Exercițiu de admirație – Ion Vianu

noiembrie 8th, 2009

„Visez la o cunoaştere care să nu fie nici literar-artistică,
nici ştiinţifică – nici ficţiune, nici eveniment – ci şi una şi alta, împingând reportajul vieţii interioare de la veritabil la verosimil, dându-i un înalt grad de exemplaritate.”

(Ion Vianu, Stil şi persoană)

L-am cunoscut relativ recent pe Ion Vianu, într-o după amiază de primăvară târzie, cu prilejul unui interviu pe care d-sa a avut gentileţea să nu mi-l refuze. Chiar dacă îi citisem aproape toate cărţile, ştiind, aşadar, cât se poate de bine, ca mă voi afla, fie şi pentru puţin timp, în preajma unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai României de azi, nu lucrul acesta mă impresiona cel mai mult. De când i-am păşit pragul, imediat după ce am schimbat cele câteva vorbe mai mult sau mai puţin convenţionale care se spun cu asemenea prilejuri şi până ne-am despărţit, am încercat din răsputeri să recunosc o voce pe care-o ascultasem, nu o dată, cu urechea lipită de mult încercatul aparat de radio al bunicului meu. Un aparat cât toate zilele, de care râdeau toţi, dar care era singurul în stare „să prindă” Europa Liberă.

Evident, vocea era aceeaşi, dar o simţeam acum încărcată cu o tristeţe ce se dorea ascunsă îndărătul unui zid protector de impasibilitate. Aveam o oarecare experienţă a interviurilor şi mi-am dat imediat seama că Ion Vianu ar vorbi despre orice altceva decât despre ce mă străduiam să-l întreb eu, căznindu-mă să-l reîntorc cu faţa înspre trecut şi zgândărind, cu bună ştiinţă, răni nevindecate şi nevindecabile…

Medicul din faţa mea, învăţat să plece urechea la toate suferinţele, evita cu eleganţă să şi le dezvăluie pe ale sale.

Pe urmă, am descoperit o nouă carte ce-i purta semnătura şi, de prisos să mai spun, am cumpărat-o deîndată, parcurgând-o apoi aproape pe nerăsuflate. După cum, probabil, bănuiţi deja, mă refer la volumul autobiografic Exerciţiu de sinceritate, apărut în acest an, la editura Polirom. Am găsit aici răspuns la toate întrebările rămase nerostite şi chiar la acelea care nu mi-au trecut niciodată prin cap.

Mărturia lui Ion Vianu mi se pare deosebit de importantă. Nu doar pentru cei care vor veni în urma noastră, dar în aceeşi măsură pentru contemporani. Pentru cei care vor voi să ştie cum a fost atunci, dar şi pentru cei care simt nevoia să-şi amintească. Pentru cei din generaţia mea, care au cunoscut nemijlocit acele vremuri şi sunt nevoiţi să le experimenteze, tot atât de nemijlocit, pe acestea. Analiza lucidă a unui om de foarte mare cultură, dar şi de foarte mare caracter, a unui medic care a refuzat să încalce deonotologia profesiei sale, asumându-şi toate riscurile, dar care nu se consideră nici o clipă erou, ba chiar dimpotrivă, se judecă mai întâi pe sine însuşi cu asprime, ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri. Intre perioada de dinainte de 1990 şi cea de după există similitudini ale moravurilor şi năravurilor care ar trebui să ne îngrozească: „Trebuie să ţin seama şi de faptul că unii nu se pot sprijini pe nimeni şi pe nimic, vin goi pe lume. Ajung în pragul vieţii adulte fără nici un sprijin, veniţi din satul lor natal, necunoscuţi. Calităţile lor îi recomandă mai degrabă unui eşec decât reuşitei. În aşa măsură încât, adesea, îndemânările, talentul sunt vânate de invidioşi, argumente pentru a te trimite la fund. În toate ziarele, în toate manualele de educaţie cetăţenească, se spunea că socialismul încurajează talentul, pe cei care au performanţele cele mai bune. Unii chiar credeau că aşa e. De fapt, calităţile individuale contau puţin. Preponderenţa era a supuşeniei. Aşa că cei care voiau pur şi simplu să trăiască nu aveau de ales.” (op. cit., p. 17) Cu riscul de a fi contrazisă de unii (dintre cei care au „reuşit”, evident, şi au uitat cum!) mă încumet să afirm că de atunci şi până în zilele noastre, lucrurile nu s-au schimbat cine ştie ce din acest punct de vedere. Şi din atâtea altele încă… Acesta a fost doar un exemplu, cine doreşte să înţeleagă cu adevărat, trebuie neapărat să parcurgă toată cartea. Şi, fiindcă nu e foarte voluminoasă, dar de o mare densitate a ideilor, să adaste îndelung asupra fiecărei fraze.

Exerciţiul de sinceritate al lui Ion Vianu, unic în felul său, face parte însă din lungul şir al cărţilor care mărturisesc că au existat (şi mai există încă), şi la noi oameni de curaj, oameni de caracter, oameni destul de puternici ca să înfrunte orice fel de vremuri. E păcat să-i lăsăm să treacă neobservaţi, spre deliciul impostorilor, canaliilor şi javrelor de tot felul care, fiindcă se tem de dânşii, i-ar prefera mai degrabă morţi.

Dar, oricât aş pleda pentru Omul Ion Vianu şi pentru cărţile sale, vorbele mele nu pot avea, din păcate, forţa celor ale domniei sale. Aşa ca voi încheia cu un citat, o frază superbă, doar o picătură din felul de gândi şi a simţi al autorului, dar o picătură în care, conform celebrului „loc comun”, se poate vedea oceanul în toată grandoarea sa şi se poate auzi limpede vuietul vijelios al valurilor: „Nici obsesia Ceauşescu, nici umilinţa de-a nu mai fi un ins de sine stătător, nici dificultatea de-a trăi nu erau suficiente pentru a stinge în tine voinţa. Şi unde există această voinţă, există şi bucurie. Generaţiile care vin nu trebuie să creadă că bunicii lor, părinţii lor au trăit ca nişte larve. Nu, au trăit din plin, chiar dacă au fost ultragiaţi şi umiliţi. Să fiu clar: dacă iubeai, puteai să suporţi chiar şi ceauşismul.”

ŞI TOTUŞI… PÂNA UNDE… IPOCRIZIA NOASTRĂ DE FIECARE ZI?!

noiembrie 8th, 2009

Acum câteva zile, aflându-mă într-o vizită, deci nefiind în măsură să decid oprirea televizorului sau, măcar schimbarea canalului (ceea ce, oricum, n-ar fi rezolvat \”problema\”), am fost nevoită să ascult cam din zece în zece minute o \”ştire\” esenţială pentru întreaga naţiune: pe un culoar al Spitalului Bagdasar cineva surprinsese cu o cameră de filmat… o pisică. Şi asta încă n-ar fi nimic, dar o asistentă medicală a fost văzută nici mai mult nici mai puţin decât… hrănind bestia! Pasă-mi-te, un pacient \”indignat\” a imortalizat minunăţia şi cu ajutorul vajnicilor reporteri a adus-o la cunoştinţa poporului…Lăsând la o parte că, deşi spitalul cu pricina îmi este îndeajuns de familiar, nu puteam nicicum recunoaşte imaginile, care erau reluate mereu şi mereu, \”ofuscarea\” aşa zisului pacient, combinată cu aceea a \”ştiriştilor\” a început prin a mă amuza şi a sfârşit prin a mă urca \”pe culmile disperării\”! Circul a încetat abia la intervenţia unui medic care a dezminţit \”oroarea\”, nerecunoscând nici d-sa spitalul, dar nepunând nici o clipă la îndoială (cu un umor care mi-a plăcut), existenţa pisicii!

Presupunând, totuşi, că nu era nici o confuzie la mijloc şi excluzând orice rea voinţă (dar asta numai în cazul în care celor de la Bagdasar nu le-a mai plăcut culoarea gresiei şi-au decis s-o schimbe în ultimele câteva săptămâni!), aş putea fi de acord că pisicile nu prea au ce căuta într-un asemenea aşezământ, părerea mea putând fi însă lesne contrazisă de o mare majoritate a pacienţilor şi chiar de o serie de rezultate ale unor cercetări ştiinţifice (deloc de ultimă oră), care demonstrează exact contrariul.

Adevăratele probleme care ar trebui să ne preocupe sunt, însă, cu totul şi cu totul altele. Cunosc oare ziariştii şi pacienţii români adevăratele probleme ale sistemului nostru medical? Oare câte din fătucile care s-au distrat (pe banii şi pe nervii noştri!) arătându-ne la infinit o biată pisică au luat vreodată o cameră de filmat în spinare şi s-au deplasat pe la diverse \”bolniţe\” , întrebându-i pe cei internaţi acolo, uneori suferind de maladii extrem de grave, cum se simt, cum sunt trataţi, dacă au medicamente şi mâncare, dacă beneficiază de cea mai elementară igienă şi dacă le place, pe alocuri, să doarmă câte doi într-un pat?! De câte ori au văzut un om murind, şi asta nu din cauza vreunei mâţe ucigaşe, ci din pricina incompetenţei dublate de nesimţire a unor medici, şi/sau a restului personalului de prin spitale? Şi, nu în ultimul rând, ştiu oare câte vieţi au fost salvate de-a lungul timpului la Spitalul Bagdasar? Au auzit vreodată despre operaţiile pe creier (da, pe creier!) ale lui Leon Dănăilă şi ale echipei sale?! Au intrat în cabinetul acestui chirurg de excepţie, nu ca să-l filmeze (îi inţelegem doar cât de ocupaţi sunt cu politicienii şi cu pisicile!), ci pur şi simplu ca să ia act de existenţa domniei sale?! A, dânsul nu candidează!… Şi nici nu face politică, după modelul altor medici care sar ca puricii dintr-un partid într-altul, doar-doar o să-i facă, cineva, până la urmă, miniştri!…Pe urmă, de unde şi până unde s-ar putea constitui o viaţă salvată într-o ştire? (Mă refer, evident, doar la cazurile în care medicul nu e şi politician, în caz contrar \”se schimbă foaia\”!)

Dar, pe de altă parte, câte cazuri de mal-praxis (hai să nu mai vorbim acum de doctorul Ciomu), au ajuns la urechile noastre? Ei, da… aici stăm ceva mai bine… dar nu cine ştie ce… Vorbeşte cineva de unii domni ajunşi Dumnezeu ştie cum ditamai academicienii, aşadar cu pretenţii de oameni de ştiinţă pe deasupra, care se încuie în cabinetele lor şi-şi lasă pacienţii neinteresanţi în voia sorţii? Pe care dacă te duci să-i tragi de mânecă şi să-i scoţi din bârlog, în loc să-şi ceară scuze, te fac cu ou şi cu oţet ca la uşa cortului? Care pun diagnostice stupefiante, înainte să vadă măcar bolnavul, dar-mi-te să-i facă o elementară tomografie?

Odinioară, William Morris scria un poem intitulat Love is Enough (Iubirea e destul) şi a fost urgent recenzat, extrem de concis, în doar două cuvinte: \”Nu este.\” Pentru tânăra generaţie de gazetari, fie ei din televiziuni ori din presa scrisă, computerul e destul. Ei bine, nu este! Sau, dacă vreţi, este, în multe cazuri, o mărturisire a deplinei neputinţe.

Imediat după 1990, ziariştii au făcut un mare pas înainte, au dovedit deseori curaj şi atitudine civică. Astăzi, când vorbim despre dreptul la o bună informare, cu puţine dar notabile excepţii, ne batem gura degeaba. O tăcere apăsătoare s-a aşternut asupra profesiei noastre. In mod paradoxal, această tăcere este întreţinută (şi) de multul zgomot pentru nimic al televiziunilor şi al tabloidelor, din ce în ce mai penibile. Din momentul în care a început să fie plătită nu pentru a rosti vreun adevăr esenţial ci, dimpotrivă, pentru a crea \”perdele de fum\” menite să zăpăcească opinia publică, tagma gazetarilor a început să moară. Iar societatea civilă se simte tot mai puţin implicată în agonia unuia dintre pilonii săi. Ea nu pare să mai aibă un sentiment de solidaritate suficient, părând că a renunţat efectiv la responsabilitatea şi iniţiativa organizării vieţii colective; aproape că nu mai există, fiind înlocuită de o imensă aglomerare de indivizi atomizati.

Şi totuşi… până unde …ipocrizia noastră de fiecare zi?!

Despre neoconservatorism, idei politice si intelectuali publici

noiembrie 8th, 2009

Încetarea din viaţă a lui Irving Kristol a readus în dezbaterea intelectuală tema neoconservatorismului.

Am scris pe larg pe acest subiect. Am fost eu însumi vreme de peste 10 ani „contributing editor” al revistei ORBIS (A Journal of World Affairs), publicată la Philadelphia de Foreign Policy Research Institute. Am publicat în ORBIS numeroase articole şi recenzii, mai ales în perioada în care Daniel Pipes era editor, unul dintre neoconservatorii proeminenţi, fiul istoricului Richard Pipes, el însuşi istoric al Orientului Mijlociu. Am participat la numeroase evenimente organizate în anii ‘80 la FPRI, inclusiv prezentările făcute de Midge Decter, Irving Kristol, Adam Ulam şi Richard Pipes.

În „Commentary” (revistă lunară editată vreme de decenii de Norman Podhoretz, iar acum de fiul acestuia, John) am citit eseul lui Leszek Kołakowski, “Totalitarianism and Lie”, în care ilustrul filosof polonez scria că minciuna este sufletul nemuritor al comunismului (am scris la acea vreme un răspuns la acest text memorabil, publicat în secţiunea “Letters” a revistei).

Tot în „Commentary” am citit articolele lui Podhoretz despre Soljeniţân, precum şi celebra intervenţie a lui Daniel Patrick Moynihan pe tema antiamericanismului de la Naţiunile Unite. Tot acolo am citit articole despre efectele perverse ale acţiunii afirmative, despre noul antisemitism de stânga şi subiecte care au intrat pe parcursul anilor pe agenda dezbaterilor din mediile intelectuale americane.

Din mai tânăra generaţie de gânditori apropiaţi de neoconservatorism doresc să-i amintesc pe Carl Gershman (actualul preşedinte al NED – National Endowment for Democracy), pe Penn Kemble (plecat prea devreme dintre noi), pe Arch Puddington, pe Richard Perle, pe Ken Adelman, pe Paul Wolfowitz, pe Francis Fukuyama şi pe Joshua Muravchik, astăzi cercetător la American Enterprise Institute.

Cartea lui Muravchik, „Raiul pe pământ: Mărirea şi decăderea socialismului”, a apărut în româneşte în 2007, la Editura Brumar, din Timişoara, în traducerea lui Dorian Branea. Într-un fel mediat, dar incontestabil, ideile lui Kristol îl vor fi influenţat şi pe Mark Lilla, cândva ginerele său, fostul student al lui Harvey Mansfied la Harvard şi autorul excelentului volum „Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică” (Bucureşti: Polirom, 2005).

Consider că datorez şi datorăm neoconservatorilor imaginea netrucată asupra totalitarismului comunist, solidaritatea cu cei care nu au îngenuncheat şi faptul că ei au fost cei care au spus lucrurilor pe nume într-un timp în care alţii predicau „dialogul” cu potentaţii comunişti. Am purtat în perioada în care am colaborat cu Radio Europa Liberă numeroase discuţii despre neoconservatorism şi neoconservatori cu istoricul Vlad Georgescu, cu Daniel Pipes, cu Michael Radu, cu Adam Garfinkle (astăzi editorul lui „American Interest”), cu Carlos Rangel, cu Jean-François Revel, cu Midge Decter.

M-am întâlnit în cateva rânduri cu Norman Podhoretz (lucru menţionat şi în dosarul meu de urmărire de către agentura securităţii din SUA). Ulterior, am intrat în cercul legat de William Phillips şi Edith Kurzweil, la „Partisan Review”, unde am scris destul de frecvent (mai ales după 1991, până la extincţia revistei). Există o legătură intelectuală profundă între „Commentary” şi „Partisan Review”, chiar dacă uneori poziţiile celor două publicaţii au fost divergente (mai ales în anii ‘60).

Câtă vreme un Roger Shattuck, co-editor al „Partisan Review”, aplauda contracultura, Podhoretz se delimita tot mai tranşant de Noua Stângă şi de simpatizanţii liberali ai acesteia, inclusiv vechiul său prieten, celălalt Norman, Mailer (a scris despre aceste lucruri în volumul său „Ex-Friends”). Tot atunci s-a produs ruptura dintre Podhoretz şi Jason Epstein, care a culminat în apariţia unui numar din „New York Review of Books”, cu o copertă indicând reţeta de producere a cocktailului Molotov. Neoconservatorismul s-a născut din revolta morală împotriva iresponsabilităţii unor intelectuali pentru care America nu putea avea nicicând dreptate.

Există un fel de paraliteratură cu ambiţii atotexplicative care încearcă să prezinte neoconservatorismul drept un fel de cabală inspirată de tezele celor doi Leoni: Troţki şi Strauss. Mi se pare o simplificare, de fapt o caricaturizare, absolut puerilă. Ideea revoluţiei democratice globale nu s-a născut odată cu Kristol şi Podhoretz.

“Să facem lumea sigură pentru democraţie” este un slogan wilsonian. Neoconservatorii au demonstrat luciditate în aport cu primejdia totalitară sovietică şi nu au cedat ofensivelor unui pacifism ruinator. Scutul antirachetă, de spre care vorbim atât de mult azi, este o urmare a cercetărilor legate de SDI. Gânditorii neoconservatori au sfidat şi au încălcat nu puţine tabuuri ale „establishment”-ului. Victoria Occidentului în Războiul Rece
a fost, în mare măsură, şi victoria neoconservatorismului.

Versiunea completă a acestui articol a fost publicată în numărul 70 (luna octombrie 2009) al revistei clujene „Verso”, fiind însoţit de o listă minimală de lucrări pe care le consider fundamentale în înţelegerea fenomenului neoconservator.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:
http://tismaneanu.wordpress.com

Utopiile blânde ale lui Geoană

noiembrie 8th, 2009

În ultimii ani, a spus vreodată liderul PSD ceva, măcar un singur lucru, care să sune cât de cât a măsură necesară, dar impopulară?.

Ştiu lume bună care are are oarece simpatii pentru Mircea Geoană. Şi cum sondajele (unora) îl dau cu şanse de a câştiga alegerile, l-am ascultat mai atent în ultima vreme, cu bună-credinţă, nu pentru stilistică, precum majoritatea comentatorilor obsedaţi de retorică şi PR, ci doar ca să văd ce soluţii propune pentru problemele ţării.

Da, ştiu, preşedintele României n-are atribuţii pe majoritatea subiectelor pe care pălăvrăgesc candidaţii zilele astea, dar dacă ăsta-i jocul, hai să-l jucăm până la capăt.

Până la urmă, e important să ştii ce crede unul care vrea să fie şeful statului despre economie sau pensii, fiindcă indirect tot le va influenţa, indiferent ce spune Constituţia. Şi, slavă Domnului, candidatul Geoană s-a pronunţat pe tot felul de subiecte.

Însă tot n-am reuşit să-mi satisfac o veche
curiozitate: în ultimii ani, a spus vreodată liderul PSD ceva, măcar un singur lucru, care să sune cât de cât a măsură necesară, dar impopulară?

Dacă dintre dv. cineva îşi aminteşte aşa ceva, că eu n-am reuşit, vă rog să posteze pe forum: propuneri de genul, “n-avem bani destui pentru aia, trebuie să ne mai gândim”, sau să mai reducem nişte cheltuieli, sau să reformăm, ceva de genul ăsta. Pentru că am luat la rând programul compilat pentru dl Geoană de consilierii săi şi să mă trăsnească dacă recunosc în el ţara în care trăiesc, sau viaţa reală, în general.

Peste tot curg subvenţii, susţinere, suport, înlesniri, măriri, solidaritate, ca dintr-un corn al abundenţei, la pereche cu diverse strategizări sub aripa statului. Pagina de web, scrisă mărunţel şi cu texte lungi, pe care le citesc probabil din obligaţie vreo două duzini de documentarişti, e plină de fraze criptice precum “reconversia profesională a populaţiei din mediul rural în meserii specifice mediului rural” (?!), care te luminează buştean.

Totul respiră dărnicie creştină în împrăştierea resurselor publice şi un optimism de-a dreptul mistic privind sursa acestora, mai mult decât în cazul oricărui alt candidat.

Pe lângă celebra promisiune de 20.000 euro pe cap familie emigrantă ce revine în ţară (ce s-a dovedit a fi o subvenţie UE pentru stabilirea tinerilor în mediul rural, dată în anumite condiţii, nelegată de întoarcerea în ţară şi care funcţiona deja la data când dl Geoană o anunţa ca noutate), candidatul PSD a mai promis: lege pentru suspendarea plăţii creditelor la bănci de către IMM-uri (sau şi persoane fizice?; oricum nu mai contează, atât de frumoasă e ideea); subvenţii pentru irigaţii (se dau); apartamente de închiriat pentru familii tinere (există, prin ANL); TVA redus la alimente; înfiinţarea unei Companii Farmaceutice Naţionale (pentru a avea medicamente mai ieftine?; probabil); mărirea alocaţiilor pentru copii; punerea şeii pe nesimţiţii de speculanţi din pieţe şi supermarketuri, care iau pielea de pe cinstitul, harnicul şi eficientul fermier român.

Dacă n-ar fi jugulat de cabale economice obscure, zice dl Geoană, acest fermier precis ar umple Europa cu roşiile şi brânzeturile sale de mare calitate şi tradiţie.

Ultima găselniţă de campanie a dlui Geoană este, constat, să ia postură de statuie: va propune un amendament la legea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pentru ca securitatea alimentară a naţiei să fie temă pentru CSAT. Cu alte cuvinte, preşedintele, premierul, generalii şi serviciile secrete se vor implica de acuma în monitorizarea porumbului din silozuri (dar nu ministrul agriculturii, că el nu-i în CSAT), ca pe vremea lui Ceaşcă.

Sau poate nu înţelegem noi bine, că nu toţi am avut tată comandant de apărare civilă a sub teranelor Bucureştiului, iar Securitatea Alimentară o fi fost acel departament special al Securităţii care distribuia alimente prin Primăverii, caz în care mărunta confuzie a dlui Geoană se scuză, că era încă mic pe atunci.

Bun, să nu fim naivi: nimeni nu merge în cursa prezidenţială cu masochisme electorale. Toată lumea o dă pe vrăjeală şi pe gâdilat sub barbă orgoliul cetăţeanului mediu băutor de bere la PET. Dar măcar o umbră de sugestie, acolo, poţi să oferi, că poate, pur şi simplu, suntem ineficienţi pe ici, pe colo ca producători; că avem prea mulţi angajaţi la stat şi s-au terminat banii de lefuri, deci trebuie făcut urgent ceva; că nu poţi avea mai mulţi pensionari decât angajaţi. În general, că în viaţa reală resursele sunt limitate şi cu ele trebuie să faci opţiuni, din care n-are cum să iasă toată lumea câştigătoare.

Un program de guvernare nu se poate face doar luând cele mai populare dorinţe ale eşantionului reprezentativ şi punându-le la un loc, fie ele realiste sau nu, şi repetând oamenilor cu mult aplomb exact ce le-ar plăcea lor să audă.

Sondajele de opinie sunt bune în campanie şi când chibiţezi de pe margine, dar nu se poate guverna cu ele o ţară. Însă în lumea blândă şi utopică a lui Geoană, unde nu e durere, nici întristare, iar mielul şi leul zburdă împreună pe păşuni roz, în sunet de cutiuţă muzicală, se poate.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Totul pentru Front, Totul pentru România!

noiembrie 8th, 2009

Cu cît ne apropiem de data alegerilor prezidenţiale, cu atît lupta dintre candidaţi se înăspreşte.Cu cît lupta dintre protagonişti devine mai acerbă, cu atît mai mult sunt mobilizate toate forţele pentru „victoria finală”. Cu cît „victoria finală” devine mai incertă, cu atît tensiunea creşte şi sunt trimise în luptă şi armele secrete şi trupele din „rezerva strategică”. Nu este nevoie să fii mare istoric militar pentru a analiza la rece şi, cît se poate, obiectiv, situaţia de pe „front”. În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, aşa cum numeau sovieticii lupta lor împotriva agresorilor, au fost puse la bătaie toate resursele, militare, financiare şi umane pentru cîştigarea luptei. „Totul pentru front, Totul pentru Victorie” era conjugat bărbăteşte cu îndemnul plin de elan „Pentru patrie, Pentru Stalin!”. Revin în actualitatea noastră imediată multe evenimente-întîmplări din istoria secolului XX datorită multor similitudini pe care ultimele desfăşurări de forţe politice ale momentului ni le oferă.

Să încercăm să facem un scurt bilanţ al situaţiei de pe „fronturile de luptă” politice ale actualităţii politice româneşti.Criză economică – afacerile merg prost etc, criză financiară – nu mai sunt suficienţi bani pentru afaceri, leul e mereu în pericol,lipsa de lichidităţi, tranşele FMI incerte etc., criză socială – creşterea numărului de şomeri, protecţia socială pusă în pericol etc.,criza politică – guvern demis, ciondăneală prezidenţială cu noua majoritate parlamentară ostilă actualului Preşedinte etc., criza morală – lipsa de repere ale unei societătăţi care tinde spre haos şi anarhie etc. Peste toate acestea ameninţarea unei pandemii de „gripă nouă”, care ar putea da şi o componentă medicală a întregului set de probleme cu care se confruntă România şi românii.Inclusiv ungurii, inclusiv celelalte minorităţi, ce nu pot fi neglijate în actuala conjunctură politică.( Vom reveni asupra chestiunii „neromânilor” şi a „românilor verzi”)Toate aceste aspecte, parţial şi sumar enumerate coagulează o anume situaţie reală. Greu de contrazis sau omis, dincolo de simpatii şi antipatii, orgolii şi vanităţile unuia sau altuia. Dincolo de ce prezintă non-stop televiziunile – mai ales cele veşnic incriminate că ar aparţine marilor „moguli”, de unde nu lipsesc, însă, exact cei mai gălăgioşi portavoce a Marelui Incriminator al Mogulilor… – şi dincoace de se consumă în viaţa reală. Pe stradă, la locul de muncă sau de distracţie.Ciudat cât de multă lume se duce la munte în aceste zile sau cumpără bilete pentru noaptea de Anul Nou. Păi dacă e criza aşa mare şi nu vin banii de la FMI, tranşa II şi III, de unde „parai” pentru distracţie cît cuprinde? Etc.

Consemnăm deci.

Marele strateg economico-financiar Theodor Stolojan emite părerea că ar trebui micşorate salariile bugetarilor şi pensiile.Inteligentă mişcare.Şi vom avea rezerve de bani cu care să convingem FMI-ul să ne dea banii. Şi că şomajul nu va depăşi 6,9 % , cifră onorabilă care-l va menţine în cursa electorală pe Traian Băsescu ( Un 10 % şomaj l-ar fi obligat să nu mai candideze!!Hihihi, bună gluma, nu? Marele strateg politic Traian Băsescu – abil este, de ce să nu recunoaştem…- emite ideea că nişte alegeri anticipate ar putea avea loc cu succes, ca „instrument de lucru al ieşirii din criză”. Frumos gîndit, elegant oferit unei populaţii care după ce a pus deja murăturile aşteaptă înfrigurată venirea frigului şi a iernii. Aruncarea în lupta electorală a „armelor secrete” europarlamentare de tip Traian Ungureaanu şi Monica Macovei – oare unde au dispărut Elena Băsescu, Monica Ridzi şi Elena Udrea, parcă ieri erau pe toate ecranele şi pe la toate concertele din România, oare ele nu-l susţin pe Traian Băsescu precum dnii Miluţ şi Pavelescu de la un PNŢ-CD ajuns de rîsul lumii ? – ne confirmă comparaţia cu secvenţele din WW2. Cînd sovieticii au avut confirmarea cu japonezii nu vor ataca în Manciurea – faimosul spion Richard Sorge făcîndu-şi pe deplin datoria, ei au adus numeroase divizii din Extremul Orient ca să lupte pe Frontul de Est. Altfel nu ne explicăm apariţiile ofensive ale lui Traian Ungureanu – jurnalist hîrşit în polemici şi lupte de uzură/tranşee – şi a Monicăi Macovei – inedită şi suprinzătoare apariţie publică în campania din România. Retrasă de pe frontul de la Bruxelles şi pusă să polemizeze cu liderii PSD şiPNL într-o acţiune de învăluire a unităţilor de blindate retorice. Am urmărit sub semnul seninătăţii perturbabile – căci un zîmbet se iţea la fiecare lovitură de tun – violenţa cu care încerca Dna Monica Macovei să-şi domine şi învingă duşmanii. Lecţia „războiului total „ şi a „pământului pîrjolit” a făcut-o pe
Monica Macovei să facă o mare greşeală tactică. Credem noi. Atacîndu-i pe UDMR-şti la „lingurica” intereselor personale, şi nu naţionale, alde generalii Frunda şi Borbely au reacţionat ferm şi foarte corect. Indîrjindu-i pe unguri şi pe „neromîni”- pînă şi dulcele eseist de la „Dilema Nouă” nu s-a putut abţine să nu-i tragă o copită lui Klaus Johannis – adică ce, de ce neapărat un neamţ ar fi mai bun ca un român, ceea ce în pricipiu ar fi de digerat, dar nu în contextul belicos politic actual …- împotriva PD-L -ştilor s-ar putea ca tocmai aceştia să facă diferenţa. Între candidatul Preşedinte Jucător şi candidaţii ceilalţi care tot încearcă să se repoziţioneze pe un front mişcător. Credem că victoria va aparţine celui care va da mai puţin din mîini şi va reuşi să mobilizeze toate resursele umane locale.Prin orice mijloace.La război, ca la război, aşa se preconizează. „Totul pentru Front, Totul pentru România!”, la urma urmelor suntem cu toţii buni români!

Ştia Caragiale ce ştia.

Câteva impresii despre copilul teribil al planetei Pământ: India

noiembrie 8th, 2009
Stradă în Delhi la primele ore ale dimineţiiStradă în Delhi la primele ore ale dimineţii

Cum ai coborât din avion pe aeroportul Indira Gandhi din New Delhi, ceea ce te izbeşte este chiar mirosul Indiei: un miros dulceag în care simţi praful acestui oraş suprapopulat şi identitatea lui distinctă. Apoi, uşor-uşor, constaţi că nimic din ceea ce înseamnă Europa nu mai poate fi găsit în India. Ţi se pare că ţara aceasta imensă, cu peste un miliard de locuitori, putere deopotrivă militară şi economică, s-a dezvoltat în dauna propriilor săi locuitori. Cu un sistem de caste încă foarte puternic, societatea indiană este puternic polarizată. Între indianul care îşi conduce ricşa în traficul nebunesc din Delhi şi până la brahmanul care îşi trimite copiii la cele mai bune şcoli private din India este o distanţă enormă. Între intoleranţa pe care o manifestă faţă de fumatul pe străzi sau în locuri publice şi obiceiul lor de a scuipa pe stradă, de a arunca gunoiul pe unde apucă, de a urina în câmp deschis, este din nou o discrepanţă paradoxală. Între metroul din Delhi, unul dintre cele mai curate şi bine organizate locuri de pe suprafaţa pământului şi autobuzele mai mereu suprapopulate, cu elevi care circulă literalmente agăţaţi de uşile vehiculului este, odată în plus, o distanţă uriaşă. Cu toate acestea, trebuie să te întrebi: s-ar fi putut altfel? Marea Chină, la fel de suprapopulată şi ea, pare a spune că răspunsul este DA. Însă între Marea Chină şi Marea Indie este o diferenţă fundamentală: indienii nu au absolut deloc simţul timpului. Pentru ei, succesiunea zilelor, a lunilor, a anilor nu înseamnă nimic. Indienii se grăbesc atunci când nu e nevoie (se îmbulzesc, spre exemplu, în metrouri, deşi la fiecare două minute soseşte un altul) şi amână la nesfârşit deciziile care nu suportă amânare (ca să deschizi un cont bancar în India trebuie să completezi zeci de formulare, după care ele sunt lăsate la dospit câteva săptămâni, timp în care trebuie să mergi zilnic la bancă pentru a le aduci aminte că trebuie totuşi să îşi facă treaba).

În India politeţea excesivă este simultană cu grobianismul cras. Dacă ceri îndrumări în legătură cu locul în care trebuie să ajungi, te vor ajuta cu toţii, fiind gata uneori să meargă cu tine pentru a se asigura că ai ajuns unde trebuie. Dacă însă eşti femeie şi ai pielea deschisă la culoare se vor holba cu toţii şi te vor urma strigând în hindi cuvinte care nu sunt măgulitoare deloc. Mă întorceam în apartamentul meu zilele trecute cu metroul alături de alţi profesori europeni şi o indiancă. După ce femeile s-au aşezat, a mai rămas un loc liber. Cu toate acestea, femeia indiană continua să stea în picioare invitându-mă pe mine să ocup locul rămas liber. A fost mai mult decât surprinsă atunci când i-am spus că ea este cea care trebuie să se aşeze şi nu eu, europeanul bărbat care, în mintea ei, are mereu întâietate. Asta este cel mai trist în India. Când aproape îţi place această ţară, te loveşti mereu de situaţii care te contrariază. Şi viceversa e valabilă, desigur.

Într-o dimineaţă, în timp ce traversam curtea interioară a Facultăţii de Arte, am asistat la un marş studenţesc. Nu ştiu nici acum cu exactitate împotriva cui sau împotriva a ce mărşăluiau, însă ceea ce m-a şocat a fost mesajul arborat pe una dintre pancarte: „freedom, democracy, socialism!”. De fapt, toate experienţele acestor două săptămâni în New Delhi sunt exemplar ilustrate de acest mesaj. O confuzie enormă între termeni, o mixtură aproape nebunească de bine şi rău, un univers eterogen în care nimic nu funcţionează aşa cum te aştepţi, o lume care îşi caută drumul şi încă bâjbâie. Invitat la o ceremonie ce precedă o nuntă indiană („aranjată”, desigur, mirii făcând parte din aceeaşi castă), într-un sat la aproximativ 100 km depărtare faţă de New Delhi, copiii şi-au scos telefoanele mobile şi mi-au cerut voie să facă fotografii împreună cu mine. Un european evident confuz şi o duzină de copii indieni la o şedinţă foto… vă puteţi imagina peisajul. În cele din urmă, adulţii au reuşit să îi îndepărteze, nu pentru multă vreme, însă. India însăşi seamănă câteodată cu un copil supradotat. Supradotat, dar totuşi copil.

India îşi doreşte atât de mult să înveţe încât învaţă câteodată prea mult şi prea repede, fără să îşi ofere timpul necesar pentru a discerne, pentru a judeca lucrurile la rece. Studenţii indieni asimilează şi înţeleg extrem de uşor ceea ce li se explică; nu este doar o constatare personală. Am discutat cu ceilalţi colegi, profesori portughezi, italieni, germani, francezi sau spanioli. Lecţii pe care le predăm cu toţii în ţările noastre de baştină în câteva săptămâni, se învaţă aici în doar câteva ore. După o lună, un student indian poate vorbi decent o limbă străină despre care nu a auzit vreodată înainte de a-i fi predată. Îşi respectă profesorii, însă tacit îţi cer întotdeauna să vorbeşti laudativ şi despre propria lor cultură, despre propriile lor obiceiuri, pe scurt, despre Marea Indie. Sunt curioşi, câteodată indecent de curioşi, dar nu îi poţi suspecta niciodată de rea-credinţă. Aşa se pare că este şi ţara în care s-au născut.

Îmi amintesc, însă, că primul gând cu care am venit aici a fost acela de a mă feri să judec India. Nici măcar după ce voi fi înţeles-o minimal (căci îţi trebuie poate decenii să înţelegi această ţară cât un continent) nu voi putea emite judecăţi de valoare. Aşa că voi încerca de fiecare dată să fiu cât mai… descriptiv cu putinţă. Iar propriile mele impresii nu sunt altceva decât experienţele unui european care va intra în contact într-un an de zile cu mai puţin de un procent din locuitorii Indiei. Relevanţa acestor experienţe este pusă, deci, sistematic sub semnul întrebării chiar de către statistică. Apoi, întotdeauna am crezut că cel mai uşor e să priveşti (aşa cum vor fi făcut-o probabil şi colonialiştii) de la înălţimea superioară a propriei tale culturi şi să scânceşti mofturos că în India apa nu e potabilă, ţara e mizerabilă, traficul e infernal şi infrastructura deficitară. Scâncind însă cu ifose de Dorobanţi, mă îndoiesc că îţi va mai rămâne timp şi pentru a înţelege.

Povestea vitrinierului

noiembrie 8th, 2009
Stop cadru din filmul Povestea vietii unui vitrinierStop cadru din filmul Povestea vietii unui vitrinier

Preambul: Pe Elu Klein l-am cunoscut în vara anului 2004, la festivitatea de comemorare a Holocaustului de la Satu Mare. La 93 de ani era cel mai vârstnic supravieţuitor şi a aprins prima dintre cele şase lumânări, în memoria celor şase milioane de evrei pieriţi în Holocaust. Era un bătrânel scund şi fragil, dar plin de vervă, dornic
să-mi împărtăşească atât suferinţele, cât şi succesele vieţii sale. I-am promis că vom reveni să realizăm un film despre viaţa lui. Ne-am întors la Satu Mare în noiembrie şi timp de două zile am filmat necontenit în casa lui Elu Klein, aflată pe o stradă liniştită din centrul oraşului. Avea o locuinţă mobilată cu mult gust şi o baie superbă, decorată cu faianţă galbenă cu modele exotice. Elu spunea că baia trebuia să fie locul cel mai vesel din casă. Ne-a primit cu multă căldură, ne-a deschis baierele amintirilor, ne-a adus albumele cu fotografii şi teancurile de reviste care i-au publicat creaţiile: vitrine tematice, decoruri pentru parada modei şi vestimentaţie de damă. O mulţime de diplome obţinute la diverse concursuri din ţară şi străinătate, atestau că Elu Klein fusese un vitrinier vestit atât în ţară cât şi în străinătate. Din cele relatate de el, am aflat că fusese unul dintre bărbaţii cei mai eleganţi din oraş, un etalon pentru cei care urmăreau tendinţele modei. Vârsta înaintată îi şubrezise sănătatea, dar în cele două zile de filmare s-a dovedit un povestitor neobosit, cu o memorie prodigioasă. Filmul despre Elu Klein, întitulat „Egy kirakatrendező élettörténete”, (Povestea vieţii unui vitrinier – am optat pentru un film în limba maghiară, limba maternă a lui Elu, în care se exprima mult mai liber-), realizat împreună cu operatorul de imagine Alexandru Marius, a fost terminat în anul următor şi a obţinut un premiu la Festivalul de film 7 Arte, ediţia 2005. Am rămas în legătură cu Elu, îl sunam din când în când la telefon şi îl felicitam de sărbători. S-a stins din viaţă peste câţiva ani, în 2006 sau 2007.
Deunăzi, aflându-mă pe una din străzile liniştite din centrul Clujului, pentru o clipă, în atmosfera ceţoasă şi uşor misterioasă de noiembrie, mi-a apărut în faţa ochilor Elu Klein. Scund, fragil şi cu ţinuta elegantă… Cred că era un semn menit să mă îndemne să-i redau povestea vieţii şi în scris, folosindu-mă de fragmente din poveştile sale.

Copilăria, ucenicia şi primii ani de muncă
Elu Klein, cel care timp de aproape opt decenii a trudit pentru a desfăta privitorii vitrinelor, s-a născut în 1911 la Satu Mare, într-o familie evreiască unde
Şabatul şi alte sărbători erau respectate cu stricteţe
Elu Klein: Vineri seara tata stătea în capul mesei cu un cozonac mare
în faţa lui. Mama stătea alături de el, iar noi, copiii, stăteam în jurul mesei. În faţa fiecăruia era câte un ” barhes” – un colăcel. Tata binecuvânta cozonacul şi vinul
rupând câte o felie pentru fiecare dintre noi. Colăceii îi mâncam la cina de Şabat,
unde se servea supă de carne, piftie de peşte şi prăjituri. Erau frumoase mesele
de vineri seara !

Tatăl lui Elu Klein avea locul său sinagoga mare, unde adolescentul de 13 ani
şi-a sărbătorit Bar Miţva, pragul maturităţii religioase.
Elu KleinLa Bar Miţva au venit mulţi prieteni şi au aruncat bomboane de la galerie, deşi era un obicei specific ceremoniei de „Bat Miţva”, pentru fete. Apoi lumea a fost poftită la noi acasă, unde s-a făcut kiduşul – binecuvântarea festivă – şi s-a servit mâncare şi băutură din belşug.
La vârsta de 14 ani şi-a început ucenicia într-o meserie unde-şi putea
valorifica talentul la desen şi îndemânarea.
Elu KleinVoiam să mă fac pictor de firme şi am intrat ucenic la un atelier, dar veneam acasă cu hainele murdare de ulei şi mama mi-a spus: „Tu, un băiat atât de pedant, să fii mereu mânjit cu ulei!” Atunci sora mea mi-a propus să mă duc să lucrez la firma unde era contabilă. Era o firmă mare Kesselman şi Friedmann, care făceau comerţ cu marfă de import, numai pe valută. Acolo lucra şi un vitrinier, Adler Manó, care venise de la Dresda, la solicitarea Camerei de Industrie şi Comerţ. Pe atunci Satu Mare era un centru comercial important. Văzând că mă pricep la desen mi-a dat să scriu etichete. Am făcut o mulţime de modele de etichete şi de şabloane pentru litere şi-mi dădea câte un leu-doi. De un leu îmi cumpăram patru covrigi, iar restul banilor îl duceam mamei, erau primii bani pe care i-am câştigat.
Ceva mai târziu Elu Klein a dorit să-şi dezvolte aptitudinile artistice în atelierul pictorului Aurel Popp, dar Adler Manó l-a convins să renunţe la pictură în favoarea unei îndeletniciri mult mai practice.
Elu KleinAm vrut să învăţ pictura cu renumitul pictor Aurel Popp, însă el îmi dădea să fixez pânzele pe ramă şi nu mă lăsa să privesc cum picta. Odată mi s-a comandat să fac o vitrină de probă, cu tematică de toamnă. Adler Manó a văzut-o mi-a spus: „Tinere, asta e meseria potrivită pentru tine .”
La 16 ani a câştigat primul concurs de aranjat vitrine şi apoi a fost trimis să se
perfecţioneze la Viena.
Elu KleinVăzându-mi talentul, Camera de comerţ şi industrie din Sătmar m-a trimis la Viena să mă perfecţionez ca vitrinier. M-a dus maistrul meu,
Adler Manó, şi mi-a asigurat condiţii să pot face practică. De fapt, eu îi ajutam pe
ceilalţi elevi care frecventau şcoala de vitrinieri, tineri talentaţi la desen
care doreau să-şi însuşească tainele acestei profesiuni care pe atunci era foarte respectabilă. După Anschluss am venit acasă pe Dunăre cu vaporul unguresc József.

Război, detaşament de muncă şi lagărele naziste
În perioada interbelică Elu Klein devenise un decorator apreciat, solicitat de firme din Satu Mare şi din alte oraşe. Apoi a izbucnit războiul şi a fost încorporat într-un detaşament de muncă pentru evrei.
Elu KleinEram în detaşamentul de muncă, dar mai puteam veni şi pe acasă, în oraş, întrucât le confecţionam ofiţerilor tot felul de suveniruri. Un orădean care ştia că mă pricep la cioplit mi-a dat de lucru să decorez casete de lemn pentru ofiţeri.
Între anii 1942 şi 1944 am lucrat cu detaşamentul de muncă la Budapesta, la Dej, la
Baia Mare, dar cel mai mul timp l-am petrecut la Vetiş, lângă Satu Mare,
de unde mai puteam veni acasă.

Aflând de internarea evreilor sătmăreni în ghetou, Elu Klein a evadat din
detaşamentul de muncă şi a intrat în ghetou pentru a fi alături de familie şi, mai ales, de nepotul său favorit, orfan de mamă. După sosirea la Auschwitz, Elu a fost despărţit de familia sa. Copilaşul a fost ucis, dar Elu i-a păstrat fotografia,
cu riscul vieţii.
Elu KleinCând ne-au deportat la Auschwitz eram 93 de persoane într-un vago. Am stat în picioare timp de două zile. Pe noi ne-au deportat ungurii, nu nemţii. La Kosice ne-au predat nemţilor dar până atunci jandarmii ne-au obligat să predăm toate valorile. Ajunşi în lagăr ne-au introdus într-o sală mare şi ne-au obligat să ne scoatem hainele.. Când am văzut că trebuie să ne dezbrăcăm complet, am fugit înapoi unde-mi erau hainele şi am scos din portvizit două fotografii a nepotului meu şi a logodnicei mele, Kla<<6>ri. Atunci m-au lovit cu o vână de bou, aşa de tare încât am urlat de durere, pentru că văzuseră că m-am aplecat. Apoi a trebuit să fugim în pielea goală la spălător şi am luat fotografia în gură. Mai târziu am ascuns-o în căptuşeala bocancilor şi am purtat-o cu mine în toate lagărele prin care am trecut: Auschwitz, Birkenau, Matthausen, Merk şi Ebensee Fotografia aceasta a fost timpul cu mine. La Auschwitz am lucrat la munca cea mai grea. Trebuia să cărăm nişte conducte imense de beton pentru canalizare. Câte zece oameni cărau câte o conductă imensă pe care o coborau în
şanţ. Ne supraveghea un kapo, un deţinut de drept comun care fusese condamnat la
18 ani de închisoare. Deţinuţii trebuiau să taseze pământul de dedesubt şi mulţi mureau striviţi de conductele de beton. Pe morţii care puteau fi recuperaţi, îi duceam seara pe umeri, şi-i aşezam la picioarele noastre, ca să fie număraţi la apel. După un timp am ajuns să lucrez la o grădină unde a trebuit să fac crucea încârligată din flori. Ştiau că sunt artist şi m-au pus să desenez inscripţii nemţeşti de avertizare împotriva păduchilor.

Poveşti despre Vitrine
După război Elu Klein a revenit la Satu Mare şi a reînceput să lucreze ca
decorator, în condiţiile noului regim care punea mare preţ pe temele politice şi festivism. Graţie fanteziei şi îndemânării a realizat decoruri tematice şi care alegorice, însă cele mai dragi i-au rămas vitrinele, pe care şi le aminteşte până în cele mai mici detalii. Fiecare are povestea ei.

Prima vitrină premiată
Elu KleinAm făcut o vitrină de seară. Am pus în vitrină o măsuţă de toaletă cu produse cosmetice şi am aşezat în faţa o manechin îmbrăcat în capot, ţinând în mână un puf şi o pudrieră. Totul numai în alb şi negru. Am obţinut premiul întâi la concursul din anul respectiv

Fusta mini
Elu KleinOdată, nu mi-a ajuns materialul pentru a îmbrăca manechinul şi, fusta a ieşit mai scurtă ca de obicei. Cei de la firmă m-au criticat că era prea scurtă, dar le-am răspuns că va veni la modă şi fusta scurtă. Şi curând a şi venit moda mini. Am şi fotografii despre aceste vitrine.

Capotul matlasat
Elu KleinVenise la modă materialul matlasat, dacă vă mai amintiţi de el, şi trebuia să-l expun în vitrină. Am drapat un manechin cu materialul matlasat, i-am prins câteva falduri, ca să pară o mânecă şi i-am făcut manşete din bucăţi. Peste câteva zile a venit o clientă care insista să cumpere capotul. Zadarnic i s-a explicat că nu era un capot adevărat. M-au chemat şi pe mine şi i-am adeverit acelaşi lucru. Ea n-a crezut şi ne-a reclamat că nu vrem să scoatem capotul din vitrină. M-au convocat la partid să dau socoteală, pentru că clienta respectivă era activistă de partid..

Vitrina de toamnă
Elu KleinImaginaţi-vă o vitrină de toamnă, mare cât camera asta. Trebuia să fac o vitrină de toamnă cu marfă puţină. Am comandat un podium mare şi trei manechine: un bărbat, o femeie şi un copil. Am imaginat o scenă în care vântul umfla fusta femeii, smulgea umbrela din mâna bărbatului şi-i sufla pălăria din cap. Toate astea le-am făcut cu fire de nailon întinse. Şi paltonaşul copilului părea umflat de vânt, dar firele de nailon nu le observa nimeni, pentru că le ascunsesem. Jur împrejur am aşezat pachete cu cadouri, iluminate feeric. Totul părea atât de real încât şi eu stăteam ore în şir şi mă minunam cum de am putut realiza aşa ceva !
După pensionare Elu Klein a fost invitat în America unde a decorat vitrine şi a câştigat bani frumos, dar niciodată nu s-a gândit să-şi părăsească definitiv oraşul natal – Satu Mare – unde este cunoscut, stimat şi admirat. Locuieşte împreună cu soţia sa, Ica, într-o casă care vădeşte gustul rafinat al decoratorului. Elu Klein se bucură de fiecare zi din viaţă şi continuă să-şi imagineze alte vitrine, printre care şi pe cea a Europei Unite…
Elu KleinAm nenumărate idei. Dacă aş putea realiza o vitrină aş face una cum n-am mai făcut ! O vitrină de ocazie care ar prezenta Europa unită. O vitrină plină de lucruri scumpe, luxoase
Elu Klein nu a mai apucat să amenajeze „Vitrina Europei Unite”… Sper, însă, că în patria sa restrânsă – Satu Mare – nu a fost dat uitării.

Geamuri

noiembrie 8th, 2009

M-au trimis la un institut de reeducare.
Spărsesem un geam.
În loc să mă sinucid
Îmi cerusem scuze.
Aici,
La institutul de reeducare,
Există o secţie specială,
Unde mă obligă să sparg necontenit geamuri;
Geamuri simple,
Vitralii,
Cristale,
Ba chiar şi geamuri „securit”…
Speră, naivii,
Că astfel mă voi sătura să sparg geamuri.
Sau, cel puţin,
Că mă vor convinge
Să mă sinucid după fiecare geam spart.
Deocamdată
Sparg geamuri.
Le urăsc din ce în ce mai mult.
Le sparg şi le înjur
De mama lor de geamuri.

Din întâmplare,
Trăind mereu printre geamuri sparte,
M-am transformat şi eu în sticlă.
Şi, tot spărgând geamuri,
Mi se pare că îmi sparg
Mama
Şi fratele,
Preşedintele
Şi primul ministru al geamurilor.
Într-un târziu,
Încercând să sparg un geam incasabil,
M-am spart
Şi m-am fărâmiţat în cioburi mici.

TWENTY ONE RED TULIPS

noiembrie 8th, 2009

ce uşor e să plângi în hohote,
de fapt, să înţelegi cât de mic
e timpul în faţa iubirii…
o iubesc mult pe Flavia, aş vrea
să-i desfac aripile de înger –
ea încă nu ştie să zboare, a strâns
prea multă frică, prea multă nepăsare
din partea lumii, încât cerul ei
s-a întâmplat vis, mare şi legănare…
„am visat că cineva a luat un tablou.
şi, brusc, am privit tabloul…
şi se mişca imaginea în el. era marea,
albastră, atât de clară… de limpede!
mereu visez mare… şi am asistat
la schimbarea culorilor…
căci marea mea devenise, brusc,
mai închisă, aproape cerneală…
… apoi… din cerneală se făcea…
cărbune se făcea. devenea smoală.
… apoi… m-am speriat şi am zis…
dar cum se face că marea e neagră?
şi mi s-a spus… că negrul este alb.
şi, brusc, marea mea a devenit lapte.
era albă. era marea mea albă…
da… şi era atât de albă…
valul ei era caimac… de lapte.”

sunt bombardată emoţional!
de un cretin cu crize sentimentale,
de dorul misteriosului Felix, aprig,
de îngerul care are nevoie de îngeri…
şi de sufletul meu ce cântă, jungle drum,
la poarta ta întomnată, înnoptată…
mă simt un capăt de aţă, tras pe mosor,
cu lăcomie, amestecându-mi-se orele,
gândurile, dorinţele, speranţele…
îmi fierbe fiecare neuron al inimii!
iuhuuu! cade câte-o amintire prin sita
pântecului meu, rimând cu atingerea ta,
şoptind… „te iubesc, iubita mea!”
iuhuuu! saltă câte-o privire prin mira
fericirii mele, rimând cu sărutul tău,
şoptind… „ce dor mi-era…”
şi din toate câte sunt nu iau decât una,
frântura din Adam… firimitura cu gust
de explozie, fericirea târzie, departele
care îmi apropie palmele pe inimă!
e vremea să facem schimb de stele,
de alergări… să ne aşteptăm simplu,
într-un buchet roşu, de tandreţe,
căci viaţa e scurtă şi mult ciudată…
caimac de iluzii, lut picurat din sân,
strigând după iubire, divin şi demonic!

21 octombrie 2009, 05:17

Colocviu International: „Evreii din Algeria”

noiembrie 8th, 2009

« LES JUIFS D’ALGERIE : DE L’ENRACINEMENT A L’EXIL »

COLLOQUE INTERNATIONAL

Nîmes, 10 et 11 novembre 2009, et Montpellier, 12 novembre 2009

Organisé par :

Le Cercle Adolphe-Isaac Crémieux de Nîmes

Le Centre de Recherches Interdisciplinaire en Sciences Humaines et Sociales

(C.R.I.S.E.S.) de l’Université Paul Valéry

L’Institut Universitaire Euro-Méditerranéen Maïmonide de Montpellier

L’Ecole des Hautes Etudes du Judaïsme

Responsables du Comité scientifique :

Carol IANCU, professeur

Jacques LEVY, professeur honoraire

Responsable du Comité d’organisation :

Michaël IANCU, maître de conférences

PROGRAMME

MARDI 10 NOVEMBRE 2009

Centre Culturel Pablo Neruda, place Hubert Rouger, 30000 Nîmes

14h00 Accueil des participants

14h15 Ouverture

Carol IANCU, professeur à l’Université Paul Valéry, directeur de l’Ecole des Hautes Etudes du Judaïsme

Jacques LEVY, professeur honoraire, président du Cercle Adolphe-Isaac Crémieux

14h45 Première séance : conférence inaugurale

Gérard NAHON, Directeur d’études émérite à Ecole Pratique des Hautes Etudes, section des sciences religieuses Paris :

« Meir ben Nathanael Cresques d’Alger, Voyage en Europe, 1734-1739»

15h45 Deuxième séance

Jean-Philippe VRECH, Doctorant à l’Université Paul Valéry – Montpellier III :

« Identité nationale et violence sociale en Algérie de 1918 à 1962 : le cas des relations judéo-chrétiennes et judéo-musulmanes »

Jacques LEVY, professeur honoraire, président du Cercle Adolphe-Isaac Crémieux, Nîmes :

« Les Juifs dans la Résistance algéroise »

Andrée BACHOUD, Professeur émérite à l’Université de Paris-Jussieu :

« Les Juifs et la guerre d’Algérie »

19h Concert avec Sandra BESSIS, musiques et chants des Juifs d’Algérie (Musée des Beaux Arts, Nîmes)

MERCREDI 11 NOVEMBRE 2009

Centre Culturel Pablo Neruda, place Hubert Rouger, 30000 Nîmes

9h00 Troisième séance

Albert BENSOUSSAN, Professeur émérite à l’Université de Rennes :

« La vie cultuelle et culturelle juive à Alger de 1942 à 1962 »
Denis COHEN-TANOUDJI, Vice-président de la Société d’Histoire des Juifs de Tunisie, Paris : « Les transformations socioculturelles des élites juives algériennes à travers une

histoire familiale ».

Guy DUGAS, Professeur à l’Université Paul Valéry – Montpellier III :

« L’enracinement et l’exil chez les écrivains juifs d’Algérie »

10h30 Quatrième séance

Louis ABADIE, Chercheur en Histoire, membre de la Société des Gens de Lettres de l’Académie du Second Empire :

« Témoignage sur les Juifs de Tlemcen »

Marc BONAN, Prix littéraire de la ville d’Alger (1956), Marseille :

« L’Algérie à l’heure médéenne. Témoignage »

14h00 Cinquième séance

Charles-Olivier CARBONELL, Professeur émérite à l’Université Paul Valéry – Montpellier III :

« Les Juifs d’Algérie : les oubliés de l’historiographie »

Colette ZYTNICKI, Maître de Conférences HDR à l’Université de Toulouse Le Mirail :

« Ecrire l’histoire des Juifs d’Algérie, d’Abraham Cahen à André Chouraqui »

15h00 Sixième Séance

Carol IANCU, Professeur à l’Université Paul Valéry – Montpellier III, Directeur de l’Ecole des Hautes Etudes du Judaïsme :

« Les Juifs algériens et français face à l’Affaire Dreyfus »

Philippe LANDAU, Docteur en Histoire, Directeur des Archives du Consistoire israélite, Paris :

« Les Juifs algériens dans la Grande Guerre »

16h00 Septième Séance

Gérard FELDMAN, Professeur émérite à la Faculté de Médecine Xavier Bichat, Université Paris 7 Denis Diderot :

« Médecine universitaire et hospitalière juive à Alger »

Felix PEREZ, Maître de conférences à l’Université Paris 7, Denis Diderot
« Derrida, un juif sans judaïsme: \”Nostalgérie\” et \”Circonfession\” »

JEUDI 12 NOVEMBRE 2009

Salle Pierre Jourda, Bât. Marc Bloch, Université Paul Valéry, Route de Mende, Montpellier

9h30 Huitième Séance

Denis CHARBIT, Professeur à l’Open University, Raanana (Israël) :

«Partir ou rester ? Les Juifs d’Algérie à l’heure de vérité »

Sabrina Margina LEROI, Docteur en Ethnologie de l’Université Paul Valéry, Montpellier III :

« Cultures arabe, européenne et juive en Algérie française : rencontre autour de la table »

10h30 Neuvième Séance

Jacob OLIEL, Chercheur, ancien enseignant, Orléans :

« Les Juifs sahariens : de l’enracinement à l’exil »

Danièle IANCU, Directeur de Recherches au C.N.R.S., directeur de la Nouvelle Gallia Judaica, Montpellier :

« Les détenus du camp d’internement de Djelfa et les Juifs locaux (1941-1942) »

JEUDI 12 NOVEMBRE 2009

Salle des Trois Arches, Institut Maïmonide, 1 rue Barralerie, Montpellier

14h Le mikvé médiéval : revalorisation d’un patrimoine et histoire des Juifs à Montpellier, par Michaël Iancu, maître de conférences à l’Université de Cluj.

14h30 Dixième Séance

René-Samuel SIRAT, Professeur émérite à l’INALCO, ancien grand rabbin de France :

« Témoignage sur la vie religieuse des Juifs d’Algérie à la veille de l’indépendance »

Norbert BELANGE, ancien enseignant :

« Les Juifs de Mostaganem. Témoignage »

Jean- Claude LALOU, Ex-Conseiller économique près des ambassades de France à l’étranger et Vice-Président de l’Association Fraternité d’Abraham, Paris :

« L’Histoire singulière d’une famille juive d’une Oasis Saharienne (Laghouat en Algérie) ».

Serge LALOU, Producteur et cinéaste, Paris : Présentation et projection du film :

« Au Commencement, il était une fois des Juifs Arabes … ».

17h30 Clôture : «Conclusions, perspectives de recherches et projets d’avenir».

« LES JUIFS D’ALGERIE :

DE L’ENRACINEMENT A L’EXIL »

Colloque international

Nîmes, 10 (de 14h30 à 17h30) et 11 novembre 2009 (de 9h à 17h30)

Centre Culturel Pablo Neruda, place Hubert Rouger, 30000 Nîmes

Montpellier, 12 novembre 2009

De 9h30 à 12h

Salle Pierre Jourda, Bât. Marc Bloch, Université Paul Valéry, Route de Mende, Montpellier

De 14h à 17h

Salle des Trois Arches, Institut Maïmonide, 1 rue de la Barralerie, Montpellier

Renseignements :

Prof. Dr. Carol IANCU

Dr. Michaël IANCU

institut.maimonide@cegetel.net

ARGUMENT

Cette rencontre universitaire se propose de faire une mise au point sur la longue destinée des Juifs d’Algérie, l’une des composantes majeures du judaïsme nord-africain.

L’histoire des Juifs d’Algérie, c’est l’enracinement d’une communauté jalouse de son identité, dans une société qui, en dépit des moments de crise et des temps d’ostracisme, s’est efforcée de faire du pluralisme l’une de ses assises temporelles.

Conçu dans une perspective pluridisciplinaire où histoire, littérature, sociologie, ethnologie et théologie se rencontrent, le colloque abordera toute une série de sujets spécifiques qui mettent l’accent sur la vie religieuse et culturelle, les traditions culinaires, l’univers scolaire et universitaire, les relations intercommunautaires et, enfin, les mutations dues aux crises et aux guerres.

Les différentes communications sont traitées par des savants avertis, mais aussi par de jeunes chercheurs, auxquels s’ajoutent des témoignages de personnes ayant vécu en Algérie.

source: communiqué de presse

Pagini dintr-un jurnal neterminat. Constelaţia Mercedes văzută de dincolo de zid

noiembrie 8th, 2009

Pe 9 noiembrie ac se împlinesc două decenii de la caderea zidului Berlinului.

Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, iniţiază un proiect de celebrare a evenimentului prin regăsirea celor ce au reuşit să evadeze din lagărul estic riscându-şi viaţa.

Victimele împuşcate în tentativele de a trece zidul ori chiar după ce l-au trecut la câţiva paşi de Styxul sovietic semnifică eroismul refuzului vieţii sub o dictatură ale cărei sechele se resimt şi astăzi.

In acel an mă aflam în Freiburg, Republica Federală Germania. Nu uit emisiunile redând avalanşele de estici germani trecând zidul, sau ale celor ce se fotografiau deasupra zidului.

A fost semnul că întregul concern diavolesc cu sediu la Moscova avea să se prăbuşească. A fost începutul reîntregirii familiilor, ale regăsirii colegilor, ale iubirilor anulate.

În anii copilăriei revista comunistă Cutezătorii avea o rubrica dedicată doritorilor să corespondeze cu pionieri din alte ţări comuniste. Avantajul cunoaşterii limbii germane m-a îndemnat să-i scriu unei fete din Germania Democrată. Schimburi de ilustrate, de timbre şi de gânduri s-a materializat într-o corespondenţă, într-o prietenie de decenii.

Am ajuns înaintea ei în Germania occidentală şi am continuat să ne scriem.

Încerc să scriu un poem al timpului în care Gertrude îmi depăna visurile ei de libertate privind insemnul Mercedes-ului de dincolo de zidul ca o bestie de netrecut.

Adormea cu gândul la o posibilă evadare. Ne-am dorit să savurăm bucuria întalnirii în lumea reală.

Asociez mereu aceasta prietenie in stare pura cu tristetea cantecului Lili Marlene, a celui ce aude pasii iubitei in noapte, insa nu o vede, nu îi este permis să alerge în întâmpinarea ei.

Într-un noiembrie târziu, am primit un telefon în plină noapte. Gertrude îmi spune cu lacrimi în ochi că a ajuns pe strada din care insemnul Mercedes domina Berlinul. Era liberă.

Urma să ne întâlnim. Am plecat în scurt timp în Canada.
Am rămas mai departe in prietenia la distanţă.

Ne scriem, vorbim la telefon şi poate cândva ne întâlnim la o cafea în Unter den Linden de data aceasta putând privi nestânjeniţi constelaţia reîmplinirii visului berlinez.

Fără comparaţii!

noiembrie 8th, 2009
Stanga: Pitesti. Vechea hala centrala, azi demolata, ridicata in anii 1914-1922. Dreapta: Stockhom, Östermalms Saluhall.Stanga: Pitesti. Vechea hala centrala, azi demolata, ridicata in anii 1914-1922. Dreapta: Stockhom, Östermalms Saluhall.

Puţine din acţiunile omeneşti relativ mărunte dau naştere la reacţii atât de violente, precum cele provocate de comparaţii.

Din cauza unei simple comparaţii, guvernele îşi transmit protestele prin ambasadori furioşi. Rusia nu vrea sa fie comparată cu Germania, israelienii cu palestinienii, românii fug ca de dracu’ să nu fie confundaţi cu romii.

Îmi mărturisesc neputinţa de a înţelege ce poate fi atât de rău în a face comparaţii. În Epoca de Aur ceauşistă, singura oază de bucurie o constituiau ieşirile în ţările socialiste. Aranjate cu bătaie de cap, cu înlăturarea obstacolelor puse intenţionat de te miri cine şi emoţii pentru că nu ştiai, până în ultima clipă, dacă ţi se va da paşaportul sau nu.
Cu doar două-trei zile înainte de data plecării, dacă aveam noroc să se aprobe fără alte încurcături, eram chemaţi de Securistul Fabricii.
Acesta ne avertiza pe un ton misterios: ,,am hotărât sa va dăm drumul, dar… ştiţi… la întoarcere… fără comparaţii!”. De bună seamă că după o gura de aer proaspăt prin Budapesta, Plaga şi Berlin, îmi frigea buza sa mă întorc la colegii de muncă şi să strig ,,Fraţilor, am fost în Paradis !” – vorbind doar de ţări socialiste – căci în Occident nu putusem să pun piciorul niciodată. Pentru că mă gândeam, totuşi, şi la pielea mea, la întrebările colegilor problemele oamenilor din ţările vecine şi prietene (propaganda funcţiona, şi ajunsesem să credeam că trebuie sa le plângem de milă), răspundeam pe un ton forţat natural şi cu amar în suflet: ,,nu am văzut mai nimic deosebit pe acolo – doar lucruri NORMALE”.

Revenind la valenţele subversive ale comparaţiei, ştiam atunci cu toţii că Puterea turba la gândul că noi, supuşii, odată sloboziţi în afara ţării, am intra in contact cu alte realităţi care ne-ar împinge, nici mai mult nici mai puţin, decât să facem comparaţii.

Oare ce poate da unei comparaţii atâta încărcătură explozivă?
Procedura comparaţiei e aparent simplă. În primul rând, alegem doua subiecte care au cel puţin un element comun. Oamenii nu sunt nebuni sa facă comparaţii absurde. Cu excepţia celor din bancurile seci: ,,deosebirea între o roşie şi un tramvai este că tramvaiul are o linie roşie, în timp ce roşia nu are o linie tramvai”.
Sau ,,Ce deosebire este între un crocodil? E mai mult verde decât lung caci verde e si pe lungime si pe latime”. În realitate, însă, după ce alegem subiectul comparaţiei facem o listă a atributelor comune reprezentative şi evidenţiem asemănările şi diferenţele. Până aici nimic dramatic sau vinovat. Ceea ce urmează este însă o acţiune creatoare de evaluare, cântărire. Trebuie să stabilim gradul de asemănare al fiecărui atribut ales şi importanţa lui în ansamblul comparaţiei. Ultimul pas – stabilirea verdictului este cel care produce iritaţia. Nu comparaţia in sine deranjează, ci concluziile bazate pe metodele de evaluare folosite. Aceeaşi comparaţie făcută de doua persoane diferite poate duce la concluzii contradictorii. De exemplu comunismul a fost mai rău decât fascismul sau invers. Şi astfel nu mai e decât un pas până la ură, conflicte şi învinuiri nesfârşite.

În rândurile de faţă nu mi-am propus să lămuresc vreo problemă a umanităţii, vreau doar să contribui şi eu la patrimoniu cu încă doua comparaţii.

Nu demult, prin octombrie, două evenimente petrecute aproape în aceleaşi timp mi-au atras luarea aminte prin ciudata lor coincidenţă. E vorba de destinele paralele a doi bănăţeni, Herta şi Teodor. Deşi sunt cam de aceeaşi vârstă, şi au trăit o parte a vieţii lor în Timişoara, probabil nu s-au întâlnit niciodată.

În anii întunecaţi ai Epocii de Aur, Herta, o ,,simplă” absolventă de filologie, a reuşit să intre în colimatorul Securităţii. Nu pentru cine ştie ce fapte subversive, ci pentru ca pur şi simplu îi dăduse prin cap să scrie literatură. Au trimis-o la ,,munca de jos” să plimbe hârtii într-o fabrică, dar această doamnă neascultătoare a reuşit până la urmă să ajungă în RFG unde a continuat să scrie.

În noua patrie nu s-a sfiit să-şi arate şi frustrările de imigrant, atâtea câte avea, dar nimănui nu i-a dat prin cap să-i ceară socoteală pentru asta.

Nu ştiu ce va fi făcut Teodor înainte de ’89. Vă las dumneavoastră plăcerea sa aflaţi mai multe detalii despre aceşti doi oameni.
Dar in timpul şi după căderea comunismului, a avut şi el un hobby: Declaraţia de la Timişoara şi desecretizarea adevărului despre revoluţie şi mineriade. A ţinut cu dinţii de acei foşti aparatnici şi securişti, nu puţini, care, stăpânind arta continuităţii, au rămas in posturi şi continuă să hotărască trecutul, prezentul, şi viitorul locuitorilor României, o ţară – totuşi – a Uniunii Europene.

Ceea ce ştiu despre Teodor este că el a reapărut pe scena publică, violent şi târziu, în aceeaşi săptămână de octombrie, al cărei erou principal era Herta. Dar fiecare pe cont propriu. In numai doua zile, a explodat un adevăr. Acela că viaţa lor este legată ireversibil, la bine şi la râu, de Epoca de Aur. Epoca intrată în eternitatea noastră cotidiană prin schijele şi cicatriceale ce le-a azvârlit până departe, in viitor.

Dar pentru că intr-o comparaţie intră asemănări şi deosebiri, această trăsătura comună, a netezit calea Hertei spre un bine-meritat Nobel pentru literatura. Cu ce s-a ales Teodor, hobbistul adevărului? A scăpat cu viaţă după o grevă a foamei de 70 de zile, o performanţă căreia puţini îi supravieţuiesc. Şi nu oricum: în ultima secundă Securitatea a fost cu el. A binevoit să lase din mână documentele pe care ea le socotea mult prea secrete pentru capacitatea lui de discernământ. Această cedare, poate strategică, va da prilejul unor noi comparaţii.

Să revin la lucruri mai inocente. Zilele trecute, ieşit la plimbare prin buricul târgului Stockholm, savuram atmosfera plină de veselie şi rafinament a micii dar luxoasei Hale de alimente din cartierul Östermalm, Östermalms Saluhall. O prăpădită de clădire veche de mai bine de un secol, în care sunt îngrămădite toate bunătăţile culinare ale lumii, împreună cu mici restaurante, totul spre delectarea localnicilor şi a turiştilor.
http://www.saluhallen.com/

După scurtă vreme, însă, bucuria mi-a fost umbrită de amintirea Halei de Alimente a Piteştiului, un loc de întâlnire vechi de aproape un secol, intr-un oraş cu puţine atracţii autentice. Biata hală in care bunicul îşi făcea rondul de târguieli, luându-şi porţia zilnică din bucuria de a-şi întâlni amicii, ştearsă de pe suprafaţa pământului fără remuşcări…
De câtre aceiaşi talibani, care ne interziceau atunci, ca şi în vecii vecilor, exerciţiul comparaţiei, al scrisului şi chiar, sau mai ales, al grevei foamei.

http://sarahinromania.canalblog.com/archives/2009/10/11/15390648.html
Vechiul Pitesti http://www.oararges.ro/pagini/arges1.htm

Salcie

noiembrie 8th, 2009

Salcie crâng printre ramuri de râu,
Fete-ngropate de mal până-n brâu,
Dansul prelung, văl aspru, vândut,
Ploaie cuprinsă de vale-n sărut.
Pletele fetelor frânte cununi,
Bici împletit pentru norii nebuni,
Norii corăbii din pânze de ii,
Cărări de amurg în oglinzi vişinii,
Flăcăii coboară din deal arămii
Caii învăluie coame făclii.

Seara-n omătul de lună fierbinte
Alerg cu năvod pentru scoici şi cuvinte.
Năvodul rămâne pe ţărm descântat,
Alerg cu ulciorul de lut însetat,
Ulciorul se sparge în ţăndări de stele,
Poveste culeg în palmele grele.

SUNT O ARIPĂ ALBĂ

noiembrie 8th, 2009

SUNT O ARIPĂ ALBĂ

Am surclasat lespezile
ce aşteaptă la porţile raiului,
una câte una.
Să trec pragul,
sau mai arunc o privire oarbă peste umăr?
Frica îmi dă târcoale
ca o hienă,
ce abia aşteaptă
să se arunce asupra hoitului,
iar răceala din jur,
îmi pătrunde în oase,
mici găuri negre
in care colcăie dezgustul
de mine, de oameni, de viaţă.
Încerc să-l scot
unul câte unul,
îl arunc,
şi-l las pradă păsărilor nopţii.
Abia acum,
uşurat de toate poverile,
urc şi ultima treaptă.
Porţile se deschid,
liniştea-mi bubuie-n creştet.
Nu văd iarba, nu văd mierea,
numai aripi albe în zbor, ce acoperă totul.
Trec pragul,
mă privesc,
sunt şi eu acum,
doar o aripă albă,
în zbor!

rodica cernea
05.08.2009

Adevărul despre Holocaust irită în continuare

noiembrie 8th, 2009
Nistrul - frontieră a morții pentru evreii din România anului 1941Nistrul – frontieră a morții pentru evreii din România anului 1941

Acum cinci ani Comisia Internațională privind Studierea Holocaustului în România își înainta raportul, întocmit în urma unei munci de un an de zile, președintelui României la acea dată, Ion Iliescu, cel care inițiase în vara lui 2003 această cercetare în premieră.

Acum, după cinci ani de la recunoașterea oficială și asumarea oficială de către România a concluziilor raportului Comisiei Wiesel (numită așa după numele președintelui său, Elie Wiesel, celebru scriitor, născut la Sighetu Marmației, laureat al Premiului Nobel pentru pace și supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz), există mulți români care fie nu au auzit de existența sa, ori nu l-au citit, ori nu recunosc concluzile sale, care atribuie regimului condus de Ion Antonescu responsabilitatea pentru moartea a între 280000 și 380000 de evrei și 11000 de romi în perioada 1940 – 1944.

Vicepreședintele Comisiei Wiesel, Radu Ioanid, care este directorul departamentului de relații internaționale al Memorialului Holocaustului de la Washngton DC, declara recent într-un interviu presei din România:

„Cam 40% dintre români nu au informaţii despre Antonescu. Asta în sine este un lucru foarte grav, pentru că ar trebui să existe un minim de informaţii despre regimurile totalitare din România. Dar, dintre cei 60% rămaşi, cam jumătate spun că a fost un erou, în vreme ce 30% susţin că a fost un criminal de război.”

Dintre cei care au auzit de raport, puțini sunt cei care l-au citit, fie și parțial (el poate fi citit aici http://www.inshr-ew.ro/pdf/Raport_final.pdf). Atitudinile variază de la acceptare, la minimalizare, justificare a acțiunilor regimului Antonescu și până la respingere în bloc a concluziilor raportului.

Negaționiștii invocă o conspirație evreiască împotriva României, care ar fi fost nevoită să accepte responsabilitatea Holocaustului dintre 1940 – 1944 în schimbul acceptării ca partener al Occidentului (în 2004, la scurt timp după publicarea raportului Comisiei Wiesel, liderii Uniunii Europene au decis aderarea României la UE la data de 1 ianuarie 2007).

Cei care au citit raportul pot remarca limbajul sobru în care este redactat, acesta fiind bazat în mare majoritate pe documente din arhivele românești, documente ascunse timp de 60 de ani. Extrem de important este faptul că responsabilitatea Holocaustului este atribuită regimului Antonescu care a guvernat țara între 1940 și 1944 și nu poporului român, așa cum afirmă, din ignoranță sau rea-credință, cei care contestă validitatea acestui raport.

Comisia a fost alcătuită din personalități publice – istorici în majoritate – din România, Israel, Statele Unite, Franța, Germania, iar punerea la îndoială a onestității acestui efort amplu de scoatere la iveală a adevărului istoric este în sine un act de ignoranță și chiar rea-credință, care nesocotește modul însuși în care funcționează o societate democratică, în care promovarea cu bună știință a dezinformării este un act nelegitim, chiar o infracțiune.

Contestatarii raportului Comisiei Wiesel nu au aproape niciodată argumente serioase împotriva concluziilor din text. Cei mai mulți de fapt nici nu l-au citit sau refuză să-l citească.

Lipsa contra-argumentelor

E și greu de găsit contra-argumente, când dovezile provin mai ales din documente românești ale vremii, iar Ion Antonescu însuși nu a negat niciodată că ar fi ordonat deportarea în masă și chiar nimicirea unor grupuri mari de evrei din Basarabia, Bucovina și Transnistria.

Mărturiile privind atrocitățile comise de armata sau jandarmii români după 22 iunie 1941 sunt irefutabile, un exemplu fiind și interviul cu Șabs Roif, supraviețuitor al lagărelor din Transnistria, serializat în revista ACUM.

Justificările privind pretinsa colaborare în bloc a populației evreiești din teritoriile ocupate de URSS în vara lui 1940 cad în desuetudine prin faptul că majoritatea celor deportați după iunie 1941 erau femei, copii și bătrâni, chiar Șabs Roif – născut în 1930 – este un exemplu grăitor.

Un alt gen de atitudine la concluziile raportului este contrapunerea lor cu efectele impunerii regimului comunist în România. Cei care mută discuția în acest plan afirmă explicit sau implicit culpabilitatea „evreilor” în represiunea comunistă, ca un fel de revanșă pentru acțiunile antisemite din perioada 1938 – 1944.

Pe lângă falsitatea acestei afirmații – comunismul a fost impus de Stalin în toată Europa de est ocupată și a provocat suferințe populației indiferent de etnie – ea reprezintă o continuare a tezei culpabilității în bloc a evreilor în 1940 – 1941, invocată și de Ion Antonescu ca justificativ al persecuțiilor antisemite.

Revista ACUM a promovat cu consecvență, ca parte a liniei sale editoriale, concluziile raportului Comisiei Wiesel. Suntem printre puținii în presa de limbă română care facem acest lucru, pe care alții fie se tem, fie nu doresc să-l facă pentru a nu-și pierde unii cititori cu orientări politice mai verzi, dar nu ecologiste!

Evident că cei care ne combat nu o fac cu argumente, pentru că nu le au, ci cu acuzații absurde sau de-a dreptul calomnioase, de genul că am fi „plătiți de lobby-ul evreiesc”, acuzații din care adeseori transpare un antisemitism agresiv și o ură abia disimulată.

Vă veți întreba de ce perseverăm în a prezenta adevărul despre Holocaustul din România, dacă ne izbim de această atitudine larg răspândită de respingere neargumentată și resentimentară? Răspunsul e foarte simplu și poate destul de clișeistic: nu se poate clădi o democrație trainică pe minciună și fuga de responsabilitate.

Așa cum spuneam, nu poporul român, ci regimul dictatorial și fascizant al lui Ion Antoescu este responsabil de Holocaustul din România, care a fost una dintre paginile cele main rușinoase ale istoriei naționale din ultimii 100 de ani. A invoca interesul național sau a românismului în sprijinul mușamalizării acestui episod trist din istoria României este inacceptabil și profund demagogic.

Din punct de vedere practic, cei care invocă pericolul ca României să i se ceară despăgubiri de către victimele Holocaustului sau urmașii lor, uneori invocându-se cifre de-a dreptul elucubrante – 20 de miliarde de euro – sunt de asemenea lipsiți de onestitate – cele mai multe dintre aceste victime proveneau din Basarabia, Bucovina și Transnistria, responsabilitatea compensării lor fiind asumată de mai mult timp de Germania.

Vă recomandăm așadar, lectura raportului Comisiei Wiesel, chiar dacă o faceți cu cinci ani întârziere. Lectura nu este doar un act de informare, ci și un exercițiu democratic, de care mulți au fost privați sau au refuzat să-l practice de 60 de ani încoace.

22 Noiembrie – Centre de votare

noiembrie 6th, 2009

Urmatorul comunicat de presa ne-a parvenit din partea Ambasadei Romaniei la Washington:

Ministerul Afacerilor Externe (MAE) a publicat astazi, 5 noiembrie 2009, lista cu adresele celor 294 de sectii de votare unde pot vota cetatenii romani care se afla in strainatate pe 22 noiembrie 2009. Dupa cum cunoasteti, alegerile prezidentiale si referendumul national din 22 noiembrie 2009 vor avea loc in aceleasi sectii de votare.
Va transmitem, atasat, lista celor 28 de sectii de votare din SUA, cu adresele aferente.
Lista adreselor tuturor sectiilor de votare din strainatate este postata in cadrul sectiunii special dedicate alegerilor prezidenţiale si referendumului de pe site-ul MAE, la urmatorul link: http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=40633.
Informatii suplimentare referitoare la organizarea alegerilor prezidentiale si a referendumului national in strainatate pot fi urmarite pe contul de Twitter al MAE, link: http://twitter.com/MAERomania, precum si pe pagina de Facebook a MAE, link: http://www.facebook.es/pages/Bucharest-Romania/Ministry-of-Foreign-Affairs-Romania/151413047167.

Cu stima,

Adrian Tudorache
tel. 202 232 4747 ext. 136
alegeri@roembus.org

=====
Alegeri prezidenţiale / Referendum naţional
22 noiembrie 2009, orele 7 – 21, ora locală a fiecărei secţii de votare

Secţiile de votare din SUA

Secţia de votare din SUA nr. Localitatea, statul Adresa
192 WASHINGTON, DC Ambasada României la Washington DC 1607 23rd Street NW Washington DC 20008
193 ATLANTA, GA Sala Socială a Bisericii Ordodoxe Române „Sfinţii Constantin şi Elena” 664 Dickens Road, Lilburn, Georgia 30047
194 CHARLOTTE, NC Biserica Baptistă Română 9520 Faires Farm Rd., Charlotte, NC 28213
195 HOLLYWOOD, FL Consulatul General Onorific al României 2026 Scott Street Hollywood, Florida 33020
196 DALLAS, TX Consulatul Onorific al României 1401 Elm Street, Suite 3366, Dallas, Texas 75202
197 HOUSTON, TX Biserica Ortodoxă Română „Sfânta Maria Magdalena”
318 Canino Road, Houston, Texas 77076
198 NORFOLK, VA Consulatul General Onorific al României 464 South Independence Boulevard, Suite C-112, Virginia Beach, Virginia 23452
199 NILES, IL Romanian Heritage Center 7777 N.Caldwell Avenue, Suite 102, Niles, IL 60714
200 MINNEAPOLIS, MN Minneapolis / St. Paul Biserica Ortodoxă Sfânta Maria
854 Woodbridge Street, St. Paul / Minneapolis, Minnesota 55117
201 CLEVELAND, OH Biserica „Sfânta Elena” 1367 W 65 St., Cleveland, Ohio 44102
202 LAROSE, LA Hotel Apple Inn 12436 Highway One, Larose, Louisiana 70373
203 NEW YORK, NY Consulatul General al României 200 East 38th Street, New York, NY, 10016
204 PHILADELPHIA, PA Biserica Ortodoxă Română „Sfânta Treime” 723 North Bodine Street, Philadelphia, PA 19123-2913
205 BOSTON, MA Hotel „Le Meridian Cambridge” 20 Sidney Street, Cambridge, MA 02139
206 BRIDGEPORT, CT Casa Parohială a Bisericii Ortodoxe Române „Sf. Dumitru” 500 Sport Hill Road Easton, CT 06612
207 LOS ANGELES, CA Consulatul General al României 11766 Wilshire Blvd. Suite 560, Los Angeles, CA 90025
208 SEATTLE, WA Seattle WA 8315 NE 155th St., Kenmore, WA 98028
209 PORTLAND, OR 555 SE 99th Ave. – Ste. 101, Portland, OR 97216
210 SAN FRANCISCO, CA San Francisco, CA Sediul „Casei Române” 26050 Kay Ave., Hayward, CA 94545
211 SACRAMENTO, CA Sacramento, CA 9045 Fair Oaks Blvd, Ste C Carmichael, CA 95608
212 ORANGE COUNTY, CA Biserica Baptistă „Bethel” 310 Lemon Street Anaheim, CA 92804
213 LAS VEGAS, NV Consulatul General Onorific 711Rancho Circle Las Vegas, NV 98107
214 PHOENIX, AZ ASU Downtown Phoenix Campus Mercado 502 E. Monroe St., Suite C 145, Phoenix, AZ 85004
215 CHICAGO 1, IL Consulatul General al României 737 N. Michigan Avenue, Suite 1170, Chicago, IL 60611
216 CHICAGO 2, IL Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru SUA şi Canada – Catedrala Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena
5410 N. Newland Avenue, Chicago, IL 60656
217 CHICAGO 3, IL Biserica Penticostală Română Philadelphia 1713 West Sunnyside Avenue, Chicago, IL 60641
218 CHICAGO 4, IL Biserica Naşterea Domnului 5825 North Mozart, Chicago, IL 60659
219 DETROIT, MI Biserica Română Penticostală Bethesda 2075 E. Long Lake Rd., Troy, Michigan 48085

Dan Danila Autorul lunii noiembrie-2009

noiembrie 1st, 2009

MEMORIE

Necunoscut – un orb îmi pipăie amprentele
ca o adiere de toamnă încercând
să rememoreze frunzele

mai mult mă tulbură sfera cu fum
irepetabilă – mereu în mişcare,
un tipar ce se şterge mereu,
alături şi plasa umilă de păianjen
părând un castel de argint

decât craniul unui porumbel – acolo
ar fi toate drumurile –
mai mult mă tulbură sfera cu fum

Oglinda

M-am uitat aseară în oglindă
(seara era ca un cearcăn mut),
m-am uitat aseară în oglindă
şi era din nou să mă cuprindă
teama că din nou a început

că iarăşi va trebui să număr
(o deprindere cam fără rost)
că iarăşi va trebui să număr
şirul unor umbre peste umăr
dintr-un şir în care am mai fost

şi m-am revăzut în tinereţe
(fără cearcăne şi zâmbitor)
şi m-am revăzut în tinereţe:
din oglindă îmi dădea bineţe
cerul verii fără nici un nor…

Fotografii şterse

Nu mai am nici o poză mai veche
să mă văd când eram fericit,
cu cireşe cercei la ureche
în argintul subţire topit

nu mai e nici o umbră din pomul
încă tânăr şi dulce atunci,
azi plecat de tristeţe ca omul,
vânturat peste crudele lunci

nu mai este din tot nici cenuşă
cât să faci o cerneală de scris,
când îţi bate o mână la uşă,
la sorocul secret dar precis…

PĂDURE

Uitare mai deasă ca o pădure
în care ne rătăcim tot mai des,
îşi caută cuiburi cu aripi uşure
păsări gonite dintr-un eres

în trunchiuri cresc scaun şi masă
la care vom şede noi amândoi,
trece pe sus o boare ceţoasă
se trage spre lumea de-apoi

făcea un semn licorna din lună,
miez de tăceri, uitare de toate,
dormeau adânc pui de furtună
pe paturi de frunze roşcate…

PLOAIE

Ploaia care ne închide-n noi
zloata care ne încuie-n casă –
inimă, prescură din noroi,
patimă de carne pofticioasă

nou mileniu, tânăr şi barbar
ca o limbă încă netradusă,
vremea sună golul din pahar,
nimenire lângă masa pusă

umbre grave care se petrec
aplecate dinspre vremea bună,
suflete înhămate la edec –
plouă aspru, îndelung, şi tună…

Pictorul

Pentru el pânza e câmpie cu flori,
harta sudorilor viselor colorate,
aurora imaginară care îi înfăşoară
umerii la nevoie când nici o căldură
nu mai prea vieţuieşte pe aproape,
este prima zăpadă pe care o tulbură
umbra umbrei pasului sub luna plină,
e ogorul îmbrumat, rugina plugului
frânt într-o rădăcină de floare sălbatică,
sau pardoseala pe care dansează cineva
la miezul nopţii, până hăt spre margini,
este masa care aşteaptă, aşteaptă ceva
cu faţa spălată în rouă şi des limpezită
sau cerul fără dârele norilor migratori
arestaţi uneori lângă vama sinelilor,
este chiar giulgiul acela miraculos
pe care se imprimă culorile suferinţei,
ca nişte legende, pomeţii şi coastele,
buricele degetelor şi ridurile frunţii,
este imacularea pe care o colorează
vechiul penel legat strâns de degete…

ACELAŞI POEM
lui Mircea Ivănescu

Eu nu am voie să scriu, nici măcar să vorbesc,
despre mopete, denisa, cuţitul de argint,
cum a făcut-o el, mult mai bine – pe când
unii descriau pervazul cu pisici printre
romanele poliţiste pe care le scria femeia aceea:
mi-a lipsit o cameră ca a lui, serile anilor
prin care trebuia să treci aplecat şi citind,
dar uneori ni se atingeau degetele pe tarabe
de cărţi, prin rafturi de anticariat – sacoşele
depuse la intrare şi conţinutul lor uşor de ghicit,
precum un trup sub o haină prea strâmtă,
foşneau din senin şi atunci
toţi le priveau cu un reproş –
polimeri tulburători ai liniştii noastre,
voi nu veţi putrezi niciodată,

sau aleea unui parc ce a cunoscut zile mai bune,
cu bănci cocoşate pe care aşterneai un ziar
şi puteai să-ţi imaginezi o trăsură – ştii,
din care să coboare o doamnă înaltă şi totuşi
fragilă – căreia să-i ţii degetele galant,
care să ştie să asculte povestea sau visul
amintit – un abur pe lentile, o estompă
ce ascunde înscrisul de pe coaja mestecenilor,
conturul de argint al statuii – după o vreme
să te întorci printre cărţile tale şi iar
lângă maşina de scris să îţi surâdă
liniştitor, tăcut şi impalpabil,
ceva despre care se vorbea uneori, se scria
şi în care puteai să mai crezi.

CRĂCIUN

Pe calea laptelui o stea de picuri
îngheaţă când decembrie spre capăt
sclipeşte iar către pământ albastru
ca fiul omului îmbătrânind să treacă
în anul nou smerenia iubirii

trei astrologi trei magi păstori de astre
măsoară locul ieslei şi aşează
sub unghiul potrivit lumina iernii
pe snopii razelor moşind destinul
la prorocita naştere şi cântă

colinda suie ca un fum subţire
de mirturi scorţişoară de răşină
să ocolească lumea aţipită
dar care s-a umplut deja de vestea
cea bună şi visează că renaşte…

Totul se potriveşte

Chelnerul indolent cu berea caldă,
telefonul defect cu somnul din parlament,
florile scumpe cu moartea săracului:
doar rimele mai lipsesc pentru armonie,
numai tăcerea poate fi demnă pe aici
când minciuna poartă zurgălăi de tinichea
şi nudurile vând orice foaie obscură;
pe bulevardul de acum fără domni
doar teiul nu se dezminte şi acoperă
o parte din fluidurile tari şi ieftine
camuflând perspectivele capitaliştilor
de capitală – gropile nu-i mai latră,
nu-şi mai rup picioarele în maidanezi,
se scurg în sicrie ruginite cu volan
ca o apă tulbure printre semafoare
şi poliţişti grăsuţi cu tablele prăfuite:
bine că nu e caniculă, că nu ninge, că
nu plouă, că nu bate vântul – viaţa
e chiar frumoasă uneori….

BEŢIE

E o seară aproape ca oricare,
un înger îmi plânge pe umăr,
un câine mi se culcă la picioare,
iar eu încep înfrigurat să număr:
degete, dorinţe, pahare,
adun merele cu visele perene,
gunoiul cu orbii şi ciorile,
cărţile noi cu orele de lene
melancoliile cu toate ardorile

sunt tot mai lucid, văd prin ziduri
bătrânii plângând, copiii cu riduri,
încep să plutesc peste maidane,
mă urmăreşte ceata din icoane –
e o seară aproape ca oricare alta,
îmi scriu ceva pe inimă cu dalta…

Daţi să vorbim pe româneşte! – despre calcurile rusești de limbă

noiembrie 1st, 2009

Motto: „Pentru românul basarabean, cunoaşterea limbii române corecte nu este un dat, ci o muncă neîntreruptă, o luptă aprigă şi o rezistenţă dîrză în faţa anumitor comodităţi şi compromisuri.”
Ion Ţurcanu, revista “Sud-Est” 2005

Epopeea revenirii fireşti la matricea identitară a românilor din Republica Moldova este departe de a se fi încheiat. Conştientizarea adevăratei dimensiuni a impactului dezastruos provocat de maşinăria ideologiei sovietice s-a produs în anii de renaştere naţională. Dar repercusiunile deznaţionalizării masive sunt încă destul de sesizabile şi revenirea la normalitate necesită nu numai un efort susţinut din partea cetăţenilor , ci şi o politică lingvistică definită, realistă, asumată de autorităţile Republicii Moldova.

De ce este atât de important acest aspect al politicilor publice în Republica Moldova? Corectitudinea vorbirii în limba română, statutul acestei limbi la nivel de comunicare, nu este doar un moft al intelectualilor, nu este doar un măr al discordiei aruncat la întâmplare (sau cu rea intenţie) din turnul de fildeş al diverselor elite moldovene. Este barometrul, indicatorul de suprafaţă al transformării unei societăţi profund alterate de mentalitatea sovietică în una de structură şi aspiraţie europeană. Argumentul este cât se poate de simplu.

Filosofia ideologiei URSS era de a aduna sub auspiciile limbii ruse (limbă care nu poartă nici o vină!) “un popor” de homo sovieticuşi fericiţi nevoie mare. Limbii ruse i-a revenit rolul ingrat de a căsăpi culturi şi istorii seculare, de a “băga în capul”(vorba Chiriţei) reprezentanţilor etniilor din republicile sovietice aspiraţii “măreţe”, leniniste, marxiste, imperialiste. Şi aşa lumea a vorbit şi a gândit ruseşte. Azi, mâine, zece, şaptezeci de ani. Generaţii întregi. Şi chiar dacă, după revenirea statistică la normalitate în 1989, cetăţenii Republicii Moldova au făcut un efort enorm pentru a se debarasa de rusisme şi a învăţa limba maternă literară (la cursuri, cu dicţionare şi din operele marilor autori români re-descoperiţi), cuvintele româneşti încă mult timp au rămas înşirate ca mărgăritarele… pe sfoara (topica) rusească. Încă mult timp oamenii au gândit ruseşte, traducând de fapt concomitent ideile în limba română. Întâmplător sau nu, pentru partidele de titulatură democrată votează cei care au reuşit nu numai să se exprime, dar şi să gândească româneşte. Cei care încă mai aleg comuniştii din convingere sau comoditate (mă refer doar la populaţia care se identifică drept moldoveni) în marea lor majoritate vorbesc o română aproximativă, continuând să recurgă la rusisme şi să construiască frazele după modelul rusesc.

Şi dacă vocabularul activ a crescut în timp, traducerea ad-literam din limba rusă ne mai dă mari bătăi de cap. Calcurile din limba rusă sunt încă un handicap major al exprimării noastre în limba română. De exemplu în publicitatea stradală sau cea audio-vizuală persistă slogane de genul “Dacă ferestre, atunci – Veco”. Cuvintele parcă sunt româneşti, dar sensul frazei e greu de asimilat pentru că e o traducere mot-a-mot din limba rusă. Sărbătorile de iarnă probabil vor aduce în casele noastre o avalanşă de reclame care ne for felicita “Cu Anul Nou!” în loc să ne ureze “La mulţi ani!”, iar prognozele meteo ne vor informa asupra faptului că timpul se răceşte, anunţându-se doar “2 grade căldură”. Din păcate, majoritatea sloganelor publicitare sunt create iniţial în limba rusă, ca apoi (nu neapărat, pentru că legea nu prevede obligativitatea de a realiza reclame în limba de stat) să fie traduse în limba română. Şi atunci ne pomenim cu “Haine pentru copii din piele” la un colţ de stradă, “Autospălătorie” la altul şi pe mijloc cu îndemnul de “a cadona” iubitei ceva cosmetice. De exemplu “tonac” (adică fond de ten) sau “umbre” (adică fard de pleoape).
În general, datorită programelor de studii în instituţile de învăţământ şi a schimbării (relativ eficiente) a politicilor în domeniul limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, corectitudinea exprimării în limba română a fost în mare parte asanată. Dar una din problemele majore rămâne a fi o altă sursă de informaţie – televiziunea.

Impactul televiziunii asupra consumatorului este determinant în comparaţie cu alte genuri de presă. Dacă ziarele sunt citite de7% din populaţia ţării, la televizor se uită toţi. Iar audiovizualul din Republica Moldova, spre regret, rămâne în continuare dominat de canalele ruseşti. Frecvenţele (care sunt patrimoniu naţional!) au fost repartizate iniţial fără a se ţine cont de interesul populaţiei majoritare sau, dimpotrivă, pentru a menţine influenţa Moscovei asupra acesteia. Spaţiul informaţional al Republicii Moldova este încă o zonă de interferenţă rusească. Toată lumea urmăreşte filme, emisiuni de divertisment, ştiri etc. în limba rusă. De aici şi marea lentoare cu care ne debarasăm de calcuri. Seară de seară familii întregi urmăresc serialul preferat, iar ziua îşi împărtăşesc impresiile utilizând expresii “de compromis” cum ar fi: “Aseară am văzut pe televizor seria asta, dar n-am dovedit de la început”, “Ei, acolo a mers vorba despre război”, “Eu undeva de la mijloc am aprins televizorul”, “Daţi să ne suim în rutieră şi am să ma stărui să vă povestesc ce-a fost”.
Evident, după o presiune enormă de dezrădăcinare exercitată metodic (ani şi ani) asupra zonelor anexate de URSS, este imposibil să redresezi situaţia peste noapte. Dar este evidentă necesitatea imperioasă de a oferi cât mai multe surse de informare fără a impune milităreşte studierea limbii române. Acest lucru se poate face prin intermediul televiziunii.

Iată de ce reforma în audiovizual trebuie să continue în special în baza prevederilor articolului 11din Codul Audiovizualului al Republicii Moldova. CCA (Consiliul Coordonator al Audiovizualului) va trebui să se asigure că de la 1 ianuarie 2010 cel puţin 70 la sută din numărul de frecvenţe sunt oferite serviciilor de programe în limba română, iar producţia proprie şi autohtonă cu caracter informativ şi analitic difuzată la radio şi televiziune este realizată în limba română în proporţie de 80 la sută. Nu în zadar Codul Audiovizualului prevede că “filmele artistice şi cele documentare vor fi prezentate cu dublaj sau subtitrare, păstrîndu-se coloana sonoră originară, iar filmele pentru copii vor fi dublate sau sonorizate în limba de stat”. Atunci când filmele sunt dublate în limba rusă (o practică uzuală în Moldova), titrele româneşti nu mai sunt citite de nimeni.

Reforma în domeniul politicii lingvistice în audiovizual trebuie să ducă la eliminarea treptată, dar exhaustivă, a retransmisiunilor canalelor ruseşti. Conţinutul actual al articolului 11 a fost “negociat la sânge” cu fosta majoritate parlamentară comunistă, care nu a acceptat ca procentul stabilit pentru emisiunile realizate în limba română să fie extins şi asupra emisiunilor de alt gen, nu numai asupra celor cu caracter informaţional şi analitic. Dar cred că nu e târziu să ne scoatem “macaroanele de pe urechi” şi să continuăm reforma.

Cele două Românii

noiembrie 1st, 2009

In ultimele saptamani, un fapt a devenit tot mai pregnant: exista doua Romanii, care traiesc, pe diferite planuri, in mintile romanilor, in multiple versiuni ale realitatii. Motivul pentru care, dincolo de complexitatea lumii moderne, noi romanii ne complicam si mai mult existenta este ca la debutul deceniului noua al secolului trecut nu am tras linia, pentru a ne numara negii de pe constiinta, a-i localiza si apoi a-i arde.

Sa luam, de exemplu, cazul emisiunii “Realitatea Zilei” de pe Realitatea TV. In prezentarea emisiunii, ni se spune ca “Realitatea Zilei este emisiunea balanţă. Fiecare parte a emisiunii este un taler veritabil”. Sa vedem acum cum stam cu acest taler, reproducand aici cateva dintre burtierele puse de realizator.

Editia din 26 octombrie: “Croitoru lucreaza miercuri” (inducerea in mentalul telespectatorilor a minciunii evidente ca premierul desemnat e un lenes care munceste o singura zi pe saptamana); “Alianta D.A. pe invers” (sens parazit secundar, cu aluzie sexuala); “Pocnind din bici” (se face o aluzie evidenta ca aceia criticati, evident, guvernanti si Basescu, sunt din regnul animal si sunt exact acele cornute din zicatoare, ca mai elegant nu pot sa ma exprim); “Harjoneala de campanie” (inutil sa mai spunem ca imaginile din beta sunt cu Basescu si, evident, aluzia este iarasi una sexuala).

Sa mai luam, la intamplare, inca o editie “Realitatea Zilei”. Cum? Ati spus cea din 29 octombrie? Asa sa fie deci. Burtiere: “Dom’ Profesor, tu esti?” (aluzie la afirmatia, inca neacoperita de probe jurnalistice, ca Profesorul din scrisorile lui Hayssam ar fi Traian Basescu, cel despre care acum se afirma ca ar fi stiut de la bun inceput despre rapirea celor trei jurnalisti romani, Ovidiu Ohanesian, Marie-Jean Ion si Sorin Miscoci, acum cativa ani, in Irak); “Presedintele ataca” (cand esti fortat sa scornesti mereu astfel de mascari, ai momente de pana de inspiratie. Ca acesta, in care se afirma ca Basescu este cel care ataca, in timp ce Coalitia Anti-Basescu il ataca permanent, prin mass-media aservite); “Cu tara la vale” (probabil ca acceptabil pentru acesti oameni ar fi chiar si sa intram in faliment cu tara pana la alegeri, numai sa nu fie reales cel care le sta ca sarea in ochi).

Apar astfel doua Romanii distincte, populate de doua realitati distincte. Una este realitatea lui Basescu si apropiatilor sai politici, cealalta, complet diferita, a adversarilor sai politici. Fiecare tabara beligeranta isi sustine si argumenteaza propriul adevar. Unii, care isi permit obraznicia sa mai si gandeasca, au impresia ca primii sunt ceva mai aproape de adevar. Altii, care si-au infipt pupilele prea adanc in Realitatea TV si Antena 3, si-au format o structura de gandire taman pe dos. Cele doua Romanii sunt azi tot mai ireconciliabile, iar razboiul acesta va continua. Modelul pare a fi, insa adaptat la Romania, cel al campaniei anti-Putin a postului lui Vladimir Gusinski, Ostankino, de la inceputul acestui deceniu.

Voi trece acum la al doilea caz de hiatus. Am participat prin anul 2003 la una dintre dezbaterile tipice de la Grupul pentru Dialog Social. La inceputul fiecareia dintre acestea, invariabil, era condamnata mostenirea PCR-ista si FSN-ista (care domina Romania atunci si gripeaza si azi motoarele sociale in tara). Apoi incepea ciorovaiala intre fostii actori ai vietii publice si politice din anii ’90, situati toti in centrul-dreapta esichierului politic. Acuzele deveneau tot mai dure. Incepeau urletele, insultele, injuriile. Undeva, in birourile guvernamentale, acolitii lui Adrian Nastase isi radeau probabil in barba: “iar se cearta intre ei fraierii astia”.

Astfel de hiatusuri si realitati romanesti paralele exista pe multiple planuri. Unii sustin si acum, in continuare, ca serviciile secrete comuniste patrihoate au fost mana cereasca pentru tara si au aparat-o de invazia capitalistilor corupti si destabilizatori. Altii, din contra, ca au nenorocit Romania, care fara teroarea comunista ar fi trebuit sa fie acum prospera si ferice. Exemplele pot continua cu multe astfel de hiatusuri, tipice intregii lumi moderne.

Revin insa acum la ceea ce am spus la inceputul acestui text: “la debutul deceniului noua al secolului trecut nu am tras linia, pentru a ne numara negii de pe constiinta, a-i localiza si apoi a-i arde”. Atunci cand vom gasi o iesire din tunelul in care am intrat, Romania va fi libera. In viitor.

„Ateism comunist” versus „Ateism științific”, în masura în care ultimul există (I)

noiembrie 1st, 2009

De multe ori argumentul suprem pentru respingerea stiintei de catre majoritatea romanilor este ca „iar revenim la ateismul comunist”. Este o diferenta enorma intre cele doua doctrine care pot purta ambele numele de ateism, pe care multa lume nu o observa!

Dar in acest serial voi aborda nu numai aceasta diferenta, ci si problema, mai subtila, a existentei sau inexistentei ateismului stiintific, sau mai precis a gradului de existenta a acestui gen de ateism. Invit pe toti cei care au alte pareri sa se straduiasca, in momentul in care dau automat o notare minima ideilor expuse aici, sa treaca si la exprimarea propriilor lor ganduri si indoieli, care nu pot decat aduce valoare discutiei chiar daca acestea contrazic cele discutate.

In Domeniul Stiintific orice intrebare este permisa si chiar asteptata cu placere!

Ateismul comunist

As vrea sa incep printr-un fapt sugestiv: calatorind intre Cluj si Turda, in 1946, calatorii unui autobuz au vazut un incendiu. Cum atunci „securizarea tarii” incepuse, agentul responsabil din masina s-a ratzoit la ei: ce incendiu? Nu a fost nimic! Nici un incendiu! Prima lectie a comunismului a fost, evident, minciuna.

Nu e de mirare ca in domeniul ideologic, comunismul a inceput la fel. Mi s-a povestit cum copiii bucovineni au fost flamanziti si apoi dusi intr-o biserica. „Rugati-va acum la dumnezeu sa va dea mancare”! – li s-a spus.

Evident, nu s-a petrecut nimic!

Dupa care li s-a spus: acum rugati-va la Tatuca Stalin!
Atunci au inceput sa curga portocale pe capetele uluite ale acestor bieti copii.

Sigur ca primirea acestor portocale nu s-a repetat de atunci.
Din contra, s-a instalat mizeria de toate felurile.

In trecut, principiul general era „Cuius regio, ejus religio” A cui este regiunea, a lui este religia!
Acest principiu a functionat totusi cu exceptii notabile. Nici un domnitor catolic nu a reusit sa schimbe caracterul ortodox al tarilor romane!

Asa ca nu e de mirare ca dictatura comunista si-a impus religia ei, care in acest caz a schimbat subtil vechii zei cu unii noi. Daca lumea credea in Crestinismul Oriental (ortodox) ca un semn al sfinteniei si apropierii de dumnezeu pentru oricine este faptul ca acel corp (cadavru) nu putrezeste in timp, comunismul a creat imediat o sofisticata retea de intretinere a cadavrului lui Lenin, iar apoi, pentru un timp scurt, si al lui Stalin.

In mod oficial, aceasta efectiva adorare a cadavrelor acestor conducatori defuncti era totusi numita „ateism”. Ca nu era vorba de ateism poate fi dedus si din faptul ca pedepsele pentru insultarea (fie si a portretelor acestor zeitati) era aspru pedepsita! Un student timisorean la Medicina a fost pedepsit cu 20 de ani de puscariuiue pentru ca a pus un anumit material pe mustatza lui Stalin dintr-un afis!

S-a elaborat un nou cod de evaluare filosofica a realitatilor, numit „Micul Dictionar de Filosofie Comunista”, din care citez cateva perle:

„Cibernetica: pseudostiinta reactionara inventata de burghezia internationala pentru a abate atentia proletariatului de la lupta de clasa”.

„Teoria relativitatii” instrument de lupta mic-burghez folosit impotriva clasei muncitoare…”

„Platon” ” Filozof reactionar idealist subiectiv care….” etc
(respect ortografia acelei vremi.)

2. Etapa tarzie a ateismului comunist

Din fericire pentru toti, aceasta „rezolvare” filosofica a problemelor lumii noastre nu putea fi propice pentru dezvoltarea industriei pe care comunismul se pregatea sa o accentueze. Nici parascoveniile lui Lysenko nu puteau creste agricultura si nici dobitociile despre cibernetica nu pareau sa aiba succes. Pentru cei care nu stiu, voi aminti ca eroul comunist Lysenko, omul de stiinta preferat al lui Stalin, decretase ca marimea brazdelor care trebuiau intoarse pentru a obttine recolte bune era de …1 metru!

In Siberia asta insemna intoarcerea unor brazde de pietris din Permafrost!

Dupa moartea (mai mult sau mai putin naturala) a lui Stalin, au inceput anumite procese de modernizare ale „filosofiei si stiintei comuniste”.
Evident ca ideologii comunismului nu s-au sfiit sa sustina de data asta ca „numai societatea socialista a reusit sa determine rolul important al ciberneticii in mecanismul social si economic al societatii noastre”.

Niciodata nu a existat nici o urma de jena cand sistemul comunit a fost nevoit sa intoarca pe dos lucrurile!

Este semnificativ ca acum se petrece acelasi lucru intr-un domeniu foarte diferit al contemporaneitatzii! Respectiv in religiile progresive! Fac aici o paranteza ca sa explic la ce ma refer.

Curentele cele mai „umaniste” ale crestinismului au inceput sa sustina ca „numai adevaratul crestinism poate fi un adevarat ajutor pentru homosexuali; care sa-i sustina in viata”. Pana ieri, crestinismul a fost doctrina cea mai veninoasa in privinta homosexualilor, iar acum deodata au inceput „reinterpretarile Bibliei”. De exemplu azi episodul cu Sodoma si Gomora din Biblie are cu totul alta interpretare in cadrul institutiilor Biblice; acum se spune ca nu homosexualitatea era criticata, ci „cruzimea fatza de…straini!” Unde dai si unde crapa!

Din fericire nimeni nu crede acest lucru azi, chiar daca o fi fost adevarat candva! Nu conteaza decat influenta pe care acele „istorii” le-au avut de-a lungul secolelor, iar nu interpretarile contemporane!

3. Finalul glorios al comunismului

In mod asteptat, dezvoltarea industriei a impus dezvoltarea stiintelor, cu exceptia celor umaniste, care au ramas la coada in comunism. Dar matematica, fizica moderna, geologia, astrofizica, chimia si alte stiinte au profitat din plin de noua situatie si s-au dezvoltat puternic. Mai mult, acest lucru a condus la crearea unei mentalitati generale cu mult mai propice creativitatii in aceste stiinte.
Daca psihologia si psihiatria au ramas needezvoltate in comunism, datoram acest lucru faptului ca aceste stiinte umaniste nu produceau nimic, in conceptia conducatorilor gastii comuniste. Nimic decat poate, probleme!

(Va urma)

Colocviu international: Iesirea din comunism, schimbarea epocii

noiembrie 1st, 2009

Paris: Colloque international en partenariat avec la Fondation Robert-Schuman les 4, 5 et 6 novembre 2009

À l’occasion du 20e anniversaire de la chute du mur de Berlin, la Fondation pour l’innovation politique, en partenariat avec la Fondation Robert Schuman, organise, sous la direction de Stéphane Courtois, un colloque international sur le thème : «Sortir du communisme, changer d’époque», les 4, 5 et 6 novembre 2009, Salle de l’horticulture (84, rue de Grenelle, Paris 7e).

Mercredi 4 novembre
Matinée
> 9h15 – Présidence : Nicolas Bazire
> Président du conseil de surveillance de la Fondation pour l’innovation politique
La fin du communisme : un changement d’époque
> Stéphane Courtois – Vers un changement d’époque de l’Atlantique à l’Oural
> Directeur de recherches au CNRS, Cultures et sociétés en Europe/Strasbourg, membre du conseil scientifique et d’évaluation de la Fondation pour l’innovation politique
> Krzysztof Pomian – Sentiment national et décomposition du communisme
> Directeur de recherche honoraire au CNRS, directeur scientifique du Musée de l’Europe, Bruxelles
> Dominique Colas – Les sociétés civiles, de la résistance au communisme à la recomposition
> Professeur de science politique, Sciences Po Paris
> Bernard Bruneteau – Fin de la guerre froide et idée européenne
> Professeur d’histoire contemporaine à l’université Pierre Mendès France-Grenoble-II
De Gorbatchev à la chute du Mur
> Hubert Védrine – Ancien ministre des Affaires étrangères, président de l’Institut François Mitterrand
Après-midi
> 14h15 – Présidence : Jean-Dominique Giuliani
> Président de la Fondation Robert Schuman
Un changement d’époque assumé
> Brigitte Gautier – Marginalisation de l’appareil communiste et création de la IIIe République de Pologne
> Maître de conférences en polonais à l’université Charles-de-Gaulle-Lille-III
> Bronislaw Wildstein – La question de la décommunisation en Pologne
> Ecrivain et journaliste, Varsovie
> Alexandra Viatteau – Communisme et histoire de la Pologne : les fruits amers de la désinformation à l’Est et à l’Ouest
> Conseillère scientifique du Centre Géopolitique, ancienne chargée de cours à l’Université Paris-II-Assas
> Anne de Tinguy – La Russie et le monde : nouvelles représentations ?
> Professeur des universités, INALCO et CERI Sciences Po
> Jean-Luc Domenach – La Chine est-elle sortie du communisme ?
> Directeur de recherche, CERI
Jeudi 5 novembre
Matinée
> 9h15 – Présidence : Besnik Mustafaj
> Ancien ministre des Affaires étrangères d’Albanie
Une révolution démocratique incertaine
> Myriam Desert – La société russe, entre hier et demain
> Maître de conférences, université Paris-IV-Sorbonne
> Jacques Rupnik – Réunification européenne et démocratie en Europe centrale et orientale
> Directeur de recherche, CERI
> Jean-Pierre Minaudier – Estonie : la révolution des mémoires
> Enseignant, INALCO
> Stelian Tanase – La Roumanie entre vraie-fausse révolution et intégration européenne
> Professeur de science politique, université de Bucarest
> Ivaïlo Znepolski – De la résistance de la société au régime communiste à la difficile reconstruction de la démocratie en Bulgarie
> Directeur de la Maison des sciences de l’homme et de la société, Sofia
Après-midi
> 14h30 – Présidence : Pascale Joannin
> Directeur général de la Fondation Robert Schuman
L’impossible sortie du communisme ?
> Galia Ackerman – La Russie de Poutine ou l’impossible mémoire du communisme
> Essayiste, spécialiste de la Russie, journaliste à RFI
> Roman Serbyn – L’Ukraine : un impossible héritage soviétique ?
> Professeur d’histoire de la Russie et de l’Europe de l’Est, Université du Québec, Montréal
> Thornike Gordadze – La Géorgie contemporaine : imaginaires politiques du communisme et de la Russie
> Chercheur à l’IFEA (Institut français d’études anatoliennes), directeur de l’Observatoire du Caucase
> Radu Portocala – La Moldavie, dernier avatar de l’alliance Hitler-Staline ?
> Journaliste, ancien attaché culturel à l’ambassade de Roumanie en France
> Sylvain Boulouque – L’extrême gauche française : un cas d’hypomnésie du communisme bolchevique
> Enseignant, chercheur associé au CESDIP/CNRS
Vendredi 6 novembre
Matinée
Les débats de la journée du vendredi 6 novembre seront retransmis en vidéo en direct sur fondapol.org. Les internautes pourront intervenir en direct en posant leurs questions via la plate-forme de diffusion en ligne ou via Twitter en utilisant le tag #1989-2009. > 9h15 – Présidence : Dominique Reynié
> Directeur général de la Fondation pour l’innovation politique, Professeur des Universités, Sciences Po Paris
Persistance politique et idéologique du communisme en Europe
> Nikos Marantzidis – Le communisme en Europe : évolutions électorales et impact dans l’opinion publique
> Maître assistant en science politique, université de Macédoine, Salonique
> Dominique Andolfatto – Effondrement soviétique et déclin du Parti communiste français
> Maître de conférences en science politique, Nancy-Université.
> Patrick Moreau – La réorganisation du dispositif communiste en Europe
> Docteur d’Etat en histoire et en sciences politiques, chargé de recherche au CNRS, Cultures et sociétés en Europe/Strasbourg
> Yolène Dilas-Rocherieux – Le communisme face à la crise de la modernité : l’émergence des idées néocommunistes
> Maître de conférences en sociologie politique à l’université Paris-X
Libre échange
> Robert Hue – Le communisme d’après
> Ancien secrétaire national du Parti communiste français (PCF), sénateur du Val-d’Oise, président-fondateur du Nouvel Espace progressiste (NEP)
> Suivi d’un débat avec :
> Stéphane Courtois
> Directeur de recherche au CNRS, Cultures et sociétés en Europe/Strasbourg, membre du conseil scientifique et d’évaluation de la Fondation pour l’innovation politique
> Dominique Reynié
> Directeur général de la Fondation pour l’innovation politique, professeur des universités à Sciences Po Paris,
> et Pascale Joannin
> Directeur général de la Fondation Robert Schuman
Après-midi
> 14h30 – Présidence : Dominique Schnapper
> Membre du Conseil constitutionnel
La critique du communisme dans l’intelligentsia française
> Jean-Louis Panné – Boris Souvarine, analyste de l’amoralisme du bolchevisme
> Historien, éditeur, ancien secrétaire de Boris Souvarine
> Philippe Raynaud – Aron et Furet : deux critiques du communisme
> Professeur de philosophie politique, université Paris-II-Panthéon-Assas, membre de l’Institut universitaire de France
> Jean Chaunu – Des intellectuels chrétiens face au communisme en France dans les années 1930
> Docteur en Histoire, enseignant au Collège Stanislas, Paris
> Discussion :
> Jacques Julliard
> Historien, chroniqueur au Nouvel Observateur
> Marc Lazar
> Professeur d’histoire et de sociologie politique, Sciences Po Paris
> Alain-Gérard Slama
> Ancien élève de l’École normale supérieure, professeur à Sciences Po, éditorialiste au Figaro, chroniqueur à France Culture
> En 1989, à la surprise générale, le mur de Berlin tombait. Dans l’euphorie du moment, beaucoup ont pensé que la démocratie et l’économie de marché allaient susciter l’adhésion de peuples qui en avaient été privés et finalement s’imposer.
> Vingt ans plus tard, beaucoup de choses ont changé : l’Allemagne s’est réunifiée, les ex-« démocraties populaires » et les États baltes ont rejoint l’Union européenne, bénéficiant ainsi d’un retour à l’État de droit. Après des mutations économiques indispensables mais douloureuses, le niveau de vie des habitants de ces pays rattrape peu à peu celui des autres Européens.
> Pour autant, nous sommes loin de la reconnaissance et de la condamnation officielle de la nature criminelle des régimes communistes. L’extrême faiblesse électorale des partis communistes donne-t-elle toute la mesure de la place et du rôle de cette idéologie dans les mémoires collectives, nationales et européenne, dans nos systèmes politiques et dans nos débats intellectuels ? C’est ce que se proposent d’éclairer ces trois journées consacrées à la réflexion sur ce qui subsiste du communisme.

„Parteneriatul Estic” vazut drept o platforma pentru aderarea la UE

noiembrie 1st, 2009

O viziune alternativa in privinta dimensiunii estice a Politicii Europene de Vecinatate – Parteneriatul Estic – a fost exprimata recent de seful diplomatiei britanice, David Miliband, in cadrul discursului „O Mare Britanie puternica, intr-o Europa puternica” [1], rostit recent la Institutul International de Studii Strategice. La baza comunicarii lui Miliband a stat reliefarea rolului Marii Britanii (MB) drept componenta cruciala a Uniunii Europene. Acest discurs insa poate fi interpretat drept apologizare in favoare lui Tony Blair, pentru functia de Presedinte al Consiliului European (sau altfel spus, Presedinte al UE) [2]. Mesajul ministrului britanic contine avertismente subtile adresate liderilor europeni, cu scopul inocularii ideei ca de modul in care va fi abordata Londra in continuare (in contextul Tratatului de la Lisabona si posibil functia de Presedinte al UE), va depinde traiectoria proceselor politice interne din „albionul” european si deci viitoare configuratie europeana. Or, avansarea excesiva a Partidului Conservator britanic ar putea conduce la abandonarea de catre MB a UE, nemaivorbind de faptul ca aceasta forta politica vehiculeaza activ propunerea de a supune Tratatul de la Lisabona unui referendum national.

Pe langa acest substrat politizat si partizan al discursului lui Miliband, remarcam faptul ca un oficial european de rang inalt, in premiera, confera Parteneriatului Estic un rol similar celui al „Acordurilor de Stabilizare si Asociere” croite pentru tarile Balcanilor de Vest. Astfel, initiativa polono-suedeza nu este vizata doar ca un instrument de stabilizare, dar si ca „un pas spre posibila aderare a tarilor” la UE. Chiar daca oficialul britanic pune accentul pe elementul integrator al dimensiunii estice al PEV necesara pentru cresterea economica si fortificarea securitatii energetice a regiunii si in paralel a UE, el anticipeaza cu franchete menirea pe care o poate avea Parteneriatul Estic pentru perspectivele europene ale statelor est-europene.

Cu certitudine, pozitia MB nu este esentiala in problema extinderii ulterioare a UE, mai ales reiesind din noile amendamente ale Tratatului de la Lisabona. Insa anume acest stat poate cauza un nou val de timoare si blocaj cadrul UE, ca urmare a formarii unei guvernari consevative la Londra, fapt dorit de euroscepticul lider ceh, Vaclav Klaus.

In orice caz, viziunea lui Miliband vizavi de Parteneriatul Estic este o tendinta care capata contur si se poate amplifica, in functie de transformarile politice din Europa de Est, dar si tonul relatiilor ruso-comunitare.

Referinte

1. “Strong Britain in a Strong Europe” by The Rt Hon David Miliband, MP Secretary of State for Foreign and Commonwealth Affairs, The International Institute for Strategic Studies, http://www.iiss.org/recent-key-addresses/david-miliband-address-oct-09/

2. Tony Blair, in cursa pentru presedintia UE, http://www.europa.md/primary.php?d=rom&n=Evenimente.0_5760

Amintiri din Epoca de Aur – o tragi-comedie cu tâlc

noiembrie 1st, 2009

Este simptomatic faptul că cele mai de succes filme românești de după 1989 au ca subiect fie perioada comunistă (“A fost sau n-a fost?” – de Corneliu Porumboiu, “Patru luni, trei săptămâni și două zile” – de Cristian Mungiu), fie trista perioadă de tranziție post-comunistă (“Moartea domnului Lăzărescu” – de Cristi Puiu).

Nu este de aceea surprinzător că “Amintiri din Epoca de Aur” pe un scenariu de Cristian Mungiu se înscrie pe aceeași direcție.

Prezent la festivalul filmului de la Londra, filmul cu regizori multipli este în fapt o colecție de cinci (varianta prezentată aici, șapte în varianta românească inițială) filme mai scurte care ecranizează legende urbane din perioada comunismului târziu, al României ceaușiste.

Dacă în primele două filmulețe Legenda activistului în inspecție și Legenda fotografului de partid ironiile la adresa politrucilor provoacă râsul, uneori în hohote, în următoarele trei, Legenda șoferului de găini, Legenda milițianului lacom și Legendă vânzătorilor de aer, atmosfera devine din ce în ce mai sumbră, autorul rememorând viața sordidă din anii ’80 cu privațiunile ce îi împingeau adesea pe oameni la gesturi disperate.

Am râs de servilismul activiștilor de partid față de superiori și disprețul lor față de subordonați, dar m-am întristat la revederea apartamentelor mizerabile de bloc, lupta pentru un carton de ouă în plus la Paști sau tăierea clandestină a porcului de Crăciun.

Nu știu cât de bine “călătorește” un astfel de film, dat fiind că multe din dialoguri se “pierd” în traducere, fiind specifice nu doar perioadei comuniste, ci și României acelei perioade.

De altfel, am numărat la spectacol doar 10 spectatori într-o sală de 88 de locuri, la un cinema din Piccadilly Circus în inima capitalei britanice.

Filmul invită la reflecție, acum la 20 de ani de la căderea regimului comunist din România. E bine ca cei care au nostalgii de orice fel să vadă acest film, de un realism apăsat și să renunțe la comparații facile cu prezentul, cât de incovenabil li s-ar părea.

Mai mult, cei tentați de nostalgie ar trebui să realizeze că multe din neajunsurile de azi își au originea în sistemul idiot pe care Cristian Mungiu și colegii săi îl descriu atât de bine în “Amintiri din Epoca de Aur”.

Lanterna lui Jack

noiembrie 1st, 2009

31 octombrie surprinde printr-o îngemănare de semnificaţii pe care nu încerc să le dezvolt in cele cateva rânduri ale unei rubrici culinare.

Poate pare ridicol, însă nu mă sfiiesc să invoc experienţele noastre din copilăria la sat ce au ceva în comun cu Halloween-ul fie el de origine celtică, ori niponă etc.

Bostanul, dovleacul au fost mereu la îndemâna copiilor îndrumaţi de bunici în confecţionarea de lampioane hazlii ce luminau uliţele uitate ale spaţiului rural.

M-a cuprins râsul văzând că astăzi supermarketurile vând truse de unelte-cuţite special destinate confecţionării unui felinar din dovleac.

Aş atribui simbolul sărbătorii de Halloween toamnei rodnice, a bunăstării.

Preiau această conotaţie tocmai de la ameroindieni ce privesc toamna nu ca pe un lament de tip european, ci ca pe o victorie a verii întemniţate în roadele naturii.
Nu mi-aş fi imaginat că dovleacul constituie o sursă gastronomică diversificată: supe, feluri principale, deserturi si chiar inghetata, cafea cu aromă de dovleac.

Minestrone de dovleac

Ingrediente:

1 dovleac obişnuit sau de preferinţă din cei de copt ( În România dovlecii obişnuiţi nu sunt consideraţi comestibili, se preferă cei numiţi bostani de copt, cu coaja gri, albăstruie. În SUA şi în Canada, dovlecii obişnuiţi sunt, cum menţionam mai sus, un ingredient consacrat în elaborarea a sute de mâncăruri )
2 morcovi
1 ţelină radacină
1 patrunjel radacină
200 gr fasole verde
1 conserva rosii in bullion (250 g)
500 g carne de supa cu os
2 căţei de usturoi mărunţiţi cu cuţitul
verdeaţa pentru supă
1 ceapă mare curaţată şi tăiată mărunt
2 foi de dafin
½ jum de lingurită de tumeric (mirodenie din India)
1 vârf de cuţit boia dulce de ardei
2 l de apă
Sare, piper
2 linguri de ulei
(opţional 50 gr afumatură de porc)
(opţional o cupă de paste mici )
Preparare: Dovleacul(bostanul) se taie in doua, se inlatură miezul cu seminţele asemenea unui pepene galben, dupa care se curaţă de coajă şi se taie in cuburi mijlocii(2-3 cm).
Carnea o fiebeţi inainte cu ceapa si foaia de dafin pănă când se înmoaie.
Strecuraţi lichidul, tăiaţi carnea în bucăţele.
Într-un vas de fontă sau o oală mai mare puneţi uleiul în care prăjiţi toate legumele(plus roşiile în suc propriu). Adaugaţi după 5 minute tumericul şi usturoiul, după alte câteva minute zeama de la carne şi lăsaţi să fiarbă cam o jumatate de oră. Adaugaţi carnea la urmă şi pastele deja fierte înainte (al dente).

Gulaş Halloween

Ofer acest titlu de reţetă ca un exercitiu al talentului, al creativităţii cititorilor.

Luaţi un dovleac de mărime mijlocie, secţionaţi partea de deasupra, la mai mai mult de trei sferturi din înălţimea dovleacului, obtinând un fel de capac (ca de oala, un fel de tichie). Scoateţi miezul, seminţele si ungeţi interiorul cu ulei de măsline.

Introduceţi un gulaş preparat în avans în dovleac. Gulaşul nu trebuie gătit în întregime, deoarece acesta va continua să fiarbă în cuptor.

Aşezaţi dovleacul pe o tavă de metal sau de sticlă Jena (Pirex) şi îl lăsaţi timp de vreo două ore în cuptor.

Placintă de dovleac

Ingrediente:
200 gr brânză Phildadelphia (cream cheese) lasata la temperature camerei
300 gr bucati de dovleac curatate si fierte bine (asemenea cartofilor pentru piuree)
250 gr zahar tos alb
1/4 lingurita de sare
1 ou plus 2 galbenusuri, batute lejer
250 ml cremea lichida de frisca
125 gr unt topit
1 lingurita de extract de vanilie
1/2 lingurita de praf de scortisoara
1/4 lingurita de ghimbir praf, optional
1 aluat de placintă (300gr)

Preparare: Amestecaţi uşor brânza-cremă cu mixerul, adăugaţi bucaţile de dovleac, sarea şi zahărul, ouăle deja amestecate şi crema de friscă, apoi untul topit şi la urmă scorţişoara şi ghimbirul şi omogenizaţi amestecul.

Aluatul dispus pe o forma de tartă(rotundă) trebuie copt (10 minute în cuptor) înainte de a adăuga amestecul de mai sus. Asezaţi-l in forma cu aluatul de tartă şi lăsaţi în cuptorul încins timp de 50 minute. După aceea lăsaţi să se răcească si la servire puteţi adăuga frişcă ori câteva cireşe de Marasquino.

Reţeta de desert nu-mi aparţine, este prelută din
bucătăria nordamericană.

PS De Halloween restaurantele, supermarketurile, băncile şa au împărţit copiilor dulciuri, ciocolată şi mici cadouri. Copiii mascaţi, deghizaţi în Spiderman, Batman etc merg din casă în casă cu o galetuşă, pungă întrebând: Trick or Treat, un altfel de primiţi colindul al timpurilor de la satele române. Angajat într-o acţiune promotională şi de caritate într-un supermarket din Virginia (alături de o echipă de patiseri, bucătari) am îndrumat copiii şi chiar adulţii în a prepara o pizza sau în a decora mici prăjituri cu tematica Halloween-ului. Am primit cadou câteva prăjiturele din partea copiilor creativi pe care le transmit mai departe cititorului prin imaginea jpeg alăturată articolului meu.

„Eu nu pot dovedi că sunt armean, altfel decât cântând cât mai bine”

noiembrie 1st, 2009
Harry TavitianHarry Tavitian

interviu cu Harry Tavitian

Preambul. : Pianistul Harry Tavitian „…este cel mai important jazzman român contemporan” (International Herald Tribune / 19 Oct 1990) Harry Tavitian s-a născut în anul 1952 la Constanta, într-o familie de armeni. A studiat pianul clasic de la vârsta de 6 ani. Este absolvent al Academiei de Muzica din Bucureşti. La 17 ani descoperă blues-ul, în momentul în care îl asculta pe Memphis Slim în concert la Braşov. În 1974 participa la prima ediţie a Festivalului de Jazz de la Sibiu, si cânta în jam-session cu Richard Oschanitzky la patru mâini. Din 1976 se dedica exclusiv jazz-ului. În 1978, la Constanţa, pune bazele grupului Creativ cu care va câştiga în 1980 premiul I pentru debut la Festivalul de Jazz de la Sibiu. În perioada 1978-1987 conduce Clubul de Jazz de la Constanţa. În 1992 înfiinţează Fundaţia Culturală Harry Tavitian. Din februarie 1990 Harry Tavitian este vicepreşedinte al Uniunii Armenilor din România-filiala Constanţa şi realizatorul emisiunii Naţia si Civilizaţia Armenilor, de la Radio Constanţa. Muzica lui Harry Tavitian se caracterizează prin deschidere către influente multiple şi printr-o mare capacitate de sinteză.
Harry Tavitian a susţinut concerte şi a participat la festivaluri importante în România, Rusia, Lituania, Franţa, Italia, Germania, Bulgaria, Portugalia, Republica Moldova, Iugoslavia, Polonia, Scoţia, Ungaria, Grecia, Turcia, Olanda, SUA, Armenia (ca invitat personal al preşedintelui Armeniei), Slovacia, Elveţia, Cehia, Austria, Slovenia
(sursă: pagina personală de Internet www.harrytavitian.ro) .

A.G. : Ce v-a determinat să acceptaţi invitaţia la Cluj ?

Harry Tavitian: Pe de o parte, mi-a făcut plăcere să fac acest concert cu percuţionistul Cserey Csaba din Satu Mare, pe de altă parte, este un concert de binefacere organizat de Asociaţia Paşi Înainte, toate încasările fiind donate copiilor din Cluj, care suferă de autism. Ştiu că problema principală a acestor copii este comunicarea cu cei din jur, în timp ce arta pe care o practic eu, jazzul, este o artă a comunicării prin excelenţă. Jazzul înseamnă comunicare atât între interpreţii de pe scenă cât şi cu publicul din sală. Deci îmi dau seama de dramatismul situaţiei acestor copii şi a familiilor şi asta m-a determinat să răspund necondiţionat invitaţiei lansate de Fundaţia Paşi Înainte. În acelaşi timp, întâlnirea cu publicul clujean este o sărbătoare, mai ales că în ultimii ani vin mai rar. În anii 1980 veneam mult mai des, ba chiar unul dintre primele succese din cariera mea de muzician de aproape 40 de ani, a avut loc aici, la Cluj

A.G. : Ce ne puteţi spune despre valenţele armeneşti ale muzicii pe care o compuneţi ?

Harry Tavitian: Eu am o dublă apartenenţă: armean prin naştere, român prin adopţie. Aparţin ambelor culturi, simţindu-mă acasă în ambele tradiţii, cea românească în contextul mai larg, balcanic, şi cea armenească, în context caucazian. Amândouă fiind spaţiile unor mari sinteze între Orient şi Occident, de o parte şi de alta a Mării Negre. Deschise deopotrivă către gândirea occidentului şi miresmele orientului. Am considerat întotdeauna că nu pot rata acest mare dar de la Dumnezeu şi să nu mă inspir pe undeva. De fapt, putem vorbi de o inspiraţie în perioada de început a carierei mele, acum vreo 30 de ani şi mai bine, acum toate aceste influenţe sunt prezente în mod firesc în muzica mea, amestecate cu alte influenţe şi exprimate prin limbajul jazzului. Adică prin creaţia spontană – asta înseamnă jazzul. Motive precum cel al acestei frumoase balade armeneşti ( cântă câteva acorduri) fac parfumul creaţiilor mele.

A.G. : O ştiţi de acasă, din copilărie ?

Harry Tavitian: Poate… Nu vă pot preciza când am auzit-o pentru prima oară. Toate acestea deja sunt amestecate în creaţia mea şi cu greu pot să spun că într-o lucrare a mea „de aici şi până aici” e folclor armenesc sau românesc…Toate sunt amestecate pentru că ceea ce fac eu este o sinteză pusă în slujba unui anumit mesaj. La urma urmei, tot ceea ce fac nu este de dragul de a cânta… A fost cândva, la începuturile carierei mele, dar acum cânt pentru a transmite un mesaj publicului care mă ascultă. Nu contează ce. Nu trebuie neapărat ca lumea să înţeleagă acelaşi lucru la care m-am gândit eu făcând acea compoziţie. Înţelegerea depinde de orizontul şi cultura fiecăruia, de tradiţiile şi fundalul fiecărui om în parte. Important este să transmit un mesaj, o idee, un sentiment, o imagine. Atunci consider că ceea ce fac are un rost şi se închide cercul. Finalul îl face cel care mă ascultă timp de cinci minute, o jumătate de oră, o oră, cât durează concertul. Eu las întotdeauna lucrările deschise.

A.G.: Ce înseamnă să fii armean în România ?

Harry Tavitian: Se ştie faptul că din cauza istoriei frământate, armenii au fost nevoiţi să ia calea pribegiei şi azi sunt împrăştiaţi în toată lumea. Aproape în fiecare ţară există o comunitate armeană mai mare sau mai mică. O mare calitate a lor a fost adaptabilitatea la condiţiile locului. Una este să fii armean în România şi cu totul altceva în America sau în Africa. Dar peste tot s-au adaptat foarte bine, înţelegând spiritul locului, faptul că trebuie să respecte tradiţiile locului şi, în acelaşi timp, să şi le păstreze pe ale lor. Din cauza asta peste tot unde am călătorit şi, Slavă Domnului, călătoresc destul de mult, armenii se bucură de respect pentru că în orice ţară se află, au dat şi dau oameni deosebiţi culturii, ştiinţei, sportului… Însă în ultima vreme, acum, aşa cum în muzica mea totul este adunat, topit şi sintetizat din cele două tradiţii armenească şi românească, şi eu însumi încep să mă simt aparţinând ambelor tradiţii şi nu mai simt nevoia să spun că sunt armean sau român. Consider că în condiţiile actuale din lume subiectul acesta e din ce în ce mai sensibil, mai delicat. Cred că sunt inutile gesturile de patriotism exagerat, de tipul „sunt armean” sau „sunt român”. Sunt armeni care consideră că trebuie să respectăm tradiţia armenească, dar sunt şi armeni care, din contră, spun că trebuie să respectăm mai mult tradiţia românească. Alţii spun că trebuie să le respectăm la fel pe amândouă. OK. Dar cred că indiferent de cum vrea, ce vrea, cum consideră fiecare, datoria supremă ţi-o îndeplineşti atunci când îţi respecţi meseria. Eu sunt pianist, dumneavoastră sunteţi redactor. Cu cât îşi face fiecare datoria mai bine, acolo unde este, cu atât îşi face mai bine şi datoria faţă de neamul căruia consideră că îi aparţine. Eu nu pot dovedi mai bine că sunt armean, decât cântând cât mai bine la concerte. Jazzul este o artă a momentului, iar eu încerc să dau maximum în fiecare concert, oriunde ar fi el, la New York, la Cluj sau la Vălenii de Munte. Şi în felul acesta consider că am dat dovadă de patriotism, şi nu mai e nevoie să spun că sunt armean sau român.

Florentin Smarandache – un savant polivalent

noiembrie 1st, 2009

Prof. univ. dr. Florentin Smarandache este un polivalent – el este autorul, co-autorul, editorul şi co-editorul a 139 de cărţi şi a peste 175 lucrări ştiinţifice.

Pe 10 decembrie 2009 el împlineşte 55 ani. De fapt dumnealui este un om al renaşterii pentru că a publicat în foarte multe domenii: matematică (teoria numerelor, statistică, geometrie non-Euclidiană), computere (inteligenţă artificială, fuziunea informaţiei), fizică (fizica cuantică, fizica particulelor), economie (economie culturală, teoria poly-emporium), filosofie (neutrosofie – o generalizare a dialecticii, logica neutrosofică – o generalizare a logicii fuzzy intuiţioniste), literatură (poezie, proză, roman, eseuri, nuvele, drame, teatru pentru copii, traduceri), artă (desene experimentale, colaje, pictură de avangardă).

Cărţile sale pot fi găsite în: Amazon.com, Amazon Kindle, Google Book Search, Library of Congress (Washington D. C.), şi în multe biblioteci din lume.
În baza internaţională de date ştiintifice menţinută de Universitatea Cornell, arXiv.org, domnia sa are circa 140 de lucrări ştiinţifice.

Dr. Smarandache este creatorul teoriei Dezert-Smarandache în Fuziunea Informaţiei (matematică aplicată) împreună cu Dr. J. Dezert din Franţa. Această teorie este cunoscută pe plan internaţional şi este folosită în robotică, medicină, armată, cibernetică. În fiecare an, începand din 2003, el a fost invitat ca să prezinte conferinţe şi lucrări ştiinţifice despre acest subiect la Conferinţe Internaţionale de Fuziune a Informatiei {Australia – 2003; Suedia – 2004; SUA – 2005, 2009; Italia – 2006; Canada -2007; Germania – 2008; sau la Seminarele de Apărare Militară “Marcus Evans” (Spania – 2006; Belgia – 2007), sau la alte Universităţi (Indonezia – 2006)}.

Dr. Smarandache a fost invitat ca lector, fiind sponsorizat de NASA în 2004 şi de NATO în 2005.
Multe teze de doctorat au fost susţinute la universităţi din Franţa, Canada, Italia, şi o teză de Masterat la Universitatea din Teheran, Iran.
Vezi situl DSmT conceput şi menţinut de dumnealui la http://fs.gallup.unm.edu//DSmT.htm.

În Structurile Algebrice Smarandache, precum monoid, semigrup, spatiu vectorial, algebră lineară, etc., studenţi de la IIT (Institutul Indian de Tehnologie) din Chennai, Tamil Nadu, India, au susţinut şi continuă să susţină teze de doctorat sub conducerea Dr. W. B. Vasantha Kandasamy, care este una dintre colaboratorii săi în acest domeniu (vezi http://fs.gallup.unm.edu//algebra.htm).

Noţiunile Smarandache în Teoria Numerelor sunt cunoscute pe plan internaţional: şirurile Smarandache, funcţiile Smarandache, constantele Smarandache (care sunt incluse în prestigioasa “CRC Encyclopedia of Mathematics” de E. Weinstein, publicată de CRC Press în Florida, SUA, 1998; vezi http://mathworld.wolfram.com/).
Noţiunile de funcţii Smarandache sunt incluse si în “Handbook of Number Theory” de Jozsef Sandor, Springer-Verlag, 2006. Iar numere Smarandache-Wellin şi numere prime Smarandache-Wellin sunt de asemenea tratate în cartea lui R. Crandall şi C. Pomerance (foarte cunoscuţi în teoria numerelor) intitulată “Prime Numbers. A Computational Perspective”, ediţia a doua, New York: Springer-Verlag, 2005.

În Teoria Numerelor a avut loc în 1997 o Conferinţă Internaţională despre Noţiunile Smarandache în Teoria Numerelor, ţinută de Universitatea din Craiova, România (unde dumnealui a absolvit ca sef de promotie în 1979), şi organizată de Dr. C. Dumitrescu şi Dr. V. Seleacu (vezi: http://fs.gallup.unm.edu/ProgramConf1SmNot.pdf ). Această conferinţă este menţionată în prestigiosul jurnal “Notices of the American Mathematical Society”, Providence, NJ, USA, Vol. 48, No. 8, p. 903, 2001.
In China au fost organizate patru “International Conferences on Number Theory and Smarandache Problems” în 2005, 2006, 2007, şi în 2008.

Dr. Zhang Wenpeng şi studenţii săi de la Universitatea de Nordvest din Xi’an, China, au editat un jurnal internaţional numit “Scientia Magna” în care au fost publicate mai multe lucrări despre noţiunile Smarandache din teoria numerelor. Anunturi despre acestea au fost incluse în jurnalul “Notices of the American Mathematical Society”.

Vezi, de exemplu, desfăşurarea conferinţei internaţionale din 2008 pe situl: http://fs.gallup.unm.edu//ScientiaMagna4no1.pdf.
Alte lucrări ale Prof. univ. dr. Florentin Smarandache în teoria numerelor şi combinatorică precum problemele deschise şi conjuncturile sale formează subiectele unor lucrări de cercetare publicate de Universitatea Xi’an din China în jurnalul lor internaţional “Scientia Magna” (vezi numărul de pe situl: http://fs.gallup.unm.edu//ScientiaMagna4no3.pdf) şi de Academia de Stiinţe Chineză din Beijing în “International Journal of Mathematical Combinatorics” (vezi numărul de pe situl: http://fs.gallup.unm.edu//IJMC-3-2008.pdf).

Logica/Multimea/Probabilitatea neutrosofică sunt generalizări ale logicii fuzzy (în special a logicii fuzzy intuiţionistice), multimii fuzzy (în special a multimii fuzzy intuiţionistice), şi respectiv a probabilitatii imprecisă. Cu aceste noţiuni au fost susţinute două teze de doctorat: una la Universitatea de Stat din Georgia, Atlanta, SUA, şi una la Universitatea Queensland din Australia (vezi http://fs.gallup.unm.edu//neutrosophy.htm). Dr. Florentin Smarandache a fost invitat să vorbească despre logica şi multimea neutrosofica la Universitatea din Berkley în decembrie 2003, in India (2004), Indonezia (2006), Egipt (2007).

Dr. Smarandache este editor asociat al jurnalului internaţional “Progress in Physics”, care este tipărit şi editat de UNM-Gallup, cu contribuţii şi sponsorizări internaţionale de la diferite institute de cercetare nucleară din toată lumea, precum si a presitigioasesei revista matematice Octogon Mathematical Magazie. Vezi de pildă ediţia din situl: http://fs.gallup.unm.edu//PP-03-2008.pdf.

În fizică el a creat noţiunea de “nematerie” (unmatter), a descoperit câteva paradoxuri cuantice Sorites, a folosit logica neutrosofică (care este o logica multivalentă) ca să extindă spaţiile fizice. Împreună cu V. Christianto a extins ecuaţiile lor differenţiale de la forma de cuaternion la forma de bicuaternion, vezi “Smarandache-Christianto potential” (http://fs.gallup.unm.edu//physics.htm).

În economie a scris împreună cu V. Christianto despre economia culturală ca o alternativă pentru ţările subdezvoltate, şi a propus o teorie poly-emporium (http://fs.gallup.unm.edu//economics.htm).

În filosofie a făcut o sinteză a multiplelor idei şi şcoli de gândiri filosofice contradictorii, extinzând dialectica lui Hegel la neutrosofie, care înseamnă analiza nu numai a opozitelor, ci şi a neutralităţilor care interacţionează cu ele (http://fs.gallup.unm.edu//neutrosophy.htm).

În domeniul umanistic, Dr. Smarandache, este considerat părintele “paradoxismului” în literatură, care este o mişcare de avangarda bazată pe utilizarea extensivă în creaţii a antitezelor, oximoronilor, contradicţiilor, paradoxurilor. El a publicat cinci Antologii Paradoxiste Internaţionale la care au contribuit sute de autori din intreaga lumea (http://fs.gallup.unm.edu//a/Paradoxism.htm).

El a scris drama anti dictatorială “Patria de Animale” – o dramă fără cuvinte! Ea a fost jucată la Festivalul Internaţional al Studenţilor de Teatru, la Casablanca (Maroc), 1-21 septembrie, 1995. A fost pusă în scenă de teatrul Thespis (regizor fiind Diogene V. Bihoi), şi jucată de trei ori, primit premiul special al juriului. A fost pusă în scenă de asemenea în Karlsruhe (Germania) la 29 Septembrie 1995.

Piesa lui de teatru pentru copii “Păcală, Ursul şi Balaurul” a fost pusă în scenă la Teatrul Naţional Dramatic “I. D. Sârbu” din Petroşani, România, în septembrie 1997 de regizorul Dumitru Velea; (http://fs.gallup.unm.edu//a/theatre.htm).

Dr. Smarandache a făcut şi artă electronică (folosind programe pe calculatoare), artă experimentală [aut-artă (outer-art)] şi a pledat pentru unificarea teoriilor în artă (http://fs.gallup.unm.edu//a/oUTER-aRT.htm).

Universitatea de Stat din Arizona, Librăria Hayden, în Tempe, Arizona, SUA, găzduieşte o colecţie specială numită “The Florentin Smarandache Papers” care se întinde pe o lungime de peste 30 m.l., cu cărţi, jurnale, manuscrise, documente, CD-uri, DVD-uri ale sale, sau despre lucrările sale.

O altă collecţie specială “The Florentin Smarandache Papers” se află la Universitatea Texas din Austin la Arhivele Matematicii Americane (în cadrul Centrului de Istorie Americană).

Popularitatea D-lui Smarandache în jurul lumii a crescut foarte mult şi datorită faptului că situl său profesional http://fs.gallup.unm.edu// are aproximativ un sfert de million de vizitatori pe lună din peste 110 ţări, conform statisticilor oficiale ale universităţii. Acesta este cel mai mare şi cel mai vizitat site la UNM-Gallup.

În acest site se află Biblioteca sa Digitală de Artă şi Literatură (“Digital Library of Arts & Letters”, http://fs.gallup.unm.edu//eBooksLiterature.htm), care conţine multe cărţi de literatură, cărţi de artă şi albume, sau carti despre creaţiile sale literare şi artistice, este vizitată de peste 100 de vizitatori pe zi.
Iar Biblioteca sa Digitală de Ştiinţe (“Digital Library of Science”, http://fs.gallup.unm.edu//eBooks-otherformats.htm), unde se gasesc publicate cărţile sale ştiinţifice şi de asemenea cărţi şi jurnale ale altor autori despre creaţia sa ştiinţifică, înregistrează peste 1.000 de vizitatori pe zi.

Infern ’89 – Povestea unui condamnat la moarte, de Mircea Răceanu, ediţia a II-a

noiembrie 1st, 2009

Autor: Răceanu Mircea
Editura: Curtea Veche
Anul: 2009
Pagini: 592
Categoria: Dezvăluiri/Documente
Preţ: 34,00 lei

Curtea Veche Publishing în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) a adus cititorilor săi un nou volum, semnat de Mircea Răceanu: Infern ’89. Este vorba de a 2-a editie a acestui titlu!

Mircea Răceanu este victima ultimului proces stalinist soldat cu o sentinţă de condamnare la moarte, pronunţată de un tribunal militar al regimului Ceuşescu, în ultima vară a sa, 1989. Diplomat însărcinat cu relaţiile româno-americane, fiu al unui fost ilegalist rebel, Grigore Răceanu, el însuşi coautor al faimoasei “Scrisori a celor şase”, Mircea Răceanu e arestat în ianuarie 1989, acuzat de spionaj, anchetat şi condamnat cu câteva luni înainte de căderea regimului ceauşist. Cartea descrie atmosfera acestor ultime luni, arestarea, ancheta şi procesul.

Comparativ cu prima ediţie, apărută în 2000, aceasta conţine câteva documente la care autorul a avut acces ulterior, printre care Stenograma CEPEX în care Nicolae Ceuşescu şi soţia lui sunt singurii vorbitori , şi-l condamnă fără drept de apel înainte ca justiţia să-l condamne, pe “trădător”, Stenograma şedinţei în care colegii din minister se pronunţă de asemenea pentru pedepsirea exemplară a lui Răceanu, ca şi documente ale procesului şi recursului.

Numele vehiculate în acest document, cunoscute cititorului de azi, nu din istoria comunistă a României, ci din cea a tranziţiei spre democraţie, dau cititorului o idee despre aceasta şi despre şansele de democratizare a României. Infern ’89 este o carte de un acut interes istoric, dar şi pasionantă la lectură.

Vai, pardon! Scuzați! Trăim în România! (I)

noiembrie 1st, 2009

M-am saturat de prosti, de ticalosi, de spagari, de puturosi, de prost-crescuti, de incompetenti!

M-am saturat inclusiv de mine pentru ca ii tolerez!

M-am obisnuit cu ei asa cum te obisnuiesti cu noxele – mai intai te sufoca, apoi te revolta, dupa care inveti sa respiri in mediul ala otravit! Ce trist…

M-am saturat sa tot constat ca Guvernele care s-au succedat la Palatul Victoria au administrat tara la limita incompetentei, aducand Romania in 1998 si, iata, in 2009 in pragul falimentului.

M-am saturat de presedinti cu vocatie de tatuci – fie de stanga, fie de dreapta – si de premieri-marioneta.

M-am saturat de lipsa de etica a relatiilor dintre Stat si cetatean si de logica “aranjamentului”.

M-am saturat pana si de putinele si curajoasele initiative cotroceniste care, in marasmul creat de “establishment”-ul post-decembrist, lasa loc unui vulnerabil prezidentialism agresiv, aflat de multe ori la limita Constitutiei.

Imi este din ce in ce mai greu sa gestionez un sentiment de mandire nationala, intr-o tara incapabila sa evite postura rusinoasa de a fi trasa de urechi fie de FMI, fie de UE. Noroc cu SUA care mai zice cate ceva de bine. Dar, evident, o face doar din motive pur subiective si conjuncturale…

Viata cotidiana a romanului este constransa la o silnica lipsa de temeiuri, in absenta normelor morale. Vad oameni care, pentru a castiga bani, pentru a-si asigura salariul, sunt gata sa “taca si sa inghita”, sa se transforme, vai, in yesmen-i, gata sa aprobe fie toate ineptiile sistemului de Stat, fie toate mojiciile sefului, fie pe cele ale patronului! Patron care, daca are cineva ceva de comentat sau daca incearca sa explice ca vede lucrurile intr-un mod diferit, iti ranjeste in nas de la inaltimea unei suficiente demna de o cauza mai buna sau de la inaltimea gipanului (barbarism lingvistic, derivat de la englezesc-ul jeep, o minunata masina americana, manelizata ingrozitor de “smecherii” autohtoni – n.a.) sau a vilei opulente din Pipera sau Baneasa sau Cotroceni: “Ba! Eu te platesc, asa ca, lasa mutrele!”. Ca si cum ti-ar face o favoare ca te plateste…! Uita ca, fara tine si fara altii ca tine, poate sa plece acasa si sa suga acadele pe bat! Desigur, exista si notabile exceptii! Ar fi tragic daca nu ar exista. Statul, in schimb, este un alt fel de patron: el te trimite acasa fortat vreo doua saptamani sau se face ca uita sa te plateasca sau mareste taxele sau elimina sporurile sau toate la un loc.

Ma intreb, insa, ce-ar fi daca toti angajatii ar pleca vreo doua luni acasa? Si, cei de la Stat si cei din mediul privat?…

Ca sa faci bani, pe de alta parte, suna tentant. Si, chiar te poti apuca, plin de entuziasm in Romania anului 2009, sa pornesti o activitate pe cont propriu. Ce senzatie de libertate! Te prinzi, insa, repede ca este doar o senzatie… Caci trebuie sa te confrunti cu sistemul adminstratiei financiar-fiscale, corupt in proportie de masa, ineficient in proportie de masa, plin de indivizi care nu cauta decat cum sa te amendeze si nicidecum sa te ajute sa nu mai gresesti – asta, daca ai gresit, caci de cele mai mult ori te amendeaza indiferent daca esti curat ca lacrima sau nu. Si, este aproape imposibil sa fii curat ca lacrima, deoarece frenezia normativa a guvernantilor autohtoni iti umple gura mai abitir ca o injuratura voluptoasa in traficul Capitalei. Apar ca ciupercile dupa ploaie, ca bubele de varsat de vant pe fundul de bebelus, ca pustulele pe raie pe pielea de magar, tot felul de ordonante, peste ordonante, care modifica legi (!), care au adus deja modificari altor legi anterioare si care introduc norme de aplicare la vechile norme de aplicare, fomularistica noua, care modifica vechea formularistica – dar, numai partial ca sa nu se modifice peste tot, am zis! -, programe de calculator care se modifica din trei in trei luni, se blocheaza din doua in doua saptamani sau care nu se stie cum pot fi utilizate sau de ce dau erori infioratoare si functionari publici “privatizati la locul de munca” ( = persoane platite cu un salariu lunar de catre Stat – pe baza taxelor si impozitelor colectate de la cetateni si firme – dar care nu isi fac treaba decat daca le dai spaga!). Desigur, si aici sunt exceptii notabile! Intre timp, 115.000 de firme isi intrerup activitatea, secerate de tirul impozitului forfetar (cu aceasta ocazie, bugetul nu mai colecteaza nici un fel de contributii de la cele 115.000 de firme!Sic!), C.N.A.S. anunta ca nu mai poate face plati catre cabinetele medicilior de familie, se preconizeaza (din nou!) scumpiri la mancare si imbracaminte (intre 15 si 25%, dar asta o sa vina dupa alegerile prezidentiale ca sa nu cada greu, intre timp, la lingurica alegatorului), economia reala se duce pe tobogan-ul incompetentei imbecililor care ne conduc si, ca formula magica de scapare din tembelismul carpato-danubiano-pontic, 800.000 de oameni intra in greva!
Si, ca sa nu uit, doar in ultimii cinci ani, “fabuloasa eterna autostrada aflata in constructie catre Marea Neagra” si-a mai marit un pic pretul initial si perioada de executie, ajungandu-se la vreo de cateva ori si ceva suma initiala, stabilita prin contract cu o firma americana, cu nume de rezonanta prusaca. Si, bineinteles, tot noi – mioriticii frustrati, platim facturile. Toate! Apropos, de ce n-a fost bagat in puscarie nici un ministru al Transporturilor pentru ticalosia sau cretinismul sau incompetenta numite semnarea si, mai apoi, derularea contractului pentru autostrada cu pricina?
Vai, pardon! Scuzati! Traim in Romania…!

(Va urma)

Preşedintele României: „o femeie romă, lesbiană şi atee”

noiembrie 1st, 2009

Remus Cernea este unul dintre candidaţii mei preferaţi, pe care am avut onoarea să îl cunosc personal toamna trecută la Cluj. Pe atunci eu eram în campanie, şi el îmi cerea să nu renunţi la ideile mele despre statul secular, chiar dacă asta ar afecta campania, ţinând cont de mentalitatea generală. Acum eu îi cer acest lucru: Te rog Remus, exprimă-ţi toate principiile despre necesitatea separaţiei reale dintre stat şi biserică, politică şi religie, şi cele despre toleranţă, la fel cum ai făcut şi înainte. Tu, prin această candidatură, ai acum şansa să duci aceste idei foarte importante în discuţia publică naţioanală. Dacă pot să spun aşa: această candidatură este o misiune în sine.

Şi din câte am văzut până acum, pot să zic numai de bine. Pe 27 octombrie Remus a lansat în sfârşit si la nivelul mass-mediei centrale de nivelul Realitatea Tv una dintre cele mai importante idei ale sale pe care am putut-o auzi şi citi înainte de a fi el candidat la preşedenţie. Sper că l-au văzut cât mai mulţi:

„România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie romă, lesbiană şi atee pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor.”

Este şocant să crezi că asta ar fi cu adevărat normalitatea? Eu cred că nu, deloc. Aici explicaţia o dă foarte bine Remus:

„Trebuie să avem modestia să învăţăm democraţia şi trebuie să facem eforturi să depăşim anumite prejudecăţi care privesc înfăţişarea, apartenenţa religioasă sau neapratenenţa religioasă a cuiva, preferinţele care ţin de viaţa privată, etnia etc. Din această perspectivă trebuie luată foarte în serios afirmaţia mea. Nu este deloc şocantă. Şocantă este doar într-o ţară în care prejudecăţile predomină. Într-o ţară deschisă, în care oamenii nu sunt judecaţi după criterii irelevante o astfel de afirmaţie este cât se poate de normală”

Eu însumi sunt într-u totul de acord cu afirmaţia şi eplicaţia lui Remus. Voi ce părere aveţi?

http://tihiczika.wordpress.com/2009/10/28/cand-va-fi-libera-romania/

Isteria pro și anti-Băsescu atinge cote alarmante

noiembrie 1st, 2009

Îmi bat gura de pomană de vreun an de zile publicând în paginile acestei reviste articole în care atrag atenția că disputa între susținătorii și adversarii președintelui Traian Băsescu este complet sterilă.

Argumentul meu este că, nefiind o dispută ideologică, ea nu reprezintă decât o gâlceavă între microbiști politici, așa cum sunt mulți români cu mentalitatea de chibiț (inclusiv „distinși intelectuali”).

Campania electorală pentru alegerile prezidențiale din 22 noiembrie a exacerbat această dispută între chibiții politici. Faptul este cu atât mai trist cu cât anul acesta miza alegerilor prezidențiale se reduce la realegerea sau nu a lui Traian Băsescu, punctul de reper al întregului discurs politic din România.

Nu mai e vorba ca în toate celelalte alegeri de două alternative, chiar vag conturate, în „dreapta” sau „stânga” (în fapt niște ficțiuni la nivelul scenei politice românești) – poate cu excepția înfruntării Iliescu – Vadim Tudor din 2000. De data această se înfruntă trei candidați principali – președintele Băsescu, liderul PSD Mircea Geoană și liderul PNL Crin Antonescu.

Partidele celor trei (la PD-L Traian Băsescu este lider de facto, chiar mai necontestat decât era Ion Iliescu la PSD când era șef al statului) au guvernat țara după 2004 în combinări de trei luate câte două și alcătuiesc ceea ce am numit „triunghiul toxic” al politicii românești.

Deci, nici urmă de diferențiere ideologică, nu, e o luptă surdă pentru putere în care invectiva și amenințarea au devenit argument suprem. Primeam zilele trecute un email circulat de un român din Diasporă care îl lăuda efuziv pe Traian Băsescu și referendumul său pentru un parlament unicameral.

Mai mult, o colaboratoare a revistei ACUM, sprijinitoare uneori critică a ideilor actualului șef al statului, mi-a trimis o pledoarie în favoarea unui parlament unicameral (temă de referendum folosită demagogic de Traian Băsescu, așa cum a folosit în mod demagogic tema scrutinului majoritar uninominal într-un referendum organizat simultan cu scrutin europarlamentar din noiembrie 2007) în care invoca numărul de state din UE cu sistem unicameral – 12 – față de 15 care au sistem bicameral.

I-am atras atenția că printre cele 12 se numără Malta, Cipru, Estonia, Letonia, Slovenia și Lituania, iar printre cele 15 Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania, Polonia și România și că cel mai populat stat cu sistenm unicameral din UE este Portugalia, cu 10 milioane de locuitori.

Mai era adăugată și o hartă a lumii cu cele două sisteme, dar și așa rezultă că cele mai mari democrații pe lângă cele europene – Statele Unite, Japonia, Canada, Brazilia, India, Africa de Sud, Australia – au sisteme bicamerale.

Nu se poate înțelege că în România nu sistemul bicameral în sine este de vină pentru neajunsurile parlamentului, ci în primul rând modul în care acest sistem a fost proiectat de felcerii care au elaborat cele două constituții din 1991 și 2003.

Iată până unde ajunge microbismul politic!!!

De cealaltă parte, o persoană care a postat un ecou cvasi-isteric la articolul în care salutat eșecul extremistului Ion Coja de a strânge cele 200000 de semnături necesare intrării în cursa prezidențială, mi-a reproșat că nu scriu un articol despre “pericolul” pe care l-ar reprezenta Traian Băsescu pentru democrația din România.

Și nici n-am să scriu o asemenea gogomănie. Este la fel de absurdă compararea lui Băsescu cu Ceaușescu, ca și pretenția sicofanților lui Băsescu că el este salvatorul națiunii.

Nu va face nicio mare diferență dacă Băsescu va fi reales sau dacă președinte vor deveni Geoană sau Antonescu, pentru că tarele sistemului politic românesc rămân aceleași.

Băsescu este o mare dezamăgire, un președinte care în pofida intențiilor bune s-a împotmolit într-un comportament haotic și o lipsă de tact cu care a antagonizat aproape toată clasa politică, fără de care, așa mediocră cum ea, nu-și poate aplica în practică progranul.

Geoană este un campion al oportunismului, care după ce a inițiat suspendarea din funcție a actualului președinte în 2007, a acceptat să intre la guvernare în 2008 cu partidul lui Băsescu, pentru ca în 2009 să dărâme guvernul din care a făcut parte PSD cu mai puțin de două luni înainte de alegeri. Mai e nevoie de vreun comentariu?

În ceea ce-l privește pe insipidul, incolorul și inodorul Crin Antonescu, e suficient să-mi aduc aminte de comparația cu Ion Iliescu din 1990, menită să-l pună într-o lumină proastă pe Traian Băsescu, ca să-mi dau seama că singurul lucru care-l motivează pe liderul PNL este ura sa profundă față de actualul șef al statului.

Triunghiul “toxic” PD-L – PSD – PNL rămâne pe fondul unei mediocrități generale a clasei politice românești care provine dintr-un electorat cu un slab grad de alfabetizare politică. Da, Brucan a fost optimist în opinia mea: în 20 de ani românii nu au învățat democrația într-un grad satisfăcător.

Bine, bine, îmi veți spune, dar ce propui, că la demolat știm că te pricepi.

Nimic nu propun, pentru că nu există o soluție viabilă de moment. Am propus acum 18 ani, când se elabora viitoarea Constituție, alegerea președintelui prin vot indirect. Nu era o soluție ideală, putându-se ajunge la situații ca cea de acum din Republica Moldova, dar era, în opinia mea preferabil.

Dar cum dumneavoastră, electoratul, doriți în proporție de 92% (după cum spun sondajele) să vă alegeți tătucul, nu-i așa, căruia să-i cereți după aceea socoteală pentru că pensia nu vă e suficient de mare, de corupția funcționarului de la poștă și de gropile de pe strada dumneavoastră, printre multe altele.

Ion Iliescu zicea că ăsta e „complexul lui Vodă” și știa ce zice pentru că el însuși era Vodă și tare-i mai plăcea ipostaza.

Ei bine, acum descurcați-vă singuri, dar nu vă mai plângeți, pentru că vă meritați soarta, mai ales pentru că v-ați angrenat în acest joc pro și anti-Băsescu la care sunt numai perdanți.

În plus, așa cum mai scris de atâtea ori, am promis în 1991 că nu voi vota niciodată altfel decât nul în alegerile prezidențiale, iar din 1996 n-am mai votat deloc în alegerile din România. Este o decizie de principiu, legată de opțiunea mea împotriva alegerii directe a președintelui și de faptul că îmi petrec prea puțin timp în România că să am dreptul moral să influențez cu votul meu rezultatul alegerilor din România. Este o opțiune strict personală, pe care nu o recomand nimănui altcuiva.

Ceea ce nu-mi ia însă dreptul să observ și să critic, aspru dacă e nevoie, această polarizare inutilă în jurul actualului președinte al României, polarizare care denotă, așa cum spuneam, nu doar nivelul politic mediocru al clasei politice, dar și al electoratului din care provin.

Minoritatea „imperială” dă semne de nemulțumire

noiembrie 1st, 2009

„Cine seamănă vânt, culege furtună”
(proverb românesc, cu originea în Biblie, Osea 8,7)

Dincolo de alegerea viitorului preşedinte care pare că acaparează toată dezbaterea publică, există o tensiune surdă care se întrezăreşte tot mai percutant în societatea din R. Moldova. Este tensiunea etnică. Din când în când, vibrează vizibil şi periculos. Un context politic instabil şi revanşard nu face decât să favorizeze o asemenea evoluţie care s-ar dovedi nefastă pentru întreaga regiune.

„Minoritatea imperială””

Datele recensământului din 2004 indică faptul că minorităţile naţionale din republică reprezintă 23,9% din populaţie, dintre care 8,4% sunt ucraineni (cu 2,9% mai puţini decât în 1989); 5,8% ruşi (cu 4% mai puţini); 4,4% găgăuzi şi 1,9% bulgari. Populaţia etnicilor ruşi este de 366.461, din care o treime sunt imigranţi recenţi, născuţi în alte părţi ale fostei URSS. Istoric vorbind, cei mai mulţi ruşi din stânga Prutului sunt veniţi după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1940, existau doar 6%, în 1959 procentul a ajuns la 10,2, atingând 13% în 1989. Cel mai mare flux de minoritari ruşi s-a petrecut în intervalul 1950-1980.

De fiecare dată, însă, când acest subiect intervine în discuţie, datele obiective, statistice, nu sunt suficiente. Deşi în declin demografic, ruşii din R. Moldova intră în categoria numită de literatura de specialitate „minorităţi imperiale”, ceea ce indică un profil atitudinal diferit.

Caracteristica acestor populaţii este un substrat specific al conştiinţei politice, bazată pe supremaţie din toate punctele de vedere: politică, culturală, economică. Deşi trăitori într-o societate în care nu au fost majoritari, aceştia nu i-au privit niciodată pe autohtoni ca pe egalii lor. Astăzi, când „carcasa imperială” s-a destrămat şi aceste minorităţi au pierdut dominaţia politică explicită, conştiinţa lor de sine a rămas, cel puţin la o parte dintre ei, tot imperială. Normalizarea se produce greu. Fenomenul nu este specific doar R. Moldova, dar, după recentele schimbări politice, devine în stânga Prutului din ce în ce mai acut.

Când nu atacă, Imperiul contraatacă!

Al doilea element care generează un statut special al „minorităţii imperiale” este legătura cu fostul imperiu. Reacţia celui din urmă este, de cele mai multe ori, constantă şi promptă, alimentând conştiinţa de sine a minorităţii rămasă pe un teritoriu de pe care imperiu s-a retras, cel puţin formal. Dincolo de conexiuni economice, culturale, mediatice, trebuie adăugate aici gesturile şi iniţiativele (geo)politice explicite. Sunt cunoscute numeroasele acte legislative prin care Kremlinul a avertizat că cetăţenii ruşi din fosta URSS intră în competenţele sale, de la cultură la… securitate. Semnificative sunt însă şi declaraţiile de pe teren, parte a întregului pachet dedicat acestor minorităţi. Ambasadorul Rusiei la Chişinău, Valeri Kuzmin, cerea oficializarea limbii ruse în R. Moldova, lucru necesar, spunea Domnia Sa, mai ales în contextul evenimentelor postelectorale din Moldova. Din acelaşi registru face parte şi declaraţia aceluiaşi reprezentant oficial referitoare la „Istoria românilor”, pe care nu o doreşte în şcolile din R. Moldova (declaraţie întâmpinată cu semnificativă tăcere de oficialii R. Moldova prezenţi la faţa locului). Dincolo însă de conştiinţă sau conexiune cu capitala fostului Imperiu, supremaţia „minorităţii imperiale” în R. Moldova mai este bazată şi pe… geografie.

Minoritatea de la oraş şi majoritatea de la sat

Există o problemă tulburătoare în analiza sociologică, respectiv cea a raportului dintre demografie, etnie şi politică într-o societate modernă. Concluzia este că simplele date statistice îşi dovedesc caducitatea, căci ceea ce contează, poate în primul rând, este repartiţia respectivelor etnii într-o societate. O etnie care deţine în masa populaţiei, bunăoară, procentul de 10%, dar se află în întregime repartizată în centrele urbane importante ale respectivului teritoriu, dobândeşte pe harta geopolitică un procent real mult mai ridicat, pentru că, în lumea modernă, spaţiul urban este creator de istorie şi de discurs public, pe când ruralul este mai degrabă „obiect” al istoriei. Influenţa unei minorităţi etnice în societate creşte, deci, direct proporţional cu locaţia ei. Cine domină oraşele, poate influenţa societatea, mai ales când gradul de ruralitate al acesteia este ridicat. Ilustrarea elocventă a acestei situaţii o găsim în stânga Prutului, unde procentul populaţiei de origine rusă se găseşte covârşitor în centrele urbane. Aceasta se reflectă şi în nivelul economic, dar şi în cel de educaţie al respectivei populaţii. În condiţiile unei societăţi piramidale, aşa cum este cea din R. Moldova, în care descentralizarea este, deocamdată, un deziderat, influenţa oraşului mare va rămâne semnificativă.

Pensionarii etnoimperiali

Activarea „minorităţii imperiale” s-a făcut urgent după schimbarea de putere de la Chişinău. Ceea ce ieri părea un accident, respectiv venirea pe fotoliul de la Chişinău a lui Dorin Chirtoacă, astăzi se transformă, pentru unii, într-un coşmar. Echipa AIE, mai ales unii dintre membrii săi, confirmă o realitate etnopolitică firească, o evoluţie pe care toată lumea o aştepta şi o intuia, dar cu care nu toată lumea este dispusă să convieţuiască senin.

Mişcările revendicative recente nu sunt în niciun caz decolorate etnic sau identitar, iar camuflarea lor sub stindarde „sociale” este doar un truc politic naiv şi periculos. Ieşirea agresivă în piaţă a pensionarilor din Chişinău este un exemplu perfect. Că există probleme sociale în capitală nu neagă nimeni, dar că mobilul celor din piaţă a fost numai social este greu de susţinut. Şi asta, pentru că pensionarii din Chişinău – „pensionarii de la Botanica”! – au un profil sociologic specific. Ei sunt, pe de-o parte, expresia emigraţiei ruseşti în RSSM, populaţii mutate direct din colţurile reci ale imperiului în apartamentele din Chişinău, Tiraspol sau Bălţi, apartamente la care un autohton venit de la sat jinduia, uneori, o viaţă întreagă, înghesuit în camera lui insalubră de cămin. Pe de altă parte, nu puţini dintre pensionarii Chişinăului reprezintă, direct sau indirect, aceea categorie de pensionari ai serviciilor de forţă din URSS (armată, servicii secrete, miliţie) care, după 25 de ani de muncă „în slujba patriei” s-a retras, pentru o pensie liniştită, pe malurile Prutului şi ale Nistrului, unde clima era bună, mâncarea şi vinul din abundenţă şi – lucru esenţial! – populaţia blândă şi bună vorbitoare de limbă rusă.

Dincolo de aspectul social, aceşti pensionari ai Chişinăului sunt (şi) una dintre expresiile acelei „minorităţi imperiale” orgolioasă, dispreţuitoare, care nu a învăţat niciodată limba română şi nu are de gând să o facă de aici încolo. Au trăit de fiecare dată mai bine decât băştinaşii şi nu i-au considerat niciodată egalii lor. Regimul Voronin i-a tolerat abundent şi le-a prezervat supremaţia, cel puţin la nivel simbolic (statutul limbii ruse, mass-media etc.). Acum lucrurile se schimbă, îşi văd statutul etnopolitic afectat şi reacţionează în consecinţă, scoşi în piaţă de lideri cu genealogii politice suspecte şi, probabil, extremiste.

(va urma)

Articolul a apărut inițial în Timpul timpul.md

Fabrica orașului meu

noiembrie 1st, 2009

Putem inventa azi orasul de maine? Da. Cu idei, cu proiecte si cu parteneriate public-private. Decarbonizarea si renovarea sunt primele doua mari provocari la care trebuie sa gasim raspunsuri. Altfel, viata agreabila devine imposibila intr-un centru de dezvoltare economica urbana.

Nu cred ca putem face lucrurile bine fara expertii de profil, fara dialogul direct cu decidentii si fara confruntarea creativa cu localnicii pentru a gasi mixul de solutii optime fiecarui oras in parte. Fie ca e vorba de Bucuresti – cel mai poluat oras din Europa, in care congestia traficului te sufoca zilnic. Fie ca e vorba de orasul meu natal, Zalau – desi superb ca amplasare, nivelul sau de dezvoltare este tipic unui oras de provincie dintr-o tara occidentala de acum doua decenii.

Ideea nu e noua. Primul proiect de acest fel l-am intalnit in Paris, in 2008, unde a aparut un astfel de forum de reflexie asupra inovatiei urbane, intre experti si antreprenori, condus de grupul Vinci.

Confruntarea punctelor de vedere legate de arhitectura orasului, de amenajare si mobilitate urbana, de serviciile de apa si energie, de eco-urbanism sau de agrement ar putea incepe cu cateva analize sociologice. De pilda, in Franta, astfel de analize au relevat ca mobilitatea urbana este mai importanta decat securitatea locului de munca si ca factorul timp este mai important decat factorul cost. Asta inseamna ca francezii sunt dispusi sa achite un pret mai mare pentru transportul in comun sau pentru accesul la infrastructura rutiera de viteza, in favoarea intensificarii si imbunatatirii infrastructurii de transport care-i leaga de zonele periferice si de cele exterioare oraselor. Pentru a permite consultarea publica pentru oricare dintre faliile dezvoltarii urbane, planurile publice trebuie sa propuna scenarii alternative si sa fie transparente. Unde gasim acum aceste propuneri la nivelul orasului in care traim? Eu nu le gasesc.

Un aspect complet neglijat in majoritatea oraselor romanesti este legat de rolul garilor. Ele nu mai sunt doar spatii de mobilitate, ci devin in toata lumea dezvoltata puncte de sprijin structural, spatiu de viata economica si culturala. In acest cadru merita reconsiderat si potentialul cartierelor din jurul garilor.

Fondurile publice pentru investitii sunt insa putine. Imprumuturile externe ni se scurg uneori printre degete si le pierdem. Asa cum s-a intamplat de curand cu cele 150 de milioane de dolari oferiti Ministerului de Transporturi de catre Banca Mondiala din cauza proiectelor intarziate cu anii.

In schimb, avem solutii accesibile la nivel local si greu destructibile de riscul politic care, prin schimbarea de garda la fiecare ciclu electoral, omoara germenii bunelor intentii ale predecesorilor. Este vorba despre parteneriatul public-privat (PPP), in care ambii parteneri gandesc pe termen lung. Aranjamentul contractual de tip PPP, intre autoritatile publice si mediul de afaceri, poate asigura finantarea, constructia, renovarea, managementul si chiar intretinerea unei infrastructuri sau furnizarea unui serviciu, urmand ca investitorul privat sa-si recupereze in timp cheltuielile. Printr-un PPP se pot diminua semnificativ costurile operarii unor potentiale modernizari in regim propriu. De pilda, in Marea Britanie studiile de profil au estimat economiile publice in regim PPP la circa o cincime din costul total al proiectului, fie el de infrastructura sau de servicii publice.

In Romania, parteneriatele PPP sunt asimilate contractelor de concesiune. In tari precum Croatia, SUA, India, China, Japonia, Malaysia sau Filipine numeroase proiecte publice au fost concesionate intr-o forma specifica numita Construire – Operare – Transfer (BOT sau Build-Operate-Transfer). In Canada, Australia sau Noua Zeelanda termenul folosit este BOOT (Build-Own-Operate-Transfer). BOT propune un sistem avantajos de finantare a proiectului public, in care partenerul privat investeste propriile resurse si in care recuperarea costurilor si a profitului se face pe termen lung, pornind de la un credit ce se acorda pe baza viabilitatii proiectului si nu pe baza credibilitatii entitatii creditate. Asigurarea creditului are loc cu insasi activele proiectului si nu cu activele celui imprumutat. La finalizarea perioadei de concesiune, obiectul contractului este transferat autoritatilor publice. Proiectele de acest fel sunt complexe, iar riscurile sunt distribuite intre partenerii publici si privati in functie de criteriul cost-eficienta.

Noul ghid privind concesiunile de lucrari publice si servicii, adoptat de curand (M.Of. nr. 512 din 27 iulie 2009, din ordinul Ministerului Finantelor si al presedintelui ANRMAP nr. 1517/9574/2009), este armonizat cu cerintele europene. El cuprinde nu doar procedurile de pregatire si de atribuire a contractelor de concesiune, ci si sugestii practice. Acest Ghid este distribuit tuturor celor interesati de catre Unitatea Centrala pentru Coordonarea Parteneriatului Public-Privat din cadrul Ministerului Finantelor. Ceea ce nu cuprinde insa ghidul mai sus mentionat este aranjamentul PPP de tip institutional. Cel din urma presupune participarea partenerului public si al celui privat intr-o entitate cu capital mixt (asociere in participatiune sau societate comerciala). Un studiu al PwC ne arata ca, la nivel european, aproximativ 40% din proiectele derulate in PPP iau forma institutionala si 60% iau forma contractelor de concesiune.

Cat timp dureaza pregatirea unui proiect serios in PPP? Aproximativ un an de zile. Perspectivele sunt pozitive. Parteneriatele public-private s-au dovedit solutii viabile peste tot in lume. Avertismentele nu lipsesc nici in acest caz. Fara o atenta monitorizare a procedurii de selectie si de derulare a proiectelor in PPP ne trezim ca el devine la romani un alt mijloc de inghitire a resurselor statului. Or, banilor publici trebuie sa invatam sa le adaugam valoare, cu vointa autoritatilor si cu sprijinul specialistilor si al comunitatilor locale.

http://www.andreeavass.ro/

ZILELE FRANCO-ROMÂNE ALE CINEMATOGRAFIEI ŞI AUDIOVIZUALULUI

noiembrie 1st, 2009

Ambasada Frantei in Romania organizeaza pe 30 si 31 octombrie 2009, la Hotel Novotel, a doua editie a Zilelor franco-romane ale cinematografiei si audiovizualului.
Cu acest prilej, profesionistii romani si francezi din domeniu au fost invitati sa participe.

Daca doriti sa intervievati participanti francezi va rog sa semnalati acest lucru in vederea realizarii unui program in functie de disponibilitati. (lista invitatilor atasata)
Va invitam de asemenea sa ne indicati pana la data de 28 octombrie la care atelier(e) si/sau conferinta(e) doriti sa asistati (conform programului atasat) pentru definitivarea listei partcipantilor.

ZILELE FRANCO-ROMÂNE ALE CINEMATOGRAFIEI ŞI AUDIOVIZUALULUI
30-31 OCTOMBRIE 2009, HOTEL NOVOTEL

Organizate de Ambasada Franţei în România în colaborare cu Ministerul Culturii şi Cultelor, aceste întâlniri din 2009 se vor concentra pe domeniul cinematografiei. Ele vor reuni, în jurul unor teme de interes comun, reprezentanţi ai instituţiilor şi organismelor publice şi private, producători, regizori, distribuitori şi societăţi de exploatare franceze si române.

Obiectivul constă în angajarea unui schimb de competenţe şi reflecţii pentru a favoriza noi colaborări între cele două ţări. Dna. Véronique Cayla, Director General al Centrului Naţional francez al Cinematografiei şi Dl. Eugen Şerbănescu, Director General al Centrului Naţional român al Cinematografiei, vor prezida aceste întâlniri.

Conferinţele şi atelierele vor permite abordarea unor teme ca finantarea în cinematografie, noul acord de coproducţie franco-român, transmisia digitala, educaţia prin imagine, tehnica scrierii unui scenariu şi formarea continua.

De asemenea, vor fi prevăzute două evenimente specifice: o adunare a reprezentantilor cinematografelor din cadrul reţelei Europa Cinemas România şi prezentarea selecţiei proiectelor de filme româneşti producătorilor francezi.

Atasat veti gasi programul complet si lista invitatilor.

Pentru interviuri: georgiana.miron@culture-france.ro
Pentru inscrieri: Madalina.DELEANU@diplomatie.gouv.fr

Ion Antonescu – un „brand” perpetuu al României???

noiembrie 1st, 2009
Ion Antonescu a fost executat prin împușcare la 1 iunie 1946 - foto: Muzeul Holocaustului, Washington DCIon Antonescu a fost executat prin împușcare la 1 iunie 1946 – foto: Muzeul Holocaustului, Washington DC

Adagii, de felul „Mareşalul a fost, de fapt, omul ţării sale”; „Ion Antonescu este mai prezent decât oricând în inima şi conştiinţa românilor”, deoarece „a făurit istorie” nu sunt reiterate astăzi doar în cadrul Ligii Mareşal Ion Antonescu ci şi în medii intelectuale la care nu te-ai fi aşteptat. De parcă s-ar ţine morţiş de a se insinua pentru zilele noastre un model de Conducător tip… Ion Antonescu.

O lucrare recent apărută – „Ion Antonescu, între extrema dreaptă şi extrema stângă” – purtând semnătura universitarului şi parlamentarului Petre Ţurlea adună pe parcursul a 450 de pagini o cantitate impresionantă de documente (în majoritatea lor informări, rapoarte etc. ale Poliţiei, Jandarmeriei, SSI) oferite ca tot atâtea argumente decisive pentru următoarea concluzie:

„Luptând împotriva extremei stângi comuniste şi a extremei drepte legionare aparent Ion Antonescu a fost înfrânt în 1946. Însă el, nu adversarii lui, a rămas în inima Poporului român”.

Autorul îl absolvă pe Conducător de orice responsabilitate pentru Starea Naţiunii (de atunci şi de mai apoi) şi a unor conaţionali (evreii, în primul rând) din răstimpul guvernării sale, susţinând că Ion Antonescu a fost în epoca sa unicul exponent demn şi curajos al Voinţei românilor.

Carte elogiată

Lucrarea, lansată la fundaţia N. Titulescu, s-a bucurat de o prezentare elogioasă din partea unor cunoscuţi istorici, ca academicienii Dan Berindei, Dinu C. Giurescu, Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu, prof. univ. Ion Scurtu şi George Potra, directorul instituţiei gazdă (instituţie prestigioasă, care de aproape două decenii stimulează circulaţia unor idei de mare interes ştiinţific şi istorico-politologic).

În cuvântul său, autorul – cunoscut pentru opoziţia sa la ceea ce el numeşte „campania împotriva lui Ion Antonescu”, inclusiv prin acte legislative şi dărmare de statui, prin „incriminarea Mareşalului în Raportul final al Comisiei Wiesel” ş.a.m.d. – se dovedeşte persistent în evidenţierea necesităţii recuperării memoriei Conducătorului. Astfel, dacă în iunie 1991 solicită şi obţine un moment de reculegere în Camera Deputaţilor, în memoria lui Ion Antonescu, în 1994 înaintează un recurs în anulare a procesului marii trădări naţionale desfăşurat în 1946, iar în 2009 îşi prezintă volumul amintit, în care Mareşalul apare înfăţişat ca un om pentru eternitate, bătut în nestemate: un om potrivit „poate singurul din acel moment capabil să redreseze ţara prin aceea că – „a salvat Statul Român; a luptat pentru refacerea hotarelor; a luptat împotriva comunismului; a păstrat autonomia întocmirilor şi instituţiilor fundamentale ale naţiunii române”. Tot atâtea virtuţi şi realizări pentru care Ion Antonescu a rămas ca erou naţional pozitiv în inima şi conştiinţa românilor”.

De ce nu şi în inima evreilor, rromilor, familiilor de ostaşi căzuţi pe frontul de est ş.a., unde în adevăr Conducătorul se află … dar nu ca un erou pozitiv, ci ca o… rană deschisă?! După cum recunoaşte, într-o lucrare mai veche, însuşi academicianul Dinu C. Giurăscu :

„Mareşalul poartă răspunderea deportării evreilor basarabeni şi bucovineni în Transnistria, din care cel puţin 108710 au pierit. Poartă răspunderea războiului”

care, aş adăuga eu, a sacrificat sute de mii de români, a îndoliat un Mont Blanc de familii şi – s-o spunem pe cea dreaptă – a atras bolşevismul în România… ca un magnet. Dar nu intrăm în discuţia deschisă de autor şi potrivit căreia I.A. a ales singura soluţie posibilă şi necesară pentru acel moment istoric, soluţie pentru care a avut „sprijinul covârşitoarei majorităţi a opiniei publice pentru intrarea în război şi eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, invadate de U.R.S.S. în 1941”, căci, altminteri, „România risca să fie împărţită între Soviete şi Reich?!

Nimic despre Holocaust

În istorie nu se judecă după eventualitatea „dacă”: şi în mică măsură, doar după rezultatul final. Se poate judeca, însă, de ce acest război trebuia dus până mult dincolo de Bug, unde se afla hotarul unei Transnistrii populate de veacuri şi de etnici români – după cum se susţine într-o altă lucrare prezentată şi mai recent la aceeaşi Fundaţie . Între 1941 – 1944 în acest teritoriu, după cum se ştie, au „locuit” şi evrei, rromi (deportaţi din România), despre care în aceeaşi lucrare se arată cu deplină corectitudine în ce condiţii şi cu ce rezultat (moartea prin înfometare, mizerie, boală, asasinat). Consecinţe pentru care responsabilitatea majoră revenea Statului român şi conducătorului său de atunci.

Din păcate, acest „episod”, fără a fi trecut total cu vederea în lucrarea lui Petre Ţurlea, este fie încadrat în lupta dreaptă contra extremei stângi dusă de Ion Antonescu, fie motivat prin aceea că Mareşalul are meritul de a fi salvat de la deportarea totală viaţa a peste 300000 de evrei din România. Deşi respectiva „salvare” a vieţii unei jumătăţi din evreimea română este reală – explicaţia istorică a acestui fapt, benefic şi pentru ţară, nu scuză deportările şi nici nu oferă răspuns la întrebarea privind calitatea vieţii evreilor în acei ani sub ameninţarea continuă a deportării şi fenomenologiei reale a prigoanei. La documentarea vastă existentă în acest sens, lucrarea aici în discuţie nu face decât vagi şi neconcludente trimiteri; ba se insinuează chiar că este neştiinţifică şi denigratoare cu orice preţ la adresa măsurilor luate de Mareşal. Pentru P.Ţ., concluziile „Raportului” final al Comisiei Wiesel, de pildă, ca şi impresionantele sale anexe documentare nu exprimă decât un „adevăr al învingătorului”, al oficialităţilor noastre actuale, care pun orice prezentare publică pozitivă a Mareşalului sub ameninţarea cu închisoarea. Adevărul susţinut însă de P.Ţ. este doar cel purtat „în inima poporului român”. Am zice un adevăr al sentimentelor, şi nu al lucidităţii istorice.

Deşi, mărturisesc că în activitatea mea de etnolog, cercetător la teren al unor sentimente populare cu reflex în folclor şi etnografie, nu am putut găsi dovezi pregnante şi concluzive în acest sens. Şi nici în sondajele de opinie purtate în mediul urban. Este drept însă că există şi adepţi ai cultului antonescian, vehiculat de Liga Mareşal Ion Antonescu şi nu numai. Y compris în cartea profesorului P. Ţurlea.

Antonescu și extremele

O analiză obiectivă a rolului şi locului lui Ion Antonescu în istoria României dezvăluie însă că Mareşalul nu era nici pe departe echidistant de extrema dreaptă pe cât era de extrema stângă, prin crezul său mărturisit şi antibolşevismul practicat şi exprimat prin însuşi războiul purtat, fără oprire în spaţiu şi timp, pe pământ rusesc.

Depărtarea sa de extrema dreaptă însă, bogat documentată în carte prin ilustrarea conflictului său cu mişcarea legionară soluţionată în rebeliunea din ianuarie 1941 nu este însă concluzivă în privinţa politicii de dreapta dusă de regimul antonescian. Acest lucru îl semnala încă liderul ţărănist N. Carandino într-un articol apărut în „Dreptatea” (24.01.1945), arătând că: „în urma înlăturării de la putere a împotrivirilor legionare, după rebeliune, programul Gărzii de Fier a fost totuşi continuat”, Mareşalul devenind astfel continuatorul moral al lui Corneliu Codreanu. Este mai presus de orice îndoială că gândurile şi faptele Conducătorului îl prezintă drept: adept al totalitarismului, al dictaturii, al identificării statului cu persoana conducătorului, al ideologiei naţionalist-extremiste (şovine, xenofobe şi antisemite).

Dar înainte de orice, adept al organizării statale şi economice pe baze corporatiste, antiliberale, antidemocratice, antiparlamentare. Mareşalul putea astfel cu îndreptăţire ideologică pe filieră codrenistă să spună despre sine „ţara sunt eu, legile şi decretele pe care eu le promulg circumscriu legalitatea ce trebuie respectată întocmai”. Cum arătau aceste legi, putem deduce din nenumăratele acte de stat purtând semnătura Conducătorului, atât în perioada legionaro-antonesciană, cât şi în cea guvernată fără legionari. Circa 100 de acte normative au avut ca efect spolierea populaţiei evreieşti, deportările din Basarabia şi Bucovina, prigoana evreilor din restul României. Pogromul din Iaşi (iunie 1941) scontat cu peste 10000 de victime evrei, potrivit comunicatului Preşedinţiei Consiliului de Miniştri nr. 244/30.06.1941, a fost motivat prin aceea că „au fost executaţi doar 500 iudeo-comunişti, duşmani ai poporului român”.

În lucrarea prof. P.Ţ., situaţia minorităţii evreieşti în anii regimului antonescian nu constituie o preocupare decât în măsura în care lupta lui Ion Antonescu împotriva extremei stângi presupunea şi biruirea iudeo-comunismului. Dar, oricât s-ar fi străduit autorul să-i regăsească pe evrei în structurile şi acţiunile P.C.R. (d. R) dictate de Moscova, nu se putea documenta că ei reprezentau o extremă stângă care să ameninţe ţara. Pe cale de consecinţă, nici Holocaustul din România – în care responsabilitatea majoră revine Conducătorului statului român (ca expresie a extremismului său de dreapta) – nu reţine atenţia autorului. Mai curând reţine atenţia responsabilitatea legionarilor în prigonirea evreilor până la rebeliune şi uciderea unui mare număr de evrei în cursul acesteia. Se prezintă chiar un bilanţ al anarhiei legionare din perspectiva luptei lui I.A. pentru întronarea unei legalităţi care să conducă spolierile la care erau supuşi evreii spre vistieria statului şi nu spre beneficiul prădătorilor individuali legionari. Un comunicat al PCM din 30 octombrie 1940 îi menţiona expres pe evrei ca victime a ilegalităţilor comise de legionari. Ulterior, „Cartea Albă a rebeliunii”, volumele „Pe marginea prăpastiei”, broşura „Fărădelegile legionare”, analizate în lucrarea lui P.Ţurlea vor detalia până la amănunte excesele legionare în general, şi chiar cele împotriva evreilor.

Antisemitism fățiș

Lucrarea nu dovedeşte însă aceeaşi consecvenţă în descrierea etapei „legaliste” antonesciene, de spoliere şi luptă împotriva evreilor, consideraţi în bloc „duşmanul intern” necesar a fi supus terorii sub motivaţia de iudeo-comunism sau, pur şi simplu, de stringenţă a înfăptuirii purificării etnice. Or, pentru o evaluare corectă a personalităţii lui Ion Antonescu – sub raportul concepţiilor şi acţiunilor sale – „stringenţa purificării etnice” (oferită drept cheie pentru rezolvarea unei promise prosperităţi a României, ca „ţară a românilor şi pentru români”) deţine un loc central. Pe acest tărâm a existat o unanimitate de vederi între Conducător şi Legiune; au diferit doar metodele de înfăptuire. Ion Antonescu şi-a asumat şovinismul, xenofobia şi antisemitismul ca şi Corneliu Zelea-Codreanu. Din perspectivă democratică, asemenea ţel viciază grav locul şi rolul unei personalităţi în istorie.

A-l reabilita pe Antonescu dăunează nu doar adevărului istoric, ci şi Binelui public, brand-ului potrivit căruia poporul român excelează prin generozitatea sa față de alții, are valoarea dreptății și respinge ideea purificării etnice. A pretinde că Mareșalul se află în inima românilor nu se explică decât printr-o comuniune de simțire a unora, anacronică vremurilor noastre, echidistante într-adevăr atât de extremismul de dreapta al naționalismului obtuz, cât și extremismului de stânga.

Nu este liberă o naţiune care îşi persecută o minoritate, o categorie socială sau sexul care reprezintă mai mult de jumătate din naţiune. Potrivit unei butade larg circulate în interbelic, adevăratul democratism se poate aprecia după atitudinea faţă de evrei, plebei şi femei (a nu se citi F.M.I.).

Lupta pentru puritate etnică nu a fost o luptă împotriva iudeo-comunismului, deoarece era bine cunoscut – iar imensitatea informărilor de Poliţie, Siguranţă, Jandarmerie, Armată atestă că dacă mulţi comunişti (din puţinii existenţi) erau evrei, un număr infim dintre evrei erau comunişti. Gogoriţa iudeo-comunismului vânturată pentru a motiva crimele de la Iaşi, din Basarabia şi Bucovina, din Odessa sau din imperiul transnistrean al morţii nu mai poate convinge de „dreptatea Conducătorului” în acţiunile antievreieşti . La Odessa, în toamna lui 1941, când s-a produs aruncarea în aer a Comandamentului Român, deşi la momentul informării Conducătorului despre odiosul atentat se cunoşteau deja făptaşii (NKVD-iştii ruşi) totuşi Mareşalul a dat ordin ca represaliile să rezide în nimicirea unui număr uriaş de evrei (circa 23000). Ordinul a fost executat în următoarele două zile.

Poate fi considerat un asemenea dictator un Om în inima poporului român, un Om pentru eternizarea naţiunii sale???

Etnosociologul Hary Kuller lucrează la Centrul de Istorie a Evreilor Bucuresti

IN MEMORIAM arh. Ion Berindei (1947 – 2009)

noiembrie 1st, 2009

Sâmbătă 17 octombrie 2009 la ora locala 5 a.m. a
decedat intr-un spital din Boston (U.S.A.) colegul arhitect ION BERINDEI
(1947 – 2009).
Suferise de Fibroza Pulmonară Idiopatică, maladie deocamdată incurabilă,
pentru răzbirea căreia Ion şi-a donat corpul la Harvard Medical School.
Ceremoniile de pomenire au avut loc în Bucureşti 23 octombrie 2009
ora 13:00 la Biserica Precupeţii Vechi din str. General Ernest Broşteanu,
iar în Statele Unite duminică 25 octombrie 2009 ora 14:00 la St. Mary Our
Lady of the Nativity Orthodox Church pe 8 Addison St. din Chelsea, MA.

Filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România este alături de
familie, prieteni şi colegi în greaua pierdere suferită.

Deconstrucţia Avangardei- Interviu cu poetul YZ

noiembrie 1st, 2009

Partea 2-a

\”Lacrimosa preciosa
velum, delirul albului furnir
cămila conturnată în acustic miel
în boarea serilor de cox
prin fiorul cărţilor, ahh pergamentul dox
cu policarul încordat cât praştie goală
te sun vocal, esti un şofar ţinut în poală
nacelă submarină ce trece prin ecluze
gorneam din lustruite buze
bistrouri galbene de bere
cântam flămânzi, cădeau din ceruri pere…\”
(AG)

AG: Câtă nebunie găsim în vorbe… Pentru al doilea interviu cu poetul YZ propusesem iniţial ca subiect tentativ scandalurile şi crizele avangardei. Prompt, fără multă zăbavă YZ plonjează direct în farsa Dadaiştilor, intentată lui Barrès în anul de graţie 1921..
Să-l ascultăm:

YZ:
«În primăvara anului 1921, Dada îi intentează un proces farsă academicianului şi deputatului Maurice Barrès, acuzat de \”atentat la siguranţa spiritului\”. Această parodie, cu anunţuri, afişe, pregătirea actelor de audiere seamănă excesiv cu un proces veritabil şi îi divizează pe dadaişti. Tzara, Picabia, Georges Ribemont-Dessaignes, Satie, Pansaers nu prea gustă ideea unui tribunal, mai ales unul revoluţionar. Tzara, fidel rolului său de catalizator, observă : « Nu este toată lumea preşedintele mişcării Dada? » El, fondatorul, nu va interveni decât ca \”martor\”, lăsându-l pe Breton să conducă procesul. În cauză e pusă renegarea de către Barrès, patriot naţionalist anti-dreyfusard, a tinereţii sale anarho-socialiste. E vorba de devenirea oricărei atitudini revoluţionare, dar Barrès nu reprezintă nimic pentru Tzara. Procesul se transformă într-o farsă: Breton e preşedinte, Ribemont-Dessaignes un acuzator public singular, Aragon asigură apărarea împreună cu Soupault, Jacques Rigaut care e martor, refuză să jure. După ce o polemică publică divizase Franţa în privinţa oportunităţii de a înmormânta un soldat necunoscut sub Arcul de Triumf, Benjamin Péret năvăleşte îmbrăcat în soldat necunoscut, cu mască de gaze, întrerupând dezbaterile în germană. Patrioţii, avertizaţi nu se ştie cum, se arată ameninţători. Benjamin Péret se retrage prudent. Tzara împinge cu virtuozitate acţiunea spre deriziune: \”N-am nicio încredere în justiţie, chiar dacă această justiţie e făcută de Dada. Veţi fi de acord cu mine, domnule preşedinte, îi spune el lui Breton, că nu suntem cu toţii decât o bandă de ticăloşi şi că, în consecinţă, micile diferenţe, ticăloşi mai mari sau ticăloşi mai mici, n-au nicio importanţă\”.
Breton este pe cale să piardă controlul şi, în disperare de cauză, i se adresează lui Tzara: \”Martorul vrea să treacă drept un imbecil desăvârşit sau caută să fie închis?\”. Tzara ştie încotro bate: \”Da, ţin să fiu considerat un imbecil desăvârşit şi nu caut să scap din azilul în care-mi petrec viaţa\”. Într-un sens, totul a fost spus între Breton şi Tzara. \”Idioţenia pură\” reclamată de Dada nu acceptă să cadă în recuperare.
Tzara a ieşit din sală trântind uşa. Picabia a plecat împreună cu prietenii săi când Aragon a început o pledoarie \”abilă şi strălucită\” (după Soupault), care exprima \”mai degrabă o condamnare a tribunalului decât o apărare a acuzatului\”. Juriul l-a condamnat pe Barrès la douăzeci de ani de muncă silnică. Ştim din Littérature că, la ora când aprodul întreba cu voce ridicată \”Sunteţi prezent, Barrès?\”, scriitorul naţionalist \”perora la Aix-en-Provence despre sufletul francez în vreme de război. Câţiva tineri provinciali îl ascultau cu gura căscată pe academicianul şi deputatul de la Paris\”…

AG:
Scandalul aici pomenit implica doar clica lui Breton. Tzara era la începutul dadaismului, Geo Bogza striga şi el: \”Academicieni bărbieriţi-vă pe creier\”. Apăruseră câţiva avangardişti declaraţi, revistele Alge prezentau pictori şi tineri poeţi de geniu: Brauner, Voronca, Roll… Am nevoie de ceva ordine în haos, ai putea clasifica poeţii români în ordinea preferinţelor? Bănuiesc că va lipsi din listă numele Gherasim Luca, un preferat al meu, dar propun să lăsăm polemica în jurul lui pentru o altă ocazie.

YZ:
Aş vrea să-ţi menţionez faptul că vorbim aici despre lucruri care s-au întâmplat în câteva decenii, nu s-au întâmplat toate în aceiaşi ani.
Pentru că totuşi acest interviu pare să fie numai despre avangardă (ştii, la un moment dat semăna puţin Bacovia cu avangardiştii! De fapt, toate drumurile literare, în secolul XX, par a ajunge, într-un fel sau altul, la avangardă, iar când nu ajung la avangardă, măcar la modernismul moderat.), hai să-ţi îndeplinesc dorinţa (ai bănuit bine că lipseşte Gherasim Luca, şi lipsesc de asemenea toţii avangardiştii care nu sunt români):
Tristan Tzara
Ilarie Voronca
Saşa Pană
Gellu Naum
Stephan Roll
Ion Vinea
N-am citit totuşi prea multe din ce a scris Bogza, aşa că nu mă pronunţ asupra lui. De fapt, nici de la Tristan Tzara n-am citit multe, dar nici n-aveam cum. În orice caz, mi-a plăcut atitudinea lui. Care a avut poate unele lacune în perioada sa marxistă, dar tot e bine dacă a încercat să balanseze pseudo-proletcultismul şi suprarealismul, deşo pare o combinaţie contradictorie. N-am citit prea multe din acea perioadă, dar dacă este să mă iau după \”Phases\”, o carte din 1949 din care am tradus nişte fragmente, chiar încerca să menţină un echilibru – fin, dar existent. Totuşi prefer atitudinea lui din perioada în care semnase împreună cu alţi dadaişti un manifest în care se spunea că proletarii, la urma urmei, sunt tot ai burgheziei, ceea ce e perfect adevărat. Isidore Isou, care reluase unele idei şi atitudini ale lui Tzara, spunea că societatea ar trebui în viitor să lase loc şi unei pături sociale aparte, şi anume \”creatorii\”…
Cam asta e, ordinea acestei liste se schimbă permanent, în unele zile Saşa Pană îmi pare mai tare decât toţi, alteori am senzaţia că Gellu Naum e cel mai mare poet român după Eminescu, uneori Ilarie Voronca mi se pare cel mai savuros, dar mai întotdeauna Tzara este un reper… N-ai zis dacă să-i enumer pe toţi, n-aş avea spaţiu atunci şi nici nu i-am citit pe toţi, deşi am citit cel puţin câte un text de mai toţi.
În ceea ce-i priveşte pe pictori, ordinea ar fi cam aşa:
Victor Brauner
Jacques Herold
Jules Perahim
Jean David
Şi i-aş menţiona şi pe Gellu Naum, Paul Păun şi Dolfi Trost, căci ei toţi făceau şi picturi/desene, nu numai poezii…

AG: Eşti, se pare, un mare admirator al poetului român Gellu Naum. Cum era apreciat poetul în România postbelică? Ai difuzat \”Crusta\”, poem minimalist, ne atrage imediat atenţia prin reducere, sublimarea textului. Cum scria Gellu Naum în anii de oprimare spirituala?

\”Crusta\”
de Gellu Naum

Oraşul avea o singură casă
casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă

în tot acest timp copiii
creşteau şi puneau o singură întrebare
pe când adulţii nedumeriţi şi superbi
scădeau scădeau surâzând

YZ:
Înainte să sar la subiect, vreau să menţionez că Gellu Naum, până în 1968, era foarte puţin cunoscut, şi aproape exclusiv pentru Cartea cu Apolodor. Da, a scris literatură pentru copii, a trebuie să scrie şi câteva cărţi proletcultiste şi multe traduceri ca să supravieţuiască financiar, dar, după ani, nu i-a plăcut să mai deschidă subiectele acestea. Într-un dicţionar de autori al vremii, el era prezent doar ca scriitor de literatură pentru copii. Dar, la nivelul sertarului său, era încă suprarealist. Şi nu oricum, ci un altfel de suprarealist. Criticii au văzut diferenţa când a lansat în 1968 “Athanor” – poezia lui Gellu Naum devenise mai mult decât gumă de mestecat pentru entuziaştii suprarealismului, era chiar poezie în cel mai bun sens al cuvântului.
A început să fie apreciat cu adevărat după anii ’80. Până în anii ’90 a mai luat el premii, dar avalanşa de premii a început abia după ce a luat un premiu… din Republica Zair! Cine mai e în temă ştie că Republica Zair/Congo e o pepinieră de francofonie a Africii – deci, nu e chiar de mirare că a fost premiat pentru ediţia româno-franceză “Partea cealaltă/L’autre côté”, şi totuşi sună de-a dreptul suprarealist. Dar să revin la ce vroiam să spun.
Se spunea la un moment dat că Gellu Naum a publicat chiar în 1958 (sau în 1965, nu ştiu exact) poemul Heraclit, drept consecinţă primind ameninţări din partea Securităţii. N-aveam o sursă sigură, dar am aflat de curând dintr-un interviu cu Lyggia Naum din 2003 povestea integrală:

\”Într-o zi (…), Ivaşcu, director pe atunci la Contemporanul, l-a chemat pe Gellu la redacţie, în ideea de a-i publica un poem. Nu i se mai ceruse niciodată vreun text spre publicare, în acea perioadă, dar acum era nevoie să se demonstreze că Gellu Naum nu a fost omorât, ci că, dimpotrivă, e publicat. Poemul care a apărut în Contemporanul se numea Heraclit. După apariţie, am început să primim zi şi noapte nenumărate telefoane cu înjurături, ameninţări cu moartea, din partea unor oameni care spuneau cel mai adesea că sunt ingineri, studenţi, muncitori. Printre toate aceste telefoane îngrozitoare, mai sună şi câte o fată sau un băiat, care vorbeau în şoaptă şi ziceau: \”Ştiţi, s-a prelucrat la noi în cămin, dar noi suntem dintre cei care ţinem cu domnul Gellu Naum\”. Nu înţelegeam absolut deloc ceea ce se întâmplă. Au apărut scrisori pline de indignare la adresa poemului şi în Scânteia. Am făcut atunci o cerere la Telefoane pentru a avea lista numerelor de la care eram sunaţi. După o zi de la cererea asta, nu ne-a mai sunat nimeni. Ne-au căutat însă cei de la Telefoane şi ne-au întrebat dacă mai suntem sunaţi ca în zilele trecute, am spus că nu şi atunci ne-au răspuns că, în acest caz, dat fiind că nu ne mai deranjează nimeni, nu mai au de ce să ne comunice lista respectivă. Aşa am înţeles ce s-a întâmplat. Şi mai târziu am aflat că ceea ce l-a apărat pe Gellu în mod special a fost faptul că era atât de cunoscut în străinătate. Întimplarea a făcut însă că, în 1995, revista Poesis să realizeze un număr închinat lui Gellu, care împlinea atunci 80 de ani. Am citit în acel număr un text scris de Caius Dobrescu, pe care atunci nici nu-l cunoşteam prea bine. În acel articol, Caius povestea cum, pe când avea 16 ani, a dat de o copie a unei scrisori a tatălui lui, care era inginer la „Tractorul“ Braşov. Era o scrisoare adresată ziarului Scânteia, în care scria că Gellu Naum trebuie trimis la Canal, că asemenea oameni strică tineretul patriei. Caius spune cum a plecat atunci de acasă, ţipând la tatăl lui: „Vrei să-l trimiţi la Canal pe cel mai mare poet al nostru!?“. Asta cu toate că tatăl său încerca să îi explice că a fost pus să scrie acea scrisoare. După cum se vede, problema Gellu Naum a fost prelucrată în şedinţe şi oamenii au fost obligaţi să scrie toate acele scrisori din Scânteia…\”
Ulterior, Caius Dobrescu formulează o replică la acest interviu, în care aduce unele precizări despre \”Scrisoarea tatălui meu\”:
1) n-a fost comandată de nimeni, ci a reprezentat o reacţie de lectură absolut liberă, personală şi spontană;
2 ) nu era adresată organului PCR Scânteia, ci revistei culturale Contemporanul;
( 3 nu conţinea nici un fel de obiecţii din perspectiva ideologiei proletare, ci doar obiecţii estetice, conforme cu un gust, e drept, profund conservator, „burghez “
4 ) nu era redactată în limbă de lemn şi nu conţinea nici un fel de invective la adresa dlui Naum, nici un fel de îndemnuri la linşaj colectiv sau, Doamne fereşte!, la „trimiterea la Canal“, ci era o compunere, e drept, ironică, dar civilizată, care se limita la comentariul versurilor. Singura referire la Canal în relatarea conflictului legat de poezia lui Gellu Naum dintre tatăl meu şi mine (survenit, de altfel, la 17 ani după publicarea sus-amintitului poem) se produce în momentul când mărturisesc că, nereuşind să impresionez cu argumente estetice care mie mi se păreau evidente, recurgeam la strategia culpabilizării şi susţineam că reacţiile negative din partea cititorilor ar fi putut fi folosite (chiar împotriva literei şi spiritului lor) pentru a trimite un poet la Canal.\”
Şi, mai departe, susţine că, de fapt, tatăl lui asociase instinctiv dicteul lui Naum cu \”confuzia valorilor, haosul moral şi intelectual pe care, asemenea tuturor celor formaţi în structurile şi/sau în spiritul României interbelice, le detesta la lumea comunistă\” ş.a.m.d….

AG:
Se ştie că Naum prin valoarea operei sale îşi câştigase dreptul de a nega pe marele Breton. Fără îndoială el ramâne un poet gigantic al secolului XX. Cred că între voi doi există o afinitate despre care Bacovia ne spune:
\”Cu gândul meu la tine
Am intâlnit aspecte similare
Părea că eşti chiar tu
Doar sufletul tău mai rămâne să difere..\”
Ai scrie o poezie anti-Naum aşa cum ai scris o stanţă \”antibacoviană\” plină de culoare şi aer burlesc, poznaş?

\”antibacoviană\”

copacii verzi şi copacii roz
papucii mei sunt monumente ale naturii
copacii verzi şi copacii roz
înălţimea e joasă sublim pântecul pământului
copacii verzi şi copacii roz
în palmieri cântă maimuţele samba hawaiian
copacii verzi şi copacii roz
zâmbetele cresc pe fiecare figură
copacii verzi şi copacii roz..

(20 august 2009)

YZ :
Trebuie să menţionez faptul că Naum nu îl nega deloc pe Breton, pur şi simplu nu îi mai plăcea poezia lui Breton, care, se ştie, n-avea o stanţă la fel de radicală a lui Naum. El vorbea cu evlavie Simonei Popescu despre Breton în felul următor : «Gândeşte-te, îmi spunea, omul ăsta a coagulat toate marile idei ale secolului, a schimbat mentalităţile, a schimbat lumea. Uită-te puţin în jurul tău. Îmi pare rău că, tânără fiind, n-ai cum să compari. Crede-mă că a reuşit să zdruncine vechile şi falsele certitudini – asta nu-i puţin lucru». Concluzia se impune de la sine…
Acum 20 sau 50 de zile, poate că aş fi fost dispus să fac chiar o poezie anti-Naum. Dar acum sunt puţin prea împăcat cu lucrurile ca să mai am grijă să mă opun la vreo tendinţă sau alta. Realizez că asta este soluţia cea mai bună. În 2008 m-am decis să citesc totuşi şi alte cărţi în afară de cele ale lui Cărtărescu (bibliografia sa părând un soi de cosmos în sine) – şi, astfel, am reuşit, în cele din urmă, să ajung la Gellu Naum şi restul avangardei, înainte de asta la unii dintre simboliştii francezi şi români (oh, Iluminaţiile lui Rimbaud…), la onirişti, chiar la Blaga, am încercat chiar şi câţiva tradiţionalişti, în mod curios nu prea am citit din postmodernişti… În fine, ştii care e ideea? Că ar fi mai bine poate să nu ne mai îndeletnicim aşa de des cu antagonizarea şi opunerea, poate ar trebui să fim ca frunza care se lasă îmbrăţişată de direcţia vântului… Acestea fiind zise, n-aş mai putea scrie acum nici măcar o antibacoviană. N-am nimic împotriva lui Bacovia sau împotriva tradiţionaliştilor sau împotriva fracturiştilor, fiecare îşi croieşte propriul drum. Şi mai e o chestie: oare ideile noastre chiar sunt ale noastre? Poate că există cu adevărat acea inspiraţie, acel suflu divin de care ziceau poeţii antici! Şi atunci n-am face decât să culegem nişte fructe din copaci, şi atunci ar dispărea orgoliul, ar dispărea nevoia de copyright. (Ştiaţi că nu există copyright în industria muzicală din Palau?) Pentru că pe undeva se intersectează toate poeziile, toate cărţile. Într-un imens metatext, cum ar zice textualiştii. La ei (şi nu numai), lumea este un metatext. Şi, la urma urmei, au dreptate. La univers îi se zice UNIVERS. Adică un singur vers. Nu că ar fi un singur vers, o singură partitură, doar că toate partiturile sunt UNA aş zice.

AG:
Întors din Germania la finele lui Oktoberfest, îl gasesc pe YZ expandat şi eflorescent în lipsa mea, activ pe grupul de discuţii Farfuridis. Acolo YZ se desfăşoară cu impetuozitatea sa neparalelă în spaţiul internetic cunoscut, poetul ne invită la cercetare, ţintele sale literare sunt ecologic-futurist-organizate, ne simţim ca într-o grădină zoologică paralelă cu delirul verilor de august petrecute lângă mare. Girafe roz? o odă a nonsensului organizat ce ne trimite în postmodernism? A da… lipseşte doar Ilarie pe Lună cu un aparat Morse legat de casetofonul respiraţiei poetice ..

\”sunny side of the moon”
lui ilarie voronca

luna tico zmeură de televizor pe alb
urcă hidrargirul cât în apă caribu
pudră stereofonică în cântar de 5 eclipse
când eram la piaţă am văzut o cutie cu banane din surinam
dovadă existenţială că surinam există
cu cele 162 de kilograme de nisipuri solare în buzunar
cu papaya astrolongata şi assossissanssos
nu se ascunde nimeni sub pături
cerneala urcă plină de încăpăţânare
lumina urcă plină de încăpăţânare
curcubeu de casetofon organic
creaturile lui miró dansează în oraş
spălat
pieptănat
oceanat
ecranat
omul de pepene
cu trei culori sub mustaţă
gustul desăvârşit
pentru foi colorate de napolitană
câte o fântână pe fiecare hectar
podul de sticlă
sintetizator
şi la fiecare semafor
se înalţă muzicile de girafe roz
acum şi în vecii vecilor amin

(1 august 2009/ora 19:10)

Apoi diapazonul se schimbă, YZ focusează pe Leonid Dimov, în rime! O formă, se pare, pe cale de dispariţie.
Ne simţim pierduţi în ambiguul mesajului, tonurile voit imposibile, e oare vers sau poate doar imagine de carnaval? Oricum rămânem în braţe cu întrebarea «ce e viaţa.. pentru un vizigot bufon»?

YZ : Rocă barocă sau Stampă negustorească
lui Leonid Dimov

Fructe de mare, învelite în ciocolată,
Sub împărăţia ambalajelor de parmalată,
Privesc mute – dragi telespectatoare –
Repetiţiile unui spectacol de mare grandoare:

Protagonistul: un şarmant vizigot bufon,
Absolvent al Facultăţii de Circ din Gabon,
Ronţăind un soare copilăresc, la reduceri,
Asistat de curcubeeni la faţă culceri.

În conversaţie cu un şurub bimotor,
O revelaţie îi urcă la cap: \”În opinia lui Eu,
Viaţa nu e o întâlnire dintre o casieriţă şi Nabucodonosor.

Chiar de nu candidez la Partidul Esenţelor,
Miner prin nori de cămilă, îl am pe Dumnezeu,
Prin zăcăminte de gânduri, busolă (mie, lor, păianjenilor).

(25 august 2009/ora 18:14)

AG:
Si iată, tot din această vară fierbinte, Eclabusură, un poem total diferit, impresionist,
amintind de lumiile fantastice inventate de Cortazar :

\”eclabusură\”

O melibee două un trup uscat la aceeaşi înălţime cu apa
iată mai puţine umbre mai multă zeamă de neon
rufele ce atârnă deasupra piscinei azurii şi munţilor de îngheţată
o pasăre ieşind din gură
şi în pahar bem iubire în dungi
dungi de culori
dungi de soare
dungi de viaţă
dulcele integralism cu bine şi rău nu bine sau rău
şi din nisipuri am putea să ne naştem a doua oară

(27 iulie 2009/ora 14:16)

Noi doi am scris puţin împreună, la 4 mâini, cred că erau nişte colaje abstracte. Este o experienţă deosebită, seamănă mult cu improvizaţia în jazz, un act aleatoriu, imposibil de refăcut. Dacă, ipotetic, ţi s-ar oferi ocazia unui colaj, pe cine ai alege dintre cei mari?

YZ:
Pe Ion Barbu…
Vorbesc serios. Ştiaţi că a colaborat la Contimporanul? Sau că \”Ritmuri pentru nunţile necesare\” se chemase iniţial \”Jazzband pentru nunţile necesare\”? Dar nu ştiu dacă ar fi acceptat propunerea mea, aşa că dintre avangardiştii noştri familiari: cu Ilarie Voronca sau cu Saşa Pană. Sau cu Victor Brauner. Ar fi interesant.

AG:
Hai să tăiem firul în 4. ‘Netul de azi e inundat de o literatură destul de îndoielnică, uneori despresiv-viscerală. Găsim autori obsedaţi de introspecţie, de mizeria relaţiilor comunicaţionale. Se simte o deplasare spre extreme, limba e mai săracă, esenţa nu rezidă în calitatea textului cum era cerută de Heidegger, ci mai curând în lamentarea unui drum care nu duce nicăeri, care e minat de dezvăluirea discrepanţelor între real-virtual. Crezi că avangarda e o mişcare apusă, închisă? Care e aportul ei la arta modernă? Ce organizaţie ar trebui să difuzeze materialele încă nepublicate în limba română?

YZ:
Mai întâi, vreau să spun că nu e de ieri, de azi această tendinţă – nu e nimic rău în a fi obsedat de introspecţie, dar poate că lamentarea asta în doze excesiv cam dăunează…
În ceea ce priveşte avangarda (nu ştiu ce legătură are întrebarea cu propoziţiile anterioare), eu cred că avangarda e închisă doar pentru istoricii stricţi…Sau mai bine spus dacă o considerăm o mişcare. Dar avangardiştii o defineau mai degrabă ca pe o stare de spirit.
Şi Shakespeare era avangardist. \”Norul acela seamănă cu o cămilă\”. Nu ţi se pare asta suprarealist? Sau Heraclit. Era un soi de filozof avangardist. În sensul larg al cuvântului, după cum ţi-ai dat seama. Dar la vremea aceea îţi dai seama că era absolut şocant să vină Heraclit şi să spună că focul e ‘ăl mai tare din elemente, chiar dacă nu e nici pe departe la fel de prezent ca apa, ca aerul, ca pământul. Sau că râul nu rămâne niciodată acelaşi.
Acum, peste tot putem observa influenţa mai mult sau mai puţin subtilă a avangardelor. Care sunt încă studiate superficial la şcoală, deşi, cred eu, impactul lor a fost mult mai mare decât al, să zicem, romanelor neorealiste, neobalzaciene. Romanul balzacian a fost şi el o influenţă de netăgăduit, în măsura în care e un demers oarecum clasicist, iar proza a fost mereu mai puţin permeabilă la inovaţii decât poezia, general vorbind. Şi, oricum, influenţa suprarealismului a pătruns până şi în proză – vezi realiştii magici, vezi Boris Vian sau, pe la noi, prozatorii din grupul oniriştilor…
Acum, mai e o chestiune delicată: de cele mai multe ori, aportul la arta modernă este fie foarte subtil, fie foarte semnificativ, şi atunci ar fi de discutat despre copierea la infinit a reţetei lui Duchamp. Bun, bun, readymade-readymade, dar parcă n-a devenit puţin prea răspândită chestia? Chiar şi unul ca mine poate deveni, după o vreme, iritat de atâtea \”sculpturi\” gen vulcan din excremente de elefant (aşa am văzut într-un film; în mod evident, protagonistul îşi exprimase opinia nefavorabilă vis-a-vis de sculptură în timp ce artista era în spatele său, iar când îşi dă seama de ce a făcut, ăsta o întoarce şi zice că e minunată…). Stau şi mă întreb: ce diferenţă este atunci între aceste neodadaisme ieftine şi artiştii neremarcabili care, în secolele trecute, foloseau aceeaşi reţetă a tabloului mimetic la infinit? Scuză-mă, dar dacă eşti suprarealist sau dadaist, asta nu te face automat un geniu, oricât de mulţi genii ar fi fost în aceste curente. Există un Institut de Cercetare a Avangardei Române şi Europene, dar, cel puţin aici pe Internet, activitatea acestui institut este cam invizibilă. Şi da, acest institut ar trebui să aibă grijă de răspândirea informaţiilor despre avangardă per total, ca, de pildă, Fundaţia Gellu Naum, care se ocupă, fireşte, doar de Gellu Naum. Ar mai fi Fundaţia Prodan, care prezintă, în engleză, informaţii despre unii dintre avangardişti. Dar, în ansamblu, ar fi de dorit mai multă mişcare în domeniu – mai multe informaţii despre cărţile avangardiştilor se găsesc pe unele siteuri de licitaţii.
Nu-mi prea place să fac publicitate, dar aş ruga cititorii interesaţi să arunce o privire pe site-ul meu http://sites.google.com/site/avangardaromana/. Şi aşa, nu prea i-am făcut reclamă…

AG :
Repet acum o chestiune care mă frământă mai de mult. Ai transpirat din greu să procuri şi să traduci texte avangardiste necunoscute cititorului de limba română, nu ar fi timpul să legi aceste eforturi într-o binemeritată carte?

YZ:
Cred că eşti totuşi conştient, Adriane, că ceea ce fac poate fi numită “piraterie”. Dar cum operele unor mari poeţi precum, să zicem, Eminescu pot fi găsite aproape sau chiar în întregime pe Internet, de ce nu? Şi n-am primit încă nicio scrisoare de la FBI… Nu ştiu câţi ştiu, dar eu am lansat în trecutul apropiat şarje împotriva copyrightului… Astăzi cred că foarte curând se va renunţa definitiv la copyright, cred că nu ajută pe nimeni în afară de factorul “bani storşi de la plagiatori”, oricum nu intenţionez să plagiez de-a dreptul avangardiştii. Am respect pentru ei şi îi crediteaz ca atare, am grijă să informez publicul până şi în carte se poate regăsi o poezie sau alta (cu unele excepţii, când chiar nu ştiu volumul de provenienţă).
Aşadar, nu ştiu dacă voi fi prea curând capabil să scot o astfel de carte, ar trebui să scot aprobări de la Vladimir Pană şi compania… Dar aş putea să încerc să fac ceva î privinţa asta după ce intru la Facultatea de Litere…
Ştii ce ar fi interesant?
Am avea suficient material rar şi poate chiar inedit pentru o antologie a avangardei mai altfel. Toate antologiile în materie de după cea a lui Saşa Pană au încercat să reducă numărul doar la avangardiştii \”esenţiali\”, indiscutabili. Dar sunt destule nume chiar interesante precum Aurel Zaremba sau Nicolae Oprea Dinu care nu au prea fost discutate după antologia lui Saşa Pană. Şi ar mai fi şi unele care lipsesc din cea a lui Saşa Pană, precum cea a lui Teodor Scarlat, care încercase să publice o carte la editura Unu, dar şi-a pierdut manuscrisele şi le-a găsit abia la începutul anilor ’70, antologia lui Saşa a apărut puţin mai devreme. Şi care conţinea şi unele ilustraţii de avangardişti, dar lipsesc unele nume precum Michonze, iar despre cele menţionate nu se dau informaţii.
Mai vreau să zic ceva: mai bine decât încă o antologie a avangardei ar fi să se începe să se republice în facsimile sau ceva de genul ediţiile originale ale avangardiştilor. Numai să ştie editurile cum să le promoveze, cum să le aloce ediţii frumoase, luxoase, că altminteri se poate găsi interes.
Acestea fiind zise, mai degrabă decât să vorbim iarăşi şi din nou despre avangardă, aş fi vrut să vorbim despre mâncare, de exemplu. Ce zici de pralinele belgiene?

AG:
Praline? Îmi sorb cafeaua cu pai simplu, cu buzele strânse în formă de muon,
miezul deprimat al zilei mă ţine treaz, nu am văzut azi flori şi nici glastre cu muştar înflorit. E o penurie de gesturi şi mirodenii în abstract, lipsesc gusturile simple, mă uimesc lumina polară, biscuiţii fără sare, fetiţele ce nu ies din şotron de teama maturizării imediate. Uneori rumegăm o idee, o molfăim câţiva ani ca să o abandonăm în favoarea unei doctrine de design mai nou. Ne băgam în pat, ne acoperim cu pene bărbia şi genunchii cocârjaţi în poziţie foetală, crezând că vom dormi, dar nu, aurora bate direct din tavan, lasă pete albastre pe tencuiala cortexului, chemăm un specialist în vedenii, eşti bolnav omule, zice dând cu talc peste amintiri, ia şi tu o vacanţă de la avangardă, de când nu ai urcat un catarg, sau căutat în pod polaroidul de vară indiană? Îmi mişc ochelarii de soare, cu gestul unui fermier atacat de capre disperate, în zare fumegă abatorul tuturor speranţelor.
A mai rămas să mă îmbrac, îmi pun o cămaşă de mătase, o cravată \”art brut\” inventată
de Dubuffet, un ceas cu cuc simbolizând nebunia nefertilă a clanului poetic, o vulpe rapace mă muşcă de glezne, ştiu… e inconştienţa mea care dă târcoale psihicului răpus de prea multă abstractizare… Mai ai praline?

YZ :
Da’ cum să nu!
Din suflet se scot pralinele!…

Tel Aviv / Constanţa – Oct 2009

despre altă călătorie II

noiembrie 1st, 2009

from us to you (editor’s diary)

foto: Nicolae Sandulesco, 1986

anotimpuri
sens giratoriu neliniştea
peste iarna veche atârnată din desăgile mari cu mere şi covrigi
cu nostalgia picioarelor goale zăpada îmblânzită
basta cosi
parcă se aude lătratul câinelui prin curte
să îi dau şi lui un covrig

vara învăţam să desenez
cât de convins privea liniile: erau perfecte
ore întregi stătea nemişcat lângă bancă să nu greşesc paginile
nu suporta să-mi fie rupte
mon pauvre Piflechien

c’est bien ce que j’avais compris

it is what it is
the english translation of in bocca al lupo is “good luck.”
e’ quello che e’

Milady de Winter, “la valeur n’attend point le nombre des années; la connerie si. ”
în altă ordine de idei, “you can run, but you can’t hide.”
şi dacă ar fi doar atât…

nu există nicio tundră în care să fugi
niciun oraş cât o pădure
înlăuntrul meu e o mină de sare
noaptea se aud bulgării rostogoliţi în gol
poartă chipul tău-sau-al-meu

“Et là, c’est le drame: ”
Questo è tutto. Or ”non c’è altro da dire”.

si, un amico, con una casa piena di libri, non come quelle arredate da architetti di tanti divi
you will find wisdom in sharing with each other and finding your own independent inner strength
I would like to write it in Italian, but I don’t know Italian.
my question is: could you translate this simple text?
“I shall eat the wolf”

Cheers

01.01.2008

Apel la candidatură: Premiile Ioan Chirilă

noiembrie 1st, 2009

Bucuresti, 28 Octombrie 2009 – Talentul anului, provocarea adresata de Premiile Ioan Chirilă celor care isi doresc sa devina jurnalisti sportivi, se afla acum la jumatatea drumului. Cei care doresc sa se inscrie in competitie mai pot trimite articole insotite de un CV pana pe 6 noiembrie, la adresa premii@ioanchirila.ro.

Pana acum au fost primite texte din partea unor autori de varste si cu preocupari dintre cele mai diferite. Lucrul care ii uneste este dorinta de a demonstra ca inca se poate scrie frumos despre sport.

Cel mai bun text va fi desemnat de catre doamna Iarina Demian, presedintele Fundatiei artEST, organizatorul evenimentului, alaturi de un reprezentant al cotidianului partener. Avand in vedere ca ne aflam la jumatatea competitiei, doamna Iarina Demian impartaseste cateva ganduri inainte de Gala Premiilor din 23 noiembrie.

“Suntem la a cincea editie a Premiilor Ioan Chirilă si ma gandeam retrospectiv la drumul parcurs pana aici… Am avut, desigur, multe bucurii, dar si multe dezamagiri, poate chiar prea multe. Cea mai mare realizare a Premiilor a fost, pana la urma, loialitatea concursului si faptul ca ne-am straduit, in ciuda tuturor presiunilor, sa fim cinstiti si sa ramanem fideli devizei cu care am deschis prima gala.

A doua mare realizare a fost optiunea pentru categoria Talentul anului care a insemnat o sansa pentru cel mai bun, indiferent de varsta si statut social. Ne-am gandit atunci ca sunt foarte multi oameni care “au ceva de spus” si pe langa care sansa trece fara sa se opreasca. Ne-am bucurat sa putem fi noi sansa lor.

Dar atunci cand ti se da o sansa, trebuie sa stii sa o pastrezi si sa o folosesti.

Am intalnit destui concurenti care s-au prezentat fara ca macar sa cunoasca regulamentul concursului, postat pe site-ul nostru de cinci editii. Am intalnit concurenti care nu cunosc regulile elementare ale gramaticii limbii romane sau altii care, desi stiau ca trebuie sa prezinte articole inedite, au incercat sa ne insele.

Am fost extrem de surprinsa sa vad ca oameni tineri, care sunt la inceput de viata si de cariera, sunt deja versati in lupta lor pentru glorie si nu pot sa recunoasca superioritatea si talentul unui coleg. Marii filozofi, scriitori, artisti ai omenirii au fost si sunt oameni modesti. Daca ai scris un articol bun si ai castigat concursul, nu inseamna ca nu mai ai nimic de invatat de la nimeni. Greul abia incepe.

Au fost candidati care, desi au castigat premiul Talentul anului, n-au reusit sa treaca un test important: acela de a se integra in redactia de sport a unui cotidian, acolo unde trebuie sa faci de toate si, mai ales, sa pornesti de jos chiar daca esti fericitul castigator al premiului.
Cei mai multi dintre concurentii care s-au inscris de-a lungul celor cinci editii, au fost insa deosebit de talentati si de maturi. Am fost surprinsa sa citesc niste articole carora si Ioan Chirilă cred ca le-ar fi dat girul sa apara pe prima pagina a oricarui ziar de sport.

Toate acestea sunt doar niste ganduri inainte de gala, care poate va vor ajuta sa decideti daca merita sa va luptati pentru premiu. Ganditi-va de doua ori inainte sa va inscrieti in concurs, intrebati-va ce anume vreti de la viata si cat sunteti dispusi sa sacrificati din timpul vostru pentru profesia de jurnalist sportiv.

S-ar putea sa nu mai aveti duminici decat sau pe cele (Zile si nopti pe stadion, Ioan Chirilă).”

Invingatorul competiei Talentul anului va beneficia de un contract de colaborare cu unul dintre cotidianele de mare tiraj, timp de trei luni. Cel de-al doilea clasat va deveni colaborator Hotnews.ro, ambii castigatori avand posibilitatea de a incepe o cariera de jurnalist sportiv.

Talentul anului are loc in cadrul Premiilor Ioan Chirilă, singura competitie independenta care se adreseaza gazetarilor sportivi din Romania. Mai multe detalii despre concurs se gasesc pe site-ul Premiilor, www.ioanchirila.ro.

„Am fost în groapa cu morți timp de o noapte” – interviu cu Șabs Roif, supraviețuitor al Holocaustului din Transnistria (II)

noiembrie 1st, 2009

Șabs Roif, evreu în vârstă de 79 de ani, este astăzi președintele Asociației Supraviețuitărilor din Ghettouri și Lagăre de Concentrare din Republica Moldova.

El mi-a povestit în episodul trecut cum a început coșmarul evreilor basarabeni odată cu venirea armatelor română și germană în iunie 1941. Împreună cu familia sa a fost dus în lagărul de tranzit de la Mărculești, o etapă intermediară în drumul spre Transnistria, destinația aleasă de regimul Antonescu pentru evreii basarabeni.

Unde v-au dus de la Mărculești?

După două săptămâni am fost îndreptați spre Nistru, în județul Soroca, într-o pădure pe malul râului. Era o ploaie mocănească și acolo am fost în groapa cu morți timp de o noapte.

Cum s-a întâmplat?

Erau acolo niște gropi care fuseseră deja astupate până să venim noi, iar o a treia groapă nu era chiar plină. Eu aveam pe atunci 11 ani și alergam pe acolo cu alți copii, la vârsta aceea nu înțelegeam chiar tot ce se întâmplă. Ei căutau de acum oameni să umple groapa. I-au aliniat pe marginea gropii și au deschis focul. Am căzut cu toții în groapă, iar eu eram plin de sânge, dar nu era al meu, ci al unui bărbat cu care căzusem în groapă.

Erau jandarmi sau armată?

Nu mai știu precis, dar vorbeau în limba română. Țin minte că i se adresau ofițerului “Domnule locotenent”. Ulterior am citit că era vorba de Roșca și încă unul care au declarat că au împușcat 500 de evrei.

Cam câți oameni au fost împușcați atunci în groapă?

Între 500 și 700. Am mai văzut acolo o femeie gravidă care a fost pusă lângă un copac și i-au tras un glonte în pântece și pe urmă un glonte în cap. Asta am văzut cu ochii mei.

În afară de dumneavoastră a mai supraviețuit cineva acolo?

La început în coloană erau vreo 3000 de oameni. Era ordin să fie parcurși 30 de kilometri pe zi, până la Nistru. Și care nu mai puteau merge, erau împușcați și îngropați la marginea drumului. Mama mea a căzut jos în noroi, tata era mai încolo, și nu vroia să se ridice, “Duceți-vă băieți, sunteți tineri, eu oricum sunt bătrână”, ne spunea. Noi eram trei frați și cel mai mare era destul de voinic. În timpul ăsta a trecut o căruță, care ducea bagajele celor deportați. Noi am ridicat-o repede și am suit-o în căruță, i-am dat bani căruțașului. Așa am salvat-o pe mama și am putut să ne întoarcem acasă împreună.

Când v-am intervievat pentru emisiunea BBC mi-ați povestit un al treilea moment când ați scăpat de la moarte.

Da, episodul acesta a avut loc la Briceva. Jandarmii au executat mai mulți evrei în cimitir. Eu m-am ascuns în spatele unei cruci și cum eram mic, gloanțele nu m-au lovit. Nu–mi aduc aminte să mai fi supraviețuit altcineva în afară de mine.

Deci ați scăpat de la moarte de trei ori: o dată la Briceva, a doua oară la Văratec și a treia oară în pădurea de pe malul Nistrului. Cum a fost când ați ajuns în Transnistria?

Am ajuns în lagărul de la Obodovka. Era înconjurat lagărul cu sârmă ghimpată și avea posturi de observare. Era plin, erau între 3000 și 4000 de evrei. Plecați de la sfârșitul lui decembrie am ajuns aici pe la începutul lui decembrie 1941. Erau -35 de grade și ne-au pus într-un sarai de vite. Nu era nicio fereastră. Mulți au înghețat și au murit. Alții au murit de tifos exantematic. În încăperea unde stăteam a murit mama ei (n.r. a celei ce avea să devină soția sa, care era copil la vremea aceea), a înghețat un văr primar al ei, i-a căzut carnea de pe picioare și el a murit cântând.

Ce făceați în lagăr în fiecare zi?

Noi nu făceam nimic. Noaptea, cei bătrâni se mai duceau prin sat, că jandarmii se temeau de partizani și nu se mișcau din loc, și mai aduceau ceva de mâncare de la ucrainieni.

Dar din ce trăiați?

Nouă mâncare nu ne dădeau în lagăr. Ne duceau la lucru. Eu am lucrat timp de doi ani în sovhozul (fermă de stat) Dubina. Norocul nostru era că bărbații ucrainieni fuseseră luați în armata sovietică, iar alții erau partizani în pădure și rămăseseră doar femei și copii. România a păstrat kolhozurile și sovhozurile, pentru că erau mai ușor de administrat. Nu avea cine lucra. Eu de-acum aveam 12 ani și cu cei doi frați ai mei am lucrat acolo și așa făceam rost de mâncare. Așa mâncare nici câinele nu mănâncă, dar pe atunci noi mâncam. Ce ne-a mai salvat era faptul că femei ucrainience care lucrau aproape de noi aduceau mâncare și o ascundeau într-o pădure din apropiere și ne arătau să ne ducem acolo, că ele se temeau să ne dea mâncarea, pentru că acolo erau tot jandarmi.

Au mai fost execuții acolo?

Acolo nu, a fost omorât doar un băiat de seama mea. De ce, pentru că în timpul lucrului s-a dus în pădure și a rupt niște mere sălbatice. L-a văzut jandarmul, de fapt erau doi băieți, dar unul a scăpat viu. L-a bătut până ce l-a omorât iar noi l-am înmormântat acolo în pădure.

A fost deci singurul omorât de jandarmi în lagărul de la Obodovka?

Da. Era acolo în sovhozul Dubina un conducător civil trimis de români, țin mânte că avea o armă pe umăr și un pistol în toc de lemn. Era un om cumsecade, nu mai țin minte cum îl chema, dar era tânăr, avea vreo 30 – 35 de ani.

Dar jandarmii cum se purtau în general?

Acolo erau patru sau cinci jandarmi. Unul era tare rău, cel care l-a ucis în bătaie pe băiat, dar ceilalți îi spuneau “Oprește-te, oprește-te”. Nu știu cu îl chema, de fapt nici pe atunci nu știu cum îl chema, că jandarmii vorbeau numai între ei. În primăvară după ce mulți muriseră, ne-au mutat într-o casă, unde stăteam vreo 17 sau 18 într-o cameră.

Sindicate toxice

noiembrie 1st, 2009

Calitatea democraţiei dintr-o ţară nu ţine doar de existenţa mai multor partide şi de alegeri libere şi corecte care produc rotaţie la putere.

Acestea sunt condiţii necesare, uneori greu de îndeplinit, dar chiar şi aşa insuficiente pentru a avea o bună guvernare. Între alte cerinţe suplimentare (grad minim de educaţie în populaţie, justiţie imparţială, echilibru al puterilor în stat) este nevoie bineînţeles de o presă liberă şi de o cultură a asocierii cetăţeneşti. Iar între aceste forme de asociere sindicatele sunt teribil de importante, pentru că în aranjamentele capitaliste moderne lor li se deleagă puteri monopoliste şi de decizie publică – de exemplu, salariile minime negociate de ele cu patronii sau cu statul devin obligatorii pentru toată lumea – care le fac mult mai puternice decât un ONG oarecare.

Pe bună dreptate ne luăm cu mâinile de cap când vedem decizii defectuoase în sfera politică sau a altor puteri publice: vezi numirea lui Bogdan Olteanu la BNR, răs-comentată şi de nejustificat; propunerea de către CSM a Lidiei Bărbulescu ca preşedintă a Curţii Supreme, un fel de oficializare a contra-reformei în justiţie; sau, ceva mai amuzant şi mai puţin catastrofal, desemnarea unui hopa-mitică lobby-ist agricol, vag agramat, deşi cu diplomă de doctor, pentru un portofoliu în cabinetul Croitoru. Asta arată că în partide sau instituţiile de stat există contra-selecţie. Cu cât eşti mai incompetent sau mai bizar, cu atât ai şanse mai mari să ajungi în vârf.

Dar aceste absurdităţi sunt măcar transparente, la vedere, şi ne rămâne speranţa că se va plăti un cost politic pentru ele. Ce ne facem însă cu sindicatele, organizaţii asociative care exercită putere publică remarcabilă, cum spuneam? În plus faţă de implicarea lor oficială în procesul de decizie, aceste organizaţii guralive, dar opace, care nu vor să arate nimănui situaţia financiară detaliată, sunt pe cale să preia prin justiţie active importante moştenite de la fostele sindicate existente înainte de ’89, pe vremea când sindicalismul era doar o ficţiune de vitrină întreţinută de Ceauşescu. Or, ce mai sunt azi sindicatele în România?

Practic, sunt doar nişte grupuri de presiune care apără pe angajaţii la stat în faţa patronului foarte special la care ei lucrează (guvernul), ameninţându- l că nu-l mai votează. Cum altfel să-ţi explici că, în vreme ce şomajul în România a crescut într-un an, din cauza crizei, de la 6 la 9% (pe metoda de măsurare pretenţioasă a ILO) exclusiv pe seama sectorului privat, cei mai zgomotoşi protestatari sunt totuşi cei din sectorul public, unde nu s-a întâmplat de fapt nimic: nici reduceri de salarii, nici tăieri de posturi? Ca şi în justiţie, există în aceste structuri oameni oneşti şi reponsabili, care însă prin tăcerea lor cauţionează o degradare de sistem ce ameninţă chiar evoluţia democratică a României.

Pentru că nu se poate ca dinăuntru să nu vezi că au apărut din ce în ce mai mulţi lideri de tip Jimmy Hoffa, care-şi folosesc influenţa publică pentru afaceri personale şi de grup. Unii au acord de colaborare (şi cumetrii personale) cu liderii partidelor. Alţii sunt în consiliile de administraţie ale unor trusturi de presă super-politizate. Alţii închiriază pur şi simplu cu ziua membri de sindicat aduşi de prin ţară, ca să pună de-o demonstraţie în momente-cheie. Iar ca plată pentru acest activism interesat, liderii acestor organizaţii în principiu private sunt lăsaţi să sugă la butoiul cu resurse al statului, discret, feriţi de ochii prostimii.

Nu mai vorbesc acum de marile contracte de privatizare şi implicarea rechinilor sindicali – au făcut-o deja recent colegii pe portalul HotNews. Dar şi alea mai mărunţele şi încă în vigoare sunt relevante. Uitaţi-vă doar la regia Metrorex, în subordinea Ministerului Transporturilor, acolo unde sindicatele conduse de un lider, simultan şi senator, au blocat cu succes trecerea metroului la Primăria Bucureşti, perpetuând o situaţie de fragmentare a transportului în comun care nu mai există în nicio altă capitală europeană. Schema pusă la cale este simplă şi ilustrativă pentru relaţia incestuoa să şi generalizată între structurile de stat şi sindicate.

După ce că merge încet şi prost (dacă s-ar mări frecvenţa de circulaţie, ar fi pericol pentru siguranţă, nivelul de organizare şi competenţă fiind scăzut,) iar doi mecanici fac treaba pe care în alte părţi o face unul singur, metroul bucureştean a dat spaţiile publice spre administrare, fără licitaţie, firmei sindicatului, care la rândul ei le închiriază mai departe altor firme, pe bani buni, pentru publicitate outdoor.

Aceste din urmă contracte sunt, nu-i aşa, confidenţiale, pentru că sunt între operatori privaţi, iar administrarea spaţiilor a fost dată firmei sindicaliştilor, probabil pe vecie, cu mult timp în urmă, înainte să existe actuala lege a achiziţiilor publice, iar de atunci contractul se tot prelungeşte. Şi uite aşa un bun în principiu public (spaţiile interioare de la metrou) sunt cedate unor privaţi prin învârtirea unor hârtii, doar pentru că aceştia sunt sindicalişti, în vreme ce regia Metrorex se vaită că nu are suficiente venituri pentru modernizare.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro.

Dosarele nomenklaturii au devenit accesibile

noiembrie 1st, 2009

ÎMPOTRIVA AMNEZIEI. Publicul interesat de studierea regimului comunist din România poate consulta acum documente inedite privind nomenclatura în inventarul Secţiei Organizatorice – „Dosare-Anexe” (1950-1989) din cadrul Fondului C.C. al P.C.R. la Sala de studiu a Arhivelor Naţionale ale României şi on-line.

Una din recomandările Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste a fost accesul liber la arhivele CC al PCR, în special cele legate de cadrele partidului, documente păstrate sub şapte peceţi de către cei prea puţin interesaţi de examinarea obiectivă a adevărului istoric. Salut pe această cale activitatea istoricilor şi arhiviştilor care au realizat acest pas important în direcţia confruntării trecutului totalitar. Menţionez că multe din aceste dosare nu au fost accesibile membrilor şi experţilor Comisiei Prezidenţiale, în pofida intervenţiilor repetate ale Preşedintelui Traian Băsescu.
Printre persoanele care apar în aceste documente se numără activişti şi membri ai nomenclaturii comuniste ca: Manea Mănescu, Ilie Verdeţ, Alexandra Sidorovici, Serghei Niconov, Ana Toma, Petre Goncearuc, Alexandru Kiss, Solomon Kohn, Copetin Geza, Vândă Nicolschi, Maxim Berghian, Sara Roller (Zighlbaim), Lenin Alexei, Nicolae Popescu-Doreanu, Eduard Schlesinger, Tudor Avădanei, Vasile Pungan, Ion (Ioan) Iliescu, Ileana Răceanu, Afânase Mederezenco, Vasile Patilineţ, Nicolae Giosan, Adalbert Deutsch, Muslim Kerim, Iulian Ploştinaru, Gheorghe Marusi, Miu Dobrescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Cioară, Lina Ciobanu, Mihai Dulea, Nicolae-Dan Fruntelată, Dumitru Ghişe, Pavel Ţugui, Ion Ardeleanu, Dumitru Popescu, Kovacs Emeric, Ion Vorovenci, Mihai Pleşiţă, Nicolae Chiper, Gherasim Morar, Iuliu Zagorski, Adalbert Pap, Gheorghe Vaida, Ion Gh. Văduva, Ludovic Fazekas, Ivanca Rudenco, lt. col. (Av) Tudor Panait Petcu, cpt. de rang. 1 Iosif Gheorghe Pricop, col. (I) Dumitru Ioan Popa, lt. col. (I) Nicolae Gheorghe Lupea, mr. (I) Teodor Sava Iacob, Ştefan Korodi, Gheorghe Lobonţ, col. Mircea Nicolai Şuhan, Nicolae Popeangă, Marcel Bosînceanu, Iosif (Iozsef) Breban, Gheorghe Racoviceanu, Ion Vătăşescu, Ştefan Mînăstireanu, Ervin Fleischer, Ion Tomescu, Gheorghe Diaconescu, Vasile Gh. Miron, Ioan Coman, Aurel Enoiu, Vasile Caba, Costică Chiţimia, Kiraly Carol, Victor Duculescu, Andrei Sütö, Maria Ghiţulică, Ştefan Hegedüs, Gheorghe Feier, Iginio Pavoni, gen.mr. Gheorghe Dumitru Moga, Mihai Gere, Gheorghe Homoştean, Tudor Postelnicu, Constantin Olteanu, Gheorghe Oprea, Petre Lupu, Iosif Uglar, Vasile Gherasim, Gheorghe Tinca, Viorel Faur, Mihai-Mircea Zelinschi, Wilhelm Helwig, Ion Hogea, Ilie-Sorin Şerbănescu, Iosif Banc, Florenţa Rusu, Ioan Cârcei, Ioan Pop D. Popa, Dumitru Petric, Gheorghe Neacşu, Ştefan Milcu, Gheorghe Pătuleanu, Ecaterina Ciutacu, Vasile Chelaru, Francisc Orban, Gheorghe Hidegcuti, Ion Bold, Aurel Feneşan, Gheorghe Moiş, Ioan Gall, Gheorghe Rusan, Raluca Rîpan, Ion Bălu, Anton Moisescu, Brâncoveanu Pogea, Teodor Bugnariu, Emil Condurachi, Ion Paicu; Ioachim Moga, Jakab Dezideriu, Sebestyen Karoly, Gheorghe Curinschi, Nicolae Şerban, Ion Busu, Aurel Retegan, Maria Mureşan, Jakab Katalin, Seres Gizella, Maria Jianu. Pot fi recunoscută destule nume cu deosebire semnificative pentru perioada de dinainte şi de după decembrie 1989.

Comunicatul de mai jos probează punerea în practică a acestei recomandări a Comisiei Prezidenţiale, asumată de şeful statului în discursul din 18 decembrie 2006.

COMUNICAT DE PRESĂ

Începând de luni, 19 octombrie 2009, Arhivele Naţionale ale României pun la dispoziţia publicului interesat inventarul Secţiei Organizatorice – „Dosare-Anexe” (1950-1989) din cadrul Fondului C.C. al P.C.R. Acesta poate fi consultat atât prin Sala de studiu a instituţiei noastre (Bd. Regina Elisabeta 49, Bucureşti), cât şi pe site-ul Arhivelor Naţionale (www.arhivelenationale.ro).

Promovarea accesului liber, rapid, egal şi nediscriminatoriu la fondurile şi colecţiile aflate în administrarea Arhivelor Naţionale ale României continuă prin punerea la dispoziţia celor interesaţi de studierea regimului comunist din România a inventarului Secţiei Organizatorice – „Dosare-Anexe” (1950-1989) din cadrul Fondului C.C. al P.C.R. Astfel, procesul de deschidere către public a documentelor create de regimul comunist face un nou pas, în condiţiile în care solicitările de acces la acest fond au sporit simţitor în ultimii ani.

Printre persoanele care apar în aceste documente se află numeroşi activişti şi membri ai nomenclaturii comuniste. Pentru mai multe detalii privind epopeea acestor dosare, vă invităm să consultaţi prefaţa inventarului, accesibilă pe site-ul nostru.

Consultarea acestui inventar se poate realiza prin Sala de studiu a Arhivelor Naţionale, dar şi on-line.

Reamintim că, începând cu iulie 2007, Arhivele Naţionale ale României au pus la dispoziţia publicului numeroase fonduri arhivistice produse de Partidul Comunist sau de instituţiile partidului-stat. Ulterior, în decembrie 2008, a fost lansată Fototeca online a comunismului românesc (cea mai mare bază de date, accesibilă pe internet, gratuit, cu fotografii din timpul comunismului, http://fototeca.arhivelenationale.ro/).

De asemenea, în iunie 2009 a fost demarată operaţiunea de introducere pe internet a inventarelor fondurilor şi colecţiilor aflate în depozitele instituţiei noastre (http://www.arhivelenationale.ro/index.php?lan=0&page=145). În acest context, postarea pe site a inventarului Secţiei Organizatorice – „Dosare-Anexe” (1950-1989) se încadrează hotărârii Arhivelor Naţionale de a se deschide cât mai mult publicului cercetător.

Mai multe pe acest subiect, pe blogul:
tismaneanu.wordpress.com.

Ipocrizii

noiembrie 1st, 2009

Nu este pomul mai greu decât umbra.
Nici încruntarea şi sufletul gri, mai amare decât lacrimile izvorâte din ele.
Au fost satisfacţiile, meritată răsplată pentru păcatele cu care-am plătit?
Le potrivesc perechi-perechi pe cântarul măsluit din sufletul meu.
Taljere, ochii care au tânjit, limba care a minţit.

Adun în jurul meu vulturii negri şi le cer: ridicaţi-mă,
Cât să-mi intre sub tălpi un strop, o rază de speranţă, Măcar!
Nu mă pot clinti.

Nu poate fi dreaptă judecata hoţului asupra faptelor sale.
Nici umbra nu poate măsura frumuseţea florilor care au născut-o
Zambindu-i astrului, nepăsătoare.

Dan David, Los Angeles, aprilie-24-2007.

ATTRAVERSAMENTO

noiembrie 1st, 2009

după ce am citit „Jurnalul Naţional”, m-a copleşit o negură de dezamăgire. se suferă. procentajul creşte, ţara lăcrimează doar la un click! românii nu au priceput că viaţa e scurtă, că lecţia cu „faptele bune” li s-a predat pentru a-şi putea înălţa sufletul… cruzimea a devenit ceva normal, trădarea, un lucru necesar, furatul, ceva distractiv, ca un joc playstation. nu mai amintesc de iubire – ea este marginalizată, fiica unei cerşetoare! ochii lumii sunt atraşi de ştiri în genul… „noul iubit al Madonnei are 22 de ani”! Hopa Mitică rămâne perplex! cerneala ziarelor are nevoie de drogul prostiei! s-a învăţat cu actualul bolnav, deformat, mărşăluind prin multiplii timpului!
pe cine mai interesează că octombrie plânge? nu-l va privi nimeni cum renunţă la câte o frunză, la câte un dor… nu va lăcrima nimeni lângă pleoapa lui răpusă de filozofie. va trece… răsfoind singurătatea. vântul bate, ploaia şi-a părăsit raţiunea, greierii au sărit prin colţurile de bibliotecă, aproape de cărţile romantice, cu parfum parizian şi străluciri ce duc spre stele… va trece, cum trece lumina printr-un vitraliu, sfinţindu-se cu speranţa aurei! el e o văpaie neînţeleasă, o vrajă ce doarme în jobenul lui Lincoln, visând libertatea, eliberând sufletele iepurilor! născocind infinita derulare a bucuriei, lumea înţeleaptă, acuarela albă! îmbătrânind frumos şi mirosind a iarnă!

13 octombrie 2009, 16:47

Un eşafod pentru bogaţi

noiembrie 1st, 2009

Să-mpodobim eşafodul
cu florile reginei, cele mai alese
s-aşternem covoare de scrisori
de la flămânzi şi orbi …
securile s-aştepte blând
pe albe mese
şi invitat în primul rând
un cor de corbi …

Să adunăm mulţimea renegată
la marea sărbătoare
veştile să umble triumfale
bătând la poartă „vinovată” …
Voi suflete uitate!
nemângâiaţii viselor fugare …

Veniţi cât mai aproape!

Şi martorii aleşi veţi fi
tăcerii răzvrătite
ce se-ascute –
de stânca greu urcată
şi-acea fărădelege
ce n-a fost judecată …

Se va însera curând!
şi corbii vor ieşi din rând
să ciugulească mâini pătate
… securile vor fi spălate
şi strânse-n mare grabă
şi mesele însângerate
în veghea lunii vor rămâne
poate
poate …
din ciclul (poeme becartiene)
1 septembrie 2009

Ghici cine vine la Cotroceni?!

noiembrie 1st, 2009

Dacă la începutul toamnei, bătălia pentru preşedinţie părea să fie una fără istorie, ca un fel de meci gata cîştigat de Traian Băsescu prin „neprezentarea” adversarilor, acum, la o săptămînă de la declanşarea campaniei electorale, lucrurile par ceva mai complicate.

Înainte de analiza propriu-zisă a situaţiei, aş vrea să salut dispariţia din peisaj a candidaţilor pe care îi botezasem „plecaţi de acasă”, d-nii Ion Coja, Miron Cozma şi Nati Meir, care nu făceau altceva decît să paraziteze confruntarea în scopuri tenebroase, chiar inavuabile. Ultimul e găzduit, de altfel, de Justiţie pentru matrapazlîcurile sale. Deplîng în schimb retragerea Principelui Radu care, deşi lipsit de şanse reale, măcar ar fi dat un exemplu de civilitate prin comportamentul D-Sale. De unde se vede că poţi fi nobil şi prin cooptare, nu obligatoriu prin naştere! Aş mai saluta „discreţia” în campanie a celorlalţi doi candidaţi exotici, d-nii Vadim Tudor şi Gigi Becali. Nu ştiu dacă sînt ocupaţi la Parlamentul European, dacă nu au resurse logistice, umane şi financiare, ori dacă vor fi suferit vreo lobotomie, dar dumnealor aproape nu s-au văzut pe micile ecrane în prima săptămînă de campanie şi nici măcar n-au împînzit ţara cu afişe – în Iaşi, încă n-am văzut vreunul, nici „informatorii” mei din Bucureşti şi alte oraşe n-au văzut.

Băsescu – perdant în turul II?

Cum spuneam, faţă de începutul toamnei, lucrurile nu mai sînt la fel de clare – dacă atunci părea că dl. Băsescu alerga de unul singur spre victorie, acum este limpede că avem o confruntare electorală serioasă, cu trei protagonişti, d-nii Băsescu, Antonescu şi Geoană, şi un outsider, dl. Oprescu, ale cărui voturi pot înclina balanţa într-o parte sau alta în cel de-al doilea tur. Cum s-a schimbat situaţia? Datorită mai multor factori, desigur, dintre care nu putem neglija agravarea simptomelor crizei economice, declanşarea crizei politice şi prestaţiile protagoniştilor şi ale partidelor care i-au propus şi susţin. De pildă, eu nu am cum să ştiu dacă criza politică a fost pregătită şi declanşată deliberat de PSD, a fost premeditată de PD-L sau a fost o decizie intempestivă a d-lui Băsescu luată prin intermediul d-lui Boc. Ştiu însă, din sondajul CURS comandat de „Evenimentul Zilei”, că majoritatea populaţiei îl socoteşte vinovat pe preşedintele în funcţie. Mai ştiu că majoritatea alegătorilor, dincolo de declaraţiile demagogice venite de la toate partidele, dincolo de acuzaţiile reciproce privind declanşarea crizei, ar fi preferat soluţia Klaus Johannis experimentului Croitoru sau guvernului provizoriu Boc 3. Or, asemenea fapte nu au cum să nu marcheze lupta electorală şi nu pot să nu influenţeze rezultatele acesteia.

Sigur, orice analiză serioasă a situaţiei „la zi” trebuie să plece de la nişte informaţii (şi) cantitative cît de cît serioase. În acelaşi timp, este limpede că nu ne putem baza pe sondajele comandate şi făcute publice de partide – asta este o notă proastă mai ales pentru institutele de sondare a opiniei publice! –, în care candidatul propriu dacă nu iese pe locul întîi în primul tur, atunci iese sigur pe al doilea şi se califică în finală. Pînă în momentul în care scriu, sînt făcute publice numai două sondaje independente, pe care mă pot baza, cel deja amintit, comandat de „EvZ”, şi unul realizat de BCS pentru un comanditar american, „Marsh Copsey & Associates, Inc”. Primul a colectat informaţia în teren între 15 – 22 octombrie, celălalt între 15 – 19 octombrie, deci în imediata pre-campanie. Desigur, prima săptămînă va fi schimbat ceva, dar nu în mod esenţial. Sondajul CURS dă următorul clasament al primului tur: Băsescu – 31%, Geoană – 30%, Antonescu – 17%, Oprescu – 9%. Urmează: Vadim – 5%, Kelemen – 4%, Becali – 3%. Aproape o treime din populaţia consultată îşi declară indecizia sau absenteismul. În sondajul BCS, clasamentul este următorul: Băsescu – 31, 3%, Antonescu – 23, 8%, Geoană – 21, 9%, Oprescu – 10, 4%, Becali – 4, 8%, Kelemen – 3, 9%, Vadim – 3, 7%.

În ambele, dl. Băsescu este pe primul loc, cu aproape acelaşi scor, însă posibilul al doilea finalist nu mai e acelaşi! Mai mult, diferenţele de scor între d-nii Antonescu şi Geoană, dincolo de inversarea clasamentului, sînt foarte mari în cele două sondaje! Cum perioda de investigaţie este aproape aceeaşi, cum între 19 octombrie, cînd a încheiat recoltarea informaţiilor BCS, şi 22 octombrie, cînd a încheiat-o CURS, niciunul din cei doi nu s-a remarcat, în bine sau în rău, însă semnificativ, prin ceva, îmi este imposibil să explic raţional această diferenţă!

Geoană sau Antonescu în turul II?

Interesant este însă altceva, în sondajul CURS, în cel de-al doilea tur, oricine i-ar fi contracandidat, dl. Băsescu ar putea pierde! Cum o victorie efectivă în turul întîi este imposibilă datorită numărului minim uriaş de prezenţi la vot solicitat pentru validare alegerilor, iată că lucrurile devin mai interesante decît păreau la începutul toamnei şi decît par dacă nu consultăm sondajele în întregime. În confrntarea Băsescu – Geoană ar fi egalitate perfectă – 50% şi 50%, deci ar fi o chestiune de… numărătoarea voturilor! Iar dacă s-ar întîlni d-nii Băsesecu şi Antonescu, cel de-al doilea ar învinge cu 51% la 49%!

Interesant, pentru că, totuşi, pentru primul tur, CURS îl situează pe dl. Antonescu pe locul trei la distanţă destul de mare de dl. Geoană! Ce pare limpede este faptul că, indiferent de candidatul rămas în turul al doilea, electoratul care nu este cu dl. Băsescu, deci cel al „majorităţii transparente” se va coaliza, în vreme ce dl. Băsescu va aduna o parte din voturi doar de la d-nii Vadim, Becali şi Oprescu. De la ultimul mai puţine, pentru că s-ar împărţi relativ echitabil între candidaţii rămaşi în cursă. De ce ar avea loc această răsturnare? Un motiv ar fi acela că, la întrebarea „în ce direcţie merg lucrurile în România?”, doar 11% răspund că „în direcţia bună”, în vreme ce 83% socotesc că „direcţia este greşită”. Cum trăim într-o ţară cu puterea excesiv de personalizată şi cum dl. Băsescu s-a declarat de la bun început, „preşedinte-jucător”, este imposibil ca o bună parte a populaţiei să nu-l scotească vinovat de eroarea de direcţie!

Însă şi sondajul BCS ne oferă o informaţie cantitativ-calitativă importantă – mă refer la analiza privind percepţia corupţei la nivelul politicienilor. Pe drept sau pe nedrept, la acest indicator dl. Băsescu stă cel mai prost, cu o „mediei a corupţiei” de 6, 56, în vreme ce dl. Geoană are media 6, iar dl. Antonescu are cea mai mică medie, doar 4, 66. Asta ar explica situarea mai bună a celui din urmă în sondajul BCS, desigur dacă tema corupţiei mai este una importantă pentru publicul românesc.

În momentul de faţă, ştim sigur că vom avea două tururi, că dl. Băsescu va merge în al doilea tur, dar lupta pentru celălalt loc de finalist este încă deschisă, deşi dl. Geoană pare să aibă o şansă în plus faţă de dl. Antonescu.

Ultimele trei săptămîni de campanie vor fi decisive, deşi unele repoziţionări sînt posibile chiar în săptămîna aceasta după încercarea de trecere prin Parlament a cabinetului Croitoru. Cabinetul nu va trece, desigur, dar este foarte important cum va fi perceput de către populaţie evenimentul, cum important este modul de reacţie al preşedintelui în funcţie şi al celorlalţi doi candidaţi cu şanse. Vom avea o săptămînă interesantă – din punct de vedere politic, desigur, că altfel avem grijile noastre legate de criza economică, de acordurile cu FMI şi UE, ca să nu mai vorbesc de cele de zi cu zi!

Minoritarii autohtoni din Ucraina se unesc contra măsurilor de ucrainizare forţată

octombrie 31st, 2009
Ion Popescu (primul din stânga) cooperează cu rușii și ungurii din UcrainaIon Popescu (primul din stânga) cooperează cu rușii și ungurii din Ucraina

În urma tratativelor intense purtate în ultimul timp cu liderii comunităţilor ruse şi maghiare din Ucraina (parteneri ai Partidului Regiunilor) în vederea apărării învăţământului în limba maternă, conducerea Uniunii Interregionale „Comunitatea românească din Ucraina” a semnat în ziua de 23 octombrie a.c. la Kiev un Acord de colaborare cu Organizaţia panucraineană „Mişcarea populară de apărare a drepturilor vorbitorilor de limba rusă din Ucraina” şi cu Uniunea Democratică a Maghiarilor din Ucraina.

Din partea comunităţii româneşti la semnarea documentelor finale, pregătite de Secretariatul executiv al Uniunii, au participat Preşedintele Comunităţii, domnul Ion Popescu, deputat în Rada Supremă a Ucrainei, Vasile Tărâţeanu, preşedintele Senatului Uniunii şi doamna Aurica Bojescu, secretar responsabil.

Din partea comunităţii ruse Acordul a fost semnat de Vadim Kolesnicenko, deputat în Rada Supremă a Ucrainei, iar din partea comunităţii maghiare de domnul Iştvan Gaidoş, preşedintele Uniunii Democrate a Maghiarilor din Ucraina, primar al oraşului Beregovo, asistat fiind şi domnii Tibor Vass, preşedintele Partidului Democrat Maghiar din Ucraina şi de Mihail Tovt, preşedinte de onoare al Uniunii Democrate a Maghiarilor din Ucraina, fost deputat în Parlamentul Ucrainei în legislatura 1998-2002.

Acordul de colaborare a fost semnat în urma deciziei luate în timpul şedinţei în deplasare la Ismail, regiunea Odesa a Senatului Uniunii Interregionale „Comunitatea românească din Ucraina” la care au fost abordate problemele cu care se confruntă comunitatea românească din Ucraina în urma politicii de deznaţionalizare a minorităţilor naţionale promovate de unele forţe politice ucrainene aflate la putere.

Astfel, printre principalele scopuri prevăzute în Acordul de colaborare şi sprijin reciproc semnat se numără: păstrarea identităţii naţionale a tuturor minoritarilor naţionale din Ucraina, adoptarea unor măsuri comune în direcţia apărării şi promovării limbilor materne ale comunităţilor ruse, române şi maghiare din Ucraina, păstrarea şi dezvoltarea reţelei de învăţământ în limba maternă – română, rusă şi maghiară, întreprinderea unor acţiuni comune în vederea anulării actelor şi hotărârilor discriminatorii ale Ministerului Învăţământului din Ucraina, care ţintesc la lichidarea treptată a învăţământul primar, mediu şi superior în limba maternă a comunităţilor româneşti, maghiare şi ruse din Ucraina.

Următoarea şedinţă a Senatului Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina” va avea loc în regiunea Transcarpatică pe 7 noiembrie, în cadrul căreea va fi discutatată situaţia învăţământului în limba romănă din Ucraina, formele şi metodele de opunere contra măsurilor de ucrainizare forţată a minorităţilor de către guvernul portocaliu de la Kiev.

Ion Popescu este deputat în Rada Supremă a Ucrainei din partea Partidului Regiunilor, condus de fostul premier și actual candidat la președinție, Viktor Ianukovici

Marian Lupu: „România poate să ajute enorm de mult la apropierea R. Moldova de UE”

octombrie 31st, 2009

Interviu realizat in exclusivitate pentru Agentia Inforusia cu Marian Lupu, presedintele Partidului Democrat, candidat la functia de presedinte al Republicii Moldova inaintat din partea Aliantei pentru Integrare Europeana.

Inforusia: Pe ce cale se indreapta R.Moldova dupa evacuarea democratica de la putere a regimului Voronin?

Marian Lupu: In rezultatul alegerilor parlamentare din 29 iulie recent, in Republica Moldova s-au creat premise reale pentru ca democratizarea societatii sa devina un fundament al europenizarii tarii. Moldova intra in perioada democratizarii reale a societatii, a edificarii unui stat de drept, in care toti cetatenii sa se bucure de drepturi si libertati depline, fara a fi afectati de procesele de pseudo-democratizare a societatii, rezultate din implicarea voluntarista a politicului in toate domeniile vietii sociale.

Daca se va reusi consolidarea actualei guvernari sub umbrela Aliantei pentru Integrare Europeana (inclusiv alegerea presedintelui), ce schimbari majore se intentioneaza in plan politic, economic, social?

Astazi, in Republica Moldova originea schimbarilor majore in plan politic, economic si social ar insemna… revenirea la normalitate. Ma refer aici, in primul rand, la detasarea neta de practicile monopolizarii resurselor statului pentru atingerea unor scopuri inguste de partid sau de clan. La scrutinul trecut, apropo, PDM a declarat ca interesul national porneste de la interesele fiecarui cetatean al Republicii Moldova. Promovarea reala a reformelor si gestionarea mai buna a proceselor de schimbare sociala si economica in cadrul unui efort asistat de partenerii nostri internationali – Fondul Monetar, Banca Mondiala, Uniunea Europeana etc. -, aceasta este solutia pentru relansarea unei economii cu adevarat libere, concurentiale. In acord cu acest obiectiv, actiunea trebuie sa fie consolidata prin promovarea reformelor si pe celelalte dimensiuni sociale, pentru a avea justitie independenta, presa libera, pentru a ridica cultura politica moldoveneasca s.a.m.d. Iar toate acestea necesita stabilitate politica in interior. Or, ne propunem sa aderam la UE, ceea ce inseamna ca nu mai ramane loc pentru practici si metode din trecut. Astazi, insa, mai observam anumite manevre de a panica opinia publica, sub pretextul unei posibile lipse de resurse pentru plata salariilor si a pensiilor s.a.m.d.

Ce sanse prevedeti Dvs. de solutionare a dosarului transnistrean?

Identificarea solutiei politice a diferendului transnistrean este una din prioritatile politicii externe si interne a Republicii Moldova. Aceasta a fost si una din preconditiile PDM de aderare la Alianta pentru Integrare Europeana. Identificarea de comun acord a unei formule viabile si relansarea discutiilor in formatul de negocieri 5+2 poate oferi solutia dorita. Pe plan intern, PDM pledeaza pentru un consens deplin al tuturor fortelor politice si al societatii civile in aceasta problema. Pe plan extern, este necesar sa fie asigurata continuitatea dialogului, si in formatul 5-2, si in cadrul unor negocieri bilaterale.

Relansarea economiei nationale pe un trend ascendent, cu oportunitati de dezvoltare reale pentru ambele maluri ale Nistrului, va contribui la apropierea partilor si va face mai atractiva ideea de reintegrare teritoriala a tarii. Este necesara elaborarea si implementarea unor proiecte de dezvoltare economica care sa includa si raioanele din stanga Nistrului, de aceste date ale problemei urmand sa se tina cont chiar si atunci cand Republica Moldova negociaza acordarea de credite sau granturi straine. In toti acesti ani reintegrarea tarii a fost privita mai mult ca un proces mecanic de apropiere a celor doua maluri ale Nistrului, si mai putina atentie a fost acordata laturii socio-umane. Abordand acest subiect nu ne putem referi doar la teritoriu, ci, mai intai de toate, la oamenii care locuiesc in regiune, la problemele si grijile lor. Daca acest lucru va fi realizat in deplina masura de catre toti politicienii, indiferent pe ce mal al Nistrului s-ar afla ei, ar deveni mult mai lesne de solutionat problemele existente.

Cum vedeti Dvs. evolutia relatiilor cu Rusia si Ucraina in eventualitatea in care veti ajunge seful statului moldovean?

Marian Lupu: Republica Moldova trebuie sa-si energizeze politica externa si sa faca mai multe pentru a aprofunda relatiile de prietenie cu vecinii sai – Romania si Ucraina, dar si cu Federatia Rusa, care ramane a fi un partener strategic al R.Moldova. Se impune la modul imperativ constientizarea faptului ca, pentru a nu abandona traseul european, Republica Moldova trebuie sa aiba relatii constructive nu doar in Vest, ci si cu Ucraina sau Federatia Rusa. In mod cert, relatiile bilaterale cu aceste tari trebuie sa aiba la baza promovarea intereselor nationale ale Republicii Moldova, fara a fi admise derapari de la normele consfintite in Constitutie sau anumite cedari de conjunctura, indeosebi la capitolul suveranitatii si integritatii teritoriale a tarii noastre. Relatiile cu vecinii trebuie sa fie cladite temeinic, in baza unor interese sanatoase, dar nu pe o placa turnanta, schimbandu-se de la o guvernare la alta.

Dar relatiile cu CSI si UE?

Aspiratiile Chisinaului se indreapta catre Uniunea Europeana, admiterea in familia comunitatii europene reprezentand scopul final al politicii externe a tarii noastre. Acest deziderat national, de altfel, este acceptat de catre toate formatiunile politice reprezentative din R.Moldova, fie de la guvernare, fie din opozitie.

Cu referinta la dorinta de a ne integra in Europa si statutul de membru al CSI: nu exista o conditionare a aderarii R.Moldova la UE prin abandonarea CSI-ului si, prin abstractie, este cert faptul ca daca astazi R.Moldova ar abandona CSI-ul, aceasta nu inseamna ca miane neaparat vom fi admisi in UE. Statutul de membru al CSI ofera tarii noastre niste oportunitati clare, daca e sa tinem cont de faptul ca Moldova este prezenta deja in acest spatiu, iar tarile-membre ale Uniunii Europene isi doresc sa valorifice din plin aceasta piata.

Sper ca reformele interne dificile pe care le are de parcurs Republica Moldova pe calea aproprierii de Uniunea Europeana vor fi sustinute si de partenerii nostri europeni, care ne vor sprijini in oferirea catre Republica Moldova a unei perspective europene clare.

Ce avantaje, respectiv, dezavantaje a oferit R.Moldova presedintia CSI, inclusiv desfasurarea Summit-ului CSI sub umbrela noii guvernari?

Desfasurarea summit-ului CSI la Chisinau prezinta mai mult un avantaj, decat un dezavantaj. Chisinaul i-a gazduit pe presedintii tarilor care fac parte din partenerii externi strategici ai Republicii Moldova. Presedintia CSI, ca si prezenta noastra in aceasta structura, ofera anumite oportunitati tarii noastre, de care trebuie sa se tina cont in promovarea abila a intereselor noastre nationale. In mod evident, CSI-ul este supus unor critici privind ineficienta si desuetudinea sa, dar, in acelasi timp, nu sunt de neglijat sansele de a promova interesele R.Moldova si in cadrul acestei Uniuni interstatale.

In timpul Summit-ului ati avut prilejul sa va intalniti cu presedintele Rusiei, Dmitri Medvedev. Ce puteti sa ne spuneti despre aceasta intrevedere? Care este atitudinea Kremlinului fata de noua configuratie politica de la Chisinau?

Dupa 29 iulie, autoritatile ruse au avut mai multe interventii, in care si-au exprimat atitudinea fata de noua guvernare democratica a Republicii Moldova. Toate aceste declaratii au pornit de la recunoasterea transanta atat a noii guvernari, cat si a principiilor suveranitatii si integritatii teritoriale a Republicii Moldova.

In cadrul intalnirii cu presedintele Federatiei Ruse, Dmitri Medvedev, avuta loc in timpul Summit-ului de la Chisinau din 8-9 octombrie, au fost abordate mai multe aspecte ce tin de dezvoltarea relatiilor bilaterale ale tarilor noastre. Ulterior, mai multe voci au identificat niste semnificatii ascunse ale acestei intalniri. In definitiv, cred ca este de datoria fiecarui om politic responsabil din Republica Moldova sa valorifice orice oportunitate pentru a vorbi despre interesele tarii noastre, despre rolul si perspectivele ei in cadrul relatiilor cu partenerii externi.

Care este atitudinea Dvs. in calitate de candidat la functia de presedinte al R.Moldova, fata de initiativa legislativa a Federatiei Ruse (Duma de Stat) de a implica, folosi armata rusa peste hotarele tarii pentru protejarea cetatenilor rusi? Cum este perceput in R.Moldova acest demers?

Acest subiect este viu dezbatut in spatiul public, uneori in termeni contrari. Conform acestui proiect legislativ, trupele ruse pot fi folosite in afara granitelor „pentru a respinge sau pentru a preveni o agresiune impotriva altui stat ori pentru a proteja cetatenii rusi de peste hotare”. Este evident ca adoptarea acestei legi de catre Moscova va conduce ca prerogativele actuale ale presedintelui Rusiei, conform carora acesta putea folosi unitati speciale ale armatei peste hotare, vor fi largite, ceea ce trezeste nelinistea anumitor parti. Cum fiece tara isi defineste independent politicile pe care le va urma, marile puteri ale lumii au optica lor asupra manierelor si parghiilor de a actiona intr-o situatie sau alta, pe plan national sau international. In mod cert, credem ca este important ca sub niciun pretext sa nu fie lezate drepturile unor terti subiecti internationali. In contextul initiativei legislative mentionate, credem ca Federatia Rusa isi va pastra calitatea de mare actor politic al lumii, devotat principiilor si normelor interactiunii democratice a tarilor de pe mapamond.

Care ar fi fagasul normal de relatii intre R.Moldova si Romania si cum se poate intra intr-o atmosfera de normalitate?

In Republica Moldova, spre regretul nostru comun, s-au luat multe masuri care nu foloseau nici intereselor nationale, nici, mai ales, cetatenilor sai. Precum, bunaoara, s-a intamplat la instituirea unui regim de limitare a calatoriilor pentru cetatenii din Romania, care a fost un demers abuziv si lipsit de sens. Este cert faptul ca Romania poate sa ajute enorm de mult la apropierea R. Moldova de UE, fara ca acest efort sa alimenteze ambitiile legate de proiecte ce tin de trecutul istoric si care nu au niciun viitor.

Ridicarea regimului de vize, semnarea Acordului privind micul trafic de frontiera, intensificarea raporturilor economice si derularea unor proiecte de interes mutual – acestia sunt primii pasi pentru a intra intr-o atmosfera de normalitate. Noi dorim ca Republica Moldova sa beneficieze din plin de avantajele de a fi vecin direct al Uniunii Europene, inclusiv din perspectiva mobilitatii cetatenilor sai, care vor beneficia si vor contribui nemijlocit la consolidarea orientarii democratice, pro-europene a tarii noastre.

Sunteti optimist in privinta noului curs din istoria R.Moldova si care sunt principalele dificultati, dar si principalele atu-uri? Ce posibilitati de rezerva exista pentru evitarea alegerilor anticipate in cazul refuzului comunistilor de a sustine candidatura Dvs. la presedintie?

Republica Moldova are de recuperat un handicap enorm, in primul rand de ordin economic, care face diferenta intre nivelul de trai al moldovenilor si cel al cetatenilor comunitatii europene. Pentru a redresa situatia, este necesara reluarea si afirmarea unui dialog constructiv cu partenerii externi ai Republicii Moldova, cu organizatiile finantatoare internationale, dar si mobilizarea resurselor interne pentru energizarea economiei. Iar aceasta presupune, intai de toate, existenta unei stabilitati politice interne, care ar permite elaborarea unor politici guvernamentale de durata.

Opinia publica din R.Moldova indica nedorinta cetatenilor de a se declansa alegeri parlamentare anticipate. Noi, Partidul Democrat din Moldova, depunem eforturi sustinute pentru a debloca criza institutionala. Au fost lansate mai multe invitatii la dialog PCRM-ului, dar nu a urmat vreun raspuns din partea acestuia. In fractiunea parlamentara a PCRM sunt multe persoane responsabile, carora nu le este straina soarta cetatenilor, a tarii, care inteleg ca alegerea sefului statului va debloca situatia de criza si va permite guvernarii sa adopte in regim de urgenta masurile necesare pentru combaterea efectelor recesiunii mondiale la nivel de tara, ceea ce, implicit, va conduce la imbunatatirea conditiilor de trai ale tuturor cetatenilor, inclusiv cei care au votat cu PCRM.

http://inforusia.ro/

Un eșec usturător și binemeritat pentru Ion Coja

octombrie 29th, 2009
Visele deșarte ale lui Ion CojaVisele deșarte ale lui Ion Coja

Pentru Ion Coja, cel care are trista distincție de a fi cel mai înverșunat negaționist al Holocaustului din România, dezinformarea pare să fi devenit prima natură. Deși n-a fost niciodată oficial candidat la președinția României – adică prezent pe buletinul de vot, iar acum câteva zile Biroul Electoral Central nu a validat înscrierea sa în competiția prezidențială – pagina sa de internet se numește în continuare (în mod evident fals), așa cum s-a numit de la început: “Ion Coja – candidat la președinția României”.

Fostul aspirant la candidatură (niciodată însă candidat) bâiguie pe această pagină o explicație neinteligibilă cu privire la un fost colonel de securitate, căruia Ion Coja i-ar fi încredințat strângerea celor 200000 de semnături necesare, acuzându-l de iresponsabilitate sau sabotaj.

Pe lângă faptul că a te da pe mâna unui fost colonel de securitate, sperând ca acesta să fie responsabil și să nu te saboteze într-o acțiune eminamente democratică stârnește zâmbete cu privire la naivitatea unuia care se dorește președinte al României, eșecul lui Ion Coja este unul binemeritat.

Liviu Antonesei îl califica recent în paginile revistei ACUM pe Ion Coja, alături de Nati Meir și Miron Cozma (și ei absenți din cursa prezidențială, unde ar fi dorit să fie prezenți) drept “plecați de acasă”. Și într-adevăr, candidaturile acestor trei indivizi ar fi fost complet ilegitime, pentru că Nati Meir e un impostor dovedit, iar ceilalți doi sunt niște extremiști care cumulează cele mai oribile trăsături ale extremei stângi și ale extremei drepte.

Ion Coja nu este doar un negaționist al Holocaustului, dar este și cercetat penal (într-o discreție totală și de mult timp, fără rezultat aparent) de parchet pentru încălcarea legii 107/2006 privind “interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”.

Prezidențiabilul eșuat, pe lângă faptul că e un apologet frenetic al legionarilor și un negaționist fanatic al Holocaustului, nu contenește în a-l lăuda pe Nicolae Ceaușescu, făcând astfel sinteza perfectă între fascism și comunism.

De aceea, orice apărător al democrației nu poate decât să se bucure de eșecul acestui propagandist mincinos al național-socialismului în România de a deveni candidat la președinție. Dacă are un dram de decență, ar trebui să se retragă din viața publică, deoarece riscă să devină, dacă nu a și devenit deja, ridicol și irelevant.

Cum putem sta şi lucra legal în Statele Unite ale Americii

octombrie 28th, 2009

ASTROM – Asociaţia Studenţilor şi Tinerilor profesionişti ROMâni din zona Washington, DC are plăcerea să anunţe o nouă serie de seminare şi lecturi care vor debuta joi, 12 noiembrie începând cu ora 18:30 cu o prezentare mai amplă despre “Cum putem sta şi lucra legal în Statele Unite ale Americii.” Această iniţiativă este menită să adreseze subiecte de interes pentru studenţii şi tinerii români, să ofere un cadru structurat de discuţii atât cu oficiali români cât şi cu cei din Republica Moldova aflaţi aici în vizite de lucru dar şi să conducă la un dialog mai activ în sânul comunităţii noastre şi cu reprezentanţii ambasadelor şi consulatelor din zonă.

Acest prim seminar despre “Cum putem sta şi lucra legal în Statele Unite ale Americii” este organizat în parteneriat cu Ambasada României la Washington şi va avea loc în incinta acesteia aflată la 1607 23rd Street, NW. Excelenţa sa Ambasadorul României în SUA dl. Adrian Vieriţa va deschide această întâlnire şi îl va introduce pe dl. Gabriel Ciucur Vine unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi români din zona Washington, DC specializat pe probleme de emigrare. Dl. Vine va adresa în prezentarea sa teme de interes pentru studenţii, tinerii dar şi alţi români legate de vizele de călătorie, studii şi muncă şi va pune un accent special pe problemele legate de viza de muncă H1B, procesele EB2 şi EB3, procesul pentru obţinerea petiţiei de muncă PERM, procedurile legate de întregirile de familie sau de obţinerea permisului de şedere permanentă (cartea verde – green card). Dl. Vine va discuta şi ajustările sau schimbările de la un statut la altul (de ex. trecerea de la viza de student la alte vize) şi va trece în revistă ultimele noutăţi pe aceaste teme din domeni cât şi diferitele propuneri legislative care se află în prezent în dezbatere în congresul american. La finalul prezentări va răspune întrebărilor celor prezenţi.

Dl. Gabriel Ciucur Vine este orginar din Bucureşti şi a emigrat în Statele Unite în anul 1985 la vârsta de numai 14 ani. A absolvit Universitatea de Stat din California – Fresno cu o diplomă în Ştiinţe politice şi Colegiul de drept Washington al Universităţii americane din Washington, DC. După absolvire dl. Vine a lucrat ca şi Produror adjunct pentru oraşul Philadelphia iar mai târziu a activat în cadrul firmei de avocatură din Rockville, MD Jacobs, Abod & Caruso. În anul 2002 împreună cu dl. Arman Partamian au pus bazele unei noi firme de avocatură Vine & Partamian, iar în prezent este managerul propriei sale firme de avocatură Vine Law Firm, LLC unde reprezintă interesele a numeroşi clienţi, fie ei persoane fizice sau juridice, pe probleme de emigraţie. Dl. Vine este membru la Asociaţilor de Barou din Maryland, Montgomery County, Washington, DC cât şi a Asociaţiei Baroului American şi a Asociaţiei Avocaţilor de Emigraţie.

Având în vedere capacitatea restrânsă a săli vă rugăm să vă confirmaţi participarea la acest eveniment până la data de 10 noiembrie la adresa de poştă electronică a ASTROM astrom@astromdc.org sau on line pe pagina noastră de pe Facebook pe care o puteţi accesa la adresa: http://www.facebook.com/group.php?gid=2205051195.

Pentru detalii suplimentare vă rugăm să îl contactaţi pe Bogdan Banu la 202.531.8776.

Periplu culinar. El Salvador (II)

octombrie 26th, 2009

Un poem, o ilustrată, o simplă monedă ne pot transpune într-un voiaj imaginar în ţara pe care acestea le simbolizează. Expansiunea gastronomică se bucură de un avânt crescendo în ultimii ani reuşind să ofere posibilitatea cuceririi lumii şi prin câteva feluri de mâncare.
Nu mai spunem Japonia, ci Sushi;
Nu mai spunem Italia, ci Pizza,
Nu mai spunem Spania, ci Paella;
Nu mai spunem Germania, ci Bratwurst;
Nu mai spunem Mexico, ci Tortillas;
Nu mai spunem Turcia, ci Donner Kebap sa.
Nu de multe zile am lucrat alaturi de reprezentanta unei firme de desfacere de produse alimentare specifice ţării El Salvador.
Prin intermediul ei am reuşit să descopăr ca un “Tom Degeţel al Americilor” se distinge printr-o bucătărie exotică îmbinată cu elemente spaniole.
Diversitatea, rafineţea câtorva feluri de mâncare sunt cartea de vizită a unei ţări tropicale ospitaliere din America Centrală.
Pupusa reprezintă un fel de placintă individuala umplută cu carne de porc, fasole neagră, legume sa. Aluatul se obţine din faină albă de porumb. Pupusa aparţine indigenilor numiţi Pipiles din San Salvador. Plăcinta obţinută se pregăteşte pe grătar sau la cuptor.
Răspândirea în America de Nord s-a făcut rapid odată cu refugiaţii salvadorieni în perioada războiului civil din anii ’80.
Curtido se defineşte un fel varză murată într-o variantă inedită, în amestec cu morcovi si ceapă. Legumele sunt tăiate foarte fin asemenea unor betigaşe de chibrituri.
Casamiento nu este altceva decât o variantă de orez prăjit cu fasolea neagră, răspândit în ţările latinoamericane şi în Caraibe.
Tamales cucereşte clienţii nu numai prin originalitatea şi diversitatea de reţete, ci şi prin gust, prin metoda de preparare si prin ingredientele folosite. Reţeta de Tamales din El Salvador se descrie printr-un fel de sarmale pregătite in frunze de bananieri. Dată fiind originea mâncării în bazinul Maya (Honduras, Guatemala regiunea sudică a Mexicului (Veracruz, Yucatan, Chiapas) intalnim Tamales si in panusi de porumb (marinate si fierte înainte de pregătire).Umplutura se compune din carne de găină de porc si boabe de porumb.
Parcurgând reţete, bibliografia de specialitate a multor bucătării din regiunea Americii Centrale am cazut într-o categorisire pripită imaginandu-mi că toate bucatele ar avea acelaşi gust din cauza folosirii porumbului şi la preparea deserturilor(Elote), la prepararea alcoolului. In realitate m-am convins că fiecare fel de mancare se identifică prin unicitate si nu intervine nicio monotonie gustativă.
Acelasi fenomen de elaborare culinara apare si in bucataria asiatica unde sosul de soia folosit in unanimitate nu da senzatia ca mancam acelasi lucru. In China vorbim de bucătării distincte: cea cantoneză, cea szechuană etc.
Florile de bananieri prăjite adaugă o notă exotică meniului naţional salvadorian.
Penelope s-a oferit să împărtăşească din măiestria ei culinară si din tehnica preparării felurilor enumerate mai sus.
După experienţa zilei de lucru petrecute împreună am ramas cu senzaţia că prin cele câteva reţete am călătorit puţin într-o lume depărtată, plină de legende şi de tragism ( război civil, erupţii vulcanice, cutremure).

Marian Lupu continuă să aştepte în anticamera lui Mihai Ghimpu

octombrie 26th, 2009

Alegerile Preşedintelui Republicii Moldova urmau să aibă loc pe 23 octombrie. Evenimentul a fost amânat, iar argumentele inconsistente provoacă dubii serioase asupra determinării clasei politice de a duce lucrurile la bun sfârşit. De ce este tărăgănată alegerea Preşedintelui Republicii Moldova? Să punctăm ipotezele.

Nici una dintre cele două fracţiuni din Parlament nu-l doreşte pe Marian Lupu în această funcţie. Motivele sunt de ordin personal şi strategic. Comuniştii îl resping ca pe un trădător care şi-a făcut imagine „pe spatele” lor. Cel puţin Voronin ( ranchiunos ca orice dictator care a pierdut demult contactul cu realitatea) asta insinuează de câte ori are ocazia. Tentativa deputatului comunist Vladimir Ţurcan (adică a Moscovei) de a-l convinge să fie mai puţin irascibil deocamdată nu are efect şi chiar riscă să scindeze fracţiunea. Asta pe fundalul zvonurilor tot mai insistente că în teritoriu şefii de toate nivelurile părăsesc nava roşie ca şobolanii – corabia piraţilor din Caraibe. E clar că dacă Lupu devine Preşedinte, va fi succesorul lui Voronin nu numai în calitate de Preşedinte al ţării, dar şi de Preşedinte al fostului PCRM.

Tocmai de asta le e frică şi colegilor din Alianţă. Dacă Lupu preia pe cale „paşnică” PCRM, cine le mai garantează că va rămâne în timp partenerul liberalilor? Este binecunoscută şi concurenţa (ca să nu zic antipatia) dintre Vlad Filat şi Marian Lupu (secundat de Dumitru Diacov, Partidul Democrat al căruia a fost trădat de Filat). Ghimpu s-a pomenit în funcţia de şef al Legislativului (şi implicit de Preşedinte interimar al statului) tocmai pentru că cei doi nu au dorit să cedeze unul altuia această funcţie importantă într-o republică parlamentară.

Nu există nici o certitudine că vor fi identificate cele 61 de voturi necesare pentru ca Preşedintele să fie ales de Parlamentul Republicii Moldova. Să zicem că, deşi există motive de ordin personal şi de partid de a nu-l agrea tocmai pe Marian Lupu la funcţia de Preşedinte de stat, AIE (Alianţa pentru Integrare Europeană) este decisă să-l voteze. Însă cele 8 voturi necesare pentru ca acest vot să fie valabil, tot de la comunişti trebuie „pescuite”. Chiar dacă există deputaţi comunişti care ar vota pentru Lupu, nu există şi certitudinea că aceştea o vor face.

Promisiunile pot fi ignorate chiar în ultima clipă. Din simplul motiv că Voronin şi Tcaciuc vor întreprinde toate măsurile necesare (decente şi indecente) pentru ca deputaţii comunişti să nu poată participa la vot sau să voteze împotriva candidatului propus de AIE. Tcaciuc, eminenţa cenuşie a lui Voronin, a declarat clar că accederea lui Lupu la Preşedinţie va consemna prăbuşirea PCRM, ceea ce conducerea partidului nu va admite.

Dacă procedura de alegere a Preşedintelui ţării va eşua, persistă riscul anticipatelor. Deşi democraţii bravează în ideea că la un eventual scrutin PCRM ar lua un procent mult mai mic din voturile alegătorilor, acest lucru nu este confirmat prin studii sociologice şi sondaje. Electoratul comuniştilor este de natură să reacţioneze la orice fluctuaţii menite să le afecteze coşul de consum.

Majorarea tarifelor la apă şi canalizare, pentru călătoria în transportul public, mărirea taxelor pentru rezervarea locurilor de veci şi a înhumării sunt doar câteva acţiuni „nepopulare” efectuate de autorităţile de la Chişinău. Deşi sunt explicabile (dar nu şi explicate suficient), acestea au stârnit proteste vehemente din partea pensionarilor. Există o dilemă aici. Noua guvernare pierde în faţa comuniştilor în aspectul comunicării cu populaţia. Nebuloasele gen „integrare europeană”, „acord de asociere”, „micul trafic la frontieră” etc. sunt combătute prin limbajul simplu, simplist chiar, dar inteligibil, al comuniştilor. Gen:”Ioane, dacă îţi moare bunica, ai să plăteşti pentru locul din cimitir nu 960 de lei, dar 2500! Mai votezi cu Chirtoacă?”

Liderii AIE au convenit de la bun început să nu demareze Procedura de alegere a Preşedintelui. Evident, nu mă refer aici şi la Marian Lupu, care, după cum merg lucrurile, va rămâne în calitatea sa de simplu deputat mai mult timp. Mult mai mult decât şi-a imaginat atunci când a părăsit PCRM. Amendamentele legislative circumstaţâiale operate în cea mai mare grabă de majoritatea parlamentară denotă că ei doresc să-şi consolideze poziţiile fără a lua în calcul un eventual eşec în scrutinul prezidenţial şi, ulterior, în cel anicipat. Acum PCRM deţine 48 de mandate din 101. Dacă în urma anticipatelor ei ar obţine încă 4 mandate (ceea ce teoretic nu e exclus), în Republica Moldova s-ar instaura un regim dictatorial demn de „geniul” lui Lucaşenco. Dacă pe timpul lui Voronin nu exista separarea puterilor în stat de facto, acum aceasta nu există nici de facto, nici de jure. Mihai Ghimpu e Preşedinte şi de ţară, şi de Parlament. Vlad Filat şi miniştrii AIE vor cumula cel puţin timp de 6 luni funcţiile de membri ai Guvernului şi de deputaţi. Nu se poate ca cei din AIE să nu înţeleagă că, într-o eventuală rocadă politică, ajustarea atât de evidentă a legislaţiei la propriile interese ar servi la consolidarea dictaturii comuniste. Singura modalitate de a nu admite aşa ceva, în condiţiile când legile au fost deja votate în două lecturi şi promulgate de Preşedintele interimar, este să nu rişte şi să întârzie cât mai mult alegerile unui alt Preşedinte.

Modificările legislative referitoare la cumularea funcţiilor de ministru şi deputat au fost efectuate, probabil, pentru a asigura posibilitatea de a reveni în Paralament a actualilor miniştri în cazul unor perturbări ireconciliabile în interiorul Alianţei. Sau pe motiv că actualii deputaţi nu prea au încredere în fidelitatea celor care îi succed pe listele electorale.

Alegerea lui Marian Lupu în calitate de Preşedinte al Republicii Moldova ar amplifica şi mai mult disensiunile din cadrul AIE, punând-o în pericol. Evident, dacă Marian Lupu ar deveni Preşedinte al ţării, poziţia lui s-ar consolida şi ar avea un cuvânt mult mai ferm de spus în ceea ce priveşte deciziile AIE. Ar putea chiar să ameninţe cu un parteneriat centru-stânga, ceea ce nu poate face acum. E binecunoscută şi „flexibilitatea” lui Diacov în acest sens. Dar pericolul destrămării AIE stă în altceva.

Elocvenţa raţunii expuse în subtitlu decurge din viziunile divergente asupra orientării externe enunţate printre rânduri de Marian Lupu şi respectiv de Vlad Filat. Acum atât Rusia, cât şi SUA transmit semnale de amiciţie spre Republica Moldova. Ambiguitatea vectorială şi manevrele de curtuazie între cele două puteri mondiale sunt tolerate de către acestea pentru că formarea structurilor statale în Republica Moldova încă nu este încheiată şi există o marjă de aşteptare plauzibilă. Dar odată Preşedintele ales, mega-puterile vor cere o strategie clară de orientare externă. Cel puţin Rusia nu o singură dată şi-a arătat iritarea în momentele de reorientare strategică spre Europa a Republicii Moldova.

Este greu de crezut că expresia de bravadă a lui Vladimir Voronin „viţelul deştept suge de la două vaci” cu referire la politica externă a statului pe care l-a condus, va putea fi luată în serios drept slogan tactic neoficial al AIE fără a-i afecta relaţiile cu factorii de decizie din afară. Deocamdată aceştia sunt în regim de „stand by”. Joseph Biden doreşte ca Moldova „să continue paşii spre democratizare şi reforme economice” şi să fie integrată în structurile euro-atlantice când va fi pregătită, Bruxelles-ul deşi recunoaşte aspiraţiile europene ale Republicii Moldova, nu semnează un document politic care ar deschide calea spre integrare reală în UE, iar Medvedev face aluzii uşor ameninţătoare gen „nu văd motive de a prevedea un război ca în Osetia de Nord”. Deocamdată.

Fiecare dintre ipotezele de mai sus (sau toate într-o măsură mai mare sau mai mică) ar putea explica tărăgănarea alegerilor la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova. S-ar putea să existe şi alte considerente.

Scriitorul suedez Steve Sem-Sandberg îşi lansează volumul Ravensbruck la Bucureşti

octombrie 26th, 2009

Editura Humanitas Fiction lansează în prezenţa autorului miercuri, 28 octombrie, ora 18.30, la Cărtureşti (str. Arthur Verona nr. 13, în Ceainărie), romanul Ravensbruck de Steve Sem-Sandberg, în traducerea Lilianei Donose Samuelsson.
Vor vorbi: Ambasadorul Suediei la Bucureşti, Excelenţa Sa Domnul Mats Aberg, Steve Sem-Sandberg, Sabina Fati, Cezar Paul-Bădescu, Marius Chivu şi Denisa Comănescu, director editorial Humanitas Fiction.

Steve Sem-Sandberg este primul laureat al Premiului Marin Sorescu acordat de Institutul Cultural Român din Stockholm în 2007.

Romanul Ravensbruck a fost nominalizat la Premiul August în 2003 şi la Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic, in 2004.

\”Romanul lui Steve Sem-Sandberg schiţează portretul plin de culoare al unei femei fascinante şi tabloul plin de atmosferă al unei Europe Centrale în destrămare.\” Helsingsborgs Dagblad

Ravensbruck (Ravensbruck, 2003) prezintă povestea Milenei Jesenska, jurnalistă, scriitoare şi traducătoare cehă, care, cu preţul vieţii, a militat pentru dreptul la libera exprimare. Milena Jesenska (1896-1944) este cunoscută publicului românesc prin prisma scurtei, dar intensei poveşti de dragoste pe care a trăit-o alături de Franz Kafka. Dar Milena, devenită pentru o vreme soţia filozofului Ernst Polak, reprezintă un exemplu de toleranţă şi tenacitate, un model de luptă pentru libertate individuală şi natională în egală măsură, un simbol pentru poporul ceh. In Praga ocupată de nemţi, Milena reuşeşte să pună în mişcare o adevărată organizaţie clandestină, care salvează vieţile a numeroşi refugiaţi, mai cu seama evrei. Măcinată de boală şi sleită de puteri, este trimisă, în urma unui proces in care fusese găsită nevinovată, în lagărul de la Ravensbruck, unde, în primăvara anului 1944, îşi va găsi sfârşitul.

Scriitor, jurnalist şi eseist suedez, Steve Sem-Sandberg s-a născut la Oslo în 1958. In prezent locuieşte alternativ la Viena şi Stockholm şi este corespondent al prestigiosului ziar Svenska Dagbladet, la care a lucrat ca redactor-sef adjunct al Secţiei de cultură între 1995 şi 1998. Primul său roman, De ansiktslosa (Omul fără chip, 1987), l-a adus în centrul atenţiei criticii literare suedeze, care a recunoscut în el una dintre cele mai percutante voci ale generaţiei sale. Scrieri: Theres (Theres, 1996), Allt forgangligt Ar bara en bild (Doar imaginea rămâne, 1999), Harifran till allmanningen (De aici la bunul comun, 2005), De fattiga i Lodz (Năpăstuiţii din Lodz, 2009).

Religia induce (din nou) suferință umană

octombrie 26th, 2009

Nu este nimic nou in constatarea ca religiile, mai ales cele abrahamice, au adus multa suferinta in viata umanitatii. Precepte din epoca de piatra sunt inca respectate cu sfintenie (sau cu ipocrizie, depinde de cine este vorba) de societatile care le-au mostenit.

De multe ori mi se reproseaza ca aduc mereu vorba mai ales despre paragrafele cele mai aberante, cele mai crude ale Bibliei, Torei si Qu’ranului. Asa este si nu intentionez sa imi cer scuze pentru asta. Ar fi trebuit sa fiu ipocrit ca sa scot in evidenta numai citatele care se refera la pace, la fapte bune, altruism, etc. Pentru ca orice „fapte bune” ar fi descrise in cele trei versiuni ale aceleiasi carti, ele nu pot bloca actele de cruzime si legile smintite ale unei epoci apuse, pe care religiosii o prelungesc si in ziua de azi.

1. Cate 60 de lovituri pentru „femeile pacatoase”

De curand, un mare scandal a atins Arabia Saudita, o tara prin excelenta bigota.

Este uluitor sa vedem cum functioneaza „morala saudita”. In cartile de scoala ale elevilor se preda versiunea din Qu’ran, Torah si Biblie a facerii lumii. Elevii sauditi trebuie sa stie ca pamantul este plat, desi diversi printi cunosc bine rotunjimea pamantului cand iau avionul spre Las Vegas, unde isi pierd averile nemuncite.
Apoi trebuie sa stie sa urasca pe nemusulmani (asta in numele iubirii musulmane). Sa stie cum sa-i ucida pe „infideli”!

Desigur ca „valorile musulmane”, identice cu cele iudaice si crestine asa cum rezulta din Torah si Biblie, de la uciderea „femeilor pacatoase” cu pietre pana la uciderea homosexualilor, trebuie aplicate in numele lui Allah-Dumnezeu.

Iar daca un musulman a descris cum a avut relatii sexuale cu o serie de femei saudite (evident, in afara sfintei casatorii), a declansat prin aceasta un mare scandal.

El a fost condamnat la 1000 de lovituri, femeile respective la cate 60 de lovituri.

Suntem in secolul stiintei, cand in unele parti ale lumii intelegerea Universului in care traim este la un nivcel nebanuit in trecut. Iar in zonele unde religiile cartii sunt la mare cinste, nu putem vedea decat ura, ipocrizie si cruzime.

2. Legea Sharia in Europa

Sigur ca putem spune: „Lasa sa fie la ei acolo”. Ca noi sunte feriti de asa ceva.

Este o iluzie, nu suntem de loc feriti!

Miscarea musulmana a intimidat deja fortele justitiei din Europa. In multe tari nu se mai poate discuta in mod liber despre problema libertatii de opinie. „Islamofobia” a devenit un pacat mortal.

Sigur ca lansarea acestei „gaselnitze” poate pune in discutie toate „fobiile” din lume.

Nu-i asa, daca acceptam faptul ca antisemitismul este scos in afara legii, putem sa scoatem si anti-islamismul in afara legii?

Nu. Trebuie sa fim foarte constienti ca antisemitismul se refera in mod clar la ura fatza de oameni, in timp ce anti-islamismul se refera la ura fatza de o religie idioata, sora buna cu alte religii la fel de detestabile.

Cat despre termenul de homofobie, el nu este adecvat. Nu e vorba de o fobie, ci tot de ura. Impotriva altui grup de oameni. Dar acum termenul s-a generalizat si ma voi referi la el, asa cum este folosit azi.

3. “The Matthew Shepard and James Byrd, Jr. Hate Crimes Prevention Act,”

Asa se numeste legea care va stabili pe viitor circumstantele agravante in cazul crimelor motivate de ura.

James Byrd a fost un tanar negru din sudul SUA care a fost tarat pe o distanta mare de niste rasisti albi si a fost ucis miseleste, numai pentru faptul ca era negru.

La randul lui, Mattew Shephard a fost si el ucis numai
pentru ca era homosexual, de doi tineri bigoti mormoni (religia mormona are aceleasi prejudecati ca si religiile iudeo-crestine).

Trebuie sa adaug ca moartea lui Mattew Shephard a starnit o reactie nemaipomenita in randurile publicului american, dintr-un motiv interesant: fotografia lui, cand a fost legat de un gard de sarma ghimpata, arata exact ca si imaginea comuna a lui Isus Cristos pe cruce, cu coroana de spini pe cap!

Fata lui era plina de sange, cu exceptia urmelor lacrimilor lui pe obraz, care au spalat partial sangele!
Nici nu se putea gasi un exemplu mai miscator al efectelor urii crestinilor contra homosexualilor!

Se pare ca transformarea subita a mentalitatii americanilor din ultimii ani, cand ei au devenit cu mult mai toleranti fatza de homosexuali, are legatura si cu aceasta odioasa crima.

4. Argumentele contra acestei legi

Nu este de mirare ca unii membri ai congresului s-au opus acestei legi.

In definitiv fiecare membru al Congresului american reprezinta un grup de oameni; religiosii au si ei reprezentanti.

Numai ca a ajuns sa fie un lucru obisnuit sa gasim ca pozitiile cele mai reactionare in societate sunt aproape intotdeauna asociate cu „religia iubirii aproapelui”, respectiv cu crestinismul.

Mai multi reprezentanti Republicani au votat contra acestei legi, spunand: „devreme ce ucigasii sunt pedepsiti odata, ce rost are sa marim pedeapsa lor?”.

Numai ca aceasta intrebare se poate pune in toate cazurile cand exista prejudecati. De exemplu la uciderea unui negru, a unui evreu, etc. Iar lumea a depasit stadiul primitivismului religios, care separa „caprele de oi”, cum cere religia.

Putem observa ca se petrece acum o schimbare importanta in societate: religia pierde din viteza in mod constant. Ultimele ispravi ale preotilor si episcopilor bisericii catolice sunt de pomina. Suntem obisnuiti cu scandalurile pedofile ale clerului catolic. Pana acum insa, cand auzeam de cate un asemenea scandal, imi spuneam ca tot exista o parte buna: cel putin episcopii catolici si alti preoti nu isi ucid victimele.

Am gresit fundamental: un scandal recent in care este implicat un episcop catolic si cativa preoti a culminat prin uciderea unui baiat de 14 ani. Dar din diverse motive, preotul ucigas nici nu poate fi pedepsit, neexistand dovezi directe. Parintii baiatului ucis, care mai au sase fii mai mari, au declarat totusi ca ei vor merge in continuare la biserica, pentru ca ei cred in dumnezeu.

Multor oameni le este foarte greu sa infrunte stresul vietii zilnice fara prejudecati, iar ideea unui posibil zeu care ii supravegheaza si ii recompenseaza (macar pe alta lume) le mai alina frica existentiala.

File de Jurnal – Echilibru

octombrie 25th, 2009

Recunosc, pentru cineva care se autodenumeste “femeie imposibila”, pot spune ca nu ma da amabilitatea afara din casa, mai ales atunci cand e vorba de propria-mi persoana; si asta se intampla nu de putine ori.

In nenumaratele mele drumuri zilnice, taind ca o zaluda orasu-n lung si-n lat pentru proiectele la care lucrez, cu gandurile aiurea, de la treburile biroului, la subiectul intalnirilor, la business planul sau raportul pe care sunt nevoita sa-l produc, sau cine stie la ce alte probleme care nu-mi fac deloc viata usoara in ultima vreme, din pacate, nu prea mai am ochi si pentru natura, pentru copacii care incep sa-si schimbe atat de frumos culorile acum, sau chiar pentru oamenii din jurul meu.

Daca sunt invitata seara la un spectacol, la o intalnire cu prietenii, sau, si mai simplu, la o plimbare cu sotul si cainele din dotare, …. refuz; nu sunt in stare sa misc un deget.

Daca insa, imi uit o hartie la birou, sau mai stiu eu ce prostiuta de care n-as avea absoluta nevoie in momentul ala, sunt in stare sa zbor cu masina, sa fac drumul si sa mi-o aduc, chiar daca plec de acasa tarziu, la ore mici, imbracata in trening sau chiar in pijama.

La fel, indiferent cat de obosita as fi, e de ajuns sa mi se spuna ca cineva si-ar dori un anume fel de mancare, si o sa ma vedeti plina de energie, drag si pasiune, producand ce nu-i trece omului prin cap, tot felul de bunatati, pana tarziu, in miez de noapte.

Ma pot aprinde ca o torta in discutii despre arta, religie, iubire, business, strategie de piata, sau comentand tampeniile proverbiale ale politicienilor nostri, sunt in stare sa daram muntii pentru notiunea de dreptate, prietenie, corectitudine, frumos, dar … NU o sa ma vedeti niciodata certandu-ma, comentand, vociferand, sau orice altceva, pentru mai stiu eu ce prostie de ordin material.

Desi pot spune ca am mai mult decat mi-e necesar, nu m-a impresionat si nu ma impresioneaza nimic si nu o sa pun niciodata in balanta un buchet de flori primit de la cineva drag, sau cateva cuvinte de suflet ce-mi merg direct in adancul inimii, cu o insula din Pacific de exemplu!
Credeti-ma ca o sa aleg intotdeauna buchetul de flori si mai ales cuvintele de iubire … bogatia din spatele lor e inestimabila!

Sotul meu, bun, intelegator, linistit si asa, plin de umor cum este, ma intreaba ori de cate ori imi intalneste privirea aia tipica de “sunt aici fizic dar spiritu-mi pluteste undeva departe, spre alte zari” daca trebuie sa deschida usa, ca “norisorul cel roz” sa poata intra in casa si sa ma populeze si fizic…

Si totusi, exact natura, si copacii, si pasarile, si florile, si zambetul fiului meu, si visarea la cel drag, corpul, iubirea ce-o port in suflet, durerile, temerile si bucuriile mele, lumea din jur, ele toate, toate-mi sunt vital necesare pentru a-mi putea gasi echilibrul launtric.

Nevoia acerba de balans interior ma izgoneste din casa, din birou, din sala de gym, din propriile-mi ganduri, si ma face sa-mi pierd pasii prin parcuri, cautandu-te-n fiecare umbra, fiecare ram, fiecare floare, fiecare gest, fiecare cuvant; ma face sa ma las in voia ploii, biciuita de suflarea taioasa a vanturilor nordului, ma face sa caut zborul pasarilor si sa gust din plin mirosul de ruginiu al inceputului de toamna. Nu-mi ajung ochii si nu ma mai satur privind oamenii din jur, tumultul strazilor, un concert bun, un film sau, chiar cititul unui ziar de o calitate indoielnica.

S-ar putea spune ca sunt o fiinta ciudata; in cele mai multe cazuri, cei care-si cauta echilibrul simt nevoia de a se intoarce doar catre sine, total pe dinauntru. Se izoleaza si-si analizeaza trairile, sorteaza si arunca afara tot ce trebuie aruncat; tot ce-i cu “termenul de garantie” depasit. Ca un fel de curatenie generala.

Apostolul Ioan, spunea ca “nu trebuie sa iubim lumea, ci doar tot ce este bun in ea”. O gramada de persoane inteleg din asta si din faptul ca s-au unit intru credinta, ca de fapt lumea noastra e pe moarte. Ei nu mai apartin ei ci se pozitioneaza undeva deasupra “vaii plangerii”, deasupra vietii noastre normale de zi cu zi, cea plina de griji, necazuri, bucurii, realizari, esecuri, … pana la asteptatul moment al trecerii in nefiinta si a intrarii in doritul si preaslavitul Paradis ceresc.

Asta poate suna din partea mea a totala lipsa de respect dar eu nu pot crede ca ideea este de a te indeparta de lumea asta pacatoasa in care traim, de a accepta si de a astepta cu calm, zambitor si eventual aprinzand o lumanare, tot ce-ti iese in cale, tot ce se abate peste tine, fara sa incerci macar de a face ceva, de a reactiona intr-un fel.

Aici, pe planeta asta haotica, ingrozitoare si in acelasi timp minunata trebuie sa ne invatam lectiile vietii. Aici invatam sa iubim si sa murim pe dinauntru din iubire pura, invatam sa supravietuim, aici o sa facem toate greselile posibile si imposibile dupa care o sa incercam sa le reparam, aici o sa primim toate loviturile si o sa reusim sa ne redresam, o sa cadem si o sa ne inaltam, o sa ne inecam in griji dupa care o sa ne taram incetisor inapoi la suprafata, si, incetul cu incetul o sa devenim putin mai intelepti.

Altfel, nu dupa mult timp, cand ne vom pierde in eter si vom reusi sa ne privim inapoi viata, o sa regratam cu siguranta, amarnic si inutil, toate sansele pierdute, ratate.

Doar aici, pe planeta asta, infruntand viata cu toate problemele, surprizele si bucuriile ei pot sa-mi gasesc identitatea si sa-mi dovedesc valoarea. Ma pot simti puternica, stapana pe mine si linistita doar dupa ce reusesc sa fac pace cu mine insami si dupa ce reusesc sa ma regasesc in tot ce este in jurul meu.

Vreau sa fac parte din lumea asta pacatoasa, nu sa traiesc plutind deasupra ei. Poate exact asta vroia sa spuna de fapt Apostolul Ioan prin “nu trebuie sa iubim lumea”: sa ma bucur de fiecare zi fara sa ma cramponez de ea si fara a deveni sclavul bunurilor materiale.
Prima parte, ma atrage chiar mai mult: sa ma bucur de fiecare zi din viata asta, asa cum este ea. Lumea in care traim nu este o anticamera, o proiectie a inchipuitei vieti ceresti, ci un loc unde trebuie sa testez, sa invat, sa descopar si sa experimentez, cu ochii larg deschisi si cu simturile ascutite la maxim.

Undeva intre introspectie si actiune, cunoastere si emotie, discutie si refuz, intre cele pamantesti si cele supranaturale, acolo gasesc echilibrul launtric pe care-l caut si de care am atata nevoie.

Si da, iubesc lumea asta asa haotica, ingrozitoare si in acelasi timp minunata; este singura lume care ma accepta si care-mi da voie sa fiu eu …. exact asa cum sunt eu.

Clujul, în preajma Luminaţiei

octombrie 25th, 2009
Cimitirul Central din Cluj, de LuminatieCimitirul Central din Cluj, de Luminatie

Se apropie sfârşitul lunii octombrie şi în oraşul poleit cu arama frunzelor de castan, s-a insinuat parfumul crizantemelor. Cu câteva zile în urmă au apărut pe tarabele florăreselor buchete răzleţe de tufănele galbene şi mov, cărora li s-au alăturat ghivece cu ochiul boului şi steliţe liliachii, vişinii şi aurii şi, mai apoi, crizantemele cu corole nobile de culoare albă, pătrunse parcă de menirea lor. Tot mai mulţi clujeni cu braţele încărcate de flori se îndreaptă spre porţile cimitirelor, pentru a curăţa şi a amenaja mormintele în vederea sărbătorii de Luminaţie.

La Cluj toată lumea, indiferent de confesiune, sărbătoreşte Ziua Morţilor pe 1 noiembrie, după tradiţia catolică.

Sărbătoarea îşi are sorgintea la cumpăna dintre primul şi al doilea mileniu, când oamenii aşteptau cu groază anul 1000, data la care se proorocise sfârşitul lumii. În acel răstimp de aşteptare înfrigurată au crezut de cuviinţă să se împace cu sufletele celor răposaţi, aprinzând lumânări pe morminte „pentru ca bietele spirite îngheţate ale morţilor să se încălzească la flacăra lor”. Cu timpul s-a statornicit obiceiul de a împodobi mormintele cu flori şi coroniţe.

De mic copil aşteptam cu nerăbdare să vină 1 noiembrie şi să mă ducă bunica la Cimitirul Central. Noi nu aveam pe nimeni îngropat la Cluj, dar ne duceam să vizităm mormintele cunoştinţelor şi prietenilor, să ne întâlnim cu cunoştinţele şi prietenii care-şi vizitau mormintele. Pe strada cimitirului era forfotă mare, iar vânzătorii ambulanţi profitau din plin de acest dever. În gheretele lor se găseau tot felul de bunătăţi. Mie îmi plăcea cel mai mult turta dulce sub formă de inimioară împodobită cu oglinjoară, dar se mai vindeau şiraguri de turtă dulce colorată, acadele şi alviţă.

Ziua Morţilor nu este tristă, ci un prilej de a întâlni cunoştinţe şi prieteni pe care nu i-ai văzut de multă vreme, pentru că de Ziua Morţilor fiecare se străduieşte să ajungă acasă, la mormintele celor dragi. E ca şi cum, pentru o zi, morţii şi-ar împodobi căminul de veci pentru a-i primi în vizită pe cei vii. Lumea se adună, schimbă impresii, află veşti despre prieteni şi cunoştinţe vechi, risipite cine ştie pe unde.

Cimitirul Central sau Házsongard (cum îi spune în limba maghiară) a fost înfiinţat în 1585, ca cimitir public, deschis pentru toate confesiunile şi, în ciuda faptului că deja în 1892 se constatase că era supraaglomerat şi se decisese închiderea lui, se mai utilizează şi astăzi. Este un adevărat muzeu în care sunt înmormântate personalităţi de seamă ale culturii maghiare şi româneşti, un loc de pelerinaj pentru iubitorii istoriei şi culturii transilvane. În cavouri vechi, împodobite cu însemne nobiliare, odihnesc familii celebre. Sub obeliscuri de marmură sunt îngropaţi savanţi, actori, poeţi şi exploratori faimoşi. Pietrele tombale, însemnate cu crucea catolică sau ortodoxă, se învecinează cu stelele funerare protestante, dar găseşti şi morminte pe care au fost încrustate secera şi ciocanul. Pietre de mormânt vechi de secole, pe care abia se desluşeşte numele celui îngropat, stau stinghere în umbra cavourilor noi, opulente. Unele cavouri vechi au fost devastate, altele profanate, însă în ultima vreme, graţie diligenţelor Asociaţiei Házsongard, multe dintre mormintele-monument au fost recondiţionate şi municipalitatea a întărit paza.

De Ziua Morţilor Cimitirul Central se umple de studenţi şi elevi care aşează flori şi aprind lumânări la mormintele personalităţilor istorice şi culturale.

Aşa s-a întâmplat şi la 1 noiembrie 1956, când studenţii s-au dus în Cimitirul Central pentru a aprinde lumânări la mormintele personalităţilor maghiare. Au recitat poezii de Petöfi Sándor şi au purtat cocarde negre pentru morţii Revoluţiei Ungare. Peste câteva zile aveau să fie arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, sub acuzaţia de tentativă de răsturnare a puterii democrat-populare.

Eroii clujeni ai Revoluţiei din 1989, împuşcaţi în seara de 21 decembrie, sunt îngropaţi în Parcela Eroilor. De 19 ani rudele şi prietenii, dar şi necunoscuţii, pun flori şi aprind lumânări la căpătâiul lor. Şi tot de 19 ani se luptă pentru pedepsirea celor care au tras în ei.

Doar câteva zile ne despart de 1 noiembrie. Parfumul crizantemelor e tot mai persistent şi forfota se înteţeşte. De Ziua Morţilor străzile care duc spre cimitirele oraşului vor deveni neîncăpătoare pentru şuvoaiele de oameni, cu braţele încărcate de flori, porniţi să-şi sărbătorească morţii. Cimitirul Central va fi acoperit de troiene de crizanteme, iar miile de lumânări, aprinse după căderea serii, vor alcătui o constelaţie efemeră pe coasta dealului ce străjuieşte Clujul.

Americanii, despre Republica Moldova, la Bucureşti

octombrie 25th, 2009

„Avem aceeaşi dorinţă ca ţările vecine României, inclusiv Moldova, să continue procesul de democratizare şi reformarea pieţei libere şi ne angajăm să sprijinim aceste eforturi” (Joseph Biden, vicepreşedintele SUA, 22.10.09)

Faptul că vicepreşedintele american vorbeşte la Bucureşti despre RM, fără ca întrebarea să-i fi fost pusă explicit în interviul oferit cu ocazia prezenţei sale în România, spune mai multe decât pare la prima vedere. Înseamnă că administraţia americană a vrut să transmită acest mesaj şi că pe agenda lui Biden conexiunea România-RM devine tot mai evidentă. Iar autorităţile de la Chişinău au primit un semnal la care, cel mai probabil, se aşteptau.

Uite scutul, nu e scutul

Despre scutul antirachetă localizat, de către Administraţia Bush, în Polonia şi Cehia, şi care ar fi putut „mătura” mişcările de trupe din regiune pe o suprafaţă ce devenise inacceptabilă pentru Moscova, s-a scris mult. Mai multă cerneală a curs însă după decizia lui Obama de a reevalua prezenţa respectivului scut în cele două state. Au apărut o serie de speculaţii despre politica americană în regiune şi modul în care Washingtonul va „reseta” relaţia cu Moscova. Multe dintre ele sunt excesive, fie într-o parte, fie în alta.

Se schimbă politica americană în regiune?

Da şi nu. Da, pentru că este evident că, cel puţin faţă de republicanii neoconservatori ai lui Bush, prestaţia democraţilor faţă de Rusia intră în alt registru. Acest mesaj s-a transmis pentru prima dată explicit cu ocazia vizitei lui Barack Obama la Moscova, unde preşedintele democrat s-a dus direct, fără „staţii” gen Polonia sau Ţările Baltice. Mesajul diplomatic, prin utilizarea acestor „staţii”, era că relaţia cu Rusia nu este mai presus decât relaţia Washingtonului cu state din „vechea Europă”. Rusia era „la pachet”. Obama nu a mai păstrat nici măcar aparenţele, mergând direct la Moscova şi trimiţându-l pe Biden, după vizită, într-un „turneu de consolare” în Georgia şi Ucraina. Totodată, nu putem vorbi despre o schimbare radicală a politicii americane. Şi asta pentru că nu putem pleca de la ideea că politica lui Bush în regiune este punctul zero al relaţiei cu Rusia şi tot ceea ce e dedesubt este cedare din partea americanilor. Această interpretare ar fi, evident, abuzivă, de aceea, cuvinte ca „trădare”, „adandon”, „conspiraţie” sunt excesive.

Rusia nu este egala Americii!

Nu trebuie luată în serios nici exulţia ruşilor după decizia Administraţiei Obama de a retrage scutul antirachetă. Ea vine şi dintr-un soi de complex amestecat cu orgoliu. Moscova are impresia că dacă pentru ea SUA este prioritatea maximă de politică externă – motiv din care tot ce face ea vizează poziţia Americii – la fel stau lucrurile şi la Washington. Ceea ce e fals! Rusia nu reprezintă pentru America ceea ce America reprezintă pentru Rusia. Mizele principale ale americanilor astăzi sunt Afganistanul şi Iranul, iar UNA dintre mize este şi „Marea Neagră”, inclusiv Federaţia Rusă.

Ruşii pot să puncteze doar la nivel subiectiv

Care pot fi consecinţele pe termen scurt şi mediu ale „abandonării” scutului? În ştiinţele sociale există ceea ce se cheamă „teoria lui Thomas” şi care spune aşa: o situaţie falsă, percepută ca reală, devine reală prin consecinţe. Se aplică şi în acest caz. Respectiv, ruşii vor avea în zonă pârghiile pe care le vor admite răsăritenii! Dacă liderii estici vor pleca de la convingerea că ruşii sunt puternici sau li s-a dat mână liberă în regiune, indiferent că asta e adevărat sau fals, ei vor acţiona în consecinţă. Adică, vor face concesii, vor schimba accentele, vor deveni „pragmatici”. Concluzia: ruşii vor dobândi pârghiile pe care, iniţial, nu le aveau! Aici poate fi cuantificat avantajul de etapă al Rusiei: în „geopolitica subiectivă”, nu „obiectivă”, pentru că anunţul Washingtonului referitor la revizuirea scutului antirachetă din Polonia şi Cehia, oricât de nuanţat a fost, riscă să confere avantaj Moscovei la acest nivel. Curios este că nici americanii nu s-au străduit, iniţial, foarte mult să înlăture această senzaţie, inclusiv în România unde, pe lângă datele concrete şi corecte oferite de ambasadă, nu s-a insistat foarte mult pe clarificarea acestor aspecte. Dar turneul lui Joe Binden şi al altor oficiali americani în regiune arată că Washingtonul vrea să transmită un mesaj explicit şi corect.

Relaţia Rusia-SUA se joacă

Dincolo de speculaţii sau prezumpţii, zona e încă în joc şi nimeni n-a părăsit-o definitiv. Polonia va rămâne un pivot crucial al strategiei SUA, oficialii de la Varşovia vorbind deja despre livrarea unei baterii de rachete antiaeriene „Patriot”, dar devine limpede că o vor aborda altfel. Mai ales că ruşii au şi anunţat că răspunsul lor la abandonarea temporară a scutului e renunţarea la rachetele din Kaliningrad, în niciun caz Iranul. Asistăm acum şi vom asista pe viitor la o serie de măsuri şi contra-măsuri, reacţii şi contra-reacţii, vizite şi contra-vizite. Nu e întâmplător că, drept răspuns la mesajul lui Biden adresat Poloniei – „nimic [cu Rusia] despre voi fără voi!” -, oficialii ruşi au lansat ideea că, deşi contractul cu Teheranul pentru sistemul antirachetă S-300 nu a fost finalizat, marfa se află în depozitul Ministerului Apărării, gata de livrare. Ceea ce este inacceptabil pentru SUA, dar şi pentru Israel.

Pe lângă turneul lui Joe Biden în Polonia, România şi Cehia, este obligatoriu să amintim aici prezenţa tot mai intensă a adjunctului secretarului Apărării, Alexander Vershbow, în Georgia şi Ucraina, unde se va ocupa, cel mai probabil, de relaţia militară dintre SUA şi cele două state „respinse” la Summitul NATO de la Bucureşti. Dar nu trebuie ignorată şi vizita-fulger a preşedintelui rus Dmitri Medvedev în Serbia, în ziua în care Serbia sărbătorea 65 de ani de la eliberarea Belgradului de sub ocupaţia fascistă. Dincolo de achiziţiile „Gazprom” în regiune sau de împrumuturi asumate de către ruşi, este semnificativ altceva: crearea unui Centru umanitar mixt, în baza unui acord încheiat între guvernul de la Belgrad şi cel de la Moscova, care va fi o bază logistică pentru operaţiuni de protecţie şi salvare în Serbia şi în regiune. O asemenea iniţiativă poate deschide calea Moscovei pentru a-şi construi primul centru logistic pentru scopuri militare în afara spaţiului fostului URSS. Un element care trebuie urmărit de aici înainte.

„Vecina României”

R. Moldova pare că nu e, de cele mai multe ori, decât un simplu observator al acestor evoluţii. Ideea însă nu e tocmai justă. Evoluţiile din ultima vreme au schimbat semnificativ datele problemei, Chişinăul transmiţând, după 7 aprilie, un mesaj ferm Washingtonului. Adică, acel tip de mesaj care nu mai poate fi ignorat de către America, chiar dacă aceasta părea, uneori, că îl trece cu vederea. Invocarea explicită la Bucureşti a Republicii Moldova de către vicepreşedintele american Joseph Biden confirmă această idee. Oficialul american nu vorbeşte despre Ucraina, ci despre R. Moldova, nu despre parteneriatul Chişinău-Kiev, ci despre R. Moldova, „vecina României”.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

JÉRÔME OLIVE va fi propus pentru Functia de Administrator si Director General al DACIA

octombrie 25th, 2009

Jérôme Olive va fi propus pentru functia de Administrator al Dacia In cadrul Adunarii Generale din 26 noiembrie 2009 si, ulterior, pentru cea de Director General al Dacia, In locul lui François Fourmont, care va parasi compania si se va pensiona la sfârsitul acestui an.

Nascut pe 8 decembrie 1957, Jérôme Olive a obtinut diploma de inginer a Institutului Catolic de Arte si Meserii (ICAM) In anul 1980.

Cariera sa la Renault a Inceput In 1982, la uzina de la Sandouville. In cadrul proiectelor R25 si R21, Jérôme Olive a ocupat diferite posturi In domeniul fiabilizarii proceselor de fabricatie si de mentenanta. In 1985 a preluat functia de responsabil investitii si mentenanta la SBFM (Société Bretonne de Fonderie et Mécanique), apoi pe cea de Director de productie. In 1996, In calitate de sef al Departamentului de Caroserie, se ocupa de lansarea In fabricatie a modelului Scénic 1 la uzina Renault din Douai. In 1999, devine Director Adjunct responsabil cu fabricatia, preluând conducerea uzinei la Inceputul anului 2004.

Nascut pe 24 decembrie 1948, François Fourmont detine titlul de Doctor In stiinte Economice si Diploma de Studii Superioare Specializate (DESS) In Managementul de Personal. si-a Inceput cariera la Renault In anul 1975, ocupând mai multe posturi In cadrul departamentului de Resurse Umane. Din 1988 si pâna In 1998, a ocupat diferite functii la uzinele de la Sandouville si Le Mans. In ianuarie 1999 devine Director General al Auto Châssis International si Presedinte Director General al SNT (Société Nouvelle de Transmissions), iar In iulie 2003 este numit director general al Dacia. Din martie 2008, François Fourmont ocupa functia de Director General al grupului Renault In România

sursa daciagroup.com

Istoria murăturilor

octombrie 25th, 2009

-2400 î.Hr. Arheologii şi antropologii cred că vechii mesopotamieni puneau murături.

-2030 î.Hr. Castraveţii aduşi din India lor natală au generat o adevărată tradiţie în pregătirea murăturilor în Valea Tigrului (Iran). Izvoarele antice nu se referă doar la beneficiile nutritive ale murăturilor, ci susţin că mult timp s-a crezut în capacitatea lor de a înfrumuseţa oamenii.

-350 î.Hr. Aristotel propovăduia efectele curative ale castraveţilor muraţi. Împăraţii romani, printre care şi Iulius
Cezar, îşi hrăneau cohortele cu murături, crezând că acestea le dau soldaţilor putere fizică şi morală.

-900 d.Hr. Mărarul a fost adus din Sumatra în Europa de Vest.

-Din Evul Mediu, murăturile au reprezentat atât o gustare cât şi o garnitură obişnuită pe mesele englezilor. Bucătarii Elisabetei I au observat că reginei îi plăceau foarte mult.

-Secolul al XVI-lea d.Hr. Murăturile au ajuns în Lumea Nouă, aduse de Cristofor Columb; chiar el cultiva castraveţi pentru murat pe Insula Haiti.

-Secolul al XIX-lea. Împăratul Napoleon preţuia murăturile: ele contribuiau la sănătatea armatelor sale.

-1858 John Mason a conceput şi patentat borcanul care îi poartă numele. Produse dintr-o sticlă mai densă decât borcanele normale, acestea erau gândite să reziste temperaturilor înalte din procesul de fierbere necesară procesării murăturilor.

-1860 Louis Pasteur a descoprit procedeul de sterilizare a laptelui, încălzindu-l.

-1881 Alfred Bernardin inventează primele capace metalice folosite la conserve.

Sursa: Muzeul Mâncării din New York

Pornesc noul meu blog (etno)politic

octombrie 25th, 2009

Scriu bloguri şi articole de presă în maghiară din decembrie 2005, de aproape 4 ani. A scrie blog în româneşte însă am început numai în februarie 2007, împreună cu Lolka, Dan şi Sebi, într-un proiect comun, numit Phoenix Transylvania. Blogul, iniţiat de mine şi de Dan Anghel se propunea primul blog interetnic transilvan, un blog unde în sfârşit români şi maghiari îşi putea expune ideile despre convieţuirea interetnică fără prejudecăţi, restrângeri, frustrări. Un fel de revista Provincia online, mai simplu, mai direct, mai modern. După câteva luni de relativ succes (şi perplexitate de amândouă părţi) în iunie 2007 am decis, împreună cu Lolka să ne deschidem propriul blog, cunoscutul (iubitul sau urâtul) dar cititul Limba Cailor.

Limba Cailor a fost şi este un proiect de succes, fiind citit la apariţia uni nou post de obicei de pe 150-200 de IP-uri pe zii, feed-ul lui apărând în câteva zeci de reader-uri şi side-uri de blog. Limba a fost şi este primul blog comun din blogosfera românească scris de maghiari, cu scopul de a transmite mesaje magiare în limba română despre probleme politice, despre relaţiile interetnice, despre prejudecăţi, toleranţă şi multiculturalism. Limba Cailor însă a tratat nu de puţine ori şi problematica necesităţii secularizării societăţii româneşti, fiind atacat poate şi mai mult pe această temă, încă foarte spinoasă în mentalitatea colectivă românească.

L-am avut ca contrubuitor câteva luni şi pe prietenul nostru etnic român din Bucureşti, Olahus, care între timp a întemeiat un nou proiect, MaghiarRomania, acesta fiind deja al treilea blog pe această tematică în România. În august ni s-a alăturat kesztió, maghiar din Cluj, care sper să continue să scrie noi şi noi posturi de succes. Printre succesele până acum ale acestui blog este necesar să amintim locul 6 obţinut în categoria Cel mai bun blog despre politică la Roblogfest 2009, un loc notabil într-o companie selectă a unora dintre cele mai importante bloguri politice din România, Blogul Medusei, Politica 2.0, Paralele/Paralele sau blogurile lui Vlad Petreanu, Bogdan Olteanu, Victor Ciutacu şi Adrian Năstase. A fost şi numeroase articole care au fost preluate de revista online Acum sau de Hotnews.ro (vezi aici şi aici).

Intrarea în politică

În septembrie 2008 am fost propus de UDMR Cluj să candidez la Camera Deputaţilor în colegiul 7 din judeţ, cel din Câmpia Transilvaniei. Pentru a nu afecta independenţa blogului, m-am restras de pe blog pe toata perioada campaniei electorale. Am revenit doar în ianuarie 2009. Însă prin acest proces a început o carieră politică pentru mine, care s-a concretizat în mai 2009 când am fost ales vicepreşedinte al Platformei Liberale a UDMR, fiind deja membru CRU (mini-parlamentul UDMR). În iunie am fost iarăşi candidat, acum la alegerile europarlamentare, aflându-mă pe lista UDMR, lista “Solidarităţii Maghiare” pe un loc neeligibil. Deşi actualmente nu aşi putea zice că cariera mea politică este cea mai importantă pentru mine, lucrând majoritate timpului la cariera mea jurist, probabil viitor avocat, totuşi cred că este destul de clar, că nu mai sunt un om independent politic, sunt un politician angajat unei forţe politice: UDMR.

Astfel, cred că a sosit timpul să punem lucrurile în ordine. De comun acord cu Lolka şi kesztió, cei doi colegi de pe Limba Cailor am decis să mă retrag de pe Limba Cailor, deşi nu îmi este uşor să renunţ la acest proiect atât de drag mie. Idea pornirii unui blog personal şi renunţării la Limba fost a mea, decizia a fost mea. Au fost luni bune de frământări, însă după câteva zile de pregătiri azi a sosit timpul despărţirii. E mai bine pentru amândouă părţi. Eu nu mai trebuie să mimez o independenţă politică, Limba Cailor nu poate fi suspectat de dependenţă de vre-o formaţiune politică. Asta nu înseamnă că cei doi editori rămaşi, Lolka şi kesztió nu ar avea dreptul la preferinţe politice, fie ele şi faţă de UDMR, însă asta rămâne decizia lor.

Noul meu blog, personal şi politic, se numeşte „Tihamér Czika: blog (etno)politic”. Conţine în arhiva lui toate posturile mele apărute pe rând pe Phoenix Transilvania, Limba Cailor şi blogul de campanie din noiembrie 2008. Voi continua pe această platformă personală toate temele începute pe Limba, însă voi scrie mai mult despre politică, despre UDMR, despre politica românească. Se numeşte, şi va fi un blog politic, cu opinii politice. Voi încerca să arăt că şi în politica maghiară din România există voci liberale autentice, voci pro multiculturalism, anti-naţionalism de amândouă părţi, anti extremă-dreptă de amândouă părţi. Voi continua să sper că este loc de autonomie culturală sau teritorială pe lângă garantarea totală a unităţii şi indivizibilităţii statului român. Voi continua să sper că este important ca măcar în generaţia noastră se pot în sfârşit uita frustrări istorice, poveştile mai mult sau mai puţin reale el unor conflicte interetnice transmise din generaţie în generaţie cu singurul scop de a cultiva ură şi dezinteres faţă de celălalt. Voi continua să susţin şi idea umanismului secularist, importanţa separării dintre stat şi biserică.

Îi urez tot succesul şi răbdarea prietenilor mei de pe Limba Cailor. Le doresc să lucreze cât de mult pot pe acest blog, să îl ţină activ, şi să îl ducă la noi succesuri.

De azi ne vedem pe noul blog:

http://tihiczika.wordpress.com/

De asemenea am pornit noul meu user exclusiv în limba română pe twitter:

http://twitter.com/tihiczika

Vă aştept pe toţi pe amândouă platforme!

(acest post apare în acelaşi moment pe amândouă bloguri)

Lumea pierdută a vechii Europe: Valea Dunării, anii 5.000 – 3.500 î.e.n.

octombrie 25th, 2009

În perioada Noiembrie 2009 – Aprilile 2010, va avea loc la Institutul pentru studii antice, din cadrul Universităţii din New York, expoziţia “Lumea pierdută a vechii Europe: Valea Dunării, anii 5.000 – 3.500 î.e.n.”.

Aflat la ciţiva paşi de Muzeul Motropolitan din inima Manhattan-ului, Institutul găzduieşte pentru prima dată, peste 250 de obiecte din perioada Cucuteni. Figurinele care infăţişează zeităţile momentului istoric şi impresionantele ornamente metalice, au fost descoperite în morminte antice, oraşe şi sate Est Europene, dezvăluind publicului American o perioadă de vîrf a culturii antice din Europa de Est.

Obiectele sînt aduse ca rezultat al colaborării cu 20 de muzee din trei ţări: România, Bulgaria şi Moldova. Pe toată perioada expoziţiei, vor avea loc vizionări de filme, mese rotunde şi concerte menite să lărgească orizontul cultural atît de bogat al acesteo părţi a Europei. În colaborare cu Institul Cultural Român din New York, Institutul pentru studii antice, va derula şi o serie de filme, condusă de criticul de film şi directorul Festivalului de Film Internaţional din Transilvania, domnul Mihai Chirilov.

Împarţite în patru părţi, filmele vor prezenta dezvoltarea societăţii Româneşti în timpul celor mai importante perioade istorice. Directoarea Centrului Cultural Român din New York, doamna Oana Radu, va prezenta fiecare dintre aceste filme. Vor putea fi vizionate filme precum “ Moromeţii”, regizor Stere Gulea, film apărut în 1987, “Cuibul de viespi”, regizor Horea Popescu, apărut în 1986 si “12:08 La Est de Bucureşti”, regia Corneliu Porumboiu, apărut în 2006. Solista Christine Ghezzo va interpreta melodii şi ritualuri tradiţionale româneşti, iar din programul meselor rotunde şi al lecturilor, va face parte o prezentara cu lucrarea “ Spaţiul construit şi neconstruit al Dunării neolitice” a profesorului dr. Nicolae Dragomir Popovici, director al departamentului de arheologie din cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României.

Programul în detaliu al întregii perioade a expoziţiei şi a manifestărilor culturale, se poate găsi la adresa de internet: http://www.nyu.edu/isaw/exhibitions.htm.

Toma Arnăuțoiu: “bandit”, poet, rezistent anti-comunist

octombrie 25th, 2009
Ioana Voicu-Arnăuțoiu a făcut o evocare plină de emoție a grupului de rezistențiIoana Voicu-Arnăuțoiu a făcut o evocare plină de emoție a grupului de rezistenți

Rareori mi-a fost dat să asist la un moment atât de emoționant, dar și atât de simplu ca vernisajul expoziției de fotografii și documente dedicate semicentenarului executării grupului de rezistenți anti-comuniști conduși de Toma Arnăuțoiu.

Expoziția, constând din copiile unor fotografii și documente copiate din arhivele Securității puse la dispoziție de CNSAS, a fost deschisă în sala “Irina Nicolau” a Muzeului Țăranului Român.

Fotografiile și documentele au fost adunate în urma unui efort de aproape trei ani de către Ioana Voicu-Arnăuțoiu, fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Plop, ambii capturați de trupele de Securitate în 1958, după nouă ani de rezistență în munți, în județul antebelic Muscel.

Acestea încep în anul 1949, când Toma Arnăuțoiu, ofițer de profesie, și un grup de țărani din Nucșoara, etichetați de statul comunist drept “chiaburi”, se retrag în munți cu arme și muniții, deciși să lupte împotriva unui regim care dorea să le ia avutul și să le distrugă modul de viață.

Ioana Voicu-Arnăuțoiu a descris metamorfoza exprimată de fotografii, de la figurile pline de optimism din 1949, la fotografia lui Toma Arnăuțoiu luată în 1959 după un an de anchetă și după pronunțarea sentinței de condamnare la moarte, o figură de om distrus de un sistem criminal.

Printre documente se găsesc și unele note scrise de mână de rezistenți, care conțin avertismente adresate militarilor din trupele de Securitate, dar și note cu produsele luate de la ciobani, pentru a-i feri pe aceștia de psoibile represalii din partea autorităților.

Rezistenții au fost prinși după nouă ani și doar în urma unei trădări a unui cunoscut din sat. Imaginea Mariei Plop care coboară din peștera unde erau ascunși cu fetița de doi ani în brațe pe scara care constituia singurul mod acces este poate una dintre cele mai sugestive exponate ale expoziției. Acea fetiță este azi inițiatoarea acestei expoziții.

Îngrijorarea Securității a fost evidentă: la un moment dat a fost creat un departament special “Bande” care trebuia să se ocupe cu capturarea “bandiților”. Dar cum spune și Ioan Crăciun, directorul Editurii Ars Docendi care a publicat cartea Ioanei Voicu-Arnăuțoiu, cum putea fi “bandit” un om care-și apăra avutul de tâlharii comuniști și mai și scria poezii, găsite pe bilete lăsate în atenția securiștilor?

Șaisprezece rezistenți anticomuniști au fost condamnați la moasrte și executați în noaptea de 18 – 19 iulie 1959 la Jilava, iar alți circa 100 de săteni au fost condmanați la termene de închisoare, multora confiscându-li-se averea.

Azi, unii dintre ei și-au recuperat avutul abuziv cinfiscat, dar casa familiei Arnăuțoiu este în continuare sediul poliției din Nucșoara, ceea ce spune multe despre relația ambiguă dintre prezentul presupus democrat și trecutul totalitar.

Efortul Ioanei Voicu-Arnăuțoiu, care a fost dată la orfelinat (mama ei Maria Plop a fost condamnată la închisoare pe viață și a murit patru ani mai târziu) și nu a aflat până la vârsta de 30 de ani de adevărata ei identitate, este unul imprsionant: a consultat zeci de mii de pagini din documentele secrete ale Securității.

În capturarea membrilor grupului Arnăuțoiu un rol important l-a jucat un tânăr căpitan de Securitate pe nume Nicolae Pleșiță. Ulterior ajuns general, el a fost unul dintre principalii executanți ai politicii represive a regimului Ceaușescu, iar după 1989 a rămas un comunist înrăit, fără a arăta nici ce mai mică remușcare pentru cariera sa de torționar. A murit recent, pe 28 septembrie, aparent într-un sanatoriu al Serviciului Român de Informații la vârsta de 80 de ani.

Pe un bilet al rezistenților din grupul Arnăuțoiu scria: “Persecutații de azi vor fi judecătorii de mâine”. Dar faptul că un criminal precum Nicolae Pleșiță a murit în patul său arată că năzuința rezistenților anticomuniști de acum 50 – 60 de ani nu s-a împlinit și nu se va mai împlini niciodată.

Memorialul Holocaustului. De ce nu și un Memorial al victimelor comunismului?

octombrie 25th, 2009
Memorialul Holocaustului de străjuit de sediul MAI (fosta Securitate)Memorialul Holocaustului de străjuit de sediul MAI (fosta Securitate)

Într-o zi de toamnă însorită am vizitat Memorialul Holocaustului recent inaugurat pe platoul dintre clădirea ministerului de interne și Splaiul Dâmboviței din Capitală.

Fără a fi o construcție pretențioasă, ca omologul său de la Berlin, monumentul, care este dedicat victimelor persecuțiilor împotriva evreilor și romilor din România și Transnistria în perioada 1940 – 1945, e o combinație de buncăr de beton semi-îngropat, având înauntru inscripții pe plăci de metal ruginite de nume evreești, pe două laturi, și de romi, pe o latură.

În plus, pe laterale se găsesc două cripte cu pietre funerare, jefuite din cimitire deistruse de regimul Antonescu în București pe strada Sevastopol și la Odesa.

Simplu, dar impresionant. Vă imaginați că din mass media, dar mai ales din cea pe internet și pe forumuri, nu au lipsit comentarii de genul: “Lobby-ul evreesc a forțat din nou România să se umilească” – asta fiind varianta civilizată a comentariului. Și continuarea a fost, în unele variante: “De ce s-a construit un Memorial al Holocaustului la București și nu și unul al victimelor comunismului?”

Chiar așa, de ce nu s-a construit? Cine s-a opus sau mai bine zis cine a făcut propunerea, când a fost ea respinsă și de către cine? A fost cumva respinsă de către “lobby-ul evreesc internațional”? Nu sunt românii la ei în țară în stare să facă așa ceva?

De ce a fost nevoie să așteptăm anul 2006 pentru ca să fie întocmit un raport oficial despre crimele regimului comunist? Și de ce au strâmbat din nas criticii, invocând faptul că a fost întocmit de o comisie prezidată de un politolog român de origine americană, dar mai ales, atenție, fiu de ilegaliști comuniști evrei? Și de ce a fost primit raportul în mod atât de rușinos în parlamentul României?

Să fie oare motivul faptul că, deși declarativ anti-comuniști, mulți oameni politici, dar și simpli cetățeni ai României nu sunt chiar așa de dornici să scoată în evidență răul făcut de sistemul comunist?

Și cum să-l scoată în evidență când, de pildă, există atâția profitori ai exproprierilor ilegale făcute după 1945 și care într-o formă mascată continuă și azi?

Când un fost torționar comunist, generalul de Securitate Nicolae Pleșiță, își dă obștecul sfârșit prin moarte naturală într-un sanatoriu al democraticului, nu-i așa, SRI, ce pretenții să mai emitem la construirea unui Memorial al victimelor comunismului la București?

Am vizitat Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim unde există o încăpere care conține sertărașe cu datele victimelor Holocaustului. Au fost adunate peste două milioane și curatorii Memorialului speră să adune date despre toate cele șase milioane de victime.

În loc să mârâim despre tot felul de conspirații evreești care chipurile impun României să cinstească memoria morților evrei din Holocaust, mai bine am lua exemplu de la evrei cum se cinstește memoria victimelor unui regim totalitar.

Dar pentru asta ar trebui să renunțăm la anti-comunismul de operetă și să începem prin a fi sinceri cu noi înșine și să ne dezbărăm de balastul mental cu care ne-a căptușit regimul comunist, ceea ce e foarte greu pentru destui dintre noi.

Carol Mózes doctorul Oradiei – Oradea Doctorului Carol Mózes

octombrie 25th, 2009

Toată viaţa şi-a dedicat-o muncii; a vindecat oameni, i-a instruit şi a întemeiat instituţii. Chiar şi fotografia – pasiunea vieţii sale – pretindea un volum mare de muncă, iar călătoriile menite să-l relaxeze erau precedate de o pregătire îndelungată pe parcursul unui an întreg. Era un polihistor: citea enorm de mult, cu temeinicie şi, graţie memoriei sale ieşite de comun, şi peste ani de zile îşi amintea în detaliu cele citite.
Fiind o personalitate indisolubil legată de Oradea, numele său jalonează dezvoltarea învăţământului sanitar mediu din acest oraş. A imortalizat în fotografii una dintre perioadele cele mai frământate ale Oradiei. De aici s-a inspirat şi titlul acestei rememorări care pune în oglindă două sintagme: „Carol Mózes doctorul Oradiei” şi „Oradea Doctorului Carol Mózes”, oraşul fiind reflectat de imensa colecţie de fotografii pe care doctorul a ne-a lăsat-o moştenire. Aceste imagini document reprezintă doar o parte din zestrea dăruită Oradiei de Doctorul Mózes, partea cea mai importantă fiind şcoala medie sanitară – supranumită de orădeni „Academia Mózes”- care funcţionează şi în prezent, asigurând un învăţământ sanitar de înaltă calitate.

Carol Mózes a văzut lumina zilei în 1917 la Oradea, oraşul căruia avea să i se dedice trup şi suflet. A fost un medic diagnostician de excepţiei şi un profesor cu simţ pedagogic înnăscut.

În 1941 şi-a luat licenţa la Facultatea de Medicină din Cluj, începându-şi activitatea la Spitalul evreiesc Brody Adél din Budapesta. Curând avea să primească ordinul de mobilizare în detaşamentul de muncă. Între anii 1942 – 1945 a servit ca medic în Detaşamentul de muncă 110/17 din Armata Maghiară. A fost alături de camarazii săi în Ucraina, Bielorusia, Polonia şi Slovacia unde, în ciuda echipamentului medical rudimentar şi condiţiilor precare, a reuşit să salveze viaţa multora dintre ei. Pe tot parcursul celor trei ani în care s-a confruntat cu cele mai cumplite feţe ale neomeniei, Doctorul Mózes a reuşit să rămână Om. Iată un fragment din mărturia sa acordată Fundaţiei Survivors of the Shoah, prezidată pe Steven Spielberg.:
„Cu honvezii se purtau îngrozitor de brutal, dar evreii din detaşamentele de muncă aveau de suferit şi mai mult.” Nu aveau de îndurat doar persecuţiilor prevăzute de legile anti-evreieşti ci „oricine putea să-i bată, să-i înjure, să-i umilească…Chiar dacă în viaţa civilă fuseseră medici şefi sau directori de uzină, aici nu erau decât evrei împuţiţi. Soldaţii beneficiau periodic de permisii, dar evreii nu aveau acest drept. Honvezii erau înlocuiţi din şase în şase luni, însă evreii au fost obligaţi să rămână până la sfârşitul războiului.”

În 1945 dr. Carol Mózes a revenit la Oradea unde avea să urce toate treptele ierarhiei medicale. În 1971 a fost numit şef de secţie la Spitalul de Boli Infecţioase. Doctorul nu s-a retras din activitate medicală nici după pensionare, astfel încât a petrecut 60 de ani neîntrerupţi la patul bolnavilor săi, vindecând atât prin competenţă cât şi prin dragostea sa de oameni, fără a face vreo diferenţă între pacienţi, fie ei oamenii cei mai sărmani sau activiştii de partid cei mai temuţi. De aceea, la Oradea medicul Carol Mózes se bucura de dragostea bolnavilor şi respectul oraşului.

În 1948, la iniţiativa sa, la Oradea au fost înfiinţate cursurile de pregătire a surorilor medicale. În anul 1968, în Şcoala Tehnică Sanitară de Asistenţi Sanitari, instituţia pe care orădenii o pomeneau cu familiaritate drept Academia Mózes, funcţionau 15 specializări. Între anii 1948 – 1968 Doctorul Mózes a fost directorul şcolii, funcţie pe care o cumula pe lângă activitatea de la spital. Dat fiind că pregătirea cadrelor medii sanitare reprezenta o orientare nouă în România, Doctorul Carol Mózes a elaborat primele manuale pe care apoi le-a perfecţionat şi s-au bucurat de numeroase ediţii succesive. „Tehnica îngrijirii bolnavului” este lucrarea sa de căpătâi; a cunoscut zece ediţii, dintre care trei postume, servind ca manual pentru generaţii de cadre medicale.

În anul 2003, oraşul său natal i-a conferit titlul de Cetăţean de Onoare. S-a stins din viaţă în anul 2005. În 2006, la şcoala întemeiată de el a fost dezvelită o placă memorială. Autorităţile locale şi-au exprimat intenţia ca în viitor instituţia să primească numele întemeietorului său: Dr. Carol Mózes. Ar fi un gest nobil, de recunoştinţă a Oradiei, pentru tot ce a primit de-a lungul deceniilor, graţie muncii pline de profesionalism şi dăruire a Doctorului Carol Mózes.

Măcar atât, domnule Președinte!

octombrie 25th, 2009

Romania nu este un Stat de drept. Romania este doar un conglomerat de interese obscure, alimentate de gasti politice si sustinute de grupuri de oameni de afaceri. Nu este o noutate pentru nimeni. Nimic inedit, am putea spune. Inedite sunt doar gesturile ultimative, ca cel al lui Teodor Maries. Inedite si pline de un dramatism greu de exprimat in cuvinte. Dar, dincolo de dramatismul disperarii dlui Maries in fata sfidarii, aruncate de catre autoritatile Statului in obrazul Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), ceea ce ramane este un real sentiment de panica si revolta. Si asta, in ciuda victoriei de traseu a dlui Maries – pe aceasta cale ii multumesc si ii urez insanatosire grabnica.

Asadar, 74 de zile de greva foamei au fost necesare pentru ca nenorocitele de autoritati ale Statului sa puna in aplicare o Decizie obligatorie a CEDO!

74 de zile in care Statul a sfidat fara sa clipeasca decizia Curtii Europene, aruncand – pentru a cat-a oara ? – Romania la lada de gunoi a Europei!

74 de zile in care un om, Teodor Maries, un cetatean roman care plateste impozite pentru ca Statul sa isi bata joc de legi si norme (!), a fost la un pas de moarte in incercarea de a face Statul sa…aplice legea! Sa aplice legea, oameni buni! Nu, altceva!

74 de zile in care mi-am readus aminte si am simtit aproape organic faptul ca democratia romana este o gluma sinistra. Ma intreb, ce
s-ar fi intamplat daca dl. Maries nu intra in greva foamei pentru a forta Statul sa se conformeze normei juridice europene? Mai mult ca sigur, nimic!

Ce poate face, asadar, cetateanul de rand, contribuabilul in fata acestui Stat? Cum ne putem apara de nesimtirea sau imbecilismul sau ticalosia celor care considera Romania un fel de feuda personala? Este ceva de facut? Mai este ceva de facut? Sa intram toti in greva foamei? Sau, mai bine in greva electorala? Cineva imi soptea acum cateva zile ca o greva fiscala ar fi cea mai indicata…!

In speta, politic, legal si ideal vorbind, conducatorii institutiilor care ar fi trebuit sa aplice decizia CEDO si nu facut-o, pot sa isi dea demisia sau – mai bine – ar trebui sa fie demisi imediat din functie! Iar primul pe lista, cu voia dumneavoastra, il propun pe seful SRI care refuza, in continuare (!!!) sa se conformeze Deciziei Curtii Europene si celei a Parchetului General. Daca acesti indivizi nu vor disparea din functiile pe care le detin, functii platite din banii nostri, atunci atat presedintele Basescu cat si intreaga clasa politica romaneasca devin partasi la incalcarea flagranta a legii, consfintind prin tacere si non-actiune existenta Statului faradelegii numit Romania!

Moralmente vorbind, institutiile democratice ale Statului s-au descalificat, oricum, demult in fata cetatenilor. Cazul Maries nu face decat sa mai puna o caramida la zidul ce se construieste, de aproape 20 de ani, intre “noi” si “ei”. Moralmente vorbind, este de-a dreptul kafkian sa observi ca 800.000 de oameni pot intra in greva pentru 200 de lei in plus la salariu, iar pentru Teodor Maries (care era la un pas de moarte pentru a forta Statul sa ne respecte pe noi toti – inclusiv pe cei 800.000 de grevisti – aplicand LEGEA), doar cateva zeci de persoane, cu precadere din elita culturala si intelectuala, au tinut sa isi faca auzit glasul! Ma intreb daca, nu cumva, viata unui om si lupta lui pentru cauza instaurarii domniei Legii in Romania valoareaza mai putin de 200 de lei pentru covarsitoarea majoritate a cetatenilor cu drept de vot… Iata o tema pe care o voi aborda cu proxima ocazie.

Finalmente, o minima si palida reparatie morala ar putea fi decorarea dlui Teodor Maries de catre presedintele Basescu, pentru servicii deosebite aduse Statului Roman.

Macar atat, domnule Presedinte!

Déjà-vu: 322=254 şi „miracolul german”

octombrie 25th, 2009

Rar mi-a fost să trăiesc sentimentul de déjà-vu precum în aceste ultime zile.

În aprilie 2007, s-a produs ceea ce, împreună cu Dragoş Paul Aligică, am numit, în articolul nostru apărut în „Wall Street Journal”, “puciul parlamentar din România”.

A urmat referendumul, Traian Băsescu a câştigat, cei “322” au tăcut mâlc, ocupându-se de problema cozii între picioare. Costuri imense doar pentru a satisface orgolii de două parale şi vendete infame. Se pare că acea lecţie nu a fost învăţată. Ei revin acum sub noua întruchipare a unei coaliţii intrate la apă (deocamdată la figurat).

Într-un articol recent publicat pe agenţia de ştiri HotNews, Dan Tăpălagă observă excelent că “avem, astazi, două tabere bine conturate încă din 2007, însă măştile au căzut definitiv pe 13 octombrie, când a picat şi guvernul. Ştim, astăzi, precis cine cu cine defilează. Au ieşit la lumină. De ce nu vor fi anticipate? Pentru că marea coaliţie se teme de popor. Exact aceleaşi trei partide au picat ruşinos testul referendumului, când s-au căznit acum doi ani să-l suspende pe Traian Băsescu”.

Într-adevăr, imaginea ţării îi lasă indiferenţi, importantă este dărâmarea guvernului Boc, subminarea lui Băsescu, torpilarea oricărei propuneri a acestuia. Fără jenă, zi de zi, ceas de ceas, metodic, perseverent, sistematic şi cu orice preţ. Scopul (înfrângerea lui Traian Băsescu la alegerile prezidenţiale) justifică orice mijloace.

Aşa cum remarca foarte bine Cristian Preda, nu mai contează numărul membrilor acestei coaliţii, ci doar identitatea lor politică. Iar cei „254” sunt deja în campanie. Profesorul de ştiinţe politice precizează corect: “Traian Băsescu va avea de luptat nu doar cu candidaţii PSD, PNL şi UDMR, ci şi cu coaliţia lor”.

Un preşedinte de partid care refuză să meargă la Cotroceni pentru a-şi face datoria (participarea la consultările legate de formarea noului guvern), dar se întâlneşte cu aliaţii săi la firma Grivco, a lui Dan Voiculescu, acest atlet al “pur”-ităţii, dă măsura unei clase politice în derivă. Ori, mai bine spus, în cădere liberă.

Un partid (PNL) care acum vreo două săptămâni tuna şi fulgera împotriva „alianţei contra naturii” dintre PDL şi PSD, se logodeşte pe faţă cu cei pe care pretinde că i-ar abhora. Spectacol dezolant, exhibiţionism jalnic al unor oameni pentru care ideile sunt monedă calpă, valorile se confundă cu preşul de şters picioarele, iar statul de drept este o glumă grotescă.

Unii, chiar mulţi, înţeleg să aplaude acest exerciţiu de crasă iresponsabilitate drept expresia supremă a inteligenţei politice. Cuvinte întoarse pe dos, minciuni flagrante prezentate drept adevăruri revelate, hiperbole delirante azvârlite cu duiumul pentru a idiotiza un public buimăcit.

Într-o scrisoare
deschisă pe care mi-a adresat-o, Ioan Stanomir a diagnosticat pertinent situaţia trist-inedită în care se află, la ora actuală, România: “Suveranitatea mediatică este omnipotentă, ambiţia ei ultimă fiind aceea de a uzurpa rolul naţiunii înseşi. În acest context isteroid şi laş, generator de demisii morale, solidaritatea umană şi intelectuală este parte din gramatica moderaţiei. Simplul act de a refuza invitaţia la trivialitate şi sperjur devine o manifestare a curajului etic. Nobleţea este pusă la încercare în aceste vremuri, căci fiecare atac îndreptat împotriva unui prieten este şi o tentativă de a activa un vechi instinct al replierii şi retragerii. Ca şi cum spaţiul public ar fi contaminat în totalitate de acest morb al vulgarităţii agresive”.

Suntem, aşadar, martorii unei avalanşe a releicredinţe dusă la paroxism. Ce mai contează, de exemplu, că Partidul Popular European face declaraţii care apreciază activitatea guvernului Boc nu drept un eşec, ci dimpotrivă. Important rămâne doar delirul specialiştilor de mucava impuşi grotesc în agora de massmedia racordată la interesele mogulo-oligarhice.

H.-R. Patapievici are dreptate în articolul său din „Evenimentul zilei” (15 octombrie): este vorba despre un lanţ de acţiuni menit să împiedice reformele reale şi să-i protejeze pe aceiaşi vechi-noi profitori ai unei tranziţii mafiotice. Preşedintele Băsescu a rupt cu acest trecut, a sfidat şi sfidează un continuum al complicităţilor vinovate şi al imposturilor profitabile.

Se invocă mereu biografia sa (contrafacută propagandistic), uitându-se dreptul fiinţei umane la renaştere, la redefinire valorică. Devenit şef al statului, Traian Băsescu a tăiat cordonul ombilical cu un trecut al beznei morale. Aici se află, cum scria recent şi Andrei Cornea în „22”, secretul ostilităţii viscerale a celor care îi doresc înfrângerea, eşecul, anihilarea.

À propos de euforicele celebrări ale primarului Sibiului ca salvator magic, nu aş merge în timp până la Carol I. Mai aproape de noi, membrii aparatului de partid găsiseră, la rândul lor, un domn străin şi eficient, pe Ion Gheorghe Maurer. Îl aclamau drept juristul pragmatic, marxistul luminat sau diplomatul înnăscut. Toate trei s-au dovedit a fi mituri.

Fără Maurer, cinicul perfect, Ceauşescu nu ar fi venit la putere, iar dezastrul Epocii de Aur nu s-ar fi produs cu o asemenea monstruoasă intensitate.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla
mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com

„Bunul simţ” – o bătălie gata pierdută!

octombrie 25th, 2009

Sloganul electoral, prezidenţial şi plenipotenţiar, al d-lui Crin Antonescu evocă din răsputeri „bunul simţ”. Ca să nu rămînă cumva repetent anul acesta, dl. Traian Băsescu a tras cu ochiul la sloganul precedentului şi s-a fixat pe aproape aceeaşi formulă.

Cum „bunul simţ”, în viziunea optimistă a lui Descartes, este împărţit democratic la toată lumea, n-aş fi de acord cu afirmaţia că dl. Băsescu ar fi plagiat sloganul celui dintîi şi nici nu m-ar mira să ne trezim cu o explozie de „bun simţ” la toţi candidaţii rămaşi în cursa prezidenţială, de la d-nii Mircea Geoană şi Sorin Oprescu la, Doamne iartă!, europarlamentarii Vadim Tudor şi Gigi Becali, că nu putem şti ce operaţii pe mintea goală le-o fi făcut cucoana Europă, perversă cum prea bine o ştim! Dacă, pe fondul crizei economice în creştere galopantă, cuplată cu una politică sosită pe nemestecate, n-ar fi mai degrabă de plîns, am putea chiar rîde în hohote. Sau, în postură de psihanalişti amatori, am conchide că fiecare evocă exact ceea ce-i lipseşte! Precum, un fost premier băştinaş evocînd la rîndu-i număratul unor produse aviare.

„Bun simţ”? Da, dar cu o formulă împrumutată ad hoc din titlul unei admirabile cărţi a lui Al. Paleologu, „bunul simţ ca paradox”! Pentru că despre ce bun simţ ar putea fi vorba în cazul unor politruci care, în abia douăzeci de ani, au transformat democraţia într-o farsă, pluralismul politic într-o glumă proastă şi statul de drept într-o fantomă, pe deasupra şi aceea rătăcită într-o ceaţă foarte deasă? Despre „bun simţ” o fi vorba cînd faci cu forcepsul două majorităţi la rînd şi apoi faci tot ce e posibil ca să le şi spargi, pe principiul „eu te-am făcut, eu te omor”? „Bun simţ” o fi să nu recunoşti propunerea de premier a unei majorităţi calificate şi să desemnezi unul de paie, despre care ştii sigur că nu va trece testul parlamentar, doar din obscure şi mă tem că prost făcute calcule electorale? Probabil tot de „bun simţ” o fi vorba să trimiţi un fel de capră vorbitoare, măcar în materie de pregătire bancară, în post de vicepreşedinte la „Banca Naţională” în locul unui expert care, iată, chiar din acest motiv!, se întoarce în postură de premier închipuit! Şi, desigur, numai o dezlănţuire incredibilă de „bun simţ” trebuie să fi bîntuit pe cineva sosit la Biroul Electoral Central în numele „schimbării”, însă însoţit de d-nii Marean Vanghelie şi Ion Iliescu, de la cel urmă, „catindatul” preluînd şi ştafeta, dacă nu cumva chiar torţa olimpică, dacă tot a funcţionat într-o zi mohorîtă de miercuri formula anilor 90 „Iliescu apare/ Soarele răsare”! Iar să părăseşti Primăria Capitalei visînd cu ochii larg deschişi la Palatul Cotroceni este, de asemenea, o incomensurabilă probă de „bun simţ”, însă una cu vechi tradiţii devreme ce a fost inaugurată încă de dl. Victor Ciorbea, care a zburat spre Palatul Victoria şi continuată de dl. Traian Băsescu, „alfa şi omega,/începutul şi sfîrşitul,/ cel dintîi şi cel din urmă”, după Scriptura fanilor dumisale, care s-a cazat acum cinci ani la Cotrocenii cu pricina. Şi de ce arătare, chiar epifanie, de „bun simţ” ai parte cînd se adună zi de zi, prin platouri, trei-patru politruci, însoţiţi de vreo doi jurnalişti cu simţul răspunderii şi-o moderatoare complexată, ca să răscolească rahatul pe care tot ei, în marele lor „bun simţ”, l-au slobozit peste patrie! Aşa, ca în precampanie, nu? Şi, Doamne iartă, dar mai vine şi campania! Noroc cu CNA-ul care mai pune oleacă de botniţă, o zăbală şi nişte hăţuri dezlănţuirii fulminante de „bun simţ”!

Vreme de vreo 20 de ani, eminenţii noştri politruci, care au „venit dintre noi şi pentru noi”, ne-au potopit cu o „linişte” însoţită de bîte minereşti, ne-au reamintit că „cheia e la tine!”, ne-au urat, chiar dacă apoi n-au mai făcut nimic în privinţa asta, „să trăim bine”, ne-au servit tot felul de minuni şi miracole pe post de mărgeluţe electorale colorate, de parcă am fi răsărit fin jungla unei insuliţe exotice. Apoi, totul s-a prăbuşit în neant şi uitare, ei şi-au văzut de treaba lor – adică de jocurile politice de doi bani snopul, de căpătuiala uşoară a lor şi a clientelelor lor, fără să-şi uite beizadelele şi beizadicile, care ajunse în case peste puterea de cumpărare, care la studii peste mări şi ţări, care ditai europarlamentari şi europarlamentarese. De bună seamă, aceşti politruci „au sosit dintre noi şi pentru noi”, că doar nu-s apăruţi prin generaţie spontanee, au avut parte de toată „liniştea” posibilă, că sîntem oameni politicoşi şi nu i-am deranjat o iota, şi nimeni n-ar putea spune că nu s-au străduit din răsputeri „să trăiască bine”! Ceea ce le-a şi reuşit de minune! Sigur, pe ruinele ţării, pe suferinţa noastră comună, dar nu e loc de plîns, că doar noi i-am legitimat şi răslegitimat în nu mai ştiu cîte rînduri de „alegeri libere şi corecte”.

Acum, s-au hotărît să ne confişte şi „bunul simţ”. Nu-i mare pagubă – în fond au avut grijă să-l asasineze în prealabil! Ai naibii bandiţi, au avut pînă şi prealabilul la îndemînă!

De ce or fi maşinile mai mari şi telecomenzile mai multe?

octombrie 25th, 2009

Din când în când mă bate gândul să scriu în această rubrică despre tehnologii şi folosul lor în viaţa de toate zilele, inclusiv despre modul enervant în care progresul duce uneori la complicaţii inutile şi proastă funcţionalitate, iar nu invers, cum ar fi de aşteptat.

Şi ce alt moment mai bun putea fi decât acela când politica internă e oricum în plină confuzie, cu lumea aşteptând să vadă ce se întâmplă la sfârşitul celor zece zile de consultări ale premierului desemnat.

Deşi sunt mai curând progresist decât paseist şi am dubii faţă de corectitudinea multor idei ale prietenilor ecologişti (care uneori îmi par mânaţi în luptă mai curând de o ciudată religie animistă, neopăgână şi antimodernistă, un fel de Flower Power 2.0, decât de evaluări sprijinite pe realitate) nu pot să nu mă mir şi eu de regresul pe care îl aduce uneori civilizaţia modernă. De exemplu, de ce, în vreme ce telefoanele mobile sau uscătoarele de păr au devenit cu vremea mai mici, mai uşoare şi mai economice, maşinile au devenit de la o vreme mai mari, mai grele, inutil de rapide şi mai neeconomice, cu fiecare versiune succesivă a aceluiaşi model, deşi totă lumea se declară angoasată de încălzirea globală?

Clio, Golf, Astra, 206 – luaţi fiecare din aceste lungi serii a ceea ce erau odinioară maşini de clasă medie-mică, iar ce găsiţi astăzi în gamă sunt strănepoatele lor rubensiene, rotunjite, lăţite şi lungite, cu motoare mai mari şi cu 200 kg în plus de accesorii, motoraşe servo şi sisteme
de securitate activă. Sigur, confortul şi siguranţa costă, cam unu-doi litri/100km, iar această evoluţie (sau involuţie) este impusă de consumatori, nu de vreo conspiraţie a capitalismului corporatist.

Dar care este folosul practic al demarajului rapid şi al vitezei maxime crescute, pe care producătorii se dau peste cap să le promoveze? În loc să dai 25.000 de euro pe o Toyota Prius doar pentru că acest automobil
hibrid a ajuns de rigueur printre artiştii cu preocupări sociale sau bogătaşii care, în Occident, donează bani pentru Africa, ce-ar avea nişte maşinuţe obişnuite, dar un pic sub-motorizate, care ar luao din loc ceva mai lent, ar consuma tot 3-4 l/100 km ca un Prius, şi ar costa doar pe sfert cât acesta? Am ajuns noi aşa fenomenal de eficienţi că cele câteva secunde în plus pentru a atinge 100 km/h ne-ar ruina agenda personală şi economia naţională?

Sau mă uit cu stupoare ce regres calitativ mi-a adus în casă noua tehnologie TV: de vreo doi ani, de când am trecut de pe analog pe digital (că aşa a vrut firma de cablu, nu eu), ecranul se vede mai prost, emisia se întrerupe mai des, pornirea durează mai mult, a trebuit să fac loc lângă televizor pentru încă o cutie neagră, iar în loc de o telecomandă, am acum pe masă două, numai bune să le încurci între ele. Dacă dv. numiţi asta progres, să mă scuzaţi, eu nu pot.

Cu sau fără legătură cu trecerea pe digital, mi-a dispărut postul BBC, la care mă uitam din când în când, iar diverse filme benigne de pe canale generaliste (îmi amintesc, de exemplu, de „Frida”, cel cu pictoriţa mexicană) sunt brusc tăiate pentru a mi se cere să introduc un misterios cod de control parental. N-am ştiut cum se obţine acest cod şi nici n-am avut vreme de pierdut ca să aflu, deşi iniţial m-am conformat instrucţiunilor şi l-am sunat pe tata, în provincie, să-mi dea acordul parental pentru „Frida”. Până la urmă, soluţia a găsit-o fiul meu, care, văzând că noi, adulţii, nu ne descurcăm, a crackuit din două mişcări codul de pe internet.

Sunt sigur că există motive pentru care toate lucrurile astea se întâmplă: cum ar fi acela că pe cablul digital ni se vor livra în viitor o minunăţie de programe şi servicii noi, la care nici cu gândul nu gândim acum. Doar că în cei doi ani petrecuţi în noua era digitală n-am văzut cine ştie ce evoluţii pozitive. Dimpotrivă, din pricina proastei calităţi a serviciului am renunţat la conexiunea internet. M-am lipit în schimb de nişte băieţi cu reţea de cartier, pe care chiar îi pot plăti on-line, fără să se rătăcească facturile, şi îi pot suna realmente la orice oră când e cazul, fără să trec prin tocătorul de nervi al unui call-center.

Până la urmă, progres se cheamă acea evoluţie care-ţi face viaţa mai simplă şi mai puţin enervantă, astfel încât ai nevoie pentru aceleaşi funcţiuni de mai puţine aparate şi mai puţin timp petrecut informându-te cum merge cutare chestie, iar nu invers. Acum cred că pot să stau o vreme liniştit, că e criză. Dar va trece şi asta şi mă întreb ce disfuncţii ciudate – la conexiunea internet, la prize, la ecranul de laptop, tot mai scund şi lătăreţ, sau la robinetul de apă caldă – va aduce valul următor de inovare tehnologică.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

„Șase tineri evrei au fost îngropați de vii în fața noastră” – inteviu cu Șabs Roif, supraviețuitor al Holocaustului din Transnistria (I)

octombrie 25th, 2009

Până acum câteva zile, un negaționist pe față al Holocaustului, Ion Coja, vroia să-și depună candidatura la președinția României. Au trecut aproape cinci ani de la publicarea Raportului Comisiei Wiesel, care atribuia responsabilitatea uciderii a peste un sfert de milion de evrei regimului lui Ion Antonescu între 1940 și 1944. Negarea Holocaustului e incriminată și cu toate acestea, negarea Holocaustului se întâlnește destul de frecvent, mai ales pe internet.

Am stat de vorbă la Chișinău cu un supraviețuitor, Șabs Roif, președintele Asociației Supraviețuitărilor din Ghettouri și Lagăre de Concentrare din Republica Moldova. Azi în vârstă de 79 de ani, el avea 11 ani când armata română a intrat în Basarabia și când a urmat calvarul evreilor de acolo.

L-am întrebat ce simte când aude oameni negând Holocaustul?

Șabs Roif: Sigur cu nu ne simțim bine când auzim negarea celor ce s-au întâmplat acum aproape 70 de ani. Aici în Republica Moldova negaționiștii nu sunt în număr prea mare. Profesorul de istorie Anatol Petrencu de la Universitatea de Stat din Chișinău neagă și uneori recunoaște un număr foarte mic de victime ale Holocaustului.

De ce credeți că neagă acești oameni Holocaustul, deși au apărut atâtea documente care îl probează?

Șabs Roif: Domnul Petrencu care se ocupă cu negarea la noi l-a invitat pe domnul Ion Coja de la București. Am avut o întâlnire cu domnul Coja, am apărut într-un ziar la Chișinău, unde o pagina era a mea și o pagină era a lui. Am fost împreună la o conferință, unde el mă întreabă: “Unde sunt cadavrele?” Și eu îi răspund: “Domnule Coja, după atâția ani, cadavrele nu mai stau la suprafață. Dacă dumneavoastră vă cumpărați un hârleț și săpați aici la noi în Basarabia, veți văsi cadavre unde vreți.”

Haideți să revenim la vara lui 1941, după intrarea armatei române în Basarabia, unde vă aflați în acel moment?

Noi locuiam pe malul Prutului, în satul Duruitoarea Veche. Armata română n-a trecut imediat Prutul, trăgeau cu tunurile, cădeau ghiulele și noi nu știam care e situația, radio n-aveam, ziare nu erau. Ne-am refugiat mai departe de graniță, în satul Briceva, unde locuiau mulți evrei, iar noi aveam acolo niște cunoștințe, unde ne-am oprit seara. Atunci am auzit împușcături. Ni s-a spus că a început împușcarea evreilor din sat, unde locuiau vreo 3000 de evrei.

Sătenii ne-au jefuit, ne-au luat căruța și atunci noi am pornit pe jos, dar mergeam doar noaptea, deoarece ne temeam de întâlniri neprielnice pentru noi. Am ajuns la satul Văratec, la circa 3 km de satul nostru, era dimineață și speram să ajungem acasă când am fost prinși de jandarmi. Eram 26 de persoane, inclusiv copii, și ne-au închis într-un sarai (staul – n.r.) de vite. Atunci am auzit pe șeful de post, prin crăpăturile ușii saraiului spunând: “Luați masa mai repede și duceți-i acolo în râpa din Văratec unde îi împușcați de toți evreii.”

Dar Dumnezeu probabil a privit de sus și preotul de la biserica din Văratec, care nu fusese în sat când au fost împușcați evreii, părintele Gheorghe Benea, care se reîntorsese în sat, a aflat de intenția șefului de post. El a venit cu soția lui, Liuba – ea s-a prăpădit anul trecut, dar el a murit mai de mult, iar noi după război am avut grijă de el și l-am apărat de persecuțiile sovietice.

Cum v-a apărat părintele Benea?

Părintele a venit la postul de jandarmi, iar noi am văzut prin crăpături, era îmbrăcat în veștminte de preot și l-am auzit certându-se cu șeful postului de jandarmi. Asta a durat foarte mult, vreo două-trei ore, îmi aduc aminte precis. Am văzut la un moment dat cum vine părintele împreună cu Liuba spre ușa noastră și dezleagă sârma cu care era legată. Nici noi nu-l știam pe el și nici el nu știa pe noi. “Oameni buni, ieșiți, sunteți liberi.” ne-a spus, iar preoteasa Liuba a prins doi oameni pe uliță și le-a cerut niște colaci pentru noi, că eram flămânzi.

Știu că pentru acest gest, Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim i-a decernat post-mortem părintelui Benea titlul “Drept între Popoare”.

Da, eu am scris despre asta la Yad Vashem la Ierusalim și a durat foarte mult, deoarece nu găseam dintre cei salvați, că mulți muriseră în deportare în Transnistria. Am mai scris încă o scrisoare, în care spuneam: eu am fost în lagăr, soția mea a fost în lagăr, eu cred că este de ajuns să fim crezuți. Până la urmă au acceptat, dar el murise, iar pe Liuba am căutat-o mult timp, pentru că se mutase la Bălți.

Ce-ați făcut după ce v-a eliberat părintele Benea?

Ne-am întors în satul nostru. Când eram pe drum, părintele și Liuba stăteau la marginea satului și ne vegheau în timp ce eram pe drum. “Ne-am temut să nu vină jandarmii după voi,” ne-a spus părintele după război. L-am găsit pe șeful postului de jandarmi, care fusese acolo până la venirea rușilor în 1940, domnul Ciutacu. L-am căutat și în România, și pe copiii lui, dar n-am dat de nimeni. Domnul Ciutacu era la noi acasă, ne-a primit bine și ne-a zis: “Să n-aveți frică, nici un evreu nu va fi maltratat” și așa a fost. El ne-a adunat pe toți la o altă casă, tot mare, în caz că venea armata ca să ne nimicească. A pus și un jandarm să vegheze să nu ni se întâmple ceva. Dar după aceasta a primit ordin și n-a putut să nu-l execute, că și așa făcuse destule care nu erau conforme cu linia regimului Antonescu, și am fost trimiși la Râșcani, la casa unui mare boier,. Acolo a fost înființat un lagăr provizoriu.

Când se petreceau astea?

Asta se petrecea la sfârșitul lui iunie, începutul lui iulie 1941. Închipuiți-vă că șeful postului de jandarmi, domnul Ciutacu, venea cu căruța la noi în fiecare duminică, ne aducea de mâncare și când a văzut că oamenii de acolo – peste 3000 erau în lagăr – beau apă din iaz, ne aducea canistre cu apă de la Duruitoarea Veche.

Cât ați stat în lagăr la Râșcani?

Am stat acolo vreo trei luni, după care am fost mutați la Mărculești, unde am stat două săptămâni. Am nimerit la Mărculești într-o perioadă în care au fost omorâți mulți evrei.

Cine-i omora?

Jandarmii români de acolo. Pe unii îi înecau în Nistru, pe alții într-un iaz din apropiere, și pe loc au împușcat.

Ați fost martor sau ați auzit că au făcut asta?

Nu, am fost martor doar la uciderea a șase tineri care au fost îngropați de vii în fața noastră. Asta se petrecea la poarta de ieșire din lagărul de la Mărculești, care era îngrădit cu două rânduri înalte de sârmă ghimpată. Și când ieșeam pe poartă, șeful jandarmilor a dat ordine să se adune tot aurul, cine are obiecte de aur să le predea. Unii au dat, dar alții nu, probabil îl ascunseseră și atunci de ciudă a dat ordin și șase tineri au fost îngropați de vii.

Și cum s-a petrecut uciderea?

Noi când am ajuns acolo, gropile erau deja săpate și au fost împinși în ele și acoperiți cu pământ. Am auzit strigătele lor, ei ridicau capul din groapă, dar în zadar.

Al IV-lea Festival Anual Românesc la Dallas

octombrie 25th, 2009

Fondată acum 28 de ani, comunitatea românească din Texas organizează, de 4 ani, un festival românesc anual. In perioada 6-8 Noiembrie 2009, la Dallas, biserica ortodoxă Sfînta Maria, reuneşte romănii din sudul Statelor Unite. Organizatorii vor avea un program bogat! De la jocurile folclorice, la cîntecele de sărbătoarea în interpretarea solistei de muzică populară Mariana Iatagan, muzică populară instrumentală, reprezentări de gimnastică şi bineinţeles nelipsitele bucate româneşti, care vor îmbia participanţii la voie bună. Nu va lipsi nici expoziţia de costume şi obiecte populare, amenajată într-o admosferă de sat ţărănesc, precum şi standuri cu icoane, ceramică, tablouri, jucării din lemn si alte surprize.

Anatomia unei singurătăţi ilustre

octombrie 25th, 2009

iată succesiunea de tablouri

autoportret în alb atonal

printre coagulări radioactive

inocenţa sacrificată Necunoscutului

învineţind trupurile dezarticulate

abandonate

lirism de operetă

umbrele sonore compromit amiaza

fiecare ecou se desprinde

încet dintr-o lume închisă derizorie

iluzia alimentează logaritmic euforia aripilor

o altă biografie romanţată

acest echinocţiu impredictibil

prin vechea urbe

trec la nesfârşit

androizi de cristal

într-o alegorie funebră

ferestre întunecate vechiul patio gri arid

plăcerea împrumută

fardul infestat al morţii programate

singur

le-a digerat zilnic pe rând metodic

într-un ritm sacadat

nu e decât efectul alotropiei confesionale

el unicul arheolog al existenţelor damnate

underground

eul superofertă la cele mai mici tarife

dodecafonic

2008

albul din hartie

octombrie 25th, 2009

daca ai facea abstractie de mine
daca ai imbraca rochia ta de mireasa
scurta shuba a melancoliilor de toamna
daca ai dansa singura acorduri de ghitara spaniola
in umbra macaralelor moarte
calarind cai scunzi in stepa ta de arome
iubindu-te joia cu un lucifer albastru
tinand la piept o carte de democratie comparata
glezna ta inlantuita in ciorapul acela de dantela veche
mana mea lipita de axila ta rece
aburul si angoasa zilelor fara ploaie
furt sentimental de imposibila iubire
daca ai trece strada printre biciclete
ma vei gasi pedaland in gol
ca o notiune teoretica perfecta
ca un cerc alb pe o coala de hartie..

Rescriu ce mi-a fost scris (IV)

octombrie 25th, 2009

Îmi împreunez mâinile către Cer, în Ziua de Rusalii şi-mi aduc aminte de „Moşi”, de hăinuţele pe care ni le lua mama. Privesc o fotografie. Eu şi fratele meu în două sacouri „pepite”, el, mai bucălat, dar întotdeauna pus pe şotii. Doamne! Câte trăsnăi am mai făcut! Şi câte… „întunericiri neterminate”!
– „De unde ai avut atâta răbdare, dragul meu tată?”, că de răbdarea mamei nu poate fi vorba. Când mama mergea în „călcâie” ştiam, eu şi fratele meu Nick, că trebuie să luăm startul într-o cursă de alergare, simţindu-i respiraţia în „ceafă”. Cel mai amuzant pentru mama, nu şi pentru noi, evident, era momentul când ajungeam în dreptul unui pârleaz, dintre curte şi grădină. Era „proba de foc” – acolo, dacă nu eram vigilenţi, şi nu puteam sări amândoi odată, urma „altoirea” pe care o ţineam minte… câteva ore. Uneori, norocul nostru era tata, asta dacă „altoirea” se producea după ce venea de la serviciu. Nu suporta să vadă că mama ne trage câte o „mamă” de bătaie.
Şi îmi amintesc cum scrâşnea din dinţi, cum îşi măsura cuvintele, cum pleca cu capul ridicat şi pălăria dată pe spate, niciodată cea mai nouă – pe care o păstra pentru nunta mea. Îl revăd şi mă plec cu respect în faţa unei fotografii îngălbenite, ce parca-mi vorbeşte.
Doamne! Ar fi trebuit ca în fiecare clipă să-i spun tatălui meu cât de mult îl iubesc! O iubesc şi pe mama, dar nu voi putea pune vreodată semnul egal între trăirile şi simţămintele mele, cu privire la părinţii mei. Tata a murit în braţele mele, aşteptându-mă să vin de la serviciu. Datorită bolii necruţătoare îl duceam în braţe ca pe un copil, aşa de mult slăbise. Cum aş putea să uit vreodată aceste momente? Privirea lui blândă şi lacrimile ce curgeau din ochii lui, pentru ultima oară?
– „Îţi aduci aminte, tată?” Mi-ai spus: „Ai venit, eu am plecat!”. Nici un cuvânt din astă lume nu poate însemna mai mult şi, nu voi uita niciodată. Erau în acele ultime cuvinte o întreagă viaţă, o ştafetă pe care mi-ai predat-o, cu părere de rău că pleci. Am simţit toate acele trăiri şi, cu siguranţă, tu mi-ai fi spus mult mai multe.
Când îmi este greu „vorbesc” cu tine, cu cel mai bun prieten al meu, acum doar o fotografie, cât o viaţă.
Mereu mă frământă un gând. Ce sfat mi-ai fi dat acum când sunt trist, când corăbiile mele se îneacă rând pe rând, când visele măreţe se împiedică în micile neputinţe, când încerc să fac bine primesc… şi mai „bine”? Aşa ca şi tine, nu pot să mă fac a nu vedea anumite lucruri şi a le spune „verde-n faţă”. Îmi spuneai să fiu „Diplomat cu filtru” (erau o marcă de ţigări la vremea respectivă), dar încă nu am învăţat să nu văd, pentru că tu mi-ai dat agerimea ochilor tăi şi tot ce-ai avut mai bun.
Am spus-o mereu, aşa cum spuneai şi tu: „Eşti portretul mamei tale”, şi după câteva secunde completai: „Doar atât”. Am „luat” multe de la tine, dar tu mi-ai dat şi mai mult. Mi-ai dat un tată! Şi pentru el aprind o lumânare. Azi, de Rusalii.

Metamorfoza

octombrie 25th, 2009

Albumul pozelor decolorate
Chipuri în alb şi negru
Feţe pălite pe cartonul scorojit
Tot mai mult se şterg din memorie.
Înstrăinată nostalgia vremilor trecute
În straie de purpură.

Privirea alunecă peste cartonaşe
Umbra degetelor deformate mângăie
Faţa zâmbitoare de copil cu privire optimistă
Ce nu se regăseşte în reflecţia din oglindă
Schimbată dureros de-a timpului capricioasă
Metamorfozare.

Zâmbet înecat în duioşie
O lacrimă prelinsă pe obrazul de cârpă creponată
Uluirea întrebării nerostite
Sucumbată’n clătinarea capului pleşuv
Reflectând filozofic asupra vieţii
Acum când diagnosticul indică grav
Început de alzheimer.

Icoană încercănată (Gândul şi faţa)

octombrie 25th, 2009

Sunt un om rău;
Un vampir, un călău.
În nopţile mele acide dispar suflete dezamăgite.
Le înghit norii de aburi otrăvitori
Din cazanele viselor mele fără cheie.
Nu ştiu de ce mă vorbeşte lumea de bine:
„Ce om cumsecade, ce domn!
Câtă bunătate i se revarsă
Din ochii încercănaţi, de icoană!”
Vă înşelaţi!
Din ochii mei nu izvorăşte bunătate.
Este milă, poate,
Pentru victimele care nu mai au nevoie de milă.
În luptă cu viaţa
Am învăţat să-mi ascund gândurile.
Să nu le vând înşirându-le, mască pe faţă;
Afiş despre un spectacol anost,
Lipit pe un zid cu tencuiala coşcovită.
Să nu dormiţi, să nu visaţi lângă mine!
Feriţi-vă de gândurile nopţilor mele!
Veniţi mai degrabă ziua.
Vă zâmbesc, vă privesc cu bunătate,
Cu ochi încercănaţi, de icoană.

Dan David, Los Angeles, aprilie-12-2007.

„Morții și răniții Revoluției nu pot fi șterși cu buretele” – interviu cu Teodor Mărieș

octombrie 25th, 2009
Teodor Mărieș este slăbit, dar la fel de fermTeodor Mărieș este slăbit, dar la fel de ferm

După 74 de zile de grevă a foamei, preşedintele Asociaţiei 21 decembrie 1989, Teodor Mărieş îşi continuă campania pentru aflarea adevărului despre evenimentele de acum 20 de ani care au dus la căderea regimului Ceauşescu.

Intrat în posesia majorităţii documentelor din dosarul de cercetare penală privind evenimentele din decembrie 1989, ca urmare a unei decizii a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Teodor Mărieş nu consideră că acest lucru reprezintă o victorie personală.

În faţa dulapurilor care conţin sute de mii de pagini de declaraţii, el mi-a acordat un interviu, care a durat aproape o oră.

Era desigur foarte slăbit, dar extreme de alert și vorbea cu aceeași însuflețire care-l caracterizează. Își revine încet, consumând doar lichide, pentru a se readapta treptat la o alimentație normală. L-am întrebat dacă pe parcursul grevei foamei nu a fost tentat să abandoneze.

T.M. : Tentaţia de a abandona nu am avut-o niciodată. Tot timpul am fost sub lumina reflectoarelor şi colegii mei au fost alături de mine. Ei au mai clacat aşa câte unul pe rând, şi-au revenit, iar au clacat, pentru că au fost multe momente în care aveai impresia că nu se poate finaliza. Singurul care a rămas optimist am fost eu, permanent, 24 din 24, 74 de zile.

Ce conțin hârtiile din aceste dulapuri?

Declarații, peste 12000 de declarații de martori, cel mai valoros conținut al acestor documente. Lumea spune: ce să faci cu 12000? Când un fenomen de o asemenea amploare la nivel național este completat prin declarații de 12000 de oameni, cu adevărat poți trage o concluzie ce s-a întâmplat. Dacă citești o singură declarație poate nu ți se pare importantă, dar toate puse cap la cap dau un lucru foarte cert: că după 22 decembrie 1989n a fost orice altceva decât revoluție.

Ce veţi face cu aceste documente ?

Le pun la dispoziţia opiniei publice, le pun la dispoziţia presei, să ia şi să publice. Eu îi aştept aici, să vină, să le studieze, patru luni de zile, putem să ne lămurim până la sărbători şi, de ce nu, chiar să se facă o echipă de investigaţii din partea jurnaliştilor, independenţi, tendenţioşi, netendenţioşi. Aici e vorba de 1600 de morţi, e vorba de 4000 şi ceva de răniţi, e vorba de câteva mii de reţinuţi, pe care nu putem să-i ştergem cu buretele.

Din punct de vedere juridic, ce efecte pot avea aceste documente?

Aceste documente fac parte dintr-un dosar penal, un dosar aflat ]n cercetare penală și aici e marea nebunie. Timp de 70 de ani procurorii au făcut ce-au vrut și abia acum ne vom bate cu ei de pe poziții de egalitate. Este normal ca orice dosar, oricât de măruntă ar fi cauza, pentru a nu mai inenta dosare și pentru a nu mai exista poliție politică pentru că de aici apar lucrurile, de la șantaj, avocații și părțile să aibă acces în egală măsură la doar.

Ce urmăriți din punctul de vedere al acțiunii în justiție?

Acțiunea continuă. Această acțiune și acest dosar nu existau dacă în toamna lui 2004 printr-o plângere depusă de Asociația 21 decembrie 1989, în condițiile în care Ion Iliescu era încă președinte, Ilie Botoș era procurer general numit de Iliescu, în condițiile în care Cristian Diaconescu era ministru de externe numit de Iliescu. În 7 decembrie procurorul Dan Voinea a dispus reluarea cercetărilor și oprirea prescrierii, pentru că lumea nu știe și crede că bătălia cea mare e acum. Nu, bătălia cea mare a fost atunci – oprirea prescrierii omorului și omorului deosebit de grav se făcea la 15 ani. Ei au redus de la 20 la 15, tocmai fiindcă știau că pleacă de la putere și nu se știe ce se va întâmpla. Cu două săptămâni sau mai puțin chiar de termen am reușit să oprim prescrierea în dosare.

Care sunt oamenii la care vă referiți?

Persoanele la care mă refer și împotriva cărora s-a dispus începerea urmăririi penale la timpul respective de către generalul Dan Voinea sunt o seamă de politicieni și generali. E vorba de generalii Stănculescu, Gușe și Militaru, ultimii doi acum morți, Silviu Brucan, Teodor Brateș, Petre Roman, de …

Ion Iliescu?

Cu voia dumneavoastră, că asta vroiam dă vă spun, ultimul pe listă este Ion Iliescu.

Cineva care privește din afară și care n-are niciun parti-pris poate să vă acuze că dumneavoastră aveți o vendetă politică împotriva lui Ion Iliescu și a oamenilor din jurul lui. Cum răspundeți unei asemenea acuzații? Păreți să aveți o fixație asupra lui Ion Iliescu.

Nu am nicio fixație, el are o fixație cu mine. M-ați auzit pronunțându-i numele în această campanie de 74 de zile?

Nu în această campanie, dar în ultimii 19 ani…

În ultimii 19 ani atunci când am putut într-adevăr am vorbit despre Ion Iliescu, am spus că Ion Iliescu reprezintă din punctul meu de vedere omul care a știut absolut tot ce s-a întâmplat în decembrie 1989 și a participat la decizii absolut halucinante din punctul meu de vedere pentru un om normal, atâta timp cât accepții 900 de morți după ce preiei puterea și îți clădești soclul de revoluționar pe 900 de morți, spunem 900 pentru că astea sunt cifrele oficiale, dar cele neoficiale venite de la parchet în ultimele luni vorbesc de 1600. Hai să-i scădem pe cei 200 omorâți de Ceaușescu, înainte de 22, ce s-a întâmplat după 22 și până pe 28 sub Ion Iliescu? Cifra este demențială și pentru ce? N-a fost război, a făcut să de împuște frate cu frate.

Atitudinea dumneavoastră este una politică. Ce opțiuni politice aveți, domnule Mărieș?

Pe 22 aprilie 1990 am pornit cu colegii de la organizația numită pe atunci Alianța Poporului către televiziune. La Piața Aviatorilor era un miting al PNȚCD și domnii Coposu și Ioan Lup mi-au permis să mă adresez participanților la miting. Și atunci i-am rugat pe liderii țărăniști să ceară amânarea alegerilor. Le-am spus că lumea e nepregătiră și ne face FSN-ul zob. Eu am fost primul care l-am invitat pe Ion Rațiu să vorbească în Piața Universității. Eu n-am fost niciodată membru al vreunui partid, dar fără sprijin politic aceste dosare de interes național nu pot fi soluționate sub nicio formă. Ministrul justiției este politician, procurorul general e numit de președimte, care e și el politician.

Care e bilanțul acțiunii dumneavoastră?

Dacă reușeau să mă termine de data aceasta nu știu cine mai lupta. Nu sunt un erou, nu sunt un Mesia, sunt un om simplu șin normal care își dorește adevărul despre Revoluție, nu precum se crede că am ceva cu bătrânelul Ion Iliescu. Bătrânelul Ion Iliescu are el cu mine, nu mă iartă când mă prinde mă toacă cu aceleași vorbe, n-a fost la Revoluție, din ce trăiește de 20 de ani, aceeași placă, n-o schimbă. De data asta, dacă mă aveau la mână, timp de 74 de zile puteau să spună opiniei publice orice. Știu clar că nu mă au la mână cu nimic, n-am cedat niciodată, nu le-am făcut jocul, n-am acceptat niciun compromis, n-a fost acțiune politică sub nicio formă.

Cu toată dragostea vreau să se reflecte gestul meu asupra societății românești. Pot să-l împart precum îl împart cu dumneavoastră, cu alți prieteni din America, cu Ștefan Maier și cu alții care m-au sunat, cu Sorin Ilieșiu, cu Liviu Antonesei, cu Nicolae Prelipceanu, cu Rodica Culcer, care au avut cuvinte frumoase și au scris la momentul oportun, pentru mine a fost o gură de oxigen sau cu colegii mei care au venit cu mine zi de zi și au stat câte o oră, două, trei la Parchet. Dar repet, acțiunea mea nu a avut nicio conotație politică.

Băsescu în frunte, Antonescu și Geoană se luptă pentru locul doi

octombrie 22nd, 2009

Biroul de Cercetari Sociale a finalizat un sondaj national de opinie publica. Prima parte a lui cuprinde aspecte interesante despre modul in care-i percep alegatorii pe candidatii la presedintie.

Veti vedea ca Nati Meir este cel mai urat candidat la functia suprema in stat si ca Traian Basescu este cel mai corupt candidat. Veti afla ca doua treimi din cetateni traiesc mai prost decat anul trecut din cauza proastei
conduceri a tarii si veti vedea ca jumatate din oameni nu cunosc un candidat capabil sa le ridice nivelul de trai.

Sondajul mai cuprinde si alte intrebari interesante, pe care le veti descoperi citind materialul anexat. El a fost comandat de compania americana Marsh Copsey + Associates
Inc. din Washington, SUA si a fost realizat pe un esantion national reprezentativ format din 1.222 persoane, selectate din 89 localitati
urbane si rurale din toate judetele tarii. Interviurile au fost realizate la domiciliul subiectilor, cu ajutorul unei echipe de operatori profesionisti.

Bruno Ștefan este președintele Biroului de Cercetări Sociale.

MAE lansează „Ghidul alegătorului român din străinătate”

octombrie 21st, 2009

Ministerul Afacerilor Externe şi Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) au lansat astăzi, 21 octombrie „Ghidul alegătorului român din străinătate” (anexat), pentru a asigura informarea corectă a cetăţenilor români stabiliţi peste hotare, în legătură cu condiţiile în care îşi vor putea exercita dreptul la vot la alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie 2009.

Materialul prezintă sintetic, într-un limbaj accesibil, cele mai importante elemente de noutate pe care le aduce Legea 370/2004, privind desfăşurarea scrutinului pentru alegerea Preşedintelui României din noiembrie 2009 în străinătate.

„Prin acest ghid dorim să punem la dispoziţia alegătorilor din străinătate în termeni foarte simpli, practici, la îndemâna oricui, informaţiile cheie legate de procesul de vot, începând cu persoanele care pot să îţi exercite dreptul de vot în străinătate, documentele pe baza cărora îşi pot exercita dreptul de vot, procedurile care le stau la dispoziţie în cazul în care aceste documente au expirat, dacă şi până la ce oră se poate vota în respectivele secţii conform legii”, a declarat ministrul interimar al Afacerilor Externe, Cătălin Predoiu, la evenimentul de lansare al ghidului.

Ghidul face parte din planul de comunicare pregătit de Ministerul Afacerilor Externe pentru informarea cetăţenilor români din afara graniţelor ţării asupra procedurii de vot aferente acestui scrutin şi reprezintă principalul material de informare în acest sens. La nivelul Centralei MAE şi al misiunilor diplomatice au fost luate măsurile necesare pentru a asigura difuzarea cât mai largă a acestor informaţii:

· Ghidul este publicat pe site-ul MAE, în cadrul secţiunii „Alegeri prezidenţiale 2009”, la adresa: http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=40633 şi va fi postat pe paginile de internet ale misiunilor diplomatice.

· Misiunile diplomatice multiplică materialul şi îl distribuie gratuit cetăţenilor români.

· Misiunile diplomatice transmit acest ghid asociaţiilor de români, cu rugămintea de a primi sprijinul lor pentru difuzarea informaţiei către comunităţile în care activează aceste organizaţii.

· Vor fi difuzate astfel de materiale şi în locurile de întâlnire ale românilor.

Centrala ministerului va acoperi zona de presă naţională şi locală şi va asigura multiplicarea informaţiei pe site-ul unor instituţii şi organizaţii din ţară, inclusiv mass-media.

În acest sens, ministrul Predoiu a declarat: „Aş vrea să mulţumesc în acest sens celor care şi-au anunţat intenţia de a ne sprijini în acest demers.

În acelaşi timp, aş vrea să lansez şi o invitaţie publică în vederea cooperării în această acţiune de informare a publicului în legătură cu procesul de vot. Această cooperare poate lua forma preluării informaţiilor pe care noi le afişăm pe site-ul dedicat procesului electoral, asigurării unor link-uri între site-urile diverselor instituţii şi, în acelaşi timp, difuzării acestor informaţii. Cred că este un demers normal, firesc, în definitiv avem cu toţii o obligaţie civică de a asigura transparenţa şi corectitudinea în procesul electoral.”

Ministrul Predoiu a mulţumit de asemenea instituţiilor publice partenere prezente la evenimentul de lansare, care au susţinut MAE în acest demers de informare la alegerile anterioare şi care şi-au anunţat disponibilitatea de a susţine MAE şi în eforturile de informare referitor la desfăşurarea alegerilor prezidenţiale din noiembrie.

Pentru mai multe informaţii accesaţi secţiunea dedicată alegerilor prezidenţiale de pe site-ul MAE: http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=40633. Recomandăm consultarea permanentă a acestei secţiuni, care este completată permanent, pe măsură ce apar informaţii noi.

Zilele Culturii Israeliene la Bucuresti

octombrie 21st, 2009

În cadrul programului odeon.art 5 – Zilele Culturii Israeliene, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” vă invită
vineri 23 octombrie, ora 19.00, la Teatrul Odeon,
la lansarea antologiei

DRAMATURGI ISRAELIENI DE AZI

Selecţie şi traducere de Ada-Maria ICHIM
Prefaţă de Ioana IERONIM

Volumul este editat cu sprijinul Teatrului Odeon, al Ambasadei Statului Israel la Bucureşti şi al Institutului Israelian de Teatru (Teatrul Cameri din Tel Aviv).

Prezintă: Dorina Lazăr, director Teatrul Odeon, Ioana Ieronim şi Andreea Dumitru

Lansarea este urmată de spectacolul-lectură

Ziua Iertării de Hanna Azoulay-Hasfari
Regia: Mara Roşu
Cu: Angela Ioan, Crina Mureşan, Cătălina Mustaţă, Nicoleta Lefter

Intrarea liberă, în limita locurilor disponibile.

Veritabil mozaic de teme şi forme estetice, antologia Dramaturgi israelieni de azi reflectă bogata şi complicata lume a Israelului prin cinci piese exemplare din creaţia unor dramaturgi de vârf: Hanoch Levin, Joshua Sobol, Edna Mazya, Hanna Azoulay-Hasfari şi Savyon Liebrecht. Textele punctează câteva dintre liniile de forţă ale preocupărilor, obsesiilor, stărilor de fapt în Israelul de astăzi: statul, care există de puţin peste 60 de ani, al unui popor milenar; o societate a dezbaterilor vii, tensionate, sub presiune, o societate de extraordinară mobilitate, unde mai nimic nu este de la sine înţeles. Sunt texte în care distingem nuanţele unei lumi, vedem lupta cu proprii demoni, fondul generos, clarvăzător, umanist şi înţelept al unor importante voci creatoare.

În Ziua Iertării (titlul original: Slihot, 2000–2002), Hanna Azoulay-Hasfari, dramaturg şi scenarist remarcabil, renumită actriţă israeliană de teatru şi film, oferă un close-up plin de umor şi culoare al dinamicii vieţii israeliene de azi. Dispariţia mamei tocmai de Iom Kipur – când familiile se reunesc – le adună în casa părintească pe patru surori risipite de ani de zile. Ele nu mai ştiu prea bine tradiţiile sărbătorii (şi oricum îi pierd sensul de căinţă şi iertare), în schimb vechile lor exasperări şi gelozii au rămas intacte, au îngheţat în timp şi ies la suprafaţă exploziv. Piesa vorbeşte despre familie ca teren ireductibil de iubire şi insuportabilitate, dar şi despre tema – şi teama – zădărniciei, a ratării, a vulnerabilităţii. Vieţile „de telenovelă” ale personajelor sunt scanate necruţător de ochiul unei camere de filmat folosite de sora cea mică. Ziua Iertării poate fi privită şi ca ciné-vérité, autoficţiune, montaj de „trăire“ şi „mărturisire“ – un instrumentar pe care scriitoarea îl foloseşte cu dezinvoltură.

Hanna Azoulay-Hasfari s-a născut la Beer Sheva, Israel, într-o familie descendentă din Spania. A studiat actoria Universitatea din Tel Aviv. Ca actriţă de teatru şi stea a cinematografiei israeliene, a fost premiată în repetate rânduri (cel mai recent, 2008: cea mai bună actriţă la Festivalul de Film din Ierusalim). A jucat în filme americane şi în seriale TV, în Israel şi Germania. A interpretat roluri din teatrul clasic ş.a., inclusiv din propria dramaturgie, la Grupul „Teatrul Simplu” (unde este cofondatoare), la Teatrul Cameri şi alte teatre israeliene. Dintre piesele ei fac parte: Betulot Shiduch (în colaborare cu Michal Verd, 1990–1991), reprezentată şi la Londra (Teatrul fringe The Red Lion); Slihot / Ziua Iertării (2000–2002). Scenariul la filmul Sh’chur (1994) i-a adus numeroase premii în ţară şi la festivalurile de la Berlin, Montpellier, San Sebastian etc. Între 2002–2007, a iniţiat şi a colaborat la scenariul şi realizarea câtorva ample seriale documentare TV pe teme sociale (situaţia femeii la locul de muncă, iniţiative economice ale femeilor).

Prezentare de Ioana Ieronim

sursa: comunicat de presa

Teodor Mărieș vorbește cu revista ACUM după 74 de zile în greva foamei

octombrie 20th, 2009

Liderul Asociației 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieș, este slăbit după 74 de zile de greva foamei, dar la fel de determinat să continue lupta pentru aflarea adevărului despre evenimentele de acum 20 de ani care au condus la căderea regimului Ceaușescu.

Am stat de vorbă cu dl Mărieș timp de peste o oră la sediul asociației din str. Batiște din capitală. Mi-a arătat coastele care i se văd și pielea care îi atârnă după greaua încercare fizică și psihică la care s-a supus.

„Acum luptăm în proporție de 90% cu arme egale cu autoritățile,” mi-a declarat el vorbind ]n fața dulapurilor care conțin documentele eliberate de parchetul general în urma decizei Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai rămâne ca SRI și Serviciul de Transimisiuni Speciale să elibereze restul de documente care conțin peste 12000 de declarații privind fapte petrecute în decembrie 1989 și care pot ajuta la reconstituirea imaginii acelor 14 zile care au schimbat soarta României.
!poza121!
Dl Mărieș neagă că ar purta o vendetă politică împotriva lui Ion Iliescu și a celor care s-au aflat în jurul său, dar dorește ca justiția să elucideze rolul pe care l-au jucat în acele evenimente și mai ales responsabilitatea în moartea a peste 1000 de persoane după data de 22 decembrie 1989 când au preluat puterea.

Toate acestea le puteți afla citind revista ACUM de luni 26 octombrie când vom publica interviul cu Teodor Mărieș.

Puteți asculta interviul cu Teodor Mărieș pe pagina Radio France Internationale http://www.rfi.ro/stiri/social_economic/Maries-la-RFI-Nu-avut-niciodata-tentatia-abandona.html

Cincizeci de ani de la executarea grupului anticomunist Arnăuțoiu

octombrie 20th, 2009

Muzeul Ţăranului Român va găzdui în perioada 22 octombrie – 7 noiembrie, o expoziţie de fotografii şi documente prilejuită de comemorarea a 50 de ani de la condamnarea şi executarea membrilor Grupului de rezistenţa anticomunistă din comuna Nucşoara.

Fotografiile şi documentele alese de Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu au fost reproduse cu sprijinul Editurii Ars Docendi, şi Muzeului Ţăranului Român.

Vernisajul expoziţiei va avea loc joi, 22 octombrie, de la ora 18:00, la sala Irina Nicolau

Participă: Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu, fiica lui Toma Arnăuţoiu, Ioana Popescu, cercetător la Muzeul Ţăranului Român, Claudiu Secaşiu, membru CNSAS şi Ioan Crăciun, director al Editurii Ars Docendi.

50 de ani de la procesul şi execuţia membrilor Grupului de rezistenţă anticomunistă din comuna Nucşoara

Expoziţie de fotografii şi documente din arhiva Securităţii

22 octombrie – 7 noiembrie // între orele 10:00 şi 18:00 // sala Irina Nicolau

Grupul de rezistenţă din comuna Nucșoara, jud. Muscel (în prezent Argeș) s-a format în primăvara anului 1949. În iarna precedentă, Lt. Toma Arnăuțoiu, originar din Nucșoara, a fost contactat de col. Gheorghe Arsenescu, cu care a discutat de mai multe ori despre posibilitatea organizării unui astfel de grup.

Grupul urma să intervină pentru a neutraliza autorităţile locale, în momentul când, declanşarea unui război între anglo-americani şi Uniunea Sovietică, ar fi deschis calea spre schimbarea regimului comunist din România.

În februarie 1949, col. Arsenescu, alertat de arestarea unor membri ai efemerului grup de la Dragoslavele, iniţiat de el în 1948, pleacă în grabă împreună cu Toma Arnăuțoiu la Nucșoara. Aici li se vor alătura învăţătorul Ion (Iancu) Arnăuțoiu, Petre Arnăuțoiu, respectiv tatăl şi fratele lui Toma, învăţătorul Alexandru Moldoveanu, preotul Ion Drăgoi şi fiul acestuia, studentul Cornel Drăgoi ş.a.; împreună participă, în casele lui Petre Arnăuțoiu şi Gheorghe Rizea, soţul Elizabetei Rizea, la primele întâlniri cu cei care vor face parte din grup sau îl vor sprijini cu alimente, îmbrăcăminte, arme şi muniţie.

În luna martie, în momentul plecării în munţi, grupul era format din 16 membri, printre care patru femei.

Deoarece nu se puteau ascunde uşor de trupele de securitate care începuseră să scotocească zona şi din cauza diferenţelor de opinie în legătură cu tactica care ar fi trebuit adoptată, grupul s-a scindat în iulie 1949; o parte dintre membri au rămas împreună cu col. Arsenescu, iar ceilalţi, sub conducerea lui Toma Arnăuțoiu.

În noiembrie 1949, col. Arsenescu s-a desprins de grup şi va sta ascuns până în anul 1960, când va fi arestat şi condamnat la moarte.

Urmărit timp de nouă ani, grupul din ce în ce mai restrâns rămas sub comanda lui Toma Arnăuțoiu, se va confrunta direct cu trupele de securitate, o parte dintre membrii săi fiind arestaţi sau ucişi. Erau urmăriţi şi prietenii sau rudele lor. Pentru a-i prinde, Securitatea a făcut numeroase arestări în rândul acestora, a interceptat scrisori, a instalat echipament de ascultare în casa lui Ion Arnăuțoiu şi a altor urmăriţi, a racolat zeci de informatori şi agenţi, a folosit metode infame pentru a înşela buna credinţă, totul cu scopul de a obţine informaţii care să ducă la prinderea partizanilor.

Din grup, au supravieţuit ascunzându-se într-o grotă aflată pe înălţimea Râpele cu brazi, lângă satul Poenărei, Toma Arnăuțoiu, fratele său Petre Arnăuțoiu, Maria Plop şi Constantin Jubleanu, precum şi copilul lui Toma Arnăuțoiu şi al Mariei Plop.

Punând în practică un plan abil de şantaj şi racolare a lui Grigore Poenăreanu, fost coleg de şcoală al lui Toma Arnăuțoiu, plan în care locţiitorul şefului Direcţiei Securităţii Pitești, cpt. Nicolae Pleșiță (ulterior general) a avut un rol important, securitatea a reuşit să-i prindă.

La 20 mai 1958, fraţii Arnăuțoiu au coborât la casa lui Grigore Poenăreanu pentru a lua câteva lucruri de care aveau nevoie.

Securitatea, ştiind de întâlnire, i-a trasat lui Poenăreanu misiunea de a le oferi un pahar cu ţuică în care fusese pus un tranchilizant puternic. Odată misiunea îndeplinită, trupele de intervenţie aflate în preajmă i-au arestat pe cei doi şi apoi i-au obligat să le indice locul ascunzătorii în care rămăseseră Maria Plop, copilul şi Constantin Jubleanu.

Somaţi să se predea, Maria Plop a coborât pe o scară de frânghie cu copilul în braţe, iar Constantin Jubleanu a tras asupra trupelor de securitate şi a fost ucis în schimbul de focuri. Arestaţii au fost duşi la sediul Securităţii din Pitești şi anchetaţi timp de un an.

Tribunalul Militar al Regiunii a-II-a i-a condamnat la moarte pe fraţii Arnăuțoiu, dar şi pe alţi 14 oameni care i-au ajutat timp de nouă ani cât au fost urmăriţi. Marea Adunare Naţională a respins cererile de comutare a pedepsei capitale formulate de condamnaţi, cei 16 fiind executaţi la Jilava în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959.

Pictorul Romeo Niram a fost decorat de Garda Reales Tercios din Spania

octombrie 20th, 2009

În data de 17 octombrie, reprezentanţii gărzii Reales Tercios au organizat cea de a IX-a Ediţie a „Reuniunii Oficiale Regele Juan Carlos I”. La evenimentul care se desfăşoară anual într-un cadru solemn, au participat membrii instituţiei din toate zonele Spaniei.

Artistul Romeo Niram a fost prezent la eveniment în calitate de invitat de onoare. În cadrul festivităţii, artistul a fost decorat de generalul Manuel Fuentes Cabrera, preşedintele gărzii Reales Tercios.

„Romeo Niram a primit decoraţie pentru merite deosebite. Am dorit să îi acordăm artistului această distincţie pentru tabloul realizat pentru Prinţii de Asturias şi pentru sprijinul altruist pe care ni l-a oferit”, a declarat generalul Manuel Fuentes Cabrera.

Romeo Niram este singurul străin din garda Reales Tercios şi unicul membru care a fost decorat la numai şase luni după ce a fost admis în instituţie.

La eveniment, a fost prezent Căpitanul General Onorific al gărzii Reales Tercios, Leandro Alfonso Luis de Bourbon Ruiz, unchiul regelui Juan Carlos I al Spaniei. Căpitanul general l-a felicitat personal pe artistul român pentru tabloul realizat şi pentru întreaga sa carieră. „Am aflat despre activitatea lui Romeo Niram şi mi-a făcut plăcere să îl întâlnesc. Este primul român pe care l-am cunoscut”, a declarat Leandro Alfonso Luis de Bourbon Ruiz.

La sfârşitul săptămânii trecute, prinţii de Asturias au trimis o scrisoare gărzii Reales Tercios, în care i-au transmis artistului Romeo Niram mulţumiri pentru tabloul oferit şi şi-au manifestat dorinţa de a-l întâlni, în cadrul unei reuniuni private. La această reuniune, vor participa generalul Manuel Fuentes Cabrera şi locotenent-colonelul Miguel Angel Galán Segovia. La sfârşitul ceremoniei de decernare a premiilor şi decoraţiilor, preşedintele gărzii Reales Tercios a citit publicului scrisoarea trimisă de prinţi artistului.

„Este o onoare pentru garda Reales Tercios faptul că prinţii ne-au anunţat oficial despre primirea tabloului realizat de Romeo Niram şi au mulţumit şi în scris pictorului. Peste 15 artişti din instituţia noastră, pictori şi sculptori, au dorit de-a lungul anilor să ofere moştenitorilor tronului opere de artă, dar din nefericire, Casa Regală i-a refuzat”, a declarat locotenent-colonelul Miguel Angel Galán Segovia. Acesta este de părere că tabloul lui Romeo Niram a fost acceptat deoarece artistul a făcut o conexiune originală între operele lui Leonardo da Vinci, Dali şi Brâncuşi. „Operele din colecţia regală pot fi admirate de vizitatori. Se găsesc opere de El Greco, Rubens, Caravaggio, Velázquez, Goya şi foarte puţine de artă contemporană. Este o mare responsabilitate primirea unei opere noi într-o colecţie ce va reprezenta Casa Regala şi peste generaţii.”

Deocamdată băgăm limba…în gură. Nu în Constituţie.

octombrie 18th, 2009

Motto: În ce limbă comunică cetăţenii din Republica Moldova? O, moldovenii din stânga Prutului sunt poligloţi! Ei vorbesc mai multe limbi odată: limba de stat, limba maternă, limba română şi limba moldovenească.
Controversele vis-a-vis de denumirea limbii vorbite de majoritatea populaţiei autohtone au constituit mereu de la 89 încoace motive de ceartă între vecinii care votează constant comuniştii şi, respectiv, democraţii. Când e vorba de denumirea limbii, brusc, toată lumea se umflă în pene academice şi pretrinde monopolul asupra „adevărului istoric”.

Republica Moldova este unicul stat din lume care atestă la nivelul comunicării cel puţin patru denumiri ale limbii oficiale. Şi este unica ţară care îşi sărăbătoreşte o dată pe an limba. Limba la care se ataşează un insipid „noastră” (şi punct) pentru a nu destabiliza situaţia politică din ţară.

Articolul 13 din Constituţia Republicii Moldova revine în discuţiile publice (ca o cârpă roşie de matador în arena populată de tauri) întotdeauna tocmai când se schimbă puterea. De ce? Pentru a număra mai lesne votanţii. Cine se agită pentru a apăra limba moldovenească sunt cu comuniştii, cei care insistă că vorbesc româna sunt cu democraţii.Şi unii şi ceilalţi cu furcile în mână… Am glumit. De fapt, problema este reiterată periodic de entităţi binecunoscute.

Primo: de către eminenţele cenuşii care doresc incitarea spiritelor pentru a sustrage atenţia populaţiei de la probleme mult mai grave de ordin general (economic în special) şi pentru a câştiga timp în care să facă toate aranjamentele în vederea preluării unor pârghii reale în exerciţiul guvernării Republicii Moldova.

Duo: de către emisarii serviciilor ruse pentru a gestiona mai sigur situaţia în caz că cei de la guvernare vor îndrăzni să se uite peste gardul din vest: Transnstria întroduce în pomelnicul susţinerii separatismului orice tentativă de verticalitate românească, ameninţând că-şi ia păpuşile şi pleacă la Rodina-mati (rus.: Patria-mamă). Terţio: de intelectualitatea care încearcă marea cu degetul – în naivitatea ei balcanică (şi firescul speranţei) crezând că în sfârşit democraţii pentru care au bătut drumurile (impracticabile, de altfel) în campania electorală vor readuce „adevărul istoric” în circulaţie la toate nivelurile administrative şi sociale.

Conform scorului electoral raportat la oferta politică a partidelor, cetăţenii cu drept de vot care consideră că „limba noastră” este limba română (şi acest lucru trebuie reflectat în Constituţie) sunt în minoritate. Majoritatea îşi ajustează cerinţele lingvistice şi genealigice la priorităţile materiale. Dacă cei de la guvernare dau pensii la timp şi le mai măresc cu 20 de lei, beneficiarii vorbesc şi turceasca dacă li se cere. Şi acest lucru nu trebuie să fie dramatizat pentru că nu e o exepţie, ci o regulă în orice societate unde nu se confundă masele cu elita. Vom putea reveni la discuţia despre denumirea oficială a limbii şi articolul 13 din Constiruţie (dacă nu suntem interesaţi să dezlănţuim un război civil) abia după ce guvernarea va asigura o creştere economică stabilă şi un nivel de trai decent. Voi reveni asupra subiectului.

Acum să vedem ce-i cu elita la nivel de personaje politice. Daravela revenirii la „moldovenismul” de tip sovietic după 1989 a început-o Mircea Snegur, primul Preşedinte al Republicii Moldova. În 1994 el s-a supărat pe premierul de atunci, Mircea Druc, care „o făcea pe deşteptul” şi după ce a mâncat pe săturate o fripturică cu mămăliguţă preparată curtenitor de Partidul Agrarian în frunte cu Sangheli, a hotărât că acest meniu va fi prerogativa politică a statului pe care îl conduce. Aşa că le-a poruncit supuşilor săi să facă roată în jurul mămăligii (care instantaneu a strălucit victorioasă pe frontispiciul naţiunii), să vorbească din nou „moldoveneşte” şi aşa i-a tras ţeapa românului Druc: Yes!

De Petru Lucinschi, următorul preşedinte al Republicii Moldova, ce să spunem…Cu Dumitru Braghiş, un comsomolist grizonat în fruntea Guvernului şi cu Dumitru Diacov , fost corespondent TASS (Agenţia Telegrafică a Uniunii Sovietice care deţinea exclusivitatea în ce priveşte orice gen de informaţii de circulaţie externă!) la Bucureşti, în calitate de Preşedinte al Parlamentului, acest şef de stat a reuşit să timoreze extrem de delicat manifestarea românismului în Republica Moldova. Deşi era susţinută retorica renaşterii naţionale, de facto a fost favorizat un soi de dualitate conceptuală şi modul de exprimare „evaziv” în ceea ce priveşte apartenenţa naţională şi limba oficială. Spre deosebire de Mircea Snegur, Lucinschi, înzestrat cu o inteligenţă speculativă remarcabilă (în popor i se spunea „vulpea”), a ştiut să măgulească intelectualii (participa şi la instaurarea busturilor scriitorilor români pe Aleea Clasicilor din Chişinău ), dar curând adoptă tehnica ocolişurilor în exprimarea de principiu. Limba noastră a devenit /(nici moldovenească, nici română) maternă, de stat etc. începând cu 1996, când a fost instituit moratoriul asupra problemelor ce ţin de identitatea naţională a cetăţenilor din Republica Moldova (citeşte: a cetăţenilor care se identifică drept români). Îmi amintesc, că prezentam un maraton televizat la 31 august pe timpurile acelea şi urmăream în direct ceremonia de depunere a florilor la monumentul lui Ştefan cel Mare în cadrul sărbătorii „Limba noastră”. În discursurile lor oficialii porecleau limba cât mai evaziv cu putinţă şi doar un scriitor sau un diplomat român, nu-mi amintesc bine, a zis – română. Am specificat acest lucru în comentariul meu şi…în câteva minute în studio a dat buzna directorul Departamentului programe, întrebându-mă speriat:”Ce faci?! Vrei să avem probleme?!”

Moldovenismul agresiv

Cu venirea lui Vladimir Voronin la putere (2001) epopeea aceasta la nivel naţional avea cât pe ce să readucă lucrurile la situaţia de până la 1989. Totuşi, în 12 ani o generaţie tânără a reuşit să absoarbă spiritul „renascentist” şi „poporul” nu mai era omogen şi docil ca pe timpurile sovietice. Aşa că deşi sărăcia provocată de guvernarea lucinschistă a readus nostalgia sovietică la putere, aceasta din urmă nu a reuşit să-şi impună exhaustiv dogma ideologică. Dar a perpetuat-o cu perseverenţă, polarizând societatea.

Ideologia „statalistă” a lui Victor Stepaniuc şi Dicţionarul moldo-român al lui Stati au pus capac la ipocrizia „lingvistică”din 2001 încoace. Apropo, am făcut o glumă pe seama lui Stati pe când acesta a acceptat să vină la una din emisiunile „Bună seara!” realizate de colegul meu Mircea Surdu. Înainte de emisie am compus un text simplu din cuvinte pretinse a fi preluate din lexicul „moldovenesc” şi Mircea i l-a citit în direct, rugându-l să-i explice sensul, dacă tot pretinde că vorbim „moldoveneşte”. N-a ştiut să explice nimic, fosăind nervos. Când Mircea i l-a citit în „traducere” românească a înţeles perfect fiecare cuvinţel!

Bine, revin la prezentul simplu. Acum, când forţele de titulatură democrată sunt pe cale de a prelua puterea în Republica Moldova, lucrurile nu se vor schimba la nivel constituţional. PLDM şi PL, partide care (cel puţin, conform retoricii electorale) ar fi dorit să opereze schimbarea în articolul 13 al Constituţiei (adică să confere limbii române statutul de limbă de stat), nu deţin majoritatea mandatelor în Legislativ şi sunt obligate să se conformeze dorinţelor exprimate de partenerii din coaliţie. Iar pertenerii sunt cum sunt. Serafim Urechean s-a erijat drept promotor al românismului, a tolerat intelectualii care au făcut-o din inimă şi a criticat vehement comuniştii, declarându-l pe Voronin duşmanul său personal numărul unu. Dar dincolo de asta lucrurile nu se vor mişca pentru că atâta e lungimea cordonului ombilical ce-l leagă de Moscova. Să nu uităm că Mircea Snegur l-a numit în funcţia de primar de Chişinău tocmai în anul 1994, când s-a „mutat” în tabăra agrarienilor – un partid retrograd de tip neo-sovietic. Marian Lupu şi-a exprimat poziţia foarte clar: denumirea limbii de stat stipulată în Constituţie (limba moldovenească) e corectă , chiar dacă fiecare are dreptul să numească limba în care vorbeşte cum îl duce capul. Să nu uităm şi în acest caz de unde vine Marian Lupu (PCRM) şi unde nu doreşte să ne ducem (NATO). Aceleaşi cordoane, doar că mai sofisticate (probabil, tehnologii moderne cu elastină) îi dirijează retorica şi prestaţia diplomatică. Cel puţin, e bine că dorinţa alolingvilor de a-i conferi şi limbii ruse statutul de limbă oficială nu este percepută de Marian Lupu ca o perspectivă pozitivă.

Din păcate, tehnologiile de manipulare pro-imperiale de sorginte sovietică au reuşit să creeze o interdependenţă directă între denumirea limbii de stat şi situaţia materială a populaţiei din Republica Moldova. Expresia „plină” de ironie a lui Vasile Tarlev, ex-premier docil lui Voronin, subliniază clar contrapunerea artificială a termenilor: „noi nu luptăm pentru limbă, dar pentru ceea ce punem pe limbă”. Stereotipul care creează reflexul „limba română egal sărăcie” a jucat şi mai continuă să joace un rol important în determinarea unei părţi a electoratului simplu de a respinge ideea că ar vorbi limba română.

În concluzie putem spune că cel puţin încă patru ani articolul 13 din Constituţia Republicii Moldova va rămâne intact. Din mai multe motive. Primul şi cel mai elocvent este că Alianţa pentru Integrare Europeană nu manifestă consens de principiu în problema dată. Şi al doilea este că în eventualitatea perpetuării AIE la guvernare şi după 23 octombrie, când se va face prima tentativă de a alege şeful statului, e greu de presupus o creştere economică palpabilă într-un termen atât de scurt. Dar asta nu înseamnă că nu vor naşte „la Moldova oameni”(vorba cronicarului Miron Costin), copii care vor completa generaţiile noi. Contează câtă demnitate vom pune în ei zi de zi. Şi cât de demni vom fi noi înşine atunci când e vorba de corectitudinea exprimării în limba română.

P.S. Curioasă este preocuparea recentă a lui Dumitru Braghiş, liderul PSD, partid extra-parlamentar de orientare centru-stânga, fosr premier pe timpul lui Petru Lucinschi, pentru denumirea limbii oficiale. A făcut o conferinţă de presă în care a afirmat că articolul 13 din Constituţie trebuie să conţină formularea:”Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească (română)”. Una din două: ori „patronii” PSD-ului doresc să destabilizeze situaţia politică oarecum precară, aducând în discuţie un subiect bulversant şi deocamdată liprsit de suport politic, ori astfel Braghiş înţelege să rămână în atenţia opiniei publice până la un nou scrutin parlamentar. Sau, cine ştie, poate îl stâmjeneşte cu adevărat şi pe el formularea „limba moldovenească”existentă în Legea Supremă, care de altfel conţine şi alte contradicţii asupra cărora ar trebui să medităm?

Containerele din Pireu și schimbarea socialistă din Grecia

octombrie 18th, 2009
Prin George, dinastia Papandreu a ajuns din nou la puterePrin George, dinastia Papandreu a ajuns din nou la putere

A intrat in viguare armistitiu de 15 zile intre grevistii firmei de stat de exploatare a portului Pireu si guvern care vor incerca sa gaseasca o solutie in legatura cu cedarea terminalelor de conteinere si alte instalatii si facilitati unei firme din China.

Portul a inceput sa functioneze si se prevede ca in citeva zile aprovizionarea cu marfuri a pietei sa fie normala.
Ministrul economiei a multumit Ambasadei Chinei.

Guvernul socialist nou instalat promisese renegocierea conractului incheiat de guvernul precedent de dreapta cu o firma din China care urma sa exploateze terminalele de containere si instalatii docuri si sa efectueze modernizare si extindere in noi spatii a activitatii portuare.

Acum situatia se dezamorseaza si muncitorii spera sa obtina satisfacerea unor revendicari materiale.

Ajutati de Partidul Comunist care detine influenta asupra sindicatelor portuale, grevistii au intrat in greva cu revendicarea maximalista de anulare a contractului de concesionare a partii prinicipale a portului Pireu catre chinezi.

Traditional, Partidul Comunist are a pozitie nationalista si de condamnare a Partidului Socialist pe care il considera alternativa a dreptei la conducere.

Situatia de criza din Grecia nu a adus mai multe voturi Partidului Comunist, ci a adus o victorie covirsitoare a socialistilor, care prin avansul de 10 procente asupra dreptei au un argument de a introduce schimbari.

Prim-Ministrul George Papandreu si ministrii noului cabinet au prezentat programul de guvernare care incearca sa incalzeasca motorul economiei prin stimularea consumului.

Paturile defavorizate vor primi subventii pentru a atenua criza si a se putea hrani si ingriji medical si pentru a participa la consumul intern.

In fapt este o miscare curajoasa de punerea a Europei in fata faptului implinit si obligarea ei sa accepte o aminare a obligatiilor de plata ale statului elen si tolerarea cresterii deficitului intern.

In anul 1981 tatal actualului prim ministru, Andreas Papandreu, lua puterea si lansa un program asemanator denumit „de schimbare”.

Acum Grecia traieste o a doua schimbare in toate domeniile vietii sociale si economice.

Ministrul protectiei cetateanului (fostul minister al ordinii publice ) a anuntat masuri stricte de ordiine interna si curmarea criminalitatii si confruntarilor violente dar si masuri in sprijinul refugiatilor si emigrantilor.

Astfel emigrantii care locuiesc legal de mai mult de cinci ani vor putea sa fie alesi si sa voteze in alegeri locale.

Guvernul a promis miscorarea birocratiei si stimularea spiritului antrepenorial si de afaceri. Se anunta masuri de chivernisire in sectorul public si scadere a cheltuielilor din buget.

Un alt subiect dificil va fi continuarea despartirii sta biserica care a fost initiat de primul guvern socialist in anul 1981.

In acest context presa si televiziunea a alocat spatii largi unor comentarii la adresa episcopilor care ar utiliza masini de lux si intentiei de taxare a averii si veniturile bisericii.

In fapt problema se limiteaza la unele suprafete forestiere si de pasune din extravilan restul averilor si veniturile bisericii din intravilan se impoziteaza demult.

Rezolvarea problemelor dificile ale societaii elene ar putea sa aduca o pace sociala durabila si o noua etapa de stabilite politica necesara sectorului economic.

Pay-per-view news & television, ori despre inca o idee trasnita in vremuri de criza

octombrie 18th, 2009

Daca nu am fi intrat in criza, probabil ca nu am fi discutat niciodata despre aceasta initiativa, pornita, pare-se, de la miliardarul Murdoch. Insusi faptul ca aceasta idee a plecat de la Rupert, un om care are atat de multi bani, incat isi permite sa piarda multi bani si sa mai si faca din aceasta si un fapt de presa, si un model de marketing de piata, spune multe despre cine anume ar putea profita de pe urma unei introduceri pe scara larga a metodei platii-pe-vizionare de material de presa.

Sa luam la intamplare o televiziune din Romania, care face parte dintr-un trust de presa ce are si publicatii pe print. E clar, avem de ales azi intre Dan Voiculescu si Sorin Ovidiu Vantu. Deocamdata nu este cazul, dar sa zicem ca il apuca amocul pe “Felix Motanul” si-si pune pay-per-view la Antena 3 (ca tot a lansat, cu website-ul GSP TV, acest sistem, pentru vizionarea clipurilor video postate pe acest website).

Pentru mine este clar ca, avand in vedere lipsa de discernamant cvasi-generala a romanului mediu care se uita la A3 si Realitatea TV, a doua zi dupa ce A3 devine un fel de HBO al televiziunilor de stiri din Romania noua din zece telespectatori se vor uita pe Realitatea TV. Gandirea va fi urmatoarea: “Au pus vama? Nici o problema, o sa ma uit la ceilalti, si-asa si unii, si altii bat campii cam la fel”. Trecem peste faptul ca, atunci cand bat campii, cei de la A3 o fac intr-un fel, iar cei de la Realitatea TV altfel.

Ideea este ca, asemanator, astfel de transgresii de consumatori intre marii actori ai pietei mass-media se pot produce si de la un mare website la altul (de exemplu, de la Realitatea.net la Antena3.ro), ori de la un cotidian cu website atasat, ca vagonul la locomotiva, la altul (de exemplu, de la Gandul.info la EvZ.ro). Exemplele pot continua. Cel care introduce pay-per-view trebuie sa aiba destui bani, incat sa-si permita sa piarda mult, pana cand incep sa-i intre vizitatori, ori chiar sa piarda de tot, daca nu se fixeaza pe un segment de piata destul de mare pentru a castiga din aceasta si a putea sa aduca si putina reclama ce se mai poate aduce.

Daca nu te cheama WSJ.com, ori Stratfor.com, este destul de greu sa ai clienti atat de fideli si de dedicati, care sa aiba atat de stringenta nevoie de tine, incat sa te plateasca pentru a nu pierde ceea ce ii dai. Produsul tau de linie, mediocru, este oferit oricum si de cel putin alti doi-trei actori de pe aceeasi piata. Daca nu ti-ai format un portofoliu de clienti care nu pot fara tine, degeaba incerci acum sa iei bani pe ceea ce ai dat pana acum pe gratis.

Problema aceasta nu se ridica, daca nu aparea reflectarea crizei in lumea add-makerilor, care nu mai aduc acum decat sub o treime din banii pe care ii aduceau acum un an (in cel mai bun caz), prin regiile de publicitate. Tipii ca Murdoch au fost obligati sa gandeasca asa: “De unde scot eu banii pe care nu mi-i mai da regia de publicitate?”. Din acest moment, au inceput aberatiile. Rupert & Co. aveau mai multe posibilitati. Cea mai logica era sa creasca valoarea produselor oferite, adica sa faca presa de mai buna calitate.

Adica: decat sa dea reteta de cretinizare a omului, formata din sange pe pereti, bombe si sex, sa ofere programe pentru a caror realizare trebuie sa-ti pui mintea la contributie, iar cei care le urmaresc incep sa gandeasca. Edward R. Murrow avea dreptate. Nu, in loc sa faca aceasta, marii bosi media se gandesc cum sa stoarca banuti putini de la multi consumatori, ca in asigurari, visand astfel la formarea unor mari palarii de bani.

Acum, sa-l lasam pe dl. Rupert sa se odihneasca putin si sa judecam astfel: daca marii provideri de stiri online gratuite din Romania (care au oricum produse foarte proaste calitativ) vor introduce plata-pe-vizionare, vor avea probabil cifre spectaculos mai scazute de vizitatori, dar vor castiga bani frumusei de la vizitatorii fideli ramasi. Cei care ii vor parasi se vor duce si spre micile website-uri independente, care nu-si permit sa introduca pay-per-view, macar pentru ca si implementarea unui sistem pay-pall inseamna o investitie pe care nu ti-ai dori sa o faci chiar acum.

“Avantaj primire”, cum spunea Toma Caragiu. Problema cea mai grava este ca stirile de exceptionalitate, ideile originale, pamfletul, reportajul si, in general, speciile nobile ale presei de calitate vor deveni un atribut al upstream-ului media, daca nu al downstream-ului, in forme degradate, diforme. Aceasta nu va fi deloc bine, pentru ca astfel una dintre marile metehne ale celei mai bune dintre lumile posibile, cea capitalista, anume faptul ca promoveaza mediocritatea si niveleaza valorile, va fi inca odata fetisizata.

Întâmplările dindărătul desenelor (II)

octombrie 18th, 2009

povestite de Mihai Eisikovits, un supravieţuitor nonagenar

Preambul: Mihai Eisikovits a trecut pragul celui de al nouălea deceniu de viaţă, dar arată cu douăzeci de ani mai tânăr. S-a născut într-o familie evreiască din Gherla, oraş în care a copilărit şi a absolvit liceul. În 1941 a fost înrolat în armata maghiară, într-un detaşament de muncă pentru evrei. Sfârşitul războiului nu i-a adus eliberarea întrucât a fost luat prizonier de ruşi. Zadarnic a explicat că n-a fost combatant în armata maghiară, ci un soldat evreu, neînarmat, servind într-un detaşament de muncă. Ruşii i-au dat drumul acasă abia în 1948 şi nici până azi nu l-au despăgubit.
Mihai Eisikovits a făcut studii de economie şi lucrat în domeniul construcţiilor. De peste un sfert de veac e pensionar. În ultimii ani şi-a redescoperit vocaţia de desenator şi a realizat zeci de desene despre lumea evreilor maramureşeni şi transilvăneni, spulberată de Holocaust. Desenele creionate din câteva linii, îmbină nostalgia, tristeţea şi veselia cu un dram de naivitate, plasându-le în spaţiul binecuvântat al poveştilor. Fiecare desen este întregit cu un text explicativ în limbile română, maghiară, engleză şi, uneori, idiş. O parte din desene a fost adunată în volumul “ Ce a fost…nu mai este”, publicat în 2007, la Editura Gutinul din Baia Mare. Alte zeci de desene care vorbesc despre viaţa în detaşamentul de muncă din armata maghiară şi despre prizonieratul din URSS, îşi aşteaptă publicarea. La începutul verii am fost acasă la Mihai Eisikovits. Am răsfoit împreună o mulţime de desene şi am ascultat cu interes poveştile pe care le evocau. Interlocutorul meu s-a dovedit un povestitor plin de har. Iată câteva întâmplări „dindărătul desenelor”.

În detaşamentul de muncă forţată

La cariera de piatră

Aici am desenat cariera de piatră, unde lucram cu târnăcoapele din zori şi până seara. Din blocuri de piatră cât masa asta, trebuia să facem pietriş pentru terasamente, cu latura între 6 -8 centimetru. Fiecare dintre noi trebuia să umple zilnic două lăzi de câte o jumătate de metru cub şi să le încărcăm în vagoane cu roaba. Aici am desenat cum ne mânau şi strigau la noi să muncim mai repede. Am scris şi un text: „El sătul, eu flămând, el îmbrăcat, eu în zdrenţe, el zbiera , eu tăceam. El se crede voinic, eu ştiu că e un nimic, însă arma şi bâta erau în mâna lui.!”

Ne înhămau

În lipsă de cai eram înhămaţi la căruţele încărcate cu poveri. Pe noi, pe evrei, nu ne lăsau să tragem căruţa pe şosea, ci pe de lături, unde roata se înfunda în noroi până la osie. Pe desenul acesta vedeţi cum eram înhămaţi. Odată am rămas fără bocanci şi am frământat desculţ noroiul cu zăpada. Era în martie – aprilie 1944. Apoi un băiat din Târgu Lăpuş, care învăţase cizmăria, mi-a legat bocancii cu sârmă.

Muzicantul

Printre noi era unul Brender Heini, din Beclean. Taică-său avea o fabrică de schiuri şi producea şi pentru armată. Înainte de război şi nemţii cumpărau schiuri fabricate de la el. Heini era foarte talentat şi a studiat vioara la academia de muzică din Viena. După Anschluss a trebuit să vină acasă şi l-au mobilizat la detaşamentul de muncă. Cum era să tragă cu târnăcopul, alături de noi ?! Şi-ar fi nenorocit mâinile şi n-ar mai fi putut cânta Capriciile de Paganini. Atunci i-am spus: „Haini, tu distrează-ne pe noi, iar noi o să facem şi norma ta.” Şi aşa s-a şi întâmplat. Haini şi-a confecţionat o vioară şi ne cânta. L-am desenat în mijlocul nostru, el cânta şi noi lucram cu târnăcoapele. A scăpat cu viaţă şi a ajuns în Israel, violonist la Filarmonica din Tel Aviv.

În prizonierat la ruşi
La cariera de piatră

Lucram la o carieră de piatră şi nu puteam face norma pentru că nu erau condiţii. Ne coordona un rus, îi zicea prarab. Toată ziua urla la noi şi ne mâna să muncim. La un moment dat a venit la mine şi a ţipat: „Fritz, tu nu vrei să munceşti, paştele mă-ti !” Şi eu mi-am ieşit din pepeni: „Ascultă, în primul rând nu-s Fritz că nu sunt german – sunt evreu, în al doilea rând nu-mi înjura mama!” i-am zis şi m-am repezit la el. S-a înfuriat şi a chemat nacialnicul. L-am desenat aici, când a venit şi m-a luat la rost că ce treabă am cu prarabul şi de ce nu ne facem norma ? I-am povestit că aşa nu se poate munci. Şinele nu sunt îmbinate, ci legate cu sârmă, cu sculele care ni le dau nu se putea lucra şi din cauza asta nu făceam decât 40% din normă şi nu ne primeam porţia de mâncare. M-a întrebat de unde mă pricep ? I-am spus că am mai lucrat în carieră de piatră…la nemţi. Atunci şi-a dat seama că nu are de-a face cu un capitalist ci cu un jidan care a lucrat într-o carieră de piatră. I-am spus că printre noi erau şi tâmplari şi fierari care puteau face reparaţiile necesare. A plecat. A doua zi vine şi-mi propune să preiau eu conducerea în locul prarabului . I-am zis: „Domnule, nu putem lucra cu trei supe de urzici pe zi !” „Bine, o să aranjez să-ţi aducă o porţie de la cantina noastră” – mi-a promis el.
„ Mie ? Adică mie să-mi aducă o porţie ? Nu, domnule, dă-le la toţi mâncare de la cantina voastră !” „ La toţi nu se poate!” mi-a răspuns el.” Până la urmă a ieşit tanda pe manda şi am realizat norma 100%, ba şi 120% şi am primit alimentaţia mai bună… Adică vreo 200 de grame de pâine, 250 de grame de arpacaş şi o lingură rasă de zahăr.

Pictorul

Printre noi era un clujean pe care-l chema Zimmerman. Avea o mutră respingătoare, cu falca ieşită înainte şi pielea zbârcită. Dar avea o privire blândă, un suflet bun şi un talent deosebit. Printre dărâmături a găsit nişte vopsele şi a început să picteze. Ruşii când au văzut ce face i-au spus Eto hudojnik! . Hudojnik înseamnă pictor şi nu l-au mai lăsat să muncească afară. I-au dat o cămăruţă ca să picteze. Era tare neglijent, nu se rădea decât o dată la trei săptămâni, dar picta într-una. Îi aduceau albume cu clasicii picturii ruse şi el copia picturile. A reprodus şi picturi de-ale lui Şişkin. Ruşii i-au adus pâine, brânză şi slănină. El punea pe raft tot ce primea. Când treceam pe la el ne întreba „Ţi-e foame ?” şi ne arăta raftul. Mulţi s-au săturat de pe urma lui Zimmerman. Eram prieteni foarte buni. L-am desenat cu pensulele şi cu proviziile de pe raft. Era un om minunat. Înainte de război a studiat la Paris. Dar a trebuit să vină acasă şi l-au mobilizat. Apoi căzut şi el prizonier. După război a lucrat la Studiourile Sahia, dar într-o delegaţie s-a pierdut prin la Londra. Am auzit că şi-a făcut o firmă de reclame pe acolo.
(va urma)

Organizarea in SUA a alegerilor prezidentiale din Romania

octombrie 18th, 2009

Am primit din partea Ambasadei Romaniei la Washington un comunicat privind organizarea in SUA a alegerilor prezidentiale din Romania.

Redam acest comunicat in formatul in care l-am receptionat (atasat ca fisier PDF).

Pentru intrebari, nelamuriri, va rugam sa va adresati direct Ambasadei Romaniei la Washington.

Un eurosceptic obstinat: Vaclav Klaus

octombrie 18th, 2009

Întrega Uniune Europeană e cu ochii pe președintele Republicii Cehe. Vaclav Klaus este ultimul dintre cei 27 de șefi de state membre care nu a semnat Tratatul UE de la Lisabona, iar actul nu poate intra în vigoare până nu este promulgat de toate statele membre.

Tratatul a fost adoptat de ambele camere ale parlamentului Cehiei, dar până acum câțiva senatori ai Partidului Civic Democratic, înființat și condus de Vaclav Klaus până la alegerea sa în 2003 în fruntea statului, au depus nu mai puțin de trei plângeri la Curtea Constituțională împotriva legii de ratificare. Două plângeri au fost respinse și nu încape prea multă îndoială că și cea de-a treia va avea aceeași soartă.

Președintele Klaus amenință însă că nu va promulga oricum legea de ratificare, dacă liderii UE nu acceptă o addenda care să scutească Cehia de aplicarea cartei drepturilor omului. Vaclav Klaus a exprimat temerea că intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona va deschide calea revendicării proprietăților confiscate celor trei milioane de germani din regiunea Sudetă, expulzați de Cehoslovacia după 1945, ca urmare a acuzațiilor de colaborare cu regimul nazist de ocupație.

Dar scepticismul președintelui Cehiei nu se rezumă doar la atât. El a comparat Uniunea Europeană cu fosta Uniune Sovietică și spune că nu va accepta compromisuri la presiunea marilor state membre, de pildă Germania sau Franța, ai căror lideri de abia își ascund iritarea în public față de Vaclav Klaus.

Acesta e cunoscut și ca un critic consecvent al teoriei rolului uman în încălzirea globală.

În vârstă de 68 de ani, Vaclav Klaus este celebru pentru rolul său în reforma radicală de piață a economiei Cehiei (unii îl califică drept un Margaret Thatcher al Europei Centrale) și pentru insistența cu care a cerut separarea de Slovacia petrecută la 1 ianuarie 1993.

În ultimele două decenii, viața politică a Cehiei a fost marcată de antipatia reciprocă dintre Klaus și fostul președinte al Ceho-Slovaciei și apoi al Cehiei, Vaclav Havel.

Criticii lui Klaus spun că el nu a putut niciodată să treacă peste invidia față de autoritatea morală a lui Havel, fost disident anti-comunist întemnițat și respectat pe întreg mapamondul.

Dar Klaus a apărut întodeauna mai ancorat în realitate, mai practic decât filosoful Havel. O anecdotă care evidențiază diferența fundamentală dintre cei doi Vaclav vorbește despre atitudinea diferită față de un cerșetor: Havel îi dă 10 coroane să-și cumpere de mâncare, iar Klaus îi dă o coroană să ia tramvaiul până la oficiul forțelor de muncă să-și caute de lucru…

Klaus n-a fost un disident pe vremea regimului comunist, dar de pe atunci dădea semne că ar avea ceva de spus. Un agent al serviciilor secrete, trimis să raporteze despre o conferință ținută de Klaus despre monetarismul lui Milton Friedman (pe care îl va aplica în practică după căderea comunismului) a scris, fără să priceapă prea multe din conținutul conferinței: “E foarte clar că Vaclav Klaus se consideră un geniu neînțeles.”

Și astăzi sunt mulți care nu-l prea înțeleg pe Klaus și nu doar în propria țară, ci și în multe țări ale Uniunii Europene, unde este perceput ca ultimul obstacol în calea unei integrări mai profunde. E puțin probabil ca Vaclav Klaus să se predea până nu și-a epuizat ultimul cartuș.

P.S. Sâmbătă 17 octombrie Vaclav Klaus a declarat într-un interviu acordat ziarului Lidove Noviny că până la urmă va trebui să semneze Tratatul de la Lisabona, care, deși este unul rău, e „ca un tren care nu mai poate fi oprit”. Curtea Constituțională a Cehiei urmează să se pronunțe pe 27 octombrie asupra sesizărilor primite din partea senatorilor Partidului Civic Democratic.

Bucureștiul arată jalnic (II)

octombrie 18th, 2009
Așa contribuie Bucureștiul la combaterea încălzirii globaleAșa contribuie Bucureștiul la combaterea încălzirii globale

De fiecare dată când revin în București – cam la două-trei luni în medie – mi se pare că orașul arată tot mai rău.

Începând cu aerogara Băneasa, care seamănă cu o autogară de oraș de provincie. Înțeleg că e vorba de aeroportul de unde pleacă și vin zbouri ale liniilor “ieftine”, dar numărul pasagerilor o sporit considerabil în ultimii ani și deci și veniturile încasate, ceea ce ar impune investiții în dezvoltarea acestui hangar.

La urma urmei, când am zburat de la Luton, un oraș la nord de Londra, am trecut tot printr-un aeroport folosit de aceste linii, dar n-am întâlnit acolo mizeria de la Băneasa.

Banda transportoare – una singură – este minusculă, iar sutele de pasageri (când sosesc mai multe avioane odată) care se înghesuie în jurul ei de abia au acces să-și ia bagajul.

La ieșire te așteaptă aceeași șoferi de taxi grețoși („Taxi domnu’?”) de care n-ai loc să treci. În mod intenționat nu iau taxiul de la aeroport, întâi că nu-i suport pe șoferi și în al doilea rând pentru că nu am încredere în tarifele practicate de ei.

Când ieși din aeroport și o iei pe Șoseaua București – Ploiești spre stația de tramvai (cea de autobuz a fost suspendată temporar datorită lucrărilor la stradă) trotuarul este desfundat datorită săpăturilor ce se fac și pietonii trebuie să o ia cu bagaje cu tot pe partea carosabilă, expunându-se unor pericole destul de mari și încetinind circulația, care și așa este extrem de congestionată în acel loc.

Nu e de altfel singura cale de acces public desfundată, căci Bucureștiul e plin de lucrări. Companiile care fac lucrările și edilii se interesează doar de activitatea de reparații, nu și de cetățenii obligați să umble vara prin praf și toamna prin glod, riscându-și pe deasupra și securitatea.

Ajung la stația de tramvai (capătul liniei 5) unde mă întâmpină o încăierare de câini, unii vagabonzi, alții de la bodega din stație. Se apropie o mașină, iar șoferul îmi spune: “Băiatu’, dacă mergi în centru te duc pentru 30 de lei”.

“Circulați vă rog,” îi răspund. “Circul, da’ nu vrei să te duc pentru 30 de lei?”, insistă individul.

“Nu aveți licență pentru așa ceva și dacă nu încetați mă adresez polițistului din intersecție”. S-a îndepărtat, iar eu m-am suit în tramvai care a luat-o hurducăindu-se pe șinele (îngropate) spre centru.

La intersecția Ștefan Cel Mare – Lizeanu am avut surpriza ca tramvaiul să o ia la stânga, deoarece mergea numai până la Obor.

Nu era mai civilizat ca la ieșire din aeroport sau în stații să fie plasat un anunț: “Atenție, stația pentru linia 301 de autobuz a fost desființată, iar linia 5 de tramvai merge numai până la Piața Obor”?

M-am dat jos și am luat-o pe strada Viitor spre Piața Gemeni. Aspectul străzii – aș spune destul de reprezentativă pentru București – este lamentabil. Cu excepția a câtorva clădiri noi și a unor renovate, marea majoritate sunt de fapt niște cocioabe care parcă stau să se prăbușească.

Din loc în loc dai peste un teren viran, unde cresc adevărate micropăduri – contribuția Capitalei României la combaterea încălzirii globale… Cel puțin așa se acoperă gunoaiele aruncate aici.

Este adevărat că România este în recesiune, că e multă sărăcie și asta se reflectă și asupra Capitalei. Da, dar Bucureștiul a cunoscut până în 2008 un boom economic, cu investiții străine importante și o creștere masivă a prețurilor în sectorul imobiliar. Toate acestea s-au repercutat pozitiv și în bugetul de stat și cele locale. Ce-au făcut pe atunci cârmuitorii cu acești bani?

Dacă Bucureștiul te agresează încă de la sosire cu astfel de rele obiceiuri, mizerie și pericole, atunci nu e de mirare că mulți investitori străini își iau catrafusele și pleacă. Pentru că, la drept vorbind, Capitala României – stat membru al Uniunii Europene – nu se deosebește la ora actuală prea mult de unele orașe ale lumii a treia.

Comunitatea Moldovenilor, cea mai activă asociaţie de limba română din Quebec

octombrie 18th, 2009
Ala Mîndîcanu a fost deputată în Parlamentul Republicii Moldova timp de șapte aniAla Mîndîcanu a fost deputată în Parlamentul Republicii Moldova timp de șapte ani

Născută din dorinţa înfiinţării unei organizaţii menite să apropie şi să unească diaspora moldovenească, să consolideze potenţialul său spiritual şi economic şi să contribuie la integrarea eficientă a membrilor săi în societatea canadiană, Comunitatea Moldovenilor din Quebec (CMQ) este la ora actuală cea mai activă asociaţie de limba română din Quebec.

Spre deosebire de asociaţiile româneşti care, în ciuda unor existenţe ce de multe ori se numără în decenii, nu reuşesc să se apropie de membrii comunităţii cărora se adresează şi să propună evenimente şi activităţi interesante, CMQ se bucură de o organizare atentă şi eficientă. Profesionalismul cu care această asociaţie lucrează să creeze evenimente şi să realizeze parteneriate cu alte organisme de gen a făcut ca într-un timp foarte scurt ea să devină relevantă nu numai pentru românii de peste Prut stabiliţi la Montreal, ci pentru toţi românii. Aceasta şi graţie unei echipe dedicate şi mai ales d-nei Ala Mîndîcanu, preşedinta CMQ. Experienţa sa profesională – deputată în Parlamentul Republicii Moldova (1994-2001), redactor-şef al publicaţiei Democraţia, decan al Facultăţii de Jurnalism şi Comunicare Publică a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova (ULIM) – a contribuit la modul coerent în care această asociaţie funcţionează.

Iată câteva exemple de activităţi şi evenimente pe care CMQ le propune în această lună: 10 octombrie: Emplois et études pour les nouveaux arrivants – răspunsuri la întrebări, sfaturi pentru tineri; o conferinţă organizată de Lucia Dimitraş, cu participarea expertei Ana Romanţi; 16 octombrie: Société québécoise – mieux la connaître pour y participer, o conferinţă CREP, în organizarea Adrianei Tătaru; 30 octombrie – party de Halloween. Pentru orele şi locaţiile acestor evenimente puteţi consulta site-ul CMQ: www.moldovaquebec.ca. De asemenea, tot pe acest site puteţi vota pentru Miss Comunitatea 2009. Câştigătoarea va fi devoaltă în cadrul Zilei Uşilor Deschise organizată cu ocazia primei aniversări a Comunităţii Moldovenilor din Quebec, care va avea loc pe 8 noiembrie 2009, în Sala Mare a Centrului Sociocomunitar CDN, 6767 Côte-des-Neiges, cu începere de la ora 12.00. Intrarea este gratuită.

Menţionăm de asemenea că CMQ este partenera Asociaţiei Culturale Române în organizarea întâlnirilor săptămânale ale Clubului de Aur.

http://www.accentmontreal.com/

Croitoru, Johannis și falimentul clasei politice

octombrie 18th, 2009

La aproape 20 de ani de la înlocuirea din fruntea statului a lui Nicolae Ceaușescu cu Ion Iliescu, România este într-o situație politică demnă de o republică bananieră: alegerile prezidențiale bat la ușă iar țara e fără guvern, ca urmare a unei moțiuni de cenzură votate de cele două partide ale căror lideri sunt principalii contracandidați ai președintelui Traian Băsescu în scrutinul de la 22 noiembrie.

Între timp, economistul Lucian Croitoru, consilier de lungă durată al guvernatorului Băncii Naționale Mugur Isărescu, a primit ingrata misiune de a forma un guvern care să expedieze afacerile curente ale României până la clarificarea situației politice, asta dacă scrutinul prezidențial va clarifica ceva în confuzia generalziată din viața politică românească.

Lucian Croitoru este ceea ce se cheamă un tehnocrat, deși este considerat apropiat de Partidul Democrat-Liberal, al cărui lider spiritual incontestabil este actualul șef al statului.

Partidul care a inițiat moțiunea de cenzură, PNL, l-a propus premier pe primarul Sibiului Klaus Johannis, iar PSD, ale cărui voturi au fost decisive în dărâmarea guvernului Emil Boc, a susținut propunerea, însă președintele Băsescu, de care depinde în ultimă instanță desemnarea unui candidat la postul de premier, a refuzat net această nominalizare.

Primarul Sibiului, deși este lider al Formului Democrat al Germanilor, poate fi asimilat, ca și Lucian Croitoru, categoriei tehnocraților, deoarece nu are o afiliere politică la unul dintre marile partide parlamentare.

Desigur că la o primă vedere, astfel de propuneri par a fi extrem de atractive pentru omul de rând, sătul de spectacolul politic jalnic la care se dedau de cinci ani încoace PD-L, PSD și PNL – care formează triunghiul “toxic” al politicii din România.

Dar oare după 20 de ani și alte câteva tentative de prim miniștri “tehnocrați” sau inițial tehnocrați – Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu și Mugur Isărescu – am ajuns din nou la concluzia că România nu poate fi guvernată de politicieni?

Așa se întâmplă în toate țările Uniunii Europene, unde premier este liderul partidului cel mai numeros din parlament sau din coaliția de guvernare (excepție Cipru, care este republica prezidențială și unde funcția de premier nu există). Sigur, mi se va da exemplul Cehiei, guvernată de șase luni de un guvern de tehnocrați condus de Jan Fischer. Da, dar cred că exemplul unei țări în care guvernul este doborât chiar în perioada în care deținea președinția rotativă a UE trebuie evitat cu grijă.

„Joc de imagine”

Un politician de frunte al PNL spunea că varianta Johannis este “un joc de imagine”. Este trist că după 20 de ani de învățare a abecedarului democrației, s-a ajuns aici, ca numirea șefului guvernului să se rezume la un joc de imagine. Sigur că e vorba de un guvern provizoriu (deși în termeni constituționali el trebuie învestit de parlament printr-un vot de încredere și apoi nimeni nu-l poate determina să plece decât tot printr-o moțiune de cenzură sau demisia premierului), dar care e rostul său la mai puțin de o lună de scrutinul prezidențial?

PNL a comis un gest politic de un cinism incalificabil introducând moțiunea de cenzură în acest moment, iar PSD l-a urmat printr-un oportunism extraordinar, aducându-și susținerea și doborând guvernul pe care-l părăsise de mai puțin de două săptămâni.

Liderul PSD, Mircea Geoană, spunea că e un moment istoric, fiind prima moțiune de cenzură reușită de după decembrie 1989. Dar cred că și domnul Geoană, potrivit sondajelor contracandidatul principal al lui Traian Băsescu la președinție, merită un “premiu” pentru oportunismul său.

Și înainte ca cineva să mă acuze că îl scot basma curată pe Traian Băsescu și sicofanticul și mediocrul său partid, mă grăbesc să spun că actualul președinte și PD-L culeg ce au semănat în ultimii cinci ani. Dorința permanentă de destabilizare a guvernului în speranța obținerii într-un fel sau altul a majorității absolute prin alegeri anticipate sau schimbarea sistemului electoral au antagonizat clasa politică împotriva președintelui și au izolat partidul său care cu toate eforturile liderului său spiritual e blocat la o treime din electorat.

Revista ACUM propunea anul trecut după alegerile parlamentare formarea unei coaliții PD-L – PNL – UDMR, o coaliție cel puțin în teorie omogenă din punct de vedere ideologic – dacă așa ceva poate fi luat în serios în România.

Propunerea a fost primită cu deriziune de mulți, invocându-se tradiționala scuză românească “nu se poate”. S-a format guvernul de coaliție PD-L – PSD – un copil politic născut mort, mai ales într-un an de alegeri prezidențiale. Era de fapt inevitabilă destrămarea sa, dat fiind că nu era o înțelegere principială, ci o improvizație politică.

Este trist că în anul 2009 am ajuns din nou la variante discutate pe la începutul anilor ’90 cu tehnocrați salvatori. Nu am nicio îndoială că Lucian Croitoru și Klaus Johannis sunt niște persoane competente și bine intenționate, dar locul lor nu e la Palatul Victoria. Chiar și în această perioadă de interimat, guvernul Boc trebuie să rămână pe loc și să expedieze treburile curente, până la alegerea unui nou președinte al României, care, cu noua sa legitimitate, trebuie să desemneze un nou candidat la funcția de prim ministru și să evalueze, împreună cu partidele parlamentare, oportunitatea convocării unor alegeri parlamentare anticipate.

Orice s-ar întâmpla însă, apelul la cei doi “tehnocrați” acum în prag de alegeri prezidențiale nu semnifică decât un singur lucru: deruta unei clase politice aflată în stare de faliment total.

Care vor fi efectele grenadei “transnistrene”?

octombrie 18th, 2009

Desi explozia produsa de Hramul Chisinaului nu s-a soldat cu decese sau victime grave, aceasta poate sa duca la perturbarea serioasa a calmului social destul de fragil, care mai persista in cadrul societatii.

Cu toate acestea, deranjarea echilibrului este posibila in continuare, nu doar pentru ca R. Moldova s-a alaturat in cele din urma la grupul de state afectate de terorism, dar si din cauza ca “incidentul” dat este tratat de anumite surse de informare, oameni politici si formatori de opinie drept “act terorist cu tenta politica”.

In conditiile traversarii unei perioade politice dificile, acuzarea unor forte politice de initirea unor acte de ”terorism politic” de catre alti actori politici ar putea conduce la aprofundarea crizei politice, minimizand si mai mult sansele pentru evitarea anticipatelor. In timp ce invinuirea nejustificata a autoritatilor municipale de incompetenta care ar fi cauzat ”incidentul cu grenada” catalizeaza noi sentimente negative in cadrul opiniei publice fata de Primarul de Chisinau si concomitent deputat al Parlamentului RM, Dorin Chirtoaca. Or, ambele tabere tind sa utilizeze acest caz pentru a lovi in imaginea adversarului in contextul viitoarelor alegeri ale Presedintelui RM, dar si inainte de intalnirile conducerii moldovene cu reprezentantii Uniunii Europene, aflandu-se in vizorul delegatiei FMI prezenta la Chisinau.

Pe langa implicatiile politice interne, incidentul este privit in corelatie cu factorul transnistrean, dat fiind faptul ca grenada ar apartine complexului de munitii de la Colbasna, amplasat pe teritoriul transnistrean si supravegheat de pacificatorii rusi ramasi in regiune. Mai mult, Ministrul moldovean de Interne, Victor Catan a lansat ipoteza mai degraba imaginara despre interesul unor organizatii teroriste internationale in comiterea actului terorist de la Chisinau, cum ar fi Al-Quaeda etc. Catan considera ca motivul acestui “act” este tentativa de a impiedica integrarea europeana a RM sau de a destabiliza procesul de schimbare a puterii politice in RM.

Indiferent de autorul acestui act, explozia grenadei a scos in evidenta o serie de probleme legate de nivelul de securitate si siguranta existent in RM. Este vorba despre incapacitatea autoritatilor moldovene de a oferi garantii pentru securitatea cetatenilor, lipsa de pregatire speciala pentru interventii eficiente in asemenea cazuri exceptionale (necatand la experienta trista din apriliei 2009) si circulatia libera a armamentului cu material explozibil pe intregul teritoriu al R. Moldova (sursa fiind regiunea transnistreana, unde sunt stocate tone de munitii sovietice).

Efectele reale si potentiale ale respectivului “act terorist” sunt diverse:

Compromiterea alegerilor Presedintelui RM (cel putin al primului tur) si provocarea potentiala a alegerilor anticipate, daca liberal-democratii vor continua sa acuze nefondat comunistii de implicatii in comiterea ”actului de terorism”. Victimizarea comunistilor le confera acestora convingerea ca alegerile anticipate sunt si mai oportune, iar discutiile despre terorism le va permite lor sa critice odata in plus autoritatile locale, blamate in prezent de persoanele afectate de majorarile preturilor pentru transport public si apa.

Reanimarea discutiilor privind necesitatea demilitarizarii regiunii transnistrene, prin intermediul careia are loc proliferarea armelor provenite de la Colbasna. Totodata, autoritatile moldovene vor fi nevoite sa amplifice controlul asupra frontierelor administrative cu regiunea separatista, ceea ce va permite Tiraspolului sa justifice necesitatea suplimentarii actualelor forte de pacificatori rusi.

Intensificarea relatiilor actualei conduceri cu NATO, in special in baza Planului Individual de Actiuni (IPAP), care urmeaza sa fie extins si completat, iar in lumina actului din 14 octombrie acesta ar putea sa obtina o dimensiune noua, ce va viza o atentie mai mare masurilor de prevenire si contracarare a terorismului.

RM ar putea deveni pe termen lung un loc atractiv pentru organizatiile teroriste sau criminale regionale, dat fiind faptul ca autoritatile si-au demonstrat ineficienta cel putin pe termen scurt, administratia de la Tiraspol face tot mai multe demersuri pentru separatia completa de spatiul constitutional tensionand situatia in zona, iar schimbarile politice si luptele politice interne ridica nivelul de vulnerabilitate al tarii fata de diversi factori criminali regionali.

Pe langa investigarea urgenta a acestui caz de catre autoritatile locale se simte necesitatea intensificarii colaborarii cu organismele europene si euroatlantice in vederea anticiparii unor asemenea cazuri. Actualizarea mecanismului national de combatere a terorismului, dezbaterea ampla a provocarilor de aceasta natura de catre structurile de stat relevante si conlucrarea eficienta cu institutiile regionale si internationale abilitate in acest sens, dar si revizuirea abordarilor privind demilitarizarea regiunii transnistrene, constituie imperative obligatorii pentru redobandirea increderii in sistemul national de securitate din partea cetatenilor, cu atat mai mult in contextul integrarii europene a R. Moldova.

Paul Goma, Herta Muller și Banatul

octombrie 18th, 2009

Recent scriitorul și fostul disident anticomunist Paul Goma a lansat un atac împotriva Hertei Muller, scriitoarea germană de origine română laureată recent cu Premiul Nobel pentru literatură http://www.badin.ro/2009/10/paul-goma-versus-herta-muller.html. Distinsul intelectual timșorean Victor Neumann a răspuns invitației revistei ACUM de a comenta articolul lui Paul Goma.

Eu traiesc in Timisoara, cunosc evolutia demografica si culturala a orasului, fosta si actuala societate civila, fosta si actuala intelligentsie, am si scris despre oras si regiune destul de multe studii si, recent, am publicat o carte: \”Identitate si Cultura. Studii privind istoria Banatului\”, Editura Academiei Romane, 2009. In aceasta carte, pe care am coordonat-o, sint publicate doua studii care abordeaza tema \”Aktionsgruppe Banat\” si altele ce abordeaza teme privind romanii, svabii, evreii, maghiarii sau sirbii din regiune. Herta Mueller nu a facut parte din amintitul grup. A fost insa inrudita cu el, prin faptul ca s-a asociat cu unii dintre fostii lui membrii in cadrul Cenaclului literar Adam Mueller Guttenbrunn.

In primul rind, problema este mult mai profunda decit transpare din articolul invocat si aceasta se refera la cultura romana in ansamblul sau, la identitatea Romaniei si a locuitorilor sai, la istoria si politicile sale identitare, la intelesul pe care oficialitatile din 1859 si pina astazi il acorda minoritatilor de tot felul, la categorisirea irelevanta si vetusta a apartenentei cetatenilor unui stat in functie de nume, etnie, limba, religie, etc. Cultura politica si juridica, multumita careia romanii si-au format gindirea, ideea despre identitatea nationala, reflexele mentale, trebuie reformata astfel incit reactiile de genul aceleia ce mi-ati trimis-o sa poata fi discutate linistit, fara patima. Prin reconceptuializarea notiunilor cheie precum \”neam\”, \”popor\”, \”natiune\”, \”minoritar\”, \”strain\”, reforma va trimite mai ales la integrarea si nu la excluderea persoanelor care indica diferente lingvistice, culturale, sociale, religioase, etc.

De ce spun aceasta?

Ideea legata de faptul ca Herta Muller a fost disidenta in numele Romaniei, in nume propriu, reprezentanta a unei comunitati lingvistice ori a unui grup cultural, poate fi dezbatuta.

Ceea ce stiu este ca scrisese in limba germana intr-un oras care avea multi vorbitori de germana si cititori de texte scrise in germana. Nu stiu citi scriitori de limba romana au fost influentati de HM ori de grupul amintit, dar stiu ca au fost citiva. Ceea ce stiu este ca locuitorii de nivel mediu, cei ce populau Timisoara anilor ’70-’80 ai secolului trecut, cunosteau doua sau mai multe limbi regionale, intre care romana, germana si maghiara erau adesea auzite pe strada, in tramvai, la teatru (sint 3 teatre, in 3 limbi, care functioneaza si astazi in Timisoara), la Uniunea Scriitorilor, in asociatiile culturale, in institutiile de invatamint (si astazi sint scoli si licee care functioneaza in limbile romana, germana, maghiara, sirba), in fabrici.

Era traditia, pe care, iata, multumita Hertei Muller si Nobelului ce l-a luat, Timisoara si Banatul o va putea rediscuta si revalorifica mai usor si mai credibil pentru toata lumea. A fost aici un potential pe care Romania nu a stiut sa-l exploateze in beneficiul integrarii propriei diversitati si al integrarii in cultura europeana. Am scris de ani de zile despre acest aspect si nu am fost indeajuns crezut de mass media centrala. In sfirsit, joi, in 22 octombrie a.c. 2009, voi avea o prima dezbatere la Bucuresti – in cadrul Academiei Romane – despre istoria si culturile Banatului.

Un realizator de emisiune din cadrul unui post comercial foarte cunoscut mi-a relatat ca o invitase la o emisiune pe Herta Muller. Mi-au ramas in memorie cuvintele prin care a descris tema, respectiv, cele ce indicau vetustetea conceptului de roman. Citez din memorie: \”am chemat-o pe banateanca voastra in studio, pe Herta Mueller. Dar, stii, nu am ratting cu ea. Romanii nu vor sa auda de \”Mulleri\”. Acelasi realizator, in alta ocazie, mi se adresase astfel: \”Batrine, te invit in studio, dar nu imi vorbesti despre Banat si despre Timisoara\”. Acest mod de a gindi se regaseste, din pacate, la foarte multi intelectuali, inclusiv la aceia ce au devenit, cu voia lor sau nu, liderii de opinie ai Romaniei de astazi.

Cit despre articolul lui Goma, el porneste de la constatarea ca e vorba de un nume neromanesc, ca a scris in limba germana, ca istoria Hertei Muller ar fi ceva particular. Cred ca se cuvin multe nuantari, iar cea dintii am aratat-o mai sus.

Apoi, putem discuta si intelege de ce cele doua disidente – de limba germana si de limba romana – nu s-au interferat (ele simbolizind acelasi fenomen politic romanesc), nu au conlucrat in beneficiul formarii unei alternative de gindire la dictatura comunista din Romania, la ideologia si dictatura lui Ceausescu. Inteleg, pentru Goma e frustrant ca a existat cineva care si-a facut mult mai bine si mai credibil cunoscuta tragedia traita in Romania. Tragedia comunista e privita si astazi foarte diferit de cetatenii Romaniei si aceasta pentru ca exista numeroase concepte si limbaje social-politice paralele. Herta Mueller a fost cetatean roman, s-a identificat cu lumea de aici cit timp a trait aici si a scris precum un scriitor liber despre o problema grava a Romaniei. Limba in care a scris a fost/este doar un mijloc de comunicare si nu trebuie vazuta mai mult decit atit. Numele ei de rezonanta germana nu trebuie sa ne impiedice niciodata sa o privim drept o romanca. In fine, cred ca acum va trebui sa admitem ca integrarea diversitatii in cultura si politica statal-administrativa a Romaniei este de mult o necesitate. Nu doar Banatul, ci si Romania in ansamblul ei, are influente diverse, radacini multiple, istorii interferente. Prin urmare, are o bogatie multiculturala pe care va fi de dorit sa invete sa o gestioneze. E rindul intelligentisei romane si al clasei politice romanesti sa faca acest urias pas inainte – in conditii de libertate – pentru tara si in numele unui patriotism ce va trebui consfintit prin Consitutie.

O schita de istorie a Clujului (IV): doua natiuni, tentatii totalitare si auspicii europene

octombrie 18th, 2009

Ultimele doua secole ale istoriei Clujului stau sub semnul unor restituiri antinomice, expresie a interactiunii mai stranse cu factologia politica si cu integrarea sa in discursul national. Dualitatea viziunii este cu atat mai accentuata cu cat elementul german, de natura sa echilibreze balanta si competitia dintre romani si maghiari, tinde sa joace un rol minor in evolutia moderna a metropolei ardelene, preliminand pierderile ireparabile suferite de Transilvania odata cu emigrarea progresiva a comunitatii sasesti.

Chiar daca Monarhia Habsburgica nu se bucura de o imagine foarte favorabila din partea scrisului istoric romanesc, implicarea unor regiuni locuite de romani in acest prim proiect durabil de integrare a natiunilor central-europene intr-o sinteza de civilizatie si intr-un ansamblu politic functional a lasat urme de nesters in mentalul colectiv al locuitorilor si chiar a contribuit la conturarea unor identitati regionale. Nu este doar cazul Transilvaniei, unde aceasta s-a manifestat in forma unor proiecte politice diferite de cele formulate dincolo de Carpati, dar si in Bucovina, unde specificul local este detectabil si la nivelul vietii cotidiene.

Discursul istoric de expresie germana si anglo-saxona considera Monarhia Habsburgica o entitate esentiala in mentinerea echilibrului de forte intr-o regiune atat de volatila precum Balcanii, dar mai ales o cale prin care natiunile pe care le-a guvernat au accelerat procesul de modernizare si au cunoscut o relativa compatibilizare cu paradigmele occidentale. Evolutia Clujului in ultimele doua secole ale existentei sale a stat sub semnul acestei duble evaluari si a avatarurilor sale politice si etnice. Statutul sau urban, resursele economice si importanta crescanda pe care institutiile de invatamant au dobandit-o, erau circumstante favorabile unei dezvoltari durabile si ale succesului optiunii cosmopolite cu care statul s-a identificat inca de la translatia bazei patrimoniale a Habsburgilor din prosperele zone renane la frontierele Sfantului Imperiu. Semnificatiile acestor atuuri trebuiesc insa apreciate in contextul socio-cultural al unei epoci considerate prin excelenta una a revolutiilor si natiunilor, in care apartenenta la o comunitate etnica sau alta cenzura afinitati traditionale precum loialismul dynastic si afilierile confesionale.

De la sfarsitul secolului al XVIII-lea, Clujul era prin excelenta un oras maghiar, tot mai frecvent numit Kolosvar, centrul administrativ al Marelui Principat al Transilvaniei si locul de intrunire al Dietei conservatoare care se va opune atat tendintelor centralizatoare ale Vienei, cat si incercarilor de modificare a legislatiei din Transilvania, in sensul integrarii natiunii romane in sistemul politic si civic al Principatului. Solidaritatea corporativa nu inhiba insa manifestarea unor curente politice liberale, vizand reforma institutional intr-un sens democratic,, libertate economica si emancipare sociala si nationala. Astfel de idei au capatat o baza sociala prin difuzarea in randurile tineretului studios din colegii si al categoriilor burgheze, interesate in abrogarea restrictiilor legislative medievale. Liberalismul moderat al unei parti a nobilimii sau cel radical de sorginte oraseneasca incorpora si discursul national maghiar, privilegiind mitul Ungariei istorice ca unica forma de existenta natiunii maghiare. Apogeul acestei tendinte s-a manifestat pe durata revolutiei de la 1848, cand Clujul s-a situat de partea asa-numitilor unionisti, populatia sa participand active la revolutia maghiara. Clujul s-a aflat in opozitie cu proximitatea romaneasca a Muntilor Apuseni, chiar daca orasul a gazduit tratativele dintre reprezentantii guvernului maghiar si romanii transilvaneni, cu participarea unor revolutionary din Tara Romaneasca.

Esecul de moment al cauzei maghiare a insemnat pentru Cluj pierderea primatului administrativ, in favoarea Sibiului. Intre cele doua vechi centre urbane incepe de acum sa se manifeste o competitie, expresie a unor tensiunilor interetnice in care ofensivei maghiare I se opunea o alianta ad-hoc a romanilor si sasilor, sustinuta initial de autoritatile imperiale. Esecurile suferite de Casa de Habsburg in incercarile de a reda functionalitatea statului si in conflictele militare cu Franta si Prusia au determinat restructurarea din temelii a esafodajului politic intern, odata cu asa-numitul ausgleich, cunoscut la noi ca pactul dualist austro-ungar. Momentul a echivalat cu inceputul unor istorii paralele ale Clujului, integrate viziunii si programului fiecareia din comunitatile etnice care incep sa-si dispute in egala masura prezentul si antecedentele fundatiilor transilvane.

Clujul maghiar oficial, devenit central administrative al unuia din comitatele Ungariei, a datorat acestei etape istorice trecerea de la asezarea patriarhala la urbea modernacu care suntem familiarizati. O administratie eficienta si decenii de stabilitate economica au permis edificarea majoritatii cladirilor devenite simboluri ale Clujului de azi, principalele sedii administrative si ale marilor institutii de invatamant: primaria, Palatul de Justitie si universitatea. Aceasta din urma, reorganizata in 1872, a devenit una din cele mai prestigioase din Ungaria, iar cadrele formate aici se bucurau de reputatie in dubla monarhie. Comunitatea s-a implicat active in articularea unui program de emancipare culturala in paradigmele asociationismului translatat din mediile germane si cehe, societatile culturale participa prin colectari de resurse si initiative private la infiintarea Teatrului si Operei Maghiare si patroneaza institutii de invatamant. Educatia elementara laica pentru ambele sexe si implementarea unor metode pedagogice moderne a avut la Cluj un mediu favorabil de manifestare. Disponibilitatile progresiste ale locuitorilor nu s-au limitat la dimensiunea culturala, dinamismul societatii s-a manifestat si in viata economica.

Sfarsitul secolului al XIX-lea marcheaza inceputurile industrializarii, cu efectele sale diverse asupra vietii cotidiene si a structurii demografice. Noile forte sociale adopta forme de expresie proprii si organizeaza primele cluburi sportive. Din perspectiva identitara maghiara, emblema acestei perioade este insa celebra statuie a regelui Matya Corvinul, simbolul gloriei medievale maghiare si in egala masura al splendorii Clujului, cu expresia Mathias Rex, ea insasi destinata unei cariere spectaculare in actualitate.

Locul Clujului in istoria Transilvaniei romanesti este unul diferit. Daca studiile demografice releva cresterea ponderii elementului etnic romanesc in Cluj, iar spiritul antreprenorial al acestuia din urma s-a s-a materializat in domeniul financiar-bancar, Clujul a continuat sa fie o citadel a concurentei, spre deosebire de Sibiu, Arad sau Brasov. El a ramas totusi in memoria romanilor printr-un eveniment de rasunet in constiinta publica a vremii, aici a avut loc procesul memorandistilor, expresie a tensiunilor nationale care puneau in cauza viabilitatea compromisului din 1867. Primul razboi mondial avea sa modifice fundamental raporturile de forte, odata cu transpunerea in fapt a unirii Transilvaniei cu regatul Romaniei. Chiar daca ne este greu sa acceptam, comunitatea maghiara din Cluj a resimtit evenimentul ca pe un act de ocupatie, fapt relevat de memorialistica din epoca. Regina Maria invoca ostilitatea maghiarilor din Cluj fata de administratia si monarhia romaneasca si tentatia revansei ce se manifesta in randurile romanilor. Una din victimele acestei revanse risca sa fie statuia regelui Matya, pe care unii ar fi vrut s-o inlocuiasca cu cea a lui Ferdinand. Episodul prelimina competitia de simboluri care va marca evolutia Clujului in secolul XX. In plan concret, orasul a cunoscut un amplu proces de romanizare, fapt cu totul firesc in contextul ideologic al epocii.

Inca in 1919, se infiinta aici o universitate romaneasca, iar intelectuali romani de prestigiu s-au implicat in sustinerea primelor cursuri. Inovatiile administrative au antamat numeroase litigii cu fundatiile culturale si cu institutiile ecleziastice ale maghiarilor, ajungand sa faca apel la arbitrajul Societatii Natiunilor. Solutia pe care a convenit-o majoritatea moderata, constand in elaborarea unei legislatii a minoritatilor, propusa inca de rezolutia adoptata la Alba Iulia in decembrie 1918, nu a capatat o forma elaborata, Romania interbelica dovedindu-se incapabila sa accepte un tratament democratic pentru alteritate. Integrarea in Romania mare a fost o provocare chiar si pentru romanii ardeleni si pentru reprezentantii lor politici, teme precum ineficienta si venalitatea administratiei din Regat sau abandonul intereselor transilvanene se regasesc in scrierile vremii. Consecintele acestor transformari au constat in nasterea unui Cluj romanesc capitalist, in forma unor intreprinderi industriale noi sau dezvoltate prin preluarea celor preexistente si a unor institutii bancare dinamice, aflate in relatii cu elita politica locala, grupata in Partidul National Roman. Tensiunile romano-maghiare nu s-au limitat la dezbateri contradictorii sau la mici conflicte studentesti, la Cluj s-au manifestat nuclee nationaliste radicale in randul ambelor comunitati, prefigurand evenimentele tragic din anii 40.

Sinuozitatile istoriei europene aveau sa modifice odata in plus coordonatele evolutiei Clujului, sacrificat impreuna cu intreaga Europa Centrala pe altarul capriciilor geopoliticii. Dictatul de la Viena aducea nord-vestul Transilvaniei in interiorul frontierelor Ungariei revizioniste si declansa o succesiune interminabila de tragedii individuale, subsumate unei falii noi in cadrul societatii ardelene. Pentru Cluj, momentul a insemnat o schisma ale carei urmari nu au putut fi lichidate pana azi intre Clujul maghiar, ramas pe loc si incercand o restauratie a gloriei pierdute intr-o atmosfera totalitara si dominata de dorinta revansei si Clujul romanesc, economic, cultural si universitar, exilat la Sibiu si nutrind speranta intr-o reintoarcere rapida. Revirimentul puterii maghiare si mai ales deriva sa antisemita a insemnat pierderea unei parti esentiale a patrimoniului uman si cultural al Clujului traditional, comunitatea iudaica expusa persecutiilor si exterminarii. Sfarsitul razboiului a coincis cu anularea consecintelor Arbitrajului de la Viena, dar rcomunitatea clujeana a continuat sa resimta traumele evenimentelor recente. Atmosfera era dominata de mefienta reciproca a maghiarilor ramasi pe loc fata de romanii reveniti de la Sibiu, insotita de acte de violenta cu greu controlate de noile autoritati.

Instaurarea regimului communist a cunoscut o geografie etnica propriu-zisa in Transilvania, unde majoritatea membrilor Partidului Comunist Roman erau maghiari sau maghiarofoni, iar complicitatea acestora cu puterea comunista din Ungaria era socotita riscanta pentru apartenenta Transilvaniei la Romania. Clujul muncitoresc maghiar, sustinut de putinii comunisti romani, se confrunta cu Clujul studentesc romanesc, in majoritate national-taranist si monarchist, sustinut de populatia romaneasca din vecinatatea rurala si din suburbii. Apogeul acestui antagonism a fost greva studenteasca din 1948, moment care a prilejuit nu doar manifestari ale patriotismului romanesc, dar si o prima tentativa de rezistenta anticomunista. Noul regim politic nu a rezolvat problemele interetnice, limitandu-se la o calchiere oficiala a tezelor marxiste ale fraternitatii transnationale a celor exploatati. Solutia gasita a presupus anularea pur si simplu a oricarei dezbateri de ordin national si expedierea problemei in patrimoniul repudiat al trecutului burghez. Relatiile interumane au continuat sa fie afectate de suspiciunile reciproce, chiar daca destructurarea economica si represiunile care au marcat primele decenii ale regimului comunist i-au afectat in egala masura pe romani si maghiari.

Pozitia autoritatilor s-a modificat indata dupa revolutia maghiara din 1956, cand identificarea maghiarilor cu elementele reactionare a dat ocazia eliminarii unor potentiali adversary in lupta pentru controlul partidului. Evenimentele din Ungaria au avut ecouri si in mediile studentesti romanesti, fara a se ajunge la fenomene de masa. Nationalismul comunist devenit ideologie de stat in anii 70 a plasat Clujul in centrul propagandei oficiale. Sensul noii politici a vizat punerea in paranteza a traditiei maghiare si eventual eclipsarea sa prin accentuarea unor momente istorice care o puneau intr-o dimensiune negativa. Schimbarile au afectat mai ales onomastica, prin atasarea vechiului toponim roman si inlocuirea numelor de strazi si au a universitatii Babes-Bolyai. In mod paradoxal, atitudinile antimaghiare se acutizau pe fondul unor schimbari demografice de structura. Intensificarea programului de industrializare si migratia populatiei de la sat spre orase, inceputa inca in perioada interbelica, a modificat structura populatiei orasului in favoarea romanilor, iar multi din noii veniti proveneau din proximitatea rurala romaneasca, animata de neincrederea traditionale in maghiari. Toate aceste fatete ale comunitatii clujene si-au gasit locul in istoria polifonica a Clujului ultimelor decenii. Intelectualitatea s-a impus atentiei nu doar prin interferentele sinuoase cu discursul oficial, dar in primul rand prin actele de disidenta precum cel al Doinei Cornea, care indraznea sa conteste legitimitatea morala a regimului comunist dintr-o perspectiva civica si etica.

Din nefericire, acest exemplu s-a bucurat mai mult de interesul opiniei publice externe decat de gratitudinea comunitatii, chiar si dupa caderea regimului comunist, cand Clujul a devenit unul din centrele de rezistenta ale nationalismului radical, care in perioada 1992-2004 a detinut si conducerea administrativ a orasului, gratie votului alegatorilor. Fenomenul a suscitat interesul mediului politic dar si preocupari sociologice, iar explicatia lui nu poate fi redusa la xenofoobia antimaghiara, chiar daca aceasta l-a creat. In favoarea sa a actionat si un sentiment al identitatii locale, diferite de spiritul balcanic al Capitalei, dar si interese economice concrete, care au tinut Clujul departe de dinamismul unui capitalism pentru care supravietuitorii vechiului regim nu erau inca pregatiti. Forta acestora din urma s-a manifestat intr-o maniera echivoca in ultimele doua decenii, Clujul detinand un nedorit loc pe harta unor scandaluri economice precum Caritas, Banca Dacia Felix sau Fondul National de Investitii. Revirimentul antreprenorial clujean s-a manifestat siin maniera licita si performanta in ultimii ani, aici isi are sediul o banca din primele cinci si trei societati active pe Bursa de Valori Bucuresti. Identitatea culturala a orasului se manifesta prin recuperarea globala a trecutului sau roman, medieval si modern si prin implicarea in dezbateri si configurari de proiecte de stricta actualitate, precum integrarea europeana, descentralizarea si reforma educatiei. Exponenti ai mediilor universitare clujene s-au implicat active in viata comunitatii si au detinut functii publice.Numai timpul va decide daca experienta milenara a istoriei Clujului va inspira un climat de toleranta si valorificare a laturii positive a diferentelor, de tipul relatiilor franco-germane, sau va perpetua dilemele comunitatilor etnice din fostul butoi cu pulbere al Europei, inca inflamabil.

„Trădarea intelectualilor”? „Dictatura Băsescu”?

octombrie 18th, 2009

În paginile ziarului Cotidianul (varianta
Nistorescu), dl Adrian- Paul Iliescu îşi continuă răfuielile cu cei pe care, de ani buni, îi stigmatizeză drept corifei ai unei drepte radicale (fără urmă de argumente ideologice serioase şi recurgând la prestidigitaţii de un trist amatorism).

Discursul său se plasează, de fapt, în zona resentimentului. Un profesor de filosofie morală şi politică ştie diferenţa dintre conservatorism (neo sau tradiţional) şi orice formă de radicalism.

La fel, un om care i-a studiat pe Michael Oakeshott, pe Kenneth Minogue ori pe Roger Scruton nu poate ignora caracterul raţional al abordărilor ce se revendică din tradiţia lui Edmund Burke şi Benjamin Constant. Ori, mai nou, din aceea a lui Raymond Aron şi a lui Isaiah Berlin.

Dar, furat de patos polemic, profesorul Adrian-Paul Iliescu găseşte de cuviinţă să peroreze pedant şi bombastic împotriva intelectualilor care nu strâng rândurile sub flamura oligarhică şi care mai cred că există şanse de succes pentru un proiect
democratic întemeiat pe statul de drept, pe transparenţă şi pe respectul pentru cetăţean, nu pe manipularea sistematică a maselor printr-o brutală propagandă mediatică.

Proiectând probabil propria sa mentalitate, propriile anxietăţi şi frustrări, profesorul de filosofie politică încearcă să găsească cele mai josnice motivaţii în spatele atitudinilor publice ale unor Mircea Mihăieş, Teodor Baconsky, Teodor Paleologu şi Traian Ungureanu.

Opţiunile acestora s-ar explica printr-o insaţiabilă poftă de putere, un vorace apetit pentru funcţii şi privilegii, pentru recompense financiare, trai luxos şi alte asemenea aranjamente.

Se reiau, de fapt, ponositele atacuri împotriva unor Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi H.-R. Patapievici. Sinceritatea este exclusă din capul locului. Principiile sunt eliminate din start: Cătălin Avramescu aleargă după funcţii, pe Teodor Baconsky îl „radem” cu „informaţii” din caniveau, Cristian Preda nu are, de fapt, valoare, Ioan Stanomir habar nu are drept constituţional (reiau din alte asemenea “capodopere” împotriva intelectualilor care nu înţeleg să devină detractorii lui Traian Băsescu).

Rămânem doar noi, cei puri şi duri, transformaţi în statui ale unei moralităţi dezlănţuite, anti-dictatoriale, anti-„dinastice”, anti-autoritare, anti-Băsescu, anti, anti, anti… În compania lui Emil Constantinescu, Sorin Roşca Stănescu, Cornel Nistorescu, Petru Romoşan, Mugur Ciuvică, Victor Ciutacu, Crin Antonescu, Adrian Năstase, Sorin Oprescu, Octav Cozmâncă, Ion Iliescu şi alţii din acelaşi aluat.

E păcat că şi persoane onorabile ajung să murmure aceste nefericite melodii. Nu-i trece nicio secundă prin minte că oamenii pot avea un număr de principii în care chiar cred. Că decomunizarea este un ideal pentru care merită să lupţi, fără niciun fel de avantaj material ori politic. Că minciunile şi injuriile presei aservite pot crea o firească stare de greaţă. În rest, o cascadă de cuvinte, idei puţine şi foarte multă rea-credinţă.

Într-o asemenea viziune distorsionantă, efectul acţiunii celor acuzaţi nu poate fi decât revigorarea „dictaturii lui Băsescu”. Chiar aşa? „Dictatura Băsescu”?

Să-şi fi pierdut dl A.P. Iliescu proprietatea termenilor? Ori în vremuri de campanie electorală se poate spune şi scrie orice, fără teamă că va trebui să-ţi susţii poziţia cu argumente logice şi bibliografice? Într-o dictatură, opoziţia este prigonită, umilită, înjosită. Există teroare şi cenzură.

Lipsesc spaţiile de expresie publică a dezacordului cu dictatorul. Pluralismul politic este prohibit. Cei care îndrăznesc să critice puterea plătesc scump pentru gestul lor: arestări, hărţuieli, exil ori chiar mai rău. Regimul Iliescu, mai ales în anii 1990-1991, a reprezentat o “democraţie totalitară”, spre a relua noţiunea propusă de gânditorul politic Jacob L. Talmon.

A pariat pe lozinci şi practici populiste de joasă speţă, inclusiv acel de tristă amintire slogan „Moarte intelectualilor!”. A încălcat flagrant principiile statului de drept prin aducerea detaşamentelor urii formate din mineri înşelati şi dirijaţi de securiştii şi agitatorii regimului.

Mă întreb, unde vede dl Iliescu metode similare în cazul acţiunii politice a lui Traian Băsescu? Călcăm deliberat în picioare înţelesul cuvintelor? Îl desfid pe dl Iliescu să-mi spună care sunt elementele comune dintre regimul dictatorului neo-castrist Hugo Chavez, din Venezuela, ori al „bonapartisului cu chip kolhoznic”, cum îl numea Adam Michnik pe Lukaşenko, şi Traian Băsescu.

Este presa strangulată în România precum în Venezuela şi în Belarus? Suntem martorii resurecţiei religiei politice a unei neo-nomenklaturi gata să recurgă la orice mijloace pentru a-şi neutraliza diabolizatul adversar.

La două decenii după prăbuşirea regimului Ceauşescu, ar fi fost de sperat că vom şti să nu ne jucăm cu asemenea noţiuni. Iar din partea unui specialist în filosofia politică, ar fi fost de aşteptat o analiză riguroasă a noţiunii de intelectual public, a mizelor actualelor polemici culturale, un dialog cu cei care nu gândesc ca el, iar nu un pamflet meschin, saturat de pică şi ranchiună.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla
mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com

România, cea mai mare provocare pentru Republica Moldova

octombrie 18th, 2009

„Dar Ţările Baltice şi Moldova nu aparţin Uniunii Sovietice!..”

(Margaret Thatcher, „Le Figaro”, 29 august 1990)

Frontiera euroatlantică a ajuns la Prut şi există riscul să rămână acolo, cel puţin pentru încă o generaţie. „Revoluţiile colorate” au fost un proiect generos şi substanţial, dar consecinţele nu au fost cele aşteptate. România rămâne ţară de frontieră, ceea ce poate însemna şi criză, dar şi oportunităţi. Eterna şi fascinanta provocare a României postcomuniste rămâne în continuare RM. Dar şi viceversa.

„Geografii simbolice” sau de unde a pornit totul

De unde trebuie să pornească integrarea europeană a RM? Drumul integrării europene a fiecărui stat răsăritean este deja consacrat. Înainte de integrarea propriu-zisă în UE, toţi răsăritenii au trecut prin „filtrul” NATO. Dar, anterior, primul pas al demersului euroatlantic a fost plasarea conştientă şi asumată a fiecărei ţări într-o geografie simbolică europeană. „Suntem europeni!”, „Înapoi în Europa!” – scandau aceste popoare în 1989. Asumarea unei „geografii simbolice” a arătat că ele ştiau şi de ce. Răspunsul fiecăruia a fost după posibilităţi istorice şi oportunităţi geografice. Nemţii din Est şi-au asumat „geografia simbolică” a Germaniei occidentale, reunificarea din 3 octombrie 2009 fiind prima extindere a spaţiului euroatlantic, sau invers.

Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia au fost şi ele norocoase – mitul „Europei Centrale” („A treia Europă”) a fost utilizat copios şi eficace. După care, cuminte, a ieşit din scenă. România şi Bulgaria au avut probleme cu această „geografie simbolică”, pe care au căutat-o în multe locuri – românii chiar prin Europa Centrală! -, dar, până la urmă, s-au mulţumit cu europenitatea sud-estică şi cu o identitate de tip negativ – „noi nu suntem balcanici” -, atributul balcanităţii fiind plasat undeva în zona ambiguă şi sângeroasă a fostei Iugoslavii.

Balticii au fost cei mai radicali. „Geografia simbolică” la care au apelat a fost intervalul interbelic, pe care l-au accesat urgent şi fără rest. Preambulul Constituţiei estone, de pildă, vorbeşte, senin, despre „dreptul imprescriptibil la autodeterminare al naţiunii proclamate în… 24 februarie 1918”! Cât despre fundamentele legitimităţii ale noii Constituţii, ele sunt plasate tot acolo: „Poporul estonian a adoptat, pe baza primului articol din Constituţia intrată în vigoare în 1938 şi prin Referendumul din 29 iunie 1992, următoarea Constituţie”. Letonia nici măcar nu s-a sinchisit să scrie un text nou.

În mai 1990, Consiliul Suprem al ţării a trecut o rezoluţie, declarând că independenţa Letoniei, recunoscută internaţional în 1920, era de jure încă în vigoare şi a proclamat supremaţia legii letone asupra legii sovietice. Constituţia Republicii Letone a devenit, aşadar, cea din 15 februarie 1922, la care au fost adăugate o serie de amendamente în 2002. Resorturile legitimităţii Lituaniei sunt aceleaşi.

Adoptată prin referendum, la 25 octombrie 1992 şi amendată la 30 martie 2003, Constituţia pune în prim-plan „naţiunea lituaniană” şi invocă statul lituanian constituit „cu secole în urmă”, „lupta seculară pentru independenţă şi libertate”, „apărarea spiritului naţional, a limbii natale, a alfabetului şi a tradiţiilor”. Următoarele pe lista estică euroatlantică s-au considerat a fi Ucraina şi RM. „Geografia simbolică” a Ucrainei este ambiguă şi include, în proporţii aproape echivalente, Estul şi Vestul. Ucraina nu e Rusia – aşa sună titlul cărţii fostului preşedinte Kucima. Dar atunci, ce e? Şi la ce Ucraină ne referim, până la urmă? Nu ştim. Mai rămâne, deocamdată, doar RM.

Statutul geocultural al Basarabiei

Şi aici revenim la problema „geografiei simbolice” a acesteia, cea care va marca viitorul parcurs al acestui stat ajuns la vârsta majoratului. Una dintre ideile de forţă ale Chişinăului, la începutul anilor ’90, a fost că stânga Prutului nu este un spaţiu slav – nici istoric, nici etno-spiritual, nici lingvistic, în ciuda unei apartenenţe forţate la entităţi politice de această coloratură. În pofida existenţei unor minorităţi slave sau slavizate, elementul predominant este cel latin, ilustrat, înainte de toate, prin limbă.

Moldova nu este Ucraina sau Belarus cu care, în termeni culturali, are în comun mai degrabă trecutul, respectiv apartenenţa la URSS. „Europenismul” tânărului stat are la bază, înainte de toate, această zestre identitară. Dar tipul acesta de discurs a intrat în recul în timpul „regimului Voronin”. La aproape 18 de ani de la declararea Independenţei, unii lideri politici se codeau să rostească numele limbii pe care o vorbesc, perpetuând formularea ridicolă de „limbă de stat”.

Obsesia multiculturalismului, marota preferată a PCRM, respectiv obsesia cu minoritarii ruşi sau rusofonii din republică, în ciuda diferenţelor însemnate de pondere, sugera iarăşi acelaşi trend. În realitate, soluţia pentru minoritari este indirectă: realizarea în RM a „efectului baltic”, respectiv implicarea minorităţilor rusofone în proiectul majoritar de integrare euroatlantică, devenit credibil şi ispititor pentru ei. Dar pentru ca un asemenea proiect să fie eficient este nevoie, precum la baltici, de existenţa unei majorităţi cu identitate limpede.

Şi tocmai această majoritate a fost pulverizată în RM de vinovata lipsă de asumare a unei identităţi etno-lingvistice. Problema nu este nici (numai) personală, nici (numai) de partid. A încerca să fentezi astăzi răspunsul la unele întrebări cruciale pentru prezentul şi viitorul RM este, dincolo de escrocherie culturală, un risc (geo)politic major – unul care se poate deconta negativ pentru viitorul unui spaţiu european prin destin, dar care riscă să fie „slavizat” prin decizie politică.

Undeva prin decembrie…

Alegerile din 29 iulie au fost preambulul unui nou proiect (geo)politic pentru RM, care s-a mişcat prea mult între mimarea interesului faţă de UE şi umilinţele încasate – masochist sau nu – din partea Moscovei. Schimbarea politică trebuie să genereze o nouă viziune, un nou proiect, obligatoriu în contextul crizei mondiale. Miza principală a RM din această perspectivă devine România, aşa cum problema principală a României este RM. Entuziasmul de moment al unei relaţii bilaterale a fost temperate de evoluţiile de moment. Dar exagerările nu îşi au locul. România este astăzi într-o criză, dar situaţia ei poate fi caracterizată prin instabilitate politică într-un mediu stabil (contextul euroatlantic). Problema RM este mai gravă. Ea este stabilă într-un context instabil. Ceea ce este incomparabil mai periculos.

Şi nici stabilitatea RM nu e tocmai certă, fără un preşedinte ales şi cu o opoziţie de 48 de mandate. Dar acestea sunt detalii. Aşa cum integrarea europeană trebuie gândită într-un orizont de timp extrem de larg, aşa trebuie gândită şi relaţia dintre România şi RM. În ciuda derapajelor de moment, nici Bucureştiul, nici Chişinăul nu trebuie să uite că relaţia dintre două state rămâne prioritară şi strategică. Pentru ambele. Debutul ei format se poate consemna cu ocazia primei întâlniri oficiale dintre cei doi preşedinţi români. Undeva prin decembrie.

Foamea e cel mai bun bucătar

octombrie 18th, 2009

Ne-am obişnuit cu răsfăţul floral ca decor, ca expresie a sentimentelor noastre în diferite ocazii de alungul vieţii, dar mai puţin cu ideea că unele flori sunt şi comestibile.
Vacanţele petrecute la bunici rămân impregnate mereu ca un contact direct cu natura, nu numai în aspectul ei mioritico-romantic, ci într-unul îndrăznesc să-l numesc- animalic. Nu eram noi atât de impresionaţi de pastelul pădurilor, al râului argintiu cât de ce mai găsim să mâncăm în supermarketul numit mama natură, căci magazinul sătesc era închis până seara ca nu cumva ţăranii să se alinieze pe treptele din faţa acestuia la una mică şi să neglijeze CAP-urile, munca obştească.
Deprinsesem să recunosc ciupercile comestibile, fructele de pădure şi chiar anumite plante, flori bune de mâncat…
Îngropasem această parte a copilăriei petrecută la ţară, nu tocmai idilică, pe când aduceam bunicilor pâine, salam şi zahăr de la oraş.

Ca şef în restaurantul Muzeului de Artă Contemporană din Montreal, alături de o echipă de bucătărie avangardistă am elaborat un meniu cu salate, deserturi compuse din flori şi chiar fripturi stropite cu sosuri din petale, unt mixat cu foi de trifoi.

Panseluţele multicolore serveau ca aperitive de mare rafineţe amestecate cu frunzele de păpădie.

Petalele de trandafir sunt folosite în siropuri, dulceaţă şi toping-uri pentru deserturi.

Petalele galbenelelor pot fi folosite ca un substitut al sofranului în prepararea orezului.

Florile de muşeţel, menta, cicoarea, pe lângă atributele medicinale, devin ingrediente în prepararea bucatelor.

Va propun o reţetă clasică franceză de floare de dovleac pané ale carei efecte surpriză va creşte reuşita meniului.

Gogosi umplute cu flori de dovleac

Ingrediente: 26 flori de dovleac
Pentru aluat: 200 gr faina alba
un vârf de cuţit de sare
un vârf de cuţit de piper
½ lingurita de drojdie uscată
1 ou
1 ceaşcă de apă

Amestecaţi aluatul până la omogenizare şi lăsaţi câteva minute bune.

Detaşati pistilul florilor de dovleac şi spălaţi florile în apă
rece.

Le uscaţi într-un şervet curat, ca apoi să le înmuiaţi în
aluat şi le prăjiţi intr-o tigae cu ulei bine încins exact ca pe gogoşi.

Le asezaţi pe un platou cu un alt şervet având grijă ca gogoşile să nu conţină prea multă grăsime(uleiul este absorbit de ţesătura servetului sau de un prosop de hârtie).

Gogoşile pot fi consumate ca desert, dar şi ca garnituri la rasol de vită ori şalău (ori alt peşte).

Floarea de salcâm îmi stăruie ca un deliciu al lunilor de mai, iunie pe când ne căţăram în acăţi înfulecând florile ca pe nişte ciorchini. Dacă vă încumetaţi cumva să degustaţi florile de salcâm va reproduc povaţa bunicului:

“- Măi copii, mai scuturaţi florile ca nu cumva să înghiţiţi şi vreo albină!”

In Memoriam: Paul Barbăneagră (1929-2009)

octombrie 18th, 2009

Toamna pariziană s-a îndoliat: cunoscutul cineast francez de origine română Paul Barbăneagră a plecat dintre noi în ultima sa călătorie, într-o inevitabilă şi ireversibilă dimensiune mistică, dincolo de frontiere şi convenţii, de coordonatele mistice ale geografiei sacrului, în care proiecţia timpului în arhitectura vieţii umane tinde să aibă de această dată o singură interpretare simbolistică.

Paul Barba-Negra sau Paul Barbăneagră, s-a născut în 11 februarie 1929 la Isaccea, România, fiind absolvent de medicină şi cinematografie (IATC) la Bucureşti în 1957. S-a stabilit la Paris din 1964, Paul Barba-Negra devenind un cunoscut cineast, autor şi realizator de filme documentare de scurt şi lung-metraj cu tematică legată de tradiţie şi modernitate, pentru o serie de canale de televiziune franceze şi nu numai.

În Franţa cât şi în întreaga lume, Paul Barba-Negra este cunoscut pentru celebrul său documentar dedicat lui Mircea Eliade: «Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré».

Paul Barbăneagră a publicat în anul 2000 la editura Polirom volumul «Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului» în traducerea lui Mihaela Cristea si Marcel Tolcea.

Paul Barba-Negra a obţinut Marele Premiu pentru scenariu în 1976 pentru filmul « Versailles Palais-Temple du Roi Soleil » la Festivalul Internaţional al Filmului de Artă (International Festival for Art Films).

În primăvara acestui an, Institutul cultural român din Paris a omagiat personalitatea lui Paul Barba-Negra cu prilejul împlinirii a 80 de ani de viaţă şi a organizat timp de o săptămână Festivalul “Arhitectură şi geografie sacră” la Halle Saint Pierre din Paris.

Ceremonia religioasă a fost programată sâmbătă 17 octombrie la ora 14 la Biserica ortodoxă română rue Jean de Beauvais, la Paris.

Un ultim şi dureros omagiu celui care a fost cineastul şi filosoful arhitecturii sacrului: Paul Barba-Negra.

Odihnească-se în pace!

Concursul Naţional de Literatură “Moştenirea Văcăreştilor ”

octombrie 18th, 2009

Consiliul Judeţean Dâmboviţa,

Centrul pentru Cultură Tradiţională Dâmboviţa, Biblioteca Judeţeană “I. H. Rădulescu”,

Complexul Naţional Muzeal “Curtea Domnească”,

Casa de Cultură a municipiului Târgovişte „I. Gh.Vasiliu”,

Teatrul pentru Copii şi Tineret “Mihai Popescu” Târgovişte,

Societatea Scriitorilor Târgovişteni, Universitatea „Valahia”.

Regulament

Concursul Naţional de Literatură “Moştenirea Văcăreştilor ”Ediţia a 41-a, Târgovişte, 5-7 noiembrie 2009

În organizarea Consiliului Judeţean Dâmboviţa, Centrului pentru Cultură Tradiţională Dâmboviţa, Bibliotecii Judeţene “I. H. Rădulescu”, Complexului Naţional Muzeal “Curtea Domnească”, Casei de Cultură a municipiului Târgovişte „I. Gh. Vasiliu”, Teatrului pentru Copii şi Tineret “Mihai Popescu” Târgovişte, Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, Universităţii „Valahia”, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România, Concursul Naţional de Literatură “Moştenirea Văcăreştilor”, cu patru secţiuni de creaţie (poezie, proză scurtă, eseu şi teatru scurt), ajuns anul acesta la ediţia a 41-a, se adresează tinerilor creatori din toată ţara care nu au împlinit 39 de ani, nu sunt încă membri ai uniunilor de creaţie şi nu au volume editate.

Concursul doreşte să descopere, să sprijine şi să promoveze o literatură de certă valoare umanist-estetică, deschisă tuturor abordărilor, căutărilor şi inovaţiilor din interiorul oricăror experienţe ale canonului specific românesc ori universal. Concurenţii se vor prezenta la concurs cu un grupaj de 10 titluri pentru secţiunea de poezie, 3 proze însumând maxim 8 pagini la secţiunea proză scurtă, 1-2 lucrări de circa 4-5 pagini obligatoriu la secţiunea eseu, care vor aborda teme la alegere şi 1-2 piese de teatru scurt (inclusiv piese pentru copii), pentru secţiunea teatru scurt.

Lucrările purtând un moto, ce se va regăsi într-un plic închis, conţinând numele concurentului, adresa şi, obligatoriu, numărul de telefon, vor fi trimise prin poştă până la data de 23 octombrie 2009, pe adresa: Consiliul Judeţean Dâmboviţa, Piaţa Tricolorului nr. 1, Târgovişte, Serviciul Cultură, Sport, Sănătate, etaj 7, camera 133, telefon – 0245/207733, fax- 0245/212230.

N.B.

Premianţii vor fi invitaţi de către organizatori în zilele de 5,6 şi 7 noiembrie 2009, la Târgovişte, la manifestările organizate în cadrul Concursului Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, ediţia a 41-a 2009.Premiile, în număr de 16, în valoare de circa 7000 lei, vor fi acordate concurenţilor numai în prezenţa acestora în vechea cetate de scaun, cu ocazia festivităţii de încheiere a concursului.

Relaţii suplimentare:

Consiliul Judeţean Dâmboviţa, Serviciul Cultură, Sport, Sănătate -telefon-0245/207733, e-mail – mnita52@yahoo.com;

Centrul pentru Cultură Tradiţională Dâmboviţa – telefon-0245/212305; e-mail – ccp@min.com;

Biblioteca Judeţeană „I. H. Rădulescu” Dâmboviţa – telefon-0245/612312, e-mail – office@bjdb.ro;

Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească” – telefon-0245/613946, e-mail – contact@muzee-dambovitene.ro.

Societatea Scriitorilor Târgovişteni – telefon- 0245/212241; 0765453089, e-mail – biblioth@gmail.com.

Notă finală: Orice modificare a actualului regulament va fi notificată în procesul verbal de jurizare şi adusă la cunoştinţa publicului de către juriul naţional alcătuit din personalităţi recunoscute ale vieţii cultural-literare naţionale.

Uganda: „daca esti homosexual, vei fi condamnat la moarte!”

octombrie 18th, 2009

Nu de mult un tanar filfizon roman aciuat in Paris scria cu multa emfaza ca trebuie „sa incetam propaganda homosexuala” intrucat „homosexualii stiu sa-si poarte singuri de grija”.

In primul rand a vorbi despre prejudecatile dumisale si ale altora in privinta homosexualilor nu este acelasi lucru cu a face propaganda.

Da, exista in lumea de azi destula propaganda sexuala: toate afisele din Bucuresti ce utilizeaza scene erotice pentru reclame folosesc exclusiv scenele heterosexuale. Dar nu aceasta (adevarata) propaganda ii deranjeaza pe homofobi, ci lupta unor oameni pentru drepturi egale. Care se transforma uneori in lupta lor pentru a ramane in viata!

Ar putea fi numit propaganda prozelitismul religios, asta da; sau prozelitismul homofob. Pentru ca acestea se refera la adoptarea unor sisteme de idei sau simple prejudecati. Dar cand discutam faptul ca persecutiile contra homosexualilor in lumea de azi sunt inacceptabile, nu e vorba de propaganda.Cu exceptia catorva tari nordice europene, nicaeri in lume nu exista inca societati in care homosexualilor li se recunosc aceleasi drepturi ca si cele ale heterosexualilor.

1. Uganda si drepturile omului

Ne amintim cu totii e oribilul dictator Idi Amin,care este responsabil de uciderea unui numar inca necunoscut de oameni in Uganda. Ministrul lui de externe, o femeie, a sfarsit-o sub forma de bucati in geamantanul personal al dictatorului. Cine fi „pus-o” pe doamna ministru acolo?

Uganda a scapat foarte greu de acest criminal ! Ar fi fost de asteptat ca acest om sa sfaseasca in sistemul de Justitie din aceasta tara. Sorta lui a fost totusi exact opusa asteptarilor noastre: el a fost preluat in Arabia Saudita unde miliardele furate de el din propria lui tara l-au ajutat sa aiba o viata excelenta, fiind servit chiar e sclavi „luati” din Africa.

Anii au trecut si acum Uganda este libera de dictatura. A devenit „o tara democrata”.
Si iata ce vedem azi in presa engleza:

„Uganda MP urges death for gay sex

Ugandan gay people have long alleged persecution
A Ugandan MP has proposed creating an offence of „aggravated homosexuality” to be punishable by death.”

Da! „Pedepsirea homosexualilor cu moartea!”

Asa cum cer Biblia si Coranul, se va introduce „pedeapa” cu moartea pentru homosexuali.

Acest lucru are loc acum, la decenii dupa ce ugandezii au scapat de Idi Amin!

Dar Primul Ministru al tarii cere revenirea la barbarism, si nu se indoieste nimeni ca asa ceva se va intampla cu siguranta.

2. „Pedeapsa cu moartea” pentru homosexuali

Intotdeauna am fost foarte sceptic referitor la sintagma „pedeapsa cu moartea”. In ce masura a ucide pe cineva reprezinta o pedepsa?

Mortii nu par sa mai sufere deloc! Asa ca persoanele pedepsite practic „scapa” de orice pedeapsa, nu-i asa? Si nu vad nici cum moartea ii poate ajuta „sa se indrepte”. Acesta sintagma este o tampenie absoluta. Ea ar putea fi inlocuita prin „Razbunarea societatii prin uciderea unei (sau unor) persoane”. Nu este cu mult mai corect?

Sigur ca sunt la curent cu toate aberatiile religiei referitor la ceea ce „vine dupa moarte”. Un scriitor american si-a batut joc in mod crunt de superstitiile care se refera la „viata vesnica”, spunand:

„Stiu ca pentru morti vine viata vesnica, dar ganditi-va totusi ce lovitura puternica reprezinta moartea pentru viata lor sexuala!!!” Sa te prapadesti de ras, nu alta!!

Crestinii mentioneaza intotdeauna pe Isus Cristos care ar fi promis viata vesnica. Dar oare asa stau lucrurile?

Cand acesta s-a referit la fatzarnicia oamenilor religiei si ai legii in Israel, el a comparat pe acestia cu …mormintele!

„Pe dinafara flori, dar cand le sapi (mormintele) dai numai de viermi si spurcaciune!”

Ne putem intreba : daca Isus ar fi fost convins ca exista „viata vesnica”, nu ar fi fost momentul sa mentioneze imediat: „dar stiti ce v-am spus, ca in sanul lui Avram urmeaza sa aveti viata vesnica! blabla blah!”.
Evident ca nu a facut-o pentru ca nici el nu credea in „viata vesnica”.

3. Post-colonialismul si homofobia

Daca analizam putin istoria omenirii vom vedea un lucru foarte interesant: pretutindeni unde puterile europene au avut colonii, singura consecinta palpabila de azi este homofobia.

Ba chiar si acolo unde misionarii au fost alungati, e la fel (a se vedea cazul Japoniei)

Pe de alta parte tarile care nu au fost candva colonii europene sunt de obicei cu mult mai tolerante in privinta orientarii sexuale (de exemplu Tailanda).

Acum, dupa ce au scapat de asuprirea coloniala, tarile lumii a treia si-au insusit obiceiurle puterilor asupritoare, (metehnele fostilor stapani!).

Africa a avut o istorie bogata si interesanta, iar arta ei arata o mare toleranta fatza de orentarile sexuale diferite. La fel America Latina inainte de a fi cucerita de spanioli. Au supravietuit gravuri care arata colonistii spanioli folosind caini asmutiti sa sfasie si sa ucida homosexualii!

Chiar si o tara puritana cum e China are o traditie de toleranta. De fapt in China, chiar si azi homosexualitatea este numita in mod poetic: „Pasiunea manecii taiate”, expresie provenita de la un incident istoric bine cunoscut d chinezi: un imparat chinez a vazut ca iubitul sau (un adolescent) a adormit cu capul pe o maneca a mantalei sale imperiale, un obiect extrem de scump. El a preferat sa taie cu foarfeca acea maneca, in loc sa-si trezeasca iubitul, ca sa poata sa treaca la indatoririle sale zilnice!

Despre Japonia nici nu mai discut, dar presupun ca putini romani cunosc ce implica pe atunci a fi „ninja” in afara de aspectul militar. In Evul Mediu, a trai in Japonia insemna ceva foarte similar cu a trai in Grecia Antica, din acest punct de vedere.

4. Presedintele Obama si curajul

Sa spunem de la inceput ca in SUA problema drepturilor homosexualilor nu este aceeasi ca in Uganda.

Dar este foarte adevarat ca presedintele SUA si-a luat diverse angajamente in timpul campaniei sale electorale si nu le-a indeplinit inca. Multa lume este din ce in ce mai nemultumita de lipsa de curaj a acestuia in indeplinirea promisiunilor facute.

Prin comparatie, fostul presedinte Bush, desi incompetent, nu a fost si fricos, nici chiar cand a facut cele mai mari prostii!

Si totusi, perseverarea politicii ipocrite de mentinere a compromislui inventat de Republicani, cand acestia l-au blocat pe fostul presedinte Clinton sa implementeze o lege noua ce consfintea egalitatea homosexualilor cu heterosexualii in armata (sa elimine renumitul „don’t ask, don’t tell”) pune pe ganduri pe multa lume. Pentru ca in SUA s-a intamplat un fapt greu de prevazut: mentalitatea majoritatii s-a miscat spre acceptarea si satisfacerea drepturilor homosxualilor cu mult mai repede decat s-ar fi asteptat lumea si mai ales decat clasa politica de azi.

Cum se vede, lumea este in tranzitie spectaculoasa. Numai ca in anumite parti ale lumii, preferinta populatiei de a se respcta religiile care determina mentalitatea locala urmeaza un drum pagubos.

5. Epilog

Punctul pe i in legatura cu situatia homosexualilor in lume l-a pus tot presa engleza (BBC-ul), precizand urmatoarele:

La sfarsitul celui de-al dolea razboi mondial, toate categoriile de oameni persecutati in timpul razboiului de catre Hitler au fost eliberate si drepturile lor au fost recunoscute imediat. Este vorba de evrei, polonezi, sovietici (rusi, aiatici, etc) preoti catolici, romi si altii.

Cu o singura exceptie: homosexualii.

Chiar si dupa terminarea razboiului,homosexualii au fost considerati tot criminali, nu numai in Germania, dar si in tarile invingatoare. Si chiar in Israel, dupa formarea acestui stat, pana in…1993!

A fost o mare nedreptate si se cere corectarea ei.

De aceea, mesajele primite cu putin timp in urma chiar pe acest portal, de la persoane care se considera „luminate” si liberale, care au spus ca „in definitiv homosexualii s-au descurcat bine in Germania lui Hitler” nu pot fi considerate decat cinism neavenit, de cea mai joasa speta.

Libertatea cuvântului nu înseamnă a calomnia cu impunitate

octombrie 18th, 2009

Când am publicat săptămâna trecută la această rubrică articolul “Liviu Antonesei – editorialistul numărul unu al presei de limbă română” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=10587 mă așteptam la replici iritate. La urma urmei, vorba lui Liviu „românilor, dacă suportă greu să nu fie lăudați, le este aproape imposibil să suporte să fie lăudați alții”.

Replica a venit prompt din partea unui anume “Virgil Pop” (evident un pseudonim, cineva care scrie din Franța, față de care am anumite suspiciuni cu privire la identitate, s-ar putea să fie un recidivist), care a început să-l calomnieze pe Liviu, acuzându-l de minciună cu privire la motivele plecării sale de la ziarul Cotidianul.

I-am cerut acestui individ să-și ceară scuze, dat fiind faptul că Liviu a explicat în public de ce și-a dat demisia de la Cotidianul, iar versiunea sa nu a fost contrazisă în public. Am mai afirmat și în trecut: nu vom permite insinuări de această natură care pun la îndoială buna credință a colaboratorilor revistei ACUM, fără a aduce probe temeinice în sprijinul unor astfel de acuzații.

Cum scuzele nu au venit, nu am mai publicat nici un ecou al calomniatorului “Virgil Pop”.

Mai grav este faptul că la un articol publicat ulterior de Liviu, “Mărirea şi decăderea lui Emil Boc” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=10615 a sosit un alt ecou, de data aceasta din partea unui cunoscut publicist din România, care pe un ton ultra-iritat îl acuza pur și simplu de manipulare.

Dat fiind că acesta era un text semnat și identitatea persoanei era absolut certă, i-am cerut să renunțe la debutul ecoului și să păstreze restul, deoarece conținea o critică perfect legitimă și argumentată.

Persoana a refuzat și în plus m-a acuzat de “cenzură”. Chiar dacă e vorba de un publicist cunoscut, acuzația nu mă miră, dat fiind că am observat că în România nu prea se înțelege ce este de fapt calomnia.

În esență, calomnia este o minciună malițioasă, adică un ne-adevăr rostit în public despre cineva, în cunoștința faptului că este în fapt un ne-adevăr. Cu alte cuvinte, este un atentat la reputația unei anumite persoane.

Am făcut cunoștință, împreună cu Ștefan Maier, pe vremea când eram la România liberă în vara lui 1990, despre acest delict de presă în Statele Unite. Atunci, jurnalistul Chris Riback, de la canalul TV CBS, ne-a explicat, cu exemple concrete, ce este o calomnie și cum este ea pedepsită, cu exemple din jurisprudența americană.

Aveam să mă reîntâlnesc cu aceeași preocupare la BBC. Pentru că, și aici este ceea ce nu înțeleg mulți jurnaliști români, calomnia nu este doar în responsabilitatea acelui care o face, ci și a celui care o difuzează. Cu alte cuvinte, dacă un post TV sau radio, un ziar tipărit sau o pagină de internet preiau o informație calomnioasă, responsabilitatea le incumbă în egală măsură cu aceea a calomniatorului, ceea ce se mai numește “repeated libel” (calomnie repetată).

De aceea, este ridicol să vezi publicații din România care scriu la pagina de corespondență din partea cititorilor: ”Responsabilitatea textului aparține exclusiv autorului”, de parcă acel text se poate transforma în calomnie fără publicarea sa (printr-o decizie conștientă) în segmentul media respectiv.

Dacă te uiți pe paginile de comentarii pe internet ale oricărui ziar sau post TV din România te cutremuri de câte calomnii, insulte și incitări la ură și violență poți citi acolo, la adresa unor persoane reale.

Din această cauză, revista ACUM moderează strict ecourile pe care le publică. Aceasta nu este cenzură, ci RESPONSABILITATE EDITORIALĂ. Pentru că libertatea cuvântului are și un revers, acela fiind responsabilitatea pentru informația difuzată. Iar a calomnia cu impunitate nu înseamnă a-ți exercita dreptul la liberă exprimare, ci este o infracțiune pedepsită de lege și, înainte de asta, o gravă imoralitate.

Individul împotriva Statului – Mulţumiri Domnului Teodor Mărieş

octombrie 18th, 2009

Nu, nu am ales acest titlu pentru a-l omagia pe John Stuart Mill, deşi o merită cu prisosinţă, ci pentru a marca încheierea cu succes a protestului extrem al d-lui Teodor Mărieş, care şi-a sacrificat cu siguranţă sănătatea şi şi-a riscat viaţa în exclusivitate pentru Dreptate şi Adevăr, nu pentru vreun scop personal sau egoist de grup. Dl. Mărieş merită, de bună seamă, întregul nostru respect, dar şi sprijinul nostru în continuare, căci bătălia Domniei Sale, care este, sau ar trebui să fie!, şi bătălia noastră, este departe de a se fi încheiat.

Deocamdată, înregistrăm acest succes de etapă, succes uriaş, obţinut, în cele din urmă, de un singur om, dar totuşi succes de etapă. Din acest motiv, cred că solidaritatea noastră, destul de limitată şi precară, pe durata protestului sacrificial, va trebui să găsească resursele necesare pentru a spori, va trebui să fie mai susţinută şi mai fermă. Pentru că, ar fi cu totul lipsit de onestitate să ne arogăm noi, cei care prin semnarea de apeluri, prin articole în ziare şi intervenţii pe internet ne-am manifestat în vreun fel simpatia şi sprijinul faţă de acţiunea temerară a d-lui Mărieş, vreun merit.

Nu, aceasta a fost o victorie aproape exclusiv personală a Individului împotriva Statului. Un singur om a învins Molohul. Iar faptul în sine trebuie să ne determine să ne punem nişte întrebări şi în ceea ce priveşte natura Statului care ne administrează, calitatea instituţiilor sale politice şi juridice, dar şi în ceea ce priveşte calităţile vieţii noastre publice şi comunitare în general. Pentru că, acum, la sfîrşitul jertfei d-lui Teodor Mărieş, dincolo de bucuria succesului, concluziile pe care le putem formula sînt destul de triste, dacă nu de-a dreptul sumbre.

Au trebuit să treacă multe luni, dintre care 74 de zile de protest extrem al d-lui Teodor Mărieş, pentru ca instituţiile statului român să pună în operă o decizie a „Curţii Europene pentru Drepturile Omului”. Decizie care, repet a nu ştiu cîta oară, nu era consultativă, nici de tip recomandare, ci executorie, deci obligatorie! O-BLI-GA-TO-RIE, pe toţi sfinţii! Abia pe 12 octombrie, în a cea de-a 70-a zi de grevă a foamei, Parchetul General a dispus începerea predării dosarelor către „Asociaţia 21 Decembrie”, parte în proces. Instituţiile militarizate care deţineau documente calificate drept „secrete” le-au desecretizat şi au început transferul către asociaţie după încă patru zile de grevă a foamei a d-lui Mărieş. Toate, mai puţin SRI! Prin urmare, SRI se consideră un fel de stat în stat, care nesocoteşte şi deciziile CEDO şi pe cele ale Parchetului General băştinaş; iar statul în care un asemenea lucru se poate petrece nu este, cu siguranţă, un stat de drept!

Amintesc, în trecere, că România este membru UE, că a adoptat aquis-ul comunitar, că este membru ONU, NATO, deci al tuturor instituţiilor europene şi internaţionale importante. Şi, totuşi, într-o asemenea ţară, principalul serviciu de informaţii, îşi permite să se şteargă la fund, scuzaţi expresia!, cu legea internă şi cu cea internaţională. Trecînd peste faptul că SRI se situează cu totul în afara legii, mai apar nişte întrebări! Pe cine apără SRI? De ce se comportă ca un excelent urmaş al fostei Securităţi? De ce tratează ca „secrete de stat” documentele privind perioada imediat pre-revoluţionară şi evenimentele revoluţionare din decembrie 1989? În condiţiile în care România de azi, de după douăzeci de ani, nu mai este cea de dinainte de 22 decembrie 1989, modul de a proceda al SRI nu are absolut nici o logică. Decît numai dacă nu cumva SRI nu va fi sesizat schimbarea de regim de acum douăzeci de ani!

Nu mai trăim într-o dictatură, ci într-o democraţie, ţara nu mai este supusă fărădelegii, ci legii, aliaţii României nu mai fac parte din CAER şi Pactul de la Varşovia, ci din UE şi NATO! De ce ţine SRI să pună sub semnul întrebării aceste realităţi este greu de înţeles. Să sperăm că preşedintele, care are serviciile de informaţii în subordine, şi direct şi prin intermediul „Consiliului Suprem de Apărare a Ţării”, va face ceea ce este de făcut. Sper că este – şi doreşte în continuare să fie, că altfel nu ar mai candida! – preşedintele unui stat democratic de drept, nu al unei struţo-cămile comunisto-democratice, nici al unei republici bananiere în care, din păcate şi din pricina climei, nici măcar nu cresc banane!

Deci, după 74 de zile de greva foamei, dl. Teodor Mărieş, Individul, a învins Statul. Prin mijloace paşnice, care nu-i puteau dăuna decît lui – şi fără îndoială că i-au dăunat! Doar că, într-un stat de drept, de un asemenea protest nu ar fi fost nevoie. Într-un stat de drept, decizia CEDO ar fi fost pusă imediat şi in integrum în aplicare. Nu sîntem, prin urmare, locuitorii unui stat de drept. Şi asta nu se petrece numai din pricina politrucilor şi administratorilor noştri, a prostului mers al instituţiilor noastre politice, administrative şi judiciare – ci şi din pricina noastră, a slabei noastre coeziuni comunitare, a solidarităţii noastre precare în ceea ce priveşte cauzele şi valorile cu adevărat importante, a blestemului nostru ce pare funciar şi care stă sub semnul lui „merge şi aşa”.

În fond, nu avem încă la dispoziţie un veritabil stat de drept pentru că nici noi nu ne-am hotărît să fim cu adevărat nişte cetăţeni. Protestul extrem al d-lui Teodor Mărieş a avut şi sarcina să ne reamintească asta. Trebuie să-i mulţumim şi pentru asta. Din păcate, cei mai mulţi dintre noi avem o memorie slabă, cu foarte multe găuri – parcă e un şvaiţer! Or, pe o asemenea structură aşa de şubredă nu se poate construi nimic consistent, nimic solid, nimic rezistent – nici legi respectate, nici instituţii funcţionale, nici proceduri eficiente.

N.Red. Vă invităm să citiți în ediția noastră de luni 26 octombrie un interviu acordat revistei ACUM de Teodor Mărieș. În acel interviu dl Mărieș îi mulțumește lui Liviu Antonesei pentru sprijinul la momentul oportun acordat, între alții, de Liviu Antonesei.

Puteți asculta interviul cu Teodor Mărieș pe pagina Radio France Internationale http://www.rfi.ro/stiri/social_economic/Maries-la-RFI-Nu-avut-niciodata-tentatia-abandona.html

 
3.237.51.235