ii dam cuvantul. Incepand din editia viitoare el va posta personal aceste articole-document.

Un serial despre homosexualitate?
In societatea noastra represiva nimic nu pare mai periculos de scris.
Psihologii si psihiatrii din Romania si-au facut coada colac cam de multa vreme si s-au ferit de acest subiect.

Si totusi este foarte necesar!
Este necesar nu numai datorita ignorantei crase din acest domeniu, in randul publicului larg, dar si pentru ca aici necunosterea are chiar ea insasi o capacitate …criminogena!

Dar voi incepe prin niste scene reale care au avut loc de curand si pe ai caror protagonisti ii cunosc. Un elev de 16 ani este atras intr-o cursa in Bucuresti, in parcul Titan. Initial i se spune ca sunt cativa baieti gay care vor sa-l cunoasca. Apoi se vede ca “actiunea” este organizata de catre o banda care se recomanda ca apartinand “Noii Drepte”.

Banditii respectivi poarta agatata la gat cate o cruce de malta. Se exteriorizeaza la fel ca nazistii numai ca pretind ca o fac in numele crestinismului. Baiatul este batut mar; o masina a politiei trece pe acolo si vede scena dar da sa fuga. Victima se agatza de masina politiei si-i cere sa intervina.

“Binevoitor”, politistul se preface ca vrea sa-i deschida usa, dar cand victima se indeparteaza de masina, ia viteza si dispare.

Incidentul a ajuns cunoscut si in presa gay din Anglia.

Acelasi baiat decide sa-i marturiseasca tatalui lui, profesor la un liceu din Bucuresti, ca este homosexual.

Tatal lui se infurie si il da afara din casa! Baiatul isi petrece cateva nopti sub niste banci din parcuri, pana cand este prins de politie si dus acasa, iar domnul “profesor” este silit sa-l reprimeasca! Si apoi acest baiat foarte talentat a ajuns unul dintre cei mai interesanti bloggeri romani gay. Acum dupa atatea experiente negative a implinit abia varsta de 18 ani!

De ce oare atata drama? Ce este atat de tragic in faptul de a fi homosexual? Avem ce discuta!

Ne putem intreba de ce pentru unii varsta de 18 ani este o varsta a florilor si a sarbatoririlor galante iar pentru altii…este ciuma!

Alta scena, povestita de un tanar catolic din Transilvania. Merge la o biserica greco-catolica. Preotul tocmai a tinut o predica furibunda contra homosexualilor. O batranica iese odata cu el plangand in hohote.

Tanarul o intreaba de ce plange, iar ea ii spune: o, am o nenorocire mare de tot in familie! Baiatul meu e bun, talentat inteligent…dar…dar.. nu-i plac femeile! O sa-l ia Satana!

Din nenorocire prietenul meu a fost las si nu i-a spus: doamna, nu mai plangeti, ca si eu sunt la fel!

Pe acest fundal vreau sa incep serialul.

In situatia de azi prezentarea unor date stiintifice si istorice nu va face rau, cred!

“La Poker, norocul este irelevant ” – interviu cu campionul Daniel Negreanu

iunie 2nd, 2008

Pe 26 iulie, Daniel Negreanu implineste 34 de ani.

Nascut in Toronto, Canada, Daniel traieste azi in Las Vegas si s-ar putea pensiona daca ar dori, traind doar din dobanzile pe care le-ar produce banii pe care i-a castigat in ultimii ani. Cati oameni de varsta lui (sau mai in varsta) se pot lauda ca au castigat peste 10 milioane de dolari fara ajutorul nimanui, in mod cinstit si corect si folosind doar puterea propriului creier?

Dupa o serie de nereusite, incepand din 1997, o data cu castigarea a doua turnee, urmate de victoria in 1998 din World Series of Poker (WSOP), Daniel a devenit cel mai tanar jucator de poker aflat in topul clasamentelor.
In 2004 si 2005 Daniel a avut doi ani exceptionali, fiind numit jucatorul WSOP al anului si Jucatorul Anului in turneul World Poker Tour.

Daniel Negreanu a avut amabilitatea de a oferi un interviu telefonic in exclusivitate ACUM. I-am citit intrebarile in limba romana, pe care a invatat-o acasa, de la parintii lui, Ana si Constantin. Daniel a raspuns in limba engleza – pe care o prefera – asa cum mai facuse de nu mai putin de noua ori in acea zi, pentru noua posturi diferite de radio aliniate de Patty Landis, secretara lui de relatii publice. Am avut privilegiul de a alege 20 de minute in cadrul acestui incredibil de dens program de relatii cu media.

Daniel, la ce varsta ai invatat sa joci poker?
– Aveam 17 ani cand am invatat sa joc poker.

Care este evenimentul pe care il consideri cel mai relevant in istoria ta personala?
– Cum este de banuit, e legat tot de poker. E vorba de anul 2004, cand am castigat cel mai important titlu al meu, acela de Jucator al Anului. In luna Decembrie a acelui an am castigat in finala… 1.8 Milioane dolari.

Cum arata programul de lucru al unui jucator de poker profesionist?
– La inceput lucram cel putin 8 ore pe zi. Trebuie sa-ti antrenezi mintea si sa rezisti acestui stress. Acum pot spune ca doar ma mentin. Joc golf, ma relaxez. Jocul de poker insa nu trebuie luat ca fiind ceva usor sau care depinde de noroc.

Vrei sa spui ca norocul nu conteaza in succesul tau?
– Ba da, dar un altfel de noroc decat s-ar putea crede. Norocul de a avea parinti buni, care m-au inteles si care mi-au oferit dragoste si educatie. Norocul de a fi crescut cu o pregatire mentala buna pentru viata. La poker, norocul este irelevant.

Cu ce alta activitate umana asemuiesti pokerul?
– O mana de poker este ceva care trebuie “vandut” celorlalti jucatori, deci probabil activitatea de vanzari e cea mai apropiata. Dar ce nu seamana in viata cu vanzarile? Trebuie sa comunici o idee si sa-i faci pe altii sa creada in ea, tot vanzare se numeste. Trebuie sa incerci sa intelegi ce vor ceilalti sa-ti vanda, ca sa determini cu o buna probabilitate cand e vorba de o cacealma. Trebuie sa stii sa nu ceri prea mult pentru a nu speria. In orice activitate in care se lucreaza cu oamenii este util sa ai un antrenament la poker!

Deci ai recomanda Pokerul parintilor care doresc sa dea o educatie cat mai completa copiilor lor?
– Negresit. Pokerul e viata sociala si matematica la un loc. Cred ca i se cuvine un loc alaturi de sah, din multe puncte de vedere. Intre altele, pokerul este o scoala de management al riscului – o disciplina cautata la cele mai inalte niveluri ale consiliilor de administratie ale companiilor.

Totusi nu faci nimic special pentru acest succes?
– Ceva fac totusi. Nu consum cafeina, nici produse animale de vreun fel. Consum numai produse organice si evit orice “otravuri” pe care le-as putea baga in corpul meu. Bineinteles, nu fumez. Alcoolul, cu moderatie, nu este pe lista de “otravuri” (Daniel rade, degajat)

Ai intentia sa vizitezi Romania? Te leaga ceva de tara?
– Chiar vreau sa ajung in Romania in acest an. Am doua matusi in Romania si vreau sa merg sa le vad impreuna cu mama, care este un suporter de baza alaturi de mine la toate marile turnee la care particip. Sper ca va fi si fratele meu cu noi. Vreau sa identific activitati caritabile in care m-as putea implica in Romania si sa dau curs unei legaturi de acest gen.

Doresti sa transmiti ceva cititorilor ACUM?
– M-as bucura sa vad mai multi romani in turneele internationale. Dintre romanii pe care i-am intalnit multi au parca un simt innascut de a se adapta jocului si cred ca ar putea avea rezultate spectaculoase la campionatele europene si mondiale.

Daniel, iti multumim si speram sa auzim de noi succese ale tale!

Pentru toti cei interesati, o simpla cautare in Google folosind numele lui Daniel va va oferi mult mai multe detalii despre spectaculoasa lui cariera.

Speranţe pentru cei despărţiţi – prezentare de carte

iunie 2nd, 2008

Căsniciile aparent destrămate pot fi salvate. Acesta este mesajul pe care dr. Chapman, un reputat consilier matrimonial, ni-l transmite prin această carte.

Separarea de partener te plasează într-un cadru în care poţi să înveţi să te redescoperi atât pe tine, cât şi pe partenerul tău. Despărţirea nu este neapărat începutul sfârşitului. Ea poate să fie un nou început! Autorul are mai multe sugestii: întâlnirile pe timpul despărţirii, relaţia cu copiii tăi în această perioadă şi modalităţile de a-ţi îmbunătăţi tehnicile de comunicare. De asemenea, este susţinută ideea că despărţirea poate fi uneori o acţiune necesară – chiar o dovadă a iubirii. Această lucrare practică este ideală pentru cei care sunt separaţi de partenerii lor sau intenţionează să se despartă. Despărţirea poate fi urmată de o căsnicie fericită, împlinită. Această carte îţi arată cum.

Dr. Gary Chapman are o bogată activitate în domeniul educaţiei creştine. Este cunoscut în SUA mai ales prin seminariile pe probleme de familie pe care le conduce în întreaga ţară. În activitatea sa de consilier matrimonial, dr. Chapman îndrumă permanent cupluri căsătorite. Este autorul cărţilor de succes Toward a Growing Marriage (Spre o căsnicie înfloritoare), Hope for the Separated (Speranţe pentru cei despărţiţi) şi Building Revolutionships (Cum se construiesc relaţiile interumane). Marele succes îl cunoaşte cu seria The Five Love Languages, editată în numeroase ediţii, inclusiv pe casete audio şi video. Prima carte, cu titlu omonim, din această serie a apărut şi în traducere românească (cu titlul Cele cinci limbaje ale iubirii) la editura Curtea Veche în cursul anului 2001, după care a urmat volumul The Five Love Languages for Children (Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor) realizat împreună cu reputatul psihiatru Ross Campbell, publicat de asemenea de editura Curtea Veche în 2001.

Autor: Gary Chapman

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Cântecul harpistului, Literatura egipteana

iunie 2nd, 2008
Stela of Antef, www.astrodoc.net/andere/antef.htmStela of Antef, www.astrodoc.net/andere/antef.htm

Gravat pe mormântul regelui Antef, care a domnit catre sfârsitul Imperiului de Mijloc în dinastia a XI-a (2160-2000 î.e.n.), Cântecul harpistului exprima în literatura egipteana motive care vor fi reluate în literaturile altor popoare si ale altor epoci: soarta schimbatoare („fortuna labilis“) si „bucura-te de ziua de azi“ („carpe diem“).

Ce bine este de acest om de seama raposat întru dreptate,
Pentru ca soarta trimisa de zei nu-l poate vatama!
Trupuri de oameni pleaca si trec, iar altele ramân
Din vremea stramosilor care au trait mai înainte.
Regii divini(1) care au fost pe vremuri se odihnesc în piramidele lor
Si la fel oamenii de neam mare si slaviti
Înmormântati în piramidelor lor.
Ei si-au cladit case,
Locuintele lor, însa, nu mai sunt.
Ce s-a petrecut oare cu ei?
Am ascultat cuvintele lui Imhotep(2) si vorbele lui Herdedef(3)
Ale caror zicale oamenii le repeta mereu si în tot locul.
Ce s-au facut din casele lor acuma?
Zidurile lor sunt nimicite,
Locuintele lor nu mai exista
Ca si cum n-ar fi fost nicicând,
Nimeni nu se întoarce de acolo
Ca sa ne povesteasca cum o duc ei,
Ca sa ne spuna de ce au nevoie ei,
Ca sa linisteasca inimile noastre.
Pâna când noi însine nu mergem spre locul în care ei s-au dus(4)
Fii bucuros
Ca poti sa-ti lasi inima sa dea uitarii,
Ca oamenii te vor sfinti într-o zi(5).
Da urmare dorintei tale
Atâta vreme cât vei trai,
Asaza mireasma de mir pe capul tau,
Învesmânteaza-te în pânza subtire de in
Si unge-te cu unsorile minunate ale zeilor!
Sporeste mai mult înca placerile pe care le ai
Si nu lasa inima ta sa se slabeasca(6).
Urmeaza dorintei tale si fa-ti bine tie însuti,
Fa cele ce doresti pe lumea aceasta
Si nu-ti rani inima ta,
Pâna când ziua bocetelor va veni peste tine
Caci cel ce are inima linistita(7) nu da ascultare jelirilor lor
Si plânsetele nu izbavesc pe om de Lumea de Dincolo.

Petrece-ti ziua cu fericire si nu te mâhni!
Ia seama, nimeni nu-si poate lua avutia cu el!
Ia seama, nici unul din oamenii care a plecat dintre noi
Nu poate veni înapoi!

1 Faraonii erau socotiti zei în viata.
2 Arhitect, inginer si medic, vizir al regelui Zoser, vestit prin întelepciunea sa.
3 Fiul faraonului Keops.
4 Se exprima îndoieli despre existenta lumii de dincolo de moarte.
5 Sfintirea omului mort era o ceremonie speciala, care avea loc la înmormântare.
6 Sa nu-ti fie frica.
7 Zeul Osiris, rege peste lumea de apoi.

Urnele au confirmat tripartidismul “toxic” în condiţii de slabă participare la vot

iunie 2nd, 2008
Va fi Sorin Oprescu noul primar al Capitalei?Va fi Sorin Oprescu noul primar al Capitalei?

Alegerile locale desfăşurate duminică au confirmat ceea ce pronosticam înaintea scrutinului: dominaţia scenei politice româneşti de trei partide: Partidul Democrat-Liberal (PD-L), Partidul Social Democrat (PSD) şi Partidul Naţional Liberal (PNL) care şi-au adjudecat trei sferturi dintre voturile exprimate faţă de doar două treimi acum patru ani.

PD-L îşi confirmă întâietatea cucerită la alegerile euro-parlamentare din noiembrie 2007, obţinând 28,9% din totalul voturilor la consilii judeţene şi consiliul municipal Bucureşti, devansând PSD cu aproape 1%, potrivit numărătorii parţiale, PNL înregistrând 18,5% (la PNL am adăugat jumătate din voturile câştigate de alianţa din care mai făceau parte PNŢ şi Forumul Democrat al Germanilor).

Ȋn comparaţie cu acum patru ani, PD-L aproape şi-a dublat scorul, dar obţine un rezultat echivalent cu cel de la euro-parlamentare, deşi de atunci a fuzionat cu PLD-ul lui Theodor Stolojan, care atunci obţinuse aproape 8%.

PSD pierde aproape 5% faţă de localele din 2004, dar câştigă tot atâtea procente faţă de europarlamentare.

PNL dovedeşte că ştirea morţii sale a fost din nou prematură, obţinând practic acelaşi scor ca acum patru ani, dar cu patru procente în plus faţă de europarlamentare.

Ȋn sfârşit, UDMR îşi conservă cele peste 5% cu care ne-a obişnuit, chiar în condiţiile obţinerii de către Partidul Civic Maghiar a unui scor de 1%, dar cele două formaţiuni nu au prezentat candidaţi peste tot, ca la parlamentare.

Niciun alt partid nu depăşeşte 5%, PRM (în special), şi Partidul Conservator confirmând declinul început după parlamentarele din 2004.

Examinând rezultatul noului scrutin de alegere prin vot majoritar uninominal a preşedinţilor de consilii judeţene şi adiţionând scrutinul echivalent de alegere a primarului de Bucureşti, obţinem o ordine similară – PD-L 28,2%, PSD 27%, PNL 19,3%.

PSD a câştigat 16 preşedinţii (40%), PD-L 14 (35%), PNL 5 (12,5%), UDMR 4 (10%) şi Forumul Democrat al Germanilor una (2,5%).

Ȋn doar două judeţe – Harghita şi Constanţa – candidatul câştigător a depăşit 50% din voturi.

E o aproximare foarte largă a scrutinului parlamentar din toamnă şi arată că rezultatul pe ţară al votului majoritar uninominal nu diferă semnificativ de cel proporţional de listă, fiind esenţialmente tot un vot politic, direcţionat către candidaţii celor trei mari partide.

Desigur că participarea mediocră la vot – sub 51% , mai ridicată la ţară, mai redusă la oraşe şi cea mai slabă la Bucureşti (31%), favorizează PSD şi atenuează rezultatul altfel slab al principalului partid de opoziţie.

Un astfel de rezultat repetat la parlamentarele din toamnă ar reproduce actuala situaţie politică a triunghiului “toxic” PD-L – PSD – PNL, în care poziţionarea faţă de preşedintele Traian Băsescu contează mai mult decât presupusele afinităţi ideologice.

Ȋn privinţa alegerii primarilor, ar fi de remarcat situaţia inedită de la Bucureşti, unde disidentul din PSD Sorin Oprescu are şanse să-l întreacă în turul doi pe Vasile Blaga, un fidel al preşedintelui Băsescu.

Ȋn sfârşit e de menţionat realegerea triumfală a primarilor la Cluj, Constanţa, Timişoara, Sibiu, precum şi în sectoarele 2 şi 3 din Capitală.


mai 31st, 2008

fum de tămâie…

cucul iscodeşte în drumul caravanelor
arderi de tot,
puse pe altarele timpului

smoala curge din ugerele pământului-
între obezile apusului,
se clatină.


***aoleu, ce ploaie vine de la Cluj!***

arcul Săgetătorului
întors spre
tufele de levănţică-purifică

ulcica Vărsătorului-
între mirări, care gonesc spre veşnicie
rânjetul înfometat al liliecilor,
răstoarnă coşmarurile într-un crepuscul.

prin voi, efemeride
târâiturile vieţii

***cine iubeste şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă***

până şi
sarea miroase a cozonaci…

patruzeci de cununi de lumină
în suflarea limpede a brizei.

plesnet de bici-
prin iarba de mare,
meduzele întind praştia.
surferii îmblânzesc albăstrele scorpii.

pietruit de corul de îngeri,
în amonte…

cascade de râsete copilăreşti
cercuri concentrice
vârstă adolescenţei.

***nu-mi pare rău că trăiesc, doar că îmbătrânesc.***

laptele mării
a început să mărească paşii orelor
pe nisipul fierbinte;

pe şoldul drept al răsăritului-
şi-a înscris rotunjimile
în roată cu opt braţe.
din centru
măsoară pătrunderile
sub un unghi de patruzeci şi cinci de grade.

***lume, lume nu mă mai satur de tine***

Caesars Palace

mai 31st, 2008

În casa aceasta nu se mai poate trăi.
Este prea cald; insuportabil.
Sălbatic, soarele îşi revarsă otrava fierbinte
Peste acoperişul din hârtie gudronată.
Miroase a smoală, a draci convertiţi.
În aşteptarea ploilor
Am curăţat burlanele de jur-împrejur.
Am scos frunzele şi fantomele
Aciuate într-o simbioză bizară.
Spectre coborâte din lună
Profitau fără pic de ruşine.
Abia după miezul nopţii ajunge,
Obosită ca o iapă alergată la deal,
Briza dinspre munţii golaşi.
Nu se mai poate trăi
În palatul cezarilor.

Dan David, Los Angeles, Martie-08-2007.


mai 31st, 2008


Iti simt
si-ti sorb iubirea,
din albastrul intens
al ochilor senini!

Iti simt tot dorul,
prin buzele-ti fierbinti
ce-mi sorb iubirea,
cea plina de dorinti!

Iti vad toata mandria,
prin mainile
ce scot frumosul
din trunchiuri de copaci.

Iti simt toata iubirea
stavila si scut
in calea raului din viata,
tu, mi-ai facut!

Esti mandru,
ca un munte,
sensibil ca un zeu
imi daruiesti iubirea,
ca un Dumnezeu!

Iti daruiesc iubire,
si trupul meu,
e-al tau,
ca pe-o comoara scumpa,
te vor iubi mereu!


Miros de gaz

mai 31st, 2008

Autobuzul, hodorogit şi murdar, trecea într-o dimineaţă mohorâtă pe o stradă dintr-un cartier sărac, care ducea în afara oraşului, către o comună învecinată.
La un moment dat şoferul a oprit brusc între staţii şi s-a ridicat de la locul său, vizibil iritat. A ieşit pe culoar şi, cu o mutră acră, adulmecând în aer, a început să cerceteze cu privirea în dreapta şi-n stânga, călători şi bagaje, îndreptându-se pas cu pas către fundul autobuzului.
— Miroase a butelie! a spus pe un ton răstit. Cine s-a urcat cu butelia să poftească afară imediat! S-aude? Nu-i voie cu butelie în autobuz!
Nu i-a răspuns nimeni. Înăuntru stăruia într-adevăr un miros destul de puternic de gaz lichefiat. Când a ajuns în fund, un bărbat într-o salopetă cenuşie, care şedea pe un scaun undeva pe la mijlocul autobuzului, s-a întors către el şi a spus:
— Nu-i nicio butelie, dom’le şofer. Hainele mele miros. Lucrez la staţia de încărcare gaz lichefiat. Am lucrat în schimbul trei. Salopeta mi s-a îmbibat cu gaz lichefiat, asta-i tot. Nu-i nicio butelie în autobuz!
În fundul culoarului, şoferul s-a oprit pentru câteva clipe din scotocit şi l-a privit neîncrezător pe bărbatul în salopetă cenuşie. Apoi a făcut cale întoarsă pe culoar cercetând cu şi mai multă atenţie, aplecat din mijloc, pe sub fiecare scaun, pe după fiecare sac peticit aşezat între scaune, neîncetând să adulmece în aer.
— Nu e, dom’le, nicio butelie, a spus din nou lucrătorul în salopetă cenuşie când şoferul a ajuns în dreptul lui. Uite-te şi dumneata! Hainele mele miros! Nu-i nicio butelie.
Şoferul l-a fixat cu privirea, preţ de o clipă sau două, la fel de neîncrezător, fără să scoată o vorbă, continuând apoi să cerceteze peste tot şi să adulmece aerul.
Ajuns la locul său, a aruncat o ultimă privire încruntată în urmă, către toţi călătorii şi s-a aşezat neîmpăcat la volan.
Autobuzul şi-a continuat cursa în dimineaţa mohorâtă, străbătând cartierul unde toţi locuitorii erau săraci, murdari şi obosiţi şi cei mai mulţi dintre ei lucrau în schimbul trei.

PD-L, PNL, PSD – triunghiul toxic

mai 30th, 2008
Dimensiunea pancartelor electorale atinge uneori dimensiuni monstruoaseDimensiunea pancartelor electorale atinge uneori dimensiuni monstruoase

Ce diferenţă face trecerea a numai patru ani!

Ȋn iunie 2004, proaspăt formata Alianţă Dreptate şi Adevăr PNL-PD, îşi testa cu succes viabilitatea în alegerile locale împotriva PSD, aflat acum la guvernare.

Modelul de succes al alianţei “portocalii” a fost cel mai bine evidenţiat la Bucureşti, unde Traian Băsescu a fost ales primar general din primul tur, pulverizându-l pe candidatul PSD, Mircea Geoană, iar lista PNL-PD a câştigat majoritatea absolută în Consiliul Municipal.

Avea să fie o platformă pentru succesul din toamna acelui an al lui Traian Băsescu la prezidenţiale şi impunerea alianţei DA la guvernare.

Ce a urmat, se ştie – Alianţa DA s-a sfărâmat, iar azi efectele se văd din plin pe străzile capitalei, unde se poartă o luptă propagandistică, pe alocuri indecentă, între candidatul Partidului Democrat-Liberal (PD-L), fostul ministru de interne, Vasile Blaga, şi cel al PNL, ministrul transporturilor şi fost vice-primar, Ludovic Orban.

Cei doi candidaţi domină spaţiul public prin numărul şi dimensiunea materialelor publicitare.

Panouri şi pancarte care uneori acoperă întreaga faţadă a unui bloc de opt etaje îţi agresează pur şi simplu privirea.

Nici la Londra, cel mai mare oraş al Uniunii Europene cu 7,5 milioane de locuitori şi 5,5 milioane de alegători înscrişi pe listele electorale, nu am văzut în timpul campaniei electorale pentru alegerea primarului şi a Adunării Londrei astfel de afişe de dimensiuni aberante.

Pe lângă aceste materiale de dimensiuni gigantice, voluntarii distribuie cetăţenilor pliante şi broşuri cu programele candidaţilor, care nimeresc direct la coş sau pe pavaj, agravând starea de murdărie a Capitalei.

PSD – divizat

Dar dacă PNL şi PD sunt la cuţite, nici PSD nu pare capabil să profite, aşa cum s-a întâmplat în 2000, în momentul destrămării Convenţiei Democrate.

Ȋn Capitală, unde PSD (sau predecesorii săi FSN şi PDSR) n-a reuşit niciodată să câştige primăria, candidatul principalului partid de opoziţie, senatorul Cristian Diaconescu, fost ministru al justiţiei, un politician cu o imagine bună, dar total lipsit de carismă, se străduie să convingă electoratul că el chiar reprezintă PSD.

Impus de liderul partidului, Mircea Geoană, Cristian Diaconescu trebuie să facă faţă concurenţei din partea disidentului Sorin Oprescu, senator şi veşnic candidat perdant la primărie sau la şefia partidului.

Preşedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, şi fidelii săi din partid aproape că nu-şi ascund simpatia faţă de Sorin Oprescu.

Ȋn aceste condiţii, rezultatul alegerilor din Capitală este incert.

Ca “moştenitor” al actualului primar, Adriean Videanu şi bucurându-se de sprijinul preşedintelui Traian Băsescu, candidatul PD-L Vasile Blaga ar trebui să fie favorit, dar prezenţa PNL-ului în cursă complică datele problemei.

Ȋn plus, alegerile pentru Consiliul Municipal se anunţă extreme de competitive, prefigurându-se, ca pentru întreaga ţară un “triunghi toxic” – PD-L – PNL – PSD – prefigurat de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European din noiembrie, trei partide în adversitate două câte două (în pofida aparentei complicităţi PNL – PSD) care riscă să reproducă la nivel local aberantul şi unicul aranjament de putere de la nivel central de acest fel în Uniunea Europeană.

Urnele s-au deschis duminică 1 iunie la ora 7 şi se inchid la ora 21.

Biroul Electoral Central (http://www.beclocale2008.ro) va comunica date privind prezenţa la vot duminică la orele 11.30, 15.30, 18.30 şi 22.30, iar rezultatele vor fi comunicate luni 2 iunie la orele 10, 14, 18 şi 22.

Cei care doresc să pună întrebări sau să facă comentarii despre alegeri, pot posta ecouri sau le pot trimite pe adresa petru.clej@btinternet.com.

Principele Radu s-a intalnit cu romanii din Spania

mai 30th, 2008
Principele Radu cu reprezentanti ai romanilor la primaria din AlicantePrincipele Radu cu reprezentanti ai romanilor la primaria din Alicante

Am primit acest comunicat de la Biroul Reprezentantului Special al Guvernului Romaniei, Principele Radu.

In perioada 25-30 mai 2008, in cadrul Initiativei „Europa Regiunilor”, destinat intaririi relatiilor dintre comunitatile romanesti si comunitati europene similare, Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei, Reprezentant Special al Guvernului, a efectuat o vizita oficiala in Regatul Spaniei, in comunitatile Aragon si Valencia. Principele Radu a vizitat orasele Zaragosa, Valencia, Alicante, Gandia si Castellon de la Plana, din cadrul provinciilor Zaragosa, Valencia, Alicante si Castellon.

La Academia Militara din Zaragosa, ASR Principele Radu al Romaniei, colonel in Armata Romana, a fost primit de conducerea acestei institutii de invatamant, in frunte cu generalul Jose-Antonio Alvarez Jimenez, comandantul academiei. Dupa o scurta prezentare a principalelor momente istorice ale Academiei si a facilitatilor oferite, Principele Radu, insotit de conducerea scolii, a vizitat salile de curs, laboratoarele si baza sportiva.

In continuarea vizitei la Zaragosa, Principele Radu a vizitat Palatul Aljaferia, cel mai important muzeu al Comunitatii de Aragon si, in acelasi timp, sediul Parlamentului Comunitatii.

Alteta Sa Regala s-a intalnit cu peste 100 de reprezentanti ai comunitatii romanesti din provincia Zaragosa, carora le-a multumit pentru curajul lor si pentru faptul ca fac cinste Romaniei pe meleaguri straine. Principele Radu a purtat un dialog deschis cu romanii din sala si s-a declarat in favoarea parteneriatelor dintre Spania si Romania, in special in vederea accesarii fondurilor structurale.

La Valencia, Principele Radu s-a intalnit cu doamna Mar Casanova, Directoarea Generala a Institutului Valensian de Exporturi. Doamna Mar Casanova i-a prezentat Principelui Radu proiectele pe care le desfasoara, mentionand totodata faptul ca ultimul birou IVEX a fost deschis de curand la Bucuresti. La randul sau, Principele Radu s-a aratat impresionat de activitatea acestei institutii si a declarat ca va propune Guvernului Romaniei crearea acestui tip de institutii in toate cele 8 regiuni de dezvoltare a Romaniei. Totodata, Principele Radu a invitat conducerea IVEX sa viziteze Palatul Elisabeta, in cursul lunii iunie, pentru continuarea dialogului inceput si pentru identificarea celor mai bune solutii de colaborare, in special pentru atragerea fondurilor stucturale.

In continuarea vizitei, la sediul Camerei de Comert, Reprezentantul Special al Guvernului Romaniei s-a intalnit cu domnul Arturo Virosque Ruiz, presedintele Camerei de Comert din regiunea Valencia. Principele Radu si domnul Ruiz au vorbit despre colaborarea deja existenta dintre Valencia si anumite regiuni din Romania, precum si despre proiectele viitoare ale Camerei de Comert din Valecia in relatia cu regiunile din Romania. Alteta Sa Regala le-a propus celor prezenti sa ia in considerare posibilitatea investitiilor in bazele balneo-climaterice din Romania. Totodata, Principele Radu i-a invitat pe cei prezenti la Palatul Elisabeta in cursul lunii decembrie, pentru continuarea dialogului.

Principele Radu s-a intalnit cu presedintele Autoritatii Portuare din Valencia, domnul Rafael Aznar. In cadrul discutiilor s-a incercat identificarea solutiilor de colaborare pe termen mediu si lung dintre Autoritatea Portuara din Valencia si autoritatile similare din Romania. Principele Radu i-a propus domnului Aznar ca, prin intermediul fondurilor europene, Autoritatea Portuara din Valencia sa se implice in reabilitarea porturilor din Romania.

Reprezentantul Special al Guvernului Romaniei s-a intalnit cu domnul Rafael Blasco Castany, consilierul pentru imigratie al Comunitatii Valensiene. La intalnire au participat ES doamna Maria Ligor, Ambasadorul Romaniei in Spania si domnul Liviu Popa, consulul Romaniei la Castellon. Principele Radu a multumit autoritatilor spaniole pentru felul in care sunt tratati cetatenii romani si a invitat oamenii de afaceri spanioli sa investeasca in Romania si sa dezvolte proiecte economice, sociale si culturale prin intermediul fondurilor europene. La randul sau, domnul Rafael Blasco Castany a tinut sa exprime recunostinta guvernului spaniol pentru comunitatea de romani, cu ajutorul careia Spania a atins un nivel de dezvoltare economica fara precedent.

Tot in Valencia, Principele Radu a avut o intalnire emotionanta cu reprezentantii comunitatilor de romani din provicia valensiana. Principele Radu le-a prezentat romanilor din Valencia proiectele Biroului Reprezentantului Special al Guvernului, printre care Initiativa « Europa Regiunilor » si Proiectul « Orasele Romaniei ». De asemenea, Principele Radu a tinut sa le multumeasca pentru curajul lor si sa-i incurajeze in tot ceea ce fac pentru buna reprezentare a imaginii Romaniei peste hotare.

La Universitatea din Alicante, Principele Radu s-a intalnit cu doamna Begona San Miguel, vice-rectorul pe relatii internationale si cooperare. Principele Radu a prezentat pe scurt sistemul de educatie din Romania si s-a interesat de posibilitatile de colaborare dintre Universitatea din Alicante si universitati similare din Romania.

In continuare, Principele Radu s-a intalnit cu studentii romani si cu cei spanioli care studiaza in limba romana la Universitatea din Alicante. Principelui Radu i-a fost prezentat proiectul Trautorom, un software care traduce automat texte si chiar pagini web din limba romana in limba spaniola. Colectivul de profesori si studenti romani, coordonati de doamna Conf. Univ. Dr. Catalina Iliescu doreste sa realizeze in curand si varianta spaniola-romana a acestui software.

La primaria orasului Alicante, Principele Radu a fost primit de doamna Sonia Castedo, prim-viceprimar al orasului. Dupa vizitarea cladirii monumentale a primariei din Alicante, Principele Radu si doamna Sonia Castedo au vorbit despre posibilitatile concrete de colaborare dintre orasul Alicante si un oras sau mai multe din Romania, de dimensiuni similare.

La sediul primariei orasului Gandia, Reprezentantul Special al Guvernului Romaniei s-a intalnit cu domnul primar Jose Manuel Orengo Pastor si cu reprezentanti ai departamentelor de promovare economica europeana si de cultura. Principele Radu a propus realizarea unei initiative trilaterale pentru accesarea fondurilor europene, intre orasele Gandia, Focsani si Plevna (Bulgaria), pentru realizarea unor centre cultural-sportive de mari dimensiuni in toate cele trei orase. De asemenea, Principele Radu l-a invitat pe primarul din Gandia la Palatul Elisabeta, in toamna acestui an, pentru a continua discutiile in prezenta primarilor din Focsani si Plevna.

Dupa intalnirea de la Primarie, insotit de domnul primar, Principele Radu a vizitat centrul vechi al orasului Gandia, Palatul Borgia, Casa de Cultura si Biblioteca Centrala Municipala. In cadrul bibliotecii exista o sectie de carte in limba romana care are in prezent cateva sute de carti in limba romana.

Tot in orasul Gandia, la sediul Parohiei romanesti, Principele Radu s-a intalnit cu reprezentanti ai comunitatii de romani. Dupa o scurta slujba, oficiata de parintele Emanuel Pop, Principele Radu a vizionat un program artistic prezentat de copiii romani din orasul Gandia.

In orasul Castellon, Principele Radu, insotit de domnul consul Liviu Popa, s-a intalnit cu subdelegatul guvernului din Castellon de la Plana, domnul Antonio Lorenzo Gorriz. In cadrul intalnirii, Principele Radu a declarat ca vizita in regiunile Spaniei, din cadrul proiectului « Europa Regiunilor », este dedicata in primul rand incercarii de a crea punti de legatura intre aceste regiuni si comunitati similare din Romania. La randul sau, domnul Gorriz s-a declarat in favoarea colaborarii pe termen mediu si lung cu Romania, in special in domeniul economic si in cel socio-cultural.

In continuare, Principele Radu a vizitat Biserica Sfantul Nicolae din Castellon, unde s-a intalnit cu parintele paroh si cu cativa membri ai comunitatii romanesti. Principelui Radu i-a fost prezentat proiectul de constructie a unei noi biserici ortodoxe pentru comunitatea de romani din Castellon.

Principele Radu a vizitat redactia ziarului Adevarul din Castellon, care realizeaza zilnic o pagina despre comunitatea de romani din Spania.

In incheierea vizitei in Castellon, Alteta Sa Regala s-a intalnit cu reprezentantii asociatiilor de romani din oras. Principele Radu le-a vorbit celor prezenti despre initiativa « Europa Regiunilor » si despre proiectul « Orasele Romaniei », prin intermediul carora Casa Regala a Romaniei si Biroul Reprezentantului Special al Guvernului se implica activ in crearea puntilor de legatura si relatiilor institutionale pentru comunitatile romanesti din tara si din afara ei.

Femei din Moldova se rătăcesc pe Muntele Athos

mai 27th, 2008

Patru femei din Republica Moldova au încălcat în mod neintenţionat o interdicţie în vigoare din anul 1060 atunci când au fost debarcate în peninsula monastică Muntele Athos, din Grecia.

Ele au declarat poliţiei că s-au îmbarcat în Turcia, plătind 6300 de dolari SUA unor traficanţi de persoane din Ucraina, dar nu şi-au data seama că încalcă legea grecească.

Femeile nu au voie pe Muntele Athos, unde se află 20 de mănăstiri şi este considerat un sanctuar creştin ortodox.

Poliţia a reţinut femeile care, potrivit unui poliţist, au fost “iertate” de călugări.

Cele patru femei, în vârstă de 27 până la 32 de ani şi un bărbat tot din Moldova, de 41 de ani, au fost descoperite de călugări la sfârşitul săptămânii.

Potrivit legii din Grecia încălcarea interdicţiei se pedepseşte cu închisoarea, dar iertarea călugărilor le-a scutit pe femei de trimitere în judecată, mai ales că ele au afirmat că nu aveau de unde şti unde vor debarca.

Femeile şi chiar femelele multor animale domestice nu au voie pe Muntele Athos din 1060, când Ȋmpăratul Bizantin Constantin Monomahos a emis un decret în acest sens.

Les notres comme les sapins

mai 27th, 2008
Beyond BlueBeyond Blue

Azi m-am intors de la N. unde am ajuns si pe la School of Medicine. Trebuie sa iti spun ca studentii din anii mari de aici trebuie sa faca un stagiu intr-un spital din strainatate si la venire trebuie sa prezinte ce au invatat de obicei intr-o expozitie de afise. Am vazut (din nefericire nu numai eu) afisul in culori al unei studente din anul IV de la scoala de mai sus care si-a facut stagiul la spitalul vostru. Se numeste YVETTE POPESCU. Practic v-a facut de două parale …a scris in afis ca Romania abia a iesit din comunism, ca medicii de la voi primesc mita (BRIBES) si ca nu este indicat sa te duci acolo daca nu stii romaneste. Practic cu alte cuvinte, ea a fost o eroina care a incercat sa invete chirurigie la voi….Erau si citeva poze. Un chirurg (nas drept acvilin si ochelari) care era inconjurat de singe pe masa de operatie si o anestezista cu parul despletit intr-o pozitie de circiuma dupa principiile anglo-saxone. (Dr C…nu am reusit sa ii vad numele..). Mi-a crapat obrazul de rusine ca ROMAN pt ca mai era si alta lume linga mine cu care de fapt eram acolo. Practic Romania a fost facut cu ou si cu otet!!!

Acum ce propun eu. Probabil ca tipa a luat de la voi o caracterizare. Vezi cu cine a lucrat si cine i-a dat OK ca a terminat stagiul acolo si dati urgent o negatie. Pot sa iti dau numele de fax al facultatii sau chiar pot sa sun eu decanatul daca voi imi dati voie si spun ca de fapt ea nu a facut nimic sau ce credeti voi ca merita sa spun. Efectiv tipa asta nu merita altceva……

In viitor vedeti pe cine primiti acolo….Eventual le puteti percepe o taxa ca oriunde in lume. Poate aranjam si chestia asta cind ne vedem.

Stiu ca esti ocupat dar ar merita sa faci ceva in acest sens……..

Astept vesti!

Kalahari- colaj cu Luminita Petcu

mai 27th, 2008

Ma gindeam sa cobor
pe spirala asta albastra
a intimplarilor mele
misterioasa si cu ochii lungi
pret de o zi
sa-ti numar degetele
cu care atingi cerul
cind ma stringi in brate
si tacerile tale
strivind sinii mei calzi
ca un cutremur mov
ramas de-o viata in asteptare
ma inclin migratoare
in ovalul tau rabdator
ca venus senina
sa te blestem
din dragoste


dar frumos mai scrii tu ovala, discreta , printesa de Kalahari calare pe camila noptilor mele ce ma duci de capastru prin muntele Atlas, vara , aurora, seara , prin camp vargat cu mirodenii si focuri raspandite, ruguri ruguri strig si tu pui de cafea, ma bicui ,ma pansezi, imi pui praf de scoica pe trup ravasit cu epitete si vanturi gordiene, ah imaginata asta care nu-mi da pace ,cu care te duc in iatacuri deprivate, biciuind fantomele sufletului, in insula lui ulisse roasa de canibali cu priviri intelectuale, toti trecuti prin universitati, ucigasi cu vorbe bine talcuite, pudrate, parfumate rochite mov si jupon francez pe care ti-l cumparam de ziua ta ca sa capat un sarut tzoc tzoc si apoi ne tranteam pe canapeaua cu arcuri rupte, ne smulgeam verbele, ne controlam gerunziile carunte si parul scurt din traista cu metafore, ahhh cum te iubeam si nu stiai, erai prea tanara pentru mine, imi puneai briciul pe jugulara asteptand cutremurul, sinapsa carliontilor tai ma innebunea, dar nu ma simteai de fel, doar te ridicai pe varfuri si intrebai: traiesti? traiesti?

Clipele naşterii

mai 27th, 2008

Ochii mi se închid de la sine.
Un nor cenuşiu îmi apasă tâmplele.
Bătrânul cărunt ca un gând îmi sărută pleoapele
Să uit de mine, să urc din somn.
Porţile grele se deschid huruind.
Semn pentru mine.
Cale întoarsă nu mai există.
Din spatele ferestrelor mă privesc miraţi ochi răi,
Braţe care mă împing.
Îmi aşez rucsacul pe marginea şanţului.
Capul îmi atârnă greu ca o piatră de râu
Peste care apa alunecă mincinoasă.
Ochii mi se închid de la sine.
Uit de mine şi cobor într-un vârtej
Pe frânghia alunecoasă.
Dar râul acesta este din sânge!
Pietrele acestea sunt oase!
De undeva de departe se strecoară
Un fir de lumină purpurie.
Frânghia speranţelor mele se frânge
Ca un sughiţ profund.
Ca o pasăre spânzurată.
Semn că pentru mine nu mai există cale întoarsă.

Dan David, Los Angeles, Martie-14-2007.


mai 27th, 2008


Clipa se duce si viata odata cu ea
priveste la soare si spune-i ceva!
Saruta-ma si da-mi te rog o stea
vei fi vesnic pe cer, aproape de ea.

Priveste o floare si ud-o cu lacrima ta
iti va fi recunoscatoare ca si inima mea.
Urca o creasta de munte si fii pionier
joaca-te cu norii, zburda liber spre cer.

Iubirea-i fierbinte, te poti arde candva,
plimba-te prin ploaie si racorestete cu ea!
Sub clarul de luna, argint si cristal
priveste-ma-n ochii mei mari de opal!

Ia-ma de mana, du-ma in inima ta
ne vom iubi si fericiti vom dansa.
Gratioase si frumoase flori cand daruieti
simti cu adevarat ca iubesti si traiesti!

Prietenii primeste-i adanc in sufletul tau
vei fi cu adevarat bagat, tot mereu!
Saruta frumos si trist obraz de copil
se va insenina, va zambi, va fi tare docil!

Admira diafanul fluture in zbor
nu fi prin viata doar un calator.
Vibreaza, traieste un cant solitar
viata-i frumoasa, uita de amar!

Citeste o poezie, scrie si tu ceva
iti va alunga tristetea poate candva.
Iubeste, viseaza, timpul e tare scurt,
viata-i frumoasa si nu dureaza mult!


Am întâlnit ţigani politicoşi

mai 26th, 2008

Nici nu m-am oprit bine în faţa şirului de scaune ocupate din metrou, dând să mă apuc de bară, că un tânăr s-a ridicat prompt, plin de deferenţă, să-mi cedeze locul său. Şezuse lângă prietena sa şi amândoi m-au privit cu simpatie. I-am mulţumit tânărului şi m-am aşezat. În următoarele minute, în timp ce metroul mă ducea către casă, mi-am concentrat atenţia asupra lui. Un tânăr înalt, zvelt, nu mai mult de 24 de ani, îmbrăcat simplu, curat şi discret: un tricou alb, pantaloni gri, pantofi sport, albi de asemenea şi perfect curaţi; o mapă, pe care i-a lăsat-o prieteni sale, rămasă aşezată lângă mine, în clipa când s-a ridicat să-mi cedeze locul. L-am văzut discutând cu aceasta cu o voce atât de coborâtă încât nici nu auzeam ce îşi spun. Trăsături inconfundabile ale feţelor, ten întunecat: erau ţigani amândoi.
Pe tricoul tânărului am observat, fără să desluşesc şi detaliile, o inscripţie de culoare verde deasupra buzunarului de la piept, poate ecologistă, la fel de discretă ca şi întreaga sa ţinută. Primul impuls a fost să-l întreb pe tânăr din ce organizaţie neguvernamentală face parte. Sau unde a fost şcolit. Sau cine i-au fost profesorii. Sau dirigintele. Căci gestul său mi se părea ireal într-o ţară cotropită de mitocănie. M-am abţinut însă, de teamă să nu par excesiv, să nu-l jignesc. Să nu-i jignesc.
Întâmplarea a făcut ca după o staţie sau două să coboare multă lume şi locurile din jurul meu să se elibereze. M-am mutat un scaun mai într-o parte şi l-am invitat c-un gest pe tânăr să-şi reia locul de lângă prietena sa. Ceea ce a şi făcut, nu înainte să schimbăm între noi zâmbete de simpatie.
De cealaltă parte a mea s-a aşezat un alt ţigan, vârstnic de astă dată, îmbrăcat într-un costum cu dunguliţe albe, vechi dar curat, cu cravată şi pălărie, care îşi tot ştergea cu batista fruntea năduşită. M-a întrebat unde trebuie să schimbe metroul ca să ajungă la staţia Eroii Revoluţiei. S-a bucurat să afle că nu era necesară nici o schimbare. Trenul aproape se golise. Ţiganul vârstnic a urmărit cu privirea cum se deschideau şi se închideau, ca unse, uşile glisante ale trenului, după care s-a întors spre mine şi a spus râzând: — Da’ uşile astea nu se strică niciodată? I-am răspuns că toate se strică pe lumea asta, inclusiv uşile metroului, dar că personalul de la întreţinere se îngrijeşte probabil de ele. Ţiganul vârstnic a râs şi n-a mai adăugat nimic.
Ajuns în acest punct cu lectura, un militant pentru drepturile minorităţilor, foarte politically correct, ar spune că prin însuşi faptul de a fi menţionat etnia acelor persoane din metrou am şi comis un act de discriminare etnică. Cu atât mai mult cu cât impoliteţea a cărei absenţă m-a impresionat la tânărul ţigan este proprie majorităţii tinerilor care trăiesc în România. Cu atât mai mult cu cât nu este neobişnuit să ai un schimb de cuvinte, în metrou, în deplină normalitate, cu un minoritar ţigan, vârstnic sau nu.
Perfect de acord. Dar atunci de ce întâlnirea fulgurantă cu cei trei din metrou simt că mi-a înfrumuseţat ziua? De ce persistă şi acum când scriu bucuria acelui infim contact cu cei trei ţigani din metrou? Cât timp oare?

Milesimul Festivalului de film de la Cannes – heteroclit şi cu un palmares surprinzător

mai 26th, 2008
Laurent Cantet  (Palme d'Or), în mijlocu tinetilor actori amatoriLaurent Cantet (Palme d’Or), în mijlocu tinetilor actori amatori

Este incontestabil că Festivalul filmului de la Cannes se înscrie printre cele mai importante ale genului, unde parafa „control de calitate” constituie o referinţă. Faptul că, de şapte ani încoace, Hollywood-ul utilizează răsunetul de pe Croisette, în promovarea ultimelor producţii, denotă seriosul acestei instituţii verificată de timp. Contrar Hollywudului, Cannes este internaţional sub toate aspectele. Thyerry Frémaux, cunoscutul selecţioner declara: „Anul trecut am fost în România, acum gândesc să mă concentrez mai mult asupra Rusiei şi Indiei; cinematograful indian nu-i suficient de reprezentat la Cannes. Sunt totuşi fericit de a fi invitat Devdas (n.r.:film indian realizat de Sanjai Leela Bhansali)”

La sfârşitul celei de-a 61-a ediţii, aşteptarea apăsătoare a palmaresului, a provocat aceleaşi emoţii juvenile, lăsând pronosticurile cele mai hazardate să bată plinul. Ca în fiecare an, numărul cusurgiilor ireductibili rămâne constant, adică non-neglijabil, evocându-se subiectivitatea juriului şi, în particular a preşedintelui, de data aceasta actorul-realizator Sean Penn. Eu găsesc expresia un pic pleonastică, deoarece subiectivitatea este omenească, iar obiectivitatea ar trebui lăsata pe seama divinităţii.

Cum poţi să aspiri la obiectivitate când declari, fără nici o sfiiciune, că Harrison Ford şi Cate Blanchett, protagoniştii Indianaei Jones… sunt „actori de mâna doua” şi „câini de atac ai CIA-ului”?.

Cine-a spus?

Fireşte că astfel de aberaţii nu pot ieşi decât din gurile nostalgicilor comunismului, pretinzând că filmul ar denigra fostul URSS. Probabil aceeaşi care, anul trecut, criticau filmul lui Mungiu, invocând imoralitatea avortului şi impactul lui asupra tineretului.

În pofida acestora, tema tratată de laureatul anului 2007 a permis personalului medical din stabilimentele şcolare franceze să abordeze, cu mai multă seninătate, în faţa elevilor, problema delicată a avortului.

Trebuie însă convenit că desenarea lui Sean Penn ca Preşedinte de juriu, a profilat anul acesta o opţiune socialo-politică. Nu-i nici un secret că Preşedintele Penn e un cineast angajat care a nutrit întotdeauna o afecţiune aparte pentru ideile de stânga şi care-i are ca eroi pe dictatorii latino-americani Fidel Castro şi Hugo Chavez.

Ba mai mult, se spune că prietenia cu Michael Moore, ar fi întemeiată pe o coaliţie anti-Bush. De altminteri, declaraţiile lui, atestă, indirect, tendinţa umanist-socialistă şi decizia de a acorda „La Palme d’Or” unui cineast „foarte conştient de umanitate”, garantând că juriul „va evita mondenităţile…”, „A percepe indelebilul – afirmă cineastul – rămâne cea mai bună manieră de a fi onest”.

N-aş vrea să mă las surprins şi de „indelebil”, dar mă întreb dacă se poate atribui termenul înainte ca timpul s-o confirme?

Acum trei luni, la Festivalul de la Berlin, o parte din filmele prezentate au fost judecate drept „slăbuţe”, ceea ce ar presupune că anul 2008, nu-i tocmai fast cinematografiei mondiale. Chiar dacă selecţia s-a dovedit uneori mai puţin inspirată pentru Cannes 2008, din cauza volumului producţiilor, nu se justifică cu nimic ipoteza de mai sus. Nu în toate cazurile cantitatea este incompatibilă cu calitatea.

Absent în 2007 şi în penurie de câţiva ani, cinematograful italian, pentru care românii manifestă un interes particular, a lovit tare cu „Gomorra”. O producţie a realizatorului Matteo Garrone inspirată din fapte reale relatate de jurnalistul Roberto Savione. Filmul dezvăluie, cu un aplomb rar, cangrena produsă de mafia societăţii italiene. Pentru ca restul lumii să nu audă de acest adevăr în propria ţară, aş fi dorit intens ca exclamaţiile de bravo din sală să-i servească lui Roberto Savione de vestă contra glonţ. El, care şi-a pus viaţă în primejdie la 28 de ani, pentru a denunţa „cancerul” ameninţător al „caracatiţei”.

Un al doilea film italian, „Il Divo” de Paolo Sorrentino, se înscrie tot în sensul criticii acerbe la adresa castelor politice dominante în peninsulă.

Campioni ai marketingului, americanii au prezentat cu tobe şi trâmbiţe „Indiana Jones şi regatul craniului de cristal” chiar dacă nu a figurat în competiţia oficială. Carisma lui Harrison Ford, a conferit filmului un succes atât public cât şi, probabil, comercial.

Sistemul publicitar american pare bine gresat, acompanierea mediatică de blockbusters se organizează în jurul junket-ilor (termen împrumutat din vocabularul politic, semnificând mici cadouri oferite electorilor sau politicienilor). În contextul de faţă echivalează cu un voiaj de presă în cursul căruia jurnaliştii vizionează filmul şi se întreţin cu „talentatul”, actor sau realizator.
Graţie celor 4000 de jurnalişti acreditaţi, Cannes poate ocupa spaţii mediatice nelimitate.

După cotidianul „Los Angeles Times”, este imperativ ca Indiana Jones să depăşească bara de 400 de milioane de dolari de reţetă mondială pentru a genera beneficii producătorilor şi realizatorilor.

Un episod tristo-comic s-a produs în timp real când, în momentul proiecţiei celui de al 4-lea episod de aventuri exotice şi într-o clipă de neatenţie a protagonistului Harrison Ford, aparatul lui de foto numeric a făcut picioare…turmentându-i tot anturajul. Ne imaginăm tensiunea provocată de furt, dacă deducem că în cutiuţa de luat imagini se găseau, probabil, clişee personale preţioase .

Prezent aproape la fiecare ediţie, dar nerecompensat până-n prezent, Clint Eastwood a propus juriului „Changeling”(Schimbul), un imens film unde cineastul îşi reia temele predilecte: individul faţă de colectivitate, voinţa de a merge până la capăt, lupta împotriva sistemelor corupte, transmiterea şi urmele lăsate de fiecare, toate înglobate într-un recit de peripeţii şi personaje, de intrigă şi de viziune politică în faţa cărora nu poţi rămâne insensibil. Un film pe care, personal, l-aş situa deasupra celorlalte.

Madona şi Maradona, două vedete planetare au contribuit, în felul lor, la reuşita Festivalului. Mai întâi printr-o prezenţă remarcată, al doilea, prin două documentare mişcătoare: „Bercause we are”, un scurt metraj produs de Madona relatând despre ravagiile produse de sida în Africa şi „Maradona”, opus biografic de Emir Kusturica, unde-i vorba de grandoarea, decadenţa şi resurecţia micului geniu al balonului rotund, Diego Maradona.

Printre cele 22 de filme ale competiţiei oficiale – o parte dintre ele fără o legitimitate veritabilă -„Entre les murs” de Laurent Cantet, este o proiecţie de ultimă oră scăpato criticii. Astfel, la anunţul palmaresului şi la atribuirea supremei recompense, „La Palme d’Or », unui film jumătate documentar, jumătate ficţiune, ne-am reţinut cu greu surprinderea.
În realitate, verdictul corespundea perfect orientării estetice a lui Sean Peen şi, pe cale de consecinţă, juriului.
Reechilibrarea a intervenit odată cu „Marele premiu”, decernat filmului „Gomorra”, meritat cu prisosinţă de Matteo Garrone.
„Premiul special” le-a revenit actriţei Catherine Deneuve şi inegalabilului Clint Eastwood.
„Premiul juriului”, filmului italian „Il Divo”;
Premiul de interpretare feminină, actriţei braziliene Sandra Corveloni, pentru rolul din „Linha de Passe”, iar cel de Interpretare masculină, actorului de origine portoricană Benicio Del Tor, pentru rolul Ernesto Guevara din „Che”.
„Camera de aur” i s-a decernat englezului Steve McQieen, pentru „Hunger”, un film de debut, nu lipsit câtuşi de puţin de calităţi.
România a beneficiat de o „Palme d’Or » pentru scurt metraj ce i-a revenit lui Marian Crişan pentru ”Megatron” a cărei jubilaţie o împărţim din plin.
Decernarea premiilor s-a încheiat cu o destăinuire a lui Sean Penn: „Noi trebuie să facem contrariul „Oscarului”, ca şi când cineva ar mai avea vreo îndoielă…

Sonda Phoenix transmite primele imagini din regiunea polară a planetei Marte

mai 26th, 2008
Una dintre primele imagini de pe Marte publicate de NASAUna dintre primele imagini de pe Marte publicate de NASA

Sonda spaţială Phoenix a trimis primele imagini istorice din regiunea Polului Nord al planetei Marte, zonă ne-explorată până acum.

Phoenix a amartizat în noaptea de 25 spre 26 mai, după o călătorie de 680 de milioane de kilometri, începută pe 4 august 2007.

Sonda, trimisă de agenţia spaţială americană NASA, e echipată cu un braţ robotic care va săpa în căutarea gheţii îngropate în solul marţian şi pentru găsirea de indicii în sprijinul existenţei vieţii pe Marte.

Primele imagini transmise arată o “câmpie arctică”, ne-explorată până acum.

Misiunea sondei Phoenix, care se alimentează cu energie solară, va dura timp de trei luni, câtă vreme soarele nu apune la această latitudine.

Amartizarea e considerată un succes deosebit, dată fiind rata de eşec de 50% pentru sondele trimise în trecut spre planeta roşie.

Detalii pe pagina NASA http://www.nasa.gov/mission_pages/phoenix/main/index.html

“Ţepeş Vodă de trăia, poponari executa” – parada Gayfest şi Marşul “normalităţii”

mai 26th, 2008
Demonstranţii anti-homosexuali nu şi-au ascuns sentimenteleDemonstranţii anti-homosexuali nu şi-au ascuns sentimentele

Sâmbătă 24 mai s-au desfăşurat la Bucureşti marşurile rivale – cel al “normalităţii” şi cel al “minorităţilor sexuale”, fără să se mai înregistreze violenţele de anul trecut.

Iată un scurt jurnal al celor două marşuri trimis de la Bucureşti de Matei Clej.

10.30 Car-park Atheneul Român – Punctul de întâlnire pentru Marşul împotriva homosexualităţii.

Slogane, Pancarte = “România nu e sodoma”, “1 bărbat + 1 bărbat = ‘cuplu’ degenerat”

Copii alergând cu steaguri, evident instruiţi să râdă şi să se joace în mod “copilăresc” pentru imagine.

Marius Militaru – purtător de cuvânt al Jandarmeriei Române Bucureşti – comunică obiectivele: protejarea manifestanţilor dar şi a publicului din proximitate.

Apelează la un comportament civilizat şi la respectarea libertăţii de exprimare, fără violenţă, interesul lor este securitatea tuturor participanţilor.

Vor sa comunice un mesaj de TOLERANŢĂ, iar numărul combinat de jandarmi pentru ambele evenimente – 800 – cam tot atâţia cât numărul însumat de participanţi la ambele marşuri, cu alte cuvinte, demonstrantul (pro sau anti-gay) şi jandarmul.

“România nu-i Sodoma”

11.15 Ȋşi face apariţia preşedintele Formului Creştin “Noua Dreaptă”,Tudor Ionescu, cu faţa sa de copil, şi trece imediat la organizarea demonstranţilor.

Deşi punctul 8 pe fluturaşul promoţional Noua Dreaptă zice “Combaterea manelizării şi americanizării culturii româneşti, concomitent cu afirmarea valorilor perene ale culturii noastre naţionale”, cei mai mulţi dintre tinerii demonstranţi au venit îmbrăcaţi in Converse, Vans, Adio şi şepci în stil “trucker” şi “baseball” care sunt mărci asociate curentului cultural punk/emo american.

Cristian Ciocan, purtătorul de cuvânt al poliţiei apare pe o motocicletă Martin Motors în stil “easy rider”, cu cască de motociclist, geacă de piele, blugi şi pantofi de piele cu botul ascuţit.

Un ziarist glumeţ întreabă: “Nu vă supăraţi, sunteţi în Noua Dreaptă?”

11.54 Ȋncep scandările:

“Nu vrem sa fim un neam de poponari” (o piesă de rezistenţă a folclorului anti-gay)
“România, România, România nu vă vrea”
“România nu-i sodoma”

Puţin mai târziu, un organizator Noua Dreaptă este auzit spunând unor tineri manifestanţi “Mergeţi prin spate, nu vă amestecaţi printre noi”… altul “spune-le să plece”.

Printre aceşti tineri, care nu poartă nicio marcă sau simbol deosebit, apar mai târziu elementele skinhead cu tatuaje neo-naziste.

Nişte pensionari discută aprins…”ce nesmiţire, să-şi facă festivalul Gayfest”… “România se va schimba”.

Scandare – “Ţepeş Vodă de trăia, poponari executa” – noutate faţă de anujl trecut.

Marşul ajunge la poalele Dealului Mitropoliei – locul de finish.

Liderul Noii Drepte, Tudor Ionescu, încheie cu tradiţionalul discurs de atacare a homosexualităţii.

Dintre teme: dreptul de a creşte copii intr-un mediu curat, travestiţi hidoşi, provocarea, jignirea majorităţii 98% creştine, majoritatea decide.

Aici au aparut elementele neo-naziste, şi la scandarea “România nu tolerează poponarii” au adăugat: “…şi ţiganii”.

Dupa discursul lui Tudor Ionescu, mulţimea s-a dispersat şi neo-naziştii s-au retras în oraşul vechi.

Jandarmi vigilenţi

16.30 Bulevardul Unirii colţ cu Nerva Traian, locul de început al marşului minorităţilor sexuale.

Jandarmi – prezenţă masivă.

Jandarmii, faţă de anul trecut, au fost vizibil mai nervoşi şi mai “agresivi” în a reţine coloana marşului în culoarul desemnat, nu am avut voie să intru şi să plec liber din coloană, deşi era clar că aveam aparat foto şi nu făceam parte din “tinerii anti-gay”.

Domnul Cristian Ciocan, în acest moment schimbat în uniformă oficială supraveghează marşul, iar domnul Marius Militaru îşi schimbase cămaşa pentru evenimenetele de după-amiază.

La marş au ieşit nu numai homosexuali, bisexuali şi un număr mai mic de transvestiţi îmbrăcaţi ca pentru bal, dar şi un număr mai mare de simpatizanţi heterosexuali, ieşiţi pentru a arăta solidaritate cu o comunitate care se consideră discriminată.

Lozinci, bannere:

“Sărbătoreşte diversitatea, respectă drepturile.”

“Dragostea trebuie respectată – aparţine drepturilor omului.”

“Fiecare cu normalitatea lui… stop discriminării.”

“Iubirea nu ţine cont de prejudecăţi.”

De-a lungul bulevardului Unirii erau adunaţi mai mulţi curioşi decât persoane ostile, însă erau ţinuţi la marginea drumului de prezenţa jandarmeriei.

Marşul a trecut fără probleme de intersecţia 11 Iunie cu Bulevardul Unirii (fostă “Jambelize”), un punct fierbinte unde la Gayfest 2007 s-a aruncat cu pietre de către tineri din mulţime şi unde jandarmeria a ripostat cu gaze lacrimogene.

Ȋntre acest punct şi Casa Poporului, pe fostul Bulevard Victoria Socialismului (asupra întregului popor) s-au auzit huiduieli şi fluierături din mulţime, dar grupul de tineri pe care i-am recunoscut de la marşul Noii Drepte a fost înconjurat rapid de jandarmi şi dispersat.

18.30 Pe ritmuri de muzică “house”, coloana a continuat înspre staţia Izvor, unde demonstranţii au plecat cu metroul, intrarea în staţie fiind păzită în continuare de forţele de ordine.

Podul Izvor a fost locul unde în 2007 poliţia a arestat zeci de tineri între 18 şi 25 de ani care se manifestau împotriva homosexualilor.

Faţă de anul trecut, evenimentul s-a sfârşit fără violenţă, însă numărul demonstranţilor a fost mai scăzute, şi la Noua Dreaptă, şi la Parada Gayfest.

Corespondenţă din Bucureşti de la Matei Clej